NYTBR 28 | 6 octombrie 2008 by Editura Univers

Preţ: 2,5 lei

Ediţia în limba română, nr. 28 – 6 octombrie 2008

Se stinge lumina de Garrison Keillor

NOTHING TO BE FRIGHTENED OF de Julian Barnes

244 pag. Alfred A. Knopf. 24.95 $

„Nu cred în Dumnezeu, dar mi-e dor de El“ – aşa începe cartea. Julian Barnes, un ateu devenit agnostic, s-a hotărât la vârsta de 62 de ani să vorbească despre frica lui de moarte – de ce s-ar teme un agnostic de moarte dacă nu crede în viaţa de apoi? Cum poate Nimicul să-ţi provoace teamă? În jurul acestei întrebări simple Barnes a construit o elegantă meditaţie memorialistică, o carte ca o mişcare seismică puternică, ale cărei vibraţii continui să le simţi în minte timp de săptămâni. Tanatofobia este un dat al vieţii lui – se gândeşte la moarte zilnic şi uneori noaptea este trezit din somn şi „cufundat în întuneric, panică şi conştiinţa faptului că această lume este închiriată... treaz, singur, teribil de singur, bătând cu pumnul în pernă şi strigând «nu Nu NU» până când se transformă într-un scâncet fără sfârşit“. Visează că este îngropat, „urmărit, înconjurat, depăşit din punct de vedere numeric şi al armelor din dotare“, că rămâne „fără cartuşe, ţinut ostatic, condamnat pe nedrept la moarte“, informat că mai are mai puţin Continuare în pagina 4

JOE CIARDIELLO

REVOLUŢIA VERDE A LUI THOMAS L. FRIEDMAN PAGINA 8

STEVEN MILLHAUSER DESPRE DORINŢELE SECRETE ALE POVESTIRII PAGINA 24

Se stinge lumina Continuare din pagina 1

care intră şi ies din scenă: bunica Scoltock în cardiganul ei croşetat de mână, cititoare de The Daily Worker şi susţinătoare a lui Mao Zedong; bunicul care urmăreşte „Songs of Praise“ la televizor, face tâmplărie, creşte dalii şi omoară puii de găină cu o unealtă verde din metal pe care le-o înşurubează în gât; fratele mai mare, care predă filosofie, ţine lame şi poartă cu plăcere pantaloni până la genunchi, pantofi cu cataramă şi o haină din brocart. Om fi unităţi ale supunerii genetice, dar ne place să ne uităm unii la aţii. Barnes ne spune că păstrează într-un sertar lucrurile părinţilor lui, toate lucrurile, carneţelele lor de noti-

„Acumularea de acte sexuale, drumurile la sala de sport... Toate duc împreună la fericire, nu-i aşa – nu-i aşa?“ ţe, cartelele, fişele cu scorurile la cricket, listele de Crăciun, diplome de participare, un album foto din 1913 intitulat Scenes from Highways and Byways, vechi cărţi poştale („Am ajuns aici cu bine şi, lăsând la o parte sandvişurile cu şuncă, am fost mulţumiţi de călătorie“). Cititorii simpli savurează acest mic detaliu. Nu negăm inevitabilitatea extincţiei, dar nu ne putem abţine să nu îndrăgim această carte poştală.

timp decât credea până la momentul în care va fi dus în faţa plutonului de execuţie. „Chestiile obişnuite“. Se vede captiv într-un feribot răsturnat. Sau închis de răpitori într-un camion ce se îndreaptă spre un râu. Îşi închipuie că este sub apă, în gura unui crocodil. Mai mult decât de ultima suflare, îi este groază de scăderea energiei, de secarea izvorului, de stingerea treptată a luminii. „Mă gândesc la multele mele prietenii şi recunosc că unele dintre ele nu mai sunt prietenii, ci amintiri ale unor prietenii.“ Este martor la îmbătrânirea şi moartea părinţilor lui – „oricât ai scăpa de părinţi cât trăiesc, te recheamă lângă ei când sunt pe moarte“: tatăl său, profesor de franceză, doborât de atacuri de cord, citind Mémoires de Saint-Simon, tiranizat încă de soţia „omniprezentă, care continuă să trăncănească, să organizeze, să se agite, să controleze“; câţiva ani mai târziu, mama sa, îmbrăcată într-o rochie verde, ţintuită într-un scaun cu rotile din cauza unei paralizii parţiale, „dezaprobă fără să clipească tentativele de ridicare a moralului“ – şi ceea ce vede nu-l linişteşte deloc. Credinţa religioasă nu este o opţiune. „N-am avut ce credinţă să pierd“, scrie el. Cea mai recentă carte a lui Garrison Keillor este“Liberty: A Lake Wobegon Novel.“ 4

„N-am fost niciodată botezat. Niciodată trimis la şcoala de duminică. Niciodată în viaţa mea n-am asistat la o slujbă obişnuită... Intru adesea în biserici, dar din raţiuni ce ţin de arhitectură; şi, într-un sens mai larg, pentru a simţi gustul a ceea ce a fost cândva identitatea de englez.“

ELIGIA creştină a rezistat pentru că este „o minciună frumoasă... o tragedie cu un final fericit“ şi, totuşi, el duce dorul acelui sentiment al raţiunii de a fi şi al credinţei pe care îl identifică în Recviemul lui Mozart, în picturile lui Donatello – „mi-e dor de Dumnezeul care a inspirat pictura italiană şi vitraliile franţuzeşti, muzica germană şi capelele englezeşti, şi acele ruine de pe promontoriile celtice care reprezentau cândva faruri simbolice pe întuneric şi furtună“. Pe Barnes nu-l mulţumeşte religia contemporană a terapiei, „raiul modern secular al împlinirii de sine: dezvoltarea personalităţii, relaţiile care ne definesc, locul de muncă ce ne asigură un anumit statut,... acumulările de acte sexuale, drumurile la sala de sport, consumul de cultură. Toate duc împreună la fericire, nu-i aşa – nu-i aşa? Acesta este mitul pe care l-am ales.“ Prin urmare, Barnes recurge la regimul strict al ştiinţei şi aici găseşte, într-adevăr, puţină alinare. Cu toţii murim. Chiar şi soarele moare. Homo sapiens evoluează spre

specii cărora nu le va păsa nici un pic de noi, iar arta şi literatura şi cunoştinţele noastre vor fi date complet uitării. Orice autor va deveni un autor necitit. Şi apoi omenirea va pieri, iar scarabeii vor conduce lumea. Te poţi teme de moarte, dar, până la urmă, ce eşti? O simplă masă de neuroni. Creierul este o bucată de carne, iar sufletul este doar „o poveste pe care o spune creierul“. Individualitatea este o iluzie. Oamenii de ştiinţă n-au găsit nici o dovadă pentru existenţa „sinelui“ – l-am creat noi. Nu producem gânduri, gândurile ne produc pe noi. „«Eu», de care suntem atât de ataşaţi, există doar îm gramatică.“ Privaţi de retorica creştină, avem în faţa ochilor o privelişte care, deşi e captivantă, nu ne oferă nimic care să semene cu Speranţa (Barnes vorbeşte despre „americanii plini de speranţă“ cu un dispreţ evident). „Nu există nici o separare între «noi» şi univers.“ Suntem materie, nimic altceva. „Individualismul – triumful artiştilor şi oamenilor de ştiinţă liber cugetători – a dus la un nivel de conştiinţă de sine la care ne putem vedea ca unităţi ale supunerii genetice.“ Poate sunt adevărate toate lucrurile de mai sus, dar ce-i cu asta? Barnes este romancier şi ceea ce dă viaţă cărţii, făcându-l pe cititor să întoarcă fericit pagină după pagină, este afecţiunea lui faţă de oamenii

„Î

NŢELEPCIUNEA constă parţial în renunţarea la prefăcătorii şi artificii... Iar alegerea căii simplităţii de către un artist, la bătrâneţe, conţine ceva extrem de emoţionant... Ostentaţia face parte din ambiţie; dar acum că suntem bătrâni, să avem încrederea să vorbim simplu.“ Exact asta face. În meditaţia sa asupra morţii, el îşi însufleţeşte părinţii, Albert şi Kathleen, din câteva tuşe foarte precise. „Stătea într-o cămăruţă curată, cu o cruce pe perete; era aşezată într-un cărucior, cu ceafa îndreptată spre mine... Părea, ei bine, moartă: ochi închişi, gura uşor deschisă, mai mult în partea stângă decât pe dreapta, ducându-te cu gândul la obiceiul ei de a-şi vârî o ţigară în colţul drept al gurii şi de a vorbi pe partea cealaltă...I-am atins obrazul de câteva ori, apoi am sărutat-o la baza părului. Era într-atât de rece pentru că stătuse într-un congelator sau pentru că toţi morţii sunt aşa de reci?... «Bravo, mama», i-am spus încet. Moartea îi ieşise «mai bine» decât tatălui meu. El suferise mai multe atacuri de cord, iar agonia s-a întins de-a lungul anilor; ea trecuse mai repede şi mai eficient de la primul atac la moarte.“ Printre obiectele ei găseşte o sticlă plină de cream sherry şi un tort neatins. Nu ştiu cum va fi primită această carte, cu figura sumbră a autorului pe copertă, într-o ţară plină de speranţă ca America, dar mă rog să aibă succes de vânzări. Este o carte frumoasă şi amuzantă, care mă h bântuie încă. ILUSTRAŢIE DE JOE CIARDIELLO

6 octombrie 2008

Ficţiune 7

A CURE FOR NIGHT

de Justin Peacock Recenzie de Michael Agger 14

ROMANE POLIŢISTE

THE CHINA LOVER

Nonficţiune 1

A Political Life de Nigel Ashton Recenzii de Patrick Cockburn

THE LEGAL LIMIT

de Martin Clark Recenzie de Allison Glock

A Journey Through Fatherhood and Divorce de Alec Baldwin cu Mark Tabb Recenzie de Alex Kuczynski 6

AN EXACT REPLICA OF A FIGMENT OF MY IMAGINATION: A Memoir

de Elizabeth McCracken Recenzie de Lucinda Rosenfeld 8

HOT, FLAT, AND CROWDED:

Why We Need a Green Revolution – And How It Can Renew America de Thomas L Friedman Recenzie de Jonathan Freedland

LIKE EATING A STONE:

Surviving the Past in Bosnia de Wojciech Tochman Recenzie de Matthew Price

NOTHING TO BE FRIGHTENED OF

A PROMISE TO OURSELVES:

A RACE LIKE NO OTHER:

262 Miles Through the Streets of New York de Liz Robbins Recenzie de Benjamin Cheever

de Julian Barnes Recenzie de Garrison Keillor 5

LION OF JORDAN:

KING HUSSEIN OF JORDAN:

de Ian Buruma Recenzie de Joshua Hammer 23

TELL ME HOW THIS ENDS:

The Life of King Hussein in War and Peace de Avi Shlaim

Recenzii de Marilyn Stasio 19

AMARCORD Marcella Remembers:

General David Petraeus and the Search for a Way Out of Iraq de Linda Robinson Recenzie de James Traub

PHARMAKON

de Dirk Wittenborn Recenzie de James Kaplan 16

THE HEMINGSES OF MONTICELLO:

The Remarkable Life Story of the Woman Who Started Out Teaching Science in a Small Town in Italy, but Ended Up Teaching America How to Cook Italian de Marcella Hazan Recenzie de Craig Seligman

THE DEVELOPMENT: Nine Stories

de John Barth Recenzie de Sven Birkerts 11

An American Family de Annette Gordon-Reed Recenzie de Eric Foner

DEAF SENTENCE

de David Lodge Recenzie de Stephen Amidon 9

Eseu 31

Ambiţiile nuvelei de Steven Millhauser

Articole & Bestselleruri 18

Bestselleruri ediţii cartonate

Selecţia editorilor

TBR: Din culise

Bestselleruri ediţii broşate

Raftul cu ediţii broşate

Conţine secţiune specială de 4 pagini cu recenzii ale cărţilor apărute la editurile din România. The New York Times Book Review, ediţia în limba română (ISSN 1937-920X) apare săptămânal, publicat de Universe Publishing House Inc. Copyright © 2008 The New York Times. All Rights Reserved. Toate drepturile rezervate. Director editorial: Cristian Teodorescu; Redactor-şef: Virginia Costeschi; Traducători: Cristiana Vişan, Ioana Chira, Ştefan Bodea, Cătălin Pruteanu, Melania Sârbu; Proofreading: Anda Ciurte; Sales: virginia@edituraunivers.ro; PR: ARENA Communications, cecilia@arenacommunications.ro; Machetare şi pre-press: Antal Angyal, CMYK Pro, Budapesta; Tipar: GRASPO CZ.

Editorial

Cu cele 11 romane şi antologii de povestiri ale sale, Steven Millhauser s-a insinuat în tăcere în rândul magicienilor ficţiunii americane. Povestirile sale implică de multe ori obsedaţi care ameninţă să dispară în lumile lor imaginare, de la directorul de hotel din romanul Martin Dressler (laureat cu premiul Pulitzer în 1997) până la inventatorii, antreprenorii nebuni şi istericii provinciali din cea mai recentă antologie a sa de povestiri, Dangerous Laughter. Un om retras, care îşi ambalează reticenţa în replici jucăuşe – când i s-a cerut, pe e-mail, o scurtă biografie, a răspuns, „1943-“ –, Millhauser se face rareori auzit altfel decât prin intermediul ficţiunilor sale, părând să prefere a se exprima prin povestiri de o stranietate distantă şi de o frumuseţe luxuriantă. În numărul Book Review din această săptămână, într-un eseu intitulat „Ambiţiile nuvelei“, Millhauser, care predă la Skidmore College din Saratoga Springs, New York, descrie atracţia pentru perfecţiune comprimată şi atotcuprinzătoare, despre care se poate spune că îi marchează şi lui mare parte a operei. Romanul poate să se fălească în continuare cu realizări de amploare; în lupta pentru puritatea directă a unui singur cuvânt, spune el, povestirea îşi revendică un fel de atotputernică forţă subatomică. „În acel moment de mistică expansiune, când floarea macrocosmică explodează din seminţa microcosmică, povestirea îşi simte forţa“, scrie el. „Atunci povestirea devine mai mare decât ea însăşi, mai mare decât romanul“. Eseul său apare la pagina 24. Editorii

Online

Săptămâna aceasta vor apărea: Alex Kuczynski cu o discuţie pe marginea memoriilor lui Alec Baldwin, James Traub despre Gen. David Petraeus, noutăţi de la secţia de cultură a The Times şi Dwight Garner cu ştiri despre bestselleruri. Gazda va fi Sam Tanenhaus, editor la Book Review. PAPER CUTS: Blogul Book Review prezintă cărţi şi alte materiale tipărite. PRIME CAPITOLE: Fragmente din „Nothing to Be Frightened Of “, de Julian Barnes, „An Exact Replica of a Figment of My Imagination“, de Elizabeth McCracken şi din alte cărţi. E-MAIL CU NOILE APARIŢII: Primiţi în fiecare vineri o trecere în revistă a recenziilor noilor cărţi şi apariţii. PODCAST:

nytimes.com/books ILUSTRAŢII DE JOE CIARDIELLO (SUS) ŞI CHRISTOPH NIEMANN

Divorţ în stil american Atacul lui Alec Baldwin împotriva sistemului de legi ale familiei este, totodată, şi o tristă autobiografie. DE ALEX KUCZYNSKI UI Alec BALDWIN îi datorăm două dintre cele mai reuşite momente de comedie din istoria televiziunii. Primul este scheciul din 1998, din cadrul emisiunii Saturday Night Live, în care îl interpretează pe Pete Schweddy, proprietarul patiseriei Season´s Eatings, specializată în produse tradiţionale de sărbători. Schweddy apare la o emisiune de la Radioul Public Naţional pen-

A PROMISE TO OURSELVES

A Journey Through Fatherhood and Divorce de Alec Baldwin cu Mark Tabb 224 pag. St. Martin’s Press. 24.95 $ tru a-şi prezenta bunătăţile de Crăciun – pâine cu zucchini, tartă cu fructe şi, bineînţeles, cea mai faimoasă delicatesă de sărbători a patiseriei sale, evident bazată pe rom. „Nimeni nu-i poate rezista“ acestei delicioase gustări de la Schweddy, intonează Baldwin cu sobrietatea unui cioclu. Descris pe hârtie, scheciul pare pueril, dar pe ecran este genial. Al doilea moment este o scenă din al doilea sezon al comediei 30 Rock, difuzată pe NBC: aici, Baldwin este Jack Donaghy, un director de televiziune foarte plin de sine, care îl ghidează pe personajul interpretat de Tracy Morgan de-a lungul unei şedinţe terapeutice cu interpretare de roluri, spre nemulţumirea unui bine-intenţionat psiholog. În două minute rezolvă înstrăinarea de familie a lui Morgan, personificându-i, pe rând, pe tatăl lui Morgan, un bărbat negru din „funky North Philly“ („Nordul nonconformist al Philadelphiei“, titlul unui cântec celebru al lui Bill Cosby, n. trad.), căruia îi atârnă buza, apoi pe mama lui Morgan, pe iubitul alb al acesteia, pe Morgan însăşi şi pe vecina lor, doamna Rodriguez. E un monolog nebun, satiric şi inteligent. Căutaţi-l pe YouTube şi uitaţi-vă acum la el. Oricât de strălucit actor ar fi Baldwin, impactul lui comic poate că e atât de puternic, parţial, şi din cauză că îi asociem, în viaţa reală, o personalitate mai întunecată şi mai tristă. Recenta lui carte, A Promise to Ourselves (O promisiune faţă de noi înşine) este un tratat despre starea deplorabilă a sistemului american de legi ale familiei şi despre motivele pentru care acesta ar trebui modificat. Este o carte serioasă, care se deghizează într-un manifest dar se transformă până la urmă într-o autobiografie de o tristeţe disperată, despre eşecul căsătoriei lui Baldwin şi înstrăinarea sa de singurul său copil, aflată în substratul polemicii menţionate. Blestemul comediantului este să nu fie luat în serios atunci când vrea să fie serios. Oare ne-am dori să citim o carte scrisă de Robin Williams despre cei 12 paşi ai terapiei de dezintoxicare, doar pentru că acesta a fost la un moment dat internat într-o clinică de specialitate? Iar când Billy

Alex Kuczynski este autorul volumului „Beauty Junkies: Inside Our $15 Billion Obsession With Cosmetic Surgery“. FOTO: MARK BLINCH/REUTERS

Crystal şi-a împlinit un vis de o viaţă, ajungând să fie desemnat jucător la bătaie titular al echipei New York Yankees, într-un amical de pregătire din primăvara acestui an, şi stătea la baza a patra, cu prognatismul lui maxilar, tipic albilor, nu aţi fost oarecum jenat, într-un mod dureros şi respingător, atunci când a lovit mingea? Baldwin se avântă, susţinând că sistemul american de legi ale familiei este unul al avocaţilor şi judecătorilor care lucrează în cârdăşie ca să usuce de bani cuplurile care divorţează – o industrie care se întreţine din vulnerabilităţile celor deja vulnerabili. „Să cazi în ghearele sistemului american de legi ale familiei este, în majoritatea statelor, ca şi cum ai fi legat în spatele unei camionete şi târât pe un drum pietruit, în mijlocul nopţii“, scrie el. „Nimeni nu te poate auzi când strigi sau te plângi şi chinul nu ia sfârşit decât atunci când ei decid asta.“ Baldwin scrie din experienţa divorţului său de actriţa Kim Basinger şi vrea să-şi facă cititorii să creadă că în carte nu se găseşte nici o referire la acel adevărat festin al tabloidelor. Şi totuşi, A Promise to Ourselves, scrisă în colaborare cu Mark Tabb, conţine detalii care cu siguranţă vor deveni celebre pe internet şi pe rafturile supermarketurilor: când Basinger i-a spus lui Baldwin că e însărcinată cu fiica lor, a făcut-o cu o figură atât de înnegurată, încât, în loc să pară motiv de bucurie, a fost „ca şi cum cineva te anunţa că ţi-a făcut maşina praf“; Baldwin o descrie pe Basinger ca suferind de „echivalentul legal al sindromului Munchausen“, ca având înfăţişarea cea mai plină de viaţă doar atunci „când era înconjurată de o baterie de avocaţi costisitori“; sugerează că ea a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să distorsioneze relaţia sa cu fiica lor. El blestemă mare parte din

avocaţii, judecătorii, psihanaliştii şi terapeuţii specializaţi în controlul furiei prezenţi în carte. Ei sunt, alternativ, „alunecoşi şi încrezuţi“, „încuiaţi, furioşi şi chiar maliţioşi“, „mortăciuni“, „Vrăjitoarea cea Rea de pe coasta de Vest“. Unul dintre avocaţii lui Basinger este „un melc bălos avar şi inuman“. Iar asta e partea în care se exprimă cu amabilitate. Mulţi avocaţi îi dau impresia izbitoare a unor „bărbaţi şi femei care, pur şi simplu, nu au fost destul de inteligenţi încât să poată deveni doctori sau ingineri“. Aoleu. Să sperăm că tipul ăsta nu mai divorţează vreodată. În ciuda faptului că zeci de milioane de americani sunt divorţaţi, divorţul este o întreprindere singuratică. Fiecare divorţ este oribil în propriul său mod specific. Din această cauză, nu există doi oameni care să-şi poată plânge pe umăr cu perfectă înţelegere şi empatie. Încercând să contureze un fel de simţ de comuniune, Baldwin îşi presară cartea cu povestiri ale unor oameni care au experimentat divorţuri ca al său – inclusiv pe unii ai căror copii suferă de sindromul provocat de despărţirea părinţilor (S.D.P.). Aceasta este o suferinţă cauzată de îndepărtarea unui părinte de copilul sau copiii săi, în urma unui divorţ – în cartea lui Baldwin, este vorba aproape invariabil despre tată. Pe scurt, poporul femeilor este acela care inculcă ura copiilor pentru Tata. Tata o ia apoi pe o spirală a pierderii autocontrolului şi lasă un mesaj obscen şi încărcat de violenţă emoţională pe telefonul celular al fiicei sale preadolescente (este de notorietate gestul lui Baldwin din 2007, când şi-a calificat fiica, printre altele, „mică scroafă obraznică şi necugetată“). Mesajul este apoi „scăpat“ în presă, fapt care chiar te pune pe gânduri în privinţa alegerii părintelui care ar trebui legat în spatele camionetei şi târât pe un drum pietruit, în mijlocul nopţii, dar, în orice caz, tatăl este acela care sfârşeşte în oprobriul public, iar fiica rămâne cu un număr mai puţin în lista de apelare rapidă. Baldwin vrea să credem că S.D.P. este o boală reală, dar petrece ciudat de mult timp demonstrând că poate nu e tocmai aşa. Apoi îşi încununează volumul intervievând un profesor de drept de la Harvard, „vedetă în ascensiune“, o femeie care susţine că feminismul este parţial de vină pentru eşecul sistemului de legi ale familiei. Interviurile sunt redate într-un limbaj greoi, suficient şi rigid. Aproape că îl poţi auzi pe autor, în pielea personajului Jack Donaghy, atunci când o intervievează pe celebritatea din Harvard. CU toate lacunele, inadvertenţele şi iritările care amintesc uneori de un boşorog cârtitor şi în ciuda scriiturii uneori amorfe, susţinerile lui Baldwin nu sunt neîntemeiate. Divorţul e un iad. Avocaţii sunt vulturi. Ajungi să-ţi pierzi copiii. Baldwin s-a hotărât, cu curaj, să clarifice şi să schimbe modul în care se desfăşoară divorţurile în această ţară. De asemenea, intenţionat sau nu, ne oferă un portret candid şi nefericit al h unui mariaj devenit dramatic de trist. 5

Copilul Pierdut Memoriile lui Elizabeth McCracken despre o sarcină care nu s-a încheiat fericit. DE LUCINDA ROSENFELD acă meritele unei cărţi s-ar măsura în câte staţii de metrou ai ratat, din cauză că erai cufundat în lectura ei, emoţionantele memorii ale romancierei Elizabeth McCracken, despre experienţa naşterii unui copil mort, ar fi foarte bine clasate: mi-am dat seama că trecusem de destinaţie abia după trei staţii de metrou. Indubitabil, am fost atât de captivată şi din cauză că propria mea biografie de mamă este înrudită cu cea a lui McCracken – primul meu copil, o fată, a

AN EXACT REPLICA OF A FIGMENT OF MY IMAGINATION

A Memoir de Elizabeth McCracken 184 pag. Little, Brown & Company. 19.99$ încetat din viaţă şi ea, exact în ziua în care trebuia să se nască –, dar şi pentru că autoarea tratează un eveniment dureros într-o manieră onestă, înţeleaptă şi chiar spirituală. McCracken, care se autocaracterizează ca fiind o fanatică a călătoriilor, şi-a petrecut cele şapte luni ale sarcinii ei nefericite într-un fost adăpost pentru mame singure din Bordeaux, o clădire dărăpănată, dar pitorească. Perioada, spune ea, s-a numărat printre cele mai fericite din viaţa ei, fosta „fată bătrână“ (aşa cum se

Al treilea roman al Lucindei Rosenfeld, „I’m So Happy for You“, va fi publicat în vara anului viitor. 6

autointitulează) savurând binecuvântările căsniciei, alături de soţul ei britanic şi de aşteptarea comună a bucuriei care urma să vină. Bancurile despre francezi ar trebui să cam fie epuizate. Şi totuşi, McCracken găseşte material proaspăt în locuri precum piscina municipală din Bergerac, unde nu-i vine să creadă cum „francezii erau în stare să bârfească şi când înotau pe spate“, sau la sala de antrenamente din localitate, unde, spre uimirea ei, oamenii „îşi băgau tricourile în pantalonii de trening“. Găsim, de asemenea, un pasaj relatat într-o manieră încântătoare, în care un ginecolog francez, pălăvrăgind cu un coleg în timp ce îi face ecografia lui McCracken, explică: „ei sunt scriitori din Anglia, voilà, placenta, o grămadă de englezi vin cu plăcere în zona asta a Franţei, în Dordogne, iată capul copilului, pe englezi îi inspiră, uitaţi, vezica“. Chiar şi după ce McCracken se întoarce în America, cu inima zdrobită în urma pierderii suferite, deşi era însărcinată din nou, observaţiile pătrunzătoare nu contenesc. De exemplu, grupul în care face exerciţii Lamaze, unde cuplurile „stau pe podea, în poziţia unor concurenţi la bob“, sau lecţiile de resuscitare cardiopulmonară a copiilor, în care „manechinele care trebuiau salvate erau obişnuitele obiecte bej care arătau ca şi cum ar fi murit de la supradoze de heroină“. McCracken o întrece până şi pe Dorothy Parker la bufonerii memorabile, cu citate ca „Nu am reuşit niciodată să trec peste disconfortul creării de disconfort altora“. Şi totuşi, An exact replica of a figment of my imagination (O replică fidelă a unei năluciri a imaginaţiei mele) este în esenţă o carte tristă,

care uneori te poate face să plângi, din moment ce McCracken ne oferă o relatare generoasă a suferinţei ei şi a manifestărilor emoţionale provocate de aceasta, de la jenă la sentimentul eşecului sau la furie îndreptată împotriva unor nevinovaţi – de exemplu, un hamal care îi transporta mobila. Luciditatea ei merge până la a conştientiza că agonia naşterii unui prunc mort este la fel de dependentă de aşteptările părinţilor ca orice altceva: „Şi astfel, prin durerea mea, am înţeles că doliul este un soi de reprezentare a unui ventriloc. Punem cuvintele în gura celor care ne-au părăsit, dar totul este de fapt doar despre noi, despre dorinţele noastre, despre nevoile noastre, morţii sunt satisfăcuţi, noi suntem lacomi, lacomi, lacomi, inadecvaţi, obsedaţi de noi înşine“. În paragraful cel mai emoţionant al cărţii, McCracken îşi imaginează tragedia ei ca pe o carte de benzi desenate, în care bebeluşul ei este perfect sănătos într-un cadru, iar apoi: „În cadrul următor, câteva secunde mai târziu, ceva ar trebui să intervină.... Dar Superman nu se arată niciodată. O văd atât de clar acum. Într-un cadru suntem stupizi şi ne merge bine. În următorul suntem doar stupizi“. Singurul moment în care McCracken pare orbită de durerea ei este atunci când, spre sfârşitul acestui volum subţirel, abordează chestiunea culpabilităţii. Când era în luna a şaptea, McCracken s-a hotărât să nască copilul, pe care ea şi soţul ei îl porecliseră „Budincă“, cu ajutorul unei moaşe şi nu al unui obstetrician. Alegerea s-a dovedit fatală. Când McCracken nu a mai simţit mişcările lui Budincă în uter, ea s-a programat de urgenţă la moaşă. Moaşa, Claudelle, a reuşit să detecteze pulsul fătului, dar un test cu cardiocotograful efectuat asupra acestuia a sugerat existenţa unor probleme. În lipsa unui ecograf şi a altor echipamente ale medicinei moderne, Claudelle ar fi putut să o trimită pe McCracken direct la spital; în loc de asta, a trimis-o acasă. La ora 5, era deja prea târziu. Reflectând asupra evenimentelor care au condus la moartea lui Budincă, McCracken se dă peste cap în încercarea ei de a nu o acuza pe Claudelle şi pe colega ei, Sylvie, de neglijenţă. Dar cititorul nu-şi poate reprima senzaţia că McCracken e prea politicoasă. Sau poate se protejează pe ea însăşi? (Pentru că a naşte un copil mort e o experienţă suficient de traumatizantă şi fără a trebui să-ţi imaginezi că o altă fiinţă umană e de vină pentru asta.) Singurul moment lipsit de sensibilitate în această carte atât de profund sensibilă are loc în primul capitol. Înainte cu câţiva ani, McCracken îşi lecturează o carte în public, moment în care o femeie din audienţă îi sugerează să „scrie o carte despre aspectele pozitive ale pierderii unui copil“. Deşi se dovedeşte că femeia îşi pierduse fiul adolescent, McCracken o descrie ca fiind „o persoană copilăroasă şi enervantă“ care cu siguranţă „călca oamenii pe nervi de ceva vreme“ şi al cărei soţ arbora „nişte canini înspăimântători“. Descrierea pare inexplicabil de dură şi chiar snoabă, mai ales în lumina experienţelor ulterioare ale lui McCracken. Totuşi, McCracken revine, la finalul cărţii, asupra solicitării femeii. Având acum un băieţel sănătos, născut aproape la exact un an după moartea lui Budincă, McCracken îşi dă seama că femeia din public îşi dorea mai degrabă un mod de a celebra viaţa fiului ei decât o simplă jeluire a morţii sale. Dacă acesta a fost scopul cărţii An Exact Replica of a Figment of My Imagination, McCracken h l-a îndeplinit cu prisosinţă. ILUSTRAŢIE DE STEFANIE AUGUSTINE

Poftim? O studentă în ultimul an îi cere unui profesor surd să o plesnească peste şezut. DE STEPHEN AMIDON

„S

URZII sunt pe atât de comici pe cât sunt orbii de tragici“. Asta susţine Desmond Bates, un profesor de lingvistică ieşit la pensie, naratorul celui de-al treisprezecelea roman al lui David Lodge, intitulat Deaf Sentence (Condamnare la surzenie). Bates este, cu siguranţă,

DEAF SENTENCE

de David Lodge 294 pag. Viking. 25.95 $

îndreptăţit să facă o asemenea afirmaţie aforistică – de 20 de ani suferă de „hipoacuzie severă“, afecţiune care s-a acutizat treptat şi care îi creează deficienţe în a auzi (printre altele) consoanele în discuţiile cu ceilalţi. Drept urmare, viaţa sa devine o lungă decădere conversaţională, în care până şi cea mai simplă afirmaţie îl implică pe acest profesor universitar, oarecum plin de sine, în situaţii jenante. Una dintre acestea se iveşte în primul capitol al romanului, pe când Bates vizitează o expoziţie de artă în oraşul din nordul Angliei în care locuieşte. Nu aude mai nimic din conversaţia pe care o are cu Alex Loom, o tânără americancă fermecătoare, dar instabilă, venită să se documenteze pentru lucrarea de dizertaţie la fosta universitate a lui Bates. Deşi nu apare la întâlnirea despre care nici nu ştia că o stabilise cu aceasta, el ajunge în apartamentul atractivei blonde, unde ea îi cere să-i corecteze lucrarea despre lingvistica biletelor de adio ale sinucigaşilor. Ca să-l convingă pe profesorul zăpăcit, îi bagă pe furiş în buzunarul impermeabilului un slip al său. Din fericire, Bates reuşeşte să ascundă această descoperire de soţia sa, Fred (prescurtarea de la Winifred), o decoratoare de interioare care îi fusese studentă. Când i se plânge lui Alex despre comportamentul ei, ea se oferă să-l lase s-o plesnească peste şezut. El refuză (deşi cu greu). Apoi ea îi cere să-i scrie un „bilet de pseudosinucidere“, adică un fals bilet, pe care să-l combine cu bilete adevărate, pentru a testa abilitatea publicului de a descoperi falsurile. Până la momentul în care Alex apare pe neaşteptate la petrecerea lui Fred de Boxing Day, romanul este pe cale să se transforme într-o poveste în toată regula despre o atracţie fatală subtitrată.

Lodge construieşte intriga într-un mod amuzant, întărind afirmaţia iniţială cu privire la potenţialul comic al deficienţelor de auz. „Noi, surzii, avem calitatea de a înveseli petrecerile cu greşelile noastre“, spune Bates. El are o slăbiciune aparte pentru jocurile de cuvinte legate de starea sa. „Dacă aş fi auzit ce mi-a zis când ne-am cunoscut, asta nu s-ar fi întâmplat niciodată!“, se plânge el cu privire la Alex. „Surzenia şi femeile, o combinaţie periculoasă!“ Când află că Alex a subliniat cu markerul turcoaz o carte de la bibliotecă, izbucneşte într-un mod neintenţionat comic. „Mi-e teamă că n-aş putea avea niciodată încredere în cineva care lasă urme de neşters pe cărţile împrumutate de la bibliotecă“.

IN păcate, odată ce aduce la tensiune maximă conflictul dintre Bates şi Alex, Lodge nu-i permite să dea în clocot. În schimb, îndepărtând-o brusc pe Alex din poveste, îşi îndreaptă atenţia asupra încercărilor lui Bates de a-şi salva căsnicia cu Fred. Deşi avea potenţial comic, călătoria lor într-un camping oribil din Gladeworld, nu reuşeşte să fie decât dezolantă. Atenţia se îndreaptă apoi spre relaţia lui Bates cu tatăl său, un personaj încăpăţânat şi din ce în ce mai senil, fost cântăreţ de

„Noi, surzii, avem calitatea de a înveseli petrecerile cu greşelile noastre“, spune Bates. jazz şi actor, ce refuză să se mute din Londra, unde a trăit dintotdeauna, într-un sanatoriu unde Bates vrea să-l interneze. În acest punct al romanului, gafele pe care Lodge ni le-a promis iniţial lasă loc unor drame domestice dulci-amare. Stilul romanului devine şi mai solemn când Bates porneşte într-un voiaj în Polonia, unde participă la nişte conferinţe. Acolo, cu ocazia unei călătorii neaşteptate la Auschwitz, face o descoperire tulburătoare legată de moartea primei sale soţii. Deşi aceste scene pot fi emoţionante, ne-am fi dorit ca Lodge să-şi fi ascultat eroul şi să exploreze la maxim potenţialul h comic al condiţiei sale. Noul roman al lui Stephen Amidon, Security, va fi publicat în februarie în Statele Unite. 7

Eco-nomie Thomas L. Friedman susţine că politica ecologistă e compatibilă cu marile afaceri.

DE JONATHAN FREEDLAND IŞCAREA ecologistă rezervă un loc sacru cărţilor şi filmelor care i-au trezit pe oameni din letargia lor şi le-au deschis ochii faţă de fragilitatea planetei: Silent Spring de Rachel Carson, End of Nature de Bill McKibben şi, mai de curând, documentarul oscarizat An Inconvenient Truth, al lui Al Gore. Noua carte a lui Thomas L. Friedman, Hot, Flat, and Crowded (Fierbinte, plat şi ticsit) poate că e lipsită de calităţile ambiţioase şi triste ale celorlalte, însă ar putea la fel de bine să-i îndemne pe bogătaşii Americii să confrunte problema schimbării climatice şi să şi facă ceva în privinţa ei. Friedman, editorialistul de externe de la New York Times, triplu laureat al Premiului Pulitzer, şi-a dezvoltat un public mai larg decât cititorii interesaţi de politica internaţională. Ultima sa carte, The World Is Flat, l-a transformat într-un autor de succes în rândul celor care călătoresc la clasa business, care cred că dă bine să fie văzuţi citind un asemenea scriitor. Friedman nu dă înapoi din faţa acestui public: de fapt, uneori pare să scrie special pentru el. „În firma dvs., jumătate dintre angajaţi folosesc calculatoare, iar cealaltă jumătate apelează la hârtie, creioane şi abace?“, întreabă autorul într-un pasaj, aparent încredinţat că se adresează unui director executiv. Tocmai din acest motiv, Friedman ar putea să-i impresioneze şi pe aceia care au evitat până acum sfera mişcării ecologiste: oamenii încăpăţânaţi din funcţii de răspundere care

Jonathan Freedland este fost corespondent la Washington, acum editorialist pentru The Guardian. 8

sunt mai preocupaţi de scăderea profitului decât de topirea gheţarilor. Acet grup l-a ascultat pe Friedman în privinţa globalizării şi ar putea fi pregătit să-l asculte din nou, de această dată pe tema încălzirii globale. Forma volumului Hot, Flat, and Crowded este specifică lui Friedman: o serie de argumente, adesea distilate în formulări memorabile, unele mai energice decât altele – nu ne aflăm în anul 2008 e.n., ci în anul „1 e.e.c“, primul an al „erei energiei climatice“ – toa-

HOT, FLAT, AND CROWDED

Why We Need a Green Revolution – and How It Can Renew America de Thomas L. Friedman 438 pag. Farrar, Straus & Giroux. 27.95 $ te bazate pe informaţii ample şi dezvoltate, extrase în bună parte din interviuri cu experţi, profesori şi, fireşte, directori executivi. Cititorilor hotărâţi din clasa business le va plăcea faptul că volumul lui Friedman nu se axează pe descrierea problemei – ca filmul lui Gore, de pildă –, ci mai ales pe schiţarea soluţiilor posibile. Tocmai în aceste pasaje ia realmente avânt teza lui Friedman, permiţându-i autorului să-şi etaleze imperturbabil entuziasmul şi idealismul. Patriotismul lui candid ar putea părea zaharisit, dacă nu chiar naiv, în ochii cititorilor non-americani, însă e greu să nu te laşi purtat de pasiunea lui atât de evidentă. Ce e drept, cartea începe cu o analiză despre „unde ne aflăm“ şi „cum am ajuns aici“, care nu e prea încurajatoare. După cum explică Friedman, referindu-se şi la cartea sa anterioară, trăim într-o lume plată (cu o economie nivelată cu tot mai puţine obstacole între ţări şi între indivizi), dar

care a mai devenit şi extrem de ticsită, datorită creşterii demografice. Iar problema nu e doar că numărul de oameni e în creştere, ci că mult mai mulţi capătă acces la nivelul consumerist american. În timp ce populaţia mondială de „americani“ se apropie de două-trei miliarde de oameni (care îşi doresc cu toţii bunăstarea burgheză tradusă prin maşină, frigider şi aer condiţionat), nevoia globală de energie atinge cote foarte înalte. Iar asta, conform lui Friedman, înseamnă o epuizare a resurselor naturale care dă peste cap echilibrul ecologic. Această foame de energie e primejdioasă nu numai pentru că înseamnă să aruncăm tot mai mult dioxid de carbon în atmosferă, ridicând astfel temperatura la niveluri periculos de înalte, ci şi pentru că privează lumea de biodiversitatea ei valoroasă şi superbă, distrugând câte o specie unică la fiecare 20 de minute. Mai înseamnă totodată că noi căptuşim buzunarele autocraţilor care tind să controleze rezervele mondiale de combustibil fosil: e vorba aici despre „petrodictatori“. Plus că lărgim prăpastia dintre cei care deţin energie şi cei care nu au asemenea resurse, adică aceia care nu pot face parte din lumea „plată“ pentru că n-au cum să aprindă nici măcar un bec, darămite un laptop. Friedman ştie ce e de făcut. Statele Unite trebuie să dea un exemplu pe care să îl urmeze întreaga lume, luând-o de la capăt şi construind un nou Sistem Energetic Curat, unul care să trimită „electroni curaţi“ către case, clădiri de birouri şi maşini (electroni care nu sunt generaţi de petrol sau cărbune, ci de energia solară, eoliană şi nucleară) şi care să folosească tot mai puţin din acei electroni, datorită unei eficienţe de consum crescute. În cel mai captivant pasaj din carte, Friedman o face pe futuristul şi priveşte spre viitor – adică spre anul „20 e.e.c“, închipuindu-şi

o lume în care un Internet Energetic pune în legătură aparatele electrocasnice cu furnizorul de energie, pentru a oferi doar energia minimă necesară pentru funcţionare şi în momentele cele mai ieftine şi când cererea e scăzută. Până şi maşina dvs., devenită deja un hibrid alimentat cu o energie echivalentă cu 42 de km la 1 litru, îşi poate încărca bateriile cu energie solară pe care apoi o replasează în reţea. Fireşte, toate acestea impun o schimbare foarte profundă. După cum explică Friedman, companiile de utilităţi au fost create într-o perioadă când se credea că resursele energetice folosite pentru producerea electricităţii sunt nelimitate. Responsabilitatea acestor companii a fost şi rămâne aceea ce a furniza un flux constant de electroni către fiecare cămin, motiv pentru care ele au un interes financiar direct în menţinerea cererii la cote ridicate. Aceste companii trebuie să fie fundamental restructurate, astfel încât să câştige mai mult convingându-ne pe toţi să consumăm mai puţin, nu mai mult, din produsul pe care ni-l vând. Potrivit lui Friedman, asta se poate face „remodelând piaţa“, nu doar pentru a ne face să consumăm mai puţină electricitate, ci pentru a-i face pe furnizorii de energie să o cumpere din surse mai curate. Ar fi nevoie de un sistem de impozitare cu totul nou, precum şi de noi stimulente şi semnale de preţ, toate fixate de guvernul federal. Dar vai, spune susţinătorul ideologic al pieţelor libere, n-am putea să ne amestecăm astfel în evoluţia pieţei. În acest caz, trebuie să ştiţi ceva, spune Friedman: deja o facem. Washington-ul înclină balanţa energetică de ani de zile: subvenţionând preţurile petrolului, gazului şi cărbunelui şi oferind doar un sprijin firav şi ezitant energiei solare şi eoliene. După cum scrie Friedman: „o piaţă construită pentru a menţine combustibilii fosili la preţuri scăzute, iar pe cei regenerabili, la niveluri scumpe şi vagi“. E nevoie de conducerea prezidenţială a unui Abraham Lincoln sau Franklin Roosevelt pentru a inspira destulă autoritate încât să ne confruntăm cu grupurile de interese care susţin folosirea combustibililor fosili şi să creăm un singur sistem naţional care să lanseze, de îndată, inovaţia reprimată şi creativitatea necesară pentru a trece la treabă şi a curăţa rezerva de energie a Statelor Unite, reducând cererea. Odată ce Statele Unite vor face asta şi vor arăta că se pot scoate bani din noua industrie „ecologistă“, restul lumii le vor urma, din motive de interes propriu. Între timp, SUA îşi vor fi descoperit încă o dată o misiune naţională. Cititorii cărţilor anterioare ale lui Friedman s-ar putea opri în acest punct pentru a se întreba ce s-a întâmplat cu propovăduitorul lor preferat al globalizării. Căci e greu să nu detectezi o uşoară aplecare spre stânga în această convertire la acţiune radicală şi condusă de guvern pentru salvarea planetei. Friedman se străduieşte să explice că grija faţă de mediu nu are nici o componentă stângistă, fiindcă ea nu mai înseamnă doar „rogojini de yoga, sandale Birkenstock şi tofu“. Într-adevăr, într-un capitol fascinant, autorul se întâlneşte cu nişte ofiţeri din armata SUA care ILUSTRAŢIE DE MK MABRY

au devenit ecologişti după ce şi-au dat seama că nevoia de a transporta petrol către generatoarele din deşertul irakian le lăsa oamenii expuşi, în mod inutil, la atacurile inamice. Aceşti ofiţeri au înţeles că ar fi mai în siguranţă dacă ar putea consuma mai puţină energie sau dacă şi-ar putea genera propria energie. Cu toate acestea, Friedman se trezeşte inevitabil formulând argumente (îndemând puternicul guvern federal să dea la o parte interesele meschine ale marilor corporaţii) care se regăseau odinioară doar în discursurile stângii politice. Asta îl poate duce pe un teren al contradicţiilor. Astfel, se implică cu dedicaţie în elogierea forţelor globalizatoare care au „nivelat“ lumea, dar se arată disperat în faţa consecinţelor. Spre exemplu, deplânge arderea pădurilor tropicale, citându-l pe renumitul entomologist Edward O. Wilson care spune că aceste incendii echivalează cu „arderea tuturor tablourilor de la Luvru ca să faci un foc pentru pregătirea cinei“. Totuşi, autorul nu spune nimic despre faptul că multe companii multinaţionale pot veni şi arunca deşeuri în

aceste păduri doar datorită regulilor de comerţ global pe care Friedman le admira atât de mult odinioară. Autorul deplânge naţionalizarea companiilor, văzând privatizarea ca pe un index al libertăţii, plasat la acelaşi nivel cu presa liberă şi cu alegerile democratice, însă tot se mai uită cu jind la sistemele de transport public bine puse la punct din Europa, care reduc traficul de maşini şi emit mai puţin dioxid de carbon şi care îşi datorează existenţa fie statului care le deţine, fie unor subvenţii făcute pe bani publici. Friedman ştie că nu se poate să consumăm tot mai multă energie pe o planetă cu resurse limitate şi înţelege că prosperitatea e ameninţată tocmai de „natura capitalismului american“, aşa că îl citează aprobator pe un director executiv norvegian din industria petrolului care avertizează: „Capitalismul s-ar putea prăbuşi pentru că nu permite pieţei să spună adevărul ecologic“. Însă Friedman nu se dă bătut în faţa acestor gânduri negre, ci îşi adună puterile şi îşi recapătă încrederea în modelul economic american.

Piaţa liberă o va duce bine, spune el, atâta vreme cât e trasă de mânecă să înceapă să spună adevărul, reflectând costul real pe care îl plăteşte Pământul pentru tot ceea ce consumăm. Aceste tensiuni intelectuale nu sunt singurele cusururi în Hot, Flat, and Crowded. Cititorii cu înclinaţii mai academice vor considera fără îndoială că autorul exagerează cu exemplele oferite la persoana întâi şi vor vrea, cu siguranţă, să-i reamintească lui Friedman că pluralul de la „anecdotă“ nu e „date“. Până şi publicul larg şi-ar putea dori un text mai simplu, mai sărac în amănunte tehnice complexe, care pot fi copleşitoare. Unele dintre citatele extrase din interviuri sunt fie prea umflate, fie prea compacte, de parcă Friedman ar fi inserat în text pasaje lungi din transcrierea interviurilor. Stilul său narativ, cu tot mai multe expresii inventate şi formule stenografiate („Acestei reguli îi spun Naked Gun 2“) pot părea enervante într-o carte, deşi ar fi captivante într-un articol. Propoziţii întregi sunt repetate sau scrise cu litere cursive pentru a sublinia anumite aspecte, în stilul

unei prelegeri. Şi mai apar şi nişte metafore îngrozitor de amestecate: „Decesul Uniunii Sovietice şi al cortinei sale de fier a fost ca o eliminare a unei bariere fizice şi politice uriaşe de pe terenul economic global“. Însă acestea sunt defecte minore dacă le comparăm cu întreaga carte, care va fi accesibilă şi cititorilor ce nu fac parte din rândul celor convertiţi la doctrina ecologistă şi care e documentată atent, reuşind să-şi atingă adesea scopul. Volumul conţine câteva adevăruri năucitoare: industria americană de hrană pentru animale cheltuieşte mai mult pe cercetare şi pe dezvoltare decât furnizorii de energie din ţară, Ronald Reagan a dat jos de pe Casa Albă panourile solare instalate de Jimmy Carter ca un pas simbolic spre independenţa energetică. Mai presus de toate, cartea lui Friedman are mare dreptate în privinţa celei mai mari probleme a epocii noastre. Dacă profilul şi verva autorului i-ar duce mesajul la cei care trebuie să-l audă, adică în sălile de consiliu din America şi din restul lumii, ar fi pentru binele tuturora. h

Pierdut la azilul de bătrâni John Barth prezintă nişte povestiri vag conectate despre vieţile vag conectate ale locuitorilor în vârstă ai unei comunităţi îngrădite. DE SVEN BIRKERTS ORBELE de duh tradiţionale despre copilărie, devenite memorabile în formularea lui L.P. Hartley, spun că „trecutul este o ţară străină“. Însă este o ţară atât de vizitată în retrospectivă literară încât începem să credem că chiar ştim cum era în

THE DEVELOPMENT

Nine Stories de John Barth 167 pag. Houghton Mifflin Company. 23 $ copilărie. Dacă suntem destul de mari ca să ştim să citim, subiectul are miză pentru noi: ne interesează. Însă asta s-ar putea să nu se aplice la fel de bine în cazul tărâmului opus, aflat la marginea „ţării nedescoperite de pe al cărei făgaş nu se mai întoarce nici un călător“, după cum spunea Shakespeare. Poate că sperăm cu toţii să ajungem la bătrâneţe, însă vrem să o facem treptat, cu o prudenţă tihnită, iar puţini dintre noi se grăbesc să citească broşurile despre sanatoriile pentru bătrâni. Scriitorul care îşi alege drept subiect anii de pe urmă nu face altceva decât să navigheze contra curentului. Sven Birkerts a scris cartea „The Art of Time in Memoir: Then, Again“. El conduce seminariile de creaţie literară de la Colegiul Bennington. FOTO: GIOVANNI PHOTOGRAPHY

John Barth este un asemenea scriitor. Ajuns deja la aproape 80 de ani, după ce a câştigat respectul scenei literare cu 18 cărţi, între care The Sot-Weed Factor, Giles Goat-Boy şi Chimera, Barth continuă să se împotrivească etichetei de „emerit“. Cea mai recentă carte a sa, The Development (Complexul) e o serie de povestiri vag conectate care se deplasează cu omniscienţă complicată şi maiestuoasă printre vieţile vag conectate ale mai multor locuitori în vârstă din Complexul Heron Bay, o comunitate îngrădită din regiunea Tidewater din Maryland. Nici un aspect uman nu i-a scăpat vreodată lui Barth, care acum se apleacă asupra acţiunilor încetinite şi a preocupărilor tomnatice ale celor relativ înstăriţi, ajunşi la vârsta pensionării. Dacă aceste acţiuni nu sunt, în mare parte, aluat de întâmplări foarte dramatice (descoperirea unui vecin băgăcios care îi spionează pe cei din jur, pregătirea unei petreceri la care toată lumea se îmbracă în togi), preocupările sunt universale. Locuitorii din Heron Bay se luptă cu teama, dorinţa, senzaţia de pierdere, trădarea şi apropierea morţii. Povestirea intitulată „Assisted Living“ filtrează tragedia decesului neaşteptat al unei femei prin ochii împăienjeniţi ai soţului ei, iar „The End“ oferă o privire înfiorător de calmă asupra nimicirii unui cuplu de bătrâni fericiţi într-o tornadă bizară. În ambele povestiri, puterea naraţiunii derivă mai curând din perspectiva limpede a autorului decât din modul în care sunt sondate cauzele şi raţiunile acţiunii. Aici înţelepciunea înseamnă perspectivă.

Avantajul narativ al lui Barth ar putea fi caracterizat drept „profund eteric“, putând să redea pe dată realităţile materiale pestriţe ale personajelor sale şi să plonjeze rapid în vieţile lor lăuntrice. Autorul produce – aşa cum a făcut-o de la începuturile carierei sale – o proză cu o ţesătură fină şi încântătoare, care îţi menţine interesul nu doar prin înfăţişarea alertă a stadiilor psihologice, ci şi prin desfăşurarea mocnită de digresiuni autoreflexive, care ne reamintesc, la fiecare câteva pagini, că orice povestire este un artificiu. „Toga Party“, capodopera remarcabilă a acestui volum, e povestirea în care Barth se apropie cel mai mult de compasiunea şi groaza tragedienilor. Povestirea începe într-un mod improvizat şi amăgitor: „Dacă Bailey, zis şi «Dr Sam» – partenerul de tenis al lui Dick Felton încă de pe vremea de la Oyster Cove – ar spune această poveste despre petrecerea togilor, acest fost profesor bătrân ar fi început probabil cu o declamaţie stângist-liberală din seria celor pe care obişnuia să le înşire fără ezitare în faţa prietenilor şi vecinilor săi din Heron Bay“. Barth începe în locul condiţional al invenţiei, însă ulterior alege calea naturalismului contemporan bogat în personaje: „Un pianist înveşmântat într-o togă

adecvată dăngănea mai departe la pianul splendid dintr-un colţ al camerei pline de canapele şi de mese de cocktail; afară, pe terasă, un barman cu o cunună de lauri umplea paharele în timp ce o tânără îmbrăcată într-o mini-togă şi împodobită cu o cunună asemănătoare se deplasa printre oaspeţi, cu platouri de aperitive“. De fapt, proza festivă e un soi de ademenire, o capcană chiar, fiindcă povestirea va conduce la un act de violenţă neaşteptat, deşi totodată foarte subtil pregătit, care, la rândul său, produce un deznodământ menit să dea fiori şi să te pună pe gânduri. Tragedia (atâta lucru pot spune măcar) se reflectă în câteva dintre celelalte povestiri, se regăseşte în conversaţiile şi digresiunile personajelor luni şi ani la rând după aceea. Indiferent ce protecţie ar oferi gardurile comunităţii de invaziile din exterior, îngrădirea este absolut inutilă în faţa valurilor sorţii. Aceasta nu e mai deloc o descoperire literară. Însă, de la hotarul său cel mai puţin străbătut, Barth ne reaminteşte că aceste valuri – erupţii – nu sunt privilegiul celor tineri şi neliniştiţi şi că, de fapt, din punctul de vedere al sorţii, pensionarea nu există. Autorul produce cu măiestrie aceste concluzii, de parcă l-ar bate pe umăr cu degetul său osos pe cititor tocmai în mijlocul unei h zile de nepăsare. 9

Stăpânul şi metresa Annette Gordon Reed analizează relaţia dintre Sally Hemings şi Thomas Jefferson. DE ERIC FONER

N jurul anului 1800, un artist american anonim a realizat un tablou frapant, intitulat „Huzururi în Virginia“. Pictura înfăţişează un proprietar de sclavi care exercită două genuri de putere asupra activelor sale omeneşti. În dreapta, un bărbat alb ridică braţul pentru a biciui spatele gol al unui negru. În stânga, o dezmiardă lasciv pe o negresă. Faptul că artistul asociază aceste „huzururi“ cu statul care a

THE HEMINGSES OF MONTICELLO

An American Familyde Annette Gordon-Reed Ediţie ilustrată. 798 pag. W. W. Norton & Company. 35 $ produs patru dintre primii cinci preşedinţi americani subliniază contradicţia dintre idealuri şi realitate la începuturile Republicii americane. Nimeni nu reprezintă mai bine această contradicţie decât Thomas Jefferson. În 1776, când scria despre libertate ca drept inalienabil al omului, Jefferson deţinea peste 100 de sclavi. Detesta sclavia, dar considera că negrii sunt inferiori în „trup şi suflet“ albilor. Dacă ar fi fost eliberaţi, credea el, ar fi trebuit trimişi în Africa; altminteri, abolirea sclaviei ar fi dus la război rasial sau, mai rău chiar, la „amestec“ rasial. Totuşi, în timpul vieţii sale, circulau zvonuri cum că Jefferson însuşi ar fi pus în practică un asemenea amestec, cu sclava sa, Sally Hemings. În 1997, Annette Gordon-Reed, care predă la New York Law School şi la catedra de istorie a Universităţii Rutgers, a publicat Thomas Jefferson and Sally Hemings: An American Controversy. Reanalizând dovezile, autoarea ajungea la concluzia că e foarte probabil ca Jefferson să fi fost tatăl copiilor lui Hemings. Însă principala sa teză era că generaţii întregi de specialişti care îl studiaseră pe Jefferson au folosit greşit sursele istorice, pentru a-i apăra reputaţia. De pildă, au considerat lipsite de importanţă memoriile lui Madison Hemings, fiul lui Sally Hemings, care îi descria unui jurnalist, în 1873, relaţia mamei sale cu Jefferson, dar au preluat întocmai negările urmaşilor albi ai lui Jefferson, care tăgăduiau existenţa unei asemenea relaţii. Cartea a făcut vâlvă în lumea domoală a cărturarilor specializaţi în Jefferson. La scurtă vreme după apariţia volumului, testele de ADN au stabilit o legătură genetică între un urmaş de-al lui Jefferson şi Easton Hemings, fratele lui Madison. În prezent, site-ul web al Fundaţiei Jefferson, Monticello, dezbate controversa într-un mod care lasă o impresie sigură a paternităţii lui Thomas Jefferson. Gordon-Reed şi-a îndreptat atenţia, între timp, asupra unui proiect şi mai ambiţios. În The Hemingses of Monticello (Familia Hemings din Monticello) – lucrare bazată pe o cercetare uriaşă a documentelor voluminoa-

Eric Foner este profesor de istorie la Universitatea Columbia şi editor al cărţii „Our Lincoln: New Perspectives on Lincoln and His World“, care tocmai a fost publicată. 10

se despre Jefferson şi a altor surse – autoarea conturează evoluţia familiei de sclavi a autorului Declaraţiei de Independenţă de-a lungul a trei generaţii. Captivantă şi evocatoare, cartea e totodată repetitivă (ni se reaminteşte de nenumărate ori că legea nu reflectă neapărat realitatea socială) şi plină de declaraţii de prisos despre natura umană (de pildă: „Femeile

tinere au atras bărbaţii în toate epocile şi în toate culturile“). Cititorii o vor considera fascinantă, dar mulţi dintre ei îşi vor dori ca volumul să fi fost mai scurt şi mai concentrat. Relatarea lui Gordon-Reed începe cu Elizabeth Hemings, născută în 1735, fiica unei negrese şi a unui alb, care era căpitan de vas. Elizabeth a făcut cel puţin 12 copii, jumătate

dintre ei cu un negru necunoscut, iar pe ceilalţi (între care şi Sally), cu stăpânul ei, John Wayles, socrul lui Jefferson. (Astfel, Sally era sora vitregă a soţiei lui Jefferson, Martha Wayles, care a murit în 1782, fără ca el să se mai recăsătorească ulterior.) Familia Hemings a urmat-o pe Martha la moşia Monticello a lui Jefferson, făcând parte din moştenirea ei. În cele din urmă, diferiţi membri au ajuns în oraşe precum Paris, New York, Philadelphia şi Richmond, ceea ce-i permite lui Gordon-Reed să înfăţişeze un tablou semnificativ al varietăţii vieţii negrilor în epoca lui Jefferson. În 1807, când a murit la vârsta de 72 de ani, Elizabeth Hemings lăsa în urmă 8 copii în viaţă, peste 30 de nepoţi şi cel puţin 4 strănepoţi. Cele mai fascinante părţi ale cărţii lui Gordon-Reed nu sunt cele în care o prezintă pe Sally Hemings, ci acelea care ţin de rudele sale necunoscute. Familia a fost tratată altfel decât ceilalţi sclavi de la Monticello: la început, datorită legăturii lor cu soţia lui Jefferson, iar mai târziu datorită relaţiei lui cu Sally Hemings. Femeile lucrau ca slujnice în casă, nefiind puse niciodată la muncile câmpului, iar bărbaţii erau valeţi, bucătari şi meşteşugari. Jefferson le plătea salarii unora dintre ei, iar câtorva le-a permis chiar să locuiască în Charlottesville sau în Richmond şi să-şi păstreze banii câştigaţi. Datorită veniturilor lor independente, fiii au putut să-i ofere lui Elizabeth Hemings lucruri pe care majoritatea sclavilor nu le puteau avea. După cum povesteşte Gordon-Reed, săpăturile arheologice au scos la iveală bunuri valoroase, între care porţelanuri chinezeşti, pahare de vin şi alte produse ale revoluţiei epocii consumeriste. Statutul de „castă aparte“ de ceilalţi sclavi nu a diminuat însă dorinţa membrilor familiei Hemings de a avea o libertate şi mai mare. În 1792, la cererea lui Sally, Jefferson a vândut-o pe sora ei mai mare, Mary, lui Thomas Bell, un negustor din părţile locului, care a trăit cu ea în văzul lumii şi i-a tratat pe copiii lor ca pe familia sa legală. Trei ani mai târziu, Jefferson i-a permis fratelui lor, Robert, să pună la punct un aranjament cu un localnic alb din Richmond, care l-a cumpărat şi l-a eliberat apoi. Mai puţin fericită a fost soarta lui James Hemings, frate de-al lui Sally, care l-a însoţit pe Jefferson la Paris, unde a studiat gastronomie. În ultimul deceniu al secolului XVIII, James şi-a cerut libertatea, iar Jefferson a consimţit, atâta vreme cât acesta îşi instruia un succesor, care să-i preia funcţia de maestru bucătar la Monticello. După câţiva ani, James Hemings s-a sinucis. Gordon-Reed oferă o impresionantă evocare a carierei acestui bărbat neliniştit şi solitar, recunoscând că „pur şi simplu nu-i putem descoperi“ lumea interioară sau de ce şi-a luat viaţa. Din păcate, autoarea e mai puţin circumspectă atunci când vine vorba de nucleul cărţii, adică de relaţia dintre Jefferson şi Sally Hemings. În 1787, pe când avea 14 ani, Sally Hemings a însoţit-o pe fiica lui Jefferson, Polly, din Virginia la Paris, unde tatăl ei era reprezentant al Statelor Unite. Conform relatării lui Madison Hemings, fata a devenit, la un moment dat, „concubina“ lui Jefferson. În 1789, atunci când

IMAGINI DE LA NEW-YORK HISTORICAL SOCIETY (SUS) SI ABBY ALDRICH ROCKEFELLER FOLK ART MUSEUM

Asistentul social În acest roman, un avocat pătat de scandaluri încearcă să-şi spele păcatele. acesta se pregătea să se întoarcă în America, Madison susţine că Sally Hemings, fiind însărcinată şi dându-şi seama că statutul său de sclavă nu avea nici o valoare legală în Franţa, şi-a anunţat intenţia de a rămâne la Paris. Pentru a o convinge să se întoarcă împreună cu el, Jefferson a acceptat un compromis: să-i elibereze copiii, atunci când aceştia ar fi devenit adulţi. Probabil că cei mai mulţi specialişti vor fi de acord cu concluzia lui Gordon-Reed că Jefferson şi Sally au avut împreună şapte copii (dintre care trei au murit la vârste fragede). Însă, în ceea ce priveşte natura exactă a relaţiei dintre cei doi, consemnarea istorică trece totul sub tăcere. A fost oare vorba de viol, de constrângere psihologică, de o tocmeală sexuală sau de o relaţie de dragoste de lungă durată? Gordon-Reed recunoaşte că e aproape imposibil să demonstrezi sentimentele unui bărbat şi ale unei femei când nici unul dintre ei nu a lăsat mărturii istorice despre relaţia lor. Madison Hemings foloseşte cuvinte precum „concubină“ şi „compromis“, ceea ce nu prea indică o idilă adevărată. Însă Gordon-Reed e hotărâtă să demonstreze că cei doi au avut o relaţie consimţită, bazată pe dragoste. Uneori, până şi cel mai priceput cercetător dă greş, nereuşind să descopere ceea ce-şi dorise. În acel moment, cea mai bună măsură de valoare ar fi să recunoşti că nu se poate răspunde la o anumită întrebare. Opţiunea lui Gordon-Reed de a înfăţişa o idilă de durată între Hemings şi Jefferson e doar o interpretare posibilă a puţinelor dovezi istorice.

Oare relaţia dintre Jefferson şi Hemings însemna doar viol şi constrângere psihică sau era cumva o legătură de dragoste pe termen lung? Alte tălmăciri sunt la fel de plauzibile. Totuşi, Gordon-Reed refuză să accepte această posibilitate. Autoarea aranjează o serie de oameni de paie şi apoi se apucă să-i doboare: e vorba aici de ideea că, în contextul sclaviei, iubirea dintre albi şi negri era imposibilă sau de cea că sexualitatea negreselor era „inerent depravată“ şi, astfel, Jefferson n-ar fi putut să nutrească sentimente sincere faţă de Hemings ori de concepţia că orice negresă care consimţea să întreţină relaţii sexuale cu un alb, în timpul sclaviei, devenea o „trădătoare“ a rasei sale. Gordon-Reed nu citează istorici recunoscuţi care să susţină aceste idei, dar e hotărâtă să-i critice pe toţi aceia care consideră că relaţia dintre Jefferson şi Hemings a fost una de exploatare sexuală, dată fiind enorma diferenţă de vârstă (30 de ani) şi de putere dintre ei. Fiind ea însăşi o învăţată de culoare, Gordon-Reed e, fără doar şi poate, mult mai sensibilă decât mulţi alţi savanţi la subtilităţile de limbaj legate de rasă. Însă contestarea probabilităţii unui ataşament romantic de durată între Jefferson şi Hemings nu înseamnă nici pe departe să susţii ceea ce ILUSTRAŢIE DE PAUL HOPPE

autoarea numeşte „ştergerea vieţilor negrilor“ din istorie. Gordon-Reed sugerează până şi că „oponenţii rasismului“, care subliniază larga răspândire a violului în rândul sudiştilor, ocupă acelaşi loc cu rasişii care le dispreţuiesc pe femeile de culoare, fiindcă ambele tabere consideră că relaţiile sexuale cu sclavele de culoare erau „imorale“. Această idee este pur şi simplu scandaloasă. După această dezbatere destul de discordantă şi care ocupă aproape patru capitole, Gordon-Reed se întoarce la relatarea ei, povestind cum, în 1802, James Callender, un jurnalist din Richmond, a numit-o pe Hemings „ţiitoarea“ lui Jefferson şi cum, de-a lungul mandatului său prezidenţial, ziarele au publicat destăinuiri, caricaturi şi poezii obscene referitoare la relaţia lui cu „Sally cea galbenă“. Gordon-Reed declară cu elocvenţă că, deşi Callender a numit-o pe Hemings „târfă la fel de ordinară precum caldarâmul“, Sally n-a fost deloc promiscuă, copiii ei născându-se doar în momente în care numai Jefferson le-ar fi putut fi tată. Nici Jefferson şi nici Hemings n-au ripostat la aceste atacuri. Însă, indiferent de adevăratele sale sentimente faţă de relaţia cu Sally, Jefferson a dovedit un interes special pentru copiii lor. Gordon-Reed observă că, în vreme ce alţi vlăstari ai familiei Hemings au fost botezaţi cu numele unor rude, fiii lui Sally au primit nume semnificative pentru Jefferson – Thomas Eston Hemings (după vărul său), James Madison şi William Beverley Hemings (după oameni de vază din Virginia). În cele din urmă, Jefferson şi-a ţinut cuvântul dat la Paris şi i-a eliberat pe copiii lui Sally Hemings care au ajuns la maturitate. Le-a permis fiicei lor Harriet şi fiului lor Beverley (în vârstă de 21, respectiv 24 de ani) să plece de la Monticello, în 1822. Având pielea foarte deschisă la culoare, aceştia au ales să-şi trăiască viaţa ca albi. Prin testament, Jefferson le-a acordat libertatea şi lui Madison şi Eston Hemings, precum şi altor trei rude de-ale lor. Testamentul n-o menţiona însă şi pe Sally Hemings, însă fiica lui Jefferson i-a permis să se mute în Charlottesville, unde aceasta a trăit, alături de fiii săi, ca o femeie liberă, până la 1835, când a murit. În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi sclavi de la Monticello, moartea lui Jefferson, survenită în 1826, a fost o adevărată catastrofă. Pentru a-i lichida datoriile uriaşe, moşia, care includea peste 100 de sclavi, a fost scoasă la licitaţie, distrugând astfel familiile pe care fostul stăpân se străduise atât de mult să le menţină intacte. The Hemingses of Monticello se termină în acest punct. Dintr-o digresiune anterioară aflăm că fiii lui Madison Hemings au luptat în armata Uniunii nordiste, în timpul Războiului de Secesiune. Unul dintre ei s-a aflat printre cei 13.000 de soldaţi care au murit în abominabilul lagăr de prizonieri de la Andersonville, din Georgia. Mă bucur să aflu că Gordon-Reed lucrează deja la volumul al doilea, care va înfăţişa istoria ulterih oară a acestei remarcabile familii.

DE MICHAEL AGGER

OEL DEVERAUX e un avocat tânăr şi trist. Pe când ia o pauză de la redactarea de rapoarte şi circulare, se încurcă cu o asistentă nepotrivită. Ea e blondă, suplă şi cu relaţii. El stă tot timpul la birou. Împreună, duc estetica epuizării fizice prea departe. Urmează un scandal, iar atunci când e dat afară de la firma lui de avocaţi de elită din Manhattan, Joel se refugiază într-o zonă mai blândă, pe celălalt mal al râului Hudson, unde chiria e mai ieftină, unde aerul e parfumat cu cântece de Elliot Smith şi unde orici-

A CURE FOR NIGHT

de Justin Peacock 341 pag. Doubleday. 24.95 $ ne are parte de o a doua şansă: Brooklyn. Joel îşi găseşte o slujbă în biroul unui avocat din oficiu, unde îi ajută pe bătăuşii tineri din filiera de trafic de droguri a oraşului să evite ani buni de închisoare. Adoptă postura capului plecat şi se ţine departe de droguri, iar în curând are şansa de a colabora la un caz de crimă demn de un tabloid. E un caz interesant: o victimă albă, un suspect de culoare şi necesitatea de a petrece multe ore la birou, împreună cu o avocată superbă, pe nume Myra Goldstein. E mai în vârstă decât el, are părul „negru şi răvăşit“ şi ascultă muzica formaţiei Sleater-Kinney în Volvo-ul ei vechi. Într-o variantă ecranizată, rolul ei ar fi jucat de Catherine Keener. Aveţi o singură încercare ca să ghiciţi cine l-ar interpreta pe Joel. Dacă spuneţi Mark Ruffalo, atunci mai bine mergeţi direct la Hollywood. Romanul îşi intră în ritm atunci când cei doi avocaţi îşi încep ancheta. A Cure for Night (Un leac pentru noapte) este romanul de debut al lui Justin Peacock, un tânăr avocat devenit scriitor. Profesional, autorul se înscrie într-o tradiţie excelentă, alegându-şi până şi un mentor pe măsură. Peacock renunţă la contextele mai ostentative ale lui John Grisham, unde totul e conspiraţie pură, iar limbajul juridic e plămădit cu bombe şi împuşcături, preferând să se îndrepte către zona lui Scott Turow, ale Michael Agger este senior editor la revista Slate.

cărui personaje cad în capcana întunecoasă şi etică a tematicii reale a dreptului. Peacock îi pune pe Myra şi pe Joel să-şi înceapă cazul din punctul zero, care constă în întâlnirea cu clientul lor circumspect, Lorenzo Tate, într-o cameră jalnică din penitenciarul newyorkez Rikers Island. „Fără supărare, dar tre’ să fac rost de bani pentru un avocat adevărat?“, îi întreabă el. Myra îl informează că un avocat adevărat l-ar costa în jur de 50.000 de dolari, într-un caz ca al lui. Şi astfel începe şirul detaliilor precise, iar Peacock ne prezintă atent dimensiunile dreptului penal, aşa cum se aplică acesta claselor inferioare din America. Myra şi Joel renunţă repede la datele acuzaţiei de crimă. Nu trebuie să afle dacă Tate e nevinovat, deşi chestiunea îi cam roade. Treaba lor e să plonjeze în lupta narativă a apărării contra acuzării. Căutarea unei poveşti de rezervă îi duce pe Myra şi pe Joel la blocurile de locuinţe sociale, unde Peacock îşi etalează cunoştinţele despre reţelele sociale şi financiare ale traficului de droguri. (Pare să cunoască destul de bine opera lui Sudhir Venkatesh, care studiază economia subterană a săracilor de la oraş.) Unele dintre aceste episoade sunt desfiinţate de folosirea dialectului negrilor – ar trebui să instituim o limită a expresiilor idiomatice în fiecare scenă din viitoarele dialoguri împestriţate cu limbajul „străzii“, însă totul pare destul de real. Peacock e mai priceput la proces, unde arată electricitatea confruntării dintr-o sală de judecată. Când se îndepărtează de contextul tribunalului, A Cure for Night devine mai neclară, ca un diapozitiv pe care nu reuşeşti deloc să-l focalizezi cum trebuie. Vieţile personale ale lui Joel şi a Myrei sunt cam neclare, în timp ce restaurantele în care aceştia intră sunt descrise foarte amănunţit. (Cartea ar putea funcţiona şi ca ghid al localurilor drăguţe din zona Park Slope.) Timpii morţi ar fi putut fi umpluţi mai frumos cu prezenţa amicului avocat al lui Joel, Paul, cu perspectiva sa sleită asupra vieţii impozabile: „Eu o fac pentru bani şi fiindcă n-am reuşit să găsesc ceva mai interesant de făcut“. Pe de altă parte, nu-l angajezi pe Justin Peacock pe post de Bret Easton Ellis sau de Richard Price. Peacock se învârte doar în lumea juridică şi, ţinând cont de cât de bine se descurcă, are destul de multe şanse să promoh veze repede în carieră. 11

Marcella şi Victor Hazan în octombrie 1970, pregătindu-se pentru prânzul cu Craig Claiborne care le-a schimbat viaţa.

Clasic Italian Marcella Hazan descrie cum o provincială a devenit un guru culinar. DE CRAIG SELIGMAN AI multe povestiri din Amarcord: Marcella Remembers (Amarcord: Marcella îşi aminteşte) le vor părea cunoscute cititorilor cărţilor de bucate ale Marcellei Hazan. Şi chiar vreau să spun „cititori“: pe lângă reţetele infailibile şi adesea genial de simple, aceste cărţi mai au şi o proză splendidă – puţin cam înflorită (ca mai toate textele despre gastronomie), niţel excentrică (datorită, poate, confluenţei dintre engleză şi italiană) şi teribil de serioase. Marcella Hazan tremură de dispreţ faţă de bucătarii leneşi şi grosolani. În parte, această asperitate poate fi pusă pe seama soţului şi „inseparabilului său colaborator“, Victor Hazan, care stăpâneşte en-

AMARCORD

Marcella Remembers: The Remarkable Life Story of the Woman Who Started Out Teaching Science in a Small Town in Italy, But Ended Up Teaching America How to Cook Italian. de Marcella Hazan Ediţie ilustrată. 307 pg. Gotham Books. 27.50 $ gleza cu mult mai multă siguranţă decât ea. Victor e o prezenţă plină de viaţă în cărţile ei. O reţetă din Marcella’s Italian Kitchen pentru un platou de paste cu un sos simplu de unt şi parmezan devine „alla moda di Victor“ prin adăugarea de puţină smântână; Marcella remarcă totodată că, acasă, Victor „nu permite nimănui să pregătească acest fel de mâncare“. (Şi dacă chiar încearcă cineva?) O salată Caprese (roşii, mozzarella, busuioc, ulei) din Marcella Cucina devine „alla moda di Victor“

Craig Seligman este critic şi scrie pentru Bloomberg News. 12

prin adăugarea de roşii cherry. În spatele observaţiei anexate de Marcella – „În salata Caprese clasică nu se pune oţet, dar Victor insistă că e neapărat necesar în sosul din versiunea lui“ – aproape că îl vezi pe bucătarul tradiţionalist dându-şi ochii peste cap. E evident că cei doi se adoră, însă, când citeşti Amarcord s-ar putea să ai senzaţia că n-a fost mereu aşa de uşor. Cu nişte ani în urmă, cuplul Hazan s-a retras din răcoroasa Veneţie în Florida, iar Marcella mărturiseşte că Victor „spune că e singura sugestie pe care mi-a dat-o în toată căsnicia noastră şi cu care am fost imediat de acord“. Autoarea descrie în nuanţe coşmareşti renovarea superbului lor apartament din Veneţia, moment în care cei doi se ceartă – „uneori plini de ură şi lăsând răni adânci“ – din cauza lucrurilor ce trebuie făcute. „Întotdeauna se făcea cum spunea Victor“, adaugă ea pe un ton uşor posomorât, de parcă ar vrea să zică: ce poţi să faci decât să pleci capul în faţa unui gust atât de implacabil? „Victor e genul de bărbat care rearanjează mobila dintr-o cameră de hotel în care va petrece doar două nopţi“, scrie ea. Când s-au cunoscut, în regiunea lor natală Emilia-Romagna, la începutul anilor ’50, el s-a arătat „nepoliticos dispreţuitor“ faţă de dublul ei doctorat: în ştiinţele naturii şi în biologie. El unul avea să devină scriitor, deşi, în loc să scrie, îşi petrecea vremea lenevind ca un soi de fals boieraş de la ţară. Adevărata sa pasiune – fixaţia sa – era mâncarea, subiect căruia Marcella, după cum ea însăşi recunoaşte, nu-i acordase prea multă atenţie niciodată. Autoarea nu explică în nici un moment cum se face că a crescut alături de o mamă şi trei bunici care erau excelente bucătărese şi ea a rămas totuşi o novice într-ale gastronomiei, după cum nu explică nici de ce un asemenea gastromaniac precum Victor a fost dispus să-i dea o şansă. Probabil că a simţit că putea s-o modeleze. Amarcord (sincer aş fi preferat să găsească

un titlu care să nu fi fost folosit deja) e presărat cu omisiuni similare. Victor era fiul unor evrei italieni care fugiseră cu tot cu el în Statele Unite pe când el avea doar 10 ani, chiar înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. S-au împotrivit atât de mult dorinţei lui de a se căsători cu o femeie care nu era evreică, încât l-au dezmoştenit. Cu timpul, el s-a întors la magazinul de blănuri al tatălui său din New York, însă „avea să treacă destul de multă vreme înainte ca părinţii săi să poată trece peste ostilitatea generată de căsătoria noastră şi să accepte să mă vadă“, îşi aminteşte Marcella. Şi apoi? Li s-au înmuiat inimile? Înstrăinarea a fost depăşită cumva odată cu naşterea primului nepot? Şi – fireşte – le-a gătit vreodată socrilor ei? Nu ajungem să aflăm aceste lucruri, pentru că autoarea renunţă la subiect. „De fiecare dată când pregăteam un fel de mâncare pentru prima oară, eu şi Victor duceam la gură o bucată cu precauţie, ba chiar cu teamă, însă, cu câteva excepţii rarisime, gustul era satisfăcător, iar atunci teama făcea loc bucuriei.“ Cei doi au dus o viaţă tihnită, împărţindu-şi timpul între Italia şi Statele Unite. În 1969, Marcella, devenită între timp o furtună în bucătărie, s-a lăsat convinsă să dea câteva lecţii unor colegi de la un curs de bucătărie chinezească. Craig Claiborne a auzit de talentul ei, s-a prezentat la prânz şi a scris despre ea şi despre lecţiile ei în The Times. „Era pe 15 octombrie 1975“, îşi aminteşte melodramatic autoarea. „De atunci n-a mai trebuit să-mi fac griji niciodată că nu voi avea cu ce să-mi umplu timpul.“ Până la acest punct, Amarcord a fost bogat în amintiri, în relatarea călduroasă a vieţii unei fete de provincie care s-a căsătorit cu un semi-străin sigur de sine şi a fost alungată pe un tărâm ciudat al mâncării proaste. Însă, când se ajunge la celebritate culinară, jargonul meseriei îşi spune cuvântul. Aşa aflăm despre nenumăratele locuri în care soţii

Hazan s-au dus să predea (sau să-şi facă nişte concedii de lux), despre bucătăriile pe care le-au renovat, despre un aranjament comercial cu Bloomingdale’s, despre un parteneriat la un restaurant din Atlanta şi despre procesul de producţie al câtorva cărţi de bucate: „Am analizat portofoliile multor fotografi şi chiar ne-am dus până la Londra pentru a-l cunoaşte pe unul dintre ei. După aproape 20 de ani, ce-mi aduc aminte cel mai bine din acea călătorie e o cină delicioasă la un restaurant chinezesc numit «Now and Zen»“. Spuneţi-mi dacă nu vă adoarme proza asta. Bineînţeles, e posibil ca Marcella Hazan să nu fie dispusă să ofere mai multe detalii personale despre această parte a vieţii ei, fiindcă, după 1970, cariera a devenit viaţa ei. Amarcord este, de fapt, povestea a doi oameni care au dus un trai plăcut şi nu prea sârguincios până când, ajunşi la vârsta de mijloc, au fost siliţi să-şi construiască o carieră importantă. Nu erau ambiţioşi, iar printre planurile lor nu se regăsea şi perspectiva de a da lecţii de gastronomie sau de a scrie prima carte de bucate. Totuşi, autoarea pare să discearnă doar vag contururile propriei sale poveşti. Poate că un editor mai ferm ar fi reuşit să dea o formă mai bună textului, dar soţii Hazan nu se lasă convinşi aşa de uşor de nici un editor. În parte, ştiu asta pentru că am lucrat o vreme la Food & Wine, pe când aveau şi ei o rubrică în revistă. Cu ei n-am avut niciodată de-a face în mod direct, dar nu-mi aduc aminte ca cineva să fi închis telefonul cu zâmbetul pe buze după o convorbire cu ei. O confirmare în plus se regăseşte şi în capitolul din Amarcord care le descrie tratativele cu Judith Jones la editura lor de odinioară, Alfred A. Knopf. Jones este editorul care l-a convins pe Knopf să publice Mastering the Art of French Cooking. Julia Child, în schimb, i-a dus pe soţii Hazan la Jones după ce aceştia îşi pierduseră răbdarea cu prima lor editură. Vânzările creşteau văzând cu ochii, dar relaţia lor se deteriora: „Aveam senzaţia că eram pusă lângă o adversară şi nu lângă un editor“, se plânge Marcella. Anul trecut, în autobiografia sa intitulată The Tenth Muse, Jones oferea o imagine destul de clară despre cât de dificil poate fi să lucrezi cu soţii Hazan, dar Marcella merge şi mai departe, ţinând-o una şi bună cu nişte machete prea spălăcite de coperte, cu tiraje iniţiale prea mici şi cu ceea ce ea considera lipsă de respect. Întreaga relatare e dezagreabilă şi necuviincioasă – nu cred că prea mulţi oameni care s-au îndrăgostit de gastronomie după ce i-au citit cărţile au observat – sau le-a păsat – că ea şi-a schimbat editura, la mijlocul anilor ’90. Iar în ceea ce priveşte inexplicabila ostilitate a lui Jones, am senzaţia că, dacă cineva ar întreba-o, Jones ar putea să explice. Cu vârf şi îndesat. Dar iată: Marcella Hazan n-a pretins niciodată că ar fi o fraieră. Îşi aduce aminte că, atunci când le cerea elevelor ei cu manichiuri impecabile să curăţe calamari, se producea invariabil o „luptă a voinţelor“, despre care autoarea spune: „Era o luptă pe care n-am pierdut-o niciodată“. Pun pariu că n-a pierdut. Tonul din cărţile ei a fost de-ajuns ca să mă facă nici măcar să visez să mă înscriu la cursurile ei. Acestea fiind spuse, Marcella Hazan a adus, probabil, mai multă plăcere în viaţa mea decât orice altă persoană. Şi dacă prefer să-i ignor instrucţiunile de decojire a ardeilor graşi, de pildă, pentru sosul ei de paste cu ardei şi anşoa, n-are de ce să afle şi ea h despre asta. FOTO DE LA „AMARCORD“

Contrainsurgentul Gen. David Petraeus voia să lupte mai inteligent în Irak, dar şi să trimită mai multe trupe. BY JAMES TRAUB EN. DAVID PETRAEUS susţine că nu doreşte să se implice în politică, dar e posibil ca el să aibă mai multă influenţă asupra alegerilor prezidenţiale decât oricare alt nepolitician. În calitate de comandant în Irak începând din 2007 şi continuând o bună parte din acest an, Petraeus a fost arhitectul şef şi susţinătorul politicii de sporire

TELL ME HOW THIS ENDS

General David Petraeus and the Search for a Way Out of Iraq de Linda Robinson Ediţie ilustrată. 411 pag. PublicAffairs. 27.95 $ a trupelor din zonă. (De-acum a devenit şeful Comandamentului Central al armatei americane.) Din moment ce pierderile de vieţi omeneşti au scăzut şi în tabăra americană, şi în cea irakiană, iar perspectivele de schimbare politică adevărată s-au îmbunătăţit, lui Barack Obama îi vine tot mai greu să susţină că sporirea trupelor, măsură căreia i s-a opus, în vreme ce John McCain a susţinut-o cu înflăcărare, a fost eşec. Poate că Obama ar trebui să spere că, după cinci ani de violenţe şi de promisiuni deşarte, poporului american nu-i mai pasă. Volumul Lindei Robinson Tell Me How This Ends (Spuneţi-mi cum se va termina) este prima carte despre acest nou Irak. E o lucrare excelentă, scrutătoare şi scrupuloasă, deşi s-ar putea să fie mai greu să te obişnuieşti să citeşti o carte cu veşti bune despre una dintre poveştile cele mai sumbre din istoria Americii. Catastrofa din Irak a adus un avantaj uriaş pentru jurnalişti, iar scenele pe care precursorii lui Robinson le-au gravat în mintea cititorilor combină doze egale de tragedie şi de farsă. Irakul cu care ne-am obişnuit e reprezentat de imaginea lui Jay Garner, acel general absolut nepregătit care a fost numit şef al reconstrucţiei civile, informându-i voios pe nişte şeici neliniştiţi că de-acum au rămas pe cont propriu. Tell Me How This Ends nu e nici pe departe blând cu administraţia americană. Autoare care predă la Centrul pentru Studii Strategice Philip Merrill de la Şcoala Johns Hopkins de Studii Internaţionale Avansate, Robinson îl descrie pe preşedintele Bush drept un şef de stat orb, dezastruos şi ataşat de Nuri al-Maliki, liderul lent din Irak. Îi recunoaşte lui Bush meritul de a fi sprijinit câţiva teoreticieni militari care, deşi se confruntau cu opoziţia Departamentului de Stat şi a Pentagonului civil, au susţinut, la sfârşitul anului 2006, că încă 30.000 de soldaţi ar fi avut un impact decisiv în Irak. Însă această carte e despre strategia şi tactica militară, iar preşedintele şi anturajul său nu rămân prea mult în prim plan. Într-adevăr, n-ai cum să nu remarci cu uimire diferenţa radicală dintre Bush şi lumea lui,

James Traub, colaborator la The Times Magazine, a scris cartea „The Freedom Agenda: Why America Must Spread Democracy (Just Not the Way George Bush Did)“. ILUSTRAŢIE DE STEPHEN SAVAGE

precum şi pe cea dintre Petraeus şi lumea lui. Acest general de 55 de ani este un om cu rezultate impresionante, care a acceptat toate sarcinile de antrenamente mai dure şi s-a întors plin de medalii, e un perfecţionist care pretinde la fel de mult de la ceilalţi ca şi de la propria persoană şi e totodată un personaj profund reflexiv (a făcut un doctorat în relaţii internaţionale la Princeton), care se adaptează în continuu la lecţiile vieţii. Petraeus nu pune mare bază pe intuiţie: în Irak, s-a înconjurat de ofiţeri subalterni la fel de analitici şi de hotărâţi ca şi el. Robinson atrage atenţia asupra principalului său atu: nu e vorba de calităţile de lider, ci de „rigoarea lui intelectuală“, care l-a obligat să „depună un efort susţinut pentru a înţelege problema“. Problema, care a fost evitată cu grijă de Bush şi de aghiotanţii săi principali, precum şi de comandanţii anteriori din Irak, printre care şi gen. George Casey – predecesorul lui Petraeus, era că, oricât de numeros ar fi fost contingentul american din Irak, el n-ar fi produs o schimbare de durată decât dacă ar fi reuşit să influenţeze socotelile politice ale irakienilor. În 2006, pe când era comandant la Fort Leavenworth, Petraeus i-a reunit pe teoreticienii civili şi militari pentru a produce o nouă versiune a manualului de contrainsurgenţă al armatei. Subiectul principal al documentului e mai degrabă politic decât militar: o contrainsurgenţă poate reuşi numai dacă face ca guvernul să fie legitim în ochii cetăţenilor săi. Pentru asta e nevoie de ajutor economic,

reforme guvernamentale, îmbunătăţiri ale serviciilor de bază şi aşa mai departe. Şi mai e nevoie de înţelegere, ba chiar de empatie: „În gândirea unei campanii de contrainsurgenţă e esenţial să ştii de ce o mişcare insurgentă a câştigat sprijinul popular“, declară manualul. Petraeus a trecut mai departe la implementarea strategiei sale cu o hotărâre neînduplecată (şi cu acei 30.000 de soldaţi suplimentari). O strategie corectă şi executată cu convingere te va purta departe, însă nu chiar până la capăt. După cum ştim acum, sosirea lui Petraeus în Irak a coincis cu decizia nefericită a şeicilor triburilor sunnite de a-i înfrunta pe extremiştii Al Qaeda în Mesopotamia, care nu mai erau bineveniţi după ce aruncaseră, spre exemplu, acid pe faţa femeilor considerate insuficient acoperite de văl. Datorită mişcării de coaliţie a şeicilor tribali, 100.000 de sunniţi au intrat în lupta cu extremismul. Poziţia de retragere a democraţilor, pe care a articulat-o Joe Biden luna trecută în „Meet The Press“, este că nu sporirea trupelor din Irak a dat rezultate, ci coalizarea sunniţilor. Robinson subliniază foarte clar că lucrurile nu stau deloc aşa. Autoarea descrie în detalii precise tacticile folosite de ofiţerii superiori pe câteva dintre cele mai crunte câmpuri de bătălie din Irak. Când Prima Divizie de Artilerie, al Cincilea Regiment de Blindate uşoare al Primei Divizii de Blindate uşoare a fost trimis la sfârşitul anului 2006 în Ameriya, la vest de Bagdad, comandantul acestor for-

ţe, locotenent-colonelul Dale Kuehl şi-a mutat cartierul general din tabăra de bază într-o secţie de poliţie. El şi ofiţerii lui de stat major citiseră despre „contrainsurgenţa condusă de divizia de artilerie“ şi erau nerăbdători să-i pună principiile în aplicare. Kuehl a început să-şi facă relaţii în rândul şeicilor din zonă şi să arunce cu bani în stânga şi în dreapta, plătind pentru ridicarea gunoiului şi pentru repararea drumului. Apoi s-a apucat de operaţiunile împotriva insurgenţilor. Costul a fost ridicat: 14 soldaţi au murit doar în luna mai. Robinson zăboveşte mai mult asupra autodisciplinei eroice a ofiţerilor care le-au interzis oamenilor lor să se răzbune, ştiind că luptau pentru a câştiga simpatia civililor. Şi, în cele din urmă, acea disciplină a dat roade. La sfârşitul lunii mai, un şeic local l-a chemat pe Kuehl ca să-i spună că oamenii din tribul său vor porni pe urmele unei celule teroriste Al Qaeda. Când şeicul, cuprins de panică, s-a întors după ajutor, Kuehl a intrat în luptă. Oamenii lui nu erau siguri în care irakieni să tragă, dar bătălia s-a desfăşurat bine, iar ulterior Kuehl a ajuns la o înţelegere cu comandantul forţelor tribale: a promis să-i plătească pe sunniţi, mulţi dintre ei fiind foşti insurgenţi, dacă acceptau să fie amprentaţi şi să colaboreze cu armata irakiană. Când Petraeus a aflat despre această înţelegere, singurul său sfat a fost: „Nu lăsaţi armata noastră să vă oprească“ şi „Nu lăsaţi guvernul irakian să vă oprească“. Teoria contrainsurgenţei susţine că acţiunea militară nu poate fi decât o precondiţie a succesului politic. Iar Robinson recunoaşte de îndată că preşedintele Maliki şi alţi lideri naţionali din Irak au refuzat până acum să accepte compromisuri. Într-adevăr, jurnaliştii şi analiştii politici au afirmat că Maliki şi-a încălcat promisiunile de a-i încorpora pe membrii coaliţiei sunnite în rândurile armatei şi poliţiei irakiene, ameninţând o revenire a violenţei hobbesiene din 2006. Robinson trage speranţă că apropiatele alegeri vor aduce un guvern mai legitim. Ea sprijină preferinţa lui Petraeus pentru o reducere treptată a efectivelor din zonă, în timp ce armata irakiană preia controlul operaţiunilor la sol. Autoarea mai susţine totodată că o retragere mai rapidă ar pune în pericol fragilele victorii de anul acesta. Petraeus s-a ales cu destule abuzuri din partea oponenţilor războiului, mai ales în septembrie 2007, când a depus mărturie că sporirea efectivelor din Irak dădea roade, iar site-ul democrat moveon.org a publicat o reclamă de o pagină în The New York Times, cu un joc de cuvinte în titlu „General Petraeus or General Betray Us?“ (Generalul Petraeus sau Generalul Trădător?). La acea vreme, şefii militari continuau să se opună sporirii trupelor din Irak, fiind îngrijoraţi că forţarea limitelor armatei ar atinge punctul critic. Totodată, congresmenii democraţi, organizaţiile progresiste şi mulţi intelectuali au râs de Petraeus, considerându-l complicele administraţiei Bush. Însă Petraeus avea dreptate, iar întrebarea pusă de moveon.org pare aproape dezgustătoare în acest moment. Într-adevăr, Robinson îşi lasă cititorul cu senzaţia că, oricum se va încheia războiul, America îi datoh rează recunoştinţă lui David Petraeus. 13

Schimbări de dipoziţie Protagonistul romanului, un psiho-farmacolog realist dar depresiv, asistă la apariţia şi dispariţia a numeroase medicamente. DE JAMES KAPLAN GREU să scrii un roman. Uneori, o structură clară se conturează singură; uneori, arunci tot ce ai pe pânză şi speri că se prinde. Pharmakon (Pharmakon) pare a se afla în cea de a doua categorie. Are multe părţi bune, dar cartea încearcă să fie atât de multe lucruri la un loc – tratat despre prezent, roman poliţist, saga de familie – că în cele din urmă intenţiile sale par confuze. Apoi, ca explicaţie, urmează mulţumirile autorului. Numeroşi scriitori de ficţiune fac eforturi complexe, nesincere pentru a nega fundamentele autobiografice ale operelor lor; spre la-

PHARMAKON

de Dirk Wittenborn 406 pag. Viking. 25.95 $

uda sa, Dirk Wittenborn nu pierde timpul cu acest exerciţiu. La finalul romanului său despre un psiho-farmacolog care e şi tată distant, autorul îi mulţumeşte cu promptitudine mamei sale „pentru că a fost atât de sinceră şi de generoasă în privinţa amintirilor despre tatăl meu, atât ca bărbat, cât şi ca psiholog“. O scurtă căutare pe internet dezvăluie că J.R. Wittenborn a avut realizări importante în domeniul psihofarmacologiei anxietăţii. Să reconsiderăm acum Pharmakon pe o bază subtextuală? N-ar trebui oare ca un roman să fie evaluat pe baza propriilor sale merite? Aş putea susţine că meritele romanului Pharmakon sunt destul de neclare, astfel încât cercetările adiacente devin utile. Eroul şi antieroul lui Wittenborn este tatăl de familie Will Friedrich, care, la începutul povestirii, în 1951, este „un ambiţios profesor de psihologie asociat la Yale, de 33 de ani, fără catedră, surmenat şi cu ochii afundaţi, cu soţie, patru copii, ipotecă şi 87 de dolari în cont până la leafă“. Evident, ceva trebuie să se întâmple şi se întâmplă: când Friedrich aude din greşeală o colegă vorbind despre o formulă pe bază de frunze, descoperită de un trib din Noua Guinee, care induce fericirea după momente de stres, o convinge să colaboreze cu el la testarea ştiinţifică a drogului. Friedrich şi colega lui strâng un grup de subiecţi deprimaţi, din care jumătate primesc un placebo. Unul dintre cei căruia i se administrează cu substanţa adevărată – pe care Wittenborn o numeşte ironic gai kau dong – este un tânăr geniu cu tendinţe suicidale, numit James Kaplan, romancier şi biograf, scrie o carte despre Frank Sinatra. 14

(tot ironic) Casper Gedsic1. Pe parcursul experimentului, Casper se simte mult mai bine – şi apoi, brusc, mult mai rău. Într-o criză de furie psihotică împotriva lui Friedrich, care este de asemenea şi psihanalistul său, tânărul depresiv se transformă într-un criminal. Friedrich abia scapă teafăr, iar Casper e internat, dar – fiind un geniu malefic – îşi plănuieşte evadarea. Se va răzbuna pe Friedrich şi pe familia lui? UVÂNTUL „pharmakon“, din greaca veche, are un dublu sens, semnificând atât un remediu, cât şi o poţiune fermecată sau o otravă. Una din temele cărţii este natura ambivalentă a tuturor medicamentelor; o alta este sporirea agresivă a consumului de produse farmaceutice în lume, în ultimii 50 sau 60 de ani: ce sume mari de bani şi câte cercetări ştiinţifice au fost folosite pentru căutarea acelei cantităţi neînsemnate, fericirea – sau, din cealaltă perspectivă, pentru lupta contra depresiei.

C 1

„Casper Îmbolnăveúte-te”

Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Pentru că Will Friedrich însuşi cade victimă acestei răspândite afecţiuni psihologice, aşa cum fiul său cel mic, Zach – care îndeplineşte sarcina relatării împreună cu un narator omniscient – ne spune în prologul romanului: „Tatăl meu suferea de ciudate atacuri paralizante şi temporare de catatonie, cărora familia mea, cu discreţia caracteristică, le spunea «Momentele cu ciorapii» ale tatei. Treceai pe lângă uşa de la dormitorul părinţilor mei pentru a lua micul dejun sau pentru a merge la baie şi-l vedeai pe tata stând pe marginea patului, complet îmbrăcat, cu picioarele încrucişate, încălţat cu un pantof, cu o şosetă în mână, gata să-şi tragă celălalt pantof. Perfect normal, nu? Problema era că uneori treceau 10 sau 20 de minute, te uitai iar la el, iar el stătea acolo, cu şoseta în mână, uitându-se fix la celălalt pantof pe care încă nu îl încălţase“. Anumite evenimente dramatice din roman explică cu acurateţe – cu prea multă acurateţe – începuturile „acceselor calme de intro-

specţie melancolică“ ale lui Friedrich. Pentru a veni în ajutorul intrigii, Wittenborn recurge frecvent la melodramă atunci când analiza profundă ar fi putut produce rezultate mai bune. Poate aceasta se întâmplă deoarece scriitorul îşi cunoaşte propria sa forţă. Romanul, bazat pe psihologie, nu este în mod special psihologic, ci funcţionează mai bine în secţiunile care spun o poveste bună şi alertă. Povestea ieşirii din depresie a lui Casper şi alunecării sale spre nebunie este palpitantă: Wittenborn descrie mintea unui geniu nebun cu mult entuziasm şi inventivitate. Casper străluceşte; se dezvoltă. Apoi pur şi simplu dispare din poveste, iar lucrurile devin problematice. După ce au trecut trei sferturi din ea, Pharmakon se potoleşte. Ne trezim într-o Mare a Sargaselor de naraţiuni despre familie şi facem o descoperire neplăcută: familia Friedrich, cu toate greutăţile (depresie, dependenţă de medicamente, homosexualitate, moartea unei rude) e în esenţă o familie fericită. Bravo lor; rău pentru noi. La un moment dat, Zach, fiul dependent care ar putea fi luat drept dublură a autorului (Wittenborn a scris despre propriile lui probleme cu drogurile), spune: „ca mulţi adolescenţi care nu sunt buni la matematică sau ştiinţe, visam cu ochii deschişi la viaţa de scriitor – nu la partea în care stai la maşina de scris, ci la înţelegerea tuturor lucrurilor rele după ce e prea târziu să mai faci ceva în afară de scrierea lor“. Că Wittenborn pare să-şi fi înţeles propria viaţă este o victorie personală. Arta e o altă problemă. Un nebun în captivitate, o familie fericită – dramatic vorbind, poate ceva să salveze această carte? Da. Povestea se încheie când dr. Friedrich, care a devenit un psihofarmacolog distins şi căutat, se apropie de cea de a 76-a aniversare. Într-o secţiune finală de splendidă – dar ambivalentă – delicateţe, Wittenborn îl aduce pasionant la viaţă pe bătrânul savant realist, până atunci doar un pic mai mult decât un tânăr profesor înflăcărat sau un morocănos conturat superficial. Acţiunea este mai ales interioară: Friedrich îşi pierde vremea în jurul casei sale, meditând la toate medicamentele la apariţia şi dispariţia cărora a asistat („Nu au existat remedii miraculoase. Medicamentele minune pentru minte au fost la modă şi s-au demodat precum tivurile bluzelor de damă şi lăţimea cravatelor bărbăteşti“) şi făcându-şi griji în legătură cu familia sa („Din cei şapte nepoţi ai săi, cinci luau Ritalin“). Apoi, după ce iubita sa soţie are un accident, doctorul se duce singur la culcare. Aude un zgomot – un intrus? Intrusul? Dar nu e nimic afară, cu excepţia „umezelii parfumate a primăverii“ – care în schimb evocă o amintire cutremurătoare a trecutului pierdut. Lui Friedrich îi vine să plângă, însă, în final, e incapabil de lacrimi. Creatorul său l-a h iertat, dar l-a lăsat şi în suspans. ILUSTRAŢIE DE BRIAN REA

Prins la mijloc Două biografii analizează lunga şi remarcabila domnie a regelui Hussein al Iordaniei. Hussein şi fedayinii palestinieni, s-a aflat la comanda a 65.000 de soldaţi bine înstruiţi şi bine echipaţi, în comparaţie cu 15.000 de miliţieni palestinieni slab înarmaţi. Rezultatul conflictului a fost clar de la început. Statele Unite înlocuiseră de mult Marea Britanie în poziţia de mentor principal al lui Hussein, iar sprijinul politic, militar şi financiar al Washingtonului era esenţial pentru el. Având puţine resurse naturale, Iordania avea mereu nevoie de un casier. Regele voia de asemenea să ştie care erau planurile li-

DE PATRICK COCKBURN EGELE Hussein al Iordaniei (19351999) a fost marele supravieţuitor al politicii din Orientul Mijlociu. Timp de aproape jumătate de secol, până la moartea sa din 1999, a oscilat cu grijă între lumea arabă, Israel şi Statele Unite. Au fost puţine evenimente importante în regiune în care nu a jucat nici un rol, de la criza canalului Suez din 1956, când Israelul, Marea Britanie şi Franţa au invadat Egiptul, la tentativa eşuată, 40 de ani

Timp de aproape jumătate de secol, Hussein a oscilat cu grijă între lumea arabă, Israel şi Statele Unite.

LION OF JORDAN

The Life of King Hussein in War and Peace de Avi Shlaim 723 pag. Alfred A. Knopf. 35 $ KING HUSSEIN OF JORDAN

A Political Life de Nigel Ashton 431 pag. Yale University Press. 35 $ mai târziu, a C.I.A. şi a irakienilor din exil de a-l îndepărta de la putere pe Saddam Hussein, folosind Iordania ca bază. Dar Hussein a fost întotdeauna mult mai mult decât un oportunist abil care a schimbat cu cinism alianţe având ca singur ţel rămânerea la putere. Din acest motiv, aceste două excelente biografii sunt atât de valoroase. Lion of Jordan (Leul din Iordania) de Avi Shlaim, profesor de relaţii internaţionale la Universitatea din Oxford, şi King Hussein of Jordan (Regele Hussein al Iordaniei), de Nigel Ashton, conferenţiar la Şcoala de Economie şi Ştiinţe Politice din Londra, furnizează informaţii nu numai despre rege, ci şi despre conflictele care au devastat regiunea în timpul vieţii sale. Shlaim are o descriere deosebit de valoroasă a relaţiilor lui Hussein cu Israelul şi palestinienii, în vreme ce Ashton este foarte interesant când tratează relaţiile lui Hussein cu Irakul şi cu lumea arabă în general. Criticii lui Hussein l-au acuzat că le-a făcut pe plac tuturor şi este adevărat că a cultivat sistematic bune relaţii cu lideri care discutau cu el, dar care se urau unul pe celălalt. Orientarea Iordaniei a fost „ferm bătută în cuie“, potrivit declaraţiei paternaliste a unui ambasador britanic, la scurt timp după ce Hussein a fost încoronat ca rege în 1953. Gluma conţinea ceva adevăr, deşi subestima capacitatea lui Hussein pentru acţiuni rapide şi independente în cazul punerii în pericol a intereselor sale. Marea Britanie a creat Iordania în vastul teritoriu pustiu şi slab populat de la estul Iordanului, după înfrângerea Imperiului Otoman în Primul Război Mondial. Drept conducător, britanicii l-au ales pe Abdullah, cel de-al doilea fiu al sharifului din Mecca şi aliatul acestora împotriva otomanilor, care a devenit primul membru al dinastiei haşemite

Patrick Cockburn este autorul cărţii „Muqtada: Muqtada Al-Sadr, the Shia Revival, and the Struggle for Iraq“. MAJED JABER/REUTERS (1997)

care a condus Iordania. Un politician realist, la fel nepotul său Hussein, el s-a opus din toate puterile conflictului cu cel mai puternici decât el, inclusiv cu proaspăt înfiinţatul stat israelian. A ieşit învingător din primul război arabo-israelian din 1948, când a ordonat armatei sale să treacă Iordanul cu obiectivul, aşa cum spune Shlaim, nu de a împiedica „înfiinţarea unui stat evreiesc, ci pentru a obţine partea arabă a Palestinei“. Trei ani mai târziu, Abdullah a plătit pentru aceasta când a fost împuşcat mortal de un terorist palestinian naţionalist, în timp ce intra, împreună cu Hussein, pe atunci în vârstă de 15 ani, în moscheea Al Aqsa din Ierusalim. Când Hussein i-a succedat tatălui său bolnav mintal, a moştenit un regat sărac aflat în mijlocul unei zone foarte instabile din punct de vedere politic. De atunci şi până la moartea sa, a asistat la erupţia multor crize politice periculoase în apropierea sa, în Israel, Egipt, Siria, Liban şi Irak. Aşezarea geografică a făcut din Iordania un jucător important. Shlaim şi Ashton arată cât de abil şi-a jucat cărţile conducătorul acesteia. Britanicii au fost primii care au descoperit că noul rege nu era dispus să se comporte ca o marionetă a puterilor occidentale pentru a-şi păstra coroana. Era un autocrat, dar, de asemenea, se vedea pe sine ca un naţionalist arab. Armata iordaniană fusese creată de generalul britanic John Bagot Glubb, care era privit de către străini şi de iordanieni deopotrivă drept forţa din spatele tronului. În 1956, tânărul rege a îndepăr-

tat brusc această figură importantă, dându-i iniţial lui Glubb doar două ore pentru a părăsi ţara. „Motivaţia politică de anvergură a lui Hussein pentru îndepărtarea lui Glubb“, remarcă Shlaim, „a izvorât din teama că, dacă nu şi-ar fi atribuit conducerea mişcării naţionaliste, aceasta l-ar fi copleşit“. A fost un calcul care avea să determine sau cel puţin să nuanţeze multe decizii politice ale lui Hussein. A distrus credibilitatea criticilor naţionalişti arabi, care-l denunţaseră ca marionetă a britanicilor şi a americanilor, ori colaborator lipsit de loialitate al Israelului, deşi a cultivat relaţii apropiate cu toate trei statele. L-a ajutat să evite soarta vărului său şi a prietenului său din copilărie, regele Faisal al II-lea al Irakului, împuşcat de ofiţeri ai armatei irakiene în timpul unei lovituri de stat militare în Bagdad, în 1958. Această nevoie de a arăta că îi susţine pe prietenii săi arabi l-a împins de asemenea pe Hussein spre decizia sa cea mai dezastruoasă. În 1967, a intrat în război cu Israelul ca aliat al Egiptului şi al Siriei şi, în câteva zile, a pierdut Ierusalimul de Est şi malul vestic al Iordanului, jumătate din regatul său. După această înfrângere catastrofală, numeroşi observatori străini au crezut că nu va putea supravieţui. Totuşi, regele a avut întotdeauna un avantaj un pic mai mare decât credeau unii. Într-o regiune a regimurilor militare, se bucura de loialitatea armatei, care avea mulţi soldaţi şi ofiţeri proveniţi din triburile de beduini ale Iordaniei. Într-un scurt război civil din 1970, dintre forţele lui

derilor israelieni, pentru a împiedica orice ameninţare militară directă sau planuri de transformare a Iordaniei într-un domiciliu naţional permanent pentru palestinieni. Aceste contacte, necesitând un mare număr de întâlniri cu lideri politici, militari şi ai serviciilor secrete din America şi Israel, sunt relatate uneori cu exces de amănunte în ambele cărţi. Eforturile diplomatice ale regelui, aşa cum spunea el în repetate rânduri, erau de prea multe ori lipsite de efecte. Shlaim concluzionează cu tristeţe că încercările lui Hussein „de a găsi o soluţie paşnică în conflictul din Orientul Mijlociu au fost primite în mare parte cu ignoranţă şi indiferenţă de către politicienii americani şi cu lipsă de sinceritate şi răstălmăciri de către cei israelieni“. Sursele documentare pentru biografia regelui Hussein au devenit numeroase. „Până acum, nu s-a scris nici o biografie a unui conducător arab contemporan având avantajul accesului deplin la documentele sale“, scrie Ashton, căruia i s-a acordat accesul la arhiva regală de către fiul şi succesorul lui Hussein, Regele Abdullah al II-lea, în 2007. Aceste documente dau cu siguranţă substanţă informaţiilor noastre despre relaţiile lui Hussein cu alţi lideri, de la Saddam Hussein la Ronald Reagan, dar sunt puţin semnificative. Ceea ce confirmă ele este reputaţia lui Hussein ca om foarte inteligent şi blând, cu siguranţă cel mai agreabil dintre conducătorii recenţi din Orientul Mijlociu, deşi la acest capitol concurenţa nu e foarte consistentă. La un moment dat, un număr suspect de mare de pisici moarte a fost descoperit pe terenul din jurul palatului din Amman, capitala iordaniană. Anchetatorii au descoperit că un bucătar regal fusese mituit de către securitatea siriană pentru a-l otrăvi pe rege, iar acesta testa doza potrivită pe populaţia locală de pisici. Shlaim relatează că bucătarul a fost închis „până ce Hussein a răspuns rugăminţii fetei bucătarului prin eliberarea acestuia ca să petreacă sărbătorile musulmane cu familia sa“. Comparaţi acest lucru cu faptele lui Saddam Hussein, care a reacţionat la o încercare eşuată de asasinat din Dujail, la nord de Bagdad, în 1982, prin torturarea şi executarea h a 148 de bărbaţi şi băieţi din sat. 15

Romane poliţiste

Marilyn Stasio

Cavalerul din Nottingham Când ţi-a sunat ceasul, n-ai ce face – cu toate că acest lucru nu e obligatoriu pe tărâmul romanelor poliţiste, unde un detectiv îşi poate reveni ca prin minune de pe urma rănilor aparent fatale precum oboseala autorului, excesul profesional şi uitarea ediţiilor anterioare. Îndrăgitul detectiv din Nottingham al lui John Harvey, inspectorul Charlie Resnick, părea să fie pe ducă în Last Rites, dar detectivul binefăcător, iubitor de jazz şi colecţionar de pisici se întoarce la datorie în COLD IN HAND (CU SÂNGE RECE) – Otto Penzler/Harcourt, 26 $. Întrebarea este: oare poate un

asemenea om cumsecade şi cinstit supravieţui într-o societate în care regulile se dezintegrează? Poluatul Nottingham a fost întotdeauna un oraş dificil pentru poliţie, cu toate că nu atât de rău pe cât se spune. „Se crede că, dacă te îndepărtezi cu 80 de km de Londra, toată lumea poartă cârpe în jurul şoldurilor şi îşi vopseşte faţa în albastru“, spune un detectiv provincial. Dar infracţionalitatea stradală în mizerabilul centru industrial a degenerat în ceva asemănător haosului, acum, după ce bandele de tineri sunt înarmate şi mult mai periculoase. Criminalii internaţionali au pus stăpânire pe comerţul sexual şi şi-au adăugat traficul de arme în repertoriu. Între timp, eforturile poliţiei de a păstra liniştea în nesigurele cartiere ale imigranţilor sunt subminate de resentimentele şi de ostilitatea rasistă a populaţiei locale. „Nici măcar nu mai plouă ca altă dată“, se plânge un detectiv. Peroraţiile sale împotriva „societăţii multiculturale“ nu sunt lucrurile pe care ne-am obişnuit să le auzim de la poliţiştii întristaţi din această serie contemplativă, dar asemenea izbucniri de inutilitate par integral autentice, precum schimburile de focuri şi furia incoerentă care ricoşează de pe străzi. Ignorând retorica înfierbântată, Resnick acţionează cu încăpăţânare potrivit propriei doctrine a corectitudinii („Educaţia, nu asta era esenţialul? Locuri de muncă, locuinţe?“). El s-a aflat mereu în căutarea bunătăţii esenţiale a unui puşti dur dintr-o bandă sau a filonului comun de umanitate care ne leagă pe toţi. Dar toţi băieţii buni au limitele lor, iar albumul de jazz pe care Resnick îl ascultă la final, după o crimă şocantă, care-i zdruncină crezurile – un concert tânguitor de Bessie Smith şi Louis Armstrong – ne spune că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. Dacă Andrew Pyper ar fi scris scenariul pentru coşmarele noastre co16

lective, am visa şi am ţipa cu toţii precum naratorul acestul thriller superb scris şi plin de suspans de la început până la sfârşit, THE KILLING CIRCLE (Cercul ucigaş) – Thomas Dunne/St. Martin’s Minotaur, 24.95 $. Vă va

emoţiona Patrick Rush, un tânăr văduv care suferă, tată nervos şi critic de televiziune demoralizat („legumă de canapea“) pentru un ziar din Toronto, care se înscrie la un atelier de creaţie literară pentru a-şi dezgheţa sentimentele încremenite, doar pentru a realiza că nu are nimic de spus. Nu acelaşi lucru se poate spune despre colegii scriitori, precum înfri-

Oare blajinul şi cinstitul inspector Charlie Resnick poate supravieţui într-o societate în care regulile se dezintegrează? coşătorul Ivan, mecanicul de metrou care scrie fantezii kafkiene despre un şobolan de canalizare, ori sfioasa Angela, a cărei morbidă povestire de groază despre „un bărbat îngrozitor care face lucruri groaznice“ nu numai că reflectă activităţile unui criminal în serie real, ci pare să direcţioneze atacurile acestuia chiar spre membrii cercului literar – asta dacă nu e deja membru al cercului. Este o naraţiune excelentă, indiferent dacă e considerată o poveste de groază clasică sau cronica căderii nervoase a unui om. Dar, examinând nevoia universală de autodefinire prin naraţiune, ea explorează de asemenea partea întunecată a povestirii. În acest context, e demn de amintit faptul că, cel puţin teoretic, „povestitorul nu moare niciodată în propria poveste“. Poate că e neortodox să spui acest lucru, însă Henning Mankell ar putea îndepărta până şi cel mai loial cititor prin tonul polemic pe care îl adoptă

adesea în romanele sale. Acestea fiind spuse, THE PYRAMID (PIRAMIDA) – New Press, 26.95 $ – îi va aduna repede pe toţi admiratorii înstrăinaţi. Deşi acestă antologie excelentă a fost scrisă în timp ce Mankell încă lucra la ciclul său de romane poliţiste moralizatoare cu morocănosul detectiv suedez Kurt Wallander, cele două nuvele şi cele trei scurte povestiri se petrec înainte de 8 ianuarie 1990 (ziua în care lui Wallander i s-a încredinţat primul caz, publicat în romanul Faceless Killers) şi urmăresc cariera acestui erou clasic din primele sale zile ca poliţist începător de 21 de ani. În „Primul caz al lui Wallander“, el trebuie instruit în cele mai rudimentare proceduri (nu urmări neînarmat un tip care are un cuţit), dar procesul de instruire e nepreţuit. Până se ajunge la povestirea care dă titlul volumului, care se desfăşoară 20 de ani mai târziu, caracterul lui Wallander este deja bine conturat, iar codul său moral este bine ancorat. Marea surpriză este rolul central jucat de irascibilul tată al detectivului, care furnizează o importantă lecţie de viaţă – urcarea (la propriu, dacă trebuie) a piramidei propriilor visuri. Oricât am fi de credincioşi eroilor noştri, nu ne putem sătura de băieţii răi pe care-i numim antieroi. Fermecătorul student ucigaş al Patriciei Highsmith, Tom Ripley, se află la loc de cinste în acest panteon de nemuritori şi toate cele cinci aventuri criminale ale sale sunt acum disponibile într-un frumos pachet, THE COMPLETE RIPLEY NOVELS (Ripley – Seria completă) – Norton, 100 $, sau, separat, 13.95 $ bucata, în edi-

ţie broşată. Deşi farmecul irezistibil al acestui monstru atrăgător este la apogeu în The Talented Mr. Ripley, este o plăcere vinovată să-l priveşti rafinându-şi priceperea criminală până la amorala sa faptă finală din Ripley Under Water. Mult mai şocante sunt primele trei romane în care Donald E. Westlake (scriind sub pseudonimul Richard Stark) îl prezintă pe hoţul profesionist şi ucigaşul nemilos cunoscut drept Parker. Până la momentul în care acest escroc se răzbună împotriva mulţimii în THE OUTFIT (Costumul), inteligenţa sa sumbră şi ingeniozitatea sa criminală sunt pe deplin dezvoltate. Dar atât THE HUNTER (Vânătorul) cât şi THE MAN WITH THE GETAWAY FACE (Omul cu faţă de evadat) – University of Chicago, ediţie broşată, 14 $ bucata – ne arată ce brută sexi a fost, cu

mult înainte de a fi la modă.

ILUSTRAŢIE DE WES DUVALL

Liber pe străzi Povestea maratonului din New York. DE BENJAMIN CHEEVER

N timp ce traversa Podul Verrazano-Narrows, Donald Arthur a luat mâna însoţitorului său şi „a pus-o sub haina sa, spunându-i: «Simte-mi inima. Fratele tău e aici cu noi»“. Nu vorbea la figurat. Fitzgerald Gittens, de 25 de ani, „murise într-un schimb de focuri“, în august 1996. Acum inima sa îl ţinea în viaţă pe Arthur, un alergător de peste 50 de ani, care îl convinsese pe fratele lui Gittens să-l însoţească în maratonul din New York. Povestea este ciudată, totuşi Liz Robbins e îndreptăţită să o includă în noua sa carte, A Race Like No Other (O

A RACE LIKE NO OTHER

26.2 Miles Through the Streets of New York de Liz Robbins Ediţie ilustrată. 336 pag. Harper/ HarperCollins Publishers 24.95 $ cursă unică). Maratonul din New York transcende identitatea într-o modalitate uneori înfricoşătoare, supravieţuitorii intrând într-o stare extatică. Organizarea acestui eveniment brobdingnagian1 cere ca atleţii să se afle la startul de la Fort Wadsworth din Insula Staten cu câteva ore înainte de începere. Mii – mulţi înveliţi în pungi de gunoi pentru a se încălzi – îşi omoară timpul la cozile de la cele 1.515 de toalete portabile. Cursa în sine e prea lungă, căci cele 2.000 de calorii de glicogen stocate în ficatul şi musculatura unui om obişnuit se consumă după 32 de km. Puţini mor, deşi asta a păţit Pheidippides, primul maratonist legendar. Aşa s-a întâmplat cu Ryan Shay, de 28 de ani, în timpul preselecţiei pentru maratonul olimpic, desfăşurate în Central Park, în 2007. Şi totuşi, când tunul cu două ţevi de 75 de milimetri va da startul ceremoniei de anduranţă din 2 noiembrie acest an, cei aproximativ 40.000 de participanţi vor fi fost selecţionaţi din peste 100.000 de masochişti. Fiind în prezent cel mai mare maraton din lume, cursa din New York a fost iniţiată în 1970 cu un grup de 127 de persoane. Mai bine de jumătate din alergătorii de azi vin din străinătate. Veniturile oraşului se cifrează pe la 200 de milioane de dolari. Până acum, 750.000 de persoane au venit, scrie Robbins, „pentru a-şi

Benjamin Cheever’s most recent book, “Strides,” is a personal history of running. De la Brobdingnag, ţară locuită de uriaşi în Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift 1

surmonta demonii şi diagnosticurile“ într-o „zi plină de epifanii“. „E ca într-un film de Cecil B. DeMille, deoarece este la o scară atât de mare, epopeică“, spune Alberto Salazar, cel care a câştigat cursa de trei ori la rând în timpul anilor 1980. Robbins, editorialistă sportivă pentru New York Times şi-a ticsit cartea cu detalii excelente. Se ştie că o statuie a cofondatorului maratonului, Fred Lebow, aflată la intrarea în parc din East 90th Street, este mutată în fiecare an la Tavern on the Green, astfel încât chipul său de bronz să privească finişul. Puţini ştiu că familia lui Lebow a obiectat în legătură cu sculptura şi că „în noaptea dinaintea dezvelirii statuii, la 4 noiembrie 1994, un rabin a trebuit să taie cu dalta o aşchie între degetul arătător şi cel mare al mâinii stângi a statuii, făcând astfel din sculptură o reprezentare imperfectă a creaţiei lui Dumnezeu“. Cartea recapitulează şi strategiile din 2007 ale celor mai buni alergători, ca Martin Lel din Kenia şi Paula Radcliffe din Anglia, dar Robbins acordă mai mult spaţiu participanţilor mai înceţi, dar mai pitoreşti. Pam Rickard, mamă a trei copii şi alcoolică aflată în recuperare, s-a antrenat pe treptele închisorii Roanoke din Virginia. Cunoscută ca „Barbie“ pentru ceilalţi deţinuţi, Pam şi-a câştigat în cele din urmă respectul predând religia în celula sa. În ziua maratonului, „ea poartă un tricou alb special, pe care a imprimat cu roşu cuvintele imnului ei preferat: «Cu sufletul meu e binele»“. Lui Harrie Bakst i s-a spus că are carcinom adenoid cistic când era în ultimul an de facultate. Tricoul său are trei borne kilometrice imprimate pe spate: 21 martie – Chirurgie. 5 mai – al 33-lea şi ultimul tratament cu radiaţii. 4 noiembrie – 42,195. Eu însumi fiind obsedat de alergări, am făcut cursa lungă de cinci cartiere de zece ori cu numele meu şi de trei ori sub alt nume, împrumutând numere de la alţii care se înscriseseră, dar deciseseră în ultima clipă să renunţe la această tortură. De asemenea, m-am oferit odată să împart medalii la finiş şi mi s-a interzis să dau mai mult de una fiecărei persoane. „Pentru că ţi se va cere“. Şi mi s-a cerut. Dacă mai există forţă în cuvântul scris, atunci această carte ar putea dobândi o putere magică, precum medalia sau pelerina Myler pe care o primeşte fiecare persoană care termină cursa. Ar putea deveni chiar – cine ştie? – mai valoroasă decât un tricou, iar oamenii ar face orice pentru un tricou. Sau cel puţin h aşa spunea Fred Lebow. 17

TBR: Din culise BARTH ŞI WALLACE: David Foster Wallace s-a sinucis luna trecută, la vârsta de 46 de ani. El a avut mulţi predecesori literari şi intelectuali, iar John Barth, al cărui recent roman de poveşti, The Development este recenzat în acest număr, este cu siguranţă unul dintre ei. Ambii scriitori dau dovadă de o inteligenţă extraordinară, şi, de multe ori satirică, şi ambii au un ataşament stăruitor pentru înflorituri care ţin de formă, cum sunt notele de subsol şi dezminţirile. De-a lungul anilor, Barth (în dreapta, jos) a fost împins spre periferia culturii noastre literare. Dar a fost o perioadă, în anii ’60, când ocupa un rol foarte important în lumea literară. Unul dintre romanele sale chiar a apărut în topul Times al celor mai bine vândute cărţi. Este vorba despre Giles Goat-Boy (1966), un aşa-zis roman de mari dimensiuni, inspirat din mitologie, a cărui poveste este, în mare parte, despre un bărbat născut într-o turmă de capre. Romanul s-a aflat timp de 12 săptămâni în topul ediţiilor cartonate. Criticul cărţii, Robert Scholes, a fost extaziat, iar recenzia a apărut pe prima pagină a Book Review. Ultimul paragraf al recenziei lui Scholes vă va aminti de răposatul Wallace: „Barth nu se arată prea îngăduitor cu cei lipsiţi de inteligenţă sau educaţie, cu «cititorul de rând». De fapt, chiar are pretenţia ca cititorii lui să fie elevaţi. Celor potriviţi din punct de vedere intelectual şi emoţional este gata să le ofere mai mult decât oricare alt scriitor al zilelor noastre în ceea ce priveşte inovaţia literară, atât simplă, cât şi elaborată. Audienţa sa trebuie să fie cea ale cărei aptitudini au fost pregătite şi dezvoltate de Joyce, Proust, Mann şi Faulkner… Barth este un geniu comic de cea mai înaltă speţă“. Şi iată: cartea care poate fi considerată capodopera lui Wallace, Infinite Jest (1996) apare în topul cărţilor de ficţiune, în ediţie broşată, din această săptămână, pe poziţia 18. Este prima dată când una din cărţile sale ajunge în topul Times. NOTE: Noul roman al lui Philip Roth, Indignation, apare în topul cărţilor de ficţiune la poziţia 10… Seria True Blood pentru HBO produsă de Alan Ball se bazează pe romanele Southern Vampire scrise de Charlaine Harris. Datorită succesului de care s-a bucurat serialul True Blood, romanele lui Harris s-au vândut ca pâinea caldă. Nu mai puţin de şapte dintre acestea se află în topul cărţilor broşate, în ediţie de buzunar, al săptămânii în curs. ÎNAINTE CA EL SĂ ÎNŞELE: The Truth About Cheating: Why Men Stray and What You Can Do to Prevent It, de M. Gary Neuman, se află la numărul 10 din topul ediţiilor cartonate cu sfaturi practice, în parte datorită apariţiei lui Neuman în cadrul emisiunii „Oprah“. Cartea lui Neuman vorbeşte despre problemele sexuale care pot duce la destrămarea unei căsnicii, incluzând această concepţie uimitoare (în 2008) despre clitoris: „Am fost surprins să aflu câţi bărbaţi şi câte femei nu conştientizează importanţa acestei părţi a corpului pentru atingerea orgasmului de către femei. Am avut ocazia să împărtăşesc această informaţie cu unii bărbaţi doctori, încă nefamiliarizaţi cu acest teritoriu“. El a trebuit să le vorbească doctorilor despre acest lucru? Cel mai important sfat pe care Neuman îl dă femeilor: „Dacă nu sunteţi familiarizate cu clitorisul vostru, cel mai indicat, firesc şi obişnuit lucru este să începeţi să aflaţi mai multe despre asta“. DWIGHT GARNER

Ediţii cartonate

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

FICŢIUNE

Săpt. trecută

THE STORY OF EDGAR SAWTELLE de David Wroblewski (Ecco, 25.95 $) Un mut se refugiază cu trei câini în pădurile din Wisconsin, după ce tatăl lui este ucis.

Săpt. în top

Săpt. aceasta

6 octombrie 2008

NONFICŢIUNE

Săpt. trecută

Săpt. în top

HOT, FLAT, AND CROWDED de Thomas L. Friedman (Farrar, Straus & Giroux, 27.95 $) Editorialistul New York Times scrie despre cum revoluţia verde poate înnoi America.

THE OTHER QUEEN de Philippa Gregory (Touchstone, 25.95 $) Povestea Reginei Scoţiei, Mary, captivă în timpul domniei Reginei Elizabeth.

THE WAR WITHIN de Bob Woodward (Simon & Schuster, 32 $) Dezbaterile Casei Albe despre războiul din Irak, 2006-2008.

FAEFEVER de Karen Marie Moning (Delacorte, 25.95 $) MacKayla e prinsă la mijloc când faes câştigă bătălia de la Dublin; a treia parte din seria Fever.

THE LIMITS OF POWER de Andrew Bacevich (Metropolitan/ Holt, 24 $) Un colonel de armată în retragere susţine că americanii înşişi sunt responsabili pentru problemele ţării. (†)

THE GIRL WITH THE DRAGON TATTOO de Stieg Larsson (Knopf, 24.95 $) Un hacker şi un ziarist ajută un octogenar bogat să investigheze dispariţia nepoatei sale, cu 40 de ani în urmă; prima parte a trilogiei defunctului ziarist suedez. În România la Ed. Trei – Bărbatul care ura femeile.

ANGLER de Barton Gellman (Penguin, 27.95 $) Acţiunile vicepreşedintelui Dick Cheney sunt analizate de reporterul de la Washington Post.

THROUGH THE STORM de Lynne Spears cu Lorilee Craker (Thomas Nelson, 24.99 $) Mama lui Britney Spears ne dezvăluie ideile sale despre greutăţile prin care a trecut familia.

STORI TELLING de Tori Spelling, cu Hilary Liftin (Simon Spotlight Entertainment, 24.95 $) Memoriile actriţei. (†)

THE GUERNSEY LITERARY AND POTATO PEEL PIE SOCIETY de Mary Ann Shaffer şi Annie Barrows (Dial, 22 $) După cel de-al doilea război mondial, un ziarist merge în insula Guernsey ca să cunoască locuitorii care au rezistat ocupaţiei naziste.

THE BOOK OF LIES de Brad Meltzer (Grand Central, 25.99 $) Uciderea tatălui creatorului lui Superman, Jerry Siegel, este legată de povestea biblică a lui Cain şi Abel.

BOYS WILL BE BOYS de Jeff Pearlman (Harper, 25.95 $) Cronica despre victorioasa echipă Dallas Cowboys în Super Bowl, în anii 1990.

THE HOST de Stephenie Meyer (Little, Brown, 25.99 $) Extratereştrii au preluat controlul asupra minţilor şi trupurilor celor mai mulţi oameni, dar o femeie nu va capitula.

ARE YOU THERE, VODKA? IT’S ME, CHELSEA de Chelsea Handler (Simon Spotlight, 24.95 $) Eseuri personale amuzante ale actriţei de comedie stand-up.

ANATHEM de Neal Stephenson (William Morrow, 29.95 $) Un ordin de matematicieni şi cercetători care trăiesc în izolare trebuie să-şi salveze planeta, asemănătoare cu Terra, când este ameninţată de o catastrofă.

THE FOREVER WAR de Dexter Filkins (Knopf, 25 $) Corespondentul New York Times despre munca sa în Irak şi Afganistan.

AMERICAN WIFE de Curtis Sittenfeld (Random House, 26 $) O bibliotecară drăguţă se mărită cu fiul alcoolic al unei familii de politicieni bogaţi, care reuşeşte cumva să devină preşedinte.

FLEECED de Dick Morris şi Eileen McGann (Harper, 26.95 $) Americanii sunt extorcaţi de guvern, afaceri, sindicate şi lobbişti. (†)

WHEN YOU ARE ENGULFED IN FLAMES de David Sedaris (Little, Brown, 25.99 $) Cele mai recente eseuri ale umoristului.

12*

THE CASE AGAINST BARACK OBAMA de David Freddoso (Regnery, 27.95 $) Candidatul democrat ca un stângist extrem şi calculat. (†)

DEWEY de Vicki Myron cu Bret Witter (Grand Central, 19.99 $) Pisicuţa lăsată să îngheţe în grămada de cărţi returnate de la o bibliotecă publică din Iowa şi calea ei spre faimă.

THE OBAMA NATION de Jerome R. Corsi (Threshold, 28 $) Candidatul democrat ca stângist extrem, într-o carte a coautorului volumului Unfit for Command: Swift Boat Veterans Speak Out Against John Kerry. (†)

ACEDIA AND ME de Kathleen Norris (Riverhead, 25.95 $) Experienţa personală a unei boli legate de depresie.

16*

THE TROUBLE WITH BOYS de Peg Tyre (Crown, 24.95 $) 15 Controversa naţională legată de tema rezultatelor şcolare mai proaste ale băieţilor în comparaţie cu fetele.

INDIGNATION de Philip Roth (Houghton Mifflin, 26 $) Un elev de colegiu din Newark, N.J., o rupe cu familia şi se mută la o şcoală din Midwest, în perioada războiului din Coreea.

PAUL OF DUNE de Brian Herbert şi Kevin J. Anderson (Tor/Tom Doherty, 27.95 $) Povestea lui Paul Muad’Dib şi a jihadului său din perioada dintre Dune şi Mesia lui Dune, romane de Frank Herbert.

ORDER 66 de Karen Traviss (Del Rey, 27 $) Forţele clone ale republicii luptă contra sorţii înşelătoare; un roman Star Wars.

DARK CURSE de Christine Feehan (Berkley, 24.95 $) Un roman din seria Carpathian.

DEVIL BONES, de Kathy Reichs (Scribner, 25.95 $). Temperance Brennan, antropolog criminalist, trebuie să identifice 2 victime ale ritualurilor voodoo şi de adorare a diavolului.

THE KEEPSAKE de Tess Gerritsen (Ballantine, 26 $) Un asasin care îşi mumifică victimele e liber prin Boston.

10 11

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 20 septembrie în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Alegerea editorilor Cărţi recente care ne-au stârnit interesul THE WAR WITHIN: A Secret White House History 2006-2008 de Bob Woodward (Simon & Schuster, 32 $) În acest ultim volum din cele patru cărţi despre administraţia Bush, Woodward face o dură apreciere finală cu privire la preşedinte.

FALLEN GIANTS: A History of Himalayan Mountaineering From the Age of Empire to the Age of Extremes de Maurice Isserman şi Stewart Weaver (Yale University, 39.95 $) Ideea de bază a acestei cărţi este faptul că escaladarea muntelui a fot întotdeauna un joc geopolitic.

THE SACRED BOOK OF THE WEREWOLF de Victor Pelevin, traducerea de Andrew Bromfield (Viking, 25.95 $) O damă de companie cu puteri supranaturale povesteşte alegoria satirică a lui Pelevin despre Rusia post-sovietică şi de după 11 septembrie.

OPAL SUNSET: Selected Poems, 1958-2008 de Clive James (Norton, 25.95 $) James, un formalist convins, îşi are un loc bine stabilit în literatura tradiţională, familiară şi simplă, care începe cu Auden şi se termină cu Larkin.

CAPITOL MEN: The Epic Story of Reconstruction Through the Lives of the First Black Congressmen de Philip Dray (Houghton Mifflin, 30 $) O biografie colectivă a primilor politicieni de culoare.

A BETTER ANGEL: Stories de Chris Adrian (Farrar, Straus & Giroux, 23 $) Pentru Adrian, care este pediatru şi student la teologie, boala şi înălţarea spirituală sunt nişte stări strâns legate.

BLUE GENES: A Memoir of Loss and Survival de Christopher Lukas (Doubleday. 24.95 $) Lukas anchetează sinuciderea mamei sale şi, în special, a fratelui său, fost corespondent New York Times. THE GOOD THIEF de Hannah Tinti (Dial, 25 $) În romanul de debut al lui Tinti, a cărui acţiune e petrece la jumătatea secolului al XIX-lea în New England, un infractor îi predă unui orfan arta de a minţi. HURRY DOWN SUNSHINE de Michael Greenberg (Other Press, 22 $) Povestea extraordinară a unei fete de 15 ani care suferă de psihoză maniaco-depresivă. Recenziile complete ale acestor cărţi şi ale altor cărţi recente le găsiţi la adresa web nytimes.com/books.

Steaua Orientului Eroina schimbătoare pe care Ian Buruma o preia din viaţa reală începe ca o starletă în China ocupată şi ajunge în Parlamentul japonez. Akira Kurosawa şi pe Toshiro Mifune, o ghidează pe Yamaguchi de-a lungul unei relaţii furtunoase cu sculptorul americano-nipon Isamu Noguchi şi îşi petrece timpul liber umblând prin sălile de cinema şi prin parcurile capitalei, în căutarea unor întâlniri anonime cu bărbaţi japonezi. „În Ohio aş putea fi arestat pentru ceea ce îmi place să fac“, remarcă el. „În Tokio, sunt liber să fac după bunul meu plac.“ La fel ca nenumăraţii străini care trăiesc în Japonia, Vanoven savurează din plin privilegiile poziţiei sale de venetic, fără să-şi

DE JOSHUA HAMMER

N Manciuria ocupată de japonezi în anii ’30, o cântăreaţă şi actriţă adolescentă pe nume Yoshiko Yamaguchi a ajuns vedetă de pe urma unor filme de propagandă menite să celebreze rolul nobil al Japoniei în China. Jucându-şi rolurile sub pseudonimul Ri Koran, Yamaguchi a făcut senzaţie în melodrame erotice precum China Nights, despre o idilă dintre o ţărăncuţă chinezoaică şi un eroic căpitan de navă japonez, desfăşura-

„Nimeni n-ar fi ghicit că era doar o japoneză de rând, născută în Manciuria.“

THE CHINA LOVER

de Ian Buruma 392 pag. The Penguin Press. 26.95 $ tă în Shanghai, în timpul războiului. Cariera lui Yamaguchi ca instrument al militariştilor a continuat până la predarea Japoniei, în 1945, când forţele naţionaliste ale lui Chiang Kai-shek au acuzat-o de colaboraţionism. (A reuşit să evite execuţia demonstrându-şi originile etnice japoneze, pe care şefii ei le păstraseră sub tăcere.) Yamaguchi şi-a reconstruit cariera din cenuşa războiului, mai întâi ca vedetă în filmele proamericane realizate în Japonia ocupată, iar apoi sub numele de stea hollywoodiană Shirley Yamaguchi, inspirat de Shirley Temple. După ce a renunţat la cinematografie la sfârşitul anilor ’50, Yamaguchi a continuat să se reinventeze: ca soţie de diplomat, ca jurnalist şi ca politician de vârf în Parlamentul japonez. Cariera variabilă a lui Yamaguchi constituie firul narativ din impresionantul roman al lui Ian Buruma, The China Lover (Amanta din China), care se întinde pe o perioadă de aproape 50 de ani din tumultoasa istorie modernă a Japoniei. (Unele dintre evenimentele înfăţişate în carte sunt inspirate de momente reale din viaţa lui Yamaguchi, dar restul au fost trecute prin filtrul ficţiunii.) Buruma se foloseşte de povestea bizară a lui Yamaguchi ca metaforă pentru identitatea schimbătoare a Japoniei, de la dictatură militaristă la ruina postbelică îndrăgostită de America şi apoi la naţiunea modernă şi reîntinerită economic de astăzi. Autorul e fascinat totodată de puterea cinemaului în istoria Japoniei, atât ca criteriu cultural cât şi ca instrument politic utilizat de armatele cuceritoare: mai întâi de japonezi în China, iar apoi de americani în Japonia. Buruma adoptă o abordare neobişnuită a protagonistei sale, împărţindu-i biografia în trei părţi, fiecare relatată de un alt bărbat şi fiecare constituind o paralelă cu câte o fază din procesul de auto-reinventare a Japoniei. Inadaptaţii sociali care spun povestea vieţii lui Yamaguchi sunt personaje complicate şi captivante, pe care filmele îi atrag pentru că reprezintă o posibilitate de evadare din vieţile lor intrate în impas, fiind parţial lingăi, parţial

Joshua Hammer este corespondent străin independent şi trăieşte la Berlin. Cea mai recentă carte a sa este „Yokohama Burning: The Deadly 1923 Earthquake and Fire That Helped Forge the Path to World War II“. CHESTER HIGGINS JR./THE NEW YORK TIMES

străini care se delectează în aura de celebritate a lui Yamaguchi. Această abordare ambiţioasă aduce la viaţă lumea protagonistei întrun mod impresionant, deşi îl lasă pe cititor să se chinuie singur să o înţeleagă pe eroină. Cea mai puternică porţiune din carte este plasată în timpul ocupaţiei japoneze din Manciuria. Aici naratorul este Sato Daisuke, un căutător de talente al Asociaţiei Cinematografice din Manciuria – sinistrul braţ de propagandă al guvernului militar japonez. Din momentul în care o găseşte pe cântăreaţa de 13 ani pe o scenă din Mukden, în 1933, Sato îşi dă seama de puterea ei erotică şi de potenţialul său de a atrage masele chineze de partea cauzei Japoniei. „Ochii ei lăsau cea mai profundă impresie“, observă el. „Erau neobişnuit de mari pentru o orientală. Nu arăta ca o japoneză obişnuită şi nici ca o chinezoaică tipică. Avea în ea ceva din Drumul Mătăsii, din aerul caravanelor şi al pieţelor de mirodenii din Samarkand. Nimeni n-ar fi ghicit că era doar o japoneză de rând, născută în Manciuria.“ Participant înflăcărat la proiectul cinematografic al militariştilor, Sato e fermecat de aşa-zisa misiune a Japoniei de a-şi sprijini fraţii asiatici mai înapoiaţi: „Asistam la naşterea Noii Asii“, declamă el după masacrul de la Nankin, din 1938. Învârtindu-se noaptea prin bordeluri şi pe străzile lăturalnice din oraşele Manciuriei, Sato se conturează ca celălalt amant din China în povestea lui Buruma, vrăjit de acest amestec asiatic senzual: „Femeile din Mukden erau cele mai frumoase femei care se găseau la nord de Shanghai: chinezoaicele, mlădioase şi agile ca nişte ţipari în rochiile lor qi pao strâmte, japonezele superbe, în chimonourile lor,

adoptând ţinute fine în ricşele lor ce se îndreaptă spre ceainăriile din spatele Băncii Yokohama, doamnele parfumate din Rusia şi din Europa, sorbindu-şi ceaiul la Smirnoff, îmbrăcate în blănuri şi cu pălării cu pene. Fără doar şi poate, Mukden era raiul pe pământ pentru un lup tânăr şi slobod“. Totuşi, în cele din urmă Sato – la fel ca turma lui feminină – descoperă adevărul întunecat din spatele Noii Asii propovăduite de japonezi: într-o secvenţă înfiorătoare, e arestat şi torturat, fiind suspectat de infidelitate faţă de cauza imperialistă. Într-un alt pasaj, o tânără cunoştinţă evreică e răpită şi ucisă cu brutalitate. Sato se trezeşte în derivă, îngrozitor de singur în timp ce proiectul asiatic al Japoniei se prăbuşeşte, declanşând haosul. În cea de a doua parte a romanului, care se desfăşoară printre ruinele Tokio-ului postbelic, povestea lui Yamaguchi e reluată de Sidney Vanoven din Bowling Green, Ohio, un alt străin obsedat de cinema. Vanoven profită de o scurtă perioadă în care lucrează pe post de comisionar la un film de-al lui Frank Capra pentru a obţine o slujbă în Detaşamentul de Cenzură Civilă al armatei Statelor Unite, poziţie din care examinează filmele japoneze pentru a se asigura că au un conţinut prodemocratic. Deşi la început e foarte idealist în privinţa misiunii ţării sale, Vanoven devine cinic în faţa imperialismului cultural şi al insensibilităţii americane, ajungând să fie concediat după ce aprobă un documentar care îl scotea vinovat de crime de război pe împăratul Japoniei. (MacArthur şi slugile lui se tem să nu cumva să provoace o rebeliune implicându-l pe Hirohito.) După ce îşi găseşte de lucru ca critic de film la un ziar de limbă engleză din Tokio, Vanoven îi cunoaşte pe

dea seama că totul e o amăgire. „Uneori îmi doream ca oamenii din Bowling Green să mă poată vedea la Hotelul Imperial, în compania prietenilor mei japonezi“, declamă Venaven, cu puţin înainte ca idila sa cu Japonia să se sfârşească într-o explozie de violenţe antiamericane legate de tratatul de securitate din 1960. „Poate că a fost mica mea răzbunare după ce m-au făcut să mă simt ca un anormal. De-acum aveam prieteni adevăraţi, pe o scenă mult mai plină de farmec şi de strălucire.“ În ultima parte a romanului, Buruma virează într-o direcţie surprinzătoare şi tulburătoare, pe urma altui Sato – Sato Kenkichi, născut în nord-estul Japoniei, în 1945, care acceptă cu dragă inimă tot ce e american, inclusiv pe James Dean în Rebel fără cauză, şi care se transformă, treptat, într-un antioccidental împătimit. În cele din urmă, ajunge să accepte o slujbă unde face documentare de televiziune despre politica mondială pentru gospodinele japoneze. Colaboratoarea sa e nimeni alta decât Yamaguchi, ceea ce îl conduce pe Sato într-o încurcătură cu militanţi palestinieni în Beirut şi într-o tentativă de sinucidere pe Aeroportul Lov, în apropiere de Tel Aviv, unde acţionează ca terorist al Armatei Roşii japoneze.

RAMA lui Buruma se întinde pe tot mapamondul, iar aceasta e una dintre problemele cărţii. Autorul pare să fi încercat să lucreze cu fiecare temă la care s-a gândit vreodată în legătură cu istoria şi identitatea Japoniei: relaţia problematică dintre Orient şi Occident, lumea interlopă niponă, antisemitismul, rolul străinului în Japonia, reţeaua de legături şi obligaţii care formează ţesutul societăţii japoneze. Naraţiunea episodică, împodobită cu personaje secundare celebre (Pu Yi, împăratul marionetă din Manciuria sau Truman Capote), e fascinantă, dar uneori devine ameţitor de vagă. În plus, pe măsură ce se desfăşoară povestea, atitudinea lui Buruma faţă de protagonista sa se menţine neclară. Yamaguchi rămâne, aproape tot timpul, o enigmă. Ca simbol al relaţiei ciudate – şi adesea distructive – a Japoniei cu restul lumii, eroina nici că ar putea fi mai eficientă. Dar ca personaj de roman, poate părea h la fel de fragilă ca o păpuşă de porţelan. 19

Raftul cu ediţii broşate BORN STANDING UP: A Comic’s Life de Steve Martin (Scribner, 15 $) Captivanta

„biografie… a cuiva pe care-l ştiam odată“ scrisă de Martin trece în revistă cei 18 ani grei în care a fost comedian în spectacole cu public (şi la care a renunţat în 1981). În această autobiografie „inteligentă, serioasă, sinceră şi cu caracter de confesiune, fără a deveni însă prea sentimentală“, după cum o descrie Janet Maslin în The Times, Martin vorbeşte despre cum şi-a îmbunătăţit numărul artistic, ce prindea la public, ce nu prindea şi de ce. „Dacă nu ar exista poanta de la sfârşitul glumei?“, se întreabă Martin. „Dacă aş crea suspansul, şi apoi n-aş spune gluma până la sfârşit?“ Am ştiut întotdeauna că Steve Martin e inteligent, dar nu atât de inteligent.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

THE PRINCE OF DARKNESS: 50 Years Reporting in Washington de Robert

D. Novak (Three Rivers, 18.95 $) Subiectul acestei interesante cărţi îl constituie cariera de reporter politic, ziarist de anchetă şi comentator TV a lui Novak, principalul responsabil pentru demiterea ofiţerului CIA Valerie Plame. Cartea „face publice bârfe şi se răzbună pe duşmani pentru dispute antice“, spune criticul nostru, Jack Shafer. De asemenea, ilustrează relaţia „simbiotică“ (cum spune el) a lui Novak cu sursele sale. PONTOON: A Novel of Lake Wobegon de Garrison Keillor (Penguin, 14 $)

Oraşul fictiv al lui Keillor „a fost întotdeauna mai aproape de Winesburg decât de Mayberry“, scrie Thomas Mallon în Book Review, iar cititorii care se aventurează acolo în căutarea nostalgiei „se vor împotmoli de o incredibilă tristeţe şi groază“. Protagonista acestui roman este o femeie, văduvă de 19 ani, despre care se descoperă, la moartea sa, că avusese un iubit. Ca şi Keillor, ea descoperă „că nu există răspunsuri, ci doar poveşti“. GOOD CALORIES, BAD CALORIES: Fats, Carbs, and the Controversial Science of Diet and Health de Gary Taubes

(Anchor, 16.95 $) Teoria dietei sărace în carbohidraţi a fost contestată pentru prima dată de Taubes într-un mult comentat articol din The New York Times Magazine în 2002. În acel articol, ca şi în cartea de faţă, Taubes demonstrează faptul că ipoteza potrivit căreia regimul alimentar bazat pe grăsimi provoacă boli de inimă, ipoteză populară în anii ’70 şi ’80, nu porneşte de la cercetări ştiinţifice elaborate. Taubes este de părere că dieta bogată în proteine şi grăsimi, dar săracă în carbohidraţi, este cea mai potrivită, iar creşterea în greutate nu este determinată doar de „acea diferenţă dintre caloriile acumulate şi cele consumate“. THE INDIAN CLERK de David Leavitt (Bloomsbury, 16 $) S. Ramanujan, un funcţionar din Madras şi un înzestrat matematician ajunge la Cambridge, la invitaţia genialului G. H. Hardy. El devine o celebritate, savanţii de la Cambridge întrecându-se pentru a petrece timp în compania sa. Spre deosebire de majoritatea scriitorilor americani, Leavitt este foarte interesat de clasele sociale, iar cel de-al şaptelea roman al său explorează trădarea unui intrus de către cel din interior, care se va lupta până la sfârşitul vieţii cu consecinţele acestei fapte. THE MASCOT: Unraveling the Mystery of My Jewish Father’s Nazi Boyhood de

Mark Kurzem (Plume, 16 $) Pe când Kurzem studia la universitatea din Oxford, tatăl său i-a dezvăluit faptul că era evreu şi nu rus, şi i-a cerut să-l ajute să afle ce i s-a întâmplat în trecut, în timpul Holocaustului. Kurzem descoperă că tatăl lui, care avea probabil 5 ani când a fost martor la uciderea mamei sale, devenise mascota unui detaşament de soldaţi nazişti. „Este o carte care vă va ţine treji toată noapte“, scrie Dinitia Smith în The Times. O poveste despre supravieţuire la fel de captivantă este dezvăluită şi în THE ZOOKEEPER’S WIFE: A War Story de Diane Ackerman (Norton, 14.95 $) Administratorul grădinii zoologice din Varşovia, un locotenent al armatei secrete poloneze, împreună cu soţia sa, îi ajută pe evrei să scape din ghetouri, ascunzându-i în grădina zoologică şi salvând astfel 300 de vieţi. (În dreapta este fotografia lui Ackerman). Unul dintre evreii care nu a supravieţuit este Petr Ginz, un adolescent din Praga, care ţine un jurnal cu însemnări despre viaţa lui în acel oraş până când este dus în Theresienstadt. Vocea din THE DIARY OF PETR GINZ: 1941-1942, editat de Chava Pressburger şi tradus de Elena Lappin (Grove, 16 $) este foarte diferită de cea a lui Anne Frank. Perspectiva lui Petr asupra lumii sale în schimbare este lipsită de sentimentalism, ideea de pericol apărând doar ocazional. (Pressburger este sora lui Ginz). THE MYTH OF THE RATIONAL VOTER: Why Democracies Choose Bad Policies de Bryan Caplan (Princeton University, 17.95 $) „Nu văd nici democraţii

care să funcţioneze bine, nici democraţii deturnate de interese ascunse“, scrie Caplan, profesor de economie la Universitatea George Mason. „În schimb, văd democraţii care se dovedesc ineficiente, deoarece alegătorii primesc politicile absurde pe care le cer“. Cartea sa provocatoare identifică patru tipuri de „erori sistematice“ ale alegătorilor, toate fiind în strânsă legătură cu starea economiei. DOMESTIC VIOLENCE de Eavan Boland (Norton, 13.95 $) În cea de-a zecea carte

de poezii a sa, Boland scrie despre Irlanda, relaţiile dintre bărbaţi şi femei, pasiunea erotică, şi legătura dintre personal şi politic. „Nimic din ceea ce spunem/nici atunci, nici mai târziu/ nu cuprinde ceea ce/ceea ce este greşit în vieţile celor care se urăsc“, scrie ea în poezia care dă titlul volumului. ELSA DIXLER

Săpt. în top

Săpt. aceasta

6 octombrie 2008

FICŢIUNE FORMAT DE BUZUNAR

Săpt. în top

THE SHACK de William P. Young (Windblown Media, 18 14.99 $) Un bărbat a cărui fiică a fost răpită este invitat, în aparenţă de către Dumnezeu, într-o cabană izolată. (†)

BOOK OF THE DEAD de Patricia Cornwell (Berkley, 9.99 $) Patologul criminalist Kay Scarpetta îşi deschide cabinet în Charleston, Carolina de Sud.

THE BRIEF WONDROUS LIFE OF OSCAR WAO de Junot Díaz (Riverhead, 14 $) Un tocilar dominicanoamerican se luptă să scape de un blestem de familie.

NIGHTS IN RODANTHE de Nicholas Sparks (Grand 8 Central, 7.99 $) Dragostea apare între un bărbat şi o femeie de vârstă mijlocie într-un han din Carolina de Nord.

WATER FOR ELEPHANTS de Sara Gruen (Algonquin, 13.95 $) Un tânăr şi un elefant salvează un circ în perioada Marii Crize.

DEAD UNTIL DARK de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) 2 O chelneriţă clarvăzătoare dintr-un orăşel din Louisiana se îndrăgosteşte de un golan vampir.

BAREFOOT de Elin Hilderbrand (Back Bay/Little, Brown, 13.99 $) Trei femei încărcate cu tot felul de probleme petrec împreună o vară transformatoare în Nantucket.

STONE COLD de David Baldacci (Vision, 9.99 $) Mem- 4 brii Washington’s Camel Club sunt hărţuiţi ca să nu dezvăluie secrete guvernamentale.

NIGHTS IN RODANTHE de Nicholas Sparks (Grand 7 Central, 13.99 $) Dragostea apare între un bărbat şi o femeie de vârstă mijlocie într-un han din Carolina de Nord.

PROTECT AND DEFEND de Vince Flynn (Pocket, 9.99 $) Un agent antiterorist american trebuie să deturneze o catastrofă nucleară în Iran.

5 6*

COMPULSION de Jonathan Kellerman (Ballantine, 9.99 $) Psihologul-detectiv Alex Delaware cercetează uciderea câtorva femei din Los Angeles.

THE ALCHEMIST de Paulo Coelho (HarperOne, 13.95 $) Un tânăr cioban spaniol călătoreşte în Egipt în căutarea unei comori. THE CHOICE de Nicholas Sparks (Grand Central, 13.99 $) Cum acţionează alegerile privind dragostea şi moartea în viaţa unui unui bărbat din Carolina de Nord.

PLAYING FOR PIZZA de John Grisham (Dell, 7.99 $) Un fundaş american se alătură echipei Parma Panthers din Liga Naţională Italiană de Fotbal.

THE ROAD de Cormac McCarthy (Vintage, 14.95 $) Un 55 tată şi un fiu călătoresc într-o Americă post-apocaliptică.

8 SANDPIPER WAY de Debbie Macomber (Mira, 7.99 $) Intrigă romantică în Cedar Cove, Washington.

8 9

THE ALMOST MOON de Alice Sebold (Little, Brown, 14.99 $) O femeie obişnuită să satisfacă nevoile familiei ajunge la capătul puterilor.

SWEET REVENGE de Diane Mott Davidson (Avon, 4 7.99 $) Când face catering pentru un mic dejun de vacanţă, Goldy Schulz crede că a găsit-o pe asasina presupus moartă al fostului ei soţ.

LOVING FRANK de Nancy Horan (Ballantine, 14 $) Povestea amorului dintre Frank Lloyd Wright şi Mamah Borthwick Cheney.

YOU’VE BEEN WARNED de James Patterson şi Howard Roughan (Vision, 9.99 $) O fotografă aspirantă care lucrează ca bonă are viziuni îngrozitoare.

THE KITE RUNNER de Khaled Hosseini (Riverhead, 55 15.95 $ şi 14 $) Un afgan-american se întoarce la Kabul pentru a afla cum s-a descurcat un prieten din copilărie.

SECOND CHANCE de Jane Green (Plume, 15 $) Un grup de prieteni în vârstă de 30 şi ceva de ani îşi reexaminează vieţile după ce unul dintre ei este ucis într-un atac terorist.

LIVING DEAD IN DALLAS de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) Un vampir o roagă pe chelneriţa clarvăzătoare Sookie Stackhouse să ia urma unuia dintre amicii lui dispăruţi.

CRITICAL de Robin Cook (Berkley, 9.99 $) Un cercetător 3 investighează morţi în urma unor infecţii în spitale din Manhattan susţinute financiar de un don al Mafiei.

WHEN THE SOUL MENDS de Cindy Woodsmall (WaterBrook, 13.99 $) O femeie Amish repudiată, care se întoarce acasă ca să aibă grijă de sora ei, trebuie să aleagă între cele două lumi.

KEEPING FAITH de Jodi Picoult (Avon, 7.99 $) O fată începe să audă voci divine după divorţul părinţilor ei.

CLUB DEAD de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) Iubitul vampir al lui Sookie Stackhouse a fost răpit, iar ea trebuie să ajungă în Jackson, Miss., pentru a-l salva cu ajutorul unui Elvis nemort.

TRUNK MUSIC de Michael Connelly (Grand Central, 7.99 $) Ancheta lui Harry Bosch asupra asasinării unui producător de la Hollywood duce spre Las Vegas; reeditare a unei cărţi din 1997.

16*

DEAD AS A DOORNAIL de Charlaine Harris (Ace, 7.99 1 $) Chelneriţa de bar Sookie Stackhouse e atrasă în lumea politicienilor vârcolaci când tatăl unei prietene încearcă să ia locul unui vârcolac, iar un lunetist urmăreşte neoameni.

17*

DEAD TO THE WORLD de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) Iubitul vampir al lui Sookie Stackhouse pleacă în Peru, lăsând-o să se descurce cu şeful lui amnezic şi cu dispariţia propriului frate.

ALL TOGETHER DEAD de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) Sookie Stackhouse, o chelneriţă de bar din New Orleans, e atrasă în intriga unui summit vampiresc.

DEFINITELY DEAD de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) O regină a vampirilor din New Orleans încearcă să o oprească pe Sookie Stackhouse să privească în trecutul consortului ei, care e vărul lui Sookie.

COLD HEARTED de Beverly Barton (Zebra/Kensington, 6.99 $) Un detectiv particular se întreabă de ce fiecare bărbat care se apropie de Jordan Price moare.

SONS AND OTHER FLAMMABLE OBJECTS de Porochista Khakpour (Grove, 14 $)

Acest roman de debut, despre o familie care a fugit din Iran în timpul violenţelor, stabilindu-se în Eden Gardens, un complex de apartamente din sudul Californiei, acoperă teme binecunoscute: tată versus fiu, asimilare versus fidelitate culturală. Datorită umorului acid al lui Khakpour şi observaţiei acute, personajele ei devin mai pline de viaţă pe măsură ce încearcă să scape de trecut sau să-i facă faţă.

FICŢIUNE FORMAT CLASIC

Ediţii broşate

NINETEEN MINUTES de Jodi Picoult (Washington Square, 15 $) Urmările unui atac armat la un liceu dezvăluie lanţul slăbiciunilor dintr-un orăşel din New Hampshire.

THE FRIDAY NIGHT KNITTING CLUB de Kate Jacobs (Berkley, 14 $) Un grup de femei se întâlneşte săptămânal într-o mercerie din New York.

THE SECRET LIFE OF BEES de Sue Monk Kidd 14 (Penguin, 14 $) În 1964, în Carolina de Sud, o adolescentă încearcă să descopere secretul din trecutul mamei sale.

OUT STEALING HORSES de Per Petterson (Picador, 13 14 $) Într-o cabană îndepărtată, un norvegian se înconjoară cu amintiri din trecut.

INFINITE JEST de David Foster Wallace (Back Bay, 17.99 $) Într-un viitor apropiat dominat de comercial, dependenţă şi agitaţie politică, un grup separatist din Quebec plănuieşte să distribuie copii ale unui film underground letal.

BRIDGE OF SIGHS de Richard Russo (Vintage, 14.95 $) Vieţile încurcate ale unui cuplu din New York şi a prietenului lor.

de Ann Patchett (Harper Perennial, 14.95 $) Doi 20* RUN tineri negri, adoptaţi în copilărie de un politician din Boston, îşi cunosc mama naturală şi sora.

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 20 septembrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe nytimes.com/books.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

NONFICŢIUNE

Săpt. în top

THREE CUPS OF TEA de Greg Mortenson şi David Oliver Relin (Penguin, 15 $) Un fost alpinist clădeşte şcoli în Pakistan şi Afganistan.

EAT, PRAY, LOVE de Elizabeth Gilbert (Penguin, 15 $) Călătoria de un an a unei scriitoare în căutarea propriei identităţi.

SARAH de Kaylene Johnson (Epicenter, 15.95 $) Cariera lui Sarah Palin, guvernator de Alaska şi nominalizată de republicani pentru vicepreşedinţie. (†)

CHANGE YOUR BRAIN, CHANGE YOUR LIFE, de 15 Daniel G. Amen (Three Rivers, 15 $). Instrucţiuni pentru învingerea anxietăţii, a depresiei şi a furiei.

Ediţii broşate

6 octombrie 2008

Săpt. aceasta

Săpt. în top

I HOPE THEY SERVE BEER IN HELL de Tucker Max (Citadel, 12.95 $) Viaţa unui afemeiat beţiv.

90 MINUTES IN HEAVEN de Don Piper cu Cecil 100 Murphey (Revell, 12.99 $) Un preot povesteşte experienţa lumii de dincolo pe care a avut-o după un accident.

ANIMAL, VEGETABLE, MIRACLE de Barbara Kingsolver, cu Steven L. Hopp şi Camille Kingsolver (Harper Perennial, 14.95 $) Autorii au petrecut un an consumând mâncare din surse indigene.

14*

THE AUDACITY OF HOPE, de Barack Obama 39 (Three Rivers, 14.95 $). Senatorul de Illinois propune ca americanii să depăşească divizarea politică.

THE ZOOKEEPER’S WIFE de Diane Ackerman (Norton, 14.95 $) Cum a găzduit un cuplu din Varşovia evrei şi membri ai Rezistenţei în timpul celui de-al doilea război mondial.

DREAMS FROM MY FATHER, de Barack Obama 114 (Three Rivers, 13.95 $). Senatorul povesteşte despre viaţa sa ca fiu al unui bărbat african şi al unei americane albe.

THE WORLD IS FLAT de Thomas L. Friedman 36 (Picador, 16 $) Editorialistul Times analizează politicile economice şi externe ale secolului 21.

16*

MARLEY & ME de John Grogan (Harper, 13.95 $) Lecţii de la un câine nevrotic.

A LONG WAY GONE de Ishmael Beah (Sarah Crich7 ton/Farrar, Straus & Giroux, 12 $) Un fost copil soldat din Sierra Leone descrie nebunia asasinatelor pe fundalul drogurilor şi întoarcerea sa la umanitate.

MIKE’S ELECTION GUIDE de Michael Moore (Grand Central, 13.99 $). Realizatorul de documentare despre alegerile din 2008.

LOOK ME IN THE EYE de John Elder Robison (Three Rivers, 14.95 $) Amintirile unei vieţi cu sindromul Asperger.

THE DUCHESS de Amanda Foreman (Random House, 15.95$) Biografia ducesei Georgiana Spencer, stră-stră-stră-strămătuşa Dianei, Prinţesă de Wales.

CHANGE WE CAN BELIEVE IN cu prefaţă de Barack 2 Obama (Three Rivers, 13.95 $) Discursuri şi propuneri de politici din campania prezidenţială a lui Obama.

THE YEAR OF LIVING BIBLICALLY de A. J. Jacobs (Simon & Schuster, 15 $) Amintirile autorului despre încercările sale de a se supune pe cât posibil cuvântului Bibliei.

9 10

THE NINE de Jeffrey Toobin (Anchor, 15.95 $) Din lumea secretă a Curţii Supreme.

MY HORIZONTAL LIFE de Chelsea Handler (Blooms- 10 bury, 14.95 $) Amintirile aventurilor de-o noapte.

Sfaturi, Cărţi practice şi Diverse Săpt. aceasta

1 2 3 4 5 6 7

EDIŢII CARTONATE

Săpt. în top

THE LAST LECTURE de Randy Pausch cu Jeffrey 24 Zaslow (Hyperion, 21.95 $) Gândurile despre importanţa „profitării de fiecare clipă“ ale unui profesor de la Carnegie Mellon, care a murit de cancer pancreatic la 47 de ani. BREAKTHROUGH de Suzanne Somers (Crown, 25.95 $) Opt paşi spre optimism: sfaturi despre terapia hormonală de la Somers şi un grup de medici. THE SECRET de Rhonda Byrne (Atria/Beyond Words, 23.95 $) Legea atracţiei ca o cheie pentru a obţine ceea ce vrei.

REAL LIFE de Phil McGraw (Free Press, 26.99 $) Cum să te pregăteşti pentru 7 feluri diferite de crize, de la doliu la angoasă existenţială.

SIX DISCIPLINES EXECUTION REVOLUTION de 5 Gary Harpst (Six Disciplines Publishing, 12.95 $) Strategii pentru afaceri mici şi mijlocii. (†) 1

BEFORE YOU DO de T. D. Jakes (Atria, 25 $) Cum ne afectează alegerile pe care le facem relaţiile, căsnicia şi familia.

THE 4-HOUR WORKWEEK de Timothy Ferriss (Crown, 19.95 $) Cum să îţi restructurezi viaţa ca să nu fie totul legat doar de muncă.

THE TRUTH ABOUT CHEATING de M. Gary Neuman (Wiley, 24.95 $) De ce soţii înşală şi cum pot preveni nevestele asta.

Săpt. în top

A NEW EARTH de Eckhart Tolle (Dutton, 24.95 $) Un 34 maestru spiritual ne învaţă să fim toleranţi ca să evităm conflictele şi suferinţa.

SKINNY BITCH de Rory Freedman şi Kim Barnouin 63 (Running Press, 13.95 $) Sfaturi din lumea modelingului pentru o dietă vegan.

WHAT TO EXPECT WHEN YOU’RE EXPECTING 379 de Heidi Murkoff şi Sharon Mazel (Workman, 14.95 $) Sfaturi pentru viitorii părinţi. (†)

THE POWER OF NOW de Eckhart Tolle (New World 49 Library, 14 $) Un ghid pentru dezvoltare personală şi iluminare spirituală.

THE FIVE LOVE LANGUAGES de Gary Chapman 65 (Northfield, 13.99 $) Cum să-ţi comunici iubirea astfel ca partenerul tău să înţeleagă.

THE PURPOSE-DRIVEN LIFE de Rick Warren 34 (Zondervan, 14.99 $) Găsirea scopului în viaţă cu ajutorul lui Dumnezeu.

MONEY, AND THE LAW OF ATTRACTION de Esther şi Jerry Hicks (Hay House, 16.95 $) Cum să îţi îmbunătăţeşti starea fizică şi materială. (†)

HUNGRY GIRL de Lisa Lillien (St. Martin’s Griffin, 19 17.95 $) Reţete de burgeri, nachos, pizza, glazură, inele de ceapă şi alte feluri „vinovate“ – dar fără vinovăţie.

1,000 RECORDINGS TO HEAR BEFORE YOU DIE de Tom Moon (Workman, 19.95 $) Opera, rock, blues, muzică clasică, etnică şi alte piese importante, de la muzicianul şi jurnalistul de muzică.

HELLO, CUPCAKE! de Alan Richardson şi Karen Tack (Houghton Mifflin, 15.95 $) Creaţii haioase, groteşti, jucăuşe şi sofisticate făcute cu alimente de la supermarket.

GUINNESS WORLD RECORDS 2009 editată de Craig Glenday (Guinness, 28.95 $) Cele mai înalte, cele mai rapide, cele mai tinere, cele mai multe.

EDIŢII BROŞATE

CHEF MD’S BIG BOOK OF CULINARY MEDICINE de John La Puma şi Rebecca Powell Marx (Crown, 24.95 $) Un internist cu studii culinare sugerează moduri de a introduce alimente sănătoase în alimentaţie.

Săpt. aceasta

Victime de război Cicatricile Bosniei încă nu s-au vindecat. DE MATTHEW PRICE ĂZBOAIELE din Bosnia s-au încheiat în 1995, dar pacea a adus cu ea teribilele ei realităţi: o Bosnie fracturată, divizată între sârbi şi o federaţie croato-musulmană, mii de morţi (majoritatea musulmani), familii dezrădăcinate, un peisaj devastat, o economie ruina-

LIKE EATING A STONE

Surviving the Past in Bosnia de Wojciech Tochman tradusă de Antonia Lloyd-Jones Ediţie ilustrată. 141 pag. Atlas & Company. 20 $ tă. Cărţile despre Afganistan şi Irak au acaparat rafturile librăriilor, dar arestarea recentă a mult-căutatului fugar Radovan Karadzic, liderul sârb acuzat de genocid, reaminteşte câte afaceri nerezolvate mai sunt încă în acest colţ încă tulburat al Europei. În rezervata şi sumbra carte Like Eating a Stone: Surviving the Past in Bosnia (Înghiţind melci: cei care supravieţuiesc trecutului Bosniei), jurnalistul polonez Wojciech Tochman

mină sau rampe de gunoi, se desfăşoară cu o lentoare agonizantă. Tochman este un scenograf auster. Iată cum descrie eforturile Ewei Klonowski, medic legist polonez care colaborează cu Comisia Bosniacă pentru Persoane Dispărute, lucrând la o groapă comună: „Acum ies la suprafaţă primii saci cu cadavre. Muncitorii le întind pe iarbă. Rudele celor dispăruţi stau de jur împrejur, în timp ce dr. Klonowski examinează oasele, stabilind vârsta şi sexul decedatului“. Munca ei este sinistră – a deshumat aproximativ 2.000 de cadavre –, dar e mândră de vocaţia ei. „Îmi plac oasele; oasele îmi vorbesc“, îi spune lui Tochman. „Pot să determin naţionalitatea unei persoane analizându-i scheletul. Un femur de musulman are o uşoară curbură, pentru că musulmanii se ghemuiesc în timpul rugăciunii.“ Supravieţuitorii înşişi nu văd lucrurile cu tot atâta detaşare ştiinţifică. Jasna Ploskic, o văduvă musulmană care caută rămăşiţele copilaşilor ei, ucişi probabil în 1992, atunci când toată familia a fugit din satul aflat sub atac, spune despre sârbi: „În fiecare dintre ei văd un criminal“. Mulţi musulmani, alungaţi din casele lor de către sârbi, vor să li se înapoieze proprietăţile, dar sunt reticenţi la ideea de a locui în partea Bosniei aflată sub control sârbesc. OCHMAN îi compătimeşte pe musumanii bosniaci, care se luptă pentru existenţă, dar are, de asemenea, o abordare nuanţată a mult huliţilor sârbi. Republica Srpska este o fundătură economică şi mulţi dintre sârbii întâlniţi de Tochman îi împărtăşesc acestuia regretele lor: „Pentru numele lui Dumnezeu, care a putut fi scopul războiului?“, se întreabă o femeie sârbă ameninţată cu evacuarea. Tochman vizitează oraşul minier Srebrenica, din estul ţării, loc al infamantului masacru din 1995, în care au pierit bărbaţi şi băieţi musulmani. Odată dominat de musulmani, oraşul a devenit un loc bântuit. Chiar dacă acum face parte din jumătatea sârbă a Bosniei, puţini sârbi se simt confortabil aici, scrie Tochman. „Ei spun: «Asta nu e casa noastră. Ăsta e un oraş musulman, un oraş al morţii şi al vărsării de sânge. Şi al vocilor care vin Dumnezeu ştie de unde. Şoapte, ţipete, bocete».“ Alţi sârbi bosniaci nu ştiu decât să arate cu degetul: „La Sarajevo au fost omorâţi mai mulţi sârbi decât musulmanii ucişi la Srebrenica“, insistă un lucrător de asistenţă socială. „Trebuie să înţelegeţi asta şi nu să inventaţi prostiile alea cu pacea de la Dayton, gropi comune, tribunale, toate chestih ile alea“.

T inventariază urmările războiului din Bosnia, reuşind astfel cel puţin să confirme faptul că aşa zisa pace înseamnă de fapt prea puţină pace efectivă. Şi totuşi, el nu construieşte o polemică în jurul acestei idei, ci se bazează doar pe detalii sugestive, citate percutante şi o proză simplă, fără artificii, uneori manieristă, dar puternică în felul său. La câţiva ani după război, Tochman străbate Bosnia în lung şi în lat, urmând traseele câtorva femei musulmane care caută rămăşiţele celor iubiţi: soţi, copii, părinţi. La sfârşitul războiului, aproape 20.000 de musulmani au fost daţi dispăruţi, iar procesul de recuperare a cadavrelor, multe aruncate în gropi comune, puţuri de

Recenziile lui Matthew Price au apărut în Bookforum, The Boston Globe şi alte publicaţii.

FOTO: JACE K. CUNDY

Dreptul de a tăcea Un avocat, fratele său vagabond şi trecutul lor secret.

DE ALLISON GLOCK

N noul thriller judiciar al lui Martin Clark, emoţiile tradiţionale sunt în mare parte absente. În schimb, parcursul este unul verbal, prin incursiunile şi spiralele limbajului judiciar şi procedural, momentele de suspans fiind furnizate, mai ales, de documente. Acest lucru, în mod remarcabil, este un fapt pozitiv. Neîngropând intriga în violenţă, stil şi impulsuri artificiale, Clark se orientează spre şi realizează ceva mai important. El scrie o poveste profundă, dar jucăuşă, în care aventura se învârte în jurul deciziilor – şi nu acţiunilor – personajelor

THE LEGAL LIMIT

de Martin Clark 356 pag. Alfred A. Knopf. 24.95 $ ambigue din punct de vedere moral, bărbaţi (aproape în totalitate) care se luptă să armonizeze dreptatea cu justiţia. Pe parcurs, dezvăluie de asemenea intimitatea brută, zgomotoasă şi rar observată a prieteniei masculine, făcând din această carte, mai presus de toate, o poveste de dragoste între doi homosexuali. Desfăşurându-se în acelaşi comitat rural din Virginia în care Clark locuieşte şi lucrează ca judecător itinerant, cartea începe cu o crimă spontană, comisă sub influenţa alcoolului. Doi fraţi, Mason cel bun şi Gates cel pueril, decid pripit că nu mai pot da înapoi şi hotărăsc să ascundă moartea sub preş şi să-şi continue vieţile: Mason către succes şi bogăţie, ca procuror, Gates spre dependenţă şi spre ratarea dezastruoasă ca om meschin, postură pe care nu şi-o atribuie.

Allison Glock este autoarea autobiografiei „Beauty Before Comfort“. ILUSTRAŢIE DE VICTOR KERLOW

Anii trec, iar Gates se trezeşte în închisoare. Mason s-a întors iar acasă după o perioadă petrecută în marele oraş (mă rog, Richmond), un erou exemplar pentru că a ales să se întoarcă la origine, chiar dacă a acceptat-o doar în calitate de procuror al comunităţii. Şi apoi, precum o buruiană ofilită expusă la soare, trecutul izbucneşte şi se răspândeşte în voie în iarba atent îngrijită. Ceea ce urmează e o serie de povestiri în cadru, moralizatoare, care invită cititorul să joace rolul judecătorului, poate pentru a provoca empatia faţă de procesele din meseria lui Clark. Pentru el, binele şi răul există rareori separat şi adesea ceea ce luăm drept tragedie se dovedeşte a fi mântuire. „Nici unul dintre noi nu poate... realiza modelul final al dominoului de la distanţă“, spune un personaj. „Crezi ce vrei, pur şi simplu sunt prea multe piese instabile“. Tonalitatea cărţii este blajină, cu accent sudist şi momente de poezie. Mason şi cel mai bun prieten al său se „îmbată ca animalele“. Un solo de chitară electrică înseamnă doar „mişcări numărate... cu puţin mai multe ca într-un dans popular“. Observaţiile inteligente sunt condimentate cu strigăte şi chiuituri, lucru destul de amuzant, cu toate că afectează credibilitatea atunci când chiar şi bătăuşii şi bădăranii schimbă ironii spirituale. Clark excelează atunci când replicile spirituale se opresc, atunci când este suficient de încrezător pentru a-şi lăsa personajele să răsufle. Într-o scenă aproape de finalul povestirii, Mason îi telefonează celui mai bun prieten al său şi vorbeşte foarte puţin. Este unul dintre cele mai mişcătoare pasaje din carte. Într-un roman cu multe puncte de atracţie, adevăratul atu al lui Clark este familiaritatea sa cu materialul. Cunoaşte legea. Îşi cunoaşte oamenii, ştie cum viaţa provincială poate fi o consolare şi o închisoare, cum trecutul inspiră şi bântuie, cum oamenii nu vor conteni să găsească modalităţi noi de a-şi face rău unul altuia, mai ales în familie. Astfel de cicatrici de familie sunt excelent realizate la Gates. Atât de palpabile îi sunt insolenţa şi aroganţa, că te face să-ţi doreşti să fie real doar ca să ai ocazia să-l pocneşti în faţă. Poate că Gates e clar un ticălos, dar în final, nimeni nu scapă neînvinuit. Clark acceptă cupiditatea şi stupiditatea naturii umane, complexităţile şi contradicţiile înnăscute, faptul că, atunci când vremurile sunt grele, adesea nu suntem cei mai buni. Şi cum, în acele momente, e bine să h cunoşti un avocat bun.

Eseu

Steven Millhauser

Ambiţiile nuvelei OVESTIREA – ce comportament neostentativ! Ce abordare nepretenţioasă! Stă la locul ei, cu ochii plecaţi, aproape ca şi cum şi-ar dori să treacă neobservată. Iar dacă ar reuşi cumva să vă atragă atenţia, va spune grăbit, cu o voce slabă, dar curajoasă, plină de desconsideraţie pentru sine, pregătită pentru orice dezamăgire posibilă: „Ştii, eu nu sunt un roman. Nici măcar unul scurt. Dacă asta cauţi, nu pe mine mă vrei“. Rareori o formă de existenţă a exercitat o dominaţie atât de autoritară asupra alteia. Şi înţelegem asta, dăm din cap aprobatori: aici, în America, mărimea înseamnă putere. Romanul este Wal-Mart-ul, Incredibilul Hulk, jumbo jetul literaturii. Romanul este insaţiabil – vrea să devoreze lumea. Ce-i mai rămâne de făcut bietei povestiri? Poate să-şi cultive grădina, să practice meditaţia, să ude muşcatele de la fereastră. Se poate înscrie la cursuri de creativitate nonficţională. Poate face orice doreşte, atâta vreme cât nu-şi uită locul, atâta vreme cât e liniştită şi nu încur-

Miniaturalul are virtuţile sale. Acesta este domeniul eleganţei şi al graţiei. Este, de asemenea, domeniul perfecţiunii. că pe nimeni. „Uhuuu!“, strigă romanul. „Pârtieeee!“. Povestirea se ghemuieşte întotdeauna, adăpostindu-se. Romanul cumpără terenul, taie copacii, clădeşte cartiere. Povestirea traversează gazonul în fugă şi se strecoară pe sub un gard. Bineînţeles, miniaturalul are virtuţile lui. Chiar şi romanul va fi de acord cu atâta lucru. Lucrurile mari tind să fie greu de mânuit, neîndemânatice, grosolane; miniaturalul este domeniul eleganţei şi al graţiei. Este, de asemenea, domeniul perfecţiunii. Romanul este exhaustiv prin natură; dar lumea este inepuizabilă; de aceea romanul, acest luptător faustian, nu îşi poate niciodată atinge ţelul. Povestirea, dimpotrivă, este inerent selectivă. Excluzând aproape orice, ea poate da o formă perfectă la ceea ce rămâne. Iar povestirea poate chiar să pretindă un gen de completitudine care îi scapă romanului – după actul iniţial de excludere radicală, ea poate include tot ceea ce priveşte puţinul rămas. Romanul, dacă îşi aminteşte vreodată de povestire, e încântat să fie generos. „Te admir“, spune el, punându-şi mâna mare şi butucănoasă pe piept. „Nu glumesc. Eşti atât de... atât de...“ Atât de drăguţă! Atât de zveltă! Atât de distinsă! Şi inteligentă, de asemenea. Romanul mai că nu se mai poate opri. Până la urmă, ce contează? Nu sunt nimic altceva decât vorbe. Ceea ce contează pentru roman este vastul, puterea. În adâncul sufletului, dispreţuieşte povestirea, care se descurcă cu atât de puţin. Nu are nevoie de austeritatea povestirii, de apetitul ei diminuat, de refuzurile şi renunţările ei. Romanul vrea lucruri. Vrea teritoriu. Vrea lumea întreagă. Perfecţiunea este consolarea celor care nu mai au nimic altceva. Atât am avut de zis despre povestire. Modestă în revendicări, cu o mândrie timidă pentru micile ei virtuţi, vag neliniştită în preajma impetuosului ei rival, se mulţumeşte să stea deoparte şi să lase romanul să acapareze lumea întreagă. Şi totuşi, şi totuşi. Greşesc oare, sau această postură modestă Cea mai recentă carte a lui Steven Millhauser este „Dangerous Laughter: Thirteen Stories“. 24

e un pic teatrală? Oare nu se ascunde o doză de şiretenie în privirile acelea contemplative? Oare povestirea chiar îndrăzneşte să aibă propriile-i ambiţii? Dacă aşa stau lucrurile, ea nu o va recunoaşte niciodată deschis, datorită unui puternic instinct de conservare, al unui îndelungat obicei de a se ascunde, provocat de opresiune. Într-o lume condusă de insolenţa romanelor, miniaturalul a învăţat să se strecoare cu prudenţă. Va trebui să îi intuim secretul. Îmi imaginez povestirea exprimându-şi o dorinţă. Mi-o imaginez spunându-i romanului: Poţi să ai totul – dar chiar totul – tot ce îţi cer este un simplu grăunte de nisip. Romanul, ridicând din umeri cu nepăsare, îi îndeplineşte dorinţa. Dar acel grăunte de nisip este evadarea povestirii, este salvatorul ei. William Blake mă ajută aici: „Lumea întreagă într-un bob de nisip“. Gândiţi-vă numai: lumea într-un bob de nisip, ceea ce înseamnă că orice parte a lumii, oricât de minusculă, conţine în ea întreaga lume. Sau, altfel spus: dacă îţi concentrezi atenţia asupra unui fragment aparent insignifiant al lumii, vei găsi, în adâncul acestuia, nici mai mult, nici mai puţin decât lumea însăşi. În acel singur grăunte de nisip se ascunde plaja care îl conţine. În acel singur grăunte de nisip se ascunde oceanul care mătură plaja, nava care navighează pe ocean, soarele care apune deasupra navei, vânturile interstelare, o linguriţă din Kansas, structura universului. Şi iată şi ambiţia nuvelei, teribila ambiţie care se ascunde în spatele înşelătoarei ei modestii: să întruchipeze lumea întreagă. Povestirea crede în transformare, în puteri ascunse. Romanul preferă lucrurile vizibile. Nu are răbdare cu micile boabe de

nisip, care sunt strălucitoare, dar greu de văzut. Romanul vrea să cuprindă totul în puternica-i îmbrăţişare: ţărmuri, munţi, continente. Dar nu poate reuşi niciodată, căci lumea e mai vastă decât un roman, lumea este grăbită în orice clipă. Romanul sare neistovit dintr-un loc în altul, mereu flămând, mereu nesatisfăcut, mereu înspăimântat de perspectiva deznodământului – căci atunci când se opreşte, epuizat dar niciodată liniştit, lumea îi va fi scăpat deja printre degete. Povestirea se concentrează asupra grăuntelui ei de nisip, cu încredinţarea de nestrămutat că acolo – chiar acolo, în palma ei – se află întreg universul. Ea se străduieşte să cunoască acel bob de nisip aşa cum un îndrăgostit încearcă să-şi însuşească chipul fiinţei iubite. Vânează momentul în care bobul de nisip îşi revelează adevărata sa natură. În acel moment de mistică expansiune, când floarea macrocosmică explodează din sămânţa microcosmică, nuvela îşi simte puterea, devine mai mare decât ea însăşi, mai mare decât romanul. Devine la fel de mare cât întregul univers. Aici se ascunde lipsa de modestie a povestirii, agresivitatea ei secretă. Metoda ei este revelaţia. Dimensiunea ei redusă este modul de operare al puterii ei. Masivitatea romanului îi sare în ochi, ca imagine rizibilă a slăbiciunii. Povestirea nu se scuză pentru nimic. Exultă în scurta ei desfăşurare. Vrea să fie încă şi mai scurtă. Vrea să fie un singur cuvânt. Dacă ar putea găsi acel cuvânt, dacă ar putea enunţa acea silabă, întregul univers ar exploda din ea cu un muget. Aceasta este excesiva ambiţie a nuvelei, aceasta e cea mai adâncă creh dinţă a sa, aceasta este măreţia nimicniciei ei. ILUSTRAŢIE DE R. O. BLECHMAN

Un film mut aşternut pe hârtie DE JOHN SCHWARTZ

N 1991, am intrat cu soţia mea în librăria Eeyore’s Books for Children din Upper West Side în Manhattan, căutând noi poveşti pentru copii ca să mai INVENŢIA LUI HUGO CABRET

Un roman în cuvinte şi imagini de Brian Selznick Ediţie ilustrată. 544 pag. Editura Corint Junior. 49.99 lei (Vârsta: de la 9 ani)

schimbăm materialele de lecturi dinainte de culcare. Chiar lângă casa de marcat era aşezată cartea The Houdini Box, de Brian Selznick. Pe atunci, Selznick lucra în librărie, astfel explicându-se şi excelenta amplasare a cărţii. Totuşi, minunata lui carte ilustrată, cu vocabularul său bogat şi cu atrăgătoarele desene în creion a fost o adevărată descoperire. Volumul depăna o poveste cu o putere emoţională neaşteptată: un băiat obsedat de Harry Houdini ajunge să se întâlnească cu idolul său în gara Grand Central din Manhattan. E fascinat, apoi dezamăgit, iar, după nişte ani, reuşeşte să înţeleagă ceea ce îşi dorise să priceapă toată viaţa. Cartea prezintă mistere profunde, vise spulberate şi vise recuperate. Copiilor noştri le-a plăcut la nebunie – şi nouă la fel. În anii scurşi de atunci, Selznick a devenit faimos mai degrabă pentru desene decât pentru textele sale, după ce a ilustrat cărţi precum The Dinosaurs of Waterhouse Hawkins, scrisă de Barbara Kerley (care a câştigat medalia Caldecott în 2002). Însă Selznick mai are încă poveşti de spus şi iată una destul de importantă: The Invention of Hugo Cabret (Invenţia lui Hugo Cabret). E minunată. Luaţi acest cuvânt clişeizat în sensul său propriu: Hugo Cabret te duce cu gândul la minuni. Având peste 500 de pagini, cartea poate părea asemănătoare cu seria Harry Potter în privinţa dimensiunilor,

IMAGINI DIN CARTEA INVENŢIA LUI HUGO CABRET

dar se citeşte foarte uşor, fiindcă uluitoarele desene ale lui Selznick ocupă mai tot volumul. Deşi nu au măiestria lucrărilor lui Chris Van Allsburg sau a celor ale lui David Wiesner, aspectul lor uşor brut le dă un caracter imperios. Rezultatul e o operă de ficţiune captivantă, de care se pot îndrăgosti micuţii cititori care au prins gustul poveştilor complexe şi al nuanţelor magice – gândiţi-vă la Harry Houdini, nu la Harry Potter. Invenţia lui Hugo Cabret e mai degrabă un roman grafic: seamănă mai curând cu un film mut aşternut pe hârtie. Scurta sa introducere o spune explicit: „Vreau să vă

imaginaţi de unii singuri că staţi pe întuneric, ca la începutul unui film... În cele din urmă veţi descoperi un băiat în mulţime, iar el se va îndrepta spre gară. Urmaţi-l, căci acesta e Hugo Cabret. Are capul plin de secrete şi aşteaptă să-i înceapă povestea“. Care începe imediat, cu o imagine apropiată a lunii. Pe măsură ce dai paginile, cadrul se lărgeşte, luna îşi parcurge drumul pe cerul Parisului în 1931, iar zorii mijesc deasupra unei gări. Camera de filmat imaginară focalizează printre uşi asupra mulţimii, unde se află şi Hugo. Cu un aspect neîngrijit, dar absorbit, băiatul se furişează prin gară şi intră pe sub un grilaj de ventilaţie într-un pasaj întunecat, oferind o scurtă imagine a găurilor din tălpile pantofilor. Hugo are 12 ani şi e un orfan dedicat meseriei tatălui său, care fusese ceasornicar. Înainte să moară, bărbatul l-a dus pe Hugo la un muzeu unde lucra cu jumătate de normă şi i-a arătat un lucru uimitor: un om-ceasornic, stricat şi lăsat să putrezească în pod. Acest automaton stătea la un birou şi ţinea un creion în mână; era limpede că avea să scrie ceva, după ce va fi reparat şi i se va întoarce ceasul. Robotul e genul de dispozitiv pe care

magicienii de odinioară îl foloseau pentru a-şi ului publicul. Pe atunci ştiau ceea ce avea să ne spună Arthur C. Clarke: orice tehnologie suficient de avansată nu poate fi deosebită de magie. Aparatele îl fascinează şi pe Selznick, care ne spune în mesajul de mulţumire din carte că ideea pentru acest roman i-a venit după ce a citit despre roboţii colecţionaţi de Georges Méliès, marele regizor de filme mute care a realizat Călătoria pe Lună în 1902. Maşinăriile au rămas neglijate întrun muzeu, fiind aruncate, în cele din urmă. „Mi-am închipuit că un băiat ar găsi acei roboţi în gunoi şi în acel moment s-a născut Hugo şi povestea sa“, scrie autorul. Povestea îl poartă pe Hugo prin momente de tragedie şi de izolare. Tatăl lui moare într-un incendiu la muzeu, iar băiatul ajunge la unchiul său beţiv, care are grijă de ceasornicele dintr-o gară. În curând unchiul dispare, iar Hugo e lăsat pe cont propriu, furând mâncare ca să supravieţuiască şi menţinând ceasurile gării în bună stare de funcţionare, astfel încât nimeni să nu observe dispariţia unchiului. Între timp, băiatul recuperează robotul dintre rămăşiţele muzeului şi duce mai departe munca tatălui său. „Hugo nu încetase să se gândească la ce va scrie, în cele din urmă, automatonul. Şi cu cât lucra mai mult la maşinărie, cu atât a început să creadă mai tare într-un lucru despre care îşi dădea seama că era absolut nebunesc. Hugo era sigur că mesajul robotului avea să răspundă la toate întrebările sale şi să-i spună ce avea de făcut, acum că rămăsese singur. Acel mesaj avea să-i salveze viaţa“. Pentru a face rost de piesele necesare, Hugo fură jucării mecanice de la un bătrân fabricant de jucării care are o dugheană în gară. Însă când bătrânul Georges îl prinde, Hugo află că mai sunt şi alţi oameni cu secrete. Fina lui

Georges, Isabelle, deţine cheia misterelor îmbinate şi e hotărâtă să-l ajute pe Hugo să-şi recapete încrederea în ceilalţi. Povestea e plină de întorsături şi de surprize şi e deosebit de înduioşătoare fiindcă se bazează, în parte, pe necazurile reale ale lui Georges Méliès, care a trecut de la munca de magician la cea de regizor vizionar, după care a suferit de pe urma unor răsturnări de situaţie care l-au făcut să ajungă să lucreze într-o dugheană de jucării dintr-o gară... Destul. Toată lumea te urăşte dacă dezvălui finalul. E suficient să spunem că Hugo Cabret se plasează la confluenţa dintre magie, povestire şi film şi că Brian Selznick (care, probabil nu din întâmplare, are în arborele său genealogic o adevărată legendă a Hollywoodului – producătorul David O. Selznick, care a făcut, printre altele, Pe aripile vântului) ne face h o demonstraţie de magie proprie. Această recenzie a fost publicată iniţial în numărul din 11 martie 2007 al The New York Times Book Review.

Două mămici DE KATIE ROIPHE

A romancieră, A.M. Homes a transformat lugubrul într-o specialitate minoră a sa. În toate cărţile sale există o nuanţă latentă care te face să simţi că s-a produs sau urmează să se producă o crimă. Autobiografia ei, The Mistress’s SUNT COPILUL AMANTEI

de A. M. Homes 216 pag. Editura Leda. 29.90 lei

Daughter (Sunt copilul amantei), nu face excepţie: are aceeaşi atmosferă de rău augur şi de ameninţare de-abia ţinută sub control. Începe cu propoziţia: „Îmi amintesc insistenţa lor să intru în sufragerie şi să stau jos, dar şi modul în care camera întunecată părea dintrodată ameninţătoare, parcă văd şi acum cum stăteam în pragul bucătăriei ţinând în mână o gogoaşă umplută cu jeleu şi că eu nu mănânc niciodată gogoşi cu jeleu“. Iar pe măsură ce Homes îşi deapănă povestea vieţii, atmosfera predominantă e cea dintr-un film noir. Homes avea 31 de ani când a fost contactată de mama ei biologică, Ellen Ballman. Ulterior aflăm că tatăl ei adevărat, Norman Hecht, era şeful lui Ellen – fost jucător de fotbal, căsătorit şi mai bătrân decât ea, care avea deja copii. Homes ne spune că a fost adoptată de un cuplu al cărui fiu murise cu şase luni înainte. Înainte să o aducă acasă, „pediatrul de încredere“ a fost „trimis la spital ca să facă o evaluare a mărfii – gândiţi-vă la filmele în care traficantul de droguri degustă praful înainte să dea banii“. Acest gen de detalii le vor părea cunoscute cititorilor cărţilor lui Homes: un avocat din In a Country of Mothers îi sună pe părinţii adoptivi şi le spune: „coletul vostru a sosit şi e ambalat cu panglici roz“. Asemeni lui Bret Easton Ellis, A.M. Homes scrie nişte caricaturi mascate şi violente ale existenţei contemporane şi e fascinant s-o urmăreşti pe această romancieră a extremelor manevrând materialul delicat al propriei sale vieţi. Imaginaţia lui Homes sălăşluieşte la cele mai crunte hotare ale satirei, unde doi soţi plictisiţi nu numai că au aventuri extraconjugale, dar mai şi iau Katie Roiphe a scris „Uncommon Arrangements: Seven Portraits of Married Life in London Literary Circles, 1910-1939“. 2

droguri şi dau foc casei lor din suburbie cu un grătar; e locul unde o soţie niţel supărată pe soţul ei îi taie gâtul cu un cuţit de bucătărie, după o petrecere, sau unde un grăsan e vizualizat „mestecând oasele mici ale un puişor fript de ceva făptură – pui, miel, copil“. Există o doză de furie dincolo de acest nihilism stilat, iar respectiva furie îşi găseşte cea mai pură expresie în această autobiografie: personajele din viaţa lui Homes se poartă adesea ca şi cum ar fi fost inventate de autoare. Mama ei biologică dă un telefon atunci când Homes uită să-i trimită o felicitare: „N-ai decât să te urci pe acoperişul clădirii tale şi să te arunci“. Iar după ce îşi găseşte tatăl biologic, acesta o duce prin hoteluri unde stau în baruri pline de plante şi se ascund ca un cuplu clandestin. Homes însăşi stă la pândă într-o maşină parcată în faţa casei lui şi vede o fată dând perdeaua la o parte. („Să fie oare sora mea?“). Sunt copilul amantei conţine o doză considerabilă de urmăriri. Alte momente, care ar putea părea mai obişnuite, se dovedesc a fi sinistre. Acul care pătrunde în pielea lui Homes în timpul unui test de ADN este „mai mult decât sexual“. Descriind o lectură publică, autoarea scrie: „Din momentul în care sosesc, am senzaţia că toţi sunt de faţă – cine anume, nu ştiu sigur – dar îmi pot da seama că sunt urmărită şi evaluată. E o senzaţie ciudată cum că se mai petrece ceva, că oamenii aceia au venit din alt motiv, nu ca să mă audă pe mine citind“. Monotonia şi obscuritatea implacabilă a imaginaţiei lui Homes e deopotrivă explicată şi exploatată în paginile autobiografiei sale. Într-una dintre cele mai puternice scene din carte, Homes îşi închipuie că intră cu maşina în peretele casei părinţilor săi adoptivi. E furioasă, dar se opreşte când îşi aminteşte cât de mult îşi adoră mama sa adoptivă porţelanurile. Apoi îşi imaginează că intră în casă, ia vasele de pe rafturi şi de abia pe urmă intră cu maşina în perete, „deşi n-ar fi chiar la fel“. Tocmai în aceste momente ştrengare de blândeţe începi să simţi impasul psihologic al autoarei şi cât de prinsă e între dorinţa de a trăi în acea casă şi cea de a o vedea năruită. Fireşte, orice situaţie în care nişte părinţi suplimentari îşi fac apariţia după ce copilul a ajuns la maturitate e bizară, aproape kitsch. Noua ei mamă îi trimite lui Homes o felicitare aniversară pentru

copii, în formă de ursuleţ, semnând: „Cu drag, mămica Ellen“. Noul ei tată îi dă un medalion în formă de inimă, potrivit pentru o fetiţă. Homes consimte să se întâlnească cu Ellen la barul Oyster din hotelul Plaza, cu toate trimiterile sale la aventurile micuţei Eloise din cartea pentru copii a lui Kay Thompson şi Hilary Knight. Femeia ajunge într-o haină de blană albă ponosită şi comandă Harveys Bristol Cream. Aceasta e ultima oară când Homes îşi vede mama, înainte ca aceasta să moară de pe urma unei afecţiuni renale. În multe feluri, această carte e, de fapt, despre o goană după himere. Nu conţine nici o revelaţie. De fiecare dată când un licăr de individualitate pare să se ridice neatins din mijlocul rămăşiţelor, nu se întâmplă. În cutiile de carton în care se află lucrurile mamei sale (pe care Homes le etichetează cu lipsa specifică de gentileţe, „Ellen moartă 1-4“), autoarea nu găseşte nimic care să-i ofere o alinare neobişnuită pe lume, nimic care s-o salveze: doar partituri, plicuri nedeschise cu facturi, mesaje de telefon şi chitanţe, pe care le pune, în parte, la păstrare. Iar apoi, de parcă ar fi o parte activă din acest spectacol psihologic, cea de-a doua parte a cărţii se destramă. Homes începe cu o căutare obsesivă pe Internet a predecesorilor săi, angajând până şi doi cercetători care s-o ajute. Urmează o acumulare de detalii aleatorie şi frenetică. Autoarea descoperă fragmente biografice despre oameni înrudiţi cu ea şi despre persoane cu care nu are nimic de-a face. Meditează asupra greutăţilor generale ale experienţei de imigranţi a rudelor sale. Însă în această căutare nebunească a identităţii, Homes îşi pierde cumva focalizarea şi, pe parcurs, rămâne fără orice urmă de control narativ. Unde se află A.M. Homes, începem să ne întrebăm şi noi, alături de ea? Totuşi, dacă Sunt copilul amantei nu e pe de-a întregul satisfăcătoare, dacă îşi pierde o parte din precizia furioasă – din cercetarea perversă şi subtilă a raţiunilor protagoniştilor săi – ca dovadă a unei identităţi deficiente şi incoerente, cartea rămâne totuşi pătimaşă şi elocventă. Chiar şi unele dintre cele mai neorânduite pasaje ale sale sunt captivante. Să luăm, de pildă, capitolul în care Homes scrie o depoziţie imaginară pentru tatăl său biologic. Aceasta constă într-o listă de întrebări care se întinde pe toată pagina: „I-aţi cerut fiicei dvs. să vă întâlniţi în hoteluri? De ce nu în cafenele? Care e natura gândurilor dvs. faţă de fiica dvs.?“ În acest stil halucinant, lista prezintă cu precizie adevărata tramă a cărţii: întrebările pe

care Homes voia să le pună, răspunsurile pe care nu le-a primit niciodată. După cum scrie ea: „Voi fi întotdeauna o făptură peticită, o fiinţă întrucâtva stricată“. Autoarea mai afirmă: „Nu vreau ca aceasta să fie cea mai deprimantă poveste spusă vreodată“, deşi cititorul îşi închipuie că, dacă ar exista cineva în această lume care să scrie o asemenea poveste, ar fi cu siguranţă Homes. Însă cartea virează spre sentimental, încheindu-se cu un omagiu neobişnuit de direct adus bunicii sale adoptive, un model de urmat pentru Homes. Aici cititorul nu se poate abţine să nu se gândească la ferocitatea prozei lui Homes: casa de suburbie mistuită de flăcări, împuşcăturile din galeria comercială. În mod normal, autoarea nu e genul de prozatoare care să caute subtilităţi mângâietoare, înflorituri izbăvitoare şi imagini ale suferinţei şi rezistenţei omeneşti. Cum poate autoarea nemiloasă a cărţilor Music for Torching şi The Safety of Objects să-şi permită o cale de scăpare atât de uşoară dintr-o poveste din care nu se poate scăpa uşor? Pare artificial. Ceea ce nu pare artificial e o propoziţie de pe ultima pagină: „Sunt fiica mamei mele şi sunt fiica mamei mele, sunt fiica tatălui meu şi sunt fiica tatălui meu, iar dacă această propoziţie seamănă prea mult cu una scrisă de Gertrude Stein, atunci că poate sunt puţin şi fiica ei“. h Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 8 aprilie 2007 al The New York Times Book Review.

Ceva se întâmplă DE A. O. SCOTT

N loc să ofere informaţii despre conţinutul cărţii, descrierea ediĠiei engleze a noului roman al lui John Boyne – primul său volum pentru cititori mai tineri – anunţă că „ni se pare important să începeţi să citiţi fără să ştiţi despre ce e vorba“. Dacă dorinţele editurilor vi se par importante, atunci poate că n-ar trebui să citiţi mai departe această recenzie.

BĂIATUL CU PIJAMALE ÎN DUNGI

de John Boyne 224 pag. Editura Rao 15.99 lei (Vârsta: de la 12 ani)

obişnuită despre un copil certat cu familia şi derutat de împrejurimi se dovedeşte a fi mult mai îngrozitoare şi mai semnificativă. Cititorul tânăr care nu ştie aproape nimic despre genocidul evreilor europeni de către nazişti nu va şti însă mai mult după ce termină de cititi Băiatul cu pijamale în dungi, în vreme ce pe altul, care a mai parcurs cărţi despre acest subiect – Milkweed, de Jerry Spinelli sau, să zicem, jurnalul Annei Frank –, l-ar putea enerva eschivările şi eufemismele din carte. Modul în care Boyne reuşeşte să mascheze, iar apoi să dezvăluie contextul istoric are ceva ciudat. Protagonistul său e Bruno, un băiat de 9 ani a cărui familie se mută brusc dintr-o casă mare din Berlin

care are parte de lecţii particulare. („Cred că Polonia e în Danemarca“, meditează el la un moment dat). În orice caz, inocenţa lui Bruno se degradează treptat, deşi nu dispare niciodată cu totul. Sora lui mai mare, Gretel, încearcă să-i explice situaţia uneori – atâta cât înţelege ea –, dar băiatul e lăsat, în mare parte, pe cont propriu când vine vorba să înţeleagă de ce, spre exemplu, unii oameni din Out-With trăiesc împrejmuiţi de sârmă ghimpată. Sunt evrei, îi explică Gretel, iar el se întreabă care e diferenţa: „«Ştiu că noi nu suntem evrei», spuse Bruno dezamăgit. «Te întreb, dacă noi nu suntem evrei, atunci ce suntem?»“ „«Suntem opusul lor», zice Gretel, răspunzând repe-

unei atrocităţi într-o poveste lacrimogenă, aşa cum a făcut Roberto Benigni în La vita è bella. Asemeni filmului, romanul aplică percepţia unui copil – nuanţată cu mirare şi niciodată complet conştientă de realitatea grozăviei din jur – pentru a manipula accentele emoţionale. Când situaţia ameninţă să devină prea brutală (de pildă, atunci când un deţinut prietenos şi mai bătrân e bătut în casa lui Bruno), autorul ne acoperă ochii cu blândeţe. În mod similar, autorul inserează printre rânduri aluzii la sexualitatea adultă şi adolescentă, unde noi le putem vedea, chiar dacă Bruno nu reuşeşte s-o facă. Stilul cărţii – un soi de inexpresivitate ingenuă – e cel al unei parabole sau al

Însă refuzul de a oferi vreun indiciu despre ce se întâmplă în Băiatul cu pijamale în dungi (The Boy in the Striped Pajamas) e mai mult decât o tactică de a stârni curiozitatea celor care frunzăresc cărţi prin librării. În primele capitole mai ales, cartea însăşi e şovăitoare, ba chiar sfioasă am putea spune, să-şi dezvăluie subiectul. Care

John Boyne la o întâlnire cu fanii de vârsta eroului cărţii sale, Bruno

se întâmplă să fie – asta e ultima avertizare! Daţi pagina acum dacă nu vreţi să ştiţi! – Holocaustul. Ezitarea lui Boyne de a spune atâta lucru poate fi susţinută, cu siguranţă, mai ales pe temeiul că personajele dintr-o poveste despre Holocaust sunt ele însele destul de ignorante în privinţa magnitudinii şi a importanţei istorice a experienţelor lor. Recrearea fidelă a acelor experienţe ar putea însemna anularea unora dintre prejudecăţile cititorilor. Cu toate acestea, Boyne se bazează pe acele prejudecăţi, pe şocul recunoaşterii produs atunci când povestea aparent A. O. Scott este critic de film şi scrie pentru The Times.

într-un loc pustiu şi îndepărtat, al cărui nume Bruno îl înţelege ca Out-With. Tatăl său, un bărbat sever şi distant, dar care nu e totuşi lipsit de blândeţe paternă, a fost promovat în funcţia de comandant. Out-With este doar una dintre cele câteva gafe translingvistice menite să arate că acest băiat are ceva special: el se referă adesea la un personaj numit Fury, care a venit la cină la un moment dat. Cititorii care ştiu că Auschwitz a fost un lagăr de exterminare nazist şi că Hitler era numit Führer vor recunoaşte greşelile de pronunţie ale lui Bruno. Unii poate că vor observa şi că aceste scăpări sunt întrucâtva ilogice, din moment ce limba maternă a lui Bruno e probabil germana, în care calambururile elocvente n-au nici un sens, şi nu engleza, în care ele funcţionează de minune. Ignoranţa generală a băiatului pare şi ea niţel exagerată, chiar şi în cazul unui copil protejat care trăieşte într-o societate dominată de înşelăciune şi negare. Modurile în care Bruno interpretează lumea din jurul său par adesea cele ale unui copil de 6-7 ani mai degrabă decât ale unui băiat de 9 ani

de şi părând mult mai satisfăcută de acest răspuns. «Da, aşa e. Suntem opusul lor».“ „«Bine», spuse Bruno, mulţumit că lămurise în sfârşit problema. «Şi Opuşii trăiesc dincoace de gard, iar evreii, dincolo»“. Curiozitatea lui Bruno e stimulată de prietenia lui cu Shmuel, băiatul din titlul cărţii, care e unul dintre deţinuţii evrei din lagărul condus de tatăl lui Bruno. Conversaţiile lor prin gard demonstrează inocenţa lui Bruno şi totodată decenţa sa înnăscută (băiatul are o repulsie instinctivă faţă de Führer, de pildă), precum şi diferenţa uriaşă dintre situaţiile celor doi, lucru pe care Shmuel îl recunoaşte mai repede decât tovarăşul său. Totuşi, nici unul dintre ei nu e în stare să înţeleagă întreaga monstruozitate a lucrurilor care se petrec cu ei şi în jurul lor. O va înţelege cititorul? Va putea s-o facă? Boyne pare să se lase condus de impulsul de a stârni curiozitatea cititorilor din şcoala generală faţă de ororile de la Auschwitz, manifestând totodată dorinţa de a-i proteja de imensitatea şocului. Îşi asumă riscul de a transforma cronica

unui basm. Iar Boyne îşi încheie povestea în cheie calmantă, care e evident menită să fie un punct de sprijin: „Fireşte că toate acestea s-au petrecut cu multă vreme în urmă şi niciodată nu s-ar mai putea întâmpla aşa ceva. Nu în prezent“. Mesajul explicativ al autorului enunţă foarte clar lecţia că „gardurile precum cel din centrul Băiatului cu pijamale în dungi încă mai există şi e puţin probabil ca ele să dispară de tot vreodată“. Oricât de greu ar fi să combaţi această afirmaţie, e la fel de greu s-o accepţi întru totul. Unul dintre lucrurile care fac ca ororile istoriei să fie atât de îngrozitoare (pe cât e de greu să te gândeşti la ele şi să le citeşti) e că nu se poate pune un semn de echivalenţă între aceste atrocităţi, aşa cum nici nu pot fi transformate în fabule. Transformarea Holocaustului într-o alegorie, aşa cum face Boyne în această carte, deşi cu intenţii absolut bune, înseamnă să întorci spatele realităţii. h A. O. Scott este critic de film şi scrie pentru The Times. 3

Când magia şi realitatea devin una DE LAWRENCE DOWNES

ELE mai atrăgătoare cărţi fantasy pentru copii vă dau senzaţia că lucrurile ciudate din paginile lor au fost descoperite, nu născocite. Lumile mitice au nenumărate părţi mobile, dar o carte cu adevărat bună vă poate înşela, făcându-vă să uitaţi că cineva a trebuit să inventeze şi să pună laolaltă toate acele părţi, pentru a crea un motor vrăjit care funcţionează nestingherit. CRONICILE WARDSTONE

de Joseph Delaney Editura Corint Junior Volumele 1-4, 124.50 lei

Cronicile Wardstone se doreşte a fi una dintre acele cărţi. Este o poveste sinistră despre vrăjitoare şi fantome, plasată într-o epocă vagă de demult, când oamenii trudeau ca ţărani sau săteni, purtau mantii cu glugă şi mergeau pe jos pretutindeni, umblând cu felinare şi ronţăind bucăţi de brânză. Cartea conţine elementele esenţiale ale unui foarte reuşit roman de suspans pentru adolescenţi (un puhoi de spaime supranaturale care îl năpădesc pe protagonist sau pe protagonistă), împodobit cu addende, glosare cu creaturi fantomatice şi cu o hartă. Protagonistul, Thomas Ward, e fiul unui ţăran, are 12 ani şi e plictisit. Întrun amurg îşi face apariţia un domn misterios, cu barba cenuşie şi cu sprâncene stufoase: îl cheamă Bătrânul Gregory, dar majoritatea oamenilor îi spun Vraciul şi este un expert independent care ştie să-i apere pe oameni de invaziile lumii supranaturale. Aflat mereu la datorie, colindă ţinutul supunând spiritele rele, neliniştite şi tulburate, astfel încât oamenii de rând şi animalele domestice să-şi poată vedea de viaţa lor. Vraciul se află în căutarea unui ucenic, căci ultimul a murit înainte de vreme. Thomas are înzestrări speciale: este cel de-al şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu, ceea ce reprezintă un avantaj puternic în lupta cu spiritele. Draga lui mamă a făcut efortul de a face şase băieţi ca să-l poată avea pe el, după cum îi explică ea însăşi lui Thomas într-o seară, la gura sobei, înainte să-l alunge. „Ai darul şi puterea de a face ceea ce trebuie făcut“, îi spune ea. Însă ceea ce trebuie făcut poate fi destul de înspăimântător, iar Vraciul nu pierde vremea şi-l pune la încercare imediat pe Thomas. Băiatul trebuie să petreacă noaptea încuiat într-o casă, având drept Lawrence Downes scrie editoriale regionale pentru The Times. 4

companie doar o lumânare şi nişte bufnituri care se aud urcând pe scara pivniţei, la 11:30. Va trece oare proba? Se vor înrăutăţi cumva lucrurile? Ei bine, fireşte. Joseph Delaney îşi dozează momentele care inspiră groază şi dezgust în episoade care se desfăşoară sub forma unei serii ascendente şi înspăimântătoare de poveşti depănate în jurul unui foc de tabără. Are parte însă de un ajutor consistent sub forma ilustraţiilor înfiorătoare xilogravate şi a copertelor desenate de Scott McKowen: Ucenicul vraciului e o carte pe care ai putea s-o cumperi numai pentru coperte. Din păcate, în ceea ce priveşte povestea, situaţia e cu totul alta. Trama e plină de magie, dar ce e surprinzător e că prea puţine lucruri sunt magice în ea. Povestea e depănată cu o eficienţă care te face să te gândeşti la o listă pe care bifezi elementele realizate: autorul apelează la un înţelept bătrân care îl învaţă pe un tânăr noţiunile de bază. Vraciul îi dă lui Thomas chiar şi un carnet şi un creion în timp ce-i explică trăsăturile şi modul de viaţă al „strigoilor păroşi“, al „ciocănelelor din antreu“, al „spintecătorilor de vite“ şi al altor făpturi fantomatice, spunându-i şi ce trebuie făcut în privinţa lor. În plus, vraciul îi mai prezintă şi metodele de a prinde vrăjitoare şi diferitele mijloace pentru a călători în şi din infern. Atunci când nu-şi înghite frica, nu face comisioane şi nici nu e păcălit să elibereze vrăjitoare periculoase, Thomas ia notiţe. Acesta e un roman sau un curs introductiv? Amândouă, s-ar zice. Ucenicul vraciului e prima carte a lui Delaney şi prima dintr-o serie planificată, care mai include Blestemul vraciului, Secretul vraciului şi Bătălia vraciului. În al doilea roman din Cronicile Wardstone, Blestemul vraciului, Thomas şi mentorul său au de înfruntat cea mai temută creatură a răului: Urgia, care încearcă să scape din catacombele de sub catedrala din Priestown. Dar nu numai forţele Întunericului îi ameninţă pe cei doi, ci şi marele Inchizitor este pe urmele lor. Când mentorul său este prins ş condamnat la moarte, Thomas încearcă, cu ajutorul prietenei sale Alice, să-l salveze şi, în acelaşi timp, să-l apere de un cumplit blestem. În Secretul vraciului, a treia înfricoşă-

toare incursiune în Cronicile Wardstone, nopţile devin mai lungi şi este timpul ca Thomas şi magistrul său să se retragă la Anglezrake, la casa de iarnă a Vraciului. Thomas a auzit că este un loc sinistru şi ameninţător, dar nimic nu-l poate pregăti pe deplin sufleteşte pentru ceea ce va întâlni acolo. Căci atât casa, cât şi mlaştina Anglezarke mustesc de secrete despre tinereţea Vraciului. Secrete care sunt pe cale sa iasă la iveală şi care pot stârni haosul în tot Comitatul... În Bătălia vraciului Vrăjitoarele din Pendle vor să stăpânească lumea şi se zvoneşte că trei dintre cele mai puternice clanuri de vrăjitoare s-au unit pentru a conjura o forţă malefică de neînchipuit. Împreună, ar fi în stare să aducă în lume Întunericul întrupat – pe Diavolul însuşi. Tom şi Vraciul trebuie să pornească spre Pendle pentru a lua măsuri să nu se întâmple ceea ce nici cu mintea nu se poate gândi. Înainte de a pleca, Vraciul îi cere lui Tom să facă un drum până acasă, să-şi ia cuferele pe care i le-a lăsat moştenire mama lui. Dar ce taine de familie întunecate se află închise în cuferele acestea? Şi oare ele îi vor pune familia lui Tom într-o şi mai mare primejdie sau le vor oferi, lui Tom ş maestrului său, ajutorul de care au atâta nevoie în Pendle? Autorul

a avut nevoie de foarte multă argumentare pentru a-şi pune pe roate povestea şi pentru a o plasa pe rafturile pline ale secţiunii de literatură fantasy. Totul se produce oarecum în defavoarea limbajului iscusit şi a caracterului misterios şi ciudat al naraţiunii, dar din păcate şi a umorului, căci cartea e lipsită de o dimensiune comică. Reuşita cărţilor lui Delaney depinde, în ultimă instanţă, de puterea apetitului tinerilor cititori pentru acest gen literar. Sunt însă destul de multe şanse ca mai toţi copiii să parcurgă destul de multe pagini înainte să se aleagă cu senzaţia că au mai citit ceva asemănător h înainte. Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 2 septembrie 1990 al The New Zork Times Book Review. Volumul 5 al Cronicilor Wardstone va apărea luna aceasta la Editura Corint.