NYTBR 07 | 25 februarie 2008

Preţ: 11,9 lei (ziar plus carte)

Ediţia în limba română, nr. 7 – 25 februarie 2008

Iluzionistul De D.T. Max DANGEROUS LAUGHTER Thirteen Stories de Steven Millhauser.

de a părea mai reale decât realitatea. Pentru el, observaţia meticuloasă ţine loc de

244 pag. Alfred A. Knopf. 24 $.

psihologie. Millhauser este, de asemenea, principalul nostru adept al animismului:

Steven Millhauser nu vinde convulsii emoţionale sau conflicte interpersonale.

în proza sa, manechinele părăsesc vitrinele, iar personaje din tablouri îşi fac de cap

Cei mai mulţi scriitori de ficţiune se străduiesc să-şi facă personajele să semene cu

cu trecători nevinovaţi. Instrumentele prin care scriitorul obţine aceste rezultate

oamenii reali, dar Millhauser le aplatizează, conferind cărţilor lui efectul paradoxal

sunt parabola şi confesiunea.

Continuare în pag 5 FOTO: ANTONIN KRATOCHVIL/VII, PENTRU NEW YORK TIMES

R ON POWE R S : T HR I L L E R P OL I Ţ IST D E RI C H A RD W RI GH T PAG. 9

|

STA C Y SC H I F F : J O H N N Y ONE- EYE AL LUI JEROM E CH ARYN PAG. 22

Editorial

25 Februarie 2008

16

14

Ficţiune & Poezie 1

3

24

7

ONE DAY YOU’LL BE DEAD

de David Shields.

Recenzie de Alex Beam

DANGEROUS LAUGHTER:

Thirteen Stories de Steven Millhauser.

Recenzie de D. T. Max

10

BEGINNER’S GREEK

13

NAZI LITERATURE IN THE AMERICAS

13

MR. AND MRS. PRINCE:

How an Extraordinary Eighteenth-Century Family Moved Out of Slavery and Into Legend de Gretchen Holbrook Gerzina.

Documentare cu Anthony Gerzina.

Recenzie de David Waldstreicher

DARK ROOTS

de Cate Kennedy Recenzie de Maud Newton 14 9

MY UNWRITTEN BOOKS

de George Steiner.

Recenzie de Ben Marcus

de Roberto Bolaño.

Recenzie de Stacey D’Erasmo 8

VIZUALURI

Recenzie de Steven Heller

de James Collins.

Recenzie de James Kaplan 4

THE THING ABOUT LIFE IS THAT

A FATHER’S LAW

BEAUTIFUL BOY:

A Father’s Journey Through His Son’s Addiction de David Sheff.

de Richard Wright.

Recenzie de Ron Powers

TWEAK:

12

ROBERT CREELEY:

Growing Up on Methamphetamines de Nic Sheff.

Recenzii de Polly Morrice

Selected Poems, 1945-2005 Editat de Benjamin Friedlander.

Recenzie de August Kleinzahler 15 16

THE AGE OF SHIVA

BASS CATHEDRAL

de Nathaniel Mackey.

Recenzie de David Hajdu 19

22

Eseu 24

SÂNGE ŞI „PETROL!“

de Anthony Arthur

Articole & Best Seller-uri

JOHNNY ONE-EYE:

A Tale of the American Revolution de Jerome Charyn.

Recenzie de Stacy Schiff 23

Online

THE COMMONER

de John Burnham Schwartz.

Recenzie de Lesley Downer

IN SEARCH OF THE BLUES

de Marybeth Hamilton.

Recenzie de Dave Marsh

de Manil Suri.

Recenzie de Caryn James 17

ROMAN POLIŢIST

Recenzie de Marilyn Stasio

18

Best Seller-uri ediţii cartonate

18

Selecţia editorilor

18

TBR: Din culise

20

Best Seller-uri ediţii broşate

20

Raftul cu ediţii broşate

Nonficţiune 6

DAVID MAMET:

A Life in the Theatre de Ira Nadel.

Recenzie de Jeremy McCarter The New York Times Book Review, ediţia în limba română (ISSN 1937-920X) apare săptămânal, publicat de Universe Publishing House Inc. Copyright © 2008 The New York Times. All Rights Reserved. Toate drepturile rezervate. Redactor-şef: Virginia Costeschi; Traducători: Cristiana Vişan, Ioana Chira, Răzvan Vlad, Mihai Paraschiv, Melania Sârbu, Florin George Toma, Daniela Stoica, Ştefan Bodea; Proofreading: Anda Ciurte; Sales: virginia@edituraunivers.ro; PR: ARENA Communications, ceciliacaragea@arenacommunications.ro; Machetare şi pre-press: Antal Angyal, CMYK Pro, Budapesta; Tipar: GRASPO CZ

2

D. T. Max, a cărui recenzie despre colecţia de povestiri a lui Steven Millhauser, Dangerous Laughter, începe pe coperta acestui număr, are un master în literatură comparată la Harvard, dar a abandonat şcoala după ce a dat peste articolul lui John Updike în care acesta desfiinţa S/Z al lui Roland Barthes drept „o carte aproape de necitit despre citit“ – şi a decis că Updike are dreptate. Max a lucrat în publishing-ul de cărţi şi reviste timp de câţiva ani, apoi a început să scrie. Acum este colaborator la The New Yorker şi The New York Times Magazine şi autor al cărţii The Family That Couldn’t Sleep, povestea adevărată a unei familii italiene afectată timp de două secole de o misterioasă insomnie moştenită. Max citeşte opera lui Millhauser de la jumătatea anilor ’80 şi întotdeauna, a explicat el recent într-un e-mail, a fost izbit de „atenţia deosebită pe care scrierile lui Millhauser o acordă instantaneelor şi care nu dispărea după ce lăsam cartea din mână. Era contagios“. Citind această nouă colecţie, „şi scriind eu însumi o carte despre o familie prizonieră între somn şi starea de veghe, am fost uimit să descopăr că personajele lui Millhauser populează această lume într-o foarte mare măsură. Sunt ca un fel de veri îndepărtaţi ai familiei bolnave despre care am scris eu, atinşi de o variantă mai uşoară, dar tot enervantă a bolii.“ Editorii

PODCAST: Sunt programaţi să apară în această săptămână James

Collins, autorul Beginner’s Greek, Anne Enright, laureata din 2007 a premiului Man Booker pentru The Gathering, Stacey D’Erasmo despre Roberto Bolaño şi Dwight Garner cu noutăţi despre best seller-uri. Sam Tanenhaus, editorul Book Review, este gazdă.

AUDIO SLIDE SHOW: O prezentare multimedia a rubricii Vizualuri a lui Steven Heller, cu imagini din cărţile recenzate.

READING ROOM: Participaţi la discuţia online despre August: Osage County, noua piesă de teatru a lui Tracy Letts.

PAPER CUTS: Blogul Book Review despre cărţi şi alte tipărituri.

FIRST CHAPTERS: Pasaje din Dangerous Laughter de Steven Millhauser, Beginner’s Greek de James Collins şi din alte cărţi. nytimes.com/books

ILUSTRAŢIE DE JOE CIARDIELLO (SUS) ŞI CHRISTOPH NIEMANN

Cititorule, s-a însurat cu ea Romanul de debut al lui James Collins vorbeşte despre o poveste de dragoste şi o căsătorie.

DE JAMES KAPLAN CEASTA e o carte foarte stranie. De fapt, din câte ştiu eu, este unică în felul său: un roman de debut de peste 400 de pagini, scris de un american de 49 de ani, angajat în teoria foarte dubioasă că dragostea romantică perfectă e un lucru posibil în aceste vremuri ameninţătoare, sumbre, ultra-psihologizate, incurabil de ironice, post-umaniste, post-

A

BEGINNER’S GREEK

de James Collins.

441 pag. Little, Brown & Company. 23.99 $.

postmoderne. În parte comedie de moravuri, în parte literatură uşoară pentru femei scrisă în notă masculină, Beginners’ Greek (Greaca pentru începători) e un roman ca o tartă de lămâie, mare, însorită şi cu o consistenţă de şifon, a cărui acţiune, pe deasupra, e plasată, spre stârnirea noastră sociologică, în mijlocul clasei dominante de albi anglosaxoni protestanţi, oameni care lucrează în companii de investiţii, au case de vacanţă în sudul Franţei şi îşi dau seama imediat care e diferenţa dintre un Bordeaux bun şi o poşircă.

Ce e în neregulă cu domnul Collins? Să nu ştie el cumva că romanele de debut sunt scrise de oameni foarte tineri, că prima carte ar trebui să fie rezultatul unei agonii şi autobiografică şi că un roman de debut scris de un bărbat de vârsta a doua ar trebui, după cum se cade şi e rezonabil, să conţină nişte reflecţii acide despre moarte şi despre lipsa de vlagă? Poza autorului de pe supracopertă arată un bărbat care nu e deloc acid, ci mai degrabă unul ale cărui trăsături (inteligente, oarecum aristocratice, de o frumuseţe aspră, fără a vrea să pară mai tânăr decât este de fapt) indică nu numai faptul că a dus-o bine, ci şi că, de această dată, a făcut ceva bun.

Iar prietenii lui sunt de acord! Căci acest Collins cu relaţii a fost cândva editor la Spy şi la Time, iar supracoperta de la Beginner’s Greek se remarcă prin impozanta înşiruire de texte publicitare, laude excesive de la personalităţi precum Walter Kirn, Kurt Andersen şi Cathleen Schine, comparaţii (of, de ce nu) cu Jane Austen şi Laurie Colwin. Mai mult chiar, romanul a ajuns pe scenă în mijlocul murmurelor stârnite de faptul că manuscrisul s-a vândut la un preţ uriaş, în proverbialul război al ofertelor editoriale. James Collins însuşi a fost subiectul unui portret recent şi destul de lung realizat în secţiunea House&Home din The New York Times, sărbătorindu-şi proprietatea din Virginia şi discuţiile despre o ecranizare cu Harvey Weinstein şi Anne Hathaway.

Pe scurt, ai toate motivele să nu-ţi placă această carte – toate, în afară de carte în sine.

Adevărul este că, indiferent dacă e o pilulă nostimă sau doar hrană de consolare literară, Beginner’s Greek e, de la un capăt la altul, delicioasă. Lăsând de-o parte două elemente

James Kaplan, romancier şi biograf, scrie o carte despre viaţa lui Frank Sinatra.

FOTO: ELIZABETH PERDUE

esenţiale şi foarte improbabile din tramă – (1) că tânărul protagonist al cărţii, Peter Russel, un analist de investiţii, se trezeşte aşezat, într-un zbor intern, alături de o anume Holly Edwards, o femeie superbă şi prietenoasă, cu părul arămiu, care citeşte Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, şi (2) că după ce Peter se îndrăgosteşte de Holly la prima vedere, dar îşi iroseşte şansa de-a o cunoaşte mai bine, ea reapare în viaţa lui, peste patru ani, când e iubita şi apoi soţia celui mai bun prieten al său, un mare nesimţit. Uitaţi aceste inconveniente improbabile şi încredinţaţi-vă pe mâinile bune (şi implacabil făcătoare de bine) ale lui Collins.

Totul va fi bine în lume aşa cum o vede Collins, pentru că totul poate fi bine. Aceasta nu-i o lume a eforturilor de a plăti facturile sau a ţipetelor la copii gălăgioşi într-o minifurgonetă murdară, ori a confruntării cu tristeţea existenţială a

Într-un zbor intern, protagonistul nostru stă lângă o femeie superbă cu părul arămiu care citeşte „Muntele vrăjit“. lanţurilor de hipermarketuri. Aceasta e o lume frumoasă, cu aristocraţi culţi, genul de oameni care nu se pricep doar la vin, ci şi la artă italiană şi într-o mare măsură, la ei înşişi. E o lume aşa cum ar crea-o Ralph Lauren dacă acesta ar avea imaginaţia de a le da suflete frumoaselor sale modele. Într-un scurt comentariu, dar izbitor de greşit, neghiobul de copywriter care scrie despre Beginner’s Greek îl compară, în trecere, pe Collins cu Tom Wolfe. Nu. Wolfe (ca şi Scott Fitzgerald) era un venetic sosit la New York care se arăta necruţător cu aceeaşi înaltă soci-

etate în care era hotărât să pătrundă. Collins, care a crescut într-o familie înstărită din New York şi a lucrat, pentru o scurtă vreme, în domeniul financiar, are perspectiva mai amabilă a cuiva din interior.

Poftim o descriere realizată în tonul şi stilul potrivit despre ziua nunţii lui Peter Russell, care se căsătoreşte, bineînţeles, cu altă femeie, nu cu Holly: „Ceremonia avea loc în zona North Shore din Long Island. Ziua era înăbuşitoare, iar biserica, încinsă. Peter se simţea incomod în vestimentaţia sa închiriată: smoching, pantaloni, vestă, cravată şi pantofi. Jena lui era atât fizică, cât şi psihică. Îşi spuse că purta un costum ridicol: închiriat fiind, era prin definiţie o şmecherie. Peter credea că, în ceea ce privea demnitatea şi îmbrăcămintea, se compara destul de nefavorabil cu preotul oficiant, care stătea în dreapta lui. Pastorul Micklethwaite arăta extraordinar de bine în veşmântul său lung, cu patrafir brodat cu fir de aur. Era un bărbat arătos şi solid, pe la şaizeci şi ceva de ani, cu părul argintiu ca oţelul şi cu mâinile decolorate. Din ceea ce înţelesese Peter în timpul consilierii premaritale, era destul de limpede că pastorul Micklethwaite îşi petrecuse mult mai mult timp gândindu-se la dimensiunile velelor pentru iahtul său decât la doctrina împărtăşaniei. Stătea acolo radios, îmbujorat de vitalitate şi optimism“.

Acesta e un scriitor care-şi cunoaşte teritoriul. Este totodată un scriitor care ştie să scrie. Una dintre marile plăceri ale acestui roman – şi unul dintre elementele care-l deosebesc clar de literatura uşoară pentru femei – este perfecţiunea reală a prozei sale.

Sunt sigur că era în stare să scrie efectiv de la naştere, dar ca romancier debutant la vârsta a doua, îşi îmbogăţeşte proiectul cu o doză de compasiune, înţelepciune şi stil cizelat.

Referindu-se la femeia nepotrivită cu care s-a însurat Peter, scriitorul transmite, printr-o singură propoziţie, un întreg univers de comedie melancolică: „Nu-i venea în minte nici un motiv pentru care să nu se fi însurat cu ea”.

Cartea nu e lipsită de defecte. Câteva scene (dar numai câteva) sunt foarte răsuflate, ca un sufleu nereuşit, de parcă autorul şi-ar fi pierdut, pentru scurtă vreme, energia sau curajul. Iar în toiul galopului ameţitor al tramei, când cei care erau despărţiţi sunt reuniţi în mod inevitabil, psihologia nu e la mare înălţime întotdeauna: câteva dintre personajele principale par schiţate la iuţeală. Însă orice roman care face trimiteri semnificative atât la poezia lui James Merrill (titlul provine de la numele unei opere de tinereţe a acestui scriitor) şi la Rocky and Bullwinkle (un element important al tramei porneşte din povestea din minunata serie de benzi desenate) funcţionează la mai multe niveluri. Poezia lui Merill vorbeşte despre nevoia de a lăsa la o parte analiza, de a plonja în pasiune. În Beginner’s Greek, James Collins formulează o provocare asemănătoare: voinţa cuiva de a-şi suprima neîncrederea, testată adesea pe parcursul romanului, depinde de cutezanţa propriei firi romantice, de curajul de a accepta posibilitatea fericirii. Credeţi-l doar h un pic şi v-a şi cucerit.

3

Sunetul şi Führerul „Enciclopedia“ lui Roberto Bolaño creionează vieţile unor creatori de gusturi literare şi scriitori fascişti imaginari.

DE STACEY D’ERASMO RINTRE numeroasele plăceri caustice ale operei lui Roberto Bolaño, care a murit în 2003, la 50 de ani, se află şi ideea conform căreia cultura, în special cea literară, e o curvă. Confruntaţi cu represiunea, răsturnările şi pericolele politice, scriitorii continuă să se topească după cuvântul scris, iar pentru Bolaño, aceasta e o sursă de nobleţe şi, totodată, de umor negru ca

P

NAZI LITERATURE IN THE AMERICAS

de Roberto Bolaño.

Traducerea: Chris Andrews.

227 pag. New Directions. 23.95 $.

smoala. În romanul The Savage Detectives, doi tineri poeţi latino-americani pasionaţi nu-şi pierd în nici un moment încrederea în arta lor rarefiată, în ciuda vicisitudinilor vieţii, vremii şi politicii. Deşi sunt uneori ridicoli, întotdeauna sunt eroici. Însă, în nuvela întunecată, extraordinară şi biciuitoare

By Night in Chile, autorul ne întreabă pe noi şi pe sine însuşi: ce poate să însemne faptul că elita intelectuală e în stare să scrie poezii, să picteze şi să dezbată problemele acute ale teatrului de avangardă în timp ce junta torturează oameni în subsoluri? Cuvântul nu ştie de loialitate naţională şi nici de vreo înclinaţie politică fundamentală, e un duh care poate fi invocat de orice aşa-zis stăpân. În parte, geniul lui Bolaño constă în a întreba, prin ironii atât de ascuţite că te-ai putea tăia la mână în paginile cărţii lui, dacă noi nu găsim cumva o alinare prea comodă în artă, dacă nu o folosim drept anestezie, scuză şi ascunzătoare într-o lume care e prea ocupată să facă lucruri concrete unor fiinţe foarte concrete. E cumva un act de curaj să-l citeşti pe Platon în timpul unei lovituri militare sau e oare altceva?

Nazi Literature in the Americas (Literatură nazistă în Americi), o enciclopedie crudă şi inventată despre creatori de gusturi literare şi scriitori fascişti imaginari, ni-l arată pe Bolaño jonglând cu pumnale ascuţite. De parcă ar fi un diabolic fiu de duh al lui Borges, Bolaño a creat, cu meticulozitate, o reţea strâns ţesută de literaţi de extremă dreaptă şi furnizori de beletristică pentru care Hitler reprezenta frumuseţea, adevărul şi marea speranţă pierdută. Plină de referinţe încrucişate, completată cu bibliografie şi cu o listă biografică de personaje secundare, Nazi Literature e compusă dintr-o înşiruire de schiţe, corespunzătoare poveştilor comprimate ale vieţilor unor scriitori nord şi sud-americani care n-au existat niciodată, dar care ar fi putut foarte bine să existe. Nu e vorba de nişte personaje caricaturale, cu umblet legănat şi ţeapăn, ca în The Producers, ci de nişte figuri înfricoşător de subtile, incisive şi plauzibile. Asemeni lui Leni Riefenstahl, artiştii inventaţi de Bolaño au în comun o anumită estetică romantică, o ape-

Cel mai recent roman al lui Stacey D’Erasmo este „A Seahorse Year“. Noul el roman va fi publicat în cursul acestui an în Statele Unite.

4

tenţă pentru clasic şi non-vulgar, o aversiune faţă de „cacofonie“ şi o percepţie ascunsă că ceva a ieşit foarte prost în lumea modernă – că, de pildă, copiii au fost „furaţi şi crescuţi de rase inferioare“ şi că o lume mai bună, în forma celui de-al Patrulea Reich, e iminentă. Nu apare mai nici o referire la evrei sau alţi indezirabili, nu există lagăre de exterminare, iar la cel de-Al Doilea Război Mondial nu se face decât cel mult vreo trimitere, în treacăt. În schimb, Bolaño povesteşte, cu seriozitate, fanteziile neistovite ale scriitorilor nazişti, stăruinţa lor îndârjită în faţa unei istorii mondiale care li se dovedeşte potrivnică, determinarea lor neconformistă în timp ce continuă să scrie cărţi care rămân necitite, nerecenzate şi, în mare măsură, neobservate.

Ei sunt perdanţii, dar, cu o incredibilă pasiune, se menţin neclintiţi în starea de negare a acestei realităţi, frământându-şi mai departe contrele la Voltaire, Rousseau şi Sartre, versurile prin care îl apără pe Il Duce, romanele în care critică decăderea spiritului evlavios, societăţile lor literare ariene. Asemeni lui Riefenstahl, în perspectiva lor, frumuseţea supremă constă într-un gen special de simetrie şi de ordine care numai într-o privire retrospectivă pare fascistă fără doar şi poate. În mod înfiorător şi îndârjit, aceşti oameni au o viziune la care nu sunt în stare să renunţe.

Ei sunt, cu alte cuvinte, scriitori. Dacă înlocuim – să zicem – „limbajul poetic“ cu „fascism“, traiectoria acestor vieţi inventate ar fi cam aceeaşi cu cea a reţelelor de scriitori reali pe care Bolaño le cunoştea din interior. Dacă în By Night in Chile, disecţia ipocriziei şi a relei-credinţe (personajul principal e un preot degradat moral care s-a alăturat juntei) e rapidă şi nemiloasă, în Nazi Literature nu e doar ca şi cum scriitorul din

Bolaño nu s-ar fi putut abţine să danteleze detalii infinit perfecte şi revelatoare despre sufletele sale pierdute şi despre operele lor caraghioase, ci totodată s-ar zice că autorul nu le-a putut opune rezistenţă întru totul. Ca un tovarăş de drum, probabil că ştia prea bine ce înseamnă să pui faţă în faţă, în propriile pagini deplorabile, lumea inventată şi principiile lumii concrete, afirmate cu atâta fermitate. Imaginarul Ernesto Pérez Masón, lucrând neîncetat la nuvela sa care e „o fantezie erotică şi cumplit de anti-S.U.A., ai cărei protagonişti au fost generalul Eisenhower şi generalul Patton“, misterioasa frumuseţe a Danielei de Montecristo, care a iubit generali italieni şi nemţi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi care a scris un roman epopeic intitulat The Amazons, Max Mirebalais, neistovitul plagiator care a încercat să îmbine nazismul şi mândria moştenirii africane: atrocitatea filosofiei lor politice e singurul lucru ce-i deosebeşte de alţi scriitori, din orice loc şi timp. Mai mult chiar, literatura – scrie Bolaño, „e o formă clandestină de violenţă, o cale spre respectabilitate care poate ascunde, în cazul anumitor popoare tinere şi impresionabile, originile arivistului“.

CINE a spus că literatura nu are nici o înrâurire concretă asupra istoriei? Nu Bolaño: pentru el, literatura e o forţă alarmant de schimbătoare şi de amorală, cu puteri supranaturale de auto-inventare, auto-justificare şi auto-mitizare. Fără îndoială că creatorii de mituri contează, insinuează Bolaño.

Dacă Hitler ar fi câştigat, de pildă, poveştile nu chiar întru totul absurde din această enciclopedie ar fi fost poveştile dominante în cultura noastră. Să fie oare poezia nazistă un oximoron? Nici vorbă, postulează Bolaño. h Dimpotrivă, e mult prea posibilă.

ILUSTRAŢIE DE KIM DEMARCO

Iluzionistul Continuare din pag 1

Există o linişte neliniştitoare în fiecare frază a lui Millhauser, care o face imediat recognoscibilă; ai sentimentul că a fost pusă pe hârtie pentru posteritate de către ultimul om în viaţă.

Cele 13 povestiri minunate din Dangerous Laughter (Râs periculos) ne reapropie de acest tărâm straniu pe care l-am întrezărit prima oară în urmă cu cinci ani, în precedenta culegere de proză scurtă a scriitorului, The King in the Tree. După o primă povestire descrisă drept „schiţă introductivă“, următoarele texte sunt împărţite în trei secţiuni: „Acte efemere“, „Arhitecturi imposibile“ şi „Istorii eretice“ (puteţi recombina adjectivele şi substantivele cum doriţi). Împreună, acestea prezintă galeria specifică pentru Millhauser de miniaturişti obsedaţi, adolescenţi silitori care sunt robi ai unor misterioase fete evanescente şi relatări dintr-un viitor apropiat distopic, spuse de edili cu o încredere neîntemeiată.

Dar în decursul anilor, proza elegantă, de mijloc de secol, a lui Millhauser a devenit şi mai puternică, iar acum autorul îşi conduce temele cu şi mai multă siguranţă şi forţă. În secţiunea intitulată „Acte efemere“, Millhauser prezintă oameni care, într-un fel sau altul, încetează să mai existe. Povestirea care dă titlul volumului se axează pe o elevă obişnuită de liceu al cărei talent pentru râsul orgasmic îi creşte popularitatea când, într-o vară, o criză de ilaritate generală loveşte populaţia adolescentă a oraşuLui – rezultatul este moartea fetei după ce colegii de clasă îi întorc spatele şi se apucă de bocitul colectiv.

Naratorul adolescent din „The Room in

D. T. Max este autorul „The Family That Couldn’t Sleep: A Medical Mystery“.

the Attic“ se împrieteneşte cu Wolf, un coleg nou de clasă a cărui soră suferă de o boală nespecificată ce o împiedică să vină la şcoală.

Cei doi, Isabel şi Dave, au vreme de câteva luni o relaţie ce se desfăşoară în camera întunecată a fetei, timp în care se cunosc unul pe altul exclusiv prin glas şi atingeri ocazionale. Dave dezvoltă o obsesie faţă de Isabel, dar în momentul culminant, când ea este pe punctul de a da la o parte draperiile, băiatul dă bir cu fugiţii. Când se întoarce, câteva zile mai târziu, constată că Isabel dispăruse, fiind trimisă, potrivit mamei ei, să locuiască la o mătuşă în Maine. „Îi plăceau jocurile, tot felul de jocuri“, îşi dă seama Dave. Şi începe să se întrebe dacă Isabel n-a fost propriul lui joc, mai mult vis decât realitate.

Eul alunecos este şi tema din „The Disappearance of Elaine Coleman“, în care o femeie obişnuită se întoarce într-o seară în apartamentul ei închiriat şi nu-şi mai face apariţia nicicând. Poliţia chemată să investigheze situaţia nu găseşte nici un indiciu al unei eventuale crime şi... nici o urmă că Elaine Coleman ar fi acolo. Uşa a fost încuiată, ferestrele închise, cheia lăsată pe dinăuntru, alături de portofelul femeii. „E adevărat că tot ce ai văzut o dată în viaţă rămâne întipărit în minte pentru totdeauna?“, întreabă naratorul numai pentru a recunoaşte că nu este aşa. Neiubită, Elaine Coleman – conchide el – a dispărut treptat, „estompându-se, încremenită... în vechiul obicei de a nu fi remarcată“.

Secţiunea intitulată „Istorii eretice“ cuprinde o serie de trecuturi recente alternative.

Harlan Crane, protagonistul din „A Precursor of the Cinema“, este un „grafician necunoscut“ din New York în epoca „preistoriei seducătoare“ a industriei cinematografice, când

„o seamă de jucării strălucite, spectacole şi forme de divertisment... produceau uimitoarea impresie de mişcare“. Creaţiile lui Crane, expuse la Phantoptic Theater, sunt atât de pline de viaţă, încât mulţi vizitatori susţin că pot vedea mişcări în ele. Iluzia (poate o „halucinaţie împărtăşită“, speculează ziarele) duce la revolte şi la moartea unui spectator.

Municipalitatea închide teatrul înainte ca această punte potenţial remarcabilă spre lumea neînsufleţită să fie confirmată.

HOMAS EDISON domină “The Wizard of West Orange“, lucrând la o invenţie numită Haptograph, o maşinărie care, odată perfecţionată, le-ar da utilizatorilor senzaţia că au fost atinşi. Dar în ultimul moment, un demers mai profitabil – un separator de zăcăminte – captează atenţia lui Edison. Proiectul „microscopului atingerii“ este lăsat deoparte şi aşa este abandonat şi potenţialul „unor noi forme, noi atingeri: o lume ascunsă“, un instrument care ar fi făcut fonograful să pară „doar o jucărie isteaţă“, crede agitatul narator. În remarcabila povestire „Here at the Historical Society“, un narator fără nume apără decizia comunităţii din orăşelul său de a creşte numărul obiectelor expuse – obişnuitele muschete vechi şi „vârfuri de săgeţi făcute manual“ ale „indienilor Setaucus“ – cu obiecte efemere din ceea ce el numeşte „Noul Trecut“, „mostre de semne de circulaţie, hidranţi pentru incendiu şi stâlpi de telefon din oraşul nostru... fiecare piesă de Monopoly şi rachetă de badminton“. Există – se laudă el – „asistenţi care numără acele fiecărui brad şi firele de pe praf de pe fiecare şindrilă dintr-un acoperiş“.

T

FOTO: ANTONIN KRATOCHVIL/VII, PENTRU NEW YORK TIMES

Naratorul susţine că „soarele care scânteiază o bucată de celofan aruncată printre nişte buruieni de pe marginea drumului este mai elocvent decât istoria Romei“ şi conchide că prezentul – aici oferă cheia de acces la universul ficţional al lui Millhauser – este „singurul trecut pe care-l vom şti vreodată“.

Povestirile despre societăţi din viitorul apropiat dominate de progresul tehnologic sunt strânse sub umbrela „Arhitecturilor imposibile“. În „The Dome“, câţiva indivizi – şi ulterior oraşe întregi şi chiar o naţiune – sunt acoperiţi de domuri din ce în ce mai mari, făcute iniţial din Viviglas, apoi din Splendimax şi, în cele din urmă, din divinul Celestilux. Comunitatea pe care se axează „The Other Town“ îşi extrage simţul realităţii dintr-un oraş identic în care fiecare detaliu, până la curtea familiei Langley, a fost recreat, cu schimbări actualizate aproape în timp real, de către „maeştri ai cópiilor“. Iar oraşul din „The Tower“ trăieşte în umbra unei construcţii tot mai mari – o întruchipare a ambiţiei de a se sustrage mortalităţii şi slăbiciunilor trupului – care, în finalul poveştii, se prăbuşeşte.

Această ultimă povestire are accente biblice şi post-11 septembrie. „The Other Town“ pare un comentariu despre vieţile noastre dominate de televiziune, iar „The Dome“, cu a sa afirmaţie că „sub regimul Domului, ţara a devenit nu un mall, ci o imensă sală de entertainment“, te poate face să crezi că adevăratul subiect al lui Millhauser este America zilelor noastre. Dar în lumea sa postmodernă, înţelesurile nu sunt niciodată scoase total la lumină. Avem de-a face cu fabule, nu alegorii, iar caracterul lor ermetic ne descurajează să ne abatem de la text. Tocmai de aceea Millhauser nu pare atât un epigon al lui Jorge Luis Borges, cu care este uneori comparat, cât al lui Shirley Jackson, de pildă, sau un fan al „Zonei crepusculare“. Sunteţi invitaţi să luaţi în calcul aceste povestiri, nimic mai mult.

Millhauser şi-a început neobişnuita călătorie în 1972, cu biografia parodică Edwin Mullhouse: The Life and Death of an American Writer 1943-1954, care ar fi fost scrisă de un contemporan precoce, Jeffrey Cartwright. Toate temele pe care Millhauser le va aborda în următorii ani se găsesc în această primă carte: eul instabil, diferenţa pe muchie de cuţit dintre realitate şi vise, puterea tinerilor entuziaşti. Felul în care Millhauser a conturat un univers de suburbie în care alunecarea pe nesimţite a sinelui reprezintă un pericol mai mare decât violenţa nu prea s-a potrivit perioadei respective.

Personajele lui n-au incitat şi nu s-au adecvat spiritului vremii. Au trăit sub soarele indiferent din Connecticut, ancorate în realitate prin gândurile şi cărţile lor. De atunci, deşi caracterul extrem de vizual al scrisului său a devenit şi mai extraordinar, iar autorului i-a crescut notorietatea, puţine lucruri s-au schimbat pentru Millhauser. Nu şi pentru noi: după mai bine de 30 de ani, în condiţiile în care viaţa trăită lasă loc peste tot Internetului şi televiziunii „reality“, cronicile lui Millhauser despre mediul nostru semilocuit par nu doar strălucite, ci vizionare. h 5

Poetul Profan Biografia îl urmăreşte pe David Mamet dincolo de pătimaşele sale opere de început.

DE JEREMY MCCARTER POTEOZA lui David Mamet seamănă cu începutul ecranizării piesei „Glengarry Glen Ross“. Alec Baldwin – cu părul dat pe spate şi o batistă iţindu-se din buzunarul de la piept – dezlănţuie o tiradă furibundă de şapte minute la adresa unor agenţi imobiliari cu rezul-

A

DAVID MAMET

A Life in the Theatre de Ira Nadel.

278 pag. Palgrave Macmillan.

26.95 $.

tate slabe. „Premiul întâi este un Cadillac Eldorado“, spune el despre un nou concurs sadic menit să crească profitul afacerii. „Premiul doi este un set de cuţite de friptură. … Premiul trei – sunteţi concediaţi“.

După ce insultă, cu o impertinenţă bine ţintită, demnitatea, competenţa şi cam toate însuşirile care se pretau la critică ale

Jeremy McCarter, criticul de teatru de la New York Magazine, redactează o culegere de scrieri ale lui Henry Fairlie.

6

celor prezenţi, Baldwin încheie apoteotic scoţând din servietă şi învârtind două bile imense de alamă.

Lirismul concis, comedia maliţioasă, masculinitatea simultan agresivă şi patetică, trivialităţi fără număr: practic fiecare faţetă a personajului Mamet se regăseşte în această izbucnire de testosteron, caracteristică acestui discurs şi altor asemenea din pătimaşele sale opere de început (American Buffalo, Edmond, Speed-the-Plow), aşa încât profilul său public este în continuare cel al unui locuitor din Chicago arogant şi obscen, în pofida a vreo două decenii de muncă ce ne spun o poveste mult mai complicată.

Deşi privilegiul de a ieşi din tipare a fost de mult timp acordat dramaturgilor americani consacraţi, Mamet a făcut-o mai agresiv decât majoritatea. Ceea ce era odată o afacere minoră la Hollywood a devenit o ocupaţie aproape permanentă. Pe lângă faptul că a scris peste douăzeci de scenarii, a regizat şi 10 filme, inclusiv „The Winslow Boy“, despre tipul clasic de englez pe care personajele sale de început l-ar fi tâlhărit, şi „Spartan“, un thriller politic despre nişte agenţi dintr-o agenţie guvernamentală ultrasecretă, care i-a dat ideea seriei televizate „The Unit“ pe care încă o produce.

A scris 11 cărţi de non-ficţiune ce acoperă varii teme, pornind de la industria filmului (Bambi

vs. Godzilla) până la antisemitism şi ura de sine a evreilor (The Wicked Son). A scris trei romane şi a regizat reclame pentru Ford. A făcut şi desene animate.

Orice biograf care încearcă să înţeleagă o astfel de operă vastă are de înfruntat o problemă dificilă – şi una încă stringentă, când subiectul se întâmplă să fie cel mai mare dramaturg american al generaţiei sale. Primul care s-a aventurat a fost Ira Nadel, profesor de engleză la Universitatea British Columbia, care a scris cărţi şi despre Tom Stoppard, Leonard Cohen şi James Joyce. Cu cartea David Mamet ce numără sub 280 de pagini cu tot cu note, relatarea corectă a fiecărei faţete a vieţii subiectului ar fi fost un miracol al sintetizării, mai ales că Mamet este încă în viaţă. („November“, noua sa comedie despre preşedinţia americană, cu Nathan Lane în rolul principal, a avut premiera pe Broadway luna trecută). Cu toate acestea, Nadel ţinteşte departe, „să coreleze povestea exterioară a vieţii lui Mamet cu cea interioară“ – adică să sincronizeze toată gama operei lui Mamet cu bine protejata sa viaţă personală.

Faptul că materialul brut al ambelor faţete are o vitalitate memorabilă este de mare ajutor. După un minut sau două de Lakeboat, o piesă despre muncitorii de pe un cargou pe Great Lakes, sau The Cabin, excelenta sa culegere de eseuri autobiografice, nu ai cum să nu sesizezi influenţa lui Hemingway. De fapt, cu cât afli mai multe despre viaţa autorului, cu atât începi să crezi că Mamet ar putea fi el însuşi un personaj din Hemingway. Iată-l pe durul vânător/poet gen Nick Adams, care a fost odată (şi poate încă este) membru atât al National Rifle Association cât şi al American Civil Liberties Union, cu tunsoare şi blue jeans „macho“, dar cu accesorii ce indică altceva („Ca să mai porţi bască în 2004“, a spus Val Kilmer, „îţi trebuie mult tupeu“). Este uşor să ni-l imaginăm pe Mamet lucrând în cabana sa din Vermont, dând la o parte vechiul său press-papier în formă de pistol Colt şi declamând maxima lui Hemingway: „Spune povestea, scoate rândurile cele mai bune şi vezi dacă mai merge“.

Se pare că Mamet nu i-a oferit lui Nadel multe şanse de a-l vedea aplicând acest sfat sau făcând orice altceva. Singura referire a cărţii la o interacţiune personală este legată de călătoria lui Nadel la sinagoga lui Mamet din Los Angeles. Privată de marele avantaj de a descrie o persoană în viaţă, cartea lui Nadel se bazează pe reluarea evenimentelor din viaţa lui Mamet în timp ce încearcă să găsească o modalitate artistică de a aminti toate piesele, cărţile şi celelalte lucruri.

Biografia decurge excelent în punctele în care atenţia lui Nadel nu este distrasă de teme concurente, ca atunci când îi descrie pe părinţii lui Mamet: tatăl aspru şi exigent care şi-a „trişat“ accesul la Northwestern Law School folosind o foaie matricolă falsă, pentru ca apoi să termine primul în clasă şi să devină avocat de succes, specializat în conflicte de muncă; mama şi tatăl vitreg a cărui cruzime îl ajută pe băiat să devină genul de persoană care ar scrie piesele lui David Mamet. Dar Nadel are probleme când tânărul profesor de actorie (uneori şofer de taxi/agent imobiliar) îşi perfecţionează talentul dramaturgic. Tragedia American Buffalo din 1975 l-a făcut celebru pe Mamet, care avea 26 de ani, şi a contribuit la afirmarea teatrului din oraşul său. În scurt timp, Yale îl invită să predea, scăpându-l astfel de

a compune subtitluri pentru pozele cu femei goale din revista Oui. Refuză propunerile de la Hollywood, apoi le acceptă, deşi la început cu reticenţă.

Nadel încearcă să ţină pasul cu aceste evenimente în capitole lungi şi dezechilibrate care gravitează haotic în jurul acţiunii. Emană puţină forţă narativă, repetând adesea faptele şi lăsând uneori goluri ciudate. La un moment dat, citează o anecdotă clasică în care Mamet, atins de o îndoială ce nu îl caracteriza, îi trimite un scenariu nou lui Harold Pinter, care îl asigură că nu e chiar atât de nereuşit şi îl trimite mai departe cuiva de la Teatrul Naţional – aşa a ajuns pe scenă Glengarry Glen Ross, capodopera modernă şi câştigătoarea premiului Pulitzer. Dar Nadel nu ne spune, în primul rând, cum au ajuns aceşti giganţi ai dramaturgiei postbelice să se cunoască, şi nici alte lucruri despre o relaţie care este cu siguranţă fascinantă (şi probabil agitată, ţinând cont de părerile total opuse faţă de Israel). O ultimă nestemată neşlefuită m-a făcut să notez: „A scris David Mamet un scenariu nejucat despre viaţa lui Malcom X?“

N ciuda cercetărilor lui Nadel, cartea surprinde puţin din geniul nesupus al personajului său. Ne oferă o incursiune utilă, ca atunci când asociază neliniştea lui Mamet cu privire la scenele manipulativ-emoţionale cu felul în care el însuşi era manipulat acasă în tinereţe, apoi revine la banalităţi stângace. „Importanţa şi popularitatea lui Mamet sunt incontestabile“, scrie Nadel în încheiere. „Dramaturgul, regizorul, scenaristul reprezintă apogeul dramaturgiei americane contemporane prin intensitate şi dimensiune“. Biografia definitivă va trebui să mai ajusteze lucrurile, să facă diferenţa între succes şi eşec dar şi între un succes şi altul. Mamet a scris o piesă caustică despre politica sexuală, Oleanna, scenariul pentru o satiră politică genială şi (aş spune) nemuritoare, Wag the Dog, şi o farsă tumultuoasă de tribunal, Romance. Dar toate acestea pălesc pe lângă American Buffalo şi Glengarry Glen Ross. Genialitatea celor două piese se poate explica prin faptul că modul lui Mamet de a aborda drama (prin care acţiunea – ceea ce doresc personajele – devine punctul central de necontestat al poveştii) îi conferă o metodă unică şi convingătoare de a critica o societate condusă de dorinţele oamenilor şi de modul acestora de a le îndeplini. Se poate spune şi că aventurile lui Mamet din perioada modestă au conferit poveştii nuanţări decisive. „BUFFALO a fost într-adevăr o piesă despre NEVOIA DE TANDREŢE“, îi scrie el cu viclenie lui Gregory Mosher, care a regizat ambele sale capodopere. „GGR este o piesă despre AMBIŢIE RĂUVOITOARE“.

Dar biografia definitivă a lui David Mamet va trebui să ofere, mai ales, o prezentare completă a vocii sale. După cum spune Mosher, Mamet „a extras pentametrul iambic din argoul clasei sociale inferioare“. În ciuda tuturor comparaţiilor cu Pinter, nimic nu egalează poezia profană a lui Mamet în dramaturgia modernă. Nici un dramaturg sau scenarist de azi nu a făcut mai multe pentru ca spectatorii să asculte, să li se reamintească faptul că teatrul rămâne, în esenţă, o formă versificată căzută în prozaismul unor vremuri grele. Cum a făcut asta? Răspunsul este un Boboc de h trandafir care mai trebuie căutat.

Î

DAVID MAMET FOTOGRAFIAT DE THOMAS VICTOR (1978)

Omul care nu voia să moară Un tată „înnebunitor de viu“, un fiu chinuit și o meditaţie extrem de neobișnuită despre mortalitate.

DE ALEX BEAM OAR vă aduc la cunoştinţă: poate că ar trebui să fiţi atenţi cu o carte în care autorul vă dezvăluie dimensiunea exactă a organului său masculin în erecţie, la pagina 48. Băieţii ăştia! În mare parte este vorba despre serile

D

THE THING ABOUT LIFE IS THAT ONE DAY YOU’LL BE DEAD

de David Shields.

225 pag. Alfred A. Knopf. 23.95 $.

cu băieţii, în noua carte a lui David Shields atrăgător numită The Thing About Life Is That One Day You’ll Be Dead (Viaţa e de aşa natură încât într-o bună zi mori). Sunt multe lucruri care nu plac la această carte, dar iată ce mi-a plăcut: faptul că e aproape imposibil de definit. Nu e chiar o carte de memorii.

Un panegiric lacrimogen al apropierii dintre tată şi fiu? În nici un caz. Cu multitudinea de statistici şi extrase din manuale de biologie, s-ar putea încadra în categoria la modă şi mereu extensibilă a „istoriei naturale“, de exemplu „Istoria Naturală a Iubirii“ sau „Istoria Naturală a Grătarului“. Dar „Viaţa“ e ceva mult mai complex decât o istorie naturală a morţii. E sui generis şi asta e la mare căutare în ziua de azi.

Iată cum defineşte Shields propriul gen: „O autobiografie a propriului meu corp, o biografie a corpului tatălui meu, o anatomie a corpurilor noastre – în special a celui al tatălui meu, a corpului lui care nu pregeta niciodată“. Autorul în vârstă de 51 de ani nu îşi ascunde sentimentele pentru tatăl în vârstă de 97 de ani, pe care îl caracterizează drept „încăpăţânat, înnebunitor de viu şi interesant“. „Se pare că am o pornire oedipiană de a-l îngropa sub o avalanşă de date despre moarte“, continuă Shields. „E puternic, dar e slab şi îl iubesc şi îl urăsc

Saroyan a vorbit în numele nostru al tuturor atunci când a spus, „toată lumea trebuie să moară, dar întotdeauna am crezut că în cazul meu se va face o excepţie“.) Atunci când Milton avea 9 ani, un prieten l-a salvat de pe şinele electrificate ale unui tren din Brooklyn.

Milton a scăpat şi dintr-o ciocnire cu o maşină de gunoi care i-a zdrobit automobilul. La vârsta de 86 de ani a supravieţuit unui atac de cord. La vârsta de 92 de ani, inima i s-a oprit în timpul terapiei cu electroşocuri pentru depresie. La 67 de ani, şi-a făcut o asigurare de viaţă care devenea profitabilă atunci când avea să împlinească 76 de ani. I-a învins pe actuari cu cel puţin 21 de ani, deocamdată. „E o maşină de supravieţuit“, scrie Shields, şi nu sună deloc a compliment. Ca o ameninţare, Milton a început să citească materiale despre „mişcarea longevităţii“, care înfăţişează posibilitatea unei vieţi mai bune şi aproape eterne, prin binefacerile nanotehnologiei. Hai, tată – mori odată. Deoarece, până când Milton nu moare, David nu-şi poate înfrunta propria mortalitate.

la orele de compoziţie), altă caracteristică transmisă prin intermediul genelor – şi e înnebunitor. E un mincinos şi un fanfaron.

Atunci când se laudă cu extraordinara sa potenţă la 70 de ani, e ori una ori alta. Și poate fi al naibii de vulgar. La scurtă vreme după ce mama lui David moare, el se laudă că face dragoste cu noua lui prietenă mult mai des decât o făcea cu soţia, „şi nu mă refer numai la o dată pe noapte“. În visele lui David, cei doi bărbaţi se înfruntă, iar tatăl întotdeauna învinge. Mult după ce trecuse de 60 de ani, Milton era mai musculos decât fiul său şi îl bătea la wrestling. Și da, când vine vorba despre acea măsurătoare cheie, David este „destul de sigur“ că tatăl lui e „evident mai bine dotat“ decât el.

David nu bea, nu fumează şi nu se droghează – trăiască Homo suburbanus americanus! – şi totuşi invidiază élan vital al tatălui său. Spatele lui David îl omoară de durere. Nu mai poate alerga aşa cum obişnuia. „Cândva simţeam o bucurie animalică în a fi în viaţă“, scrie el, „şi acum simt acea

Ca şi David, îl iubim pe Milton dar îl şi urâm. Tatăl este „extrem de implicat în sine însuşi“, trăsătură care s-a transmis pe nesimţite generaţiei următoare, refuzând afecţiunea fiului, cel puţin după cum ne spune David. Milton este interesant – e un bun scriitor (aşa cum se dovedeşte cu ajutorul extraselor din textele sale de

bucurie numai ocazional, asta e viaţa. Am 51 de ani şi mă simt ca atare, nu cred că tatăl meu a început să se simtă aşa mai devreme de 95 de ani“. David îşi doreşte ca tatăl său să „scrie despre slăbiciune, despre propria sa slăbiciune“, dar Milton nu-i intră în joc.

El e puternic. David e slab. Milton şi-a trăit viaţa. David a scris cărţi (nouă la ultima

Milton e puternic. David e slab. Milton şi-a trăit viaţa. David a scris despre ea. şi vreau să trăiască pentru totdeauna şi vreau să moară mâine“. Și acesta e doar prologul. Ce urmează e o lungă (nu toate cărţile de 225 de pagini sunt scurte) meditaţie despre mortalitate. În loc să privească moartea în faţă, Shields examinează moartea tatălui său, lucru probabil mai uşor. Dar aici e problema: Milton Shields pur şi simplu nu vrea să moară.

Nu numai că nu vrea să moară – se pare că nu va muri niciodată. (Sigur că William

Alex Beam este redactor al The Boston Globe şi autor al „Gracefully Insane“.

FOTOGRAFII COURTESY DAVID SHIELDS; ILUSTRAŢII DE WES DUVALL

numărătoare). „Trebuie să alegi: să trăieşti viaţa, ori să povesteşti despre ea“ a scris odată, eliptic, Jean-Paul Sartre. În sfârşit – din fericire? – aflăm că Milton o ia mai uşor. „Echipamentul“ l-a „lăsat baltă“ în sfârşit la 90 de ani, ceea ce cred că înseamnă că nu a mai făcut sex. Nu mai joacă golf şi nu mai aleargă. Nu-şi mai poate controla emoţiile. „În ultimii ani, când îl îmbrăţişez de rămas bun, plânge fără să se mai oprească“, scrie Shields. Aceste lucruri îl conduc pe Shields la una din concluziile sale uimitoare: „Se pare că… tatăl meu nu e nemuritor“.

N MOD CRUD, Shields aşteaptă până la finalul cărţii pentru a ne spune că tatăl său, care a avut cel puţin 50 de slujbe, nu şi-a împlinit niciodată visul vieţii. Dacă ar fi absolvit colegiul, ar fi putut ajunge redactor sportiv la The New York Times, ca şi eroul său, Red Smith. În schimb, a sfârşit prin a scrie pentru rubrica de sport a The New York Journal-American care mai târziu avea să prezinte liga de juniori pentru un săptămânal de suburbie. Sună ca şi cum Shields i-ar fi ţintuit tatălui său mâna de masă în timpul concursului de cariere.

The Thing About Life e împănată maniacal cu amănunte inutile, adunări nesfârşite de citate şi fapte care se presupune că au rol de iluminare însă care nu fac decât să aglomereze şi mai mult textul. Sunt şase pagini dedicate unor ultime cuvinte faimoase, ca şi cum cineva ar fi vărsat pe masă rubrica de decese din Bartlett’s Familiar Quotations. E destul şi din celelalte: „Existenţa înseamnă război“. „Pe măsură ce îmbătrânim, nu devenim mai tineri“ (atribuită poetului Henry Reed). „Pentru lemuri, perioadele de fertilitate şi sexul tind să aibă loc atunci când e lună plină“. Shields vrea să credem că a făcut o mare descoperire despre ce ne aşteaptă pe toţi în viitor. „Tatăl meu va muri curând; cândva şi eu voi muri. … Aceste două lucruri încă mi se par copleşitoare“, scrie el.

Să rămânem la pagina 1?

Cartea încearcă totuşi să ofere câteva informaţii utile. Milton îşi atribuie longevitatea exerciţiului fizic (Înotaţi! Bătrânii sănătoşi întotdeauna înoată.) şi regimului cu făină de ovăz şi mâncare sănătoasă. David arată că „35 la sută din longevitate se datorează factorilor genetici“; (a) ştiam asta, şi (b) atunci de ce nu se linişteşte şi nu se bucură de viaţă?

Nu mă înţelegeţi greşit. Sunt la fel de narcisist şi speriat de moarte şi decrepit ca orice american alb care tocmai a trecut de 50 de ani. Părinţii mai în vârstă pot fi într-adevăr greu de iubit şi, da, sunt înnebunitori, poate la fel de înnebunitori cum eram noi pentru ei atunci când încercau să se bucure de cele mai frumoase momente ale vieţii lor. Dar timpul nostru aici e limitat. Timpul meu aici e limitat. Judecând după această carte, mai degrabă aş juca tenis şi aş curta doamnele împreună cu Milton decât să stau în casă şi să mă războiesc în citate de-ale lui Woody Allen cu h cumpătatul erudit David. Zic şi eu.

Î

7

Management de criză Personajele din aceste povestiri sunt puse în dificultate.

DE MAUD NEWTON SCRIITOARE, insistă Eudora Welty, trebuie să cunoască „sufletele şi mintea personajelor sale înainte ca ele să-şi facă apariţia pe scenă. Trebuie să ştii totul, apoi să nu divulgi totul, sau să nu spui prea multe dintr-o dată: fiecare lucru la timpul potrivit“. Când ficţiunea îşi dezvăluie

O

DARK ROOTS

de Cate Kennedy.

182 pag. Black Cat/Grove/Atlantic.

Broşată, 13 $.

astfel revelaţiile – când permite numai secvenţelor potrivite să se strecoare prin cortina trasă – numim acest lucru, în mod eronat, „realist“. Viaţa adevărată este rareori bine regizată.

Povestirile din Dark Roots (Rădăcini întunecate), primul volum al scriitoarei australiene Cate Kennedy, sunt melancolice dar premeditate şi foarte precise. Ele descriu personaje în criză, adesea atât de afundate în ceea ce Walker Percy numeşte indispoziţia banalului cotidian, încât nu-şi dau seama de grozăvia condiţiei lor. Unele povestiri culminează cu epifanii; altele depind de un element şoc – un act violent sau o pierdere. „Îmi place să mă joc cu emoţiile cititorilor“, a spus Kennedy. „Este ca pantomima: cititorii vor să-i strige unui personaj: «Nu te duce acolo!» “. În agresiva şi ilustrativa poveste care dă titlul volumului, o femeie la 40 de ani îşi ascunde vârsta de mai tânărul ei iubit, dar îl dispreţuieşte pentru efortul pe care trebuie să-l facă în acest sens. În cele din urmă îi mărturiseşte într-o seară, în pat, după ce îndurase o epilare cu ceară doar pe jumătate, după care pretinde să facă dragoste în întuneric total. Desigur, este imposibil de evaluat „reacţia reală, nedisimulată a iubitului la aceste veşti.

Pentru asta trebuie să aprinzi lumina“. Pentru fiecare astfel de povestire cu acest tip de umor negru, profund şi subtil, există o alta precum The Testosterone Club. O soţie care îşi petrece vremea pregătind gustări soţului său arogant şi obsedat de sport şi amicilor lui se răzbună punând la murat nişte castraveţi ce musteau a „virilitate“ şi pleacă de acasă în amurg cu vasele de nuntă. E greu să-ţi Maud Newton scrie despre cărţi şi alte lucruri pe MaudNewton.com.

8

pese de aceşti oameni, când nu ni spune nimic despre felul în care ea a ajuns să se căsătorească cu acest bărbat caricatural şi cu atât mai puţin care sunt motivaţiile lui.

Povestea seamănă cu o satiră de tip „Saturday Night Live“.

Proza lui Kennedy este, rând cu rând, tăioasă, evocatoare şi adesea poetică, dar precizia măsurată a povestirii face ca scriitura să fie înăbuşită, ca şi cum ar fi fost amorţită de disperarea personajelor. Durerea lor ni se relevă ca un spectacol acvatic: tăcută, cu încetinitorul, văzută ca prin sticlă. În Seizure, o femeie îşi dă seama ce nu merge bine în viaţa ei după ce vede cum un străin ajută un om ce avea o criză de epilepsie. Povestea este prea superficială pentru a susţine simbolismul latent. A Pitch Too High for the Human Ear este o poveste emoţionantă şi foarte tristă, dar puţin mai elaborată metaforic. Andrew a petrecut 14 ani într-un mariaj superficial şi sobru. „Nu vă obosiţi“, spune soţia când oamenii încearcă să lege o conversaţie cu el, „m-am măritat cu un mut“. Povara tuturor lucrurilor nespuse îl face pe Andrew să acţioneze când câinele familiei îşi pierde auzul.

„Îmi place să mă joc cu emoţiile cititorilor“, a spus Cate Kennedy. „Este ca pantomima“.

Abia în Cold Snap talentul lui Kennedy se relevă în toată splendoarea. Se eliberează de pantomimă şi se dovedeşte capabilă de o surpriză organică şi de o înţelegere profundă. Billy, un elev de la ţară, cunoaşte o doamnă de la oraş care a cumpărat terenul unde el prinde iepuri. „Uite, dragă“, îi spune ea unei prietene, „puţină culoare locală“. După ce ea defrişează sistematic o zonă împădurită, Billy se răzbună, dar neaşteptatele amănunte despre viaţa cu tatăl său sunt cele care fac povestea atât de stranie. Omul îl pedepseşte pe colegul lui Billy pentru o glumă proastă încălzind la maxim boilerul şi invitându-l pe băiat să se spele pe mâini.

Băiatul fuge urlând, cu mâinile „de un roz aprins ca plasticul“ din cauza apei fierbinţi. „Nu uita să spui şi prietenilor tăi“, strigă tatăl lui Billy în urma sa. Lucrul potrivit la momentul potrivit: asta face ca ficţiunea să semene h cu viaţa.

Ambiguităţi Un roman neterminat al lui Richard Wright despre un ofiţer de poliţie care crede că propriul lui fiu e un ucigaş. speranţă. „Totul e tăcut“, spune monologul interior al lui Ruddy la un moment dat. „E prea linişte“. Câteva pagini mai încolo, povestind despre un personaj: „Tăcut, prea tăcut“.

Banalitatea, utilizarea în exces a adjectivelor şi adverbelor, ochii care trebuie să suporte o povară descriptivă prea mare – toate acestea abundă, împreună cu alte indulgenţe în scurtături literare. „Zâmbind politicos, în ochi citindu-i-se o umbră de respect, de obedienţă şi totuşi de bărbăţie, Căpitanul Snell era punctual“. Înţepături de teamă străpung inima lui Ruddy, acesta suferind de vină combinată cu remuşcări. În mod alternativ, Tommy murmură cu un ton amuzat al indiferenţei arogante şi strigă într-o vădit falsă voce bucuroasă.

Când manuscrisul se termină brusc, aflăm împreună cu Ruddy despre un articol de ziar în care Tommy mărturisea că el a comis crimele din Brentwood Park. („Ruddy se ridică pe jumătate; falca îi căzu a mirare şi apoi el se aşeză din nou“. Partenerul său îi simte „consternarea“.) Este tânărul de fapt vinovat? Care este rostul suprapunerii aceleia violente care conduce (şi standardizează) aceste personaje? Răspunsurile nu vor fi niciodată cunoscute.

Mult mai evident este faptul că romanul lui Wright ar fi avut nevoie, şi fără îndoială că ar fi primit, mai multă muncă. A-l prezenta publicului în acest stadiu embrionar îi violează intimitatea scriitoricească şi îi face un deserviciu.

DE RON POWERS

V

REAU curăţenie făcută cu simţ de răspundere. Vreau să oprim valul ăsta de răpiri. Vreau să eradicăm molestările copiilor de către perverşi. Vreau să nu mai existe cămine distruse. Vreau ca străzile din Brentwood Park să fie atât de liniştite încât orice fetiţă de 6 ani să se poată plimba cântând pe stradă fără nici o grijă. … Poţi să faci asta pentru mine, Ruddy?». Gura lui Ruddy se deschise de două ori înainte să se audă vreun cuvânt. Şi apoi el şopti cu înfrigurare: «Bill, ori o fac pentru tine, ori mor încercând»“.

E dureros să-ţi aminteşti că acest pasaj nu face parte dintr-o melodramă poliţistă

„«

A FATHER’S LAW

de Richard Wright.

268 pag. Harper Perennial. Broşat, 14.95 $.

a anilor 1930 semnată Warner Brothers sau dintr-o carte veche tipărită de Street & Smith, ci aparţine celui mai mare şi mai inovator scriitor american de culoare de la mijlocul secolului XX, Richard Wright.

Acest dialog poate fi găsit în capitolul 2 din A Father’s Law (Legea tatălui), romanul neterminat pe care Wright îl scria când a murit de atac de cord, la vârsta de 52 de ani, în timp ce se afla la Paris. La dorinţa Juliei Wright, fiica autorului şi executorul literar al acestuia, Harper Perennial a readus la viaţă A Father’s Law şi l-a publicat cu ocazia centenarului naşterii lui Wright, inaugurând o serie republicată a cărţilor sale. Julia Wright va participa la anul la seminariile şi discuţiile referitoare la opera lui Wright ce vor avea loc peste tot în Statele Unite.

Contextul publicării volumului A Father’s Law este aşadar sub bune auspicii. Pentru a lua din nou în considerare, sau pentru prima dată, mărturia elocventă a lui Wright din inima unei Americi de culoare subjugate şi furioase, şi apoi pentru a-i urmări explorările morale în condiţia umană universală prin filosofie şi psihologie – acestea sunt oportunităţi binevenite, sosite exact la timp. (Ar fi putut Bigger Thomas, tânărul ucigaş disperat din Native Son, condamnat de toţi ca fiind „maimuţa neagră“, să şi-l imagineze pe Barack Obama?)

Dar contextul este un lucru; textul este cu totul altceva. În acest caz, textul ameninţă să asedieze contextul înainte chiar ca acesta să iasă la iveală. A Father’s Law nu e doar un roman neterminat, e un roman neterminat care are o nevoie disperată de revizuire. Are atât de multe şi atât de vizibile scăpări că orice cititor dă piept cu provocarea de a le descâlci şi de a descoperi ideile cu care se lupta Wright. Fără a fi citit înainte clasicele sale scrieri, cineva ar putea pur şi simplu categorisi acest Ron Powers, autor al „Mark Twain: A Life“, este colaborator frecvent al Book Review.

ILUSTRAŢIE DE JOE CIARDIELLO

scriitor drept tendenţios, amator naiv şi i-ar putea desconsidera opera care l-a făcut indispensabil în literatura americană.

Volumul are structura unui roman poliţist. Rudolph Turner, cunoscut drept Ruddy, „tatăl“ din titlu, e figura Băiatului Bun: un ofiţer de poliţie de culoare, cu vechime, care devine brusc şeful departamentului în mijlocul unei municipalităţi albe, stăpânită de criminalitate, cunoscută drept Brentwood Park. (Limitele jurisdicţionale dintre poliţia din Chicago şi această „municipalitate“ nu sunt niciodată lămurite. Şi nici, dacă e să aducem vorba, felul în care se pronunţă „Ruddy“. Ar trebui să-l luăm ca pe un sinonim de la „roşcat“ sau ca diminutiv familiar al lui „Rudolph“?) Treptat, aflăm că fiul lui Ruddy, Tommy, un student inteligent pasionat de sociologie şi de resorturile minţilor criminale, ar putea fi principalul vinovat într-o serie de crime inexplicabile.

Cu acest curs al acţiunii, A Father’s Law se apleacă spre adevărata sa intenţie: nu e nici thriller, ci mai degrabă roman de idei – cu ideile sufocând rapid imperativele ireductibile ale romanului.

Evoluţia personajului lui Tommy este în mod tipic inutilă. Pe jumătate ticălos, pe jumătate Raskolnikov, un puşti adorabil al cărui hobby poate fi reprezentat de comiterea cu sânge rece a crimei perfecte. Aşa cum ne este înfăţişat de către Wright, este tipul

de adolescent care scrie noaptea târziu, fumând fără întrerupere, un manuscris misterios şi care îl îndepărtează pe Tata cu sentinţe de genul „Societatea a dat dreptul de a ucide numai poliţiştilor“. Cu toate acestea, întâmpină ştirea numirii tatălui său exclamând „Wow!“ şi ţopăind de fericire. (Soţia lui Ruddy, Agnes, fredonează „Goody, goody“ şi dansează în biroul soţului ei.)

Pe măsură ce misterul crimelor se adânceşte, Ruddy şi ofiţerii par a se baza mai puţin pe procedurile clasice poliţieneşti decât pe, să zicem, ediţia a doua a cărţii lui Edwin Boring, A History of Experimental Psychology. „Un om ucide într-un mod oarecum simpatic“, opinează un ofiţer în timpul unei şedinţe în biroul şefului. „Înainte de toate, cei pe care îi ucide trebuie să fie relativ transfiguraţi în mintea lui“. Ruddy chestionează poliţiştii despre posibile motive ale cazului şi primeşte următorul răspuns: „Ei bine, din cât am înţeles, sunt de părere că acest val de crime este unul ciudat: ei consideră că acestea sunt crime semi-filosofice“. (Ceva mai devreme, acelaşi poliţist şi-a dat în vileag talentul: „am încercat să speculăm cine va cădea la valul următor“).

Această expeditivitate a primului proiect saturează manuscrisul şi îl desparte de orice idee de plauzibilitate. Dialogul, politicos spus, este unul lipsit de orice

HIAR şi cele mai bune romane ale lui Wright pot fi uneori mult prea înfocate, cu aplicaţii de intelectualism conştient de valoarea sinelui. Blocuri de expozeu şi argumentare încadrate ca dialog sunt filtrate prin Native Son, dar romanul se avântă în portretul revelator al lui Bigger Thomas şi al lumii acestuia.

(Unele romane ulterioare ale lui Wright – de exemplu The Outsider – trădează din nou slăbiciunea autorului de a moraliza).

Cu toate acestea este greu de crezut că Wright nu a văzut şi corectat cele mai complicate scăpări din A Father’s Law. Într-adevăr, cartea pare uneori ca o adunare de însemnări pentru o versiune ulterioară, mult mai bine scrisă. Autorul s-a uitat peste această versiune de-a lungul a şase săptămâni, în vara lui 1960. Recent separat de soţia sa Ellen, copleşit de probleme financiare, bolnav de dizenterie, îngrijorat de relaţiile sale cu guvernul american, despre care se temea că nu-i trecuse cu vederea asocierea pasageră cu comunismul (Julia Wright a vorbit de curând despre „circumstanţele neelucidate“ ale morţii tatălui ei), cu greu se putea spune că era într-o stare de spirit favorabilă scrisului.

Poate că tocmai aceste scăpări se vor dovedi cele mai instructive elemente ale A Father’s Law: dovada că până şi cei mai buni autori au uneori nevoie să scrie slab înainte de a scrie bine. Mai ales atunci h când ei cred că nu se uită nimeni.

C

9

Vizualuri

Steven Heller

În „The Adventures of Hergé, Creator of Tintin“,o scenă de călătorie prezintă un autoportret al artistului, încercuit.

Urâţica Orice fan al benzilor desenate Mad de la începuturi, publicate în prima parte a anilor ’50, când Mad era încă o publicaţie dezordonată de comics-uri şi nu o revistă formatată, va recunoaşte parodia strălucită şi perversă realizată pe o copertă a revistei Life şi care arată portretul unei fete hidoase alături de titlul „Fata frumoasă a lunii citeşte revista Mad“.

Artistul care a conceput această monstruozitate diformă cu ochi bulbucaţi, dinţi stricaţi, faţa acoperită de coşuri, nas de porc şi păr ca nişte şiruri de spaghetti, a fost Basil Wolverton (1909-1978), unul dintre iniţiatorii revistei Mad care s-a specializat în arta urâtului. El a creat-o pe Lena Hiena, un personaj care a apărut în L’il Abner a lui Al Capp şi a fost cunoscută ca “cea mai urâtă femeie din Slobbovia de Jos”. Şi tot el a fost creierul din spatele Powerhouse Pepper, o melodramă cu accente comic-eroice, cât şi al coperţilor pentru GJDRKZLXCBWQ Comics: A Gallery of Gooney Gags şi DC Comics’ Mad-like Plop!.

Uşor de recunoscut pentru grotescul neînfrânat, arta sa a cuprins totul, de la satira politică (Candid Close-Ups: Hitler) până la science fiction ridicol (Rocket Rider) şi ilustraţii biblice (timp de un deceniu el a scris şi ilustrat povestea Bibliei, prezentată în foileton în revista The Plain Truth, pentru Biserica Mondială a lui Dumnezeu). Stilul său în acest ultim gen literar a fost o interpretare sângeroasă a 10

Armageddon-ului, completată cu urmări atomice oribile. Tot el a făcut şi postere pentru Topps, compania care crea vederi. În timp ce este posibil ca înclinaţia sa spre exagerare fizică extremă să nu fi fost pe gustul tuturor, prin intermediul revistei Mad el a exercitat o influ-

enţă incomensurabilă asupra istoriei benzilor desenate şi percepţiilor preadolescenţilor impresionabili, ca mine. „Gross“ (Scârbos) a fost şi rămâne un cod generaţional.

Opera lui Wolverton precede cu decade multe dintre benzile desenate mai caustice ale perioadei underground a anilor ’60, inclusiv pe cele ale lui R. Crumb, şi este respectată de mulţi artişti contemporani de comics pentru delirul său grafic şi uşurinţa de neegalat de a se descurca cu pixul sau stiloul. Influenţa sa este evidentă nu numai în comics-urile acum canonizate ale lui Crumb, dar şi în romanele grafice contemporane ale lui Drew Friedman, Gary Panter, Charles Burns şi Peter Bagge. După cum scrie criticul de artă Doug Harvey de la L.A. Weekly, în eseul său biografic THE ORIGINAL ART OF BASIL WOLVERTON: From the Collection of Glenn Bray (Last Gasp/Grand Central, 35 $), „Artişti din lumea elitistă precum…

Un original Basil Wolverton.

Kenny Scharf, Peter Saul, Jim Nutt şi mulţi alţii, au transformat monstruozităţile culturii pop ale lui Wolverton în artefacte demne de expus în muzeu“. Dar el se lamentează că până acum Wolverton „a fost considerat nedemn pentru acelaşi tratament“.

El nu a fost inclus în expoziţia importantă „Masters of American Comics“ din 2005 (sponsorizată de Muzeul Hammer şi Muzeul de Artă Contemporană din Los

Angeles), însă unele lucrări asupra cărora Wolverton a avut o influenţă directă au fost expuse. Pe de altă parte, şase dintre colecţiile sale de schiţe şi desene au fost publicate din anii ’80 şi până în prezent. Totuşi, el este mai puţin cunoscut astăzi decât alţi maeştri ai genului, prin urmare această carte – compusă din câteva din operele rare şi originale ale lui Wolverton, dintre care unele nepublicate anterior şi adunate într-o colecţie de artistul de comics Glenn Bray – oferă mărturia evidentă a spectrului său artistic. Harvey susţine că Wolverton a fost exclus din panteon pentru că „opera sa are o singularitate amuzantă a focalizării care aproape că îţi provoacă greaţă“ şi uneori este bântuit de o adolescenţă sâcâitoare. Dar Harvey conchide că „dacă desenele acestea o fac pe sora ta să vomite, înseamnă că şi-au atins scopul“.

Artistul belgian Georges Remi (19071983), cunoscut ca Hergé, creator al The Adventures of Tintin, este mult mai apreciat decât Wolverton în lumea benzilor desenate.

Influenţa sa asupra contemporanilor, incluzându-i pe artistul olandez de benzi desenate Joost Swarte şi pe ilustratorul american de origine franceză Guy Billout, se poate vedea în folosirea schiţelor simple, elegante, a culorilor desăvârşite şi a gesturilor expresive.

Dar impactul lui Tintin asupra ansamblului culturii populare este încă puternic, nu numai în Europa, dar şi în America, datorită cărţilor care au atins primul milion vândut în 1956 şi numeroaselor produse vândute pe piaţă acum. Există chiar un restaurant în New York, Petite Abeille, care este decorat în întregime în arta Tintin.

Deja s-au scris multe despre Hergé.

Iar Tintin – băiatul reporter care se hotărăşte să lichideze comerţul internaţional cu opium din China şi călătoreşte şi în Uniunea Sovietică, angajându-se în aventuri periculoase cu diferiţi prieteni şi duşmani precum Snowy (câinele său), Căpitanul Haddock, familia Thompson şi Cuthbert Calculu – a devenit franciză. În THE ADVENTURES OF HERGÉ, CREATOR OF TINTIN (Last Gasp, 29.95 $), Michael Farr, fost reporter la Reuters şi The Daily Telegraph, examinează atent viaţa şi opera acestui om deosebit de secretos, Hergé, care a fost el însuşi cândva jurnalist. Cartea este o colecţie uimitoare de artefacte, care includ desene anterioare apariţiei lui Tintin, schiţe Tintin, extrase din ziare, coperte de revistă şi carte (unele pentru suplimentul pentru copii Le Petit Vingtième, în care a apărut iniţial banda desenată în 1929), poze de păpuşi (create mai întâi pentru desene animate) şi fotografii personale; multe dintre materiale au fost descoperite în arhivele Studiourilor Hergé, în care banda desenată şi ramificaţiile sale au fost create în următorii ani.

Un capitol intitulat „Atracţie orientală“ dezvăluie pasiunea lui Hergé pentru China şi influenţa acesteia asupra lui, care reiese din formele grafice elementare şi subiectele operei sale, care includ cărţi precum The Blue Lotus şi Tintin in Tibet.

Realizarea extraordinară de a crea şi de

a dezvolta marca Tintin este cu siguranţă subiectul principal al acestei biografii bogat ilustrate, dar Hergé a fost de asemenea un designer grafic şi un tipograf desăvârşit care şi-a încercat mâna şi în industria de publicitate. Desenele sale îndrăzneţe realizate în cerneală, în maniera xilogravurilor sau linogravurilor, demonstrează o latură grafică rar întâlnită. De asemenea, interesul său în arta abstractă, minimalism şi Pop Art (toate sunt reprezentate bizar în propria sa operă) sugerează faptul ca Hergé nu s-a limitat numai la a fi un artist de benzi desenate. Şi totuşi, acesta a fost cel mai mare talent al său.

Periodic, artiştii de benzi desenate erau angajaţi pentru a crea imagini de desene animate care apăreau pe panouri electrice, cunoscute ca reclame luminoase, în Times Square.

O celebritate în domeniu a fost Otto Messmer, creatorul Motanului Felix, ale cărui schiţe corespunzătoare unui reţele de celule fotoelectrice dintr-o cameră de control din apropiere, erau transformate în ceea ce azi s-ar numi un afişaj cu pixeli de pisici, şoareci şi raţe. În anii ’30 şi ’40 ele erau afişate pe o reclamă animată luminoasă de pe Broadway. Acestea erau printre multele atracţii „spectaculoase“ care au contribuit în a face din Times Square un loc senzaţional pentru campanii promoţionale inovatoare şi de anvergură.

Majoritatea extravaganţelor luminoase complexe au fost produse exclusiv pentru Great White Way, deoarece erau puţine alte locuri în lume create pentru aşa ceva sau capabile să facă faţă reclamelor gigantice şi voltajului lor mare. „Reclamele electrice ale cartierului sunt partea cea mai originală şi memorabilă a reprezentaţiei artistice a străzii şi o definesc la fel cum arhitectura a definit alte spaţii publice“, scrie Darcy Tell, redactor la Smithsonian Institution’s Archives of American Art, în TIMES SQUARE

SPECTACULAR: Lighting Up (Smithsonian/Collins, 34.95 $),

Broadway

o carte elegant ilustrată care exemplifică spectacolul luminos al zonei şi vorbeşte despre designerii care au făcut-o să strălucească.

De fapt, spectacolul de lumini din Times Square se datorează moştenirii lăsate de un singur om: inginerul lui Thomas Edison, William J. Hammer, care a fost unul dintre primii experţi în sisteme de distribuire electrică şi a construit primul panou electric de dimensiuni mari, pus în funcţiune în 1882, la Crystal Palace Exposition din Londra.

Mai semnificativ este faptul că Hammer a inventat comutatorul electric sau flasherul, un dispozitiv automat ce permitea închiderea şi deschiderea circuitelor pe rând. El a inventat şi reostatele, care scădeau intensitatea luminii. Tell afirmă că „inovaţiile lui Hammer au deschis calea marilor panouri publicitare animate“, care au devenit caracteristica principală a Times Square.

Un alt inventator, omul de afaceri Oscar J. Gude, „a încercat să injecteze «calităţi» artistice în panourile sale publicitare“. El s-a opus în egală masură la ceea ce Tell numeşte „războaiele panourilor“ dintre agenţiile de publicitate şi grupările civice şi care au hotărât în cele din urmă dacă Times Square va fi un loc cultural sau o groapă de gunoi cu reclame de proastă calitate. Rezultatul a fost undeva la mijloc.

Unul dintre cei mai inovatori agenţi publicitari ai Times Square a fost Douglas Leigh (1907-1999), care s-a mândrit cu faptul că a venit cu idei fără precedent (lăsând aspectele tehnice în grija colegului său, Fred Kerwer). Inspirându-se din surse variate precum jucării vechi, parcuri de distracţii, desene animate, spectacole, teatru şi film, Leigh a elaborat animaţii cinetice care se măreau, precum cea din 1938, reclamă la

marca de whisky Four Roses, care arăta doi trandafiri cu coada lungă ce creşteau încontinuu pe măsură ce panoul se ilumina.

Cartea mai cuprinde şi alte imagini ale unor reclame de succes, precum Kleenex, Camel şi Bond şi este plină de fotografii publicitare rare, reclame de cinema şi alte minunăţii din Times Square. De exemplu, reclama publicitară la berea White Rock, care arăta un ceas ce îşi schimba culoarea la un interval de câteva secunde şi lumini care păreau a fi apa curgătoare a unui izvor – o iluzie destul de avansată pentru anii 1910.

O reclamă luminoasă diferită sau spectaculoasă este comoara arhitecturii Art Deco încă prezentă în Havana. În perioada anilor ’20, ’30 şi ’40, Havana a absorbit şi a copiat art moderne care provenea din Paris şi Berlin, iar stilul modern american şi-a pus de asemenea amprenta. Grafica, mobilierul, ornamentele architecturale, hotelurile şi blocurile în stilul Deco au făcut din Cuba una dintre minunile moderniste ale lumii. Deşi maşinile din anii ’50 ale Havanei şi alte artefacte anterioare revoluţiei au fost descrise şi fotografiate în detaliu, nu există prea multă documentaţie arhitecturală până acum.

HAVANA DECO (Norton, 39.95 $), scrisă de jurnalistul Alejandro G. Alonso, istoricul de artă Pedro Contreras şi fotograful Martino Fagiuoli, este o descriere a farmecului arhitectural al Havanei, care nu s-a pierdut în întregime, unele dintre clădirile magnifice s-au păstrat sau au fost restaurate. În capitolul „Centro Habana“ două clădiri cu apartamente, Casa Suarez şi Edificio Colonial nu arată grozav, în timp ce faţada la Hotel Nacional pare să fi fost păstrată cu grijă, pentru a atrage clientela străină.

Cartea este organizată după cartiere, dar şi pe teme. Un capitol intitulat „The Cemetery“, cu mausoleuri rafinat construite în stil Deco

O adevărată bijuterie, anii 1940, din „Havana Deco“.

succede pasajului numit „Streamline“, care include clădiri mult mai autentic construite în acest stil decât hotelurile Art Deco şi apartamentele din Miami Beach. Dar cele mai surprinzătoare pasaje din carte sunt dedicate interioarelor, care includ descrierea sălilor de baie luxoase din conacul contesei Maria Luisa Gómez Mena şi care este astăzi Muzeul Artelor Decorative. Saloanele din Cine-Teatro América sunt pièces de résistance ale muzeului care rivalizează şi chiar întrec cele mai frumoase saloane din Radio City Musical Hall. Până când călătoriile în Havana vor deveni mai accesibile, această carte va stimula apetitul fiecărui cunoscător h al Art Deco.

Din „Times Square Spectacular“: prima reclamă luminoasă Lulu, pe strada 43, şi la dreapta o schiţă a unei animaţii destinată să lumineze Broadway-ul.

11

Ce a rămas nespus Tăcerile din poemele lui Robert Creeley sunt la fel de importante ca şi ceea ce e scris.

DE AUGUST KLEINZAHLER OBERT Creeley (1926 – 2005) a fost unul din poeţii trişti ai generaţiei sale şi totodată unul dintre cei mai buni. A fost încercat de greutăţi de la o vârstă fragedă, pierzându-şi tatăl şi apoi ochiul stâng întrun accident, totul până la cinci ani. Moartea tatălui său, medic, a diminuat posibilităţile materiale ale familiei. Dar caracterul tristeţii sale are, probabil, de-a face mai mult cu New England – „compania înnegurată şi plină de

R

ROBERT CREELEY

Selected Poems, 1945-2005 Editate de Benjamin Friedlander 338 pag., University of California Press Pânză, 55 $; broşat, 21.95 $.

gravitate” a lui Hawthorne. Aceeaşi severitate a concepţiei se află şi la temelia operelor lui Robert Frost şi Emily Dickinson. În poezia lui Creeley austeritatea este exprimată adesea în autoexaminare chinuită, o nevoie aproape disperată de experienţă antrenantă, de obicei interioară, dar transpusă în limbaj, silabă cu silabă, vers cu vers. Poţi simţi adesea în poeziile sale că apariţia unei greşeli, lipsa unei silabe sau a unui accent adecvat duc la arderea în flăcări sau dispariţia într-o crevasă adâncă nu numai a poemului, ci şi a poetului. Aceasta e drama lucrărilor ce-l definesc, iar această dramă nu pare niciodată a fi calculată sau lipsită de autenticitate.

Cea mai bună lucrare a lui Creeley a apărut destul de devreme. Nu e neobişnuit. De exemplu: lucrarea lui Steven, Harmonium, cea a lui Crane, White Buildings, a lui Frost, North of Boston, cea a lui Pound, Personae şi lucrarea lui Eliot, Waste Land. Creeley şi-a maturizat stilul între 20 şi 30 de ani. Prima lui colecţie importantă, For Love: Poems 1950 – 1960 a fost publicată în 1962 de Scribner, când Creeley avea 36 de ani. A fost şi rămâne o carte extraordinară; multe dintre poeziile din colecţie par şi astăzi la fel de pline de spirit şi nerv cum probabil păreau şi acum 46 de ani. Până atunci, Creeley a trăit ceea ce părea a fi un peripatetism frenetic şi o existenţă confuză. S-a mutat de colo-colo, la New Hampshire, unde a lucrat la o fermă de găini, Albuquerque, Black Mountain College, Majorca, Lambesc în sudul Franţei, San Francisco şi Guatemala, luptându-se pentru bani, o nevastă sau alta şi copii, pe deasupra. Acum ar fi fost celebru, cel puţin printre poeţi şi cititori de poezie.

For Love a vândut vreo 47.000 de exemplare, un număr aproape nemaiauzit pentru o carte de poeme serioase şi provocatoare.

August Kleinzahler este autorul poemului „Cutty, One Rock“. Noua lui colecţie de poeme, „Sleeping It Off in Rapid City: Poems New & Selected“ va fi publicată în primăvară în Statele Unite.

12

Nici un poet american nu a fost mai influent sau mai imitat de-a lungul următorului sfert de secol, o influenţă nu în întregime favorabilă. Ceea ce câteodată pare a fi repezit, uşor şi improvizat în opera lui nu este deloc ceea ce pare a fi. Dar acestea sunt calităţile şi simţul permisiv de care tot mai puţini scriitori s-au legat. Creeley, asemeni multor maeştri, fie în sport sau literatură, a făcut ca totul să pară simplu.

Poemele anilor ’50 şi ’60, precum şi multe altele apărute după această perioadă, tind să fie scurte, simple aventuri, tot atât de uscăţive ca şi Beckett. Sunt asimetrice, construcţii foarte ductile. Vocea este anonimă, agitată, nefericită. Mişcarea unui poem specific lui Creeley este şovăielnică, tremurătoare, cu linii care se intersectează, cuvinte specifice sau fraze folosite în mod repetat în diferite contexte sintactice, poetul fiind îngrijorat de înţelesul lor. Iată un fragment din The Rain (Ploaia): chiar şi greutatea, ploii care coboară îmi va aduce altceva decât asta, ceva nu atât de insistent – şi voi fi blocat în această nelinişte finală.

calitate şi rimă le-a găsit compatibile cu spiritul său poetic. Creeley foloseşte rima la intervale neregulate, pentru a accentua. Poetul a fost de asemenea atras de anonimatul vocii şi forma de adresare elizabetană şi iacobină, în mod special către o femeie – caz în care locul de adresare este cel mai probabil dormitorul sau propria persoană. Creeley nu are egal printre poeţii romantici moderni, care scriu în engleză, chiar dacă pentru el dragostea înseamnă agitaţie şi un subiect mai degrabă întunecat. Iată poezia The Warning (Avertismentul) în întregime: Din iubire – ţi-as crăpa capul şi aş pune o lumânare în spatele ochilor.

Iubirea e moartă în noi dacă uităm virtuţile unei amulete şi surpriza grăbită.

Pentru cititorii care abia descoperă opera lui Creeley, formatul din Selected Poems (Poeme alese) este cea mai bună metodă de

iniţiere şi această nouă Selected (Selecţie) înlocuind o ediţie din 1991, a fost bine realizată de către Benjamin Friedlander. Include un număr de poeme mai vechi, tulburătoare, neintroduse în volumul precedent, multe pe tema îmbătrânirii, cel mai notabil fiind When I think (Când mă gândesc) din colecţia finală a lui Creeley, On Earth (Pe pământ).

Creeley a scris şi a publicat mult în decursul lungii sale cariere. Odată, în anii ’70, stilul său distinct de început părea că se transformă în manierism. Creeley a început apoi săşi modeleze stilul după acei ani. Întotdeauna asumându-şi riscul, întotdeauna necruţător, a devenit nerăbdător cu metoda veche folosită. „Am început să fiu tot mai plictisit de înfrânarea dată de îngrămădirea cuvintelor pe o singură coală de hârtie numită «poeme» – «asta îi va şoca, împachetarea…..» Nu puteam să văd nimic în viaţa mea nici în a celorlalţi care au susţinut această teorie a încercărilor simple“, scria Creeley în 1974. La fel ca pictorii şi muzicienii pe care i-a admirat şi cu care a colaborat, Robert Creeley a fost unul din artiştii care a refuzat să se lase plictisit de arta proprie. Cititorul va găsi foarte puţine lucruri de care să se plictisească în acest volum străh lucitor, fundamental.

Iubire, dacă mă iubeşti, aşează-te lângă mine. fii pentru mine, asemeni ploii, evadarea oboselii, a naivităţii, lascivitatea unei indiferenţe intenţionate.

Fii udă cu decentă fericire.

Printre multele influenţe resimţite în poeziile lui Creeley, William Carlos Williams se evidenţiază mai ales în importanţa neobişnuită pe care o dă Creeley angambamentului versurilor sale. Cu acest instrument poetul creează tensiunile caracteristice operei sale. Puţini alţi poeţi, incluzându-l pe Williams, fac asemenea evenimente surprinzătoare din întreruperile de versuri. Dar în combinaţiile lui Williams apar o dicţie curată şi tonul conversaţional. Ambii poeţi erau fascinaţi de cadenţa vorbirii americane cotidiene.

De asemenea, ambii poeţi ocolesc clar metafora şi comparaţia. Şi dacă Williams e precaut în ceea ce priveşte adjectivele, Creeley are un adevărat dezgust pentru ele.

Creeley a învăţat ce înseamnă concizia de la Ezra Pound, ca şi de la Williams.

Liniştea şi ceea ce este lăsat deoparte din oricare din poemele lui Creeley au aceeaşi importanţă cu ceea ce este scris şi e imposibil să citeşti poeziile lui Creeley în mod inteligent fără să iei în considerare acest fapt, aşa cum trebuie procedat cu poezia tradiţională chineză sau japoneză. De asemenea, prin intermediul lui Pound a făcut Creeley cunoştinţă cu poezia lui Thomas Campion şi a altor iacobini, a cărei muziFOTO: CHRISTOPHER FELVER/CORBIS (1983)

Nu putem vorbi despre asta Unele subiecte s-au dovedit a fi prea deranjante pentru ca George Steiner să le abordeze în cărţile sale, după cum explică în această colecţie de eseuri.

DE BEN MARCUS

A

UTORUL a peste 20 de volume combative de critică, George Steiner nu prea este genul de scriitor care să se abţină de la a-şi exprima părerea. Însă unele proiecte s-au dovedit prea delicate, dificile sau condamnate pentru ca el să le înceapă. Noua sa colecţie de eseuri, My Unwritten Books

MY UNWRITTEN BOOKS

de George Steiner.

209 pag. New Directions. 23.95 $.

(Cărţile mele nescrise), conţine modele şi elogii pentru şapte cărţi despre care spune că nu le va scrie niciodată, care conţin subiecte cum ar fi identitatea sa evreiască, ce înseamnă să predai, animale şi politică. Aceste eseuri nu sunt ghiduri de studiu imaginare; sunt de sine-stătătoare şi-i dezvăluie personalitatea complexă: irascibil şi înflăcărat, erudit şi egocentric, hotărât să vorbească despre cele mai dificile probleme culturale. Furia sa lirică e

Ben Marcus este autorul cărţii „Notable American Women“ şi al altor cărţi de ficţiune.

cea mai acută în School Terms, în care face o trecere în revistă a practicilor pedagogice din întreaga lume – pentru ca mai apoi să le desfiinţeze. Steiner, care a predat la o serie de instituţii de vârf, înainte de a rămâne la Harvard şi apoi la Cambridge, propune, în cele din urmă, o über programă care ne va face să acumulăm cele mai diferite cunoştinţe ale lumii. Însă studiul avid al lui Steiner este prea des întrerupt de accese de laudă de sine, sau doar de laudă – ca atunci când îl citează pe Umberto Eco, scriitor care a precizat că Steiner ar fi singura persoană care „ţine conferinţe, predă şi scrie în patru limbi diferite“. În cadrul celor mai arzătoare dispute ale sale, CV-ul său aurit aruncă strălucire asupra a ceea ce este deja suficient de evidenţiat. Dacă admiraţia de sine a lui Steiner este justificată, probabil ar fi trebuit s-o lase nescrisă, alături de aceste cărţi. În The Tongues of Eros, o investigaţie în ceea ce priveşte limbajul şi sexul, care încearcă să combine expertizele lui Kinsey şi Chomsky, Steiner se laudă că a avut „privilegiul de a vorbi şi a face dragoste în patru limbi“. El declară că ar fi putut „contribui, chiar şi cu titlu de pionierat“ în ceea ce priveşte subiectul lingvisticii sexuale, dar discreţia câştigă competiţia şi ni se neagă accesul la o potenţială operă inovatoare deoarece, scrie el, „indiscreţia trebuie să aibă limitele sale“ (asta după ce spune că de abia

aşteaptă vremea în care „vaginele femeilor vor şti să controleze şi altceva în afară de «monologuri»“). Cu toate astea, limbajul nu depăşeşte această limită; după ce face speculaţii despre cum trebuie să fie sexul pentru cei cu handicap senzorial, Steiner conchide că doar cei care nu sunt înzestraţi cu toate simţurile pot fi imuni la cultura noastră obsedată de sex. „Libertatea

absolută, autenticitatea finală“ susţine el, „poate fi, într-adevăr, cea a celor surdo-muţi“.

Când Steiner caută controverse, alegerile de cuvinte nu sunt cele mai potrivite. Plângânse cu privire la dificultatea cu care femeile au avansat în mediul universitar britanic, Steiner scrie că „şansele lor ca profesoare în educaţia universitară au avut o dezvoltare lentă“. În Zion, Steiner analizează dezgustul faţă de propria naţionalitate a evreilor Wittgenstein şi Simone Weil, apoi se întreabă: „Dacă astfel de evrei îşi pot ironiza şi renega moştenirea, de ce nu ar face asta şi cei din alte naţii?“ Ce vrea mai exact Steiner să susţină aici? Unele dintre oraşele mele preferate ar fi distruse dacă s-ar lansa un asemenea sezon de dezgust faţă de propria persoană.

Deşi astfel de concluzii uluitoare ne dezvăluie mai multe decât am vrea să ştim, în alte cazuri Steiner adoră secretele. Făcând o obişnuinţă din a ascunde mare parte a convingerilor sale politice, Steiner prezintă argumentul pentru reţinerile sale. În Begging the Question, susţine că dezvăluirea acestor lucruri ar duce la degradarea complexităţii convingerilor sale. Steiner a folosit această explicaţie de-a lungul întregii sale cariere: limbajul e o perfidie şi nu poate capta niciodată nuanţele gândurilor noastre. „Publicarea“, scrie el, „falsifică şi depreciază h convingerile în mod iremediabil“.

Surse primare Pornind de la o legendă vag conturată, un istoric recreează povestea unui cuplu de negri liberi din New England dinainte de războiul de independenţă din S.U.A. DE DAVID WALDSTREICHER AVID McCULLOUGH, istoric autor de bestseller-uri, insistă că secretul meşteşugului său este simplu: el spune poveşti. Dacă spunem: „Regele a murit şi apoi a murit şi regina“, avem două evenimente. Dar dacă adăugăm că regina a murit de durere, deja avem o poveste, şi încă una foarte bună, pentru că cititorul are un motiv pentru care să-i pese.

Această maximă (pe care McCullough a împrumutat-o de la E. M. Forster) este mai puţin utilă când nu există documente regale doveditoare.

Poate istoria să presupună durerea simţită de regină pentru că în felul acesta rezultă o poveste frumoasă? O poveste frumoasă poate fi un bun substitut pentru o poveste adevărată.

Gretchen Holbrook Gerzina şi-a concentrat studiile asupra unei femei yankee, afro-americană, cu un nume regal, cunoscută local pentru baladele pe care le interpreta şi care se lupta în tribunal pentru drepturile ei. În cazul lui Lucy Terry Prince, adevă-

D

David Waldstreicher este profesor de istorie la Universitatea Temple şi autor al cărţii „Runaway America: Benjamin Franklin, Slavery, and the American Revolution“.

FOTO: MICHAEL PROBST/ASSOCIATED PRESS

rul recuperabil este limitat, dar totuşi are mai mult caracter dramatic decât legenda pe care am schiţat-o mai sus. Povestea începe cu soţul lui Prince, Abijah, născut în 1706, care a fost sclav la mai mulţi stăpâni în New England, printre care se numără şi un strămoş de-al autoarei. Abijah a profitat de câteva mişcări şi de serviciul militar: până la vârsta de 45 de ani, îşi negociase şi probabil îşi cumpărase

MR. AND MRS. PRINCE

How an Extraordinary Eighteenth-Century Family Moved Out of Slavery and Into Legend. de Gretchen Holbrook Gerzina. Documentare realizată în colaborare cu Anthony Gerzina.

Ilustrată. 256 pag. Amistad/ HarperCollins Publishers. 24.95 $.

libertatea. Străbătând în mod regulat drumurile de frontieră din Deerfield, Massachusetts, o observă pe Lucy, o veterană a transportului de sclavi din Africa în America, recitându-le clienţilor din hanul stăpânului ei singura sa poezie care s-a păstrat.

Posibil elogioasă, poate satirică, poezia este despre un atac indian: „Pe Samuel Amsden l-au găsit

mort/ Nu la mare distanţă de capul său“.

Cei doi şi-au construit o familie şi o viaţă împreună. În urma unor speculaţii imobiliare agresive în nordul New England-ului, au devenit proprietari liberi în Guilford, Vermont. Au reuşit să-şi menţină casa intactă în timpul Războiului de Independenţă şi în perioada controverselor cu privire la actele de proprietate dintre cei din Vermont şi reclamanţii din alte state. Când un vecin invidios şi probabil rasist din Guilford le-a dărâmat gardul, dându-le drumul vitelor, într-o încercare de a-i alunga de pe pământul lor, familia Prince şi-a făcut dreptate, ajungând cu succes până la guvernator şi consiliul acestuia. Mai târziu, după moartea lui Abijah, Lucy şi fiii ei s-au luptat pentru un titlu de proprietate într-un alt oraş, unde pretindeau că sunt primii proprietari. Prin lupta ei, a reuşit să le păstreze o bucată de pământ copiilor care i-au supravieţuit. A muri de durere a fost un lux pe care Lucy Prince l-a refuzat în repetate rânduri.

Ani de cercetări asidue în registre şi documente personale ale unor albi care i-au cunoscut pe soţii Prince i-au permis lui Gerzina să realizeze un portret emoţionant, chiar dacă incomplet, al unei familii care se luptă să răzbească. Yankeii din secolul 18 ţineau evidenţa tuturor lucrurilor: munca şi plata sclavilor pe care îi deţineau şi-i închiriau, chiar şi a

ceea ce cumpărau de la magazin. Dar Mr. and Mrs. Prince nu este – nu poate fi – despre viaţa interioară a unei poete autohtone şi a soţului ei întreprinzător. În loc să se plângă de caracterul limitat al documentelor găsite, autoarea ţese o poveste paralelă, descriind munca de căutare a acestora. În cea mai mare parte, căutarea este întreţesută cu talent în povestea despre munca grea a soţilor Prince. O doză sănătoasă de umilinţă este de ajutor. Gerzina, şefa catedrei de limba engleză de la Dartmouth, şi soţul său, Anthony, au fost nevoiţi să înveţe cum să cerceteze arhivele – un proces căruia nu-i lipsesc calităţile sau personajele de comedie.

Când Gerzina pare că urmează să se transforme în eroina poveştii, face gestul înţelept de a se retrage, admiţând că este geloasă pe descoperirile soţului său. Mărturiseşte că ar fi auzit stafia lui Abijah zicându-i „Spune-le povestea noastră!“, adăugând imediat că aceasta nu a fost o întâmplare singulară în Guilford. Ca o iniţiere în Regiunea de Nord, acest misticism este surprinzător de încântător: curtează sentimentalismul, apoi se retrage. Banalitatea şi ambiguitatea sa mimează refuzul studiat al autoarei de a exagera sau de a-şi însuşi eroismul familiei Prince. Drama vieţilor lor şi a descoperirii autoarei h este suficientă.

13

El a zis, el a zis Un tată şi un fiu scriu cărţi despre dependenţa fiului şi obsesia tatălui pentru aceasta.

DE POLLY MORRICE EPENDENŢA este repetitivă. Faptul că alcoolicii şi dependenţii de droguri o iau adeseori pe panta consumului, dezintoxicării, normalităţii şi recăderii prezintă o provocare pentru autorii memoriilor de dependenţă, care trebuie să înghesuie un comportament ciclic descurajant într-o linie narativă continuă sau să rişte a povesti acelaşi lucru de nenumărate ori. Beautiful Boy este un jurnal al dependenţei din trecut, ilustrând pagubele

D

BEAUTIFUL BOY

A Father’s Journey Through His Son’s Addiction de David Sheff.

326 pag. Houghton Mifflin Company. 24 $.

TWEAK Growing Up on Methamphetamines de Nic Sheff.

322 pag. Ginee Seo Books/Atheneum Books for Young Readers. 16.99 $.

colaterale implicate de un copil dependent de droguri, nedând totuşi îndeajuns de multă importanţă modului în care ciclul dependenţei poate împiedica un scriitor să includă ceva şi, mai important, să se oprească.

Beautiful Boy s-a născut dintr-un articol pe care Sheff, autor şi jurnalist, l-a publicat în The New York Times Magazine în februarie 2005. Complet nesentimental, articolul s-a transformat în carte cu ajutorul a două evenimente: faptul că Sheff îşi dă seama că fiul său Nic, de 19 ani, revenit acasă numai piele şi os după o a doua încercare de admitere la colegiu a început din nou să se drogheze şi de întoarcerea lui Nic la normalitate. Povestea a provocat un ecou uriaş, în special din partea părinţilor copiilor dependenţi şi a avut drept rezultat contracte de publicare atât pentru David cât şi pentru Nic, scriitor aspirant.

Din păcate, finalul plin de speranţă al lui Sheff, care citează scuzele lui Nic faţă de fratele său vitreg pentru furtul economiilor acestuia pe când se afla sub influenţa drogurilor, se dovedeşte prematur. În câteva luni, în timp ce Sheff îşi revenea după o hemoragie cerebrală, Nic şi prietena lui s-au îmbarcat într-o călătorie a drogurilor (folosind combinaţia de cocaină şi heroină care l-a ucis şi pe John Belushi). Nu după multă vreme, cei doi îşi vindeau hainele pe stradă pentru hrană. Căderea dramatică a lui Nic şi revenirea lui Sheff sunt repovestite în ultima secţiune a Beautiful Boy, dar ele par a lăsa o urmă pe tot cuprinsul jurnalului. Criză după criză, cartea ilustrează emoţiile lui Sheff, care merg de la autoexaminare agonizantă până la judecarea aspră a culturii care face ca dependenţa să fie posibilă.

Puţine lucruri din viaţa lui Nic într-un bungalow din Berkeley sugerează viitorul abuz de droguri, pe care mulţi încă îl mai leagă de

Polly Morrice este un colaborator regulat al Book Review.

14

săracii din zone rurale. Sheff şi soţia sa, membri ai „primei generaţii de părinţi conştienţi de sine“, sunt absorbiţi de modul în care îşi cresc copilul. Căsătoria eşuează totuşi, dezmembrată de aventura lui Sheff cu o prietenă de familie şi, la vârsta de 5 ani, Nic devine un pasager frecvent al curselor aeriene, făcând naveta între tatăl său în San Francisco, unde merge la şcoală, şi mama sa din Los Angeles, locul vacanţelor de vară. Privind retrospectiv, Sheff se lamentează pe tema custodiei împărţite asupra copilului, care l-a costat pe Nic sentimentul securităţii. Și el însuşi regretă faptul că s-a drogat în tinereţe – cu iarbă, cocaină, ciuperci, Quaaludes, „tot felul“ şi, o singură dată, crystal meth – pe care îl vede ca tipic anilor ’70, dar şi ca o scăpare pe care cumva i-a transmis-o şi lui Nic. Necazurile fiului său îl împing pe Sheff către nişte puncte de vedere puritane. Nu se mai poate bucura de filme care tratează condescendent personajele care au probleme cu băutura: „Sideways“ i se pare ca fiind „povestea unui alcoolic distrus“. Și, spre deosebire de experienţa lui Nic ca partener al tatălui său burlac, cei doi copii ai lui Sheff din cea de-a doua căsătorie sunt crescuţi convenţional, cu ore de sport, animale de casă şi cine săptămânale cu bunicii. Și totuşi, o mare parte din viaţa de adolescent a lui Nic are un iz însorit de California.

Atunci când Sheff se recăsătoreşte, se mută împreună cu soţia în Marin County, acolo unde Nick devine un practicant priceput al surfului. Mai târziu, acesta este acceptat la

o şcoală particulară extrem de pretenţioasă.

Dependenţa lui începe ca experimentare: în mijlocul orelor, fiind prins cu droguri în rucsac, argumentează: „Toată lumea fumează“.

E trimis la doctor, însă nu are nici un chef.

Atunci când se întoarce de la o şcoală de vară de la Paris, e pământiu la faţă şi are ulcer; înapoi acasă, e arestat pentru deţinere de marijuana. După ce renunţă la colegiu, ia contact cu meth, şi „cel mai malefic drog“ devine rapid drogul preferat. Deşi Nic trece printrun scurt program de dezintoxicare, petrece numai trei zile după aceasta înainte de a fugi iar pe străzi. Acesta este începutul unor ani de dezintoxicare şi recădere, de furturi şi minciuni, centrat asupra unui drog care, aşa cum află Sheff, nu cauzează doar degradare fizică (utilizatorii „îşi pot scuipa bucăţi de plămâni“), ci şi deteriorarea creierului. Meth epuizează rezervele de dopamină, substanţă neurotransmiţătoare despre care se crede că are un rol în sentimentele de plăcere; terminaţiile nervoase care o eliberează sunt parcă arse. Renunţarea este şi mai grea, accentuată de depresie, dureri şi raţiune neclară, creierul alterat de această substanţă având nevoie de doi ani pentru a se reface.

Pe măsură ce Beautiful Boy avansează spre final, Nic e încă o dată curat şi ţintind către scopul celor doi ani. În mod sigur Sheff se simte uşurat de evoluţia faptelor, dar concluzia pe care o trage subliniază propriul său progres.

Mulţumită terapiei intensive şi şocului de a fi grav bolnav, a renunţat în sfârşit la grija sa

„obsesivă“ şi la sentimentele de vinovăţie şi a acceptat mantra Al-Anon – nu ai cauzat-o, nu o poţi controla şi nu o poţi vindeca. Semne încurajatoare, e foarte clar, dar chiar şi cititorii care trec prin experienţe precum cea a lui Sheff, şi care au cumpărat cartea în speranţa unor sfaturi, unei consolări sau pur şi simplu din solidaritate, pot simţi că autorul, pentru care scrierea cărţii a reprezentat un adjuvant al propriei terapii, ar fi putut scurta cartea fără a-i reduce din forţa mesajului.

Nic Sheff spune că el şi tatăl lui „nu au fost implicaţi în cartea celuilalt“, iar diferenţele în modul diferit de povestire a aceluiaşi eveniment sugerează faptul că acest lucru e adevărat. Totuşi, atât Beautiful Boy cât şi jurnalul lui Nic, Tweak, care a fost încadrat la categoria pentru tineri adulţi, împărtăşesc aceeaşi afinitate pentru catharsis. În Tweak, vocabularul lui Nic merge de la expletive triple la o evocare a dependenţei sale drept „cele şapte flăcări ale îndoielii, fricii, suferinţei, durerii, irosirii, pierderii speranţei, disperării“. În vreme ce decizia tatălui său de a-şi pune mare parte din viaţă pe tavă vine dintr-o dorinţă de a ajuta familiile altor dependenţi, dorinţa lui Nic de a spune tot pare a deriva în parte din lecţiile şi limbajul centrelor de dezintoxicare – scopul lui este acela de a fi „autentic“. Dar Nic admiră de asemenea şi cronicarii de viţă sălbatică – Rimbaud, Charles Bukowski – şi pasiunea scriitorului de 25 de ani pentru scrisul lor este vizibilă.

Tweak este scrisă sub formă de jurnal care acoperă aproape doi ani din cea de-a doua decadă a vieţii lui Nic. Include relatarea detaliată, de zi cu zi, a două perioade de cădere şi a intervalelor dintre ele, în care Nic caută – singur, cu prietenele, cu un partener patetic numit Gack – droguri sau banii pentru a le cumpăra. Amintirile lui ne relevă diverse chefuri la care recurgea la tot felul de trucuri pentru a supravieţui. Pe parcursul perioadei povestite în Tweak suferă de o infecţie provocată de acul unei seringi, atât de severă încât un doctor sugerează că s-ar putea să-şi piardă braţul, are convulsii repetate după cocaină şi are o prăbuşire psihotică în cursul căreia se caţără pe rafturile din garajul mamei sale, imaginându-şi că e păianjen. În acest punct, Nic este forţat să reintre la dezintoxicare. Pentru cititorii care rezistă, Tweak ar trebui să fie un exemplu extrem de eficient în a nu se apuca de droguri. Nimic din această carte, nici măcar povestirile explicite ale maratoanelor sexuale induse de droguri, nu fac ca abuzul de substanţe să pară atractiv.

Cititorii acestor cărţi se pot găsi cântărindu-şi propria opinie despre Nic. Văzut prin ochii tatălui său, el e un băiat minunat: simpatic, talentat şi bun, suferind eventual de o boală de sorginte genetică. Aşa cum ni-l arată Tweak – în mod evident opera unui tânăr – Nic pare a nu putea concepe şi alt punct de vedere decât al său însuşi. Aceasta poate fi o perspectivă utilă, dacă nu pentru scris cel puţin pentru a te ţine departe de droguri: aşa cum explică un expert citat de David Sheff, singura cale de scăpare este să te concentrezi asupra a ce-ţi poate face ţie o dependenţă mai degrabă decât asupra a ce h la poate face dependenţa ta celorlalţi.

ILUSTRAŢIE DE ULLA PUGGAARD

Alan Lomax şi Jerome Weisner lucrând în Biblioteca Congresului.

La drum pe autostrada 61 Imaginea noastră despre Delta blues este oare una confecţionată de erudiţi şi colecţionari?

DE DAVE MARSH N Search of the Blues (În căutarea muzicii blues) nu este o carte despre blues sau despre oamenii care l-au creat. Este o carte despre cei care au transformat latura întunecată a bluesului în ceea ce mitologia populară numeşte Delta blues. Acei oameni nu sunt vocalişti sau instrumentişti, ci erudiţi specialişti în muzica folk şi colecţionari de discuri.

Cel puţin aşa crede Marybeth Hamilton. Ea îşi construieşte cartea în jurul istoriilor personale a cinci oameni sau grupuri de oameni. Primii trei – Howard Odum, Dorothy Scarborough şi John şi Alan Lomax – sunt specialişti. Ultimele două grupuri – Frederic Ramsey, Charles Edward Smith şi William Russell pe de o parte, urmaţi de grupul numit Blues Mafia, format din James McKune şi acoliţii săi – sunt colecţionari. Majoritatea specialiştilor sunt mai în vârstă. Colecţionarii sunt mai obsedaţi.

I

Dave Marsh scrie o carte despre motivele pentru care emisiunea „American Idol” este malefică.

FOTO: BERNARD HOFFMAN/TIME LIFE PICTURES – GETTY IMAGES

Hamilton susţine că aceşti erudiţi şi colecţionari – toţi albi, toţi educaţi, toţi aparţinând clasei mijlocii – sunt oamenii care au contribuit hotărâtor la felul în care înţelegem Delta blues (alias country blues). Ceea ce înseamnă că similitudinile şi diferenţele muzicale între Charley Patton, Son House, Robert Johnson,

IN SEARCH OF THE BLUES

de Marybeth Hamilton.

Ilustrată, 309 pag. Basic Books. 24.95 $.

Big Joe Williams, Muddy Waters şi Howlin’ Wolf – toţi de culoare, nici unul educat, toţi săraci – pot fi excluse dintr-o astfel de analiză, cu excepţia modului în care au influenţat gândirea specialiştilor şi a colecţionarilor. „Aici perspectiva noastră asupra cântăreţului este obturată de prezenţa naratorului“, scrie Hamilton. Dar felul în care ea scrie povestea ascunde complet cântăreţul.

Hamilton, care predă istorie americană la

Colegiul Birkbeck al Universităţii din Londra şi a scris o carte despre Mae West, ignoră genealogia ritmurilor puternice şi fondul comun de simbolistică lirică. Ea nici măcar nu se osteneşte să enunţe şi mai apoi să respingă ideea că există un ingredient al bluesului care a condus la perceperea lui ca fiind profund şi răscolitor. În loc de asta, ea descrie bluesul ca fiind o idee care s-a conturat în urma căutărilor unei estetici pure, întreprinse de afro-americani primitivi, necontaminaţi de lumea modernă. Căutătorii, unii în slujba supremaţiei albilor, unii acţionând sub drapelul proletarului Front Popular, iar alţii subjugaţi de ideea artei de dragul artei, sperau să găsească vocea adevărată, unică, a Negrilor, în Sudul cel mai adânc şi mai întunecat.

Harta acestei căutări care a durat mai multe generaţii nu conţine autostrăzile 61, 55 şi 49; este vorba de o cale mitică, revelată doar unei elite studioase. Delta bluesul supravieţuieşte nu datorită talentului şi profunzimii emoţionale a creatorilor muzicii, ci datorită imaginii pe care le-au confecţionat-o acestora erudiţii şi colecţionarii. În acest spirit, iată o poveste cunoscută: Eric Clapton a devenit de-a dreptul obsedat de o înregistrare neoficială a lui Robert Johnson, pe care i s-a părut că aude un chitarist uimitor de creativ, cu o voce tulburătoare şi moduri de expresie a repertoriului imagistic al bluesului de o originalitate izbitoare. Dar de fapt sunetele au constituit numai baza de la care Blues Mafia şi predecesorii lor au elaborat un concept.

Probabil stratagema cea mai simplă a lui Hamilton este să elimine din povestire orice căi alternative care ar conduce la ceea ce Clapton si alţii au ajuns să experimenteze.

Ea nu face acest lucru doar printr-o aversiune făţişă pentru orice discuţie amănunţită asupra muzicii şi muzicienilor, ci şi omiţând fapte care descriu o traiectorie diferită.

Să luăm exemplul lui Robert Johnson. El a devenit celebru în nordul S.U.A. deoarece a fost interpretul lipsă de la concertul Spirituals to Swing din 1938, pentru că murise. Hamilton nu menţionează Spirituals to Swing, deşi îl numeşte de câteva ori pe promotorul show-ului, John Hammond.

Hamilton scrie că Hammond, ca şi fanaticii bluesului Ramsey şi Smith, credea că „o formă de artă explicit a negrilor, proletară la modul sfidător“ trebuia sprijinită „într-o epocă în care… jazzul fusese domesticit, îndulcit şi transformat în ceva comercial, cu interpreţi albi ca Benny Goodman şi Paul Whiteman slăviţi ca supremi reprezentanţi ai lui“.

Nu doar că adevăratul John Hammond a inclus orchestra lui Benny Goodman în programul concertului Spirituals to Swing, dar întreg scopul acestui program a fost să arate că jazzul a crescut din rădăcini solid înfipte în cultura negrilor, că încarnările sale moderne erau importante în parte pentru că proveneau direct din acele surse şi că forţa sa le vorbea şi putea fi interpretată de orice fel de oameni, nu doar de negri.

Acesta este unul din argumentele cele mai bune să explice modul în care estetica bluesului s-a transmis mai departe: prin evoluţia unei culturi specifice – segregată de cultura americană predominantă nu prin alegerea publicului, ci prin restricţii legislative şi obiceiuri – care din când în când, de la spirituals la hip-hop, explodează ca o bombă atunci când capătă expunere mai largă.

Una din trăsăturile distinctive ale In Search of the Blues este că practic nici o voce

neagră nu se face auzită (excepţia, care ocupă o pagină şi jumătate, este o scrisoare insultătoare caracteristică pentru Zora Neale Hurston şi adresată lui John Lomax). John Work al treilea nu este un personaj al acestei poveşti, deşi, în calitate de muzicolog negru la a doua generaţie, a fost partenerul şi ghidul lui Alan Lomax în cadrul unui proiect care urmărea sa înregistreze blues în delta Mississippiului la începutul anilor `40. Lomax nu l-a menţionat niciodată pe Work drept coautor, dar cercetări recente au evidenţiat că acesta a fost cel puţin egalul lui Lomax în cadrul proiectului. Hamilton îi acordă doar două menţionări în treacăt, nici una din ele făcând vreo aluzie la reaua-credinţă a lui Lomax.

EL puţin însă, Work este menţionat.

Unii scriitori importanţi de culoare, inclusiv Clyde Woods şi Amiri Baraka, nu sunt luaţi deloc în considerare. Aceşti scriitori nu sunt interesaţi de puritatea şi primitivismul bluesului – deloc surprinzător, căci ştiu ce lumină degradantă aruncă astfel de termeni asupra culturii negrilor.

In Search of the Blues e în cel mai fericit caz frustrantă şi uneori provoacă chiar furia cititorului. Poate părea complet pe dinafara subiectului, dar de fapt este unul din cele mai evidente exemple ale resuscitării interesului pentru scrierile despre muzica folk, declanşat de capitolul „Old, Weird America“ din cartea Invisible Republic a lui Greil Marcus. Marcus relata povestea colecţionarului Harry Smith într-o carte preocupată în principal de muzică. Smith a captat toată atenţia. Volumul său, Anthology of American Folk Music (1952) a fost între timp urmat, în forme variate, de ceea ce a ajuns azi să constituie încă viabilul Harry Smith Project. In Search of the Blues duce procesul la perfecţiune, făcând muzica invizibilă şi aproape complet irelevantă.

Hamilton consacră pagini întregi zvârcolirilor lui John Lomax cauzate de încercările sale de a evita asocierile între ideile sale asupra supremaţiei albilor şi condiţiile suportate de deţinuţii negri în statele din sud. Aici Hamilton e părtinitoare, făcând uz de câteva citate ale scriitorului şi culegătorului de cântece John Henry Faulk pentru a minimiza importanţa atitudinilor rasiste ale lui Lomax.

După câteva pagini, ea caracterizează minciuna lui Lomax că acesta n-ar fi văzut niciodată un lanţ de deţinuţi negri încătuşaţi drept „dezaprobare… în surdină“.

Perspectivei lui Leadbelly, o descoperire a lui Lomax şi aproape sclavul lui, ea îi dedică un paragraf.

Ultimele două pagini ale cărţii îl descriu pe James McKune decăzând până la a locui la periferie, printre „drogaţi, agenţi de pariuri şi delincvenţi“, fără a menţiona măcar o dată boala mentală drept o cauză posibilă. În final, Hamilton compară decesul lui McKune – asasinat într-o cameră de hotel de către o persoană cu care poliţia presupune că a întreţinut relaţii sexuale – cu moartea lui Robert Johnson, otrăvit de un soţ gelos, fapt de notorietate. Dar ea se gândeşte aparent nu numai la morţile lor similare, ci şi la ceea ce ea consideră că au fost moduri de viaţă asemănătoare, amândoi fiind „rătăcitori alienaţi, dispreţuind atracţiile mercantile, incoruptibili până la capăt“.

Un scriitor care identifică o versiune boemă a sfârşitului unui basm în astfel de circumstanh ţe e un lucru rar şi asta pe bună dreptate.

C

15

Un foc în inimă În timp ce subcontinentul clocoteşte, eroina din noul roman al lui Manil Suri îşi găseşte refugiul într-o iubire obsesivă pentru fiul ei.

DE CARYN JAMES

du-i astfel durere în mod intenţionat. Totuşi, nu ne pierdem în nici un moment interesul faţă de povestea ei, care ajunge să includă un avort şi o tentativă de viol, nu ne pierdem deloc compasiunea pentru această femeie imperfectă.

The Age of Shiva e zugrăvit în tuşe largi şi pline de culoare, care amintesc uneori de filmele melodramatice atât de îndrăgite în India. Shiva, zeul distrugerii, planează ameninţător asupra romanului, întruchipat de tatăl Meerei, de soţul ei şi de fratele afemeiat al soţului ei, Arya, care conduce o miliţie de extremă dreaptă şi vrea să revendice India drept ţară exclusiv hindusă, în ceea ce el numeşte o nouă eră „nu a unor Nehru sau Gandhi, ci a lui Ram şi Shiva“. Meera se percepe, în mod explicit, drept soţia lui Shiva, Parvati, care era atât de înşelată şi de singură încât şi-a plămădit un fiu din „pastă de santal, ulei de baie şi coji din propriul său trup“ şi „în curând a uitat cu totul de Shiva, petrecându-şi zilele în compania fiului ei“.

Pe tot parcursul transformărilor sale emo-

RĂIM cu toţii în umbra istoriei, iar jocul luminilor şi umbrelor sale asupra vieţilor oamenilor reprezintă esenţa ficţiunii istorice. În cel de-al doilea roman al său, The Age of Shiva (Era lui Shiva), ambiţios şi captivant în ansamblul său, Manil Suri creează o femeie care nu joacă, în nici un moment, un rol în marile evenimente din deceniile de după câştigarea independenţei Indiei, însă care nu poate scăpa de puterea lor formatoare.

Meera, protagonista cărţii, e inteligentă, dar prea dispusă să se lase subjugată. Păşeşte în vârsta maturităţii la Delhi, în 1955, la o sărbătoare de aniversare a cinci ani de la întemeierea republicii indiene, moment în care artificiile şi emoţia o încurajează să cadă pradă unei iubiri

T

THE AGE OF SHIVA

de Manil Suri.

455 pag. W. W. Norton & Company. 24.95 $.

dezastruoase. Povestea ei este urmărită de-a lungul a 25 de ani. Când ea se mută la Bombay şi devine o mamă obsesiv de drăgăstoasă, autorul recurge la rememorarea unor momente din adolescenţa Meerei, când înstărita ei familie hindusă a fugit din oraşul Rawalpindi, controlat de musulmani şi aflat într-o zonă care avea să devină, în curând, Pakistan. Însă, în timp ce se învârte într-o societate în care rolurile femeilor se schimbă cu repeziciune, Meera şi epoca ei devin variabile într-o ecuaţie mai elementară, aproape matematică: Scarlett O’Hara + Războiul Civil = Pe aripile vântului.

Suri probabil că are ecuaţiile la degetul mic, din moment ce e profesor de matematică la Universitatea din Maryland, în districtul Baltimore. Această slujbă principală părea surprinzătoare acum şapte ani, când a apărut desăvârşitul său roman de debut, The Death of Vishnu. Plin de licăririle ambiguităţii şi ale trimiterilor la miturile hinduse, modul în care zugrăvea o biată slugă care îşi dădea duhul pe holul unui bloc e la fel de departe de precizia numerică precum literatura.

The Age of Shiva e mai literar decât Pe aripile vântului şi totuşi mai puţin elegant decât The Death of Vishnu. Încrucişările dintre viaţa Meerei şi evenimentele mai importante sunt uneori tratate cu stângăcie, iar ca povestitoare, ea are tendinţa să-şi explice în detaliu sentimentele. Însă punctele forte ale romanului cântăresc mult mai mult decât aceste probleme. Suri, care s-a născut la Bombay şi s-a mutat în Statele Unite la 20 de ani, e neînfricat atunci când plăsmuieşte o femeie înflăcărată, derutată şi nu întotdeauna demnă de admiraţie. Acea creaţie frapantă şi refuzul autorului de a oferi orice indiciu de natură didactică sau predictibilă îi confimă poziţia de scriitor care merită o atenţie serioasă.

Meera are 17 ani când îl vede pe un tânăr arătos, pe nume Dev, cântând la un con-

Caryn James este critic la The Times şi a scris romanele „Glorie“ şi „What Caroline Knew“.

16

Mama iubitoare din cartea lui Suri se învârte într-o societate indiană în care rolurile femeilor se schimbă cu repeziciune.

curs local de talente. „Aprinde-ţi focul din inimă“, cântă el, iar acest vers răsună de-a lungul cărţii. În timp ce Meera şi Dev stau întinşi pe duşumeaua unui altar părăsit, în timpul unei întâlniri fulgerătoare, îi vede un băiat din localitate. Deşi n-au făcut dragoste, scandalul este dezastruos.

Cu îndărătnicie, Meera se hotărăşte să se mărite cu Dev, chiar şi când pasiunea începe să i se stingă. Dar, într-una dintre multele întorsături abile ale cărţii, nimeni n-o obligă să se căsătorească. Tatăl ei, probabil cel mai contrariant personaj al romanului, e destul de cult încât să le propovăduiască fiicelor sale egalitatea femeilor şi, în acelaşi timp, destul de patriarhal în încercarea sa de a o controla pe Meera la nivel financiar. Editor de succes, a acceptat o căsătorie aranjată cu o femeie neştiutoare de carte. Când Meera inversează şablonul social, măritându-se cu un bărbat inferior şi mutându-se în casa familiei lui Dev, care e de-abia o şandrama, obiceiurile vechi şi cele noi par la fel de proaste. În vreme ce tatăl Meerei leagă prietenii cu musulmani, familia lui Dev se încăpăţânează să rămână intolerantă faţă de aceştia. Iar dacă familia Meerei a trecut cu uşurinţă graniţa în India, familia lui Dev îi

deschide ochii faţă de ororile pe care le-au suferit alţii, mai ales cumnata ei, care deabia a scăpat în toate minţile.

Aceste flashback-uri şi pasaje de efect etalează impresionantul talent de povestitor al lui Suri, împingând totodată romanul către un nivel mult mai dramatic. Într-o scenă, tatăl Meerei îi interzice să îndeplinească o ceremonie tradiţională hindusă care cere ca femeia să sărute picioarele soţului ei şi îi promite bani ca să se mute la Bombay, unde Dev îşi poate urma visul fals de a deveni vedetă pe scena muzicală. Tatăl Meerei e mai preocupat de viitorul fiicei lui, e mai conştient de posibilităţile care se creează pentru femei decât e Meera însăşi.

Povestirea ei se adresează, adesea, fiului său, Ashvin, singurul său copil, iar cartea începe cu o relatare încântătoare a alăptării lui.

Aici proza pare prea elaborată, însă Suri scrie astfel pentru a pune bazele relaţiei incomod de apropiate dintre Meera şi Ashvin. Romanul nu se dă înapoi de la redarea sentimentelor aproape incestuoase care prind contur între ei pe când băiatul ajunge la 15 ani.

Suri nu evită nici minciunile şi cruzimile ocazionale ale Meerei, care îl numeşte pe Dev un beţiv ratat, chiar în faţa copilului lor, pricinuin-

ţionale, politica ajunge doar foarte puţin la Meera. Uneori, acest tip de ingerinţă e accidental: într-o noapte din 1971, când conflictul care a condus la crearea statului Bangladesh pare să fi ajuns până în vecinătatea cartierului ei din Bombay, panica de pe străzi contribuie la o tragedie care n-are nimic de-a face cu războiul.

Alteori, legătura e mai directă: tatăl Meerei devine un lacheu neînsemnat al prim-ministrului Indira Gandhi, iar Arya este luat prizonier politic în timpul unei stări de urgenţă declarate de Gandhi. Totuşi, în mod ciudat, fundalul istoric este adesea redus la un punct de reper lipsit de importanţă. Meera redactează o scrisoare decisivă la puţină vreme după declararea unei stări de urgenţă şi spune: „Am pus-o la poştă fix la timp – peste câteva zile, pe 26 iunie 1975, ca să fiu mai exactă, întreaga ţară a intrat în impas“.

Mărginindu-şi toată atenţia asupra sferei casnice, Meera nu are o opinie politică puternică (chiar dacă până şi mama ei analfabetă devine, în mod incredibil şi la o vârstă destul de înaintată, o activistă care se opune politicii Indirei Gandhi). Când peisajul politic se transformă în maşinaţii, nu prea mai pare demn de a fi menţionat. Romanul ar fi fost mai pătrunzător dacă Suri i-ar fi insuflat, mai în adâncime, schimbările revoluţionare petrecute în jurul eroinei sale.

Dar Suri nu scrie acel gen de literatură politizată şi n-are de ce s-o facă. În Midnight Children, Salman Rushdie a creat deja o proză care s-ar putea să fie romanul definitoriu al divizării Indiei – cu siguranţă este cel mai bogat la nivel imaginativ. Contribuţia lui Suri constă în faptul că a plăsmuit o femeie atât de însufleţită şi de originală încât ne reaminteşte, în legătura ei şerpuită cu istoria, că niciodată doi oameni nu h reacţionează la fel la influenţele epocii.

ILUSTRAŢIE DE JON HAN

Jazz Man Ca şi muzica pe care o evocă atât de pătimaş, cel mai recent roman al lui Nathaniel Mackey este dedicat supremaţiei momentului.

DE DAVID HAJDU A aproape un secol după ce jazzul a apărut ca formă muzicală cu o profundă rezonanţă culturală, romanul despre jazz, asemenea teatrului absurd şi pieselor radiofonice, pare un arhaism, un subiect bun pentru un curs opţional al unui student de anul trei sau pentru un documentar de pe canalul Bravo. Când ne gândim la literatura despre

L

BASS CATHEDRAL

de Nathaniel Mackey.

183 pag. New Directions. Ediţie broşată, 16.95 $.

jazz, nu ne gândim doar la cărţi concentrate asupra acestei muzici, ci şi la opere îmbibate de estetica jazzului – o tradiţie implacabil de riguroasă şi cosmopolită, înrădăcinată în blues şi în experienţa afro-americană, în care supunerea în faţa clipei are întâietate. Ne mai vin în minte şi scriitori încă din perioada Renaşterii din Harlem. Ne gândim la Langston Hughes şi la Jean Toomer, la F. Scott Fitzgerald, a cărui legendă e inseparabilă de perioada numită după jazz, ne gândim probabil la Kenneth Rexroth, la Ralph Ellison, la James Baldwin şi la Amiri Baraka sau la Jack Kerouac şi la tovarăşii săi beatnici, printre mulţi alţii. Ne gândim la epoci trecute într-un montaj de mode schimbătoare de pălării: jobenuri... pălării de fetru... pălării rotunde fără boruri... berete.

Dar e prea puţin probabil să ne vină imediat în minte jazzul atunci când ne gândim la literatura contemporană şi am putea foarte bine să comparăm scrierea unui roman despre jazz, în secolul XXI, cu purtarea unei pălării în zilele noastre – ca pe un gest afectat, ca pe o dovadă a unei obsesii paseiste sau ca pe un indiciu că se încearcă ascunderea unei anumite carenţe de inteligenţă.

Cartea e un testament al puterii sufleteşti şi mentale a lui Nathaniel Mackey cum că el, ca artist complet dedicat literaturii jazz, e practic un caz singular printre autorii importanţi de ficţiune şi de poezie din America. Scriitorul nu e mai deloc străin de statutul decăzut al literaturii jazz sau, de fapt, de declinul jazzului însuşi. Dimpotrivă, marginalizarea jazzului în toate repetiţiile sale mai serioase reprezintă unul dintre principalele subiecte ale operei sale. În această alunecare, Mackey vede o cale de salvare, acordă atenţie intereselor publicului general doar ca nişte elemente de opoziţie.

Scriitorul se adresează unui public care nu se defineşte nici prin dimensiune şi nici prin culoare, ci prin pasiunea sa intelectuală pentru jazz, iar dacă uneori pare să vorbească de unul singur, aşa să fie; cunosc foarte puţini oameni a căror patimă pentru orice lucru să egaleze pasiunea lui Mackey pentru jazz.

Profesor de literatură la Universitatea din California, în Santa Cruz, Mackey a tot scris poezii, proză şi critică literară în ultimii 40 de ani.

David Hajdu a scris „Positively 4th Street“. Cartea sa despre benzi desenate, „The Ten-Cent Plague“, va fi publicată luna viitoare în Statele Unite.

FOTO: CHRISTOPHER FELVER/CORBIS

De la apariţia primei sale cărţi – o antologie de poeme din 1978, intitulată Four for Trane după un album din 1964 al unui jazzman anterior cu o fişă de post interminabilă: saxofonistul, compozitorul, poetul şi eseistul Archie Shepp –, Mackey s-a ţinut aproape de lumea jazzului. În ultimele două decenii, cel mai important proiect de proză al său a fost un experiment de literatură serializată numit From a Broken Bottle Traces of Perfume Still Emanate (La cât îi place autorului să se joace cu cuvintele, acest titlu se termină cu cele patru litere care formează numele de alint al lui Mackey – Nate). Până acum, fragmente din opera sa neîntreruptă au fost publicate în patru volume: Bedouin Hornbook (1986), Djbot Baghostus’s Run (1993), Atet A.D. (2001) şi noul Bass Cathedral (Catedrala basului). Toate volumele sunt episodice, esenţial interşanjabile şi sunt la fel de bune.

Ca şi cărţile sale anterioare, Bass Cathedral este compusă din scrisori ale unui compozitor şi multi-instrumentalist pe nume N. şi adresate unei confidente căreia îi spune Îngerul de praf. După cum explica Mackey într-un interviu acordat pentru Chicago Review, a scris primele scrisori ca N. drept răspuns la întrebările unui prieten şi le-a publicat mai târziu în antologia sa de poezii Eroding Witness. „N-aveam vreun plan în minte atunci când am început să

le scriu“, afirma Mackey. „Le-am considerat pur şi simplu ca pe un mod de a vorbi în afara constrângerilor versului. Într-o poezie nu prea poţi să discuţi despre cât de mult îţi place Jackie McLean. Mă rog, poţi... dar eu nu scriu genul acela de poezie“.

Bass Cathedral şi cele trei cărţi care au precedat-o au propriul lor gen de poezie, care e cinetic şi totodată contemplativ, elegiac şi vioi, uneori volatil. Proza lui Mackey este, în fond, un fel de a scrie despre scris, adică despre limbaj şi despre folosirea lui. În calitatea sa de creator al unei asemenea literaturi, Mackey provine dintr-un şir lung de autori, care poate fi urmărit de la Whitman şi Melville până la modernişti şi la idolul său, Baraka, sau până la autori de metaficţiune precum John Barth şi William Gass. Mackey s-a descris pe sine ca fiind „post-bebop“, iar preferinţele sale muzicale se îndreaptă spre jazzul lipsit de griji, făţiş artistic şi nonconformist de la sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60. Proza lui este replica postmodernă a acelei muzici.

Episodică, imprevizibilă, adesea autoreferenţială şi uneori egocentrică, Bass Cathedral este o execuţie de virtuoz realizată întru slava interpretării. Satisfacţia pe care o oferă este cea a momentului. Îţi lasă senzaţia, propoziţie cu propoziţie şi pagină cu pagină, că e o operă

care se concepe pe moment. Nu e doar un text despre jazz, ci o scriitură în stil jazz.

Exprimarea din Bass Cathedral e extaziată, deşi exprimă extazul cu prea puţin interes de a-l şi produce. Proza idiosincratică a lui Mackey inspiră uimire, ba chiar veneraţie. Totuşi, extazul din acest volum este exclusivist. Acest rezultat este negreşit deliberat, căci dinamica excluziunii şi a incluziunii face parte dintre marile preocupări ale operei lui Mackey. Lumea sa fictivă este o lume insulară a muzicienilor care compun, interpretează şi vorbesc despre jazz în limbajul personal al artei lor, care împart albume şi fac schimb de cunoştinţe speciale despre opere obscure ale unor artişti puţin cunoscuţi (precum Easterly Winds, al pianistului Jack Wilson, şi November 1981, al trompetistului Bill Dixon).

NTÂMPLĂRILE din toate cele patru volume ale seriei From a Broken Bottle Traces of Perfume Still Emanate reprezintă un melanj instabil de elemente cotidiene, fantastice, obtuze, senzuale şi tainice. În Bass Cathedral, ne aflăm la începutul anilor ’80, iar N. lucrează cu trupa lui, foştii Mystic Horn Society, care se numesc acum Molimo m’Atet, la pregătirea lansării noului lor album, Orphic Bend. Îl urmărim pe N. în timp ce compune, urmându-şi muza spre o nouă fascinaţie faţă de alămuri, şi în timp ce umblă printr-un magazin de instrumente muzicale împreună cu colegul său de trupă, Lambert, să-şi găsească un muştiuc potrivit. În vreme ce ascultă o înregistrare de probă din Orphic Bend, N. observă un balon de cuvinte ca cele din benzile desenate, ridicându-se dintre liniile discului. Înăuntru se află un mesaj lung şi criptic, care începe cu cuvintele „Am visat că plecasei. Un vis preventiv – ştiam că asta era încă de atunci când îl visam, de parcă dacă îl visam însemna că-l pot împiedica să devină realitate“. De la acea evocare a unui moment oniric, lucrurile capătă o turnură ameţitor de stranie, cu baloane de cuvinte apărând pretutindeni şi, în cele din urmă, transformându-se în creaturi şmechere care plutesc ca Schmoo.

Printre acestea se amestecă fragmente de nonficţiune, despre înregistrări şi compoziţii de jazz din viaţa reală, care reprezintă una dintre cele mai pătrunzătoare mostre de literatură despre jazz produsă de un scriitor în viaţă. Într-o secţiune despre Pensativa, o piesă de pe albumul din 1964 Free for All de Art Blakey şi Jazz Messengers, Mackey scrie: „Am auzit încă o dată ciudăţenia trombonului şi a vocii de băiat de cor a tenorului, înfrumuseţarea din fundal şi coroborarea discretă pe care o aduc aceştia, substratul sau insinuarea pe care o conferă sau o suprapun peste melodie. M-am întrebat încă o dată cum poate această piesă să semene cu o melodie veselă şi să fie totodată atât de focoasă, să amestece momente de flirt şi cântece de gen reclame tv cu aplombul cuiva care are şcoala străzii“.

Există un clişeu despre literatura bazată pe muzică, atribuit uneori lui Thelonious Monk, printre alţii: „Literatura despre muzică e ca dansul inspirat de arhitectură“. Dacă aşa stau lucrurile, Nathaniel Mackey este impulsionat, mai degrabă decât împiedicat, de nebunia multiformă a proiectului său. El este un Balanchine h al dansului inspirat de arhitectură.

Î

17

TBR: Din culise ACUM 25 DE ANI: Listele de la secţiunea Sfaturi, Cărţi practice şi Diverse – pe care le găsiţi la pagina 21 în acest număr – au apărut pentru prima dată în Book Review la începutul anului 1984. Înainte de apariţia acestei categorii atotcuprinzătoare, cărţile de sfaturi best seller erau aşezate pe lista generală de nonficţiune, unde surclasau aproape orice altceva. Vedeţi lista de mai jos, de exemplu, care a apărut acum 25 de ani, pe 20 februarie 1983. Din cele 10 cărţi de aici, doar 3 – cele ale lui Andy Rooney, William Least Heat Moon şi Russell Baker – s-ar califica pentru lista generală de azi. Apropo, Jane Fonda’s Workout Book a stat mai bine de jumătate de an pe locul 1 şi mai mult de 16 luni în top 5.

Nonficţiune 1) Jane Fonda’s Workout Book de Jane Fonda. (Simon & Schuster, 19.95 $.)

2) Megatrends de John Naisbitt.

(Warner, 15.50 $.)

3) In Search of Excellence de Thomas J. Peters şi Robert H. Waterman Jr. (Harper & Row, 19.95 $.)

4) The One Minute Manager de Kenneth Blanchard şi Spencer Johnson. (Morrow, 15 $.)

5) And More by Andy Rooney de Andrew A. Rooney. (Atheneum, 12.95 $.)

6) Living, Loving and Learning de Leo Buscaglia. (Holt/Slack, 13.50 $.)

7) Blue Highways de William Least Heat Moon. (Atlantic/Little, Brown, 17.50 $.)

8) Life Extension de Durk Pearson şi Sandy Shaw. (Warner, 22.50 $.)

9) Growing Up de Russell Baker.

(Congdon & Weed, 15 $.)

10)Jane Fonda’s Workout Book for Pregnancy, Birth and Recovery de Femmy DeLyser. (Simon & Schuster, 16.95 $.)

LISTA DE FICŢIUNE DIN 1983: Cum arăta în aceeaşi săptămână, pe 20 februarie 1983, lista de ficţiune la ediţii cartonate? Ei bine, iat-o mai jos. Sunt impresionat de numărul subiectelor despre spaţiu şi alte lumi – dar şi de cât de puţine cărţi aş vrea să asimilez azi.

Scriitorul de la nr. 10, Fred Mustard Stewart, a murit anul trecut, la 74 de ani.

Necrologul lui din The Guardian conţinea această observaţie sarcastică: „Anul vine, anul trece, ţinta celor 600 de pagini nu l-a descurajat.“. Cu toate acestea, Ellis Island număra abia 396 de pagini.

Ficţiune 1) Mistral’s Daughter de Judith Krantz. (Crown, 15.95 $.)

2) Master of the Game de Sidney Sheldon. (Morrow, 15.95 $.)

3) Space de James A. Michener.

(Random House, 17.95 $.)

4) 2010: Odyssey Two de Arthur C. Clarke. (Ballantine/Del Rey, 14.95 $.)

5) The Valley of Horses de Jean M. Auel. (Crown, 15.95 $.)

6) Foundation’s Edge de Isaac Asimov.

(Doubleday, 14.95 $.)

7) Floating Dragon de Peter Straub.

(Coward, McCann & Geoghegan, 15.95 $.)

8) Life, the Universe and Everything de Douglas Adams. (Harmony, 9.95 $.)

9) E.T. The Extra-Terrestrial Storybook de William Kotzwinkle.

(Putnam, 6.95 $.)

10) Ellis Island de Fred Mustard Stewart. (Morrow, 15.95 $.)

DWIGHT GARNER

18

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

Ediţii cartonate Săpt. trecută

FICŢIUNE

Săpt. în top

1

THE APPEAL de John Grisham. (Doubleday, 27.95 $.) Intrigi politice şi juridice generate de decizia unei instanţe din Mississippi contra unei firme de chimicale care elibera deşeuri toxice.

2

7TH HEAVEN de James Patterson şi Maxine Paetro. (Little, Brown, 27.99 $.) În San Francisco, detectivul Lindsay Boxer şi Women’s Murder Club caută un piroman şi o adolescentă dispărută.

3

DUMA KEY de Stephen King. (Scribner, 28 $.) Un freelancer din Minnesota se mută în Florida pentru a se recupera după un accident şi începe să creeze tablouri cu puteri misterioase.

4

STRANGER IN PARADISE de Robert B. Parker. (Putnam, 25.95 $.) Jesse Stone, şeful poliţiei din Paradise, Mass., trebuie să apere următoarea victimă a unui asasin plătit.

5

A THOUSAND SPLENDID SUNS de Khaled Hosseini.

(Riverhead, 25.95 $.) O prietenie între două femei afgane pe fundalul celor 30 de ani de război.

5

6

PLUM LUCKY de Janet Evanovich. (St. Martin’s, 17.95 $.)

Bunica lui Stephanie găseşte o geantă cu bani şi se duce să îi joace în Atlantic City, urmărită de posesorul banilor.

3

5

7

WORLD WITHOUT END de Ken Follett. (Dutton, 35 $.)

Dragoste şi intrigă în oraşul medieval englez Kingsbridge şi catedrala sa, aflate în centrul romanului precedent al lui Follett, Pillars of the Earth.

6

18

8*

THE SENATOR’S WIFE de Sue Miller. (Knopf, 24.95 $.) O femeie trăieşte cu infidelităţile permanente ale soţului ei.

8

5

9

PEOPLE OF THE BOOK de Geraldine Brooks. (Viking, 25.95 $.) Un expert în cărţi rare dezleagă secretele unui manuscris medieval.

7

10

SIZZLE AND BURN de Jayne Ann Krentz. (Putnam, 24.95 $.) Un membru al societăţii Arcane, dedicată cercetării paranormalului, ajută o femeie cu puteri paranormale.

4

11

WHERE THE HEART LEADS de Stephanie Laurens.

(Morrow, 24.95 $.) În cel de-al 15-lea roman Cynster, o femeie din Regency Londra cercetează dispariţia câtorva orfani, cu ajutorul unui detectiv amator dintr-o familie prestigioasă.

BEVERLY HILLS DEAD de Stuart Woods. (Putnam, 12* 25.95 $.) Crimă şi intrigă politică în timpul Prigoanei Roşii de

1

2

9

Săpt. în top

IN DEFENSE OF FOOD de Michael Pollan. (Penguin Press, 21.95 $.) O carte-manifest care ne îndeamnă „Mâncaţi. Nu prea mult. Mai ales vegetale“.

1

6

1

2

AN INCONVENIENT BOOK de Glenn Beck şi Kevin Balfe. (Threshold Editions, 26 $.) Beck oferă soluţii pentru probleme ca încălzirea globală şi corectitudinea politică.

2

12

3

3

REAL CHANGE de Newt Gingrich cu Vince Haley şi Rick Tyler. (Regnery, 27.95 $.) Cum să construim o Americă mai bună, în viziunea fostului purtător de cuvânt al Casei Albe.

3

4

1

4

I AM AMERICA (AND SO CAN YOU!) de Stephen Colbert, Richard Dahm, Paul Dinello, Allison Silverman şi alţii. (Grand Central, 26.99 $.) Despre spiritul şi înţelepciunea unui fals învăţat din serialul Colbert Report al postului TV Comedy Central.

5

18

5

TOM CRUISE de Andrew Morton. (St. Martin’s, 25.95 $.) O biografie neautorizată a starului de cinema.

4

4

6*

HOPE’S BOY de Andrew Bridge. (Hyperion, 22.95 $.)

Amintirile unui apărător al copiilor săraci dintr-o copilărie petrecută cu familia socială.

7

LIBERAL FASCISM de Jonah Goldberg. (Doubleday, 27.95 $.)

Această „istorie alternativă a liberalismului american... dezvăluie rădăcinile acestuia şi asemănările cu fascismul clasic“.

6

5

8

QUIET STRENGTH de Tony Dungy şi Nathan Whitaker.

(Tyndale, 26.99 $.) Memoriile primului antrenor de culoare care a câştigat Super Bowl (cu Indianapolis Colts în 2007).

11

31

6

9

ICEMAN de Chuck Liddell cu Chad Millman. (Dutton, 25.95 $.) Un luptător de arte marţiale care concurează în campionatul Ultimate Fighting îşi descrie viaţa şi meciurile.

9

2

2

10

GEOGRAPHY OF BLISS de Eric Weiner. (Twelve, 25.99 $.) 10 Un scriitor investighează în ce măsură fericirea unei persoane este legată de geografia şi cultura din care face parte.

5

1

11

THE COMMISSION de Philip Shenon. (Twelve, 27 $.)

Povestea din spatele raportului despre 11 septembrie 2001.

1

12

BOOM! de Tom Brokaw. (Random House, 28.95 $.)

Crainicul TV pensionat, autorul cărţii The Greatest Generation rememorează şi analizează anii ’60.

38

4

REPUBLIC OF SUFFERING de Drew Gilpin Faust.

13* THIS (Knopf, 27.95 $.) Impactul bilanţului enorm de morţi din Războiul 1

CHILDREN de Charles Bock. (Random House, 14* BEAUTIFUL 25 $.) Plasat într-un Las Vegas corupt, acest roman de debut

1

gravitează în jurul dispariţiei unui băiat ursuz de 12 ani.

CHARM! de Kendall Hart. (Hyperion, 21.95 $.) Dificultăţile prin care trece managerul sexy al unui firme de cosmetice într-un roman à clef scris de unul din personajele din serialul „All My Children“.

Săpt. trecută

1

FIREFLY LANE de Kristin Hannah. (St. Martin’s, 23.95 $.) Prietenia dintre două femei din nord-vestul Pacificului durează mai bine de trei decenii, pe măsură ce ele fac alegeri diferite în viaţă.

15

NONFICŢIUNE

2

la Hollywood, în anii 1940.

13

Săpt. aceasta

25 Februarie 2008

1

11

7

3

Civil, într-o carte scrisă de noul preşedinte de la Harvard.

14

A LONG WAY GONE de Ishmael Beah. (Sarah Crichton/Farrar, Straus & Giroux, 22 $.) Amintirile unui fost copil-soldat din Sierra Leone.

12

33

15

LONE SURVIVOR de Marcus Luttrell şi Patrick Robinson. 15 (Little, Brown, 24.99 $.) Unicul supravieţuitor al unei operaţiuni a trupelor Seals ale Marinei în nordul Afganistanului descrie cum a reuşit să scape de acolo.

33

1

NINE de Jeffrey Toobin. (Doubleday, 27.95 $.) O de16* THE scriere a Curţii Supreme de când administraţia Reagan a

13

18

pus accentul pe influenţa moderaţilor.

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 9 februarie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Alegerea editorilor Cărţi recente care ne-au stârnit interesul THE LAST FLIGHT OF THE SCARLET MACAW: One Woman’s Fight to Save the World’s Most Beautiful Bird de Bruce Barcott. (Random House, 26 $.) O luptă juridică acerbă pentru valea unui râu din Belize este purtată într-o atmosferă sufocantă, de intrigă şi corupţie.

CHASING THE FLAME: Sergio Vieira de Mello and the Fight to Save the World de Samantha Power. (Penguin Press, 32.95 $.) Vieira de Mello, care a murit în 2003 în Irak, întruchipa atât idealismul cât şi limitele Naţiunilor Unite, pe care le-a servit cu loialitate vreme îndelungată.

A PERSON OF INTEREST de Susan Choi. (Viking, 24.95 $.) Protagonistul derutat al acestui roman, un profesor de matematică de origine asiatică, devine suspect într-o anchetă asupra unui asasinat cu bombă trimisă prin poştă.

THE SPARE WIFE de Alex Witchel. (Knopf, 23.95 $.)În romanul satiric al lui Witchel, trupa veninoasă din Upper East Side este martoră şi exploatează o relaţie dintre doi adulterini.

PICTURES AT A REVOLUTION: Five Movies and the Birth of the New Hollywood de Mark Harris. (Penguin Press, 27.95 $.) Nominalizaţii pentru cel mai bun film al anului 1967 erau un colaj al spiritului american şi chiar mai mult.

DETECTIVE STORY de Imre Kertesz. Tradus de Tim Wilkinson. (Knopf, 21 $.) Povestitorul din cartea scriitorului ungur laureat al premiului Nobel este un menbru mărunt al poliţiei secrete în timpul unei dictaturi sud-americane.

THE SEVEN DAYS OF PETER CRUMB de Jonny Glynn. (Harper Perennial, broşat, 13.95 $.)

Protagonistul profund tulburat al lui Glynn discută despre hăcuielile sale la fel ca despre artă şi politică.

MODERN LIFE: Poems de Matthea Harvey. (Graywolf, broşat, 14 $.) Harvey este dornică să îşi asume riscuri, iar răsplata este una bogată şi rară, poezie autentică.

THE RESERVE de Russell Banks. (Harper/HarperCollins, 24.95 $.) Acest roman despre dragoste, artă şi clasă este plasat în Adirondack, locul de distracţie al bogătaşilor în anii 1930.

Recenziile complete ale acestor cărţi şi ale altora recent apărute sunt pe web: nytimes.com/books.

Prizonieră la palat Romanul lui John Burnham Schwartz este narat de o nefericită împărăteasă japoneză.

DE LESLEY DOWNER

F

AMILIILE regale şi dinastiile imperiale sunt, prin însăşi natura lor, îngrădite şi ascunse.

Dacă nu-şi pot menţine aura de mister în această epocă democratică, le rămân puţine temeiuri de-a exista.

Regina Elisabeta a II-a nu dă interviuri, aşa cum n-o fac nici împăratul şi împărăteasa Japoniei. În filmul său

THE COMMONER

de John Burnham Schwartz.

351 pag. Nan A. Talese/Doubleday.

24.95 $.

„Regina“, Stephen Frears a încercat să-şi imagineze ce se întâmplă în mintea monarhului britanic. În noul său roman, The Commoner (O femeie de rând), John Burnham Schwartz adoptă o perspectivă asemănătoare – şi la fel de plină de înţelegere – asupra împărătesei Japoniei.

Povestea adevărată pe care se bazează romanul e foarte cunoscută. În 1957, prinţul moştenitor al Japoniei, Akihito, a întâlnit o tânără frumoasă, Michiko Shoda, pe terenul de tenis. Ea a devenit prima femeie de rând care s-a căsătorit cu un membru al familiei imperiale. Dispreţuită de soacra ei, care o considera o parvenită şi o intrusă, Michiko a căzut pradă, în cele din urmă, unei depresii atât de puternice încât şi-a pierdut o vreme capacitatea de a vorbi. La generaţia următoare, fiul ei cel mare, prinţul Naruhito, s-a îndrăgostit şi el de o femeie de rând, ajungându-se, din nou, la consecinţe teribile.

Din această poveste sfâşietoare, Schwartz a urzit un roman delicat, elegiac, deosebit de înduioşător şi absolut convingător. Cu multă imaginaţie, a reconstruit povestea intimă şi a reuşit, totodată, să respecte, în mare măsură, adevărul din insuficientele amănunte care au fost dezvăluite publicului.

Dublura lui Michiko, pe nume Haruko, e un copil protejat şi singur la părinţi, odrasla unui proprietar bogat al unei companii producătoare de sake. Din când în când, se gândeşte pentru o clipă la împărat: înainte de război, îl consideră un zeu care nu poate fi privit în ochi, iar după aceea imaginea lui e cea din celebra fotografie în care este dominat, în înălţime, de generalul MacArthur.

După absolvirea unei universităţi de elită din Tokio, Haruko se Cea mai recentă carte a lui Lesley Downer, „The Last Concubine“, a fost publicată de curând în Marea Britanie.

FOTO: MICHAEL CROUSER

distrează pe terenul de tenis, în vreme ce părinţii ei îşi concentrează atenţia asupra sarcinii serioase de a-i evalua pe posibilii pretendenţi.

Apoi soseşte vestea că prinţul moştenitor urmează să viziteze oraşul Karuizawa, unde familia lui Haruko îşi petrece vacanţele de vară. Pusă să joace o partidă de tenis cu prinţul, aceasta nu se poate abţine să câştige – o încălcare a etichetei care stârneşte interesul tânărului. Pe măsură ce prietenia lor devine mai strânsă, tatăl lui Haruko o previne: „E mai degrabă o instituţie şi un simbol decât un bărbat“.

Când mentorul prinţului moştenitor vine să prezinte o cerere în căsătorie după protocol, tatăl lui Haruko încearcă să-l abată, avertizându-l prevăzător că prăpastia dintre familiile lor e „prea mare“. Însă Haruko şi pretendentul ei princiar

Romanul lui Schwartz e bazat pe povestea adevărată a actualului cuplu imperial japonez. sunt îndrăgostiţi, iar lui i se permite să continue să-i facă curte, în felul lui potolit şi totuşi hotărât, trecând apoi de la logodnă la căsătorie.

Cu toate acestea, aflată în lumea închisă a palatului, Haruko nu mai poate fi protejată de familia ei. Nici măcar soţul său n-o poate apăra de limba ascuţită a doamnei Oshima, aristocratica ei primă doamnă de onoare, o fanatică înverşunat de credincioasă împărătesei. Cum singura sa menire e cea de a aduce pe lume un moştenitor de sex masculin, Haruko rămâne însărcinată la timpul potrivit. Însă, la scurtă vreme după naşterea fiului său, îşi dă seama că va trebui să renunţe la el.

Doamna Oshima îi reaminteşte pe un ton glacial: „Chiar dacă este copi-

lul tău, nu-ţi aparţine“. Incapabilă săşi ducă singură povara, Haruko suferă, în cele din urmă, o depresie. Deşi îşi recapătă vocea, nu va mai putea să-şi recapete pe deplin şi spiritul.

Pe măsură ce se scurg anii, atinge un echilibru afectiv fragil, doar pentru a vedea cum, câteva decenii mai târziu, fiul său cunoaşte o frumoasă femeie de rând, pe nume Keiko, iar înfiorătoarea poveste se repetă.

Schwartz a mai scris despre Japonia – în romanul Bicycle Days, bazat pe experienţa unei veri petrecută acolo în tinereţe, pe la mijlocul anilor ’80 – şi s-a impus ca un maestru al atmosferei în beletristica mai recentă, îndeosebi în romanul Reservation Road, o poveste despre moarte şi pierdere care, asemeni celei din The Commoner, e îmbibată cu enorm de multă tristeţe.

E limpede că Schwartz a făcut cercetări considerabile asupra vieţii împărătesei şi a prinţesei moştenitoare şi pare, totodată, să aibă un acces extraordinar la Agenţia Imperială de Administraţie, ai cărei membri sunt paznicii tradiţionali foarte stricţi ai familiei regale japoneze şi ai complicatei sale vieţi de curte. Scriitorul evocă, cu însufleţire, secretele şi ceremoniile palatului imperial, inclusiv nunta lui Haruko cu prinţul moştenitor şi ritualul numit Daijosai, care se desfăşoară cu ocazia încoronării unui nou împărat, acesta din urmă săvârşindu-l singur şi nevăzut de nimeni. E un lucru magic să vezi cum se ridică, cu multă imaginaţie, cortina din faţa acestor mistere.

Totuşi, te întrebi ce-ar putea înţelege japonezii conservatori din această descriere a excentricităţii Împăratului Hirohito şi a ferocităţii vieţii din interiorul palatului.

La urma urmei, Ben Hills, autorul australian al unei biografii recente, Princess Masako: Prisoner of the Chrysanthemum Throne, a primit ameninţări cu moartea care au împiedicat, la început, publicarea cărţii sale în traducere japoneză.

Schwartz îşi provoacă de unul singur o parte din greutăţi. Din moment ce Haruko e naratoarea cărţii, pe măsură ce ea înaintează în vârstă, iar nora ei începe să intre în centrul atenţiei, tonul personal este redus.

Din când în când, chiar şi proza pare să alunece într-un stil de reportaj insipid. Iar fiindcă întâmplările din vieţile celor două femei se repetă, povestirea lui Schwartz este şi ea, în mod intenţionat, repetitivă.

Totuşi, într-un mod oarecum înduioşător, autorul se abate de la sursele sale, dând un final fericit romanului. Însă, după atâta realism trist, încheierea pare doar o închipuire fermecătoare. Ştim cu h toţii ce s-a întâmplat de fapt.

19

Raftul cu ediţii broşate THE WELSH GIRL de Peter Ho Davies. (Mariner/Houghton Mifflin, 13.95 $.)

Vieţile a trei oameni se intersectează într-un oraş din nordul Wales-ului în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: fiica însărcinată a unui oier, care tânjeşte la lucruri măreţe, un tânăr prizonier de război german, deţinut într-un lagăr de lângă oraş şi un metis iudeo-german care interoghează prizonierii pentru britanici. Romanul de debut al lui Davies este un „studiu caleidoscopic al prăpastiei...dintre istoria personală şi istoria desfăşurată pe scena lumii“, a scris Jennifer Egan în Book Review.

THE AENEID de Virgiliu. Tradus de Robert Fagles.

(Penguin, 16 $.) Povestea călătoriilor lui Eneas şi întemeierea Imperiului Roman a fost tradusă în engleză de multe ori, iar Fagles, profesor emerit de literatură comparată la Princeton, care a mai tradus Iliada şi Odiseea lui Homer, „intră în luptă bine înarmat“, spune criticul nostru Brad Leithauser. El adaugă că Fagles transpune hexametrii latini ai lui Virgiliu (foto dreapta) în versuri de lungimi variabile, de o „întindere … foarte potrivită fluxului şi refluxului acestei poveşti vaste“.

Bestselleruri Săpt. aceasta

MORAL DISORDER: And Other Stories de Margaret Atwood. (Anchor,

13.95 $.) Aceste 11 povestiri lax interconectate – prima colecţie Atwood în 15 ani – dau o senzaţie autobiografică pe măsură ce trasează destinul unei femei din Canada, de la copilărie la maternitate şi bătrâneţe.

Două biografii recente ale favoritei lui Hitler, Leni Riefenstahl, care ar putea fi cel mai controversat regizor din istorie, încearcă să-i descâlcească mulţimea de minciuni şi să îi pună creaţiile în perspectivă istorică. Steven Bach, responsabil cu producţia mondială pentru United Artists şi care a scris alte două biografii, oferă o variantă fascinantă asupra turnării filmului „Triumph of the Will“ în LENI: The Life and Work of Leni Riefenstahl (Vintage, 16.95 $). Profesorul de film, teatru şi istorie de la Universitatea din Köln Jürgen Trimborn o prezintă pe Riefenstahl mai ales ca o carieristă în LENI RIEFENSTAHL: A Life, tradus de Edna McCown (Faber & Faber, 17 $.).

WINTERWOOD de Patrick McCabe. (Bloomsbury, 14.95 $.) Un ziarist de pro-

vincie este vrăjit, uneori la propriu, de un scripcar bătrân şi extravagant în „cel mai recent delir romanesc“ al scriitorului irlandez, aşa cum spune criticul nostru Gregory Cowles. Continuă: „Mulţi scriitori insistă că e periculos să uiţi trecutul, dar McCabe sugerează că e mai periculos să ţi-l aminteşti“.

THE GOLDEN ROAD: Notes on My Gentrification de

Caille Millner. (Penguin, 14$.) Născut în 1979 în San Jose, Millner s-a confruntat cu identitatea sa – ca afro-americană crescută în zona latino a oraşului, ca negresă din clasa mijlocie în Silicon Valley, ca studentă la Harvard şi mai târziu ca locuitoare în New York, Londra şi Cape Town.

Millner, care acum e în conducerea editorială a The San Francisco Chronicle, pare discretă în legătură cu mare parte a vieţii sale personale, dar secvenţele pe care ni le oferă ne dezvăluie „o tânără idealistă, cu un echilibru delicat şi disperată să crească … să ne cucerească“, a scris Amy Finnerty în Book Review.

POWER, FAITH, AND FANTASY: America in the Middle East, 1776 to

the Present de Michael B. Oren. (Norton, 17.95 $.) Interacţiunea Americii cu Orientul Mijlociu începe cu Thomas Jefferson şi piraţii din Berberia în această istorisire ambiţioasă a unui cercetător evreu născut în America.

Oren este interesat în special de episoadele mai puţin notorii precum efortul misionar din secolul 19; capitolele cu America drept superputere sunt mai puţin convingătoare. Oren demonstrează confuzia noatră perpetuă în privinţa Orientului Mijlociu şi incapacitatea de a fi oneşti în privinţa motivelor pe care le avem în legătură cu regiunea. ELSA DIXLER

20

Săpt. aceasta

FICŢIUNE-FORMAT DE BUZUNAR

Săpt. în listă

1

DREAM CHASER de Sherrilyn Kenyon. (St. Martin’s, 7.99 $.) Xypher Vânătorul de Vise adaugă un medic la lista de ajutoare în lupta sa cu demonii.

2

ATONEMENT de Ian McEwan (Anchor, 14.95 $.) O cro- 13 nică a dezintegrării vieţii idilice a unei familii engleze.

2

HARD TO HANDLE de Lori Foster. (Berkley, 7.99 $.) Un prac- 1 ticant de lupte extreme se retrage în munţi ca să se odihnească, iar proprietăreasa devine partenera sa de antrenament.

3*

WATER FOR ELEPHANTS de Sara Gruen. (Al23 gonquin, 13.95 $.) Un tânăr – şi un elefant – salvează un circ în perioada Marii Crize.

3

4

THE 6TH TARGET de James Patterson şi Maxine Paetro. (Grand Central, 14.99 $.) Detectivul Lindsay Boxer şi clubul Women’s Murder investighează dispariţia câtorva copii în San Francisco.

DAWN’S AWAKENING de Lora Leigh. (Berkley, 7.99 $.) Parte om, parte felină, o femeie descoperă că e imposibil să-i reziste bărbatului pe care trebuia să îl protejeze.

4

SISTERS de Danielle Steel. (Dell, 7.99 $.) După o trage- 2 die în familie, patru surori cu vieţi foarte diferite decid să împartă o reşedinţă în Manhattan.

5

SNOWFALL AT WILLOW LAKE de Susan Wiggs.

(Mira, 7.99 $.) Un avocat influent supravieţuieşte unei luări de ostatici şi se întoarce acasă, la familie, şi la pasiune.

6

THE FAITHFUL SPY de Alex Berenson. (Jove, 9.99 $.) 2 Un ofiţer C.I.A. infiltrat în Al Qaeda înainte de 11 septembrie 2001 se întoarce din munţii Pakistanului pentru a avertiza asupra unui nou atac terorist.

7*

WHITETHORN WOODS de Maeve Binchy. (Anchor, 2 7.99 $.) Proiectul unei autostrăzi ameninţă un sat irlandez.

8

TOM CLANCY’S ENDWAR de David Michaels.

(Berkley, 9.99 $.) După ce Arabia Saudită şi Iranul se distrug reciproc într-un schimb de atacuri cu arme nucleare, Rusia începe să-şi reclădească puterea militară.

1

9

WHITE LIES de Jayne Ann Krentz. (Jove, 9.99 $.) Doi membri ai Arcane Society, dedicată cercetării paranormalului, investighează o serie de crime.

1

5

5

THE KITE RUNNER de Khaled Hosseini. (Riverhead, 23 15.95 $ şi 14 $.) Un afgan-american se întoarce la Kabul pentru a afla cum s-a descurcat un prieten din copilărie sub regimul taliban.

6

NINETEEN MINUTES de Jodi Picoult. (Washington Square, 15 $.) Urmările unui atac armat la un liceu dezvăluie lanţul slăbiciunilor dintr-un orăşel din New Hampshire.

1

7

THE FRIDAY NIGHT KNITTING CLUB de Kate Jacobs. (Berkley, 14 $.) Un grup de femei se întâlneşte săptămânal într-o mercerie din New York.

6

8

SOMEDAY de Karen Kingsbury. (Tyndale House, 13.99 $) În cartea a 3-a din seria Sunrise sunt explorate conflictele familiale şi presiunile vieţii de vedetă.

2

9

THE OTHER BOLEYN GIRL, de Philippa Gregory.

(Touchstone, 16 $.) Povestea unei intrigi de curte cu Henric al VIII-lea, Mary şi Anne Boleyn.

3

10

LOVE IN THE TIME OF CHOLERA de Gabriel Gar- 19 cía Márquez. (Vintage International, 14.95 $.) Dragostea unui poet columbian faţă de o femeie este greu încercată.

11

THE ROAD de Cormac McCarthy. (Vintage, 14.95 $.)

Un tată şi un fiu călătoresc într-o Americă post-apocaliptică.

VAMPIRES ARE FOREVER de Lynsay Sands. (Avon, 10* 6.99 $.) O femeie începe să suspecteze că asociatul ei

1

1

2

2

sexy nu e chiar muritor.

MATTERS OF HONOR de Louis Begley. (Ballantine, 15 $.)

Câţiva membri ai promoţiei 1950 de la Harvard – unul, supravieţuitor al Holocaustului care vrea să se îndepărteze de rădăcinile de emigrant, al doilea, scriitor aspirant dintr-o veche familie din New England – trec prin colegiu şi lumea de după în acest roman al autorului cărţilor Wartime Lies şi About Schmidt.

Săpt. în listă

25 Februarie 2008

THE PILLARS OF THE EARTH de Ken Follett. (New 13 American Library, 24.95 $ şi 20 $.) Crimă, incendiu şi pofte trupeşti înconjoară construcţia unei catedrale.

BETTER: A Surgeon’s Notes on Performance de Atul

Gawande. (Picador, 14 $.) „Ce îţi trebuie ca să reuşeşti în ceva unde eşecul e atât de posibil?“ se întreabă Gawande, chirurg şi totodată membru al redacţiei The New Yorker. În aceste eseuri amestecă studii clinice cu anecdote din alte discipline ca să explice cum reuşesc unii medici să nu ajungă „roboţi în halate albe“.

FICŢIUNE FORMAT CLASIC

Ediţii broşate

1

THE GREAT RISK SHIFT: The New Economic Insecurity and the Decline of the

American Dream de Jacob S. Hacker. (Oxford, 15.95 $.) Hacker, profesor la Yale, relatează povestea declinului securităţii economice în America ultimilor 30 de ani. „Probleme odată rezervate clasei sărace – lipsa asigurărilor de sănătate şi a accesului la pensii garantate, insecuritatea profesională şi acumularea datoriilor, falimentul şi sechestrarea locuinţelor – au devenit o parte din ce în ce mai importantă a vieţii normale a clasei de mijloc“, scrie Hacker în prefaţa la această ediţie adăugită. Idealul său este cel al unei „societăţi a securităţii si oportunităţilor“ care să restabiliească siguranţa financiară a americanilor de rând.

The New York Times Book Review

BODY SURFING de Anita Shreve. (Back Bay, 14.99 $.) O 12* femeie acceptă un job de educatoare şi ajunge să fie impli-

23

THE MEMORY KEEPER’S DAUGHTER de Kim Edwards. (Penguin, 14 $.) Decizia unui medic de a-şi interna într-un azil fiica nou-născută, când află că are sindromul Down, îi obsedează pe toţi cei implicaţi.

TREASURES de Nora Roberts. (Silhouette, 7.99 $.) O reeditare a două romane, Secret Star şi Treasures Lost, Treasures Found.

12

THE PILLARS OF THE EARTH de Ken Follett. (Sig- 16 net, 7.99 $.) Crimă, incendiu şi pofte trupeşti înconjoară construcţia unei catedrale din secolul al XII-lea; reeditare a unui roman din 1989.

13

ATONEMENT de Ian McEwan. (Anchor, 7.99 $.) O 10 cronică a dezintegrării vieţii idilice a unei familii engleze.

WHITE NIGHT de Jim Butcher. (Roc, 7.99 $.) Cineva ucide vrăjitori de rang mic din Chicago şi suspectul este fratele vitreg al lui Harry Dresden, un vrăjitor detectiv.

3

4

cată în tensiunile şi rivalităţile dintr-o familie bogată.

13

11

23

14

THE ALCHEMIST de Paulo Coelho. (HarperOne, 23 13.95 $.) Un tânăr cioban spaniol călătoreşte în Egipt în căutarea unei comori.

14

15

SUITE FRANÇAISE de Irène Némirovsky. (Vintage, 14.95 $.) Două nuvele, care au fost descoperite la peste 50 de ani după moartea autoarei lor la Auschwitz.

PLUM LOVIN’ de Janet Evanovich. (St. Martin’s, 15* 6.99 $.) Un bărbat misterios din viaţa lui Stephanie

23

1

5

Plum o ajută să ia urma unei peţitoare care a scăpat de cauţiune.

16

NO COUNTRY FOR OLD MEN de Cormac McCarthy.

14 (Vintage, 14 $.) În acest roman reeditat, necazurile se abat asupra unui bărbat din vestul Texasului, care găseşte 2 milioane de dolari obţinuţi din droguri – şi decide să-i păstreze.

16

THREE IN DEATH de J. D. Robb. (Berkley, 7.99 $.) O reeditare a trei povestiri – Interlude in Death, Midnight in Death şi Haunted in Death – scrise de Nora Roberts, sub pseudonim.

2

17

THOSE WHO SAVE US de Jenna Blum. (Harvest, 14 $.) O profesoară de istorie germană cercetează ce s-a întâmplat cu adevărat în viaţa mamei ei în Germania celui de-Al Doilea Război Mondial.

17

THE WATCHMAN de Robert Crais. (Pocket Star, 7.99 $.) Un fost poliţist din Los Angeles devine garda de corp a unei moştenitoare derutate, urmărită de moarte.

2

18

THE EMPEROR’S CHILDREN de Claire Messud.

23 (Vintage, 14.95 $.) Câţiva privilegiaţi având puţin peste 30 de ani încearcă să-şi facă un nume în lumea literară newyorkeză chiar înainte de 11 septembrie 2001.

18

DADDY’S GIRL de Lisa Scottoline. (Harper/HarperCollins, 7.99 $.) Prinsă în mijlocul unei revolte într-o închisoare, o profesoară la drept trebuie să se apere când e acuzată pe nedrept de crimă.

2

19

THE QUEST de Wilbur Smith. (St. Martin’s, 9.99 $.) În Egiptul antic, un mag caută cauza mai multor molime.

1

20

FREEFALL de JoAnn Ross. (Signet, 7.99 $.) Un fost combatant al Marinei în Afganistan şi o femeie care încearcă să îşi refacă viaţa se îndrăgostesc în insulele Sudului, unde îşi petreceau verile în copilărie.

1

GATHERING de Anne Enright. (Black Cat/Grove, 14 $.)

19* THE O femeie de vârstă mijlocie încearcă să se împace cu sinucide-

2

15

rea fratelui ei; cartea a câştigat Man Booker Prize în 2007.

20

PS, I LOVE YOU de Cecelia Ahern. (Hyperion, 13.95 $.) O văduvă tânără înfăptuieşte o serie de sarcini pe care soţul ei i le-a lăsat într-un pachet de scrisori.

11

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 9 februarie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe nytimes.com/books.

Bestselleruri Săpt. aceasta

The New York Times Book Review

NONFICŢIUNE

Săpt. în listă

Săpt. aceasta

1

EAT, PRAY, LOVE de Elizabeth Gilbert. (Penguin, 55 15 $.) Călătoria de un an a unei scriitoare în căutarea propriei identităţi o poartă prin Italia, India şi Indonezia.

2

THREE CUPS OF TEA de Greg Mortenson şi David Oliver Relin. 54 (Penguin, 15 $.) Un fost alpinist ridică şcoli în Pakistan şi Afganistan.

3

THE AUDACITY OF HOPE de Barack Obama.

(Three Rivers, 14.95 $.) Senatorul de Illinois propune ca americanii să depăşească divizarea politică.

7

THE GIFT OF FEAR de Gavin Becker. (Delta, 15 $; Dell, 7.99 $.) Despre semnalele intuitive care ne pot proteja să nu devenim victimele violenţei.

5

4 5* 6 7

THE INNOCENT MAN de John Grisham. (Delta, 16 $; 12 Dell, 7.99 $.) Prima carte de non-ficţiune a lui Grisham are ca personaj principal un om condamnat pe nedrept la moarte.

DREAMS FROM MY FATHER de Barack Obama.

82 (Three Rivers, 13.95 $.) Senatorul povesteşte despre viaţa sa ca fiu al unui bărbat african şi al unei americance albe.

THE GLASS CASTLE de Jeannette Walls. (Scribner, 109 15 $.) Autoarea îşi aminteşte o copilărie bizară în timpul căreia ea şi fraţii ei s-au mutat de nenumărate ori.

INTO THE WILD de Jon Krakauer. (Anchor, 12.95 $.) 142 Obsesia unui bărbat pentru sălbăticie sfârşeşte tragic.

9

90 MINUTES IN HEAVEN de Don Piper cu Cecil 68 Murphey. (Revell, 12.99 $.) Un preot povesteşte experienţa lumii de dincolo pe care a avut-o după un accident.

THE DIVING BELL AND THE BUTTERFLY de Jean-Dominique Bauby. (Vintage, 12.95 $; 11.95 $.)

După un atac cerebral care l-a lăsat infirm, editorul ediţiei franceze a revistei Elle a scris acest volum memorialistic comunicând cu ochiul stâng.

25 Februarie 2008 Săpt. în listă

11

CHARLIE WILSON’S WAR de George Crile. (Grove, 14.95 $; 14 $.) Cronica eforturilor unui congresman de a dirija miliarde către rezistenţa antisovietică din Afganistan, în anii ‘80.

9

12

THE GOD DELUSION, de Richard Dawkins. (Mariner, 15.95 $.) Un cercetător de la Oxford susţine iraţionalitatea credinţei în Dumnezeu.

6

WORLD IS FLAT de Thomas L. Friedman. (Picador, 29 13* THE 16 $.) O nouă ediţie a unei analize a politicii economice şi ex-

8

10

Ediţii broşate

terne a secolului XXI, făcută de un jurnalist de la The Times.

14

THE TIPPING POINT de Malcolm Gladwell. (Back 182 Bay/Little, Brown, 14.95 $.) Un studiu al epidemiilor sociale, cunoscute şi sub numele de obsesii.

15

THE OMNIVORE’S DILEMMA de Michael Pollan.

24 (Penguin, 16 $.) Urmărind hrana de la sursă până în farfurie, un jurnalist vorbeşte despre apetit şi conştiinţă.

16

JOHN ADAMS de David McCullough. (Simon & Schuster, 20 $.) O biografie a primului vicepreşedinte şi al doilea preşedinte al Statelor Unite.

17

I HOPE THEY SERVE BEER IN HELL de Tucker Max. 19 (Citadel, 12.95 $.) Reflecţiile unui Don Juan egocentric şi beţiv.

18

BLINK de Malcolm Gladwell. (Back Bay/Little, Brown, 45 15.99 $.) Importanţa instinctului.

19

BETTER de Atul Gawande. (Picador, 14 $.) Un chirurg, colaborator la The New Yorker, descrie cum se străduiesc medicii să îşi îmbunătăţească performanţele.

20

THE PORTABLE ATHEIST editat de Christopher Hitchens. (Da Capo, 17.50 $.) Zeci de lecturi pentru atei, din autori din trecut şi din prezent.

5

25

1

14

Sfaturi, Cărţi practice şi Diverse Săpt. aceasta

EDIŢII CARTONATE

Săpt. în listă

Săpt. aceasta

EDIŢII BROŞATE

Săpt. în listă

1

THE SECRET de Rhonda Byrne. (Atria/Beyond Words, 23.95 $.) Legea atracţiei ca o cheie pentru a obţine ceea ce vrei.

57

1

A NEW EARTH de Eckhart Tolle. (Plume, 14 $.) Un maestru spiritual ne învaţă să fim toleranţi ca să evităm conflictele şi suferinţa.

2

2

YOU: STAYING YOUNG de Michael F. Roizen şi Mehmet C. Oz şi al. (Free Press, 26 $.) Principiile longevităţii şi cum să combaţi efectele îmbătrânirii.

15

2

YOU CAN HEAL YOUR LIFE de Louise L. Hay. (Hay House, 17.95 $ şi 14.95 $.) Recomandările unui psiholog pentru recâştigarea încrederii şi a respectului de sine, prin autovindecare minte-trup.

15

3

ONE MONTH TO LIVE de Kerry şi Chris Shook.

(WaterBrook, 19.99 $.) Să trăim aşa cum vrea Dumnezeu, făcând ca fiecare zi să fie importantă. (†)

1

3

1

4

BECOME A BETTER YOU de Joel Osteen. (Free 17 Press, 25 $.) Şapte secrete pentru a te bucura de viaţă.

THE SPEED OF TRUST de Stephen M. R. Covey în colaborare cu Rebecca R. Merrill. (Free Press, 15 $.)

Cum să cultivăm încrederea în politică, afaceri şi în relaţiile personale. (†)

5*

HOW NOT TO LOOK OLD de Charla Krupp.

6 (Springboard, 25.99 $.) Sfaturi de la un fost beauty editor.

4

SKINNY BITCH de Rory Freedman şi Kim Barnouin. 31 (Running Press, 13.95 $.) Sfaturi din lumea modelingului pentru o dietă vegan.

6

DOES THIS CLUTTER MAKE MY BUTT LOOK FAT? de Peter Walsh. (Free Press, 25 $.) Un expert în reorganizare îşi aplică tehnicile în bucătărie, asupra listei de cumpărături şi a planului alimentar.

5

THE POWER OF NOW de Eckhart Tolle. (New 17 World Library, 14 $.) Un ghid pentru dezvoltare personală şi iluminare spirituală.

7

DECEPTIVELY DELICIOUS de Jessica Seinfeld.

18 (Collins/HarperCollins, 24.95 $.) Mama a trei copii (şi soţia lui Jerry Seinfeld) ne dezvăluie trucuri şi reţete pentru a-i învăţa pe copii să mănânce sănătos.

6

WHAT TO EXPECT WHEN YOU’RE EXPECTING 348 de Heidi Murkoff, Arlene Eisenberg şi Sandee Hathaway.

(Workman, 13.95 $.) Sfaturi pentru viitorii părinţi. (†)

7

THE DANGEROUS BOOK FOR BOYS de Conn 40 Iggulden şi Hal Iggulden. (Collins/HarperCollins, 24.95 $.) Aruncatul pietrelor la suprafaţa apei, legatul profesionist al unui nod şi alte activităţi esenţiale care nu includ jocuri video.

THE FIVE LOVE LANGUAGES de Gary Chapman. 33 (Northfield, 13.99 $.) Cum să-ţi comunici iubirea astfel ca partenerul tău să înţeleagă.

8

GETTING THINGS DONE de David Allen. (Penguin, 13 15 $.) Un consultant în eficienţă dă sfaturi despre cum să ţii stresul la distanţă organizându-ţi timpul mai bine.

9

JIM CRAMER’S STAY MAD FOR LIFE de James J. Cramer cu Cliff Mason. (Simon & Schuster, 26 $.)

Gazda emisiunii CNBC „Mad Money“ explică cum să te îmbogăţeşti şi să rămâi bogat.

9

MAKING THE CUT de Jillian Michaels. (Three Rivers, 14.95 $.) Fitness şi sfaturi pentru dietă de la un antrenor din „The Biggest Loser“ de pe NBC.

10

THE DARING BOOK FOR GIRLS de Andrea J. 15 Buchanan şi Miriam Peskowitz. (Collins/Harper-Collins, 24.95 $.) Poveşti şi proiecte pentru cele ce caută aventura.

10

THE WORLD ALMANAC AND BOOK OF FACTS 13 2008 editat de C. Alan Joyce. (World Almanac, 12.99 $.) Cea mai recentă ediţie a unei cărţi de referinţă.

8*

1

7 1

29

Părintele Curtezan În New York-ul secolului XVIII în viziunea lui Jerome Charyn, George Washington se amestecă printre prostituate, escroci, spioni şi alţi ticăloşi.

DE STACY SCHIFF UNT eroii picareşti „blonzii“ literaturii? Sunt cu siguranţă mai nostimi.

Nu stau niciodată acasă sâmbătă seara. Nu stau niciodată pe acasă şi gata.

Anturajul dubios li se potriveşte. Contăm pe ei când vine vorba de comportament obraznic, mai ales că e treaba lor să demaşte elementele necurate ale societăţii, partea întunecată a naturii umane. Dacă nu ademenesc pe cineva să le acopere urmele, îi găsiţi dând târcoale femeii nepotrivite. La nivelul lor, cei doi Tom, Sawyer şi Jones, îl pot primi cu braţele deschise pe Johnny One-Eye, cea mai nouă idee a lui Jerome Charyn.

Probabil că picarescul reprezintă o ulti-

S

JOHNNY ONE-EYE

A Tale of the American Revolution de Jerome Charyn.

479 pag. W. W. Norton & Company. 25.95 $.

mă frontieră pentru Charyn, care a aşezat steaguri strălucitoare pe întreg peisajul literar. Autor a mai mult de 30 de romane şi al unei serii de memorii, a scris romane poliţiste, cărţi pentru copii, benzi desenate. A dedicat cărţi lui Isaac Babel şi Quentin Tarantino, o piesă de teatru regelui George III. Nu se culcă pe lauri; cred că imaginaţia lui nu are odihnă nici la banda rulantă de bagaje după vreo întârziere mare a unui zbor internaţional care nu a oferit măcar pături călătorilor. Charyn a mai făcut aluzie la fascinaţia sa faţă de George Washington. Aici, ficţiunea sa se amestecă cu secolul XVIII, iar a noastră cu revoluţia americană.

După cum explică într-o notă de autor, Charyn dorea să se distreze cu fantomele lui Washington, Alexander Hamilton şi Benedict Arnold: „Aşa am început să scriu despre Arnold, sperând să-i transform trădarea într-un fel de căutare demonică, nu pentru a-l preamări sau pentru a trece cu vederea modul în care se furişa pe la spatele lui Washington, ci pentru a-i descoperi muzica, vocea, cu toată pucioasa, vanitatea şi lăcomia sa“. Însă muzica nu a apărut. A reapărut, însă, Washington. Prin el, Charyn a descoperit ceva – nu putea fi decât darul unei benzi rulante de bagaje blocată – ce a scăpat generaţiilor de istorici: „Washington chiar a avut o «voce» şi o mulţime de sentimente în spatele purtării aspre“. Bunul general avea doar nevoie de ajutor pentru a le exprima.

Iată-l pe Johnny One-Eye, un băiat de 17 ani „cu obârşie incertă“, un reuşit „gunoier şi ticălos“ de modă veche, o puşlama slobodă la gură şi iute la minte, cu mai mulţi mentori decât era cazul şi cu educaţia nefinalizată la King´s College. Pe Johnny nu-l Stacy Schiff este autoarea recentei cărţi „A Great Improvisation: Franklin, France, and the Birth of America“.

22

deranjează să-i spună unui general american ostenit poveşti care îi plac atât de mult lui Washington; ştie Gulliver´s Travels pe dinafară. Printre puţinele sale bunuri, enumără o ediţie din Eschil, deşi momentan împrumutată unui prieten cu studii înalte.

Povestea lui Johnny începe „chiar sub masca războiului“ şi se termină cu înşelăciunea păcii; între cele două apar numeroase subterfugii. Pentru neiniţiaţi, „călugăriţele“ lumii sale sunt prostituate. „Citadela“ lui Washington în New York, casa lui departe de casă, „singurul său adevărat cartier general“ este bordelul.

Iar Johnny nu este atât de nesigur de originea sa. Este convins că este rodul dragostei unui general ilustru bine „dotat“, ceea ce face încă mai dureros faptul că-şi împarte patul cu comandantul suprem.

Mama lui Johnny nu este alta decât roşcata certăreaţă din fruntea celui de-al doilea cartier general al lui Washington, maica superioară, doamna Gertrude Jennings.

La sfârşitul poveştii, Johnny descoperă că şi el a omis o parte esenţială a intrigii, o misiune secretă foarte periculoasă. „Noi, băieţii, ne ducem micile noastre războaie, în vreme ce femeile ne dau târcoale, ca şoimarii cu şoimii lor invizibili“, observă el cu înţelepciune.

Cele de mai sus explică de ce Johnny se dovedeşte a fi o monedă de schimb britanică, deşi Charyn nu are mare nevoie de scuze pentru desfrânare. La începutul romanului, Johnny a călătorit „cu Arnold la Quebec, şi-a pierdut un ochi şi aproa-

pe că a putrezit în temniţa lui Geroge Washington“. Vagabond căruia nu-i scapă nimic, stă iarăşi într-o închisoare britanică. Se trezeşte cu un laţ în jurul gâtului; fuge în Canada. Între timp, se pare că toţi au o slăbiciune pentru el, cel puţin atunci când nu încearcă să îl omoare. Lafayette îi şopteşte cuvinte tandre. Arnold îl îmbăia-

Personajele lui Charyn vorbesc pe un ton halucinant: Gilbert şi Sullivan pe tonuri de flaut şi tobă. ză şi îl duce în pat. Washington îl îmbracă cu una din cămăşile sale imense de noapte. Amanta generalului William Howe îl seduce, într-o scenă din trăsură ce ar face-o şi pe Emma Bovary să roşească. În ceea ce-l priveşte, Johnny nu vrea să fie decât răsfăţatul unei singure persoane: Clara, blonda cu ochi verzi, ten cafeniu şi rădăcini de culoare, care îl citeşte pe Eschil, vedeta bordelului doamnei Jennings. Un timp se mulţumeşte să mângâie pantofii Clarei, care pentru ea sunt adevărate arme de seducţie. Poate că statuara Clara este partenera lui de joacă din copilărie, însă ea nu este vreo timidă.

Apare şi dispare de pe scenă şi aproape dispare din peisaj, îngrijindu-se admirabil de ambele tabere, inclusiv de eroul nostru, care a trecut şi prin patul lui Washington.

Este o creaţie inspirată într-un peisaj imaginar bogat, însufleţit de brutalitatea vremurilor. Charyn descrie un New York devastat: „Se înălţau aburi otrăvitori din noroiul şi din apa sălcie de lângă docuri.

Erau resturi de cadavre peste tot, grămezi nesfârşite de gunoaie – străzile erau ca nişte păşuni răvăşite de cirezi de vaci cu tălăngi agăţate de cozi. Oamenii rătăceau pe lângă ele, soldaţi de orice credinţă, britanici şi cei din regimentul Royal DeuxPonts şi din Hessian care fuseseră cumva lăsaţi în urmă“. Adulmecă mirosul de scalp ars, o batjocură cumplită. Este memorabilă scena ridicolă în care confuzul domn William Howe şi obositul Washington intră simultan în dormitorul aceleiaşi doamne, comandantul britanic fiind prea gentleman pentru a admite prezenţa incomodă a celuilalt. Aici Charyn îl întrece şi pe Samuel Johnson: budoarul este ultimul refugiu al unui ticălos.

Charyn inventează şi un limbaj foarte original pentru personajele sale, care vorbesc toate pe un ton halucinant: imaginaţi-vă pe Gilbert şi Sullivan pe tonuri de flaut şi tobă. Vai, nu toţi se împacă bine cu această regulă, iar unii dintre nemuritori se descurcă chiar rău. În ciuda – sau poate din cauza – culorii suprasaturate, părinţii întemeietori par câteodată scăpaţi dintr-un desen animat. „Rămâi cu bine, Johnny“, intonă Benedict Arnold ceva mai devreme, la sfârşitul unei vizite făcute eroului la spital. „Aş fi vrut să mai stau, dar trebuie să-i bat pe engleji la Lake Champlain“. Pentru Johnny, situaţia poate fi şi mai rea. Câteodată pare a fi exact ceea ce este: o creaţie care îi face pe alţii să vorbească. Este esenţial ca devotamentul său să nu fie evident; ca personajul să nu poată fi încadrat. Ar fi nefiresc să acuzi un roman de aventuri de intrigă incoerentă, dar aceasta e total dezlânată. Johnny e de vină. Nu e atât instrumentul propriei salvări cât jucăria titanilor; devine anost mai întâi datorită intrigii tumultuoase şi apoi din cauza personajelor cu greutate.

Ar fi putut avea de câştigat dacă i s-ar fi permis să se mai trezească din lovituri din când în când. I-ar fi prins bine să fi fost puţin mai, să zicem, înflăcărat.

Vestea bună este că ceea ce lipseşte romanului Johnny One-Eye la nivelul forţei narative este suplinit de bufonerii şi atmosferă. Iată-i pe părinţii fondatori în viziune satirică; iată Revoluţia câştigată la masa de joc şi în dormitor. Dacă Johnny OneEye este întâlnit ocazional ca „Johnny One-Note“, acesta este un preţ prea mic pentru un George Washington neobişnuit de descheiat. Charyn nu a ţesut o poveste lungă dintr-o intrigă încâlcită. Ceea ce a făcut totuşi a fost să creeze o poveste năstruşnică în care – fidelă regulilor genului – ghinionistul nostru hoinar este răsplătit.

Nu e o nenorocire că aşa ceva se întâmplă în „amărâta republică“ a lui Washington.

Dacă ne gândim bine, revoluţia americană seamănă cumva cu un roman de avenh turi.

FOTO: MAXIMILIAN BODE

Roman poliţist

Marilyn Stasio

Ucide şi fii ucis Peter Robinson este un scriitor bun, care, în lipsa unui stil literar strălucit, aduce mai multă inteligenţă sobră şi abilităţi tehnice intrigii din seriile sale poliţiste avându-l ca protagonist pe Alan Banks, detectiv inspector-şef, şi pe diverşii săi colegi de la jandarmeria Eastvale. Chiar dacă măiestria sa repetată poate fi considerată puţin greoaie, Robinson întotdeauna spune o poveste excelentă.

Iar când alege provocarea sau doar să satisfacă apetitul editorial pentru cărţi mistery supradimensionate, cu intrigi exagerate – poate spune chiar două poveşti în acelaşi timp, ca în cazul FRIEND OF THE DEVIL (Prietenul

bea. Şi ca întotdeauna, Robinson arată compasiune faţă de victimele crimelor şi faţă de supravieţuitori.

Dar orice nou cititor al acestor serii se poate întreba de ce acordă numai un interes superficial psihologiei ticăloşilor.

Că tot vorbeam de cireaşa de pe tort! A fost evident insuficient pentru Maisie Dobbs, eroina a patru serioase şi mişcătoare mistere ale lui Jacqueline Winspear, să studieze la prestigiosul colegiu de medicină din

diavolului) (Morrow, 24.95 $).

Cea mai accesibilă povestire mistery e cea despre violul brutal şi uciderea unei tinere de 19 ani, Harley Daniels, o fată încăpăţânată care face un ocol fatal printr-un labirint al curţilor şi aleilor numit Maze (Labirintul) după o noapte de sâmbătă petrecută în pub. Pe măsură ce Banks şi echipa lui urmează tehnicile de investigaţie specifice unei secţii moderne de poliţie, Robinson transformă ancheta într-o variaţiune a clasicului puzzle al camerei încuiate, o încântare pentru cititorii capabili să treacă dincolo de povestea din fundal, pentru a se concentra asupra dovezilor criminalistice atent expuse.

Mai puţin uşor de rezolvat, dar mult mai originală şi incitantă, este investigaţia paralelă condusă de detectiv inspector Annie Cabbot, colega sensibilă emoţional şi fostă iubită a lui Banks. Annie investighează uciderea unei femei al cărei gât fusese tăiat în timp ce ea stătea, neajutorată, într-un scaun cu rotile la marginea unei stânci de pe ţărmul Mării Nordului. O dată ce victima e dezvăluită ca fiind un criminal notoriu ce a eludat justiţia într-un roman precedent al lui Robinson, vânătoarea pentru găsirea ucigaşului ei deschide calea spre un teritoriu tenebros, dar bogat din punct de vedere psihologic.

Dacă femeia moartă a fost, după părerea lui Banks, „un criminal complex şi interesant“, ce o face să devină un asasin? Diabolic de isteaţă şi eficientă, de fapt, dar un jucător nu atât de interesant cum era de aşteptat de la Robinson, care-şi tratează impecabil protagoniştii. Mai vechii fani ai seriei pot fi încântaţi de atenţia pretenţioasă dată ultimei poveşti de dragoste a lui Banks sau crizei de la mijlocul vieţii care a determinat-o pe Annie să înceapă să ILUSTRAŢIE DE WES BEDROSIAN

Dacă una dintre victimele romanului lui Peter Robinson era un „criminal interesant“, ce o face să devină un asasin?

Edinburgh, să lucreze ca soră medicală în Franţa în timpul Primului Război Mondial şi să se întoarcă în Anglia pentru a începe o carieră de succes ca psiholog şi detectiv particular. În AN INCOMPLETE REVENGE (O răzbunare incompletă) (Holt, 24 $),

deja uimitoarea Maisie trebuie acum să răspundă chemării până acum ignoratei origini ţigăneşti (de la bunica maternă) pentru a câştiga încrederea unei şatre de ţigani stabilită în afara unui sat din Kent, pentru sezonul de culegere a hameiului, din 1931. În timp ce investiga incendierile şi vandalismul care împiedicau achiziţia unei fabrici de cărămidă din zonă, Maisie dezvăluie secrete datând din timpul războiului. Dar prestaţia ca detectiv, la fel ca presentimentul privind ascensiunea fascismului, ar fi fost mult mai impresionante dacă nu ar fi trebuit să danseze în jurul unui foc de tabără pentru a se redescoperi.

Jonathan Barnes foloseşte buna educaţie primită la Oxford în scopuri necinstite în THE SOMNAMBULIST (Somnambulul) (Morrow, 23.95 $), o poveste amuzantă construită pe pasaje din romanele senzaţionale ale ultimelor trei secole. Ieşind în lume precum monstrul Doctorului Frankenstein, povestea se prezintă sub forma unui thriller în lumina slabă a lămpii lumina lămpii cu gaz à la Wilkie Collins, despre un magician – detectiv, Edward Moon, care investighează morţile misterioase ale gentlemanilor londonezi care făceau vizite în părţile dickensiene ale oraşului.

Abătându-se de la „stilul sinistru, gotic şi bizar“ către chestiuni de control al minţii şi isterie de masă, povestea urmează stilul mai şocant Grand Guignol, al lui Monk Lewis şi al doamnei Radcliffe. Şi o dată ce melodrama descinde spre iadul subteran al canalizării londoneze suntem prinşi în ororile supranaturale ale lui H.P. Lovercraft. În timp ce unii cititori pot fi tulburaţi de lipsa de logică şi coerenţă a romanului, nu e nevoie de un adevărat literat pentru a aprecia mintea bizară care va boteza două din prostituatele grotesc deformate din bordelul Doamnei Puggsley după victimele virgine ale Contelui Dracula şi va găsi un rol pentru Coleridge în aceste activităţi imorale.

Pentru impresionanta stăpânire a acţiunii din JUDA’S HORSE (Calul lui Iuda), Knopf, $23.95), April Smith nu a putut scrie un thriller banal nici dacă ar fi vrut. Chiar şi în această aventură intensă şi febrilă care o găseşte pe agentul special F.B.I. Ana Grey lucrând sub acoperire în Oregon, infiltrată într-o celulă de terorişti care pozau în activişti pentru drepturile animalelor, psihologia este prea complexă şi chestiunile morale prea ambigue pentru a fi material pentru un thriller convenţional. Aşa cum Ana descoperă, munca sub acoperire scoate la iveală „o criminală, partea mea întunecată“.

Smith scrie prea bine ca să se decidă pentru o confruntare armată într-o intrigă asortată cu chemarea, la cea mai mică provocare, a trupelor SWAT înarmate până în dinţi. Cu fiecare scenă dinamică, incluzând adunarea în ocol a mustangilor sălbatici, ale căror tropote par să iasă din pagină, cititorului, la fel şi Anei, i se aminteşte de idealurile pierdute şi de loialitatea şubredă care fac aceste conflicte atât de sângeroase h şi de triste.

23

Eseu

de Anthony Arthur

Sânge şi „petrol!“ ele mai remarcabile momente din filmul lui Paul Thomas Anderson, There Will Be Blood şi din romanul Oil! scris de Upton Sinclair în 1927, pe care se bazează în mare parte filmul, sunt identice. Ele descriu arderea intensă a unei instalaţii petroliere. „Era un turn de flăcări“, scrie Sinclair, „şi cel mai extraordinar spectacol – petrolul în flăcări cădea pe pământ, ricoşa, exploda, sărea şi cădea din nou şi masele uriaşe de flăcări se desfăceau, izbucneau şi dădeau naştere unor mase negre de fum, iar acestea la rândul lor deveneau roşii. Munţi de fum se ridicau până la cer şi munţi de foc fierbeau din văzduh până la pământ: fiecare jet de flăcări care atingea pământul se transforma într-un vulcan şi se ridica din nou, mai sus decât înainte: întreaga masă, fierbând şi ţâşnind, a devenit un râu de foc, de lavă care a inundat valea, transformând totul în flăcări, apoi înghiţind şi ascunzând flăcările într–un nor de fum“.

Incendiul magnific imortalizat pe peliculă de Anderson izbucneşte cu acelaşi fel de energie distructivă – şi fascinaţie faţă de detaliile dure şi realiste ale proceselor sociale şi industriale –care au marcat scriitura lui Sinclair în cele mai reuşite pasaje. Într–adevăr, şi Sinclair a avut ambiţiile sale de a fi pe marile ecrane. A flirtat cu Hollywood–ul mare parte a îndelungatei sale vieţi, începând din 1914 cu un film mut în şase secvenţe, o ecranizare a celui mai cunoscut roman al său, The Jungle (1906).

După ce s–a mutat în Pasadena în 1916, s-a împrietenit cu Charlie Chaplin, Douglas Fairbanks Sr. şi alţi oameni din lumea filmului. Prin intermediul lui Chaplin l-a cunoscut pe Sergei Eisenstein în 1931, căruia i-a plătit costurile unui documentar despre Mexic care nu s-a mai finalizat. În 1932, o versiune cinematografică a romanului său The Wet Parade, realizată de MGM, a avut un succes modest. Şi în 1967, cu un an înainte de moartea lui Sinclair la 90 de ani, Walt Disney a scos o altă producţie, The Gnome-Mobile, bazată pe singura carte pentru copii a autorului, povestea unui frate şi a surorii sale care se însoţesc cu nişte gnomi din pădure pentru a salva un grup de conifere de la tăiere.

Dar Sinclair, autorul a peste 90 de cărţi, nu a dat niciodată în cinematografie marea lovitură la care visa. Însă versiunea lui Anderson a romanului său trecut în uitare a fost nominalizată la opt premii Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film şi cel mai bun scenariu adaptat. Oare ce are deosebit Oil de a devenit, prin extensie, o asemenea mină de aur?

Ca majoritatea cărţilor lui Sinclair, Oil! a fost mai mult decât atotcuprinzătoare în ceea ce priveşte subiectul şi tema.

Acţiunea cuprinde anii de început ai boom-ului petrolier din sudul Californiei, perioada Primului Război Mondial, urmată de cea a „prigoanei roşii“, apoi scandalul legat de rezerva petrolieră de la Teapot Dome şi emanciparea mişcării evanghelice. Romanul este despre un baron al petrolului care exploatează la maxim bogăţia pământului, îi subordonează pe alţii să îi facă pe plac, se luptă cu competitorii şi construieşte un imperiu prin imaginaţie, curaj, lipsă de scrupule şi modul în care ştia să „ungă“ intrările potrivite.

Povestea lui J.Arnold Ross, supranumit Dad, este relatată prin prisma fiului său iubitor, dar din ce în ce mai sceptic, poreclit Bunny; de fapt, Oil! este mai mult povestea lui Bunny decât a lui Dad. Urmând ceea ce era pentru Sinclair un subiect familiar (şi parţial autobiografic), romanul descrie cum un tânăr idealist şi naiv, născut într-o familie bogată, se converteşte treptat într-un socialist radical. Această transformare

tură cu teoriile despre cauză şi efect ale lui Sinclair. „Nu îmi place să mă explic“, spune Plainview în film, probabil reflectând dorinţa regizorului ca producţia sa poetică şi la urma urmei destul de criptică să vorbească de la sine. Lui Upton Sinclair, în detrimentul frecvent al romanelor sale, i-a plăcut să îşi explice viziunile, în special cea legată de greşelile capitalismului. Deşi Oil! este unul dintre romanele mai bune ale lui Sinclair, el încă suferă de pe urma insistenţei autorului asupra ideii că literatura ar trebui să găsească soluţii la problemele sociale. Mai puţin interesat de psihologia umană decât de idei, el dă vina pe sistemul capitalist pentru toate relele societăţii şi şi-a îndreptat energiile literare şi de alt gen (a candidat la funcţia de guvernator al Californiei pentru Partidul Democrat, în 1934) spre schimbarea sistemului capitalist cu cel socialist. Criticii lui Sinclair glumeau maliţios pe

C

Biografia lui Anthony Arthur, „Radical Innocent: Upton Sinclair“, a fost publicată în 2006 în Statele Unite.

24

Upton Sinclair, al cărui roman Oil! a inspirat There Will Be Blood, nu a dat niciodată marea lovitură în cinematografie la care visa.

începe când Dad cumpără, la un preţ modic, o fermă izolată în sudul Californiei, unde va găsi mai târziu petrol. Proprietarul, domnul Watkins, este un fanatic religios obtuz care are doi fii, Paul şi Eli. Paul, băiatul mai mare, respinge ideologia religioasă a tatălui său în favoarea activismului social. Cinstit şi direct, Paul devine tâmplar, muncind pentru Dad chiar dacă devine turorele şi ghidul lui Bunny în justiţia socială. Eli, total opus, este bolnav mintal şi fizic, un epileptic care pretinde că are viziuni religioase şi puterea de a vindeca. Inspirat de faimosul evanghelist Aimee Semple McPherson, Eli este viclean, sinuos şi ambiţios, un răstălmăcitor iscusit al cuvintelor care duc în eroare şi înşeală pe cei care urmăresc atent. În timp ce Bunny frecventează şcoala în Angel City (Los Angeles) şi Eli îşi construieşte biserica, Paul continuă să lucreze pentru Dad până ce America intră în războiul din Europa. Încorporat în armată şi trimis la sfârşitul războiului să se lupte cu bolşevicii din Rusia, Paul este indignat şi radicalizat de ceea ce experimentează acolo. La întoarcerea acasă, se alătură Partidului Comunist din America şi devine organizator al Uniunii Sindicale a Muncitorilor Petrolieri din California. În calitate de fost muncitor, Dad este neobişnuit de preocupat de angajaţii săi, dar investitorii în domeniul petrolului mai puternici din regiune îl forţează să se opună eforturilor Uniunii lui Paul. În cele din urmă, Paul este linşat de o mulţime de simpatizanţi de dreapta şi Dad, care nu este implicat, moare de pneumonie (în realitate, de inimă rea), ruinat de cabala petrolului.

Oil! se încheie cu remarca tristă a lui Bunny conform căreia „o putere a răului colindă pământul, schilodind trupurile bărbaţilor şi ale femeilor şi ademenind naţiunile la distrugere prin viziunile unei îmbogăţiri necinstite şi posibilitatea de a subjuga şi exploata forţa de muncă“.

Personajul mizantrop şi suficient al lui Anderson, Daniel Plainview (cum îl renumeşte pe Dad Ross) nu are nici o legă-

seama faptului că acesta îşi vânduse privilegiile din naştere pentru o ideologie ieftină, şi chiar admiratorii săi ar fi vrut ca el să fi acordat mai multă atenţie artei sale.

Prin contrast, There Will Be Blood este ingenios de artistică în mai multe moduri, nu numai în recrearea captivantă a erei petrolului pe care o evocă Sinclair în romanul său. Dar unde Sinclair a fost prea didactic, filmul lui Anderson suferă de o lipsă de claritate tematică, datorată fluctuaţiilor în ceea ce priveşte procuparea principală. Paul, avatarul onoarei în Oil!, apare în film numai secvenţial, vânzând lacomului Plainview secretul petrolului tatălui său, după care dispare complet. Eli evanghelistul, care este prezentat satiric şi aproape dispare după debutul romanului, devine adversarul principal al lui Plainview şi un mişel care nu obţine mântuirea în film. Sinclair nu ar fi obiectat pedepsei pe care Anderson i-o aplică acestui şarlatan în final – doar cu câţiva ani înaintea apariţiei romanului Oil! el a scris The Profits of Religion, un manifest caustic împotriva bisericilor organizate pe care le-a văzut ca fiind „o sursă de venit pentru paraziţi şi aliatul natural al oricărei forme de oprimare şi exploatare“. Dar pentru Sinclair problema nu o constituiau nemernicii direcţi, care sunt puţini în opera sa, ci sistemul însuşi, plin de ideologii false care făceau ca oamenii să fie răi. Într-un moment crucial din film, tatăl lui Paul şi al lui Eli îl întreabă pe Plainview cărei religii aparţine. Amuzat, acesta răspunde vag că admiră toate religiile. În Oil!, Dad pretinde în glumă că aparţine unei religii complet noi, Bisericii Cuvântului Adevărului. El îi sugerează domnului Watkins ideea că fiul său Paul arată ca „purtătorul de cuvânt al adevăratului spirit al celei de a Treia Revelaţii“. Eli are atunci o criză convulsivă şi se ridică născut din nou precum profetul.

Noua religie a lui Eli, din romanul lui Sinclair, nu este pe atât de mult inspirată de lăcomie, cum este în film, ci de rătăcire. În film, el este deja pe calea îmbogăţirii când apare Plainview pentru prima dată. Aici, versiunea lui Sinclair este mai bogată; este unul dintre acele momente când înţelegem că în ciuda limitărilor sale ca romancier, scriitorul putea fi spiritual şi inteligent în transmiterea ideilor sale – în acest caz, că este extrem de important să ştim când cuvintele sunt adevărate şi când sunt false.

O aluzie la această inteligenţă, veselă, critică, dar nu maliţioasă, ar fi fost binevenită la Daniel Plainview, permiţându-i să fie privit la final ceva mai presus de inexplicabilul ticălos distructiv h şi victima din There Will Be Blood.

ILUSTRAŢIE DE OLIVER MUNDAY