NYTBR 10 | 17 martie 2008 by Editura Univers

Preţ: 11,9 lei (ziar plus carte)

Ediţia în limba română, nr. 10 – 17 martie 2008

De veghe în cartier de Walter Kirn

DAMON WINTER/THE NEW YORK TIMES

LUSH LIFE de Richard Price. 455 pag. Farrar, Straus & Giroux. 26 $.

Indiferent de cât de strălucitor şi de sigur devine un oraş, de cât de mult urcă preţurile pe piaţa imobiliară şi de cât de repede scade infracţionalitatea, indiferent de cât de multe magazine de cartier sunt transformate în boutique-uri de îmbrăcăminte pentru „bebeluşul urban“ sau sunt înlocuite de cafenele dintr-o franciză cu hot spot-uri WiFi pentru noii poeţi Beat cu laptopuri, există întotdeauna un loc în inima unui oraş a cărui arhitectură nu se schimbă printr-o dezvoltare pe verticală

şi ai cărui ocupanţi – fie ei reali sau fictivi – se opun îmbătrânirii sufletului, ca să nu mai vorbim de înfrumuseţarea părului. Pereţii unui asemenea loc sunt anoşti, luminile sunt necruţătoare, iar în el se află, adesea, un suspect tensionat şi doi poliţişti deştepţi, dintre care unul încearcă să se comporte ostil şi neliniştit, iar celălalt atent şi calm. Deasupra acestui trio atârnă un ceas rotund simplu. Uneori, acele ceasului par să se mişte încet, alteori repede, dar când sunt controlate de un povestitor serios, ele indică întotdeauna aceeaşi oră: prea târziu, prea târziu. Asta-i lecţia dată de asemenea condeie. Un caz poate fi descifrat, Continuare în pagina 6

GAR R ISON K E I L LOR : ANATOMI A ME L A N C O L I E I PAGINA 3

SC OT T M C L E M E E : A M E RI CA P OST- BUSH A LUI ERI C ALT ERM AN PAGINA 8

Editorial

17 martie 2008

Ficţiune & Poezie 1

de Alex Carr. Recenzie de Lorraine Adams 20

Admiterea imposibilă de Keith Gessen

Articole & Bestselleruri 12

Cărţi pentru copii

Bestselleruri cărţi pentru copii

Bestselleruri ediţii cartonate

AGAINST HAPPINESS:

Selecţia editorilor

In Praise of Melancholy de Eric G. Wilson. Recenzie de Garrison Keillor

TBR: Din culise

Bestselleruri ediţii broşate

Raftul cu ediţii broşate

Nonficţiune 3

Eseu

SILVER:

My Own Tale as Written by Me With a Goodly Amount of Murder de Edward Chupack. Recenzie de Sarah Hughes

PREDICTABLY IRRATIONAL:

The Hidden Forces That Shape Our Decisions de Dan Ariely. Recenzie de David Berreby

THE FLOWERS

THE PRINCE OF BAGRAM PRISON

ON DEEP HISTORY AND THE BRAIN

de Daniel Lord Smail. Recenzie de Alexander Star

de Dagoberto Gilb. Recenzie de Sarah Fay 11

COMEDY AT THE EDGE:

How Stand-Up in the 1970s Changed America de Richard Zoglin. Recenzie de Matt Weiland

THE FUTURE OF LOVE

de Shirley Abbott. Recenzie de Claire Dederer

MARCHING TOWARD HELL:

America and Islam After Iraq de Michael Scheuer. Recenzie de David Rieff

THE BEST AMERICAN EROTIC POEMS:

From 1800 to the Present Editat de David Lehman. Recenzie de Dan Chiasson 5

LUSH LIFE

de Richard Price. Recenzie de Walter Kirn 4

WHY WE’RE LIBERALS:

A Political Handbook for Post-Bush America de Eric Alterman. Recenzie de Scott McLemee The New York Times Book Review, ediţia în limba română (ISSN 1937-920X) apare săptămânal, publicat de Universe Publishing House Inc. Copyright © 2008 The New York Times. All Rights Reserved. Toate drepturile rezervate. Redactor-şef: Virginia Costeschi; Traducători: Cristiana Vişan, Ioana Chira, Mihai Paraschiv, Ştefan Bodea, Cătălin Pruteanu; Proofreading: Anda Ciurte; Sales: virginia@edituraunivers.ro; PR: ARENA Communications, ceciliacaragea@arenacommunications.ro; Machetare şi pre-press: Antal Angyal, CMYK Pro, Budapesta; Tipar: GRASPO CZ

Online

THE MAN WHO MADE LISTS:

Love, Death, Madness, and the Creation of Roget’s Thesaurus de Joshua Kendall. Recenzie de Thomas Mallon 8

„Uneori oamenii mă numesc «un intelectual public»“, scria cândva Scott McLemee, „ceea ce e probabil un eufemism, o trecere politicoasă sub tăcere a faptului că nu am diplome, nu am o specializare categorizată oficial şi, de fapt, absolut nici un fel de acreditări“. Dar ceea ce are acest critic de modă veche, neafiliat vreunei şcoli, care a descoperit punk rock-ul, teoria poststructuralistă şi politica marxistă ca adolescent în Wills Point, Texas, sunt sute de rubrici proprii aproape oriunde, de la cotidiane importante la „minuscule publicaţii stângiste, care nu au nici una vreun cititor“. Săptămâna aceasta, McLemee – care scrie rubrica săptămânală Intelectual Affairs pentru site-ul web Insidehighered.com – face recenzia cărţii lui Eric Alterman, Why We´re Liberals. Aşadar, este el un liberal? „Poate în spiritul definiţiei lui Richard Rorty, de a fi cineva care crede că cruzimea este cel mai rău lucru posibil“, spunea McLemee într-un e-mail. „Dar în rest, nu. Sunt un socialist nu foarte doctrinar – orientarea mea fiind un amalgam de influenţe de la oameni ca C. L. R. James, C. Wright Mills, Irving Howe şi Ellen Willis“. O menţionează de asemenea pe Phyllis Jacobson şi pe soţul ei, Julius, acum decedat, membru al vechii Independent Socialist League din anii 1940-1950. „Acum 10 ani, obişnuiam să merg în Brooklyn şi să-l ascult cu evlavie pe Julie povestind despre întâlnirea sa cu troţkiştii parizieni pe vremea când era acolo ca soldat, în 1944. Că veni vorba de cea mai măreaţă generaţie!“ Recenzia lui McLemee apare la pagina 8. Editorii

PODCAST: Săptămâna aceasta vor apărea: Richard Price, autor al căr-

ţii Lush Life, romanciera Tessa Hadley, Keith Gessen pe tema extenuantei lupte pentru admiterea la colegiu şi Dwight Garner cu veşti despre bestselleruri. Gazda va fi Sam Tanenhaus, editor la Book Review. PAPER CUTS: Blogul Book Review prezintă cărţi şi alte materiale tipărite. PRIME CAPITOLE: Fragmente din Lush Life de Richard Price, Marching Toward Hell de Michael Scheuer şi din alte cărţi. E-MAIL CU NOILE APARIŢII: Primiţi în fiecare vineri o trecere în revistă a recenziilor noilor cărţi şi apariţii. nytimes.com/books ILUSTRAŢIE DE JOE CIARDIELLO (SUS) ŞI CHRISTOPH NIEMANN

Adio, durere Un melancolic îngrijorat că americanii sunt dependenţi de fericire. DE GARRISON KEILLOR O carte scurtă, dar încordată şi începe cu: „Trăim timpuri rău prevestitoare. Fiecare privire nervoasă prevesteşte un potenţial dezastru. În cele mai multe dimineţi, paranoia ne trezeşte printr-un şoc din somn şi ne clătinăm sub soarele spectral. Noaptea, frica tulbură întunericul“. E un început ilar şi-l bănuieşti de parodie, în timp ce autorul punctează lucrurile de rău augur care-l trezesc brusc din somn – găurile din stratul de ozon, dispariţia speciilor de animale, încălzirea globală, armele nucleare, ameninţarea cu extincţia rasei

AGAINST HAPPINESS

In Praise of Melancholy de Eric G. Wilson. 166 pag. Sarah Chrichton Books/ Farrar, Straus & Giroux. 20 $.

umane – apoi intri într-un hăţiş întunecat şi treci pe deasupra unui câmp de stănci colţuroase şi-i afli esenţa: obsesia americană pentru fericire, exemplificată de folosirea pe scară largă a antidepresivelor, este eliminarea melancoliei, nesecatul izvor al creativităţii, sursa atâtor mari arte, a poeziei şi a muzicii. Kafka, Hart Crane, Jackson Pollock, Tennessee Williams, Mark Rothko, melancolici cu toţii, aşa că de ce nu ne-am accepta tristeţea şi n-am face plimbări lungi în păduri, iarna, şi n-am privi ramurile noduroase ale copacilor, n-am lupta cu nepătrunsul şi n-am accepta frumuseţea neliniştilor permanente? Este un atac de stil vechi împotriva optimismului american – masa de oameni duce

Cea mai recentă carte a lui Garrison Keillor este „Pontoon: A Lake Wobegon Novel“. ILUSTRAŢIE DE CARIN GOLDBERG

vieţi de fericire superficială, omul superior exultă în mâhnirea sa. Autorul este un om trist, care a încercat joggingul, yoga, tai chi, filmele de Frank Capra, a încercat să zâmbească, să se îngrijească şi să mănânce salate, iar în final a decis să-şi asume tristeţea. Asta îl face o pasăre rară în America, un tărâm de „optimism dement şi obligatoriu“, fondat de căutătorii utopiei, Ţara Promisă care a devenit repede un complex comercial unde „americanul tipic, americanul hotărât să descopere fericirea prin punerea la adăpost a lucrurilor“ consumă Paxil şi Prozac, Ambien şi Botox în timp ce caută plăcerea instantanee a telefonului mobil, a BlackBerry-ului, a internetului, feţe zâmbitoare, biserici care sunt „firme de fericire“, îmbrăţişări şi dorinţa de optimism. Viaţa în suburbii e lovită puternic, desigur – „lucrurile frumoase sugerează un fel de deşertăciune“, orice e „sigur, curat, previzibil“, ca magazinele Wal-Mart, comunităţile îngrădite, casele din prefabricate, autostrăzile, supermarketurile, cărţile poştale Hallmark, restaurantele în franciză, canalul Lifetime (unii pot fi surprinşi să dea peste numele lui Norman Rockwell şi Norman Vincent Peale, al Clubului Cartea Lunii şi al Jell-O şi Cool Whip – omul îşi agită bâta de softball spre fantome), toate încercările de a netezi muchiile ascuţite ale vieţii şi de a feri-o de melancolie, „angoasa trează a sufletului“, cum spunea Keats, care este esenţială pentru sănătatea mintală. E bine ca valul cărţilor inspiraţionale să cedeze ocazional locul celor depresive – pentru fiecare umorist, un depresiv, un om care zgârâie tabla cu unghiile şi le ridică tuturor părul în cap, deşi noi, umoriştii, ştim că trebuie să munceşti mult să obţii un hohot de râs şi că lipsa de umor e tiranică: trebuie doar să spui cu voce tare „Cum puteţi să staţi aici şi să fiţi mulţumiţi de voi

înşivă în timp ce lumea se prăbuşeşte?“ şi orice conversaţie ia sfârşit. Antiumoristul vine cu o faţă lungă la petrecere şi eşti obligat să întrebi „Ce s-a întâmplat?“. Şi el îţi şopteşte: „Sunt vremuri rău prevestitoare. Simt dezastrul. Mă trezesc simţindu-mă paranoic. Soarele a fost spectral azi. Şi acum frica tulbură întunericul“. Bine, amice. Mersi de informaţie. „Mă întreb adesea dacă America ar duce-o mai bine, ar fi o naţiune mai bogată şi mai profundă, dacă ar lua în serios versiunea lui Jung despre Iisus“, scrie profesorul Wilson – unul din acele lucruri de care te îndoieşti că se întreabă cineva prea des – şi avem parte de ceva Jung, ceva Joni Mitchell, ceva John Lennon, Bruce Springsteen, câteva bucăţele din lecturi vechi despre Coleridge, Keats, Blake, Crane şi Melville, şi, desigur, Beethoven. Dacă psihiatria ar fi fost practicată în secolul XVIII, am fi putut fi lipsiţi de Simfonia Eroica. Wilson e un romantic veritabil. Iubeşte ruinele frumoase. Îşi iubeşte casa rece cu cărămizile ei care se prăbuşesc şi tavanul putred, „dulcea ei decadenţă“. Îi este dor de vechiul Times Square, „un amestec seducător de dive şi droguri, clădiri în ruină glorioasă şi cercuri sălbatice de sex ilegal“. Noua Times Square are „previzibila monotonie a unui mall suburban“. „Cea mai mare tragedie e să trăieşti fără tragedie“, scrie el. „Să îmbrăţişezi fericirea înseamnă să urăşti viaţa. Să iubeşti liniştea înseamnă să deteşti sinele. Melancolia este indiciul sublimului. Îmbrăţişarea tristeţii mângâie inima“. Wilson îşi clarifică mai târziu opoziţia pentru antidepresive. Nu le respinge în cazul depresiei grave, doar în cazul depresiei blânde şi moderate. În regulă, slavă Domnului! Distincţia dintre melancolie (bună) şi depresie (rea), scrie Wilson, e simplă: depresia e pasivă, melancolia e clocotitoare. Să aperi depresia de orice tip pe motiv că Beethoven a suferit de ea e foarte similar cu a apăra tuberculoza pe motiv că i-a ascuţit viziunea lui John Keats sau a argumenta că n-ar trebui să faci ordine în cartiere pline de violenţă şi de droguri pentru că atât de mulţi jazzmani străluciţi provin de acolo. Şi ia uite ce listă de scriitori înmuiaţi în gin – practic, întregul panteon al secolului XX – aşa că spune-le celor de la Hazelden1 să se pilească. Să argumentezi în favoarea melancoliei ca forţă a creativităţii naşte întrebarea: „De ce aceasta nu este o carte mai bună, de vreme ce autorul este atât de nefericit?“. Citindu-l pe Wilson, un locuitor din Minnesota sau unul din Carolina de Nord nu pot decât să zâmbească. Lucru care îmi aduce aminte de mulţumirile pline de efuziune de la sfârşitul cărţii. Wilson îi mulţumeşte „minunatului“ său agent literar, Bridget, pentru încurajările acesteia; şi editorului său, Sarah, pentru „strălucitele“ ei intuiţii; şi dragilor săi prieteni şi răbdătorilor săi părinţi şi soţiei care l-a inspirat. De ce acest „moment Kodak“ la final, stropirea cu şampanie, înmânarea buchetelor? E atât de neobişnuit pentru un tip care e trezit de paranoie să mulţumească oamenilor care l-au ajutat să scrie o carte nu foarte bună. Poate că ar fi trebuit se îngrijească mai mult de propria ogradă. h 1 Organizaţie non-profit cu sediul în Minnesota, care oferă tratament împotriva dependenţei.

Fierbinte sau nu Versuri excitante şi lascive, de poeţi americani vechi şi noi. DE DAN CHIASSON NTOLOGIA lui David Lehman, The Best American Erotic Poems (Cele mai bune poezii erotice americane) reprezintă de fapt două antologii. Prima este o mostră de poeme desăvârşite despre sex ale americanilor dispăruţi ca Walt Whitman, Emily Dickinson, Robert Frost, Gertrude Stein şi Wallace Stevens. Sunt câteva selecţii plăcute, inteligente şi surprinză-

THE BEST AMERICAN EROTIC POEMS

From 1800 to the Present Editat de David Lehman 300 pag. Scribner Poetry. 30 $.

toare: Young Sycamore a lui William Carlos Williams în loc de mai cunoscuta Queen Anne’s Lace şi poemul crud al lui Frost, The Subverted Flower. Câţiva americani dispăruţi, faimoşi pentru cu totul altceva decât pentru scrierea marilor poeme erotice, ca Francis Scott Key şi Emma Lazarus, îşi fac apariţia; poemele lor nu sunt nici strălucite, nici cu adevărat foarte erotice. Ca în cazul multor antologii, omisiunile sunt incredibile: nimic de Marianne Moore? Fără H. D.? Cum rămâne cu Eros Turannos de Edwin Arlington Robinson? E un poem excelent, unul cu adevărat strălucit şi, aşa cum sugerează şi titlul, este destul de erotic. Dan Chiasson este poet şi critic literar. Predă la Wellesley College. 4

Oare America are cu adevărat, aşa cum pretinde Lehman, o „tradiţie... de importanţă vitală în poezia erotică“? Nu reiese clar din această carte lipsită de echilibru, care dedică trei pătrimi din pagini versurilor scrise în ultimii 50 de ani, o perioadă în care, cum spune Lehman, „domnesc hormonii, iar sexul vinde“. Poeţii contemporani au scris poezii erotice excelente, iar unii dintre ei sunt incluşi aici: I See a Man, de Carl Phillips; The Couple de Mark Strand; The Encounter de Louise Glück. Dar poţi să înveţi mai mult despre eros şi despre poezie dacă citeşti oricare volum al oricăruia dintre aceşti poeţi sau de James Schuyler ori Paul Muldoon; poemele individuale din antologii (Lehman acordă doar un singur poem autorului, cu excepţiile derutante în cazul lui Emily Dickinson şi Olena Kalytiak Davis) nu pot transmite forţa unui mare scriitor. Să fie oare cele mai bune poezii erotice ale lui William Wadsworth sau Paul Violi superioare celor mai bune zece sau cincizeci de poezii ale lui Frank O’Hara? Aş vrea să văd pledoaria cuiva în această privinţă. E bine să-i încurajezi pe cei care altfel n-ar citi poezii mai vechi să combine puţin din Hart Crane cu Mark Doty, dar e ciudat să foloseşti câteva nume vechi doar pentru a umfla valoarea celor noi. E greu de aflat ce înţelege Lehman prin „cele mai bune“, chiar referindu-ne la ultimii 50 de ani. Cum poate un singur şi neînsemnat poem postum de Elizabeth Bishop, It Is Marvellous …, să-i reprezinte întreaga carieră? (Cum rămâne cu The Shampoo sau Crusoe in England?). De ce nu e nici un poem de John

Ashbery, cel mai intim şi mai priceput poet al dorinţei, sau de Frank Bidart, care a scris o întreagă carte numită Desire, ori de Henri Cole sau Lucie Brock-Broido, poeţi ale căror opere mustesc de contradicţiile erosului? Aceste alegeri par intenţionate, iar Lehman ar fi trebuit să le justifice, mai ales când spaţiul preţios îi este dedicat lui Fellatio de John Updike, poate cea mai proastă poezie scrisă vreodată pe orice temă, care începe (nu glumesc, cititorule) cu: „E frumos să te gândeşti/ că fiecare dintre aceste secretare/ noaptea, pentru a-şi satisface amantul, primeşte/ în gura-i o fântână“. Epoca noastră este una de scrieri erotice abundente, dar repetitive, o epocă „de ochi cu pleoape de aramă“ şi „ochi verzi stropiţi cu galben“, a „orhideei istovitoare“ şi a „corabiei orhideei“, a metaforei freudiene hiperlizibile (silozuri şi fântâni, ţevi de cupru şi pălării de cowboy) şi a corespondentului fidel al acestora, supracorecţia judiciară, exactă (aureole, tejghele laminate şi baterii AA). Părţile corpului te asupresc: buze, testicole, umeri, ochi, iar şi iar până ce preferi să trăieşti într-un tărâm al spiritului, unde trupurile sunt interzise). Antologiile tematice au efectul nedorit de a-i face pe poeţi să pară prizonieri ai propriilor subiecte: nu există mai multă varietate în această carte decât ar fi într-un volum intitulat, de exemplu, Cele mai frumoase poezii patriotice americane. Poeţii luaţi în parte n-ar trebui blamaţi, deşi poezii cum sunt cea a lui Updike sau Platypus de Dean Young („Vreau să-ţi privesc faţa schimonosindu-se/ ca şunca sfârâind“) sunt proaste prin proiecţie cosmică, nu prin alegerea individuală. Poeziile senzuale scrise de bărbaţi heterosexuali sunt de obicei, în epoca noastră, sortite eşecului – deşi un iubitor de pisici ar putea aprecia forţa literară, pe care eu n-am înţeles-o, a Alley Cat Love Song de Dana Gioia, care începe „Vino în grădină, Fred,/ Căci mâţa vecinului a plecat“. Dar adevărata problemă sunt antologiile. Numeroşii poeţi tineri reprezentaţi aici, majoritatea lor (Lehman subliniază asta în introducere) tinere femei, par mult mai puţin originali decât dacă ar fi fi cunoscuţi pe teritoriul propriu. Într-o revistă s-ar putea să-mi placă un poem sexual despre (au!) înţepătura în „carnea dulce“ din cauza condimentelor de dafin de pe degetele unui amant. Aici nu pare diferită de zecile de alte poeme care fac metafore lascive din mâncăruri neobişnuite, animale ciudate şi topografie occidentală. Dacă te afli într-o carte cu o orhidee pe copertă, cu petalele apatice şi pistilul arătând gata de acţiune, e mai bine să fi scris un poem antierotic ca Their Sex Life de A. R. Ammons, din două versuri sumbre („Un eşec aşezat/ pe alt eşec“) sau amuzantul On Reading Poorly Transcribed Erotica al lui Jill Alexander Essbaum („Stătu în faţa lui doar în chiloţei/ iar el îi pipăia Volvo-ul pe sub voal“). Sau fă aşa cum W. H. Auden a avut prevederea de a face: scrie ceva cu adevărat obscen. Poezia lui, The Platonic Blow, reprezintă cele mai obscene versuri scrise după Rochester – nici nu pot să vorbesc despre ea aici. Să spunem doar că face varză felaţia delicată, de secretară, a lui Updike. Antologiile ca aceasta sunt privite mai mult ca întreceri (cea mai bună labie metaforică! cel mai profan blazon!) şi bătrânul Auden o câştigă şi pe aceasta h printrun knockout. ILUSTRAŢIE DE JAMES VICTORE

Brownstonerii

Cum să fii bărbat

Personajele îmbinate ale lui Shirley Abbott sunt iubitoare înrăite ale New York-ului.

Un roman despre maturizare, plasat în perioada revoltelor din 1992, din Los Angeles.

DE CLAIRE DEDERER

DE SARAH FAY

SEMENI multor cititori, ştiu prea multe despre New York. Locuiesc pe vârful unui munte din Colorado şi totuşi ştiu că pe străzile din Manhattan cărucioarele de copii MacLaren sunt deja demodate. Cum de ştiu asta? Deoarece New York îmi intră în casă prin ziare, reviste şi romane. Această supraexpunere pune la grea încercare autorul unui roman despre Manhattan. Atât de mulţi oameni ştiu atât de multe despre viaţa la New York încât fi-

ERSPECTIVA citirii unui roman povestit în fraze alerte, fragmente, sintagme spaniole şi argou poate părea descurajantă, dar nu atunci când te întâlneşti cu povestitorul precoce, Holden Caulfield-esc, al romanului despre maturizare al lui Dagoberto Gilb. Desfăşurându-se în săptămânile care au dus la revoltele din Los Angeles din 1992, The Flowers (Florile) urmează paşii lui Sonny Bravo pe măsură ce acesta se adaptează la viaţa în clădirea unde îşi are apartamentul noul său tată vitreg, Los Flores. Pe măsură ce devine implicat în vieţile celorlalţi chiriaşi, Sonny face greşeala de a crede că este mai înţelept decât vârsta pe care o are şi că le ştie deja pe toate. Destul de repede, începe să aibă îndoieli, rezistând şi apoi cedând tentaţiilor de tipul minciunilor, furturilor şi prejudecăţilor, în timp ce învaţă „cum să fie bărbat“. Înaintând fără pauze între capitole, povestea ne introduce fără menajamente în mintea unui adolescent american de origine mexicană. „Bueno, O.K., uite“, conchide Sonny. „Adevărul e că atunci când m-am furişat în casele alea, câteodată am luat şi bani“. În felul de a povesti al lui Sonny, punctuaţia este uneori irelevantă, iar timpurile verbelor

THE FUTURE OF LOVE

de Shirley Abbott. 307 pag. Algonquin Books of Chapel Hill. 23.95 $.

ecare detaliu trebuie să fie perfect expus şi pertinent. Ceea ce s-ar traduce prin a spune că mi-aş fi dorit ca Shirley Abbott să nu-şi fi amplasat acţiunea primului său roman inteligent, distractiv şi ofertant, The Future of Love (Viitorul iubirii), în New York. Abbott, autoare a aclamatelor memorii The Bookmaker’s Daughter, a pus laolaltă o distribuţie multigeneraţională. Mark Adler şi-a pierdut slujba şi a descoperit amorul adulterin cu educatoarea de grădiniţă a copilului său. Soţia lui, Maggie, lucrează ca editor de carte şi este îngrijorată de aditivii din mâncare. Mama lui Maggie, Antonia, fostă radicală, are o aventură cu Sam, un personaj din conducerea unei edituri. Soţia lui Sam, Edith, s-a claustrat la proprietatea de la ţară a cuplului, asexuată precum o călugăriţă. Cu toţii sunt luaţi prin surprindere de evenimentele de la 11 septembrie 2001. Deşi cu toţii îşi continuă vieţile aproape la fel ca înainte, slăbiciunile majore ale fiecăruia au fost dintr-o dată scoase la lumină. Atât înainte cât şi după 11 septembrie, personajele lui Abbott caută dragostea şi bunătatea în egală măsură. Par a nu se putea decide dacă imperativul moral este mai important decât principiul plăcerii, sau invers. Sunt profund şi amuzant de etici în legătură cu lucrurile mărunte, mai ales atunci când vine vorba de mâncare:„cu ea, era un imperativ moral să fii intolerant la lactoză“, observă Sam. Antonia, între timp, este nedumerită de obsesia tinerei generaţii legată de produsele organice şi curăţenia mediului, „această decizie de a nu murdări lumea sau a nu fi murdărit de ea“. Antonia este de departe cel mai interesant personaj. Perspectiva acestei văduve stângiste în vârstă este profund idiosincratică, chiar atunci când descoperă sexul de pensionari alături de Sam sau când se minunează în faţa a ceea ce ea numeşte „ciudata conservatoare verde“ care e fiica ei. Antonia este reală şi proaspătă, surprinzătoare într-un mod credibil. Dar când Abbott abandonează perspectiva Antoniei, romanul devine mai puţin convingător. Tinerii înfăţişaţi de Abbott vorbesc

Claire Dederer este colaborator al secţiunii Arts & Leisure la The Times.

Primul roman al lui Abbott este o comedie de moravuri din Manhattan. şi gândesc ca nişte oameni bătrâni – sau ca nişte oameni tineri dintr-o eră demult apusă. Cartea se deschide cu Mark, care stă pe o bancă în parc admirându-şi fetiţa de 4 ani:„Mica lui Toni părea desprinsă dintr-un tablou în rochia ei vaporoasă cu buline, dintr-un material din Elveţia“. Acest material este asemănător muselinei şi a fost popular la mijlocul secolului XX. A fost reintrodus în modă odată cu tendinţele actuale pentru hăinuţe retro de copii, însă e departe de a fi un termen comun, şi mi se pare greu de crezut că tatăl în vârstă de 40 de ani al lui Toni ştia ce nume are acel material. Când l-am întrebat despre acest termen pe soţul meu, care e aproximativ de aceeaşi vârstă, a crezut că e vorba despre ceva de mâncare.

NTRE timp, mama lui Toni, Maggie, îşi face griji în legătură cu unul dintre autorii săi, care alunecă pe panta drogurilor.„«Prafuri de marş boliviene», le spunea el“. N-ar fi putut nici un editor să-i explice politicos lui Abbott că nimeni nu a mai folosit acest termen de când protagonistul lui Jay McInerney priza acest drog în Bright Lights, Big City, în 1984? Şi nu exacerbez câteva exemple izolate: aceste falsităţi şi anacronisme abundă. Romanele de calitate ne educă să recunoaştem un personaj din trăsături fine de caracter. Forma aleasă de Abbott – comedia de moravuri din Manhattan – necesită un aflux constant de detaliu neîndurător de exact pentru a amplasa personajele în mediul social, economic şi chiar emoţional. Abbott face multe bine: împleteşte elegant poveştile îndrăgostiţilor săi. Se amuză abil de ceea ce noi numim moralitate. Permite personajelor sale să fie atât atrăgătoare cât şi urâte. Dar adevărul h care se ascunde în detalii îi scapă.

vedindu-i propriile convingeri că franceza e „caraghioasă“ – şi că poate comunica cu ea chiar şi când foloseşte cuvinte pe care ea nu le înţelege. Franceza slujeşte drept tonic şi mantră pentru Sonny. Anumite cuvinte îi permit să-şi alimenteze fantezii care altfel ar fi fost dincolo de realitatea sa: „Îmi plăcea şi verbul lance. L-am ales dintr-un grup de verbe posibile şi părea potrivit. M-a făcut să văd lucruri şi să zâmbesc văzându-le, eu, o lance şi pierre al meu. Un cal murg cu coamă neagră zbenguindu-se pe o potecă noroioasă, iarbă verde, copaci verzi şi verde verde cum îmi imaginam eu Franţa, şi aveam o pălărie pe care nici măcar nu ştiam cum s-o descriu“. Luând în considerare toate aceste invenţii verbale, e păcat că Gilb nu a creat şi

THE FLOWERS

de Dagoberto Gilb. 250 pag. Grove Press. 24 $.

converg adesea: „Şi aşa sunt eu vinovat că râd. Dar asta e când amândoi se enervează şi o iau razna– sunt nerespectuos, obraznic, cine mă cred?“ Acest tip de voce ar putea uşor aluneca către egocentrism – sau repeta ritmurile stereotipe ale dialogurilor văzute deseori în serialele de televiziune. În schimb, această voce reproduce modul lui Sonny de a vedea lumea, în care limbile se amestecă, realitatea se sparge, iar simţurile se atenuează:„Auzeam cuplul în vârstă de alături adresându-se în tot felul de limbi unul altuia şi în engleză către ai lor perrito (căţeluş în spaniolă, n. tr.) sau gatito (pisicuţă în spaniolă, n. tr.) şi pe urmă am început să aud aer albastru-gri în cameră, răsucindu-se, plutind în sus sau în jos ca praful, numai că era sunet. …Umplea totul până când mi-a intrat în urechi, moale, ca o muzică, şi a devenit o culoare nouă şi frumoasă, nu una, nici alta, şi un vânt calm de pe mare“. Pentru a „se pune“ bine cu tatăl său vitreg, care îi promisese „ceva serios“, Sonny spune că vrea să meargă la Paris. Atunci când repetă fraze sau cuvinte în franceză din manual, mama lui râde, doInterviul lui Sarah Fay cu Kenzaburo Oe este publicat în ediţia curentă a The Paris Review. FOTO: ALGONQUIN BOOKS (STÂNGA SUS) ŞI NANCY CRAMPTON

Romanul lui Dagoberto Gilb urmăreşte eforturile unui adolescent american de origine mexicană de a se adapta vieţii cu noul său tată vitreg. personaje feminine care să nu fie singure şi disperate (aşa cum sunt Gina, Mary şi Cindy, trei dintre cele mai patetice locatare din Los Flores), iresponsabile şi ineficiente (mama lui Sonny), idealizate (persoana de care e îndrăgostit), materne într-un mod stereotip (proprietara restaurantului favorit al lui Sonny) sau absente (sora lui). Iar cele două scene scurte de sex ale romanului sunt de o pornografie insipidă. Şi totuşi vocea lui Sonny este hipnotică. Ne ţine citind – până când Gilb îi permite să realizeze că un om cu adevărat înţelept îşi dă seama cât de puţine ştie. „Nu ştiam ce-i spun. Ce ştiam eu despre ea sau despre viaţa ei, despre mine, despre viaţă?“, spune Sonny, în sfârşit singur cu fata la care visase. „Schimbam h totul pentru că eram împreună“. 5

De veghe în cartier Continuare din pagina 1

din viziunea lui Saul Bellow. Price este un făuritor, creatorul unor schiţe vaste, şi, deşi cheia masonică de boltă a romanului său este un birou al N.Y.P.D. de forma unei cutii, el aşează bucăţi uriaşe din oraş deasupra lui şi excavează spaţii colosale sub el. Nu prezintă doar o felie de viaţă, ci adună viaţă pe înălţime şi în adâncime. La fel şi cu timpul. Trecutul reiese însă mai degrabă ca o absenţă, ca o serie de caverne şi o încrengătură de catacombe. Unii dintre strămoşii personajelor sale sunt acolo, dar ne dăm seama de asta, în principal, din însingurarea noului cartier construit peste criptele lor. Ar mai trebui numit cartier acum?, întreabă Price. Aceasta-i marea întrebare căreia cartea îşi propune să-i dea un răspuns prin intermediul unei pleiade de o miede întrebări mai mici despre cine e făptaşul, cine a văzut, de ce s-a întâmplat şi dacă – în cazul tatălui zguduit, în delir al lui Ike, care este personajul-cheie al romanului deşi nu domină scena – consecinţele umane pot fi îndurate.

iar mobilul – dezvăluit, dar marile mistere rămân nerezolvate: la ce sunt bune răspunsurile când ce-i făcut e bun făcut şi ceva similar, sau chiar mai rău, se va întâmpla mâine? N Lush Life (Viaţă îmbelşugată), al optulea roman al lui Richard Price, proiectul care revine la suprafaţă pentru a acoperi vechile goluri (şi care e în pericol să se prăbuşească în anumite zone, creând noi cratere imense capabile să înghită grupuri de oameni) vizează străzile întortocheate, cândva pline de case cu apartamente de închiriat, din zona Lower East Side a New Yorkului. În limbajul celor din sectorul imobiliar, cartierul este „în tranziţie“; pentru poliţie,

Price este o călăuză desăvârşită; el pare să fi scris cartea de pe scările din faţa caselor şi din pragul uşilor. asta înseamnă că tinerii cu studii medii care stau cu chirie în zonă şi elita formată din coproprietari de case îmbuibaţi cu prime pot încă să facă rost de droguri de la locuitori vechi din zonă, care au tenul mai închis decât al noilor veniţi, ceea îi face mai uşor de remarcat în nopţile de petrecere, dar mai greu de identificat a doua zi dimineaţă, în colecţiile de fotografii ale poliţiei. A menţine asemenea confruntări sângeroase de clasă şi culoare la un nivel minim este treaba aşanumitelor brigăzi de calitate a vieţii pe care Price – o călăuză desăvârşită care pare să fi scris cartea de pe scările din faţa caselor şi din pragul uşilor (atât este de patologic de concentrată privirea lui şi atât de ascuţit auzul) – le descrie ca fiind noi forţe stupide ale ordinii, cu urmăriri atât de anemice în momentele de acţiune, încât până şi detectivii amatori Hardy Boys ar adormi. Pe noile străzi la modă Orchard şi Eldridge, printre cluburile exclusiviste fără firme şi restaurantele fusion notate în ghidurile Zagat, ceea ce a fost cândva o autentică junglă urbană a dispărut, ducând la transformarea multor poliţişti în gardieni de parc. Dar din când în când, aceşti tipi cu mişcări îngrădite ies din strânsoare, tentaţi de prada care se mişcă încet, răsfăţată şi blindată cu bani şi martini-uri ieftine. Luminile se aprind în camera de interogare a lui Price numai după o asemenea ambuscadă. Victima – care-i în viaţă – este Eric Cash, în mintea sa un scriitor pe cale de afirmare, în ochii celorlalţi un vechi manager de restaurant. În vârstă de 30 şi ceva de ani, urmaşul unor evrei din ghetou care au trăit şi au murit în aceeaşi zonă în care el se luptă să iasă din anonimat la fel ca alţi 20.000 de presupuşi scenarişti, Eric ia într-o noapte drumul Disneyhood-ului, împreună cu doi prieteni, şi se trezeşte în Scorceseland. Un Walter Kirn este un colaborator permanent al Book Review. Cel mai recent roman al său se numeşte „The Unbinding“. 6

ENTRU o bună bucată de vreme, răspunsul este „nu“; Lower East Side este un spaţiu intravilan pentru proiecte imobiliare, o zonă fără suflet care a fost cândva animată de legături religioase, rasiale şi familiale ce au fost dizolvate de acidul egoismului. Aceasta a fost adevărata tranziţie în circumscripţie, de la o etică a supravieţuirii comune la obsesia propriului loc de muncă. Ai sentimentul uneori că delincvenţii, escrocii şi suspecţii sunt mai durabil uniţi decât tipii care vomită cocktailuri de 12 dolari în gurile de canal, după nopţile petrecute în oraş cu prieteni pe care i-au cunoscut ieri şi care s-au mutat în oraş cu o săptămână în urmă. Totuşi, încetul cu încetul, legături fragile şi improvizate încep să se formeze, precum sforile de agăţat rufe de la ferestrele apartamentelor. Impulsionaţi de o mică criză ce nu înseamnă nimic la scara istoriei, dar care capătă proporţii uriaşe la nivelul zonei, detectivii se aliază cu familiile victimelor, suspecţi eliberaţi cu autorităţile care la un moment i-au suspectat, şefii cu muncitorii ale căror bacşişuri le monitorizează. Afinităţile trecătoare şi egoiste care trec drept afecţiune chiar înainte să se închidă barurile şi manifestările necenzurate de durere care se accentuează când presa e în preajmă se topesc şi se scurg pe lângă trotuare, de unde se evaporă în timp ce camioanele şi maşinile alimentează locul cu mărfuri şi cumpărători. O anumită sentimentalitate ortodoxă de stânga se amestecă aici cu instinctul primar de conservare, dar în cele din urmă formează împreună un nou compus prim, uşor instabil, pe care Price nu se sfieşte să-l considere mai valoros ca aurul – care, în ciuda masei sale strălucitoare şi tentante, nu face decât să ne îngrădească într-un loc în care ne simţim invidioşi, neliniştiţi, mult prea încrezăh tori în noi înşine şi singuri.

pistol îndreptat spre ei, un deget închis la culoare pe trăgaci, şi astfel Eric ajunge în camera urâtă în care le povesteşte unei poliţiste, Yolanda, şi unui ofiţer irlandez, Matty Clark, despre jaful şi omorârea prietenului său Ike. Eric se crede un martor, dar de fapt este un suspect, iar Price livrează un dialog în trei tensionat, care iniţial pare un schimb de replici standard pentru genul noir (Price scrie pentru drama tv poliţistă The Wire), însă apoi devine mai dens, mai spinos şi cu o miză înaltă, aşa cum televiziunea nu poate avea din cauza orientării ei orizontale, dar care se potriveşte cu verticalitatea paginilor şi care, pe măsură ce cartea avansează, se desprinde şi ţinteşte cerul. Iată-l pe şeful lui Eric, un proprietar de restaurant pe care vecinii hipersensibili îl bat la cap să reducă zgomotul pentru că altfel riscă să-şi piardă dreptul de a vinde alcool. „Albii. Ei, pionierii...Hispanicii? Chinezii? Cei care trăiesc aici de la Inundaţie încoace? Nici că ar putea fi mai amabili. Mulţumiţi de locurile de muncă. Ideea e, cei care se plâng? Ei sunt cei de la care a pornit totul. Noi doar îi urmăm. Dintotdeauna am făcut-o, întotdeauna o vom face. Vin aici, cum-

pără o dărăpănătură de la municipalitate, fac nişte reparaţii, au frumuşel un studio mare, închiriază spaţiul în plus, se amestecă printre cei de diferite etnii şi se simt mândri şi buni. Dar apartamentele? Clădirile? Două mii cinci sute de metri pătraţi, etajul al patrulea, fără lift, la intersecţia dintre Orchard şi Broome. Două milioane patru sute de mii, săptămâna trecută“. Dacă literatura ar fi o profesie mai corectă, preţul unor asemenea vorbe auzite ar fi orbirea, dar Price poate vedea – chiar la mari distanţe – şi nu numai cu cei doi ochi ai săi de om obişnuit, ci şi cu un al treilea, mai mare şi mai limpede, situat între cei doi şi deasupra lor. „Clădirile Clara E. Lemlich erau o întindere mizeră şi dezordonată a oraşului, de construcţii vechi de 50 ani, prinse la mijloc între două secole. La vest, aceste clădiri cu 14 etaje erau dominate de One Police Plaza şi sediile Verizon, masive structuri futuriste fără nici o caracteristică distinctivă în afara oarbei lor înălţimi nesfârşite“. Raymond Chandler pare să se întrezărească din scrisul lui Price, dar în arhitectura enormă, multi-senzorială, a ultimelor cuvinte de mai sus, se poate detecta şi o urmă

FOTO: DAMON WINTER/THE NEW YORK TIMES

Obsedat (Pasionat, copleşit, consumat, îmboldit etc.) O biografie a lui Peter Roget, creatorul Lexiconului, explorează în profunzime geniul şi compulsiile care l-au condus la taxonomia sa lexicală. DE THOMAS MALLON

MPERATIVUL categoric“ înseamnă cu totul altceva, dar pare, de fapt, termenul potrivit pentru impulsul psihologic de autoapărare care l-a făcut pe Peter Mark Roget (1779-1869), creatorul Lexiconului, să clasifice şi să categorisească tot soiul de lucruri, în decursul unei vieţi îndelungate. Nebunia nu doar exista în familia lui, ci galopa, fugea, accelera, gonea şi se grăbea. Dacă titlul noii şi excelentei biografii a lui Roget, semnată de Joshua Kendall, are un iz clinic neurologic de Oliver

„

THE MAN WHO MADE LISTS

Love, Death, Madness, and the Creation of Roget’s Thesaurus de Joshua Kendall. Ediţie ilustrată. 297 pag. G. P. Putnam’s Sons. 25.95 $.

Sacks, materialul de bază justifică, în mare măsură, această senzaţie. The Man Who Made Lists (Omul care făcea liste) subliniază „instabilitatea mentală cronică“ a bunicii materne a lui Roget, „transa psihotică“ în care mama lui şi-a petrecut ultimele zile ale vieţii, după o existenţă de nevrotică „nevoie de afecţiune“, căderile nervoase suferite de sora şi de fiica lui Roget (care s-a căsătorit târziu şi a rămas văduv foarte devreme) şi sinuciderea într-un moment de suferinţă a unchiului său, marele libertarian civil britanic Samuel Romilly, care şi-a tăiat beregata, dându-şi duhul în braţele mânjite de sânge ale lui Roget. Roget însuşi s-a dovedit a fi lipsit de umor şi sentenţios, copleşit de o „vână paranoică“, precum şi de melancolie şi de timiditate, ca să nu mai vorbim de groaza în faţa „mizeriei şi a dezordinii“ – definiţia cuvântului „murdărie“ din Lexiconul său e o bazaconie. Aşa că nu prea putem rămâne surprinşi de faptul că pare să se refugieze în dependenţa de muncă şi într-un amestec de mici compulsii, inclusiv „obsesia pentru numărat“. („În fiecare zi, urc cel puţin 320 de trepte“). Îi făcea o deosebită plăcere că putea să-şi controleze mişcările propriului iris. Printre mecanismele sale de supravieţuire, pe prima poziţie se afla crearea de liste, o activitate deja bine pusă la punct pe când avea doar 8 ani. Însemnările lui Peter Roget despre „fiare“, „părţi ale trupului“ şi lucruri „din grădină“ proliferau şi domoleau, iar, într-un anumit fel minor, împlineau o „dorinţă de a aduce ordinea pe lume“. Kendall, jurnalist independent, abordează în mod delicat tendinţa subiectului său de a clasifica în loc să experimenteze tot ceea ce avea în preajmă. (De fapt, Roget trimite cu gândul la o caricatură recentă din The New Yorker, în care cineva spune – „Acesta nu e un cuvânt pe care să-l pot exprima prin sentimente“). Fără să aibă un Lexicon la îndemână, tânărul categorisea, în general, peisajele drept „fru-

Cele mai recente romane ale lui Thomas Mallon sunt „Bandbox“ şi „Fellow Travelers“. ILUSTRAŢIE DIN HULTON ARCHIVE/GETTY IMAGES

Peter Mark Roget, circa 1820. moase“ şi „ne-frumoase“, iar oamenii, drept „obişnuiţi“ sau „speciali“. În 1793, Roget a plecat din Londra la Edinburgh, ca să studieze limbile clasice şi medicina. Un curs susţinut de Dugald Stewart, care credea că un filosof trebuie să găsească „ordinea stabilită“ acolo unde observatorul de rând nu vede decât „neregularităţi“, l-a împins pe student înainte, pe calea clasificărilor sale. După facultate, încercările timpurii ale lui Roget de a porni pe drumul său ştiinţific l-au pus în legătură – una dezamăgitoare, în general – cu mai multe eminenţe ale momentului. Erasmus Darwin (bunicul lui Charles), care făcuse poezie din clasificările biologice ale lui Linnaeus, îl chinuia pe Roget cu corpolenţa şi cu delăsarea sa. Jeremy Bentham l-a angajat pe tânăr ca să lucreze la dezvoltarea unui „frigidarium“ subteran – de posibilă utilitate în cazul crizelor alimentare, dacă francezii ar fi continuat să provoace războaie – însă Roget a fost scârbit de neatenţia generală a lui Bentham, precum şi de echipamentul lui murdar. Thomas Beddoes, aproape la fel de gras ca Darwin, l-a pus pe Roget să lucreze la Institutul Pneumatic, unde tânărul Humphry Davy făcea experimente pe el, cu gaz ilariant. „N-am simţit nici un fel de senzaţii plăcute“, consemna Roget. Cu toate că tânjea după ordine, Roget a avut o carieră în mare parte sinuoasă. În 1802, a pornit spre Franţa ca ghid într-un lung voiaj pentru doi tineri, fiii unuia dintre prietenii lui Samuel Romilly. Roget a găsit Parisul deconcertant de murdar, însă a admirat precizia cu care defilau soldaţii lui Napoleon. În anii

următori, lucrând ca medic la Manchester Royal Infirmary, a contribuit la implementarea procedurilor de sănătate publică într-un oraş inflamat de industrie şi de boli. Lucru deloc surprinzător, mizeria din Manchester s-a dovedit a fi puţin cam mult pentru cât putea îndura Roget, aşa că îşi găsea refugiul nocturn în crearea unor liste de sinonime care, la mai bine de 40 de ani după aceea, s-au dezvoltat, în cele din urmă, luând forma Lexiconului. Treptat, Roget şi-a făcut un nume şi destui bani ca să se întreţină la Londra în calitate de conferenţiar şi de autor pe teme de fiziologie. A scris Bridgewater Treatise, publicat pe la 1835, care i-a asigurat un loc în lumea pre-darwiniană (Charles, nu Erasmus) a „teologiei naturale“, ale cărei premise subiacente religioase sunt comparate, de către Kendall, cu cele susţinute în zilele noastre de către partizanii „designului inteligent“. Emerson, Tennyson şi Poe au citit cu toţii, în mod aprobator, Bridgewater Treatise. Fără acesta sau fără Lexicon, Roget ar fi putut rămâne în istorie ca un fel de diletant al ştiinţei, creator al scalei logaritmice pentru rigla de calcul şi descoperitor al capacităţii retinei de a percepe „serii rapide de imagini nemişcate ca pe o imagine continuă“. Lui Will Hays, părintele codului de producţie de la Hollywood, îi plăcea să pună pe seama lui Roget inventarea filmelor, poate şi pentru că publicul său din anii ’20 cunoştea deja numele britanicului din cartea aceea pe care o foloseau pentru a-şi croi, trişând, drumul prin cel mai mare moft al deceniului – careurile de cuvinte încrucişate.

Se poate ca Lexiconul, o iniţiativă de pensionare, realizată pe când Roget avea peste 70 de ani, să fi fost inspirat de reeditarea, în 1849, a volumului British Synonymy, un îndreptar de echivalenţe definiţionale publicat pentru prima oară cu jumătate de secol înainte, de către Hester Lynch Piozzi, cunoscută adepţilor Doctorului Johnson drept prietena sa, Doamna Thrale. Recent exasperat de caracterul aleatoriu al lucrării, Roget s-a apucat să lucreze serios la propriul său volum. Fără să fie conceput ca un dicţionar de sinonime (Roget credea că „aşa ceva nu există“, date fiind semnificaţiile unice ale fiecărui cuvânt), Lexiconul era construit ca un palat abstract, de cleştar, fiecare dintre cele 1000 de liste trimiţându-l pe cititor, adesea antonimic, la următoarea, „siguranţă“ conducând la „nesiguranţă“, apoi la „judecată“ şi mai apoi la „sofism“. Adevărul e că majoritatea utilizatorilor Lexiconului n-au înţeles niciodată mare lucru din acest sistem şi deabia s-au folosit de index – adăugat de Roget mai degrabă pe deasupra ideii iniţiale – ca să descopere ceea ce căutau. Cartea a avut mare priză la publicul englez încă din momentul apariţiei sale, în 1852. O ediţie americană expurgată – în care se renunţase la excitanţi inacceptabili, precum „arie“ şi „valurile vieţii“ – a apărut doi ani mai târziu. Roget a continuat s-o revizuiască şi s-o completeze până la moartea sa, la 90 de ani, iar urmaşii lui au reeditat şi revizuit cartea ca pe un fel de preocupare familială, vreme de un secol întreg, înainte ca numele său, asemeni dicţionarului Webster, să devină de domeniu public. Din 1852, după cum explică Kendall, volumul lui Roget a „pierdut 10 concepte – ajungând la 990 –, însă a câştigat câteva sute de mii de cuvinte noi“. Încrederea lui Kendall în produs îl face să susţină că Lexiconul îi poate ajuta pe scriitori să „înţeleagă ce încearcă să spună“. Dar, la fel de frecvent, cartea le poate da iluzia că au ceva de spus. Kendall vorbeşte afectuos despre entuziasmul tinerei Sylvia Plath faţă de Lexicon (într-o însemnare din jurnalul ei, din 1956, poeta se autointitulează „târfa lui Roget“), însă autorul ar putea să remarce că Plath şi-a descoperit adevărata voce de abia atunci când, scriind poeziile din volumul Ariel dintr-o suflare incandescentă, şi-a lepădat dicţia pedantă, studiată şi şi-a lăsat propriul limbaj înăbuşit să se reverse pe pagini. Stilul lui Kendall e simplu şi sensibil; autorul îşi face treaba cu înţelegere şi repeziciune, uneori amuzându-l pe cititor cu înflorituri romaneşti: „Roget îşi întoarse repede privirea dinspre orologiu, preferând să şi-o îndrepte în jos, către hârtiile de pe postament“. Îşi etalează propriul său tic numeric fermecător – „Data era 18 aprilie 1802“ este o deschidere tipică de capitol – şi-l convinge pe cititor în privinţa originilor psihologice şi a succesului terapeutic al Lexiconului. Comportamentul defensiv care a produs cartea l-a ajutat pe Roget, fără îndoială, să supravieţuiască micii sale panoplii de obsesii, deşi poate că a fost de ajutor şi faptul că, pe atunci, nu existau h cuvinte pentru toate aceste stări. 7

Ce a mai rămas Eric Alterman porneşte la reabilitarea termenului de „liberal“ cu o serie de contraargumente la răstălmăcirile conservatorilor. DE SCOTT MCLEMEE ENTRU orice cetăţean american cu credinţă în posibilitatea unei reforme progresiste, epoca actuală este captivantă. În ultima perioadă, campaniile democrate pentru alegerile prezidenţiale au avut adesea un aer de relansare. Nu ar fi nici o surpriză, desigur, dacă republicanii vor continua să bată toba pe subiectul spaimei şi resentimentului; o orientare verificată şi reală nu se abandonează aşa uşor. (Cercetările în domeniul ştiinţelor sociale indică faptul că acel

WHY WE’RE LIBERALS

A Political Handbook for Post-Bush America de Eric Alterman. Viking. 401 pag. 24.95 $

candidat care atacă mai des subiectul spaimei pare a avea un avantaj.) Dar cine s-ar fi putut aştepta la o asemenea schimbare de atitudine în tabăra cealaltă? Cine ştia că vechea retorică a progresului, a întâmpinării viitorului cu încredere, încă mai e atât de tentantă? Dar vai, ca socialist de modă veche şi cinic congenital – predispus la a striga în somn „Nu vă încredeţi în partidele capitaliste gemene ale războiului şi exploatării!“, lucru care o sperie pe soţia mea – am rămas imun la toată această agitaţie. Sau cel puţin eram până să citesc noua carte a lui Eric Alterman, Why We’re Liberals (De ce suntem liberali). Subtitlul promite „Un manual politic pentru America post-Bush“. Deocamdată, încrederea mea în posibilitatea unei reforme merge cel puţin până la a considera că a venit vremea creării unei noi agenţii guvernamentale: una care să se asigure că titlul oricărei cărţi îi va oferi cititorului o idee exactă despre ce se află între coperţi. Fără îndoială că „Un manual politic pentru combaterea bloggerilor conservatori şi a palavragiilor de la talk-show-uri pe perioada cât George Bush a fost preşedinte“ ar reduce cota de piaţă. Dar e bună şi acurateţea la ceva. Alterman, redactor al The Nation, este printre cei mai buni comentatori liberali. Cartea sa din 1998 Who Speaks for America? Why Democracy Matters in Foreign Policy a reprezentat un apel la iniţierea dezbaterilor referitoare la securitatea naţională şi prezenţa internaţională a Americii şi pentru alte voci în afara celor din obişnuitul grup din capitală. Propunerea lui pentru un soi de juriu naţional care să se ocupe cu politica externă – format din cetăţeni obişnuiţi aleşi o dată la şase ani – nu a găsit adepţi, dar a reflectat credo-ul lui John Dewey: „Leacul bolilor democraţiei este şi mai multă democraţie“. În acelaşi timp, puţine voci influente au fost atât de neobosite în a-i învinui pe cei din stânga lor pentru mizeria ultimilor ani. Năpastă a adepţilor lui Ralph Nader, Alterman nu are răbdare cu cei care se înScott McLemee este membru în consiliul National Book Critics Circle. 8

treabă dacă a pune toate ouăle în coşul democraţilor este o manevră înţeleaptă. Pe scurt, e dificil să găsim pe cineva mai bine pregătit pentru a actualiza noţiunea lui Arthur Schlesinger Jr. despre liberalism drept „centru vital“ al politicii americane. Alegeţi cartea lui Alterman aşteptându-vă la un brainstorming despre reconstrucţie şi ridicarea naţiunii, care par atât de necesare Statelor Unite înseşi în aceste momente. Chiar dacă liberalii convinşi sunt evident publicul-ţintă al acestei cărţi, ideea însăşi că liberalismul are o tradiţie lungă şi onorabilă în viaţa americană nu trebuie interpretată ca subînţeleasă. Un manual pentru liberalii post-Bush ar trebui, în parte, să fie şi un ghid al realităţilor pre-Reagan. Alterman pare a fi intenţionat să scrie o astfel de carte. Prima treime a Why We’re Liberals oferă o infuzie rapidă de vitamine intelectuale pentru liberalii care, deşi fervenţi, se pot simţi învinşi. Găsim citate mobilizatoare din Dewey, Franklin Roosevelt, John F. Kennedy etc., precum şi evidenţierea faptului că sondajele sugerează în mod repetat că americanii sunt mult mai înclinaţi spre a-şi exprima opinii mai degrabă liberale decât conservatoare despre subiecte precum afacerile corporatiste, mediul, politica energetică şi chestiuni sociale. „Faptul că liberalii rămân în defensivă în ce priveşte acuzaţiile

că poziţia lor este în contratimp“, scrie el, „e mai degrabă rezultatul propagandei conservatoare eficiente şi informărilor credule decât al unor tendinţe reale şi identificabile ale opiniei publice“. Provocarea, în acest caz, este translatarea acestei mase durabile dar amorfe de senti-

Alterman oferă o infuzie rapidă de vitamine intelectuale liberalilor fervenţi care s-ar putea simţi învinşi. mente publice favorabile stângii într-o mişcare politică eficientă. Am putea-o denumi problema politică. O altă abordare este aceea de a întreba de ce, dacă majoritatea americanilor sunt liberali în adâncul sufletului, numai o minoritate se identifică drept liberali. Spuneţi-i problemă de identitate – aflarea cauzelor pentru care eticheta de „liberal“ a fost atât de des utilizată cu conotaţii dispreţuitoare, adesea chiar de către persoane ale căror opinii ar fi trebuit să le îndemne la a o adopta. În ultimele două treimi ale Why We’re Liberals, totuşi, Alterman pare a abandona şansa de a creiona agenda politică a următorului deceniu în favoarea reglării conturilor cu gânditori de categoria grea precum Rush Limbaugh sau Ann Coulter. Dacă nu

v-aţi dat până acum seama că polemiştii conservatori pot fi uneori necinstiţi sau ipocriţi, atunci această carte vă va acoperi lacunele de educaţie: spre exemplu, un capitol lung intitulat „De ce urăsc liberalii patriotismul?“ conţine liste cu nume ale unor faimoşi veterani de război liberali şi ale unor conservatori la fel de renumiţi care au refuzat să se înroleze. Alterman demască ideea conform căreia conservatorii deţin monopolul credinţei religioase – sau, că tot veni vorba, al dezgustului faţă de natura laşă şi uneori vicioasă a culturii pop americane. Alterman este, ca întotdeauna, un polemist capabil. Nu are nici o jenă în a ataca tot ce-i iese în cale. Dar, după un timp, tot efortul începe să aducă a exerciţiu de identitate politică pentru o minoritate ideologică. Respectul de sine este amplificat printr-o confruntare terapeutică cu fanfaronii, urmată de afirmaţii conform cărora liberalii sunt îndeajuns de buni – şi, la naiba, oamenii ar trebui să-i îndrăgească! „Dacă americanii asociază conotaţii negative cuvântului liberal“ scrie Alterman, „există posibilitatea ca ei să nu fie îndeajuns de atenţi pentru a înţelege argumentele contrare“. Destul de adevărat, şi a contrazice acest lucru pare la fel de eficient ca a te plânge de starea vremii. În schimb, mulţi stângişti au renunţat pe nesimţite la acest termen, autointitulându-se „progresişti“. Alterman se opune acestui termen, evident pe baza presupunerii conform căreia consecvenţa nomenclaturii este o virtute politică. Dacă e aşa, e una mică. El citează un sondaj recent care indică transformarea incredibilă a opiniei publice atunci când un candidat a trecut de la eticheta de „liberal“ la „progresist“ – de la un scor negativ de 19 puncte la unul pozitiv de 17 puncte. Acesta pare un argument îndeajuns de puternic pentru a ignora identitatea unei mărci politice şi a cugeta la o problemă diferită. Immanuel Kant (un liberal) a declarat că cele trei chestiuni cu care se confruntă filosofia sunt „Ce pot şti?“, „Ce ar trebui să fac?“ şi „Ce pot spera?“ Politica este filosofie continuată prin alte mijloace, aşadar aceste întrebări rămân valabile. Ei bine, ştim din sondaje că pretenţia dreptei de a vorbi în numele majorităţii opiniei americane este una neadevărată. Însă Alterman nu examinează niciodată subiectul a ceea ce liberalii (sau progresiştii, sau cum vreţi să-i numiţi) ar trebui să facă. Nici nu expune, în ciuda subtitlului, ceea ce s-ar putea în mod rezonabil spera în lumea post-Bush. Dreapta s-a reîntors la Casa Albă acum şapte ani, cu un sentiment clar a ceea ce dorea să facă, o dată câştigată puterea. Discursurile candidaţilor democraţi sună adesea ca şi cum schimbarea este acum inevitabilă – nimic mai departe de adevăr. Din partea unei voci influente şi lucide ca a lui Alterman, cititorul se aşteaptă să ia contact direct cu posibila formă pe care o vor lua lucrurile. În schimb, Why We’re Liberals este mai degrabă un curs rapid despre cum să zbieri eficient la prezentatorii de la Fox News. Orice ar însemna progresul, h acesta nu este un exemplu potrivit. ILUSTRAŢIE DE GEORGE BATES.

Războiul greşit Luptaţi împotriva islamiştilor şi lăsaţi restul deoparte, spune Michael Scheuer. DE DAVID RIEFF N ciuda multelor scăpări şi limitări – mai ales a tendinţei de a vedea orice alt punct de vedere drept rezultatul laşităţii, stupidităţii, răutăţii sau insuficientei loialităţi faţă de Statele Unite – Michael Scheuer a adus contribuţii semnificative dezbaterii post-11 septembrie prin primele sale două cărţi. În Imperial Hubris: Why the West Is Losing the War on Terror, pe care a scris-o anonim

MARCHING TOWARD HELL

America and Islam After Iraq de Michael Scheuer. 364 pag. Free Press. 27 $.

în perioada în care era încă ofiţer al C.I.A., Scheuer a examinat în detaliu Al Qaeda şi ameninţarea pe care aceasta o reprezintă. Cartea sa anterioară, Through Our Enemies’ Eyes: Osama bin Laden, Radical Islam, and the Future of America, a fost mai degrabă o tiradă moralizatoare. Cu toate acestea, a oferit perspective edificatoare asupra motivaţiilor lui bin Laden, ca şi asupra contextului lumii islamice în care acesta opera. Mai presus de orice, Scheuer susţinea – de netăgăduit, deşi nici pe departe atât de original pe cât pretindea – că administraţiile americane succesive au subestimat grav ameninţarea Jihadului. Scheuer vorbeşte în cunoştinţă de cauză, el începându-şi cariera de ofiţer C.I.A. în cadrul campaniilor sub acoperire de înarmare a mujahedinilor afgani în lupta acestora împotriva ocupaţiei sovietice; a încheiat-o ca şef al unităţii însărcinate cu căutarea şi eliminarea lui Osama bin Laden. Deşi cărţile sale nu sunt suficiente prin ele însele pentru a-l înţelege pe bin Laden – Scheuer nu are nici abilităţile evocatoare ale lui Peter Bergen sau Lawrence Wright şi nici capacitatea lor calmă de a contextualiza o poveste –, ele au contribuit mult la această înţelegere. Din păcate, noua carte a lui Scheuer, Marching Toward Hell, subintitulată grandilocvent şi întrucâtva înşelător America şi Islamul după Irak, are toate slăbiciunile lucrărilor sale anterioare însă aproape nici unul din punctele lor tari. Scheuer pare a fi frustrat de faptul că analiza sa n-a fost acceptată de către administraţia Bush. În loc să considere că acest lucru s-a întâmplat din cauza unor oameni bine intenţionaţi, care însă l-au înţeles greşit, ori din cauza unor constrângeri legitime de natură politică, Scheuer crede că în joc sunt forţe mult mai întunecate – în cel mai bun caz prostie, însă posibil trădare, acuzaţie pe care Scheuer aproape că o aduce neoconservatorilor în câteva ocazii. „Am susţinut în ambele cărţi“, scrie el, „că nu era nici un motiv inerent pentru care preşedinţii SUA şi alţii din elita guverDavid Rieff este autorul recent publicatului „Swimming in a Sea of Death: A Son’s Memoir“. FOTOGRAFIE DE WISSAM AL-OKAILI/ FRANCE-PRESSE – GETTY IMAGES

O demonstraţie anti-americană de anul acesta, din Irak. natoare ar fi putut cu bună credinţă înţelege greşit motivaţiile inamicilor noştri islamişti şi poziţia centrală pe care ar fi trebuit să o aibă în politica externă a SUA această idee, alături de mobilizarea susţinerii pentru islamişti din lumea modernă“. De la această afirmaţie pe de-a-ntregul defensivă Scheuer sare în mod uimitor la viziunea că America a fost trădată de aproape toţi membrii elitei politice – de la neoconservatori (care, crede el, sunt mult mai loiali Israelului decât Statelor Unite) la George Soros, de la administraţia Bush şi senatorul John McCain la Comisia 11 Septembrie, fără să-i mai amintim pe reverendul Franklin Graham şi pe Hillary Clinton. Şi totuşi asta susţine Scheuer – fără argumente, ca să nu mai vorbim de o dovadă concretă. Din când în când, pare îngrijorat de efectul pe care tirada sa îl poate avea asupra cititorilor. „Eu sunt primul care admite“, conchide el „că această carte este eclectică, bazată pe impresii şi, uneori, idiosincratică“. Măcar dacă astea ar fi fost singurele probleme. Dar, în furia şi dispreţul său, Scheuer îşi poartă cititorii într-o călătorie fulger prin ceea ce pentru el reprezintă un peisaj apocaliptic populat de birocraţi venali, politicieni fricoşi (Bill Clinton, globalizantul pseudo-european; George W. Bush, gânditorul convenţional inept), sionişti de salon

şi internaţionalişti liberali (iarăşi Clinton, dar şi Amnesty International şi alte organizaţii umanitare). Numai curajoşii bărbaţi şi femei din rândurile serviciilor secrete şi armatei, deşi frecvent desconsideraţi, laolaltă cu câteva voci brave dar rare, precum a sa, mai continuă lupta cea dreaptă. Aceşti războinici de linia întâi poate că au câştigat victorii tactice, însă pentru Scheuer rezultatul războaielor din Irak şi Afganistan a fost un dezastru strategic continuu. Motivul pentru care America pierde, şi pierde grav, insistă Scheuer, este internaţionalismul, Wilsonismul, globalizarea – Scheuer foloseşte toţi aceşti termeni ca epitete – care au infectat elita politică. Pentru el, intervenţiile din Irak şi Afganistan au fost inspirate de nevoia misionară de a construi democraţia şi nu de urmărirea lipsită de scrupule a intereselor americane, urmărire pe care Scheuer, surd la ecourile istorice ale acesteia, o numeşte într-unul din capitolele sale de încheiere „America mai presus de orice“. Asta nu înseamnă că Scheuer este de părere ca America să renunţe la ofensiva contra Jihadului. Din contră, el este de părere că Statele Unite trebuie să înceteze a mai susţine Israelul şi Arabia Saudită, dar în acelaşi timp să poarte un război mult mai sălbatic împotriva lui bin Laden şi a celor de-un fel cu el. Aici Scheuer chiar renunţă la orice pretenţie de a mai fi luat în serios.

Asta deoarece sfaturile lui sunt material de emisiune radio explozivă. El ar duce armata americană la graniţa cu Mexicul şi, dacă nu se poate, ar încuraja guvernatorii să solicite Garda Naţională. Simultan, războiul împotriva Jihadului trebuie accelerat. „Forţa care va trebui angajată“ scrie Scheuer, „va fi mult în exces faţă de ceea ce majoritatea americanilor au văzut în viaţa lor, şi la fel vor fi şi victimele şi pagubele materiale“. De vreme ce mulţi americani în viaţă au fost martorii bombardamentului de la Hiroshima şi Nagasaki, ca să nu mai pomenim de bombardarea fiecărui petic din oraşele Vietnamului de Nord, ne cutremură imaginea a ceea ce ar fi putut avea în minte Scheuer atunci când spunea „mult în exces“. Desigur, nu spune niciodată cu precizie ce are în minte, dar în ce poate consta ceva mult în exces faţă de bombele atomice, bombardamentele pe scară largă sau agenţii toxici defolianţi? Şi, în timp ce Scheuer îşi imaginează că ferocitatea sa este de fapt realism machiavelic, argumentele sale – naive în ce priveşte consideraţiile de natură economică dincolo de dependenţa americană de combustibilii fosili – reprezintă utopism militarist pur. E ca şi cum Scheuer şi-ar dori să poată desprinde Statele Unite de economia globală de care, în ciuda întregii isterii protecţioniste, această ţară beneficiază din plin şi care ar fi distrusă de războiul pe care el se pare că-l doreşte atât de puternic. Posibil ca Scheuer să susţină că, prin ideea ca Statele Unite să renunţe la balastul angajamentelor faţă de Israel şi de regimurile arabe opresive precum cel din Arabia Saudită, purtând în paralel un război sălbatic împotriva Al Qaeda, a arătat că înţelege faptul că războiul este o continuare a politicii prin alte mijloace. Dar, de fapt, a trecut cu vederea faimoasa replică a lui Clausewitz care, transpusă în contextul luptei împotriva Jihadului, ar afirma că un război care distruge economia mondială este un război care nu merită purtat. Poate că dacă Scheuer ar fi studiat războiul rece cu puţin mai multă atenţie – mai degrabă decât să-l ridice în slăvi declarativ pe Ronald Reagan şi să denunţe toţi succesorii acestuia drept mulţumiţi de sine şi lipsiţi de viziune – ar fi înţeles că adesea cea mai bună cale de a folosi armata este nu utilizarea întregii forţe şi că a înţelege asta nu înseamnă nici laşitate, nici venalitate şi nici lipsă de imaginaţie, ci realism. Marching Toward Hell este o expunere extrem de brută şi reducţionistă a provocărilor puse de Jihad şi, ca atare, greu de luat în serios. Scheuer cunoaşte o grămadă de lucruri despre Osama bin Laden, destule despre Jihad, câte ceva despre Islam. Însă viziunea sa este extrem de îngustă. Fără îndoială că aceasta nu a reprezentat un impediment pentru ca el să conducă unitatea C.I.A. însărcinată cu bin Laden, însă face ca afirmaţiile sale geostrategice de ordin general (lăsând deoparte afirmaţiile sale referitoare la istoria americană şi la natura esenţială a republicii) să nu aibă categoric nici o valoare. Se flatează singur cu impresia că este un Patrick Henry h al vremurilor moderne. Greşeşte. 9

Tipi nebuni şi focoşi În anii ’70 am asistat la apariţia unui nou erou: actorul de comedie stand-up. DE MATT WEILAND Ă-I spunem Teoria Găştilor din istorie: ideea că o serie de revoluţionari carismatici fuzionează şi, împreună, acaparează puterea şi atenţia, răstoarnă convenţiile şi-şi reconstruiesc epoca. E o idee ademenitoare şi foarte potrivită pentru a descrie dinamica scenelor şi subculturilor care aparţin, să zicem, bucătarilor sau comedienilor. Cei mai bun teoreticieni ai găştilor nu se apleacă doar asupra figurilor emblematice, ci şi asupra

COMEDY AT THE EDGE

How Stand-Up in the 1970s Changed America de Richard Zoglin. Ediţie ilustrată. 247 pag. Bloomsbury. 24.95 $.

legăturilor dintre acestea. Pentru fiecare maestru bucătar telegenic, există o mie de bucătari imigranţi anonimi care gătesc de unii singuri, trudind din greu, schimbând totul. Pentru fiecare comedian elogiat la show-ul său din miez de noapte, există o mie de umorişti din schimbul de noapte care îl fac să moară de râs pe paznic, mâzgălind oră de oră cu un pix cu pastă, pe un caiet cu spirală. Surprinderea amplorii acestui fenomen, dezvăluirea detaliilor picante înainte ca Gaşca să-şi primească recompensa binemeritată, e ceea ce conferă aspectul durabil al Teoriei Găştilor. Nu doar anumite personaje contează, ci şi profunzimea şi calitatea timpului petrecut alături de ele, precum şi subtilităţile şi candoarea poveştilor pe care le spun. Tocmai de aceea sunt o lectură atât de plăcută şi de convingătoare cărţile precum Kitchen Confidential de Anthony Bourdain, Easy Riders, Raging Bulls de Peter Biskind, Please Kill Me de Legs McNeil şi Gillian McCain şi Our Band Could Be Your Life de Michael Azerrad. Scriitorii pot fi protagonişti sau spectatori, iar cărţile lor pot fi povestiri scrise sau spuse, amintiri personale sau vreo altă combinaţie. Însă toate îi surprind pe asistenţi şi pe tehnicieni, în orele de după închiderea bucătăriei şi în zilele dintre spectacole. Azerrad, de pildă, pe lângă faptul că realizează nişte portrete memorabile ale câtorva trupe rock indie din anii ’80 şi de la începutul anilor ’90, a dezvăluit ceea ce el numea „o extinsă cooperativă de reviste pentru fani, de staţii de radio clandestine sau aparţinând facultăţilor, de show-uri pentru canalele de cablu locale, de magazine micuţe de discuri, de distribuitori şi case de discuri independente, de cluburi de noapte şi scene alternative, impresari şi fani care se înmulţiseră mai bine de zece ani înainte ca mişcarea mainstream să-şi dea seama“. Comedy at the Edge (Comedia pe muchie) a lui Richard Zoglin e o operă despre Teoria Găştilor care nu e, din păcate, de partea lor. Prin portretele unei duzini de comedieni de vârf, între care George Carlin, Richard Pryor, Steve Martin, Robin Williams, Andy Kaufman

Matt Weiland este redactor şef adjunct la The Paris Review. 10

şi Jerry Seinfeld, Zoglin încearcă să înfăţişeze bogata subcultură a comediei stand-up care a înflorit în anii ’70. Însă el pune laolaltă o serie de personaje legate doar prin faptul că s-au născut aproximativ în perioada 1940 – 1955, că au ales să urmeze o profesie care implica să stea pe o scenă şi să încerce să facă publicul să râdă şi că au atins, astfel, un anumit grad de succes. Totuşi, Zoglin este un scriitor clar şi informativ, cu o bună capacitate de sinteză. (Prin aceste calităţi, reprezintă tocmai definiţia a ceea ce şi este: un tip de la publicaţia Time). Cartea sa începe cu Lenny Bruce, dar o dată deschise stăvilarele libertăţii de exprimare în public, Bruce se trezeşte că e mai degrabă imitat decât admirat. Din contră, George Carlin şi Richard Pryor se evidenţiază ca cei care au avut influenţe cruciale asupra celorlalţi. Zoglin îl salută pe Carlin drept „indispensabilul model demn de imitat“ prin aceea că duce mai departe cruciada lui Bruce“împotriva ipocriziei, a făţărniciei şi a nedreptăţii sociale... Parodiile sale de la început, când imita DJ şi reclame tv, au creat un standard de aur pentru zecile de parodiatori media care aveau să-i urmeze, iar

comicele sale telejurnale au oferit exemplul pentru parodii de ştiri de la Weekend Update, din emisiunea Saturday Night Live, până la Daily Show al lui Jon Stewart. Secvenţele sale despre festele din sălile de clasă, despre funcţiile corpului şi despre micile nonsensuri ale limbajului au arătat următoarei serii de comedieni «observaţionali» că nimic nu e prea banal sau prea monoton – ori prea lipsit de gust – pentru a alimenta o comedie inteligentă“. Iar personajul necontrolat al lui Pryor, apetiturile lui autodistrugătoare, ambivalenţa lui – până şi animozitatea sa – faţă de public, obsesia lui să vândă tot şi succesul său sincretic cu albumele de concert şi cu rolurile din filme comice şi serioase a devenit un criteriu pentru o întreagă generaţie de comedieni. Totuşi, e ciudat că Zoglin nu-l ia în considerare şi pe Woody Allen, aproape un contemporan de-al lui Carlin şi Pryor. Personajul stângace în postura de erou, interpretarea rapidă şi nevrotică, amestecul de filosofie şi cultură pop, angoasa peste succesul afectiv, profesional şi relaţional, trecerea din anii ’70 de la comedie stand-up la scenaristică, actorie şi regie – exis-

tă oare vreun comedian al vremii mai influent decât el? Zoglin se pricepe să descrie farmecul Albului de rând: Albert Brooks, Steve Martin, Robin Williams şi Andy Kaufman. Stilurile lor pot varia de la o abordare maniacă la una letargică, de la cerebral la descreierat, însă împărtăşesc cu toţii origini suburbane asemănătoare şi mai au în comun faptul că au adus o ironie studiată pe scena comediei mainstream. Autorul relatează cum a izbândit Williams când i-a murit microfonul, la Laff Stop în Orange County, în 1976, şi cât de atrăgător a fost modul în care „a demontat cultura noastră surescitată şi dominată de mass media“. Kaufman a fost atât de original încât a devenit singura persoană pe care Lorne Michaels n-a socotit-o demnă să fie scoasă din primul episod din Saturday Night Live, în 1975. Zoglin afirmă că, împreună, „Martin şi Brooks... au inaugurat epoca ironiei“. Se prea poate, însă ceva şi mai important părea să fie în desfăşurare atunci: triumful feţei inexpresive, gluma fără poantă, publicul ca solipsism extrem, de recuzită. Cu siguranţă că asemenea evenimente, fie ele bune sau rele, nu erau pur şi simplu rezultatul acţiunii câtorva comedieni inspiraţi, care trasau o nouă cale? Zoglin omite posibilitatea de a le plasa inovaţiile şi realizările în contextul cultural mai amplu al artei şi muzicii minimaliste, al dezvoltării artei interpretative şi a filmului experimental, al apogeului metaficţiunii. Totodată ocoleşte şi întrebarea cum şi de ce aceşti comedieni au trecut aşa de repede la comedie apolitică. După cum s-a exprimat Steve Martin, „cea de-a doua decizie importantă“ a sa de la jumătatea anilor ’70 (după ce şi-a

Scena comediei din anii ’70 consta în câteva cluburi de noapte, câteva zeci de comedieni şi foarte, foarte multă cocaină.

Richard Pryor în acţiune, 1977.

dat seama că putea spune o glumă fără poantă) era să „renunţe la politică pentru a deveni foarte solipsist“. Nu era singurul. Cel mai bun capitol al lui Zoglin relatează competiţia dintre cluburile de comedie noi care au apărut în anii ’60 şi ’70: Improvisation (cunoscut şi ca Improv), Catch a Rising Star şi Comic Strip în New York şi Comedy Store în Los Angeles. Au prosperat datorită preţului redus al mesei şi faptului că ofereau multe numere comice, aranjament posibil prin aceea că nu-i plăteau pe comedieni, care totuşi îşi făceau treaba pentru a-şi încerca norocul la Sfântul Graal al comediei: o apariţie în The Tonight Show. Deşi Zoglin nu surprinde destule detalii dure pentru a reda atmosfera cotidiană din acele cluburi, atât pentru interpreţi, cât şi pentru public, relatarea lui cuprinde totuşi drama acelor vremuri. În 1979, de pildă, comedienii de la Comedy Store au intrat într-o grevă de şase săptămâni din cauză că nu fuseseră plătiţi. Din cei 150 de comedieni de stand-up care lucrau acolo, majoritatea a participat la grevă: conform lui Zoglin, Jay Leno era unul dintre militanţi, iar David Letterman se afla FOTO: ASSOCIATED PRESS

Anchetatorul Protagonistul acestui thriller de spionaj interoga prizonierii de la o bază militară din Afganistan. în fruntea protestatarilor. Greva le-a adus un câştig de 25 $ pe număr. Comedy at the Edge e plăcută şi amuzantă şi n-are nici un rost să judeci cartea după subtitlu. Însă nu arată mai deloc modul în care „comedia stand-up din anii ’70 a schimbat America“. Până şi în relatarea entuziastă a lui Zoglin, scena comediei, în anii ’70, nu pare să fi constat nici un moment în altceva decât în câteva cluburi de noapte, câteva zeci de comedieni şi multă, foarte multă cocaină. Drogurile reprezintă o parte importantă din poveste, dar una destul de plictisitoare. Zoglin îl citează pe actorul Richard Belzer, care era comedian principal şi maestru de ceremonii la Catch a Rising Star şi care ar fi spus: „Cocaina te face să vorbeşti. Comedienii vorbesc. Cu cocaină, ai mai multe şanse să spui ceva nostim“. Fără îndoială că fiecare cititor va regreta lipsa comedianului său preferat, dar nici un autor n-ar putea satisface dorinţele tuturor admiratorilor. Totuşi, Zoglin ar trebui şicanat pentru că nu i-a dedicat nici măcar o notă de subsol lui Don Novello. Acesta a apărut în show-ul celor de la Smothers Brothers în anii ’60 şi în cluburile de comedie din San Francisco, în anii ’70, iar mai târziu, sub numele de Lazlo Toth, a trimis corporaţiilor şi vedetelor cele mai neverosimile scrisori cu putinţă. A întreţinut o corespondenţă regulată cu vicepreşedintele Spiro Agnew, declarându-se cel mai mare admirator al lui Agnew. S-a plâns la Howard Johnson că, atunci când i s-au oferit „două ouă pregătite în orice fel“, a fost refuzat când a cerut „unul omletă şi unul ochi“. Dar cel mai mult a strălucit în pielea Părintelui Guido Sarducci, care a avut mai multe apariţii în Saturday Night Live decât orice alt personaj de durată. Printre simbolurile comice care mi-au umplut copilăria – un episod din Coneheads la Saturday Night Live, albumul „Fat Albert“ al lui Bill Cosby, nasul şi ochelarii lui Groucho Marx, albumul „I Have a Pony“ al lui Steven Wright, tiara lui Steve Martin cu săgeata care străpungea capul –, cel mai mult mi-e dor de un număr de comedie de-al lui Don Novello, a cărui înregistrare a fost făcută în direct la Universitatea Notre Dame în 1985 şi lansată în anul următor. S-a dus, dar mulţumită minunii Internetului, am găsit lista de secvenţe din prima parte. Însă nimic din ceea ce spun comedienii în Comedy at the Edge nu mă face să râd mai mult decât: „Părintele Sarducci este binevenit la Universitatea Notre Dame şi îşi aminteşte primii ani ai instituţiei. Parada Doo Dah: istorie, folclor şi mit. Sunt examinate argumentele pro şi contra cântatului despre bere în autobuze. Despre cum versiunea scurtă din «La mulţi ani» îţi poate lungi viaţa cu şase până la şapte minute, despre lumânările de pe tort şi o privire la gâtul lui Ronald Reagan. E discutată politica privind America Centrală şi sunt aduse argumente în favoarea bombardării Canadei“. h ILUSTRAŢIE DE PAUL SAHRE

DE LORRAINE ADAMS OMANUL de suspans şi de spionaj contemporan a aparţinut mai ales băieţilor. Unii sunt foşti membri ai serviciilor secrete – John le Carré, Charles McCarry. Alţii, precum Alan Furst, sunt investigatori cu vervă. Însă, în ultimul deceniu, prozatoarele de felul lui Furst – Gayle Lynds, Francine Mathews şi altele – s-au infiltrat în cercul iniţiaţilor. Poate că cea mai categorică realizare a fost reprezentată de apariţia romanelor de spionaj ale Stellei Rimington, prima femeie aflată la conducerea agenţiei britanice MI5, care a mai scris încă două poveşti de suspans, după publicarea volumului At Risk, în 2004. Înainte eram obişnuiţi cu spioni ordonaţi, europeni şi implicaţi în Războiul Rece. Acum avem parte de năluci multiculturale care beau cu nesaţ Red Bull, iar mulţi sunt genul de femei care trec cu uşurinţă de la tocuri cui la cizme de luptă. Jenny Siler a debutat ca autoare de romane poliţiste, cu intrigi plasate în Statele Unite. Emblema ei era protagonista cu imagine de fată dură: o distribuitoare de droguri în Easy Money, o agentă recuperatoare cu o condamnare la activ în Iced. După cel de-al treilea roman al său, Shot, a trecut la poveşti internaţionale şi a început să scrie romane de suspans sub pseudonimul Alex Carr. Însă şi-a păstrat modelul piperat pentru protagonistele sale. Acest rol a fost ocupat de o falsificatoare de documente în An Accidental American. În cel mai recent roman al său, The Prince of Bagram Prison (Prinţul din închisoarea Bagram), eroina este o rezervistă din serviciile secrete ale armatei, o anchetatoare care interoghează suspecţii de terorism în Afganistan. Anchetatorii de interogatoriu femei au jucat un rol controversat în războiul împotriva terorii, un rol care a fost aprins dezbătut după

Lorraine Adams, scriitoare rezidentă (invitată să susţină prelegeri şi întâlniri cu cititorii) la Eugene Lang College de la New School, a scris romanul „Harbor“.

ce o investigaţie a Pentagonului a confirmat anumite zvonuri neliniştitoare – că le făcuseră avansuri sexuale unor musulmani fervenţi şi că-i umiliseră pe deţinuţi cu vopsea menită să imite sângele menstrual. Însă Carr o conduce pe eroina sa, Katherine Caldwell, în di-

THE PRINCE OF BAGRAM PRISON

de Alex Carr. 289 pag. Random House. Ediţie broşată, 14 $.

recţia opusă. Specialistă în arabă, Katherine, căreia i se spune Kat, e o femeie cu principii. Nu tocmai aşa, cel puţin la suprafaţă, sunt unii dintre colegii de la Forţele Speciale şi din C.I.A. pe care-i cunoaşte aceasta la Bagram şi care îl lasă mort pe un deţinut iranian după o interogare deosebit de violentă. La scurtă vreme, un coleg deţinut, tovarăşul de călătorie al celui decedat, reuşeşte să evadeze. Marocanul de 15 ani care a fost arestat cu ei, în Islamabad, i-a fost desemnat lui Katherine pentru interogatoriu. În ciuda propriei rezerve, Kat e de acord cu un fost ofiţer C.I.A. (ale cărui avansuri le respinge) să-l trimită pe băiat la Madrid pe post de informator, declanşând astfel spirala intrigii romanului. În mod năucitor, povestea se desfăşoară în deşertul marocan, în Madrid, Londra, în Valea Shenandoah, în Tanger, Bagram, Oman, Hawaii, Saigon, Casablanca, Monterey şi în Algeciras. Poate că giroscopul se învârte niţel cam repede şi în rândul personajelor. Tocmai cânt te-ai obişnuit cu versiunea clasică de spion-fantomă blând, care se arată prea drăguţă faţă de băiatul marocan, dai peste un alt veteran C.I.A., ocupat să fie prima dragoste a nălucii de mai sus – dar stai, cei doi sunt în Vietnam, acum 40 de ani. Un tip de la Forţele Speciale moare, apoi altul. Care dintre ei i-a spus lui Katherine ceva, ce i-a spus şi când? Să fi fost oare acelaşi tip care i-a dedicat o piesă de teatru la institutul de limbi străine? Sau

să fi fost cumva englezul gay din Portsmouth? În tot cuprinsul romanului, Carr parcă încearcă să ne arate rădăcinile tuturor relelor, însă uneori terenul a fost scormonit şi săpat prea mult ca să-i sprijine cu putere povestea. Marocanul, pe care poliţia militară din Afganistan îl numea, cu sarcasm, prinţul din închisoarea Bagram, este personajul a cărui poveste contează cel mai mult. Iar aici Carr pare să se forţeze, poate în încercarea de a-şi ridica proza la nivelul teritoriului literar al lui Graham Greene. Uneori reuşeşte. Scenele dintr-un orfelinat părăsit din Casablanca, în spatele tejghelei în partea din faţă a unei case de schimb din Algeciras şi într-o pensiune sordidă din Madrid – toate se apropie de autoritatea caustică specifică celei mai bune proze a lui Greene. Şi totuşi, imaginaţia lui Carr – şi proza ei – se clatină când ne conduce într-o închisoare din deşertul marocan şi în celulele de la Bagram. În deşert, fruntea unui doctor străluceşte ca „pulpa plină de grăsime a unui miel pus la frigare“, iar în Bagram, dăm peste un „tsunami de trupuri“ în timp ce Katherine inspectează închisoarea. Carr, din câte se pare, nu reuşeşte să redea în mod convingător aceste locuri în plan tridimensional. Şi nici Africa de Nord nu-i iese prea bine. Versiunea ei e prea condimentată şi prea exotică, iar adăugarea unor cuvinte arăbeşti nu le ajută pe personajele ei marocane să pară mai autentice. Ceea ce poate face Carr e să conceapă spioni americani veritabili, atât bărbaţi, cât şi femei. Autoarea surprinde perfect dezgustul agenţilor istoviţi şi cinismul energic al colegilor lor mai tineri. Iar odată cu Katherine Caldwell, Carr a creat genul de aspirantă inteligentă care nu e nici mortal de ambiţioasă şi nici o incredibilă femme fatale. Kat îşi cunoaşte treaba şi înţelege sorţii potrivnici, atât în dragoste cât şi în spionaj. Aproape de una singură, ea reuşeşte să menţină acest roman-titirez la un h nivel vinovat de captivant. 11

Cărţi pentru copii

Înainte cu camioanele DE GREGORY COWLES ON Sciezka are talent la pozne nătângi. Prima lui carte pentru copii, The True Story of the 3 Little Pigs!, a fost un basm revizionist, povestit din închisoare, de către un anume Alexander T. Wolf. Continuarea sa nebunească, The Stinky Cheese Man and Other Fairly Stupid Tales, a oferit, de asemenea, noi

SMASH! CRASH!

de Jon Scieszka. Ilustraţii de David Shannon, Loren Long şi David Gordon. Pagini nenumerotate. Simon & Schuster Books for Young Readers. 16.99 $. (Vârsta: 3 – 7 ani)

abordări ale unor poveşti vechi: răţuşca cea urâtă creşte şi se transformă într-o raţă urâtă, iar în loc de cer, cuprinsul cărţii e cel care-i pică în cap lui Chicken Little. Acestea au fost cărţi încărcate, atât verbal cât şi vizual (Lane Smith, frecvent colaborator de-al lui Scieszka, le-a ilustrat pe amândouă cu o fantezie hiperactivă) şi l-au poziţionat pe Scieszka drept un fel de Dave Eggers al setului de Lego – deştept, sarcastic, cunoscător, zăpăcit.

Gregory Cowles este editor la Book Review.

Însă Scieszka mai are ceva în comun cu Eggers: în spatele veseliei, e uimitor de serios. Aşa cum Eggers a fondat un atelier de scriere pentru elevi, 826 Valencia, Scieszka conduce un proiect de citit pentru băieţi (www.guysread.com), iar în biografia sa îşi subliniază experienţa anterioară de profesor. În luna ianuarie, Bibliotecarul Congresului l-a numit primul „ambasador al literaturii de tineret“ al patriei. Dat fiind tot acest idealism bine intenţionat, copiii s-ar putea întreba dacă şmecherul lor profesor, Dl. S. – a cărui nouă serie Trucktown (Oraşul camioanelor) a fost creată în mod special pentru preşcolari şi copii de grădiniţă – o să le ceară dintr-o dată să-şi mănânce legumele din farfurie. Ei bine, copii, Scieszka încă vă mai oferă bomboane. Prima carte din serie, Smash! Crash! (Bum! Bang!) e la fel de zgomotoasă şi de pitorească precum tot ce-a scris până acum, deşi nu la fel de ingenioasă. Cartea aduce doi prieteni la cataramă, un camion roşu aprins pe nume Jack Truck şi amicul lui albastru, Dump Truck Dan, care (conform titlului) sunt doi tineri deconstructivişti. „Ce-ar trebui să facem?“, întreabă Dan, iar Jack răspunde: „Ce-am făcut întotdeauna“. Scena de pe următoarea pagină pare scoasă direct din filmele de acţiune, cu marcatoare de trafic şi capre de tăiat lemne zburând în toate părţile şi cu litere negre încărcate, exclamând „Bum! Bang! Bum-Bang!“. Jack rânjeşte larg în faţa talmeş-balmeşului – e

limpede că altcineva îi plăteşte prima de asigurare pentru tamponări. Cei doi se întâlnesc cu mai mulţi prieteni în Trucktown şi continuă să se ciocnească până şi atunci când li se cere să n-o facă. Între timp, sunt achiziţionaţi de o umbră ameninţătoare şi de o voce tunătoare, care transformă filmul de acţiune într-unul de suspans. Vor reuşi să scape Dan şi Jack? Vor fi nevoiţi să suporte consecinţele zburdălniciei lor demolatoare? Rămâneţi în faţa

ecranelor – sau, mai bine zis, cumpăraţi cartea. Nu veţi fi singurii – se află pe lista de bestselleruri a ziarului Times de aproape două luni. Simon & Schuster câştigă mult din felul în care au colaborat la această serie cei trei ilustratori pentru a crea un stil vizual unitar: era indispensabil, din moment ce au de gând să scoată peste 50 de cărţi din seria Trucktown. (Nu toate vor fi scrise de Scieszka). Desenele în comun sunt ceva obişnuit în animaţie, fireşte, şi poate că e inevitabil ca autocamioanele de aici să arate ca o o combinaţie între Speed Buggy şi echipajul din Bob the Builder: faruri ca nişte ochi bulbucaţi, grilaje şi amortizoare expresive. Deşi sunt realizate digital, desenele păstrează o aparenţă atrăgătoare de schiţe, iar strălucitoarele lor culori primare sunt la fel de irezistibile precum e hârtia de ambalaj pentru un copil de 3 ani. Părinţii poate că nu vor îndrăgi această serie la fel de mult ca The Stinky Cheese Man, însă aceasta se datorează doar faptului că, pe măsură ce Scieszka încearcă să ajungă la tinerii săi cititori, încetează să se mai străduiască atât de mult să le facă pe plac adulţilor. Chiar dacă mi-e dor de paşii lui de step – la urma urmei, şi eu sunt tot un adult –, Scieszka îşi cunoaşte publicul. În fond, aceiaşi copii care cântă „Putem s-o reparăm?“ în timp ce se uită la Bob the Builder, se întorc şi ţipă „Putem s-o stricăm?“ în timp ce-şi atacă blocurile turn. Pentru ei, Trucktown h ar trebui să fie un succes.

cundare, dând cărţii structura clasică a unei drame de redacţie, în care fiecare poveste – o ştire despre un bătrân copac îndrăgit care urmează să fie tăiat, un sondaj despre cei mai temuţi bătăuşi ai şcolii, analizarea unui plan de a renova ultimul cartier sărac al oraşului – este urmărită până când The Slash pleacă în tipografie. Tot restul e postscriptum. În acest sens, cartea e structurată ca un episod din vechiul serial Lou Grant. Fireşte, vorbim despre un ziar de şcoală generală, unul care depăşeşte aproape în mod curent publicaţiile din localitate, buletinele de ştiri TV etc., astfel încât va fi nevoie de un anumit nivel de suprimare intenţionată a îndoielii. De fapt, din când în când, e nevoie de mai mult de-atât: personajelor li se permite prea rar să gândească precum copiii, ale căror idei sunt adesea banale şi viclene sau chiar josnice şi murdare. În schimb, ele aproape că servesc drept piese care pot fi mutate pentru a demonstra lucruri despre viaţa de aici, din lumea adulţilor. Cartea poate părea puţin cam prea bună pentru voi – glumele şi proza excelentă vin să îndulcească toate astea. Romanul este o continuare (a doua încer-

care de acest gen) a seriei lui Philip Marlowe pentru şcoala generală. Uneori, adoptă tonul vechii literaturi noir: „Ei întotdeauna voiau ca el să le facă pe cele mari. Dar măcar o dată în viaţa lui groaznică, nu putea să facă şi el un reportaj uşurel?“ Seria a debutat cu Adam Canfield of The Slash, în care erau prezentaţi Adam şi alte personaje din redacţie (Phoebe, copilul-minune din clasa a treia, Jennifer, coeditorul lui, un fel de Hepburn dacă Adam ar fi Tracy). Adam a dat peste o serie de ştiri, cea mai importantă conducând la destituirea celui mai mare bau-bau al copiilor de generală: directoarea şcolii. „Adam o prinsese cu mâţa-n sac... şi o dată ce ştirea a apărut în The Slash, ea a şi fost concediată“. Prin aceste cărţi, Winerip şi-a asumat o sarcină măreaţă. Nu încearcă doar să amuze sau să educe, ci şi să salveze figura gazetarului, ba chiar să salveze însăşi ideea de gazetă în epoca site-urilor şi blogurilor gratis de pe Internet, sădind adânc în mintea noii generaţii imaginea reporterului aflat în căutarea adevărului. („Adam stătea cu ochii închişi, iar Jennifer îi dădu un ghiont. «Dormi cumva?», şopti ea.

Toţi oamenii directoarei DE RICH COHEN IAŢA nu e ca liceul. Viaţa e ca şcoala generală. Până şi liceul e ca şcoala generală. Acesta e adevăratul teren de confruntare, trecerea de la primar la superior, de la fericire la iad, unde identităţile sunt fixate, iar alianţele sunt bătute în cuie. Dacă eşti un fel de Columb al celor apropiaţi, dacă vrei să întocmeşti harta lumii, cel mai bine pentru tine e să fii reporter la ziarul unei şcoli generale, la fel ca Adam Canfield, protagonistul noului roman al lui Michael Winerip. Adam este reporter principal la publicaţia The Slash, un ziar denumit după semnul de punctuaţie (cratimă, n. tr.) care descrie atât de bine şcoala ca un loc de dureroasă tranziţie: Şcoala Primară/Şcoala Generală Harris. Fireşte, având trupul unui elev de generală, dar sufletul unui reporter, lui Adam îi place să creadă că ziarul este, de fapt, denumit după verbul „a tăia“, deoarece stilourile colegilor săi „erau atât de puternice, încât tă-

Rich Cohen a scris „Tough Jews“ şi „Sweet and Low: A Family Story“. 12

iau ca nişte săbii printre minciunile groase şi mocirloase, până ajungeau la adevăr“. Aceasta e povestea un băiat bun şi perfecţionist din America, aşa cum şi-l închipuie Michael Winerip, un jurnalist bun şi perfecţionist din America (scrie pentru The Times, a câştigat un Pulitzer). Cartea începe cu Adam care umblă pe străzile din oraşul său adormit, într-o zi

ADAM CANFIELD, WATCH YOUR BACK!

de Michael Winerip. 329 pag. Candlewick Press. 15.99 $. (Vârsta: 8 – 12 ani)

cu zăpadă, cu lopata în mână, încercând să facă un ban. „Când eşti un puştan american de generală, cu un program încărcat, singurul lucru bun e că a nu face nimic pare un cadou“, scrie Winerip. „Până şi curăţarea zăpezii cu lopata părea o activitate plăcută“. Acest episod se încheie cu Adam atacat de bătăuşii din liceu, care fug cu 40 de dolari şi impulsionează astfel întreaga desfăşurare a acţiunii. Se dezvăluie şi vreo şase intrigi se-

«Din păcate, sunt extrem de treaz», spuse el. «Mi-e mai uşor să descopăr minciunile cu ochii închişi»“). Îl vedem pe Adam trăind bucuriile reporterului, tot dichisul slujbei: aventurile, care sunt reale, ce concurează cu orice urmărire până în colţurile îndepărtate ale lumii şi ocazionala întrezărire a întregii perspective spre care conduc toate articolaşele: „Jennifer tăcuse, în cele din urmă. Dacă nici asta n-o convinsese că articolul despre copac al lui Phoebe merita să fie salvat, nimic n-avea s-o convingă. Era

aproape întuneric; încă îşi mai puteau vedea răsuflarea aburindă în frig. Luminile se aprindeau prin tot oraşul. De la o asemenea înălţime, puteau urmări cu privirea luminile roşii ale unui cargobot deplasându-se pe Tremble River, luminile verzi ale geamandurilor ivindu-se la suprafaţa apei şi cele din şantierul naval, toate aprinse“. Pe scurt, cartea e excelentă – nostimă şi fermecătoare, cu întrezăriri ocazionale ale frumuseţii maturităţii, care reprezintă mai mult decât merită publicul său de şcoală geh nerală, dar hai să li le oferim, totuşi.

Raftul de cărţi APPLES AND ORANGES:

Going Bananas With Pairs Scrisă şi ilustrată de Sara Pinto Bloomsburry. 16.95 $ (Vârsta: 3 – 7 ani) Desenele vesele completează perfect tematica ce ar putea fi rezumată astfel: logica e pentru blegi. Absurditatea e mai amuzantă. „Ce asemănare există între un măr şi o portocală? Nici unul nu poartă ochelari“. „Ce asemănare există între o pasăre şi un zmeu? Nici unul nu vorbeşte la telefon“. Şi aşa mai departe. Desenele în acuarelă şi tuş subliniază deosebirile: pasărea este reprezentată ciripind la un telefon fără fir, în timp ce zmeul vorbeşte la un telefon public. Cu o eficienţă comică, Pinto aruncă un jet de apă rece asupra stereotipurilor mentale legate de răspunsurile simple şi întrebările evidente.

Tinere oprelişti DE NED VIZZINI UPĂ alegerile prezidenţiale din 2004, a apărut pe Internet un desen amuzant, care ducea la extrem dezbinarea dintre state, arătând două noi naţiuni pe continentul nord-american. Canada şi majoritatea statelor de pe coastă deveneau Statele Unite ale Canadei. Zona din centru se transforma în Jesusland. Romanul Unwind (Desfacere) al lui Neal Shusterman analizează consecinţele acestei dezbinări. Într-un viitor nespecificat, însă destul de îndepărtat încât iPod-urile să se vândă în magazinele de antichităţi, Războiul Intern a devastat Statele Unite. Pentru a negocia pacea între Armata Vieţii şi Brigada Alegerii, guvernul federal a interzis avortul, dar a instituit practica „desfacerii“ sau a întreruperii retroactive a sar-

UNWIND

de Neal Shusterman. 335 pag. Simon & Schuster Books for Young Readers. 16.99 $. (Vârsta: de la 13 ani)

cinii. Până la vârsta de 18 ani, orice adolescent se află la discreţia părinţilor sau tutorilor, putând fi ucis şi demontat, pentru ca apoi organele sale să ajungă la bolnavi şi răniţi. Uciderea unui copil ar putea părea la fel de condamnabilă în ochii activiştilor antiavort ca şi avortul însuşi, însă Shusterman trasează o paralelă ingenioasă între această situaţie şi faptul că mulţi dintre ei sprijină pedeapsa cu moartea. Se arată dur şi cu cealaltă tabără, comparând modul în care doctorii acceptă organele „desfăcute“ cu recoltarea celulelor stem pentru profit. Pe la jumătatea cărţii, Amiralul, un personaj sălbatic care adăposteşte fugari ce urmează să fie „desfăcuţi“, explică: „Pe de o parte, oamenii ucideau medicii care făceau avorturi pentru a-şi apăra dreptul la viaţă,

Ned Vizzini a scris romanele pentru adolescenţi „It’s Kind of a Funny Story“ şi „Be More Chill“.

în vreme ce, de cealaltă parte, tot ei făceau copii doar ca să le vândă ţesutul fetal“. Connor, un adolescent impulsiv ai cărui părinţi s-au săturat de comportamentul lui de delincvent, este unul dintre condamnaţi. Pe când se află în trecere către o „tabără de recoltare“ (un lagăr de exterminare vesel, completat cu muzică live), acesta evadează, îi păcăleşte pe „poliţaii de minori“ şi dă peste Risa şi Lev. Risa a fost trimisă la desfacere deoarece, la un orfelinat, talentul său la pian a fost considerat insuficient. Lev este cel mai fascinant personaj din carte – o „zecime“, adică al zecelea copil al unei familii bogate şi bisericoase, care s-a oferit voluntar pentru desfacere, ca să sprijine omenirea prin voinţa Domnului. Pe măsură ce Connor, Risa şi Lev se transformă în fugari, întorsăturile narative şi proza lui Shusterman îşi nimeresc ţintele cam o dată din două. Pentru fiecare observaţie pătrunzătoare („gunoiul e întotdeauna primul semn al civilizaţiei“), apare câte un pasaj în care un personaj îi explică unui cititor nerăbdător starea sa sufletească. Ceea ce păstrează ritmul alert în Unwind sunt detaliile inventive şi şocante ale distopiei lui Shusterman despre exploatarea copiilor. Mai întâi, intervin artificiile lingvistice orwelliene. Oamenii care au fost desfăcuţi nu sunt „morţi“, ci se află într-o „stare dezbinată“. Apoi apar regulile şi ritualurile. Înainte să fie desfăcut, Lev este cinstit cu o fastuoasă „petrecere de dijmuire“, care seamănă puternic cu un ritual de bar mitzvah. Scena cea mai cutremurătoare este rezervată desfacerii înseşi. Decizia autorului de a descrie procesul e discutabilă – marea necunoscută a unei cărţi îi poate lăsa o puternică impresie cititorului –, însă el îşi îndeplineşte sarcina cu aceeaşi precizie cu care chirurgii efectuează desfacerea. Totuşi, în cele din urmă, puterea romanului constă în ceea ce nu face: nu ia partea nimănui, în mod explicit. În fond, desfacerea are avantajele ei – copiii cu boli letale pot fi salvaţi prin transplanturi perfecte. Iar dacă oamenii din Jesusland pot ajunge să-şi înţeleagă compatrioţii din Statele Unite ale Canadei – sau viceversa –, atunci nu e mai h bine aşa pentru toţi?

THE COMEBACK SEASON

TENNYSON

de Jennifer E. Smith. Simon & Schuster. 15.99 $. (Vârsta: de la 13 ani)

de Lesley M. M. Blume. Knopf. 15.99 $. (Vârsta: 8 – 12 ani)

O poveste despre o inimă frântă, al cărei protagonist este, în mod potrivit, un vechi fan al echipei Chicago Cubs. Ryan a avut, odinioară, doi prieteni buni şi un tată care o ducea la meciurile de baseball. Dar apoi tatăl său a murit într-un accident, iar mama ei s-a recăsătorit; prietenii s-au îndepărtat. Poate oare Ryan să-şi depăşească noua personalitate „mică şi pierdută“ şi să redevină aşa cum ar fi trebuit să fie? Smith nu evită întru totul nuanţele de sentimentalism, însă „revenirea“ lui Ryan cu ajutorul unui nou coleg de la şcoală – un băiat care e şi el fan al celor de la Chicago Cubs – e exagerată într-un mod convingător.

După ce sunt părăsite de mama lor, două surori sunt duse să trăiască împreună cu rudele lor din Aigredoux, conacul din Louisiana al familiei, cândva măreţ, dar care a decăzut acum. Tennyson, în vârstă de 11 ani, se hotărăşte să scrie despre toate acestea, iar prin visele sale, se trezeşte condusă direct în trecutul de proprietari de sclavi al înaintaşilor săi, presărat cu secrete din Războiul de Secesiune. Excentricitatea sudistă e exagerată (iar recepţia entuziastă care îi este oferită lui Tennyson, la New York, pentru povestirile sale, pare de-a dreptul incredibilă). Însă Aigredoux în sine, cu pilonii imenşi şi cu „copacii săi arătând ca nişte straie de fantome care fuseseră agăţate la uscat“ prinde viaţă într-un mod încântător.

RANDOLPH CALDECOTT’S PICTURE BOOKS

Huntington Library. 26.95 $. (Pentru toate vârstele) Pentru oricine s-a întrebat vreodată cine era „Caldecott“ din spatele prestigioasei Medalii Caldecott, cu care este recompensată, în fiecare an, o carte ilustrată, această antologie oferă o scurtă introducere cu multe exemple minunate din desenele lui Randolph Caldecott pentru poezioarele de copii, cântecele şi poveşti. Caldecott a fost unul dintre cei mai îndrăgiţi ilustratori din Anglia secolului XIX, iar versiunile sale după poveşti precum The House That Jack Built erau foarte la modă printre părinţi, cucerindu-l chiar şi pe tatăl autoarei Beatrix Potter – care, după cum aflăm din carte, a cumpărat desenele originale ale lui Caldecott pentru „inspiraţia ei artistică“.

Rodrick Rules. Scris şi ilustrat de Jeff Kinney. Amulet/ Abrams. 12.95 $. (Vârsta: 8 – 12 ani)

DRIVE

Această continuare a bestsellerului fenomen pentru şcoala generală, Diary of a Wimpy Kid, reia aventurile nefericite ale personajului desenat pe nume Greg. Schiţele ingenioase ale lui Kinney îl găsesc încă pe Greg pe partea opusă tuturor celorlalţi, de la echipa de înot (îi e frică de detunătura de pistol) până la fratele său mai mare, Rodrick – „singurul care e la curent cu acest lucru CU ADEVĂRAT jenant care mi s-a întâmplat astă-vară“. Vocea e excelent nimerită, iar acţiunea, uşor de recunoscut şi nu prea răutăcioasă.

Imagini întrezărite ale unui camion la fereastră şi ceasul arătând ora 4 dimineaţa: astfel începe această emoţionantă zugrăvire a unui tată care munceşte la volan. „Tati pleacă înainte să mă trezesc eu. Tati conduce maşina spre slujbă“, ne spune un băieţel, deşi, de fapt, slujba tatălui său chiar e să conducă maşina, transportând cutii de mărimea unui frigider în camionul său cu 18 roţi către nu se ştie unde. Scene dinaintea zorilor, surprinse pe autostrăzi aproape pustii, redau misterul muncii pe drum, iar în amurg vine bucuria întoarcerii. JULIE JUST

DIARY OF A WIMPY KID:

Scris şi ilustrat de Nathan Clement. Front Street. 16.95 $. (Vârsta: 4 – 8 ani)

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

CĂRŢI ILUSTRATE

Săpt. în top

Cărţi pentru copii Săpt. aceasta

17 martie 2008

LECTURI UŞOARE

Săpt. în top

GALLOP! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder (Workman, 12.95 $) Animalele par să se mişte la răsfoirea paginilor. (Vârsta: 4 – 8)

DIARY OF A WIMPY KID: RODRICK RULES scrisă şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Despre cum s-a Greg s-a făcut de ruşine în vacanţă (află de la fratele lui mai mare, Rodrick); urmarea la Diary of a Wimpy Kid. (Vârsta: 9 – 12)

SMASH! CRASH! de Jon Scieszka, ilustrată de David 8 Shannon, Loren Long şi David Gordon (Simon & Schuster, 16.99 $) Camionul Jack şi o maşină de gunoi Dan adoră să se izbească de diverse lucruri. (Vârsta: 3 – 7)

DIARY OF A WIMPY KID scrisă şi ilustrată de Jeff 46 Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Chinurile adolescenţei, în benzi desenate. (Vârsta 9 – 12)

ZEN TIES scrisă şi ilustrată de Jon J. Muth (Scholastic, 7 17.99 $) Un urs panda îşi încurajează nepotul şi pe prietenii acestuia să ajute un vecin morocănos. (Vârsta: 4 – 8)

TWEAK de Nic Sheff (Ginee Seo/Atheneum, 16.99 $) Amintirile unui adolescent despre dependenţa de metamfetamine. (Vârsta: de la 15 ani)

HENRY’S FREEDOM BOX de Ellen Levine, ilustrată de Kadir Nelson (Scholastic, 16.99 $) Un sclav tânăr se îndreaptă spre libertate. (Vârsta: 9 – 12)

THE NIXIE’S SONG de Tony DiTerlizzi şi Holly Black 20 (Simon & Schuster, 10.99 $) Uriaşi care scuipă flăcări fac ravagii în Florida. (Vârsta: 9 – 12)

THE JELLYBEANS AND THE BIG DANCE scrisă 1 de Laura Numeroff şi Nate Evans, ilustrată de Lynn Munsinger (Abrams, 15.95 $) Patru pisicuţe se pregătesc împreună pentru un recital. (Vârsta: 4 – 8)

THE INVENTION OF HUGO CABRET scrisă şi ilus- 48 trată de Brian Selznick (Scholastic, 22.99 $) Un roman „în cuvinte şi imagini“; un hoţ rămas orfan trebuie să descifreze ultimul mesaj lăsat de tatăl său. (Vârsta: 9 – 12)

GRACE FOR PRESIDENT scrisă de Kelly DiPucchio, ilustrată de LeUyen Pham (Hyperion, 15.99 $) O fată decide să candideze în alegerile simulate din şcoala ei. (Vârsta: 5 – 9)

MOVING DAY de Meg Cabot (Scholastic, 15.99 $) Aliie nu 2 e fericită în noua ei casă, departe de prietenii ei; cartea 1 din seria Allie Finkle’s Rules for Girls. (Vârsta: de la 12 ani)

KNUFFLE BUNNY TOO scrisă şi ilustrată de Mo Willems (Hyperion, 16.99 $) Una dintre colegele lui Trixie are un iepuraş identic cu al ei. (Vârsta: 4 – 8)

THE ABSOLUTELY TRUE DIARY OF A PART-TIME 23 INDIAN de Sherman Alexie, ilustrată de Ellen Forney (Little, Brown, 16.99 $) Un băiat pleacă din rezervaţie pentru a merge la o şcoală de copii albi. (Vârsta: de la 12 ani)

PURPLICIOUS de Elizabeth Kann şi Victoria Kann, 9 ilustrată de Victoria Kann (HarperCollins, 16.99 $) O fată îşi apără culoarea favorită în faţa colegelor de clasă, care preferă doar negrul. (Vârsta: 4 – 8)

GLASS de Ellen Hopkins (McElderry, 16.99 $) O poveste despre dependenţă, spusă în versuri; urmarea la Crank. (Vârsta: de la 12 ani)

STAR WARS POP-UP GUIDE TO THE GALAXY 18 de Matthew Reinhart (Orchard, 32.99 $) Imagini pop-up ale lui Luke, Leia, Lord Vader şi alţii (Vârsta: de la 7 ani)

EXTRAS de Scott Westerfeld (Simon Pulse, 16.99 $) 19 Decisă să fie populară într-o lume în care zvonurile sunt votate, o fată de 15 ani intră întro gaşcă secretoasă; cartea 4 din seria Uglies. (Vârsta: de la 12 ani)

THE WALL scrisă şi ilustrată de Peter Sis (Frances Foster/Farrar, Straus & Giroux, 18 $) Cum e să creşti în spatele Cortinei de Fier. (Vârsta: de la 8 ani)

GOOD MASTERS! SWEET LADIES! de Laura Amy Schlitz, ilustrată de Robert Byrd (Candlewick, 19.99 $) Voci dintr-un sat medieval. (Vârsta: de la 12 ani)

CĂRŢI BROŞATE

SERII

BRATFEST AT TIFFANY’S de Lisi Harrison (Poppy/ 4 Little, Brown, 9.99 $) Îndrăgosteala sparge gaşca de fete din Pretty Committee; un roman Clique. (Vârsta: de la 12 ani)

THE TWILIGHT SAGA de Stephenie Meyer (Megan 30 Tingley/Little Brown, ed. cartonată şi broşată) Vampiri şi vârcolaci în liceu. (Vârsta: de la 12 ani)

LEGACY de Kate Brian (Simon Pulse, 9.99 $) Depinde 2 de Reed dacă Easton Academy este invitată la o petrecere exclusivistă; un roman Private. (Vârsta: de la 12 ani)

THE SPIDERWICK CHRONICLES de Tony DiTerlizzi 59 şi Holly Black (Simon & Schuster, doar ed. cartonată) Fraţi care descoperă o lume secretă. (Vârsta: 6 – 10)

THE BOOK THIEF de Markus Zusak (Knopf, 11.99 $) 25 O fată salvează nişte cărţi de la o incendiere nazistă şi le împarte cu un bărbat evreu. (Vârsta: de la 14 ani)

FANCY NANCY de Jane O’Connor, ilustrată de Robin Preiss Glasser (HarperCollins, ed. cartonată şi broşată) Viaţa paradisiacă a unei fete glamour cu un vocabular preţios. (Vârsta: 4 – 8)

JUST LISTEN de Sarah Dessen (Speak, 8.99 $) O fată trece în sfârşit peste incidentul care a separat-o de cea mai bună fostă prietenă. (Vârsta: de la 12 ani)

PERCY JACKSON & THE OLYMPIANS de Rick Riordan (Miramax, ed. cartonată şi broşată) Bătălia contra unor monştri mitologici. (Vârsta: 9 – 12)

NEVER UNDERESTIMATE YOUR DUMBNESS de Jim Benton (Scholastic, 4.99 $) Mătuşa lui Jamie şi unchiul Angelinei sunt pe cale să se căsătorească; un roman Dear Dumb Diary. (Vârsta: 9 – 12 ani)

MAXIMUM RIDE de James Patterson (Little, Brown, ed. cartonată şi broşată) Copii înaripaţi încearcă să salveze lumea. (Vârsta: de la 10 ani)

THE MIRACULOUS JOURNEY OF EDWARD TULANE de 10 Kate DiCamillo, ilustrată de Bagram Ibatoulline (Candlewick, 9.99 $) Un iepure de porţelan învaţă ce înseamnă să pierzi. (Vârsta: 8 – 12)

HARRY POTTER de J.K. Rowling (Arthur A. Levine/ 179 Scholastic, ed. cartonată şi broşată) Un băiat vrăjitor îşi perfecţionează aptitudinile şi luptă contra Răului. (Vârsta: de la 10 ani)

I’D TELL YOU I LOVE YOU, BUT THEN I’D HAVE TO 10 KILL YOU de Ally Carter (Hyperion, 8.99 $) O fată dintr-o şcoală de spionaj se îndrăgosteşte de un băiat obişnuit. (Vârsta: de la 12 ani)

THE GEMMA DOYLE TRILOGY de Libba Bray (Delacorte, ed. cartonată şi broşată) O elevă trece din lumea ei într-un tărâm magic. (Vârsta: de la 12 ani)

THE VAMPIRE DIARIES: THE FURY AND DARK 10 REUNION de L.J. Smith (HarperTeen, 8.99 $) O fată ezită între doi fraţi vampiri. (Vârsta: de la 12 ani)

HIS DARK MATERIALS de Philip Pullman (Knopf/ 14 Yearling, ed. cartonată şi broşată) O fată descoperă o conspiraţie care uneşte lumi diferite. (Vârsta: de la 10 ani)

CLEMENTINE de Sara Pennypacker, ilustrată de Marla 3 Frazee (Hyperion, 4.99 $) Un neastâmpărat dintr-a treia are un talent pentru bucluc. (Vârsta: 7 – 9)

JUNIE B. JONES de Barbara Park, ilustrată de Denise 170 Brunkus (Stepping Stone/Random House, ed. cartonată şi broşată) Farse în clasă. (Vârsta: 4 – 8)

BARACK OBAMA de Roberta Edwards, ilustrată de Ken Call (Grosset & Dunlap, 3.99 $) O biografie a „puştiului slăbănog“ care candidează la preşedinţie. (Vârsta: 7 – 9)

THE ALEX RIDER ADVENTURES de Anthony 51 Horowitz (Philomel/Speak, ed. cartonată şi broşată) Un băiat spionează pe urmele tatălui său. (Vârsta: de la 10 ani)

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna care s-a încheiat la 1 martie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes. com/books. Toate cele patru liste de cărţi pentru copii apar în fiecare săptămână pe site-ul Book Review. Editorii au furnizat categoriile de vârstă pentru titlurile respective.

Transgresiuni Un adolescent e bântuit de o legătură amoroasă cu profesoara sa. DE JACK MARTIN OUL roman al lui Barry Lyga, Boy Toy (Băiatul jucărie) abordează una din temele incomode ale literaturii pentru adolescenţi – o relaţie sexuală între un adult şi un minor –, ducând-o dincolo de cele mai îndepărtate graniţe atinse în acest gen literar. Acesta este un

BOY TOY

de Barry Lyga. 410 pag. Houghton Mifflin Company. 16.95 $. (Vârsta: de la 16 ani)

tulburător portret desenat cu migală şi intensitate al urmărilor unei relaţii dintre un băiat de 12 ani şi profesoara sa de la clasa a VII-a. Transgresiunile sexuale apar în toate formele în literatura pentru adolescenţi. Ciudatul roman Teach Me de R. A. Nelson (apărut în 2005) explora obsesiile violente ale unei tinere de 18 ani după o relaţie cu profesorul ei. În romanul Gone de Kathleen Jeffrie Johnson (apărut anul trecut) un absolvent de liceu se culcă cu fosta sa profesoară în vara ce urmează absolvirii. La prima privire, Josh Mendel, naratorul din Boy Toy, nu pare a fi tocmai genul care ar dezvolta o obsesie pentru o femeie mai în vârstă. Este superdotat la matematică, are numai note de 10 din clasa a III-a fără întrerupere şi trimite mingea de baseball la o distanţă de invidiat la aproape fiecare lovitură. Dar Lyga îmbină sensibilitatea agresivă de sportiv pe care o afişează Josh cu o anume fragilitate interioară – asemănătoare izolării de tocilar a eroului apreciatului său roman de debut, The Astonishing Adventures of Fanboy and Goth Girl (apărut în 2006) – şi ceea ce rezultă e surprinzător. Toate presupunerile pe care le putem face în privinţa caracterului lui Josh sunt complet răsturnate de concluzia povestirii. Acţiunea romanului pendulează între prezent şi trecut, urmărindu-l pe Josh, acum în ultima clasă de liceu, cum se forţează să-şi spună povestea lui Rachel, o fată pe care aproape că a victimizat-o el însuşi cu puţin timp înainte ca legătura sa cu profesoara lui, Eve, să fie descoperită: „Cum aş putea descrie situaţia? Sunt o persoană complet diferită acum. Lumea pare diferită. Eve are 30 de ani, e liberă şi are un dosar penal de abuz sexual, iar eu? Eu navighez pur şi simplu la în-

Jack Martin este coordonator adjunct la departamentul de servicii pentru adolescenţi al Bibliotecii Publice din New York.

tâmplare, lovind mingea, împuşcând neîntrerupt note de 10, făcând toate chestiile uşoare din viaţă“. Eve fusese trimisă în închisoare, dar la începutul romanului Josh află că va fi eliberată. Acum chiar şi un drum până la magazinul din cartier îi provoacă atacuri de panică, la gândul că s-ar putea întâlni cu ea: „Credeam că s-a sfârşit, dar nu e aşa. A ieşit acum. Ar putea fi aici... Ar putea fi oriunde“. Aminitirile lui Josh despre episodul cu Rachel (o sesiune de giugiuleli scăpată de sub control), ca şi cele despre întâlnirile lui cu Eve, sunt obsedante şi fragmentare. Ce s-a întâmplat de fapt rămâne neclar cititorului şi chiar lui Josh, dar ţipetele lui Rachel şi dovada din mâinile sale (lenjeria ei sfâşiată) au fost suficiente pentru a-l îngropa sub apăsarea vinovăţiei şi pentru a-l transforma, cel puţin în mintea lui, în „proscrisul şcolii“. Acum el munceşte din greu pentru a obţine o bursă universitară cu ajutorul performanţelor sale la baseball, iar relaţia sa cu Rachel este din nou, în mod ciudat, una pasională, dacă ar reuşi să se scuture de amintirile obsedante legate de Eve. Aceste rememorări sunt încărca-

Romanul lui Barry Lyga explorează zonele tenebroase aflate la graniţa dintre dragoste, pofte carnale, bine şi rău. te de o admiraţie adolescentină şi de o pasiune care i-ar putea face pe mulţi cititori să ridice din sprâncene. Limbajul sugerează că Josh era îndrăgostit de Eve, dar cititorul nu sesizează decât o tulburare intensă. Lyga pare a sugera că intenţiile sunt totul, mai ales cele ale Evei, dar cititorul nu reuşeşte să obţină o imagine prea clară asupra motivaţiilor ei. Într-o cultură atât de saturată de sex, în care sarcina la numai 16 ani a lui Jamie Lynn Spears (sora mai celebrei Britney) este un fapt banal pentru elevii de clasa a V-a, ce ar trebui să reţină adolescenţii din această carte? Faptul asupra căruia Lyga dă numai indicii vagi, prin dificultatea lui Josh de a se apropia de Rachel (sau de aproape oricine altcineva din viaţa lui), sunt pagubele colaterale provocate de abuzarea copiilor. Totuşi, romanul explorează cu luciditate zonele tenebroase aflate la graniţa dintre dragoste, pofte carnale, bine şi rău. Josh aproape că s-a convins singur că el poartă vina pentru legătura sa cu Eve, mai degrabă decât invers – asta până în momentul când, în sfârşit, reuşeşte să închidă h definitiv acest capitol. 15

TBR: Din culise CRONICILE LUI JORDAN: „Ca o persoană

să fie frumoasă, tânără, bogată, plină de succes, populară, în întregime amorală, să nu fi avut de trecut nici un examen şi să vândă milioane de cărţi e mai mult decât poate îndura majoritatea oamenilor. Pare atât de nedrept“. Aşa scrie romancierul Fay Weldon în The Times of London despre Jordan – alias Katie Price – un fost model despuiat de la „Pagina 3“ a tabloidului The Sun, a cărei viaţă este urmărită în revistele de bârfă britanice aşa cum este urmărită viaţa lui Britney în America (Jordan a ajuns recent pe prima pagină a ziarelor după ce şi-a micşorat sânii anterior măriţi pe cale chirurgicală: de la cupa 32G la 32D). Cea de a treia carte de memorii a lui Jordan, Pushed to the Limit (Până la limită), este cartea numărul 1 în Marea Britanie, potrivit listei de bestseller a The Times of London. Weldon a fost trimis să-i facă profilul lui Jordan şi s-a temut că subiectul ei era un simplu memento al „culturii inferioare, obsedată de celebrităţi şi imagine“ din Marea Britanie. Dar Weldon a fost cucerită de cărţile lui Jordan („Sunt surprinzător de lizibile... Cărţile nu sunt cele mai bine vândute fără motiv“) şi de persoana acesteia. Weldon a scris: „Mai bine de jumătate dintre fetele din această ţară nu merg la facultate. Îşi iau slujbe, au vieţi amoroase, vieţi sexuale, fac greşeli, tânjesc după distracţie şi se chinuiesc pentru a avea parte de ea. Dacă vor s-o copieze pe Jordan, să îi poarte lenjeria, să îi cumpere produsele pentru păr, să îi urmeze sfaturile despre sex şi cai, să îi citească cărţile «pasionant de oneste, fără îndoială sincere» şi să o îmbogăţească şi mai tare, nu cred că este ceva atât de rău“.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

NOTE: Losing It, memoriile lui Valerie Bertinelli cu sau fără Eddie Van Halen, este nou clasată pe primul loc la lista de nonficţiune a ediţiilor cartonate. Bertinelli a apărut la „Oprah“; Jonah Goldberg, al cărui volum Liberal Fascism este înlăturat de pe locul întâi de către cartea ei, nu a apărut la „Oprah“... David Sheff şi fiul său au amintiri despre dependenţa de metamfetamine a lui Nic şi sunt ambii în topuri. Cartea lui David, Beautiful Boy: A Father’s Journey Through His Son’s Addiction, este numărul 3 pe lista de nonficţiune. Cartea lui Nic, Tweak: Growing Up on Methamphetamines, este numărul 3 în topul destinat copiilor (şi tinerilor aduţi) de pe lista ediţiilor cartonate. Recenzând ambele cărţi în Book Review, Polly Morrice a scris despre versiunea lui Nic: „Pentru cei care o citesc până la capăt, Tweak ar trebui să funcţioneze ca un eficient tratat antidrog. Nimic aici, nici măcar amintirile sincere despre maratonul de sex declanşat de metamfetamină, nu face abuzul de substanţe să pară nici pe departe atractiv“. Maratonul sexual declanşat de metamfetamină? Cărţile pentru tinerii adulţi s-au schimbat de când mă număram printre consumatorii acestora. DWIGHT GARNER

Săpt. trecută

FICŢIUNE

THE APPEAL de John Grisham (Doubleday, 27.95 $) Intrigi politice şi juridice generate de decizia unei instanţe din Mississippi contra unei firme de chimicale care elibera deşeuri toxice.

REMEMBER ME? de Sophie Kinsella (Dial, 25 $) O femeie se trezeşte într-un spital londonez după un accident şi nu-şi mai aminteşte de schimbările din ultimii trei ani din viaţa ei.

7TH HEAVEN de James Patterson şi Maxine Paetro (Little, Brown, 27.99 $) În San Francisco, detectivul Lindsay Boxer şi Women’s Murder Club caută un piroman şi o adolescentă dispărută.

STRANGERS IN DEATH de J. D. Robb (Putnam, 25.95 $) Lt. Eve Dallas investighează moartea scandaloasă a unui afacerist; de Nora Roberts, scris sub pseudonim.

Săpt. în top

Săpt. aceasta

17 martie 2008

NONFICŢIUNE

Săpt. trecută

Săpt. în top

LOSING IT de Valerie Bertinelli (Free Press, 26 $) Memoriile actriţei şi fostei neveste a lui Eddie Van Halen despre depresie şi eforturile de a slăbi.

LIBERAL FASCISM de Jonah Goldberg (Doubleday, 27.95 $) Această „istorie alternativă a liberalismului american... dezvăluie rădăcinile acestuia şi asemănările cu fascismul clasic“.

BEAUTIFUL BOY de David Sheff (Houghton Mifflin, 24 $) Un tată se luptă cu dependenţa fiului său de metamfetamine. IN DEFENSE OF FOOD de Michael Pollan (Penguin Press, 21.95 $) O carte-manifest care ne îndeamnă „Mâncaţi. Nu prea mult. Mai ales vegetale“.

PREDICTABLY IRRATIONAL de Dan Ariely (Harper, 25.95 $) Un economist comportamental de la M.I.T. arată cum normele emoţionale şi sociale ne formează sistematic comportamentul.

THE OUTLAW DEMON WAILS de Kim Harrison (Eos, 24.95 $) O vrăjitoare care e şi vânătoare de recompense trebuie să intre pe tărâmul demonilor; a şasea carte din seria Hollows.

REAL CHANGE de Newt Gingrich cu Vince Haley şi Rick Tyler (Regnery, 27.95 $) Cum să construim o Americă mai bună, în viziunea fostului purtător de cuvânt al Casei Albe.

HONOR THYSELF de Danielle Steel (Delacorte, 27 $) O actriţă de 50 de ani, rănită într-un atac terorist la Paris, trebuie să îşi reclădească viaţa.

RECONCILIATION de Benazir Bhutto (Harper/ HarperCollins, 27.95 $) O privire postumă a fostului premier pakistanez – şi lider al opoziţiei recent asasinat –, asupra Islamului, a democraţiei şi a Occidentului.

LADY KILLER de Lisa Scottoline (Harper, 25.95 $) Când rivala ei din liceu dispare, posibil ca urmare a unui joc murdar, o avocată din Philadelphia trebuie să îşi înfrunte trecutul.

7 8

BETRAYAL de John Lescroart (Dutton, 26.95 $) Cuplul de detectivi Dismas Hardy şi Abe Glitsky revine şi preia un caz generat de un conflict între un rezervist din Garda Naţională şi un întreprinzător din Irak.

I AM AMERICA (AND SO CAN YOU!) de Stephen Colbert, Richard Dahm, Paul Dinello, Allison Silverman şi alţii (Grand Central, 26.99 $) Despre spiritul şi înţelepciunea unui fals învăţat din serialul Colbert Report al postului TV Comedy Central.

DUMA KEY de Stephen King (Scribner, 28 $) Un freelancer din Minnesota se mută în Florida pentru a se recupera după un accident şi începe să creeze tablouri cu puteri misterioase.

THE AGE OF AMERICAN UNREASON de Susan Jacoby (Pantheon, 26 $) Sunt americanii ostili când e vorba de dobândirea unor noi cunoştinţe?

A THOUSAND SPLENDID SUNS de Khaled Hosseini (Riverhead, 25.95 $) O prietenie între două femei afgane pe fundalul celor 30 de ani de război.

AN INCONVENIENT BOOK de Glenn Beck şi Kevin Balfe (Threshold Editions, 26 $) Beck oferă soluţii pentru probleme ca încălzirea globală şi corectitudinea politică.

WORLD WITHOUT END de Ken Follett (Dutton, 35 $) Dragoste şi intrigă în oraşul medieval englez Kingsbridge şi catedrala sa, aflate în centrul romanului precedent al lui Follett, Pillars of the Earth.

THE REASON FOR GOD de Timothy Keller (Dutton, 24.95 $) Un preot vorbeşte despre îndoielile comune şi apără credinţa în Dumnezeul creştin.

THE KILLING GROUND de Jack Higgins (Putnam, 25.95 $) Un spion ajută un bărbat a cărui familie are conexiuni teroriste.

MANIC de Terri Cheney (Morrow, 24.95 $) Amintirile unei vieţi cu tulburare bipolară.

DEEP DISH de Mary Kay Andrews (Harper, 24.95 $) Doi bucătari sudişti concurează într-un reality show şi se îndrăgostesc.

13*

HOPE’S BOY de Andrew Bridge (Hyperion, 22.95 $) Amintirile unui apărător al copiilor săraci dintr-o copilărie petrecută cu familia socială.

PEOPLE OF THE BOOK de Geraldine Brooks (Viking, 25.95 $) Un expert în cărţi rare dezleagă secretele unui manuscris medieval.

GOD’S PROBLEM de Bart D. Ehrman (HarperOne, 25.95 $) Un cercetător examinează sentinţele contradictorii din Biblie cu privire la semnificaţia suferinţei.

15*

STRANGER IN PARADISE de Robert B. Parker (Putnam, 25.95 $) Jesse Stone, şeful poliţiei din Paradise, Mass., trebuie să apere următoarea victimă a unui asasin plătit.

THE HEROIN DIARIES de Nikki Sixx cu Ian Gittins (Pocket, 32.50 $) Basistul de la Mötley Crüe îşi aminteşte anii de dependenţă de droguri.

16*

PLUM LUCKY de Janet Evanovich (St. Martin’s, 17.95 $) Bunica lui Stephanie găseşte o geantă cu bani şi se duce să îi joace în Atlantic City, urmărită de posesorul banilor.

16*

FREAKONOMICS de Steven D. Levitt şi Stephen J. Dubner. (Morrow, 27.95 $) Un cercetător şi journalist aplică teoria economică la orice, de la fentarea luptătorilor de sumo la scăderea ratei criminalităţii.

PRICE ŞI SELBY: Richard Price – fără nici

o legătură cu Katie de mai sus – are un nou roman în librării, Lush Life, care este recenzat pe coperta acestei săptămâni de către Walter Kirn. Au trecut aproape 35 de ani de când Price şi-a publicat prima carte de ficţiune, The Wanderers (1974). În Book Review, The Wanderers i-a fost repartizată nimeni altuia decât lui Hubert Selby Jr., autor al întunecatului Last Exit to Brooklyn, care a numit cartea lui Price „o remarcabilă operă de artă“. În cotidianul Times, Christopher Lehmann-Haupt a părut şocat în mod plăcut de romanul lui Price. „Atât de mult ne obişnuim cu violenţa şi obscenitatea lumii domnului Price“, scria el, „că orice act lipsit de crimă făţişă presupune o rezervă aproape cehoviană“.

Ediţii cartonate

111

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 1 martie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Alegerea editorilor Cărţi recente care ne-au stârnit interesul THE BLUE STAR de Tony Earley (Little Brown, 23.99 $). Eroul sensibil şi atent al captivantului roman de debut al lui Earley, „Jim the Boy“, are acum 17 ani şi se confruntă nu numai cu tulburarea eternă a iubirii, dar şi cu venalitatea şi cu chemările înfricoşătoare ale datoriei şi războiului.

THE SEXUAL PARADOX: Men, Women, and the Real Gender Gap de Susan Pinker (Scribner, 26 $). Un psiholog susţine că, dacă femeile nu avansează în eşaloanele superioare ale lumii profesionale, este din cauză că sunt programate să reziste cererilor de la vârf.

A PHONE CALL TO THE FUTURE: New and Selected Poems de Mary Jo Salter (Knopf, 26.95 $). Cele mai bune dintre elegantele poeme formaliste ale lui Salter sunt motivate de obsesia înfruntării inexplicabilul.

THE LIFE OF THE SKIES de Jonathan Rosen (Farrar, Straus & Giroux, 24 $). O carte captivantă pentru pasionatul de păsări care se gândeşte la filosofie şi teologie în timp ce stă în tăcere lângă un eleşteu, în amurg.

HOW THE DEAD DREAM de Lydia Millet (Counterpoint, 24 $). Influenţat de un sentiment al pierderii în viaţa proprie, eroul romanului, un dezvoltator imobiliar, se transformă într-un apărător al naturii ameninţate de unul dintre proiectele sale.

THE FORTUNE COOKIE CHRONICLES: Adventures in the World of Chinese Food de Jennifer 8. Lee. (Twelve, 24.99 $). Un reporter Times investighează istoria afacerii, inclusiv câteva aspecte foarte urâte.

THE LEARNERS: The Book After The Cheese Monkeys de Chip Kidd (Scribner, 26 $). Protagonistul lui Kidd din Monkeys, student la Arte, aterizează într-o firmă de publicitate din anii ’60, cu rezultate atât triste, cât şi amuzante. THE LOST CITY de Henry Shukman (Knopf, 24.95 $). Protagonistul acestui roman obsedant şi tulburător călătoreşte în Peru pentru a găsi un oraş indian pierdut. CLEAVER de Tim Parks (Arcade, 25 $). Rănit de cartea severă a fiului său, un jurnalist de televiziune se refugiază în Italia şi în propria sa minte, pentru a reflecta. Recenziile complete ale acestora şi ale altor cărţi recent apărute se găsesc pe site-ul nytimes.com

Mă simt bine Un istoric priveşte evoluţia omenirii şi progresele culturale prin prisma substanţelor care determină modificarea stărilor de spirit. DE ALEXANDER STAR E ce fornăie caii? Uneori, la apropierea unui necunoscut sau la ivirea unui avion deasupra păşunii, caii fac ochii mari, îşi umflă nările şi emit o coloană gâlgâită de aer. Alteori, s-a constatat că un cal fornăie fără nici un motiv anume, în afară de propria plictiseală. Producând pe neaşteptate un sunet, animalul cu minte trândavă stârneşte „un

ON DEEP HISTORY AND THE BRAIN

de Daniel Lord Smail. 271 pag. University of California Press. 21.95 $.

reflex de tresărire“ – inundându-şi creierul cu chimicale, provocând o excitare instantanee şi uşurând, cel puţin pentru o clipă, monotonia unei zile lungi, pe un câmp pustiu. Calul şi-a păcălit, de fapt, propriul sistem nervos – şi a tras foloase de pe urma autoînşelării. Dacă, în acest mod, caii îşi pot modifica chimia cerebrală după bunul plac (şi au motive întemeiate s-o facă), ce se întâmplă în cazul oamenilor? În On Deep History and the Brain (Despre începutul istoriei şi despre minte), Daniel Lord Smail sugerează că istoria omenirii poate fi înţeleasă ca o succesiune lungă şi neîntreruptă de fornăieli, oftaturi şi alte automodificări ale stărilor noastre mentale. Vrem să ne transformăm dispoziţia şi senzaţiile, iar evoluţia omului de la stadiul de vânător-culegător şi agricultor, la cel de lucrător de birou şi expert în jocuri video este povestea mecanismelor în continuă proliferare – de la cafea şi tutun la ritualuri religioase şi romane de dragoste – pe care ni le-am procurat în acest scop. Oamenii, scrie Smail, au inventat „o gamă năucitoare de practici care stimulează producerea şi circularea propriilor noştri mesageri chimici“, iar cu timpul, acele mecanisme au devenit mai abundente. Noi suntem creatorii propriei noastre istorii, deşi o facem cu ajutorul unor neurotransmiţători pe care nu i-am ales noi înşine. În general, istoricii iau de-a gata biologia şi trecutul îndepărtat: selecţia naturală i-a înzestrat pe strămoşii noştri cu impresionantele lor trupuri şi minţi, iar apoi s-a dat la o parte. În prezent, tocmai nespecialiştii în istorie ca Jared Diamond şi Tim Flannery sunt, cu precădere, cei care încearcă să urmărească lungul arc al speciilor şi să scrie macroistoria în cheie ştiinţifică. Smail, care predă istorie medievală la Harvard, ar vrea ca semenii lui să li se alăture. Dacă istoricii s-au obişnuit să studieze moaşe şi ţărani – membri marginali şi adesea analfabeţi ai societăţilor recente –, de ce să nu-şi lărgească ei curiozitatea asupra celor mai periferici oameni dintre toţi – cei preistorici? Smail se plânge că, până şi în zilele noastre, programa şcolară e formată după prejudecata că istoria a început de abia atunci când strămoşii noştri s-au apucat să scrie, să cultive pământul sau

Alexander Star este senior editor la The New York Times Magazine. ILUSTRAŢIE DE JOEL HOLLAND

să se considere actori într-un grandios spectacol al transformării istorice. Presupunerea este ciudat de convenabilă. În schema „istoriei sacre“, povestea lumii a început odată cu alungarea lui Adam şi a Evei din Grădina Raiului – plasându-ne, aşadar, în Asia, cu câteva mii de ani înainte de Christos. În schema modernă, istoria începe cam în acelaşi loc şi timp. „Sacrul a fost tradus cu abilitate în manieră seculară“, scrie Smail, în măsura în care „Grădina Raiului a luat forma câmpiilor irigate ale Mesopotamiei, iar crearea omului a fost remodelată drept apariţia civilizaţiei“. Smail susţine că, dacă vrem să-l luăm în serios pe omul paleolitic, trebuie să înţelegem că istoria şi biologia s-au modelat mereu una pe cealaltă: nu există nici o evoluţie de la tirania instinctului animalic la libertăţile civilizaţiei. Unii teoreticieni evoluţionişti subliniază că inovaţia culturală permite fiinţelor umane să depăşească poticnirile oarbe ale selecţiei naturale: noi rezolvăm în mod deliberat o problemă şi apoi le încredinţăm acea soluţie urmaşilor noştri, care, la rândul lor, o îmbunătăţesc. Smail adoptă o poziţie diferită. Copierea imperfectă a comportamentului din trecut şi preferinţele neînsemnate, adesea inconştiente, pot împinge o societate într-o nouă direcţie, chiar şi fără ca cineva să urmărească vreun scop anume. E posibil, de pildă, ca oamenii din vremurile străvechi să se fi hotărât să realizeze vârfuri de suliţe mai ascuţite cu intenţia de a-şi face prada să sângereze mai mult. Smail ar

presupune, mai degrabă, că aceste vârfuri de suliţă au fost create din întâmplare, după care s-au răspândit pentru că vânătorii care le foloseau s-au dovedit a fi mai buni vânători, deşi nu ştiau de ce. Evoluţia culturală poate fi rapidă şi-i poate ajuta pe oameni să se adapteze la mediu, dar nu trebuie să fie intenţionată sau progresivă. Aşa cum nici cultura nu poate fi separată de biologie. Până şi sinapsele noastre sunt modelate de experienţă şi de educaţie, încă dinainte de naştere şi până în clipa morţii. Creierul unui călugăr nu seamănă cu cel al unui soldat sau al unui taximetrist. O fi înnăscut impulsul de a leşina de durere sau de a izbucni la mânie, dar femeile victoriene leşinau mai repede la vederea sângelui, iar oamenii din sud reacţionează mai iute la dispreţ decât femeile sau bărbaţii din multe alte locuri. Aceste predispoziţii pot trece din generaţie în generaţie fără să se producă vreo modificare genetică şi, totuşi, sunt considerate de îndată aspecte ale firii noastre. Într-un fel, aşa şi sunt. „Cultura e prinsă în creier“, scrie Smail, iar „practicile culturale pot avea profunde consecinţe neurofiziologice“. Însă ce practici? După cum susţine Slaim, încă de la inventarea agriculturii, am asistat la o „concentrare din ce în ce mai mare a mecanismelor de modificare a stărilor de spirit“. Smail denumeşte o parte dintre aceste mecanisme ca fiind „teletropice“: funcţionează, în primul rând, pentru a modifica stările altora, provocând un val de neu-

rochimicale de la distanţă. Bebeluşul plânge şi-i stârneşte mamei sale instinctul de a avea grijă de el, preotul intonează o liturghie şi îi scapă pe enoriaşi de hormonii stresului. Totuşi, epoca modernă ţine de ceea ce Smail numeşte mecanisme „autotropice“, care ne modifică propriile stări. În Europa modernă, cafeaua din Peninsula Arabică a devenit un stimulent pentru „minte, trup, conversaţie şi creativitate“ pentru bogătaşi şi comercianţi. Cultivarea zahărului pe plantaţiile cu sclavi din zona Mării Caraibilor a făcut ca romul ieftin să fie disponibil la discreţie, îmbătând şi mai tare clasele muncitoare. Oamenii au devenit şi mai pricepuţi la modificarea propriei lor chimii, uneori doar de dragul de a-şi transforma o serie de senzaţii în alta. Însă înghiţirea unor substanţe a fost doar începutul. În aceeaşi epocă, am asistat la dezvoltarea romanelor şi a artei erotice, a cumpărăturilor şi a saloanelor. Cărţile sunt de asemenea instrumente autotropice, reglând atenţia şi dispoziţia. Într-adevăr, în secolul XVIII, impactul lor era adesea asemuit cu cel al unei febre, primejduind percepţia realităţii şi puterea fizică a cititorilor. În epoca Luminilor, omul a răsturnat regii şi s-a supus unor patimi dulci şi intermitent plăcute. Desigur, Iluminismul a însemnat mai mult de-atât. Nu e încă limpede în ce mod un neuroistoric al viitorului ar aborda atitudinile şi credinţele în raport cu poftele şi dispoziţiile. Aşa cum nici Smail nu abordează în mod direct implicaţiile mai ample ale aşa-numitului fenomen al „revoluţiei psihoactive“. Ce se întâmplă când aflăm nu doar cum să ne modificăm stările, ci şi cum să identificăm componentele chimice şi electrice ale experienţelor noastre chiar în timp ce le trăim? Există oare vreun preţ de plătit atunci când facem din atenţia acordată minţii o calitate remarcabilă? Cu trei decenii în urmă, în influentul său studiu Tastes of Paradise, Wolfgang Schivelbusch susţinea că „mintea este acea parte a corpului uman care prezintă cel mai mare interes în ochii civilizaţiei burgheze“. Cafeaua şi tutunul, care s-au răspândit în Europa secolului XVII, au contribuit la această reorientare, afirma Schivelbusch: „Cafeaua funcţiona în mod pozitiv, stimulând şi hrănind mintea. Tutunul funcţiona în mod negativ, calmând restul corpului... aşa cum era necesar pentru activităţile mentale, prin definiţie sedentare“. Smail acordă mai multă atenţie „scopului psihotropiei“ decât urmărilor sale. Totuşi, aceste pagini sunt străbătute de o nelinişte inteligentă. Pe măsură ce „devenim indiferenţi la mecanismele care ne stimulează stările de spirit şi senzaţiile de zi cu zi“, ne deplasăm atenţia, fără încetare, de la un instrument la altul. Perspectivele pentru previziunea umană şi pentru cunoaşterea de sine pot părea şterse. Pe la 1860, Walter Pater scria că „arta ajunge la tine propunându-ţi făţiş să nu conferi altceva decât cea mai înaltă calitate clipelor trecătoare, pur şi simplu de dragul acelor momente“. A devenit cumva inutilă arta? Smail sugerează că noi suntem, cu toţii, coregrafii propriului nostru dans chimic, delectându-ne cu bruştele „ascensiuni“ şi „plonjoane“ care h se succed, pur şi simplu de dragul lor. 17

Raftul cu ediţii broşate Când Book Review a introdus o nouă listă de bestselleruri dedicată cărţilor broşate de ficţiune, în 23 septembrie anul trecut, editorii au explicat că lista „pune mai mult accent pe romanele şi colecţiile de povestiri scurte recenzate atât de des în paginile noastre (şi uneori publicate numai în ediţii broşate)“. Aceasta sugerează diferenţa între ediţiile broşate principale şi cele de mare tiraj, numeroşi cititori scriindu-ne pentru a-şi exprima confuzia. Acest articol, aşezat lângă lista completă a bestsellerurilor, va încerca să explice diferenţa. Pentru acest exerciţiu vom avea nevoie de o riglă şi două versiuni ale cărţii a cărei nişă de piaţă i-a încurcat pe cititori în special: Atonement de Ian McEwan, care apare atât pe lista de ediţii broşate de mare tiraj, cât şi pe cele obişnuite. (În această săptămână apare la numărul 8 şi, respectiv, 17). Atonement, o carte elegant scrisă despre puterea trecutului şi natura povestirii, a cărei acţiune se petrece în cea mai mare parte în Anglia, în jurul perioadei celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost publicată pentru prima dată în Statele Unite în 2002. Volumul broşat a apărut un an mai târziu şi a rămas timp de unsprezece săptămâni pe lista noastră (singura la vremea aceea) de bestselleruri. Filmul, o poveste emoţionantă de dragoste cu Keira Knightley şi James McAvoy în roluri principale, a avut premiera aici în decembrie 2007. În noiembrie, chiar înainte de lansarea filmului, Anchor, editorul Atonement, a scos o ediţie broşată de tiraj mare. Am în faţă cele două exemplare din Atonement. Coperta versiunii broşate principale (în stânga sus), publicată în februarie 2003, e alb-negru. Înfăţişează un copil aşezat pe scări de piatră, amintindu-şi casa de la ţară a familiei Tallis şi pe mai tânăra lor fiică, Briony, care pune intriga în mişcare. Folosindu-mi rigla, aflu că dimensiunile cărţii sunt 7,9 pe 5,2 pe 0,9 inci. Preţul este de 14,95 $. Şi acum, ediţia de mare tiraj (dreapta sus). Această copertă este în culori şi înfăţişează fotografiile lui Knightley şi McAvoy privind pasional în costumele lor de epocă, nominalizate la Oscar. Această carte măsoară 6,8 pe 4,2 pe 1,2 inci şi costă 7,99 $. Diferenţele dintre aceste două cărţi ilustrează deosebirea dintre formatele broşate principale şi cele de tiraj mare. Coperta cărţii principale este artistică şi evocă atmosfera romanului; include până şi un citat din recenzia lui John Updike din The New Yorker. Coperta ediţiei de mare tiraj se adresează cuiva care a ajuns la carte pornind de la film. Ediţia principală e mai înaltă şi mai lată. Şi, în sfârşit, această ediţie este substanţial mai scumpă. Aceste variaţii de prezentare şi preţ ale cărţii izvorăsc din modurile în care se vând. Cărţile de mare tiraj sunt menite să încapă în rafturile de lângă casele de marcat ale supermarketurilor, drogheriilor, magazinelor de cadouri şi standurilor din aeroporturi. Au preţuri mici pentru a fi cumpărate la primul impuls. Sunt şi alte diferenţe în privinţa legătoriei şi a calităţii hârtiei (tradiţional, ediţiile broşate sunt tipărite pe hârtie subţire şi pot încăpea în buzunarul consumatorului). Formatul este adesea folosit pentru beletristică, science fiction, cărţi de dragoste, thrillere şi cărţi poliţiste. De asemenea, există un număr mare de cărţi cunoscute ca ediţii originale de mare tiraj. În afară de faptul că sunt oarecum superioare în dimensiuni, cărţile broşate principale sunt în general tipărite pe hârtie mai scumpă şi legate mai trainic. Deoarece producerea lor este mai costisitoare, sunt mai scumpe şi adesea (nu întotdeauna) sunt tipărite în tiraj mai mic. Spre deosebire de cărţile broşate de mare tiraj, care sunt vândute de obicei pe standuri, cărţile broşate principale sunt vândute în librării („în comerţ“) şi sunt aşezate în rafturi cu cotoarele în exterior, ca volumele cu copertă cartonată. Uneori sunt vândute pe măsuţe, aşezate astfel încât clienţii să poată reacţiona la coperta artistică. Cărţile broşate principale pot fi originale – nu sunt precedate de o ediţie cu coperţi tari – sau reeditări ale ediţiei cu coperţi tari. O ediţie broşată din prima categorie, pe scurt, e cartea pe care ai vrea să o citeşti dacă ai sta la Les Deux Magots şi Simone de Beauvoir s-ar uita fix la tine. În ultimii ani, diferenţa dintre ediţiile broşate de tiraj mare şi celelalte s-a erodat. Şi, în vreme ce conţinutul şi genul nu mai determină dacă o carte e volum broşat de tiraj mare sau din cealaltă categorie, dimensiunea cărţii, calitatea hârtiei, felul în care e expusă, preţul, modalitatea de distribuţie şi locul în care e vândută – toate acestea o definesc. R. R. Bowker, compania care acordă numerele internaţionale standard pentru cărţi (ISBN-urile) pentru volumele publicate în Statele Unite, a dezvoltat coduri şi modalităţi de identificare care stabilesc ce cărţi sunt ediţii broşate principale sau de mare tiraj. Vă puteţi întreba de ce am decis să separăm listele de bestselleruri cu tiraj mare de celelalte bestselleruri. Motivul e că volumele de mare tiraj – deloc surprinzător – tind să se vândă într-un număr mai mare decât cele din prima categorie. O listă bazată pe numărul de exemplare în care se vinde o carte broşată va fi dominată de obicei de cărţile de mare tiraj. (În mod similar, cărţile motivaţionale şi de autoperfecţionare se vând mai bine decât cea mai mare parte a literaturii de ficţiune în general şi au dominat lista de bestselleruri nonficţionale până când şi-au dobândit-o pe a lor în 1984). Dar Book Review – ca majoritatea publicaţiilor de critică literară – se concentrează pe ediţiile broşate de ficţiune din prima categorie. Acestea sunt romanele pe care grupurile de lectură le aleg şi pe care profesorii de facultate le predau. Pe lista de bestselleruri pentru ediţii broşate din 16 septembrie, cu o săptămână înainte de a trece la noul sistem, doar 7 din cele 15 înregistrări erau de ficţiune din prima categorie, dar noua listă din 23 septembrie prezintă 20 de cărţi broşate de acest tip. Cele şapte cărţi care intraseră în listă săptămâna anterioară, inclusiv The Kite Runner şi The Alchemist, sunt încă acolo, aproape de vârful listei. Dar acum e de asemenea loc pentru Suite Française de Irène Némirovsky şi Inheritance of Loss de Kiran Desai. Şi, de asemenea, e o listă şi mai plină pentru romane de mare tiraj şi cărţi broşate nonficţionale. ELSA DIXLER

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

TRADE FICTION

Săpt. în top

Ediţii broşate Săpt. aceasta

17 martie 2008

FICŢIUNE FORMAT DE BUZUNAR

Săpt. în top

THE OTHER BOLEYN GIRL de Philippa Gregory (Touchstone, 16 $) Povestea unei intrigi de curte cu Henric al VIII-lea, Mary şi Anne Boleyn.

REVELATION de Karen Traviss. (Del Rey/Ballantine, 7.99 $) În acest roman din seria Star Wars galaxia devine un câmp de luptă când puterile întunecate ale lui Jacen Solo cresc.

NINETEEN MINUTES de Jodi Picoult (Washington Square, 15 $) Urmările unui atac armat la un liceu dezvăluie lanţul slăbiciunilor dintr-un orăşel din New Hampshire.

PREDATORY GAME de Christine Feehan (Jove, 7.99 $) Un GhostWalker şi fost membru al trupelor Seals oferă adăpost unei femei care vrea să scape de trecutul ei.

THE PILLARS OF THE EARTH de Ken Follett (New 16 American Library, 24.95 $ şi 20 $) Crimă, incendiu şi pofte trupeşti înconjoară construcţia unei catedrale.

NAUGHTY NEIGHBOR de Janet Evanovich (Harper/HarperCollins, 7.99 $) În această reeditare, vecinul o implică pe Louisa Brannigan, secretar de presă zelos, în dispariţia unui porc.

3 4

WATER FOR ELEPHANTS de Sara Gruen (Algonquin, 13.95 $) Un tânăr – şi un elefant – salvează un circ în perioada Marii Crize.

I HEARD THAT SONG BEFORE de Mary Higgins Clark (Pocket, 7.99 $) O femeie se mărită cu un amic din copilărie suspectat de mai multe crime.

NO COUNTRY FOR OLD MEN de Cormac McCarthy 17 (Vintage, 14 $) În acest roman reeditat, necazurile se abat asupra unui bărbat din vestul Texasului, care găseşte 2 milioane de dolari obţinuţi din droguri – şi decide să-i păstreze.

SISTERS de Danielle Steel (Dell, 7.99 $) După o tragedie în familie, patru surori cu vieţi foarte diferite decid să împartă o reşedinţă în Manhattan.

THE FRIDAY NIGHT KNITTING CLUB de Kate Jacobs (Berkley, 14 $) Un grup de femei se întâlneşte săptămânal într-o mercerie din New York.

VAMPIRE, INTERRUPTED de Lynsay Sands (Avon, 6.99 $) Un vampir de 700 de ani, instruit să fie detectiv particular, descoperă că aceasta e o slujbă periculoasă.

THE KITE RUNNER de Khaled Hosseini (Riverhead, 26 15.95 $ şi 14 $) Un afgan-american se întoarce la Kabul pentru a afla cum s-a descurcat un prieten din copilărie sub regimul taliban.

OBSESSION de Jonathan Kellerman (Ballantine, 9.99 $) Psihologul detectiv Alex Delaware cercetează o presupusă mărturisire pe patul morţii despre o crimă.

DEEP STORM de Lincoln Child (Anchor, 7.99 $) Un medic investighează bolile dintr-un centru de cercetare oceanică, posibil descoperitor al ruinelor Atlantidei.

THE OTHER BOLEYN GIRL de Philippa Gregory (Touchstone, 16 $) Povestea unei intrigi de curte cu Henric al VIII-lea, Mary şi Anne Boleyn.

TOM CLANCY’S ENDWAR de David Michaels (Berkley, 9.99 $) După ce Arabia Saudită şi Iranul se distrug reciproc într-un atac cu arme nucleare, Rusia începe să-şi reclădească puterea militară.

ATONEMENT de Ian McEwan (Anchor, 14.95 $) O cro- 16 nică a dezintegrării vieţii idilice a unei familii engleze.

THE ROAD de Cormac McCarthy (Vintage, 14.95 $) Un 26 tată şi un fiu călătoresc într-o Americă post-apocaliptică.

THE 6TH TARGET de James Patterson şi Maxine Paetro (Grand Central, 14.99 $) Detectivul Lindsay Boxer şi clubul Women’s Murder investighează dispariţia câtorva copii în San Francisco.

THE MEMORY KEEPER’S DAUGHTER de Kim Edwards (Penguin, 14 $) Decizia unui medic de a-şi interna într-un azil fiica nou-născută, când află că are sindromul Down, îi obsedează pe toţi cei implicaţi.

11*

THE FAITHFUL SPY de Alex Berenson (Jove, 9.99 $) Un ofiţer C.I.A. infiltrat în Al Qaeda înainte de 11 septembrie 2001 se întoarce din munţii Pakistanului pentru a avertiza asupra unui nou atac terorist.

OIL! de Upton Sinclair (Penguin, 15 $) Romanul din 1927 2 al lui Sinclair, despre lăcomie, corupţie şi luptă de clasă în timpul boom-ului petrolier din sudul Californiei.

THE 5TH HORSEMAN de James Patterson şi Maxine Paetro (Vision, 9.99 $) Detectivul Lindsay Boxer şi Women’s Murder Club investighează morţi inexplicabile la un spital din San Francisco.

THE ALCHEMIST de Paulo Coelho (HarperOne, 13.95 $) Un tânăr cioban spaniol călătoreşte în Egipt în căutarea unei comori.

13*

THE ALIBI MAN de Tami Hoag (Bantam, 7.99 $) O fostă poliţistă căzută în dizgraţie cercetează o crimă legată de un grup de bărbaţi bogaţi din Palm Beach.

THE DOUBLE BIND de Chris Bohjalian (Vintage, 3 14.95 $) O tânără care lucrează într-un centru de îngrijire pentru persoanele fără adăpost încearcă să înţeleagă pozele misterioase făcute de unul dintre locatari, recent decedat.

TO BED A BEAUTY de Nicole Jordan (Ballantine, 1 6.99 $) Ca să câştige adoraţia viitorului soţ, Roslyn Loring angajează un duce care să o înveţe să fie amanta perfectă; cartea 2 din seria Courtship Wars.

15*

THE GATHERING de Anne Enright (Black Cat/ 18 Grove, 14 $) O femeie de vârstă mijlocie încearcă să se împace cu sinuciderea fratelui ei; cartea a câştigat Man Booker Prize în 2007.

MYSTERIOUS de Nora Roberts (Silhouette, 7.99 $) Colecţie de trei romane retipărite: This Magic Moment, Search for Love, The Right Path.

PEONY IN LOVE de Lisa See (Random House, 14 $) Dragoste, moarte şi fantome în China secolului al XVII-lea.

LACED de Carol Higgins Clark (Pocket Star, 7.99 $) Poliţista Regan Reilly şi noul ei soţ dau de o poveste cu stafii în timpul lunii de miere din Irlanda.

THE BOLEYN INHERITANCE de Philippa Gregory 13 (Touchstone, 16 $) Politică şi trădare la curtea lui Henric al VIII-lea.

ATONEMENT de Ian McEwan (Anchor, 7.99 $) O croni- 13 că a dezintegrării vieţii idilice a unei familii engleze.

18*

LOVE IN THE TIME OF CHOLERA de Gabriel García Márquez (Vintage International, 14.95 $) Dragostea unui poet columbian faţă de o femeie este greu încercată.

18*

LET SLEEPING ROGUES LIE de Sabrina Jeffries 2 (Pocket Books, 7.50 $) Pasiune arzătoare între professor şi ucenică, atunci când un viconte e de acord să dea lecţii de amor; cartea 4 din seria School for Heiresses.

BODY SURFING de Anita Shreve (Back Bay, 14.99 $) O 7 femeie acceptă un job de educatoare şi ajunge să fie implicată în tensiunile şi rivalităţile dintr-o familie bogată.

DEADLY DECEPTIONS de Linda Lael Miller (HQN, 7.99 $) Detectivul particular Mojo Sheepshanks are de rezolvat un mister dureros.

SUITE FRANÇAISE de Irène Némirovsky (Vintage, 14.95 $) Două nuvele, care au fost descoperite la peste 50 de ani după moartea autoarei lor la Auschwitz.

THE PERFECT WIFE de Victoria Alexander (Avon, 7.99 $) Soţia unui conte e mai mult decât s-a aşteptat el în acest roman din 1996, reeditat.

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 1 martie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe nytimes.com/books.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

NONFICŢIUNE

Săpt. în top

Ediţii broşate

17 martie 2008

Săpt. aceasta

Săpt. în top

EAT, PRAY, LOVE de Elizabeth Gilbert (Penguin, 15 $) 58 Călătoria de un an a unei scriitoare în căutarea propriei identităţi o poartă prin Italia, India şi Indonezia.

11*

JOHN ADAMS de David McCullough (Simon & Schuster, 20 $) O biografie a primului vicepreşedinte şi al doilea preşedinte al Statelor Unite.

THREE CUPS OF TEA de Greg Mortenson şi David Oliver Relin (Penguin, 15 $) Un fost alpinist clădeşte şcoli în Pakistan şi Afganistan.

THE TIPPING POINT de Malcolm Gladwell (Back 185 Bay/Little, Brown, 14.95 $) Un studiu al epidemiilor sociale, cunoscute şi sub numele de obsesii.

THE AUDACITY OF HOPE de Barack Obama (Three 10 Rivers, 14.95 $) Senatorul de Illinois propune ca americanii să depăşească divizarea politică.

DREAMS FROM MY FATHER de Barack Obama 85 (Three Rivers, 13.95 $) Senatorul povesteşte despre viaţa sa ca fiu al unui bărbat african şi al unei americane albe.

THE DIVING BELL AND THE BUTTERFLY de Jean-Dominique Bauby (Vintage, 12.95 $; 11.95 $) După un atac cerebral care l-a lăsat infirm, editorul ediţiei franceze a revistei Elle a scris acest volum memorialistic comunicând cu ochiul stâng.

THE GOD DELUSION de Richard Dawkins (Mariner, 15.95 $) Un cercetător de la Oxford susţine iraţionalitatea credinţei în Dumnezeu.

THE WORLD IS FLAT de Thomas L. Friedman (Picador, 16 $) O nouă ediţie a unei analize a politicii economice şi externe a secolului XXI, făcută de un jurnalist de la The Times.

BLINK de Malcolm Gladwell (Back Bay/Little, Brown, 48 15.99 $) Importanţa instinctului.

17*

I HOPE THEY SERVE BEER IN HELL de Tucker Max 22 (Citadel, 12.95 $) Reflecţiile unui Don Juan egocentric şi beţiv.

A WHOLE NEW MIND de Daniel H. Pink (Riverhead, 10 15 $) De ce persoanele cu imaginaţie bogată – genul creativ, conceptual – vor conduce viitorul.

BETTER de Atul Gawande (Picador, 14 $) Un chirurg, colaborator la The New Yorker, descrie cum se străduiesc medicii să îşi îmbunătăţească performanţele.

GRACE (EVENTUALLY) de Anne Lamott (Riverhead, 14 $) Eseuri despre credinţă şi iertare.

90 MINUTES IN HEAVEN de Don Piper cu Cecil 71 Murphey (Revell, 12.99 $) Un preot povesteşte experienţa lumii de dincolo pe care a avut-o după un accident.

THE INNOCENT MAN de John Grisham (Delta, 16 $; 15 Dell, 7.99 $) Prima carte de non-ficţiune a lui Grisham are ca personaj principal un om condamnat pe nedrept la moarte.

INTO THE WILD de Jon Krakauer (Anchor, 12.95 $) 145 Obsesia unui bărbat pentru sălbăticie sfârşeşte tragic.

THE GLASS CASTLE de Jeannette Walls (Scribner, 112 15 $) Autoarea îşi aminteşte o copilărie bizară în timpul căreia ea şi fraţii ei s-au mutat de nenumărate ori.

9* 10

FAIRTAX: THE TRUTH de Neal Boortz şi John Linder cu Rob Woodall (Harper, 14.95 $) Un realizator radio şi un congresman american apără planul lor din 2005 pentru desfiinţarea taxelor federale pe venit şi a I.R.S.

THE OMNIVORE’S DILEMMA de Michael Pollan 27 (Penguin, 16 $) Urmărind hrana de la sursă până în farfurie, un jurnalist vorbeşte despre apetit şi conştiinţă.

Sfaturi, Cărţi practice şi Diverse Săpt. aceasta

EDIŢII CARTONATE

Săpt. în top

THE SECRET de Rhonda Byrne (Atria/Beyond Words, 23.95 $) Legea atracţiei ca o cheie pentru a obţine ceea ce vrei.

THE AGE OF MIRACLES de Marianne Williamson. (Hay House, 22.95 $) O reaşezare psihologică şi spirituală a mijlocului vieţii, pentru ca acesta să fie o perioadă de reîntinerire şi nu o criză. (†)

WOMEN AND MONEY de Suze Orman (Spiegel & 12 Grau, 24.95 $) Sfaturi pentru a evita o relaţie nesănătoasă cu banii, inclusiv un plan pe 5 luni pentru redresare financiară. (†)

Săpt. aceasta

EDIŢII BROŞATE

Săpt. în top

A NEW EARTH de Eckhart Tolle (Plume, 14 $) Un 5 maestru spiritual ne învaţă să fim toleranţi ca să evităm conflictele şi suferinţa.

THE POWER OF NOW de Eckhart Tolle (New World 20 Library, 14 $) Un ghid pentru dezvoltare personală şi iluminare spirituală.

SKINNY BITCH de Rory Freedman şi Kim Barnouin (Running Press, 13.95 $) Sfaturi din lumea modelingului pentru o dietă vegan.

YOU CAN HEAL YOUR LIFE de Louise L. Hay (Hay 18 House, 17.95 $ şi 14.95 $) Recomandările unui psiholog pentru recâştigarea încrederii şi a respectului de sine, prin autovindecare minte-trup.

WHAT TO EXPECT WHEN YOU’RE EXPECTING 351 de Heidi Murkoff, Arlene Eisenberg şi Sandee Hathaway (Workman, 13.95 $) Sfaturi pentru viitorii părinţi. (†)

THE THIRD JESUS de Deepak Chopra (Harmony, 24$) Ce ne poate învăţa „Hristos cel cosmic“ în privinţa trecutului religios al cuiva.

BECOME A BETTER YOU de Joel Osteen (Free Press, 25 $) Şapte secrete pentru a te bucura de viaţă.

A NEW EARTH de Eckhart Tolle (Dutton, 24.95 $) Un maestru spiritual ne învaţă să fim toleranţi ca să evităm conflictele şi suferinţa.

THE FIVE LOVE LANGUAGES de Gary Chapman 36 (Northfield, 13.99 $) Cum să-ţi comunici iubirea astfel ca partenerul tău să înţeleagă.

YOU: STAYING YOUNG de Michael F. Roizen şi 18 Mehmet C. Oz şi alţii (Free Press, 26 $) Principiile longevităţii şi cum să combaţi efectele îmbătrânirii.

GETTING THINGS DONE de David Allen (Penguin, 16 15 $) Un consultant în eficienţă dă sfaturi despre cum să ţii stresul la distanţă organizându-ţi timpul mai bine.

HOW NOT TO LOOK OLD de Charla Krupp 9 (Springboard, 25.99 $) Sfaturi de la un fost beauty editor.

THE 4-HOUR WORKWEEK de Timothy Ferriss (Crown, 19.95 $) Cum să îţi restructurezi viaţa ca să nu fie totul legat doar de muncă.

THE SPEED OF TRUST de Stephen M. R. Covey în 3 colaborare cu Rebecca R. Merrill (Free Press, 15 $) Cum să cultivăm încrederea în politică, afaceri şi în relaţiile personale. (†)

THE DANGEROUS BOOK FOR BOYS de Conn Iggulden şi Hal Iggulden (Collins / HarperCollins, 24.95 $) Aruncatul pietrelor la suprafaţa apei, legatul profesionist al unui nod şi alte activităţi esenţiale care nu includ jocuri video.

MAKING THE CUT de Jillian Michaels (Three Rivers, 14.95 $) Fitness şi sfaturi pentru dietă de la un antrenor din „The Biggest Loser“ de pe NBC.

10*

NOT QUITE WHAT I WAS PLANNING editată de Rachel Fershleiser şi Larry Smith (Harper Perennial, 12 $) Amintiri de şase cuvinte. Poate crea dependenţă.

10*

Arrr! Să ne imaginăm continuarea vieţii lui Long John Silver. DE SARAH HUGHES ESUSCITAREA celor mai populare personaje fictive – în romanecaMarchalluiGeraldine Brook, câştigător al premiului Pulitzer, sau ca Rhett Butler´s People al lui Donald McCraig – a devenit în ultima vreme un gen literar popular. Dar aceste cărţi, cu proza lor de secol XXI, bine

SILVER

My Own Tale as Written by Me With a Goodly Amount of Murder de Edward Chupack. 275 pag. Thomas Dunne Books/ St. Martin’s Press. 23.95 $.

finisată, au prea puţine în comun cu romanul Silver al lui Edward Chupack, o reimaginare scabroasă a celebrului personaj al lui Robert Louis Stevenson. Din contră, această ştrengărie vicleană nu e înrudită cu nici o alta în măsura în care e cu romanele din seria Flashman ale lui George MacDonald Fraser, cu stilul lor deliberat desuet, de secol XIX. Ca şi Flashman, Long John Silver nu îşi scuză deloc comportamentul şi, ca şi Fraser, Chupack nu depune un efort tardiv pentru a găsi trăsături eroice unui anti-erou. Admiratorii Treasure Island (Comoara din insulă) trebuie să ţină cont că nu e vorba de o simplă repovestire a romanului lui Stevenson din perspectiva ticălosului. Personaje ca Jim Hawkins sau Dr. Livesey apar numai spre sfârşitul acţiunii, în timp ce alţi membri ai distribuţiei originale joacă roluri complet diferite. Billy Bones cel petrecăreţ şi guraliv se strecoară dinspre periferia poveştii spre centrul scenei, ca şi o grămadă de figuri noi. În acest univers în oglindă, numai Ben Gunn şi Pew îşi păstrează în linii mari trăsăturile originale, Pew de un egocentrism sinistru şi Gunn ca prezenţă bântuitoare, nesubstanţială, ale cărei motivaţii rămân, ca întotdeauna, neclare. Dominându-i pe toţi ceilalţi se înalţă Silver – un ticălos lipsit de scrupule, un „golan de Bristol“ mândru de titulatura sa, înzestrat cu o conştiinţă alunecoasă şi cu dexteritate în mânuirea sabiei. Capturat, răpus de febră, este menit să ajungă în Anglia, unde îl aşteaptă un sfârşit brusc, la capătul unei funii lungi. Dar el refuză să se retragă în tăcere, spunându-i celui care l-a capturat, rămas nenumit până la sfârşitul cărţii, că „nu mă voi supune până nu te omor“. Incapabil, pe moment, să-şi îndeplinească promisiunea, îl desfată pe musul navei cu „aventurile mele

Sarah Hughes a colaborat la The Guardian, The Observer şi The Sunday Times of London. 20

adevărate, cele bune şi cele rele, cele binecuvântate şi cele blestemate din viaţa mea pe mare“. Şi chiar că sunt nişte aventuri de pomină. Silver cel descris de Chupack se dovedeşte a fi o Şeherezadă fără scrupule, păcălind moartea cu basme despre bărbaţi ucişi şi femei iubite, despre băuturi turnate pe gâtlej şi corăbii jefuite. Cuvintele sale curg într-un torent aparent la fel de nesfârşit ca Marea Nordului pe care pretinde că o iubeşte, şi în ultimă instanţă la fel de rece. Treasure Island a lui Stevenson era, mai presus de orice, o povestire romanţată, dar lumea lui Silver, aşa cum o imaginează Chupack, este brutală şi în mod fundamental venală. Banii – sau lipsa lor – bântuie fiecare pagină. Oasele nu apar doar pe steagul piraţilor, ci pretutindeni; Silver pretinde că le-a lăsat împrăştiate „pe fiecare ţărm al fiecărei ţări“. Trădarea e o temă recurentă. Întreagă această sângeroasă

Chupack nu se străduieşte nici o clipă să evidenţieze eroismul într-un antierou. acţiune se întemeiază pe ideea unei comori al cărei secret poate fi aflat în Turnul Londrei şi poate chiar şi în paginile romanului lui Chupack. Cât mai rămâne din povestea originală a lui Stevenson? Ea este parţial prezentă, dar văzută printr-o lentilă întunecată şi jucând acum mai mult rolul unei povestiri-talisman. Ceea ce avem în faţă nu este o revizuire a Treasure Island, nici o continuare. Ca şi piratul a cărui poveste o spune, Chupack a luat un pic de ici, un pic de colo, jefuind romanul lui Stevenson pentru a crea ceva de o originalitate sclipitoare. În eseul său The Art of Writing, Stevenson a recunoscut că romanul Treasure Island însuşi a fost creat din spicuiri ale operelor lui Defoe, Poe şi ale altora. Omul care declara fără remuşcări că „apele furate sunt proverbial de dulci“ ar fi aprobat aproape sigur eforturile h lui Chupack. FOTO: JOSHUA CHUPACK

Emonomie Teoria pieţei susţine că logica obiectivă ne dictează alegerile în viaţă. Dan Ariely nu e de acord. DE DAVID BERREBY

NI la rând, ideologia pieţelor libere a pus stăpânire pe întreaga lume, supunând politica, precum şi economia, la ipoteza de bază: forţele de pe piaţă produc cea mai bună soluţie la orice problemă. Însă în prezent, până şi Bill Gates spune că urmările capitalismului sunt „nesatisfăcătoare“ pentru o tre-

PREDICTABLY IRRATIONAL

The Hidden Forces That Shape Our Decisions de Dan Ariely. 280 pag. Harper/ HarperCollins Publishers. 25.95 $.

ime din omenire şi nici măcar Hillary Clinton nu sprijină tratatele comerciale încheiate de Bill Clinton în anii ’90. Un alt semn că vremurile se schimbă e Predictably Irrational (Previzibil de iraţional), o carte care exemplifică şi totodată explică această schimbare de direcţie a curentelor culturale. Aici, Dan Ariely, economist la M.I.T., ne spune că „viaţa cu mai puţine norme de piaţă şi cu mai multe norme sociale ar fi mai satisfăcătoare, mai creativă, mai plină şi mai amuzantă“. Apropo, conferinţa unde a susţinut această opinie n-a fost sponsorizată de banca centrală americană, unde autorul lucrează, ca cercetător. Totul i-a venit la festivalul Burning Man, adunarea anuală a anarhiştilor, unde hainele sunt opţionale şi banii, interzişi. Ariely îl consideră „cel mai primitor, social şi amabil loc în care am fost vreodată“. În mod evident, această carte ironică şi lucidă nu vorbeşte despre economia de pe vremea bunicului. Domeniul lui Ariely este economia comportamentală, adică studierea, prin experimente, a ceea ce fac, de fapt, oamenii, atunci când cumpără, vând, schimbă slujbe, se căsătoresc sau iau alte decizii care le marchează viaţa. Spre exemplu, pentru a vedea cum excitarea modifică atitudinile sexuale, Ariely şi colegii săi le-au cerut unor tineri să răspundă la un chestionar, după care le-au cerut să răspundă din nou, numai că a doua oară trebuiau s-o facă în timp ce urmăreau conţinuturi pornografice pe Internet, pe ecranul unui laptop învelit în plastic transparent. (În acea stare, răspunsurile lor la întrebări legate de gusturile sexuale, violenţă şi folosirea de prezervative au fost mult mai puţin respectabile.) Pentru a studia puterea sugestiei, echipa lui Ariely David Berreby a scris cartea „Us and Them: Understanding Your Tribal Mind“, care va fi publicată în ediţie broşată în această toamnă, în Statele Unite.

a ameţit nişte voluntari cu şocuri electrice puţin dureroase, după care le-a oferit calmante false, ce costau fie 10 cenţi, fie 2.50 $ (toate reduceau durerea, dar cele mai scumpe aveau un efect mai puternic). Pentru a vedea cum situaţiile sociale influenţează trăsături precum cinstea, cercetătorii au creat teste la care se putea trişa uşor, apoi au urmărit ce se întâmpla dacă le reaminteau oamenilor de o regulă morală, chiar înainte de probă. (S-a dovedit că trimiterile la orice cod moral – cele Zece porunci, non-existentul „sistem al cinstei de la M.I.T.“ – au făcut ca trişarea să scadă vertiginos). Aceste tipuri de experimente riguroase, deşi aparent stupide, i-au condus la un stil simpatic şi şmecher, cu care Ariely se deplasează în mod confortabil din laborator în zona întrebărilor sociale mai ample sau în cea a propriei vieţi (de ce a cumpărat acel Audi în loc de o simplă dubiţă de familie?). E un tovarăş de drum afabil – dacă eşti menţionat în această carte, o să fii numit „genial“, „fantastic“ sau „încântător“ – şi e cât se poate de limpede în tot ceea ce descrie. Însă Predictably Irrational e o carte mult mai revoluţionară decât dă de înţeles stilul său deloc ameninţător. Este rezumatul concis al

Economia comportamentală sugerează că partea noastră raţională nu e cea care deţine controlul, de obicei. răspunsului la întrebarea de ce ştiinţa socială contemporană tratează, din ce în ce mai mult, caracterul atotştiutor al pieţelor ca pe un basm. A baza modului în care pieţele abordează înţelegerea comportamentului oamenilor se află o serie de ipoteze. În primul rând, eşti o persoană cu o identitate coerentă şi unitară. În al doilea rând, poţi fi sigur ce vrea şi ce-i trebuie acestei identităţi şi poţi prezice ce va face ea. Pe locul trei, trupul tău îţi dă anumite informaţii despre tine – lucruri obiective legate de foame, sete, durere şi plăcere care te ajută să iei hotărâri. Economia standard, aşa cum scrie Ariely, presupune că noi toţi, dotaţi cu acest tip de identitate, „cunoaştem toate informaţiile pertinente în privinţa hotărârilor noastre“ şi „putem calcula voalorea diferitelor alegeri cu care ne confruntăm“. În cazul deciziilor importante, suntem raţionali şi asta face ca pieţele să fie atât de eficiente în găsirea valorii şi alocarea sarcinilor. Ca să-l cităm pe H.L. Mencken, abordarea pieţei presupune că „oamenii obişnuiţi ştiu ce vor şi merită să obţină asta cu vârf şi îndesat“.

Conform lui Ariely, ceea ce au demonstrat ultimele decenii de studii în domeniul psihologiei, sociologiei şi economiei e că toate aceste trei ipoteze sunt false. Da, avem o parte raţională, dar nu e singura noastră componentă şi, în mod frecvent, nici măcar nu e cea care deţine controlul. O imagine mai corectă e cea în care există nenumărate versiuni ale tale, care ies la suprafaţă în diferite condiţii. Nu suntem calculatoare obiective ale propriului interes, care uneori o iau razna; suntem nişte nebuni care, în împrejurări speciale, devin uneori raţionali. Ariely nu e pornit să răstoarne raţionalitatea. În schimb, el şi colegii lui cercetători în ştiinţe sociale vor să înlocuiască modelul „omului economic raţional“ cu unul care să descrie, într-un mod mai corect, adevăratele legi care guvernează alegerile umane. Întrun capitol despre „relativitate“, spre exemplu, Ariely scrie că evaluarea a două case învecinate produce alte rezultate decât considerarea a trei case – A, B şi o versiune ceva mai puţin interesantă a casei A. Această variantă de un nivel mai scăzut face să fie mai uşor de hotărât că A e o alegere mai bună – nu doar mai bună decât casa asemănătoare, ci mai bună decât B. Versiunea mai proastă a lui A n-ar trebui să aibă nici un efect asupra modului de evaluare a celorlalte două clădiri, însă aşa se întâmplă. În mod asemănător, Ariely descrie „efectul preţului zero“, de care oamenii din marketing se folosesc pentru a ne convinge să cumpărăm ceva ce nu ne dorim sau nu ne trebuie, ca să obţinem un cadou „gratuit“. „GRATIS! ne dă o asemenea încărcătură emoţională încât percepem ceea ce ni se oferă ca fiind mult mai valoros decât este“, scrie Ariely. Or acest comportament nu e raţional, dar e previzibil. Ceea ce ar trebui să facă partea raţională, afirmă autorul, e să instaleze bariere de siguranţă pentru a supraveghea lucrurile în timpul acestor multe, foarte multe momente când raţiunea nu deţine controlul. (Deşi ne-am putea întreba de ce partea raţională ar trebui să deţină mereu controlul, presupunere pe care Ariely n-o examinează îndeaproape). Spre exemplu, scrie Ariely, ştim că partea noastră iraţională e înclinată să vrea lucruri pe care nu ni le putem permite şi de care n-avem nevoie. Aşa că el propune un card de credit care să încurajeze planificarea şi controlul de sine. După ce-ai cheltuit 50 $ pe ciocolată într-o lună, gata, tranzacţie refuzată! De fapt, chiar a prezentat această idee unei bănci importante. Fireşte, ştia că ideea lui ar duce la pierderi din cele 17 miliarde de dolari pe an pe care băncile americane le obţin din dobânzile aplicate la cardurile de credit, dar h ce să-i faci: banii nu sunt totul. 21

Eseu

Keith Gessen

Admiterea imposibilă

pre sfârşitul primului nostru an de studii la Harvard, după ce ne descurcaserăm aşa de bine la loteria vieţii, eu şi colegii mei am nimerit prost la loteria cazării. Am fost trimişi să stăm în Patrulater, un grup de cămine aflate la vreo 800 de metri nord-vest de campusul universitar. Asta se întâmpla pe la jumătatea anilor ’90, înainte de încălzirea globală, aşa că, în zilele friguroase de iarnă, în vreme ce colegii noştri se dădeau jos din pat şi intrau la cursuri cu cafele fierbinţi aburinde şi plăcinte calde cu mere, noi ne târâiam picioarele prin zăpadă şi prin vânt, ca să stăm în sală o oră, cu şosetele ude. Pe de altă parte, rupţi de civilizaţie cum eram, aveam mult timp de gândire. Ne gândeam la modernitate, la Renaştere etc.; jucam foarte mult ping pong şi ne analizam vieţile, aşa cum decurseseră până în acel moment, şi ce însemnase Harvard pentru ele. Unul dintre prietenii mei a formulat o idee. „Am făcut lucrul cel mai dificil“, a zis el, referindu-se la admiterea

Jocul admiterii la facultate a devenit un soi de control social. Nu pierdeţi vremea: ar putea da prost la „Harvard“. la Harvard. A devenit ataşat de această afirmaţie, iar în momentele de linişte, în conversaţiile din sala de mese, se întorcea la ea. „Avem 19 ani şi am făcut cel mai dificil lucru cu putinţă“, spunea el, iar noi stăteam acolo, uitându-ne prosteşte unul la celălalt. În anii care s-au scurs de atunci, aşa cum am aflat din volumul lui Joie Jager-Hyman FAT ENVELOPE FRENZY: One Year, Five Promising Students, and the Pursuit of the Ivy League Prize (Harper, ediţie broşată, 14.95 $), lucrurile au devenit şi mai

dificile. Fostă membră a comisiei de admitere de la Universitatea Dartmouth, Jager-Hyman urmăreşte cinci elevi eminenţi de liceu care încearcă să intre la Harvard. Şi e înfricoşător. Înainte să citesc Fat Envelope Frenzy, eram convins că tineretul patriei noastre îşi petrecea tot timpul punând pe Internet poze de la petreceri. Încă mai cred asta. Şi totuşi, se pare că s-a realizat o diviziune a muncii. Citind despre Felix, care la 14 ani şi-a petrecut vara ajutând medicii într-un orfelinat de la ţară, în China natală a părinţilor săi, despre Nabil, un expert în matematică, ce se afla deja la curent cu opera posibililor săi viitori profesori, şi despre o campioană naţională la gimnastică ritmică, Lisa, care îi spune lui Jager-Hyman că gimnastica „e un fel de antidrog pentru mine – nu că eu aş lua droguri“, m-am tot gândit la bietul John Stuart Mill, modelul candidatului precoce, al cărui tată l-a şcolit acasă începând de la 3 ani, predându-i greaca, latina şi teoriile lui Jeremy Bentham, însă fără să-l înveţe şi cum să simtă. La 20 de ani, Mill a suferit o cădere nervoasă: era deja unul dintre cei mai străluciţi polemişti din Anglia şi nu mai realiza ce rost avea totul. După cum avea să scrie, mai târziu: „Întreaga temelie pe care mi-am construit viaţa s-a năruit“. Ce rost mai are toată strădania asta acum? Greu de zis, căci strădania în sine, ca un soi de competiţie sportivă, a devenit, în mare măsură, o parte din viaţa americană. Jager-Hyman e conştientă de unele dintre cele mai revoltătoare aspecte ale procesului de admitere la facultate, dar este, totodată, şi o participantă avidă. Cât ai zice peşte, ea îşi intră în rolul de membră a comisiei de admitere, spunându-ne, de pildă, că Felix, deşi e un tip simpatic, un elev cu 10 pe linie şi un pianist desăvârşit, e „totodată membru al unui grup“ – americani de origine asiatică – „grup care e mult prea bine reprezentat în Keith Gessen este editor fundator al publicaţiei n+1. Romanul său „All the Sad Young Literary Men“ va fi publicat luna viitoare în Statele Unite. 22

blocul de candidaţi la Harvard, ceea ce ar putea fi un dezavantaj“. În cele din urmă, aproape fără să vrei, citeşti Fat Envelope Frenzy ca să afli cine a intrat la facultate şi cine nu. O nouă carte ceva mai complexă, THE RUNNER: A True Account of the Amazing Lies and Fantastical Adventures of the Ivy League Impostor James Hogue (New Press, 22.95 $),

de David Samuels, abordează semnificaţia admiterii la facultate dintr-un unghi foarte diferit. James Hogue a fost un escroc, care, spre vârsta de 30 de ani, a reuşit să intre la Princeton pretinzând că era un geniu adolescent din câmpiile din vest. Samuel spune povestea lui Hogue în sens invers, pornind de la cea mai recentă arestare a sa, în 2006, pentru o serie de furturi, trecând apoi prin nenumăratele identităţi pe care şi le-a asumat, pentru a ajunge la perioada petrecută la Princeton, unde s-a evidenţiat atât la nivel intelectual, cât şi social – a fost ales să facă parte din cel mai de elită grup din sala de mese – până în momentul demascării sale, când a fost scos de la un curs de geologie şi i s-au pus cătuşele în faţa prietenilor săi, cărora nu le venea să creadă. Cu toate înşelăciunile sale, Hogue era cu adevărat un candidat de elită (fost campion statal la atletism în Kansas), iar Samuels e un jurnalist narator de elită, un maestru când vine vorba de clarificarea implicaţiilor sociale şi morale ale celei mai neînsemnate discuţii, a modului în care oamenii se zăpăcesc sau ajung la concluzii ilogice când încearcă să-şi clarifice propria situaţie. La Samuels, nimic nu se pierde, iar decizia sa de a spune povestea de la coadă, astfel încât să-i cunoşti, în primul rând, pe toţi falşii Hogue înainte să afli vreun lucru important despre „adevăratul“ Hogue, îţi dă o idee despre cum ar fi fost să-l cunoşti pe acest tânăr. Ar fi fost deosebit de derutant. Hogue a mers foarte departe cu înşelăciunea sa de la Princeton, iar Samuels o duce chiar şi mai departe. Dedică un întreg capitol analizei cererii acceptate de admitere la Princeton a lui Hogue. (E ca o satiră a cererilor prezentate, cu penibilă seriozitate, în cartea lui Jager-Hyman). Povestea inventată a lui Hogue, despre un semi-orfan care muncise ca

zilier pe la diferite ferme, dar care citea Platon în timpul liber şi se uita visător la stele, e prezentată de către Samuels ca fiind ceva atât de bizar şi totodată atât de măgulitor pentru imaginea de sine a membrilor comisiei de admitere, încât doar incredibila lor vanitate i-a putut face să treacă cu vederea faptul că cererea era un fals. „Era un pierde-vară fără adăpost“, scrie Samuels despre Hogue, „care a demascat deşertăciunea şi prefăcătoria din sânul aşa-zisei meritocraţii americane“. Şi totuşi, cumva, meritocraţia e ca o locomotivă care duduie înainte. Atât Jager-Hyman, cât şi Samuels – odată cu aproape oricine altcineva – consimt că lucrurile au mers prea departe în privinţa jocului admiterii la facultate. „Distrugător şi antidemocratic“, astfel îl numea Nicholas Lemann în The Big Test, superba sa istorie socială a testului de admitere: „Denaturează sensibilitatea şi deformează educaţia milioanelor de oameni ale căror vieţi le influenţează“. Eu aş merge şi mai departe: în era post-ideologică, nebunia admiterii a devenit propria sa ideologie. Părinţii mei ruşi, de exemplu, deşi erau prea sofisticaţi ca să condamne băutura sau fumatul, se puteau deda la afirmaţii cum că la „Universitatea Harvard“ s-ar putea să nu se aprecieze asemenea comportamente. Universitatea Harvard s-ar putea simţi jignită, Universitatea Harvard ar putea s-o ia în nume de rău. Harvard vine la cină – te rog, bagă-ţi cămaşa în pantaloni. După cum susţine Lemann în The Big Test, există ceva şi mai rău decât denaturarea psihologică temporară: senzaţia permanentă de a căpăta drepturi prin acest joc al admiterii. Câştigătorii pot pretinde, cu destulă îndreptăţire, că au participat la o competiţie brutală (chiar dacă multor potenţiali candidaţi nu li s-a spus niciodată asta). Aşa că nu datorăm nimic nimănui. Mulţi dintre colegii mei au devenit medici, avocaţi, scenarişti de televiziune care aduc zâmbetul pe buzele americanilor. Însă cei mai mulţi au ajuns să lucreze, asemeni prietenului meu care credea că admiterea la Harvard era cel mai dificil lucru din viaţă, în domeniul investiţiilor bancare. În linii mari, noi, meritocraţii, nu ne-am folosit extraordinarele noastre talente dovedite în examene ca să construim o lume mai dreaptă. De fapt, încurajaţi de ideea justeţii procesului, s-ar putea să fi făcut tocmai invers. E cumva o problemă faptul că aceşti critici provin chiar din rândurile meritocraţiei (Lemann şi Samuels au studiat la Harvard, iar Jager-Hyman urmează acum cursuri postuniversitare acolo), astfel încât să pară că, după ce-au urcat treptele meritocraţiei, vor să tragă scara după ei? Însă aceasta e singura cale. Povestea spusă de Lemann în The Big Test era cea a vechii elite anglo-saxone care a început să cedeze puterea, în deceniile de după război, meritocraţilor veniţi din urmă, de pe poziţii inferioare. Meritocraţii trebuie să facă la fel acum, şi trebuie s-o facă în masă. Poate că anumiţi părinţi ar lăsa-o mai moale cu pretenţiile de la copiii lor – dar ce-i de făcut cu ceilalţi părinţi? Dacă, luna viitoare, toţi copiii admişi la Harvard ar trimite înapoi scrisorile de admitere în semn de protest, aşa cum Ivan Karamazov şi-a respins biletul spre paradis, Harvard (asemeni lui Dumnezeu, probabil) i-ar înscrie pur şi simplu pe toţi cei aflaţi pe lista de aşteptare, fără să clipească măcar. Cineva trebuie să fie în rai, la urma urmei. Adevărul e că admiterea la Harvard e un lucru dificil, dar totuşi simplu. Lucrurile cu adevărat grele în această viaţă sunt mult mai complicate. Există momente ca cel când eşti exilat în Patrulaterul existenţei tale, când ratezi la modul categoric sau când, după ce-ai reuşit să obţii cumva ceea ce ţi-ai dorit dintotdeauna, simţi totuşi, brusc şi fără nici un motiv întemeiat (sau, dimpotrivă, pentru o grămadă de motive întemeiate) că s-a prăbuşit întreaga temelie pe care ţi-ai construit viaţa. John Stuart Mill s-a simţit mai bine când l-a descoperit pe Wordsworth. „Eu eram visătorul, iar ei, visul“, scria poetul despre experienţa sa h din facultate. Dar zău, Harvard n-a fost deloc aşa! ILUSTRAŢIE DE PETER HAMLIN

Gilles Leroy ne dezvăluie două personalităţi excepţionale: Scott şi Zelda Fitzgerald, unul dintre cuplurile cele mai invidiate şi cele mai tragice din anii ‘20. Un cuplu care s-a iubit şi s-a autodistrus. Între realitate şi ficţiune, Alabama song, un roman de o mare sensibilitate, invită cititorul în miezul unei epoci fabuloase, dezvăluindu-i cum se pot îmbina într-un destin „extraordinar“ pasiunea şi nebunia.

Pro Editură şi Tipograﬁe te invită la întâlnirea cu Gilles Leroy, câştigătorul premiului Goncourt 2007, autorul cărţii Alabama Song Gilles Leroy a publicat primul său roman, Habibi, în 1987. Au urmat Machines a sous în 1998, pentru care a primit premiul Valery-Larbaud, L’Amant russe în 2002, Grandir în 2004 şi Champsecret în 2005. Alabama Song, publicată în 2007 i-a adus consacrarea internaţională şi a fost recompensată cu premiul Goncourt.

Lansarea: Bucureşti, joi, 20 martie, orele 19:00, în librăria Cărtureşti-Verona Lansarea: Braşov, sâmbătă, 22 martie, orele 13:00, în librăria Şt. O. Iosif

Parteneri:

www.proeditura.ro

C LECŢIA SCRIBUM•AD•NOTARIUM