NYTBR 13 | 7 aprilie 2008

Preţ: 11,9 lei (ziar plus carte)

Ediţia în limba română, nr. 13 – 7 aprilie 2008

Copii americani de Liesl Schillinger UNACCUSTOMED EARTH

de Jhumpa Lahiri. 333 pag. Alfred A. Knopf. 25 $.

Străvechi şi neobişnuit, apelul la dragoste de ţară făcut de Sir Walter Scott în poemul său The Lay of the Last Minstrel nu mai este memorat de elevi de un secol. Tema sa provocatoare stârneşte dorul unui patriot: „Există vreun suflet împietrit/Care să nu-şi fi spus nicicând/Acesta-i propriul meu pământ natal!“ Având în vedere sensibilităţile trezite după evenimentele de la 11 septembrie, precum şi faptul că oameni care sunt de-o viaţă cetăţeni americani devin suspecţi pentru că numele lor au rezonanţe străine şi că turiştii sunt supuşi la actul nedemn de a li se lua amprentele, e uşor să uiţi că America a fost construită într-un spirit de deschidere, ca un tărâm unde oamenii îşi puteau construi noi identităţi, cu privirea aţintită spre prezent şi viitor, nu spre trecut. În ciuda temerilor actuale, acest vis a fost transformat în realitate, în mare parte. Şi faptul că America este încă un loc unde restul lumii vine să se reinventeze – acceptând cu nerăbdare şi nelinişte necesitatea de a lăsa în urmă constrângerile şi beneficiile obiceiurilor de departe – reprezintă tema principală a noii culegeri de povestiri sensibile scrise de Jhumpa Lahiri, Unaccustomed Earth (Pământ necunoscut). Aici, ca şi în primul ei volum de povestiri, Interpreter of Maladies, şi în romanul său, The Namesake, Lahiri – care este de origine bengaleză, Continuare în pagina 4 TYLER HICKS/THE NEW YORK TIMES

KATE ZERNIKE DESPRE PAMELA PAUL ŞI LUMEA COPIILOR PAGINA 8

|

LIZ PHAIR DESPRE MEMORIILE SINCERE ALE UNUI ROCKER INDIE PAGINA 9

Upfront

YANN ARTHUS-BERTRAND

PÃMÂNTUL VÃZUT DIN CER Un portret aerian al planetei 440 pagini Albumul de fotografie cel mai bine vândut din lume 3 milioane de exemplare vândute coediþie cu 24 de þãri

O adevărată enciclopedie a Pământului, ilustrată cu fotografii excepţionale: 440 de pagini de fotografie şi text.

Statisticile, datele şi măsurătorile de ultimă oră referitoare la populaţie, schimbări climatice, transformări ale mediului, geopolitică şi ecologie fac din acest album un instrument de lucru pentru specialişti, adresându-se în acelaşi timp marelui public îndrăgostit de imagini.

Mesajul celebrului fotograf Yann Arthus Bertrand, dincolo de frumuseţea ireală a fotografiilor aeriene, este de o extraordinară luciditate: suntem locuitorii unei planete frumoase, dar fragile, de care trebuie să avem grijă pentru că este singura noastră resursă pentru viitor. Textele sunt scrise de specialişti internaţionali în domenii de mare actualitate, precum încălzirea globală, mediul, dezvoltarea durabilă, finanţarea progresului economic în ţările nedezvoltate.

• Pentru o eco-economie • Populaţia mondială şi mediul • Peisaje urbane, peisaje ale urbanităţii • Agriculturile lumii: preţul viitorului nostru • Apa: patrimoniul omenirii • Biodiversitatea, o chestiune de supravieţuire • Mări şi oceane: marea alertă • Clima viitorului... Îndoieli şi certitudini • Reinventarea energiilor lumii • Dezvoltarea durabilă • Micro-creditul şi viitorul populaţiei sărace • Antarctica, un continent al speranţei

Cu cincisprezece ani în urmă, Liz Phair a lansat un remarcabil album de debut, Exile in Guyville, înregistrat la o casă de discuri independentă, ajungând pe coperta revistei Rolling Stone. Mama ei visase la un alt fel de succes: i-a pus numele Elizabeth Clark Phair, crezând că acesta ar fi o semnătură de autor numai bună pentru The New Yorker. „Biata de ea“, scria fiica sa într-un mesaj de e-mail. „În schimb, s-a ales cu o vedetă rock cu gura spurcată“.

Recenzând, în pagina 9, autobiografia muzicianului Dean Wareham, Black Postcards, Phair pare un soi de exilată în lumea aceea preponderent masculină. A recunoscut că se simte „vulnerabilă“ în cluburi sordide, unde „rockerii se simt în siguranţă şi în largul lor“, adăugând: „Toate cablurile, amplificatoarele, cutiile cu echipamente etc., pe mine mă intimidează, în principiu.

Nu ştiu la ce folosesc, nu pot să le ridic şi nu se fabrică decât într-o singură nuanţă: negru. Nu am tatuaje, nu-mi aplic un machiaj încărcat, nu mă simt cool şi nici nu pretind că ştiu prea multe despre muzică. La mine, sunetul rock vine dinăuntru, din emoţii; ar putea fi transmis la fel de bine dacă aş sta pur şi simplu la colţul străzii şi aş urla“.

Phair, care trăieşte la Los Angeles împreună cu fiul ei de 11 ani, are „cinci slujbe şi nici o dădacă“. Acum înregistrează un nou album, realizează un documentar despre Exile in Guyville, compune muzică pentru coloana sonoră a filmului Swingtown, produs de canalul CBS, şi lucrează la terminarea unei cărţi („beletristică, nu memorialistică“). Totodată, va apărea pe un album pentru copii, intitulat The Body Rocks – „un disc educativ despre corpul uman, în care cânt linii melodice nebuneşti de backing vocals în stilul anilor ’70 şi pentru care am fost transformată într-un personaj animat: o dădacă rock cu chitară!“.

Editorii

Online

Săptămâna aceasta urmează să apară Fareed Zakaria, care va vorbi despre Benazir Bhutto, Pamela Paul, autoarea cărţii „Parenting, Inc.“, Dave Itzkoff, care va vorbi despre romanul „Blood Kin“ de Ceridwen Dovey şi Dwight Garner, cu veşti despre bestselleruri. Sam Tanenhaus, editorul Book Review, va fi moderator.

READING ROOM: O discuţie online despre cartea lui Tom Wolfe „Bonfire of the Vanities“, cu Stephen Carter, James Collins şi cu Joyce Purnick şi Katy Roberts de la The Times.

PAPER CUTS: Blogul Book Review pune în discuţie cărţi şi alte tipuri de materiale tipărite.

FIRST CHAPTERS: Fragmente din „Unaccustomed Earth“, de Jhumpa Lahiri, din „Reconciliation“, de Benazir Bhutto, şi din alte cărţi.

BOOKS UPDATE E-MAIL: Primiţi o trecere în revistă a cărţilor nou recenzate în fiecare vineri.

PODCAST:

20 % re ce u d re

Veniţi la Libraria NOI în perioada 7 aprilie - 13 aprilie, cu acest exemplar din New York Times Book Review, şi veţi putea cumpăra cel mai bine vândut album de fotografie din lume cu o reducere de 20% din preţul cărţii. Reducerea este valabilă • numai la Librăria NOI din Bucureşti (Sala Dalles), Bd. N. Bălcescu nr. 18 • numai cu New York Times Book Review • numai în perioada menţionată

nytimes.com/books

2

ILUSTRAŢIE DE JOE CIARDIELLO (SUS) ŞI CHRISTOPH NIEMANN

7 aprilie 2008

7

15

23

de Pamela Paul Recenzie de Kate Zernike

Ficţiune & Poezie 1

UNACCUSTOMED EARTH

9

5

FIDELITY

de Grace Paley Recenzie de Mary Jo Salter 11

10

12

LAST LAST CHANCE

13

SEA CHANGE: Poems

de Jorie Graham Recenzie de James Longenbach 22

14

Eseu 23

Nonficţiune 6

BUT DIDN’T WE HAVE FUN?

An Informal History of Baseball’s Pioneer Era, 1843-1870 de Peter Morris Recenzie de Buster Olney 7

THE CRAFTSMAN

de Richard Sennett Recenzie de Lewis Hyde 8

PARENTING, INC.: How We Are Sold on $800 Strollers, Fetal Education, Ba de Sign Language, Sleeping Coaches, Toddler Couture, and Diaper Wipe Warmers – and What It Means for Our Children

RECONCILIATION:

Islam, Democracy, and the West de Benazir Bhutto Recenzie de Fareed Zakaria

THE SORROWS OF AN AMERICAN

de Siri Hustvedt Recenzie de Sylvia Brownrigg

PLEASE DON’T REMAIN CALM:

Provocations and Commentaries de Michael Kinsley Recenzie de Jonathan Freedland

de Fiona Maazel Recenzie de Joshua Henkin 19

THE OPEN ROAD:

The Global Journey of the Fourteenth Dalai Lama de Pico Iyer Recenzie de Holly Morris

BLOOD KIN

de Ceridwen Dovey Recenzie de Dave Itzkoff 17

ARNIE & JACK:

Palmer, Nicklaus, and Golf’s Greatest Rivalry de Ian O’Connor Recenzie de Charles McGrath

MONSTER, 1959

de David Maine Recenzie de Josh Emmons 15

BLACK POSTCARDS:

A Rock & Roll Romance de Dean Wareham Recenzie de Liz Phair

de Jhumpa Lahiri Recenzie de Liesl Schillinger

O să fie şi un test de Joe Queenan

Articole & Bestselleruri 2

Editorial

18

Bestselleruri ediţii cartonate

18

Selecţia editorilor

18

TBR: Din culise

20

Bestselleruri ediţii broşate

20

Raftul cu ediţii broşate

The New York Times Book Review, ediţia în limba română (ISSN 1937-920X) apare săptămânal, publicat de Universe Publishing House Inc. Copyright © 2008 The New York Times. All Rights Reserved. Toate drepturile rezervate. Redactor-şef: Virginia Costeschi; Traducători: Cristiana Vişan, Ioana Chira, Mihai Paraschiv, Ştefan Bodea, Cătălin Pruteanu, Melania Sârbu; Proofreading: Anda Ciurte; Sales: virginia@edituraunivers.ro; PR: ARENA Communications, ceciliacaragea@arenacommunications.ro; Machetare şi pre-press: Antal Angyal, CMYK Pro, Budapesta; Tipar: GRASPO CZ

Copii americani Continuare din pagina 1

dar s-a născut la Londra, a copilărit în Rhode Island, iar acum locuieşte în Brooklyn – arată că locul de care te simţi cel mai ataşat nu este neapărat acela în care te-ai născut tu sau familia ta, ci acela care îţi permite să devii ceea ce vrei. Acest loc, sugerează ea cu fineţe, s-ar putea să nu se găsească pe nici o hartă.

Cele opt povestiri din acest splendid volum se dezvoltă din epigraful lui Lahiri, un fragment metafizic din The Custom-House de Nathaniel Hawthorne, care sugerează că transplantarea oamenilor într-un loc nou îi face mai duri şi mai prosperi. Averile umane pot creşte, susţine Hawthorne, dacă bărbaţii şi femeile „îşi fixează rădăcinile într-un pământ necunoscut“. Aceasta este o metaforă bogată, potrivită pentru transformările pe care Lahiri le etalează în paginile cărţii, în care două generaţii de imigranţi bengalezi din America – nouveniţii şi copiii lor – se luptă să-şi clădească vieţi normale şi sigure. Dar Lahiri nu adoptă necritic noţiunea lui Hawthorne, ci o testează.

E adevărat că transplantarea fortifică un organism? Sau asemenea experimente pot produce rezultate diferite?

Pe măsură ce se maturizează în noile lor medii, personajele îşi extind potenţialul de dezvoltare. Geografia nu este însă o garanţie a securităţii. Lahiri arată că oamenii pot fi doborâţi oricând de lovituri rapide ale sorţii, indiferent unde se întâmplă să trăiască.

Evenimente incontrolabile pot să îi afecteze – accidente ale destinului, ale stării de sănătate sau ale vremii. Şi mai adesea, ei se confruntă probleme mai puţin dramatice: aventuri romantice eşuate, alcoolism, simplă pasivitate – genul de necazuri care li se par tuturor evitabile cu excepţia persoanei implicate. La fel ca Laura – naratoarea bineintenţionată din Brief Encounter –, bărbaţii şi femeile din povestirile lui Lahiri se trezesc copleşiţi de pasiuni neaşteptate. Şi lor li se potriveşte refrenul Laurei: „Nu credeam că asemenea lucruri violente li se pot întâmpla oamenilor de rând“. Iar şi iar, cititorul este prins cu garda jos de izbucnirile de emoţie şi experienţele care le atacă prin surprindere pe personajele lui Lahiri, în ciuda peregrinărilor lor, a precauţiilor, a tăinuirilor.

Fiecare dintre cele cinci naraţiuni din prima secţiune a cărţii este o poveste de sine stătătoare. În Hell-Heaven, naratoarea bengalo-americană se gândeşte cât de puţin au preocupat-o în trecut sacrificiile mamei ei, reconstituind pasiunea sfâşietoare şi neîmpărtăşită a acesteia pentru un student, în timpul copilăriei naratoarei. În Only Goodness, o soră primeşte o lecţie dură despre responsabilitatea ei faţă de fratele mai mic cu tendinţe autodistructive. A Choice of Accommodations ilustrează o schimbare în raportul de forţe dintre un bengalo-american şi soţia lui britanică obsedată de muncă, în timpul unui weekend petrecut departe de copii – la nunta fetei de care era îndrăgostit în liceu bărbatul. Şi studentul american aflat în centrul povestirii Nobody’s Business tânjeşte după colega lui

Liesl Schillinger este colaborator permanent al Book Review.

4

îngropate în grădină. Semne ale unui viitor ideal, o utopie care ar putea fi oriunde sau niciunde. Cum poate ea creşte?

Ultimele trei proze scurte ale lui Lahiri, grupate sub genericul Hema and Kaushik, explorează poveştile care se întretaie ale celor două personaje titulare, o fată şi un băiat din familii bengaleze de imigranţi, surprinşi în momente semnificative ale vieţii lor. Once in a Lifetime începe în 1974, anul în care Kaushik Choudhuris şi părinţii lui pleacă din Cambridge şi se întorc în India. Şapte ani mai târziu, când familia Choudhuri revine în Massachusetts, părinţii Hemei află uluiţi că „Bombay-ul i-a făcut mai americani decât Cambridge-ul“. Următoarea povestire, Year’s End, ni-l prezintă pe Kaushik în timpul ultimului său an la Swarthmore, când asimilează cu dificultate vestea recăsătoririi tatălui său şi când le întâlneşte, până la urmă, pe noua soţie a acestuia şi pe fiicele

Locul de care te simţi cel mai ataşat s-ar putea să nu fie ţara de care eşti legat prin naştere sau prin relaţiile de familie.

de cameră, de origine bengaleză – o tânără care s-a lăsat de şcoală, nu are nici un fel de sentimente de afecţiune faţă de el, respinge cu dispreţ avansurile „posibililor miri“ din rândul tinerilor bengalezi singuri şi se consideră logodită cu un istoric egiptean egoist şi cu temperament exploziv. În povestirea care dă titlul volumului, Ruma, o avocată de origine bengaleză din Statele Unite, repetă tiparul vieţii mamei ei atunci când renunţă la slujbă şi îşi urmează soţul într-un oraş îndepărtat, pe când este însărcinată cu al doilea copil al lor. „În adolescenţă, decizia mamei de a se muta într-un loc necunoscut de dragul căsniciei şi de a se ocupa exclusiv de copii şi gospodărie a reprezentat un contraexemplu, un drum de evitat. Totuşi, viaţa Rumei era acum la fel“. Câmpul de forţe protector al sarcinii o apără pe Ruma de strângerea de inimă pe care un asemenea gând ar putea s-o provoace, dar nu acelaşi lucru se întâmplă cu tatăl ei văduv. Când bate drumul din Pennsylvania până la noua ei locuinţă din Seattle, bătrânul îi pune o întrebare foarte americană: „Ce ai aici te va face fericită?“. Îndemnând-o pe Ruma să nu se izoleze, să caute de lucru, el îi aminteşte că „independenţa este importantă“. Gândindu-se retrospectiv la

nefericirea soţiei lui în primii ani ai mariajului, îşi dă seama că „a presupus dintotdeauna că viaţa Rumei va fi diferită“. Dar dacă fiica lui alege să trăiască la Seattle aşa cum ar fi trăit şi la Calcutta, cine poate spune că aceasta nu este o dovadă a unui alt fel de libertate?

Ruma este uimită de cât de mult seamănă tatăl ei cu un american la vârsta a treia. „Cu părul lui cărunt şi pielea deschisă la culoare ar putea fi de oriunde“. Privindu-şi fata, tatăl Rumei are o reacţie contrară: „Acum semăna cu soţia lui atât de tare, încât nu suporta să se uite direct la ea“. Identitatea Rumei, sugerează Lahiri, este afectată mai puţin de locul în care se află pe glob şi mai mult de indicii interni ai voinţei sale. Este un rod al pământului american, dar poartă cu ea propria încărcătură emoţională. Care sunt posibilităţile reale ale unei persoane de a se schimba în momentul în care se mută dintr-un loc în altul?, pare să întrebe Lahiri. Care sunt limitele? În timp ce are grijă de grădina neglijată a Rumei, tatăl ei îi arată nepotului cum să planteze seminţe. Băiatul face mici gropi, dar plantează piese de Lego în ele, alături de un dinozaur de plastic şi de o bucată de lemn cu o stea. Embleme ale spaţiului internaţional, preistoric şi celest sunt cu toate

vitrege. Ultima proză, Going Ashore, începe cu povestea Hemei, acum profesoară de latină la Wellesley, care petrece câteva luni la Roma înainte de căsătoria aranjată cu Navin, un bărbat din statul indian Punjab, ales de părinţii ei. Hemei îi plac tradiţionalismul şi respectul lui Navin: „O emoţiona să fie tratată ca o adolescentă, deşi avea 37 de ani“. Cuplul plănuieşte să se stabilească în Massachusetts.

Dar la Roma, Hema îl întâlneşte întâmplător pe Kaushik, acum un fotograf de război care cutreieră lumea. „Ca fotograf, originile lui n-au avut nici o relevanţă“, crede Kaushik.

Dar cât de neimportante sunt acum originile lui Kaushik – pentru Hema şi pentru el însuşi? Şi pe care dintre cei doi pretendenţi îl va alege Hema? Pe cel romantic, a cărui singură casă este propria lui memorie? Sau pe cel realist, care vrea să construiască o casă acolo unde alege să locuiască soţia lui?

Lăsând la o parte numele celor două personaje, Hema and Kaushik ar putea evoca orice copilărie a unui american din anii ’70 şi orice acceptare dulce-amăruie a compromisurilor maturităţii. Conflictele dintre generaţii pe care Lahiri le descrie se pot întâmpla în orice ţară; valurile de admiraţie, competiţie şi critici dintre cele două familii ar putea interveni între familiile Smith şi Taylor din orice oraş de suburbie, iar lupta pentru control dintre Hema şi Kaushik – în copilărie şi la maturitate – este o reinterpretare a ciocnirilor ce au loc de când lumea între bărbaţi şi femei.

Lahiri îşi mânuieşte personajele fără să lase amprente. Le permite să crească, aparent fără nici o îndrumare, ca şi când le-ar însoţi, în loc să le instruiască, de-a lungul naraţiunii. Lectura povestirilor ei este asemănătoare cu urmărirea unor înregistrări time-lapse cu diferite plante, fiecare cu ciclul ei inerent de creştere, ieşind din pământ, înflorind şi apoi întorcându-se în pământ. h ILUSTRAŢIE DE OLIVER MUNDAY

În ultimul moment Prin această antologie, Grace Paley termină aşa cum a început: ca poetă. majuscule şi cratime pentru a crea pauze neaşteptate şi pentru a intensifica, astfel, anumite sensuri, Paley recurge la minuscule şi la spaţii albe. Nu e greu să auzim versurile lui Dickinson – „Sunt Nimeni! Tu cine eşti? / Eşti – Nimeni – şi tu?“ în adâncul poeziei fără titlu a lui Paley care începe cu „înainte să nu fiu nimeni / Am fost eu după / ce n-am fost nimeni eu / am fost eu“.

Pentru a-ţi cunoaşte identitatea, se presupune că trebuie să fii dotat cu memorie. Însă iată o poezie de bătrâneţe foarte conştientă de sine, în care pierderea memoriei e acceptată prin ceea ce devine ea: o nouă faţetă a identităţii. Poemul On Occasion (Uneori) începe astfel:

DE MARY JO SALTER ĂSPUNDEŢI la următoarea întrebare grilă. Gracey Paley, care a murit în 2007 la vârsta de 84 de ani, a fost: (a) poetă sau (b) prozatoare de ficţiune? Răspunsul este: (c) autoare de opere dramatice.

Atât în povestirile care i-au adus celebritatea, cât şi în poeziile sale prea puţin cunoscute, Paley a scris, cel mai frecvent, prin voci literare: în primul rând, monoloage şi dialoguri dramatice.

R

FIDELITY

de Grace Paley.

83 pag. Farrar, Straus & Giroux. 20 $.

Multe voci din proza ei de ficţiune aveau ceva idiş în cap (la fel ca ea: părinţii lui Paley erau evrei emigranţi din Rusia, stabiliţi în Lower East Side din Manhattan), deşi autoarea putea să evoce, cu o precizie încântătoare, şi accentul irlandez. Cele mai bune povestiri ale ei, adesea atât de scurte şi de telegrafice încât le-ai putea considera schiţe, transmit o însufleţire teatrală, de parcă le-ar interpreta nişte actori talentaţi.

Paley avea, totodată, şi darul dramaturgului de a-şi demonstra plasticitatea, nu doar de a o verbaliza. În povestirea Faith in a Tree, de pildă, perspectiva naratorului e literalmente din înaltul cerului. Ne aflăm pe un teren de joacă, unde Faith Darwin – o mamă cu nume oximoronic (şi personaj recurent la Paley), îşi asumă o poziţie avantajoasă amuzant de cerească faţă de ceilalţi: „Stau pe o ramură de sicomor lungă şi solidă, la patru metri înălţime, cu picioarele bălăbănindu-mi-se în aer“. Un copac simbolic a fost amplasat pe scenă, iar noi nu-i cerem unul adevărat. Descrierea naturii e la fel de minuţioasă aici ca în orice text de-al lui Paley. Ceea ce urmăreşte ea nu e frazarea deliberat frumoasă: la urma urmei, oamenii nu vorbesc aşa. În prefaţa la antologia sa Collected Stories din 1994, Paley îşi relata schimbarea şocantă de gen literar din anii ’50. Încă din copilărie scrisese poezii, dar „începeam să simt durerea povesti-

Mary Jo Salter este autoarea cărţii „A Phone Call to the Future: New and Selected Poems“ şi e profesoară la seminariile de scriere creativă de la Universitatea Johns Hopkins.

FOTO: TOBY TALBOT/ASSOCIATED PRESS (2003)

torului: Ascultă! Trebuie să-ţi spun ceva! Pur şi simplu nu ştiusem cum s-o fac în poezie“.

Se poate aduce argumentul perfect valabil că scriitoarea de proză scurtă Paley, care a continuat să compună poezii până la moarte, n-a fost o poetă „adevărată“. (A studiat o scurtă perioadă, la universitatea newyorkeză New School, cu un mare poet – W.H. Auden –, a cărui influenţă e absolut imposibil de detectat în opera ei). Destul de pricepută la rime şi metru, putea produce versuri credibile, în aparenţă scrise de taximetristul/compozitor de piese pop din povestirea care dă titlul antologiei sale Enormous Changes at the Last Minute: „Pot să te sun şi împreună / Ne vom îmbrăţişa şi vom vedea / Cum e vremea în Key West / La televizorul învechit de-acasă“. Şi totuşi, cele mai bune versuri ale sale pot fi descrise drept un discurs econom şi convingător care începe brusc prin rânduri ritmice brutale.

Autoarea foloseşte puţine tehnici formale, iar atunci când recurge la procedee stilistice precum aliteraţia, de pildă, are tendinţa de a exagera: „cucută ruptă din rădăcini de furtună / (uragan din ’38) un cimitir / ridicat cu movile“.

Citatul e din Fidelity (Fidelitate), ultima ei carte, în care Paley înfăţişează, cu o acurateţe emoţionantă, ce înseamnă să fii bătrân şi bolnav, să duci dorul prietenilor dispăruţi şi să devii resemnat într-o anumită măsură, dar fără să vrei să te desparţi de viaţă.

Rămâne la fel de învingătoare ca întotdeauna autenticitatea replicii ei venite din experienţă, care include proteste politice (n-a încetat niciodată să fie o activistă liberală, chiar şi în scris). Am rămas uimită de cât de mult miau plăcut poeme precum The Hard-Hearted Rich, care, în ultimele versuri, îşi depăşeşte premisa obosită. După ce refuză cu îngâmfare să le dea monede cerşetorilor, la sfârşitul zilei, bogătaşii aflaţi în paturile lor „se hotărăsc să încerce / să iubească precum un soi de balsam pentru inimă / sunt obosiţi şi se gândesc să încerce să iubească“.

Aceste ciudate spaţii albe din mijlocul versurilor reprezintă o opţiune frecventă în poezia lui Paley, iar faptul că nu începe rândurile noi cu majuscule şi că scrie omiţând semnele de punctuaţie conferă acestor texte un fel de atmosferă à la E. E. Cummings. Dar, pe de altă parte, Cummings a fost foarte influenţat de poezia lui Emily Dickinson. Acolo unde Dickinson folosea

Uit numele prietenilor mei şi numele florilor din grădina mea prietenii mei îmi amintesc că Harul suntem noi florile doar zac năucite de soare Folosirea minimă a majusculelor şi a semnelor de punctuaţie face ca numele autoarei (Grace) şi puterea cuvântului Har (Grace – engl., n.trad.) să se înalţe de pe pagină. Iar prietenii ale căror nume sunt uitate cel puţin „uneori“ sunt redenumiţi prin aşezarea lor de o parte, în expresia intimă „suntem noi“.

Pentru a face diferenţa între vocile din ficţiunea ei, Paley a preferat, adesea, o cratimă iniţială lungă în loc de ghilimele, iar uneori n-a oferit nici un indiciu, nici măcar „spuse el“ sau „spuse ea“.

Asemenea tehnici sunt intrinsec poetice, dacă luăm ambiguitatea deliberată drept o emblemă a poeziei. Poezia lui Paley I Met a Woman on the Plane (Am cunoscut o femeie în avion – titlu pueril care e naiv în mod intenţionat) transmite relaţia de identificare empatică a personajului cu povestea femeii necunoscute: Îmi plăcea mult de ea avusese cinci copii nu, avusese şase, unul murise la douăzeci şi trei de zile Cine face rectificarea „nu, avusese şase“: autoarea sau noua ei prietenă? Versurile ulterioare fac ca răspunsul să fie şi mai puţin limpede – şi e mai bine aşa.

Cea mai mare parte a poeziilor din Fidelity nu sunt la fel de izbutite ca cele citate aici. Totuşi, sunt atrăgătoare, în general, prin vocile lor crispate, dar sincere, prin modul în care acestea dramatizează condiţia umană. În poezia care dă titlul volumului, Paley salută (cu ecouri puternice din metrii şi vocabularul lui Dickinson) plăcerea dată de lectura operelor de ficţiune: personajele erau de-acum tovarăşii mei chinuiţi Îi cunoşteam înţelegeam că pot să intru din nou în acele vieţi fără să pierd nimic atât de stabil este sălaşul meu Vorbindu-ne acum din mormânt, Paley este scriitoare, personaj, actriţă – o tovarăşă înţeleaptă. Deşi venită din culise, probabil că vocea ei se va face auzită o bună vreme de acum încolo. h 5

Începuturile jocului: în secolul XIX, cluburile Knickerbocker din New York şi Excelsiors din Brooklyn au contribuit la definirea baseballului.

Nenaturalii O privire asupra începutului baseballului, cu îmbunătăţirea performanţei şi tot ce presupune lucrul acesta.

DE BUSTER OLNEY U mult înainte ca Barry Bonds şi Roger Clemens să devină ţinte ale Departamentului de Justiţie, în baseball existau probleme legate de îmbunătăţirea performanţelor şi întrebarea dacă dorinţa unui jucător de a fi mai bun este în limitele fairplay-ului.

La început, Congresul nu a intervenit în această dezbatere, poate pentru că avea o problemă mult mai urgentă: ameninţarea secesiunii în sud.

Un adolescent din New York, pe nume Jim Creighton, şi-a petrecut iarna lui 1859-1860 aruncând o minge de fier de dimensiunea unei mingi de baseball şi, după cum scrie Peter Morris în fascinanta, deşi mecanica, povestire despre vremurile de început ale acestui sport, But Didn’t We Have Fun? (Dar nu-i aşa că neam distrat?), loviturile rapide ale lui Creighton au îmbunătăţit jocul celor care lovesc mingea cu boltă. De obicei, aruncătorii erau aproape ca nişte valeţi ai celor care loveau mingea, aruncându-le mingea astfel încât loviturile erau foarte uşoare, înainte să apară Creighton şi să schimbe în totalitate dinamica acestui sport.

Pe lângă rapiditate, scrie Morris, Creighton „stăpânea o aruncare ucigătoare, dând drumul mingii doar de la câţiva centimetri deasupra solului, dar făcând-o să se ridice «peste şoldul celui care loveşte, şi, când este astfel aruncată în urma loviturii cu bâta, fie mingea nu este nimerită, fie este trimisă foarte sus»“.

Bineînţeles, adversarii erau nemulţumiţi de metoda de aruncare a lui Creighton, la fel cum erau nemulţumiţi de aruncătorii care aveau tendinţa de a ţine mingea prea mult, sau refuzau s-o arunce peste bază (în vremurile dinainte, în care nu era exprimată intenţia de a prinde sau de a lovi mingea) sau încercau orice strategie de îmbunătăţire a performanţei menită să-i strice coordonarea celui care lovea. Au existat dezbateri (aruncarea lui Creighton a fost considerată conform regulilor din acele vremuri) şi modificări necesare ale regulilor, deoarece ideea de fairplay era foarte importantă pentru iniţiatorii acestui joc.

Primilor arbitri nu li se cerea să interpreteze zonele de eşec sau să considere acceptată sau nu

C

Buster Olney este senior writer pentru revista ESPN şi autorul cărţii „The Last Night of the Yankee Dynasty“.

6

o minge lovită în aer; în schimb, de multe ori, i se dădea unui demnitar local un loc în apropierea celei de-a patra baze, cerându-i-se în mare parte să se asigure că jocurile se desfăşurau onorabil. Nu lua decizii decât atunci când acest lucru era necesar şi, la începuturile unui sport care a evoluat constant de-a lungul a peste 150 de ani, jucătorii – animaţi de darwinismul competitiv al sportului – forţau limitele regulilor nescrise.

BUT DIDN’T WE HAVE FUN?

An Informal History of Baseball’s Pioneer Era, 1843-1870 de Peter Morris.

Ilustrată. 286 pag. Ivan R. Dee. 27.50 $.

În opinia lui Morris (autorul cărţii A Game of Inches), în anii 1860 a apărut „un baraj de tactici noi, care mai înainte ar fi fost considerate lipsite de sportivitate“. Deseori se întâmpla ca cei care aleargă să ocolească bazele în loc să le atingă în drumul lor de la o bază la alta, iar cei care loveau mingea încercau s-o devieze – sau s-o împingă – astfel încât s-o facă să ricoşeze de partea cealaltă a prinzătorului. Practicarea alunecării peste bază a fost privită la început cu mare amuzament, înainte de a fi considerată ca tactică. Nemulţumirea legată de interpretarea regulilor a plecat de la întrebarea potrivit căreia baseballul nu era decât un joc, aşa cum primii jucători de la New York Knickerbockers intenţionaseră, sau ceva mult mai serios.

Cu timpul, bineînţeles, a devenit o adevărată afacere, cu traiul patronilor şi jucătorilor depinzând în totalitate de micile avantaje câştigate. Aruncarea unei mingi pe care s-a aplicat o substanţă străină (saliva, de exemplu) pentru a-i modifica traseul a devenit o armă, şi, în cele din urmă, practica prin care mingea de baseball era murdărită – un element definitoriu al erei „mingii moarte“, din 1900 până la 1920 – a fost interzisă. Noi mingi de baseball au fost introduse în joc în 1930, ducând la o explozie a ofensivei, dar, cu timpul, aruncătorii urmaşi ai lui Jim Creighton au redobândit controlul. În 1968, indicatorul cumulativ de performanţă al aruncătorului din Liga Naţională era de 2.99 şi chiar în anul următor movila pe care stătea aruncătorul a fost redusă cu 12,5 cm, ca şi când s-ar fi încercat să se niveleze terenul de

joc între aruncători şi cei care lovesc mingea.

Jucătorii, aşa cum este de înţeles, întotdeauna caută acest avantaj. De curând, aruncătorul şi crainicul de-o viaţă Jim Kaat a povestit cum obişnuia să se ungă cu o substanţă făcută în casă din răşină şi terebentină pe mâna cu care arunca – ceea ce era împotriva regulamentului – ca să apuce mai bine mingea. O dată, un arbitru care a văzut substanţa de pe mâna lui Kaat s-a apropiat de movilă şi i-a spus: „Stângaciule, ai acoperit mingea cu o substanţă străină. Ceea ce e ilegal“. Kaat i-a răspuns: „Nu e o substanţă străină. E făcută în Carolina de Nord“.

Până în 1987, situaţia încetase să mai fie în favoarea aruncătorilor; 51 de jucători din Liga Americană au reuşit în 20 sau mai multe cazuri să câştige, trimiţând mingea în tribune, conduşi de un începător pe nume Mark McGwire care a avut 49 de astfel de „home runs“. În 1968, 12 jucători din Liga Americană reuşiseră să aibă 20 de „home runs“. Pericolul drogurilor în baseball a devenit o adevărată controversă în 1988 – în acelaşi an în care la Jocurile Olimpice sprinterului Ben Johnson i s-a luat medalia de aur după ce a ieşit pozitiv la testul de steroizi – când un alt lovitor corpolent al Oakland-ului, Jose Canseco, a negat ştirile apărute într-un ziar, conform cărora ar fi luat steroizi.

Dar, spre deosebire de răspunsul rapid la problema îmbunătăţirii performanţelor din trecut, Liga Mare de Baseball şi sindicatul său nu au luat nici o măsură fundamentală şi în acel timp se pare că din ce în ce mai mulţi jucători au luat steroizi. Raportul Mitchell, apărut în decembrie, nu prezintă în amănunt accesul liber la steroizi legali de care s-au bucurat jucătorii în timpul jocurilor de iarnă din Republica Dominicană şi Mexic, sau convorbirile din timpul şedinţelor dintre patroni şi membrii sindicatelor.

Deşi are autonomie totală asupra sistemului din liga mică, Liga Mare de Baseball nu a început testarea pentru acei jucători decât în 2001, iar primele penalizări pentru testele de steroizi pozitive au intrat în vigoare abia în 2004.

Jucătorii au forţat limitele regulilor, aşa cum au făcut-o mereu şi o vor face în continuare. Dar arbitrii şi cei care păstrează regulile jocului, pe care Peter Morris îi descrie în But Didn’t We Have Fun? par să fi fost mult mai eficienţi în discutarea veşnicelor întrebări legate de îmbunătăţirea performanţelor decât au fost conducătorii h baseballului de la sfârşitul secolului XX.

FOTOGRAFII DIN BIBLIOTECA NATIONAL BASEBALL HALL OF FAME ŞI DIN BUT DIDN’T WE HAVE FUN?

Lucrul făcut cu mâna ta Richard Sennett trasează o legătură între munca fizică şi valorile etice.

DE LEWIS HYDE

L

A sfârşitul anilor 1920, filosoful Ludwig Wittgenstein a proiectat şi construit o casă în Viena pentru sora sa. Familia lui Wittgenstein era extrem de bogată (aveau robinete placate cu aur în baie), iar construcţia s-a derulat fără a întâmpina obişnuitele dificultăţi financiare. Un episod faimos este cel în care, pentru a respecta proporţiile cerute de simţul său estetic, Wittgenstein a cerut demolarea tavanului sălii de recepţie şi reconstruirea lui cu trei centimetri mai înalt.

Ca arhitect amator, Wittgenstein avea în mod evident ambiţii înalte. „Nu mă interesează construirea în sine a unei clădiri“, scria undeva, „ci... să mă familiarizez cu fun-

THE CRAFTSMAN

de Richard Sennett.

326 pag. Yale University Press. 27.50 $.

daţiile tuturor clădirilor posibile“. Indiferent dacă locuinţa surorii sale a satisfăcut sau nu idealurile sale înalte, Wittgenstein însuşi a apreciat rezultatul final ca fiind auster şi steril. Are „bună creştere“, scria el ulterior, dar nu are „vitalitate“, nici nu e „sănătoasă“. „Ideea călăuzitoare“ a lui Richard Sennett în The Craftsman (Meşteşugarul) este că „a face înseamnă a gândi“, iar experienţa de antreprenor a lui Wittgenstein îi susţine ideea, cu toată combinaţia sa de obsesie şi dezamăgire. După cum notează Sennett, ea „a avut loc la sfârşitul unei perioade din viaţa lui Wittgenstein în care el căuta echivalentul filosofic al «fundaţiei tuturor clădirilor posibile»“. Există o legătură puternică, sugerează Sennett, între ceea ce a învăţat Wittgenstein construind o casă şi direcţia pe care a luat-o filosofia sa, distanţându-se de logica riguroasă şi angajându-se într-o confruntare jucăuşă cu limbajul comun, paradoxul şi parabola.

Această afirmaţie este una importantă atunci când priveşte o carieră filosofică, dar ea devine plauzibilă în context, căci cartea lui Sennett acumulează exemplu după exemplu de cazuri în care munca manuală joacă un rol formator în munca intelectuală. Mai mult, datorită insistenţei cu care afirmă că gândul ia naştere în relaţie cu lucrul manual, Sennett ajunge la una din cele mai surprinzătoare afirmaţii ale sale, o evocare a Iluminismului nu în materie de idei, ci în ceea ce priveşte felul în care meşteşugarii au învăţat să lucreze. „Mâna este o fereastră către minte“, scria Immanuel Kant, iar Sennett ne cere să nu trecem prin această fereastră până nu am studiat cu atenţie mâna însăşi. Pentru Sennett, publicaţia emblematică a Iluminismului a fost Enciclopedia sau dicţionarul artelor şi al meşteşugurilor a lui Diderot. Această lucrare impunătoare, în 35 de volume, îşi învăţa cititorii cum să aibă grijă de albine, cum să facă cidru

Lewis Hyde este autorul cărţii „The Gift: Creativity and the Artist in the Modern World“, recent publicată într-o ediţie aniversară de 25 de ani.

ILUSTRAŢIE DE LEIF PARSONS

sau încălţăminte de lemn, să trateze tutunul, să prepare cânepa, să construiască o moară de vânt, să macine grâul sau – în cazul asupra căruia insistă Sennett – să facă hârtie aşa cum era produsă pe vremea aceea la marea fabrică L´Anglée din sudul Parisului. Iluminismul descris de Diderot îşi face apariţia din conversaţia dintre meşteşugari şi toate materialele – lemnul, aurul, cârpele folosite la fabricarea hârtiei – care le cădeau în mână. Lumea materială ne este un partener de dialog permanent, prin rezistenţa pe care ne-o opune, prin ambiguitatea sa, prin modul în care se schimbă atunci când circumstanţele se schimbă, iar cei luminaţi sunt aceia care sunt capabili să intre

în acest dialog şi, făcând aceasta, ajung să-şi dezvolte o „mână inteligentă“.

Prezentarea meşteşugarilor ca simboluri ale Iluminismului se dovedeşte a fi parte a unei dispute dintre Sennett şi unul din profesorii săi, Hannah Arendt. În propria sa reprezentare a condiţiei umane, Arendt făcea distincţia între lumea nevoilor animale şi o lume „mai înaltă“ a artei, politicii şi filosofiei.

Această împărţire este pentru Sennett o eroare filosofică gravă, cu serioase implicaţii etice şi politice. Nu doar pentru că îi dispreţuieşte pe cei care trudesc cu mâinile, ci şi pentru că nu reuşeşte să recunoască unul din fundamentele calităţii de bun cetăţean şi nu poate, în consecinţă, să imagineze acea democraţie în care guvernarea este difuzată la scară largă şi nu delegată unei elite de experţi.

Căci Sennett susţine că „aproape oricine poate deveni un bun meşteşugar“ şi că „a învăţa să lucreze conştiincios le permite oamenilor să se conducă singuri şi astfel să devină buni cetăţeni“. Această linie de gândire depinde, printre altele, de ipoteza iluministă cum că însuşirile meşteşugăreşti sunt înăscute şi larg răspândite şi că, dacă sunt stimulate şi dezvoltate în mod corespunzător, le permit meşteşugarilor să devină persoane publice bine informate. În ce constau cunoştinţele unor astfel de persoane? Ei ştiu cum să negocieze între autonomie şi autoritate (aşa cum trebuie să o facă oricine într-un atelier), ştiu cum să lucreze nu împotriva forţelor puternice, ci cu ajutorul lor (aşa cum au făcut inginerii care au săpat primele tunele pe sub Tamisa), ştiu cum să îşi ducă la îndeplinire treburile folosind „forţa minimă“ (aşa cum fac toţi bucătarii când trebuie să taie legume), ştiu cum să întâmpine oamenii şi lucrurile cu o imaginaţie plină de înţelegere (aşa cum face suflătorul de sticlă a cărui „anticipaţie corporală“ îi permite să fie cu un pas înaintea sticlei topite) şi, mai presus de toate, ştiu cum să se joace, căci prin intermediul jocului ajungem la „originea dialogului pe care meşteşugarul îl poartă cu materiale ca lutul sau sticla“.

Ipoteza că abilităţile meşteşugăreşti sunt larg răspândite îl conduce pe Sennett la o meditaţie asupra atracţiei pe care o manifestăm pentru acele teste de inteligenţă prin care se presupune că îi identificăm pe cei foarte deştepţi şi pe cei foarte proşti, astfel încât unii merg la facultate şi alţii ajung vânzători la băcănie. Sennett subliniază că o astfel de sortare ignoră „dens populatul segment intermediar“ în care se situează de fapt majoritatea populaţiei. În loc să apreciem „un fond comun de talente“, tindem să transformăm „mici diferenţe de grad în mari diferenţe de fond“ şi să legitimăm astfel sistemele de privilegii existente. Clasificarea mediului ca mediocru creează o scuză pentru neglijarea lui. Acesta este unul din motivele pentru care, susţine Sennett, „este atât de dificil să strângi contribuţii caritabile pentru şcolile de meserii“, în timp ce bogăţia şcolilor din Ivy League creşte într-un ritm ameţitor.

Sennett îşi construieşte pledoaria pe îndelete şi îşi permite multe digresiuni aparente, o metodă care uneori frustrează cititorul. Ideile sale călăuzitoare nu mi-au devenit clare decât în paginile finale ale The Craftsman, iar o aşteptare

de 300 de pagini e una considerabilă. S-ar putea ca lui Sennett să-i fie atât de clare fundamentele punctului său de vedere încât să uite că altora nu le sunt la fel de clare. Spre sfârşit, de exemplu, el notează că „un cititor cu ochi de vultur“ a observat deja că nu a folosit aproape deloc cuvântul „creativitate“. Cei familiarizaţi cu scrierile anterioare ale lui Sennett, în special cu The Fall of Public Man, şi-ar putea cu siguranţă aminti nerăbdarea cu care tratează importanţa exagerată acordată geniului romantic, dar noii veniţi s-ar putea întreba de ce presupoziţiile autorului nu sunt pur şi simplu expuse cititorilor cu o privire mai puţin ageră.

Acestea fiind spuse, e mai bine să citeşti o astfel de carte pentru tovărăşia inteligenţei ei cercetătoare şi nu pentru a-i pretinde o linie călăuzitoare compusă din idei clare. Sunt multe lucruri de aflat aici – despre titaniumul capitonat fabricat pentru muzeul Guggenheim construit de Frank Gehry în Bilbao, de exemplu, sau despre cum îşi conducea Antonio Stradivari atelierul de viori, sau despre cum inventatorul unui flautist mecanic a făcut planurile primelor maşini automate de ţesut mătasea.

Lecţia mea favorită din această serie este una care implică patru reţete diferite de la patru bucătari şefi, fiecare încercând să explice cum se prepară un fel de mâncare celebru franţuzesc – un pui întreg, umplut şi glazurat – cunoscut sub numele poulet à la d’Albufera. Unul dintre bucătari enumeră pur şi simplu fiecare pas în cel mai tern limbaj („forţaţi până simţiţi cum cedează carnea de pe os“), un stil pe care Sennett îl numeşte „denotaţie moartă“. Un altul – Julia Child – scrie povestirea cu multă înţelegere pentru un începător timid. Un al treilea ne spune foarte puţine despre reţeta în sine, descriind în schimb

Modelarea sticlei, proiectarea clădirilor şi gătirea unui pui sunt toate moduri de a gândi prin acţiune. cum s-ar apropia de hambar un bucătar francez care ar încerca să aleagă o găină. În fine, ajungem la Madame Benshaw, care i-a fost la un moment dat profesoară lui Sennett la un curs de gătit. Refugiată iraniană, Madame Benshaw are o engleză rudimentară (în timp ce prepară umplutura pentru pasăre, ea le arată tuturor un ingredient pe care l-a găsit la piaţă, dar căruia nici ea nici elevii ei nu-i ştiu numele). După ce a fost convinsă să scrie reţeta pentru poulet à la d’Albufera, a avut nevoie de o lună pentru a produce următoarele: „Copilul tău mort. Pregăteşte pe el pentru viaţă nouă. Umple cu pământul. Atenţie! Nu trebuie să se încălzeşte prea mult. Pune pe el haina de aur. Fă baie la el. Încălzeşte pe el dar tare atent! Un copil moare de la prea mult soare. Pune pe el bijuteriile. Asta e reţeta mea“.

Cei care vor să decodeze aceste instrucţiuni vor trebui să parcurgă cartea lui Sennett.

După aceea, cei care vor dori să mai şi prepare reţeta vor trebui să caute un profesor dotat cu mâinile inteligente care transformă h gătitul în măiestrie.

7

Răsfăţ exagerat Pamela Paul analizează patima părinţilor moderni faţă de produsele scumpe (şi adesea inutile) pentru ţânci.

DE KATE ZERNIKE NAINTE de petrecerea pe care am dat-o anul trecut pentru fiul meu care urma să se nască, prietenii au insistat să-mi fac lista de cadouri pe care mi le doream şi au recrutat-o pe mama să mă însoţească la magazinul Buy Buy Baby: două etaje pline cu tot ce-ţi trebuie pentru bebeluş şi o grămadă de alte lucruri despre care probabil că nici măcar nu ştiai că e nevoie să existe. Mama,

Î

PARENTING, INC.

How We Are Sold on $800 Strollers, Fetal Education, Baby Sign Language, Sleeping Coaches, Toddler Couture, and Diaper Wipe Warmers — And What It Means for Our Children de Pamela Paul.

307 pag. Times Books/ Henry Holt & Company. 25 $.

născută fiind în timpul crizei economice, şi-a ţinut gura în timp ce eu studiam cu atenţie lista de produse absolut necesare din magazin, lucruri fără de care ea reuşise, cumva, să crească trei copii.

Petrecuserăm 20 de minute încercând să distingem diferenţa dintre anumite modele de scutece, când am dat peste perna Boppy Tummy Time – de care se pare că ai nevoie, pe lângă perna Boppy pentru alăptat, deşi amândouă sunt nişte bucăţi de burete în formă de semilună, practic identice – şi mama s-a pus pe chicotit. Am plecat fără să îmi fac lista de cadouri.

După cum relatează Pamela Paul în cartea ei (pe alocuri înspăimântătoare) Parenting, Inc. (A fi părinte SRL), generaţia mea de părinţi a încăput pe mâna lui Big Baby. Împinşi de o droaie de factori – sentimentul de vină şi de epuizare ca părinţi care lucrează, dispersarea reţelelor familiale care îşi transmiteau cunoştinţele din generaţie în generaţie, povara taxelor de şcolarizare de la grădiniţă până la facultate şi o cultură care venerează tot ce ţine de celebrităţi (inclusiv progeniturile lor) – ne simţim intimidaţi sau încurcaţi şi cumpărăm o sumedenie de lucruri şi de servicii de care nu numai că nu avem nevoie cu adevărat, dar care le-ar şi putea face rău copiilor noştri. Transformaţi în sclavi ai cetelor de consilieri profesionali şi de antreprenori prădalnici, ajungem să nu mai fim în stare să ne amintim sfatul pe care Dr. Spock îl dădea părinţilor noştri: Aveţi încredere în voi înşivă. Ştiţi mai multe decât vi se pare.

Paul se foloseşte de o preocupare reală: o întreagă industrie care profită de pe urma neliniştilor părinteşti. Dacă cedăm în faţa ei, riscăm să creştem nişte copii care nu ştiu ce să facă cu timpul „liber“ şi care nu-şi vor putea măsura valoarea decât în funcţie de ceea ce pot să-şi cumpere. Majoritatea părinţilor se vor recunoaşte, cât de cât, în plângerea introductivă formulată de Paul: „Orice aş face, se pare că altcineva îmi stârneşte invidia, făcând mai mult, sau intră în categoria improbabilă care face mai puţin, şi, în ambele cazuri, copilul şi familia sa pare să se descurce mult mai bine“.

Nu e vorba doar de cărucioarele de 800 $ şi de

Kate Zernike este corespondent naţional al publicaţiei The Times.

8

dispozitivele de educaţie fetală la care se face referire în subtitlul cărţii, ci de invenţii precum Splash Shield, care împiedică apa să se reverse din cada de baie sau de dispozitivul de economisire a hârtiei igienice care opreşte mânuţele curioase înainte să deşire tot sulul. Există expoziţii pentru copii menite să intre în concurenţă cu saloanele auto şi organizate în centrele de conferinţe din toată America, în Manhattan sunt country club-uri pentru copii, proiectate de cei care au făcut designul pentru luxoasele cluburi de fitness Equinox, unde bluzele de copii se vând la 380 $ şi ţâncii învaţă că e mai bine să fii exclusivist când îţi alegi tovarăşii de joacă. (Tocmai când credeam că Paul ar putea exagera puţin, mi-a venit catalogul PoshTots, în care am găsit o ofertă de spaţiu de joacă utilat, pe două etaje, la preţul de 122.730 $ – nu e o greşeală de tipar – conţinea o rampă în buclă, un tobogan şi, pesemne, la preţul ăsta, un aragaz Viking cu şase ochiuri şi vedere la lac.) Fără îndoială că în fiecare minut se naşte câte un copil în familia vreunui fraier plin de bani.

Paul, autoare de cărţi despre industria pornografică şi despre căsniciile de scurtă durată şi fără copii, oferă şi citate înspăimântătoare din partea comercianţilor. „Tot ce facem noi e academic,

chiar şi pentru bebeluşi şi copii care de abia încep să umble“, se laudă un producător de software informatic pentru copii sub 2 ani. „Nimic din toate astea nu e creat doar pentru distracţie“. Mie mi s-a ridicat brusc nivelul de anxietate competitivă atunci când am citit cum descrie Paul clipurile video şi programele software pe care le cumpără mulţi părinţi, iar apoi neliniştea mi-a crescut la cote astronomice când am ajuns la declaraţiile celor care insistă că clipurile video cu „Bebeluşul vostru ştie să citească!“ i-au ajutat pe copiii lor să citească înainte să împlinească un an. Însă Paul demontează foarte bine pretenţiile industriei de „edutainment“ (divertisment educativ), demascând aceste clipuri drept puţin mai mult decât nişte dădace digitale. (Anulaţi-mi comanda!)

Bebeluşii filtrează, pur şi simplu, o mulţime de stimuli prin jucăriile educative, remarcă un expert.

Paul încearcă să ne scoată din catastrofizarea copilăriei, dar intră prea des în acest joc. „Trecerea de la jucării pentru copii la moartea democraţiei ar putea părea o exagerare, dar e o preocupare justificată“, îl citează ea, aprobatoare, pe un susţinător al copiilor. „O masă de oameni democratică se bazează pe aceia care ştiu cum să raţioneze critic, pe cei care sunt dispuşi şi sunt în stare să treacă

la acţiune“. Întinde prea mult coarda cu afirmaţii precum: „Orice femeie care valorează cât preţul copertei revistei InStyle visează la o gamă de gentuţe pentru scutece care să se asorteze cu diferite ţinute vestimentare şi la diferite ocazii“. Ei bine, nu. Şi, după cum remarcă autoarea, cele mai solicitate produse din magazinul online pentru bebeluşi de pe Amazon sunt scutecele.

Paul are dreptate că, pentru anumiţi părinţi, copiii au devenit simboluri ale propriului statut. „Trei este noul doi când vine vorba despre conceperea copiilor“, îi spune o consilieră de admitere la o grădiniţă din Manhattan. (Sau, după cum zice cumnata mea, care e obstetrician în luxosul cartier newyorkez Upper East Side: „Trei este noul Hummer“.)

Totodată, Paul observă, în mod corect, că frenezia pe care o semnalează e la cote maxime în New York, unde locuieşte ea. Dar exagerează atunci când susţine că acest fenomen s-a extins şi dincolo de zona de coastă şi în America provincială, identificându-l în orăşele precum Newton (Massachusetts), Bethesda (Maryland), Falls Church (Virginia) şi New Canaan (Connecticut) – puţin probabil Peoria, unde preţul mediu al unei case e mai mic decât preţul acelui spaţiu de joacă din PoshTots. Şi îşi susţine argumentele prin rezultate ale unor anchete şi sondaje care conferă o doză de certitudine vaporoasă, dar care, la o privire mai atentă, pot părea cam şubrede. Un sondaj online adresat mamelor – ne spune autoarea – a arătat că „18 la sută voiau să petreacă mai mult timp cu copiii lor decât cu treburile casnice“. Doar 18%?

Paul afirmă că a vorbit cu părinţi, dar mi-ar fi plăcut să aud mai multe păreri de-ale acestora şi mai puţine opinii extrase din articole sau din declaraţiile experţilor pe care ea îi citează pe larg.

Bănuiala mea e că majoritatea părinţilor s-ar fi panicat la fel ca mine în faţa unui magazin precum Buy Buy Baby, pentru ca apoi să descopere, la fel ca mine, că până şi produsul pe care prietenii insistă că trebuie să-l ai e, de fapt, o povară (şi că toate jucăriile pe care le-ai ales cu toată dragostea pălesc atunci când copilul descoperă că poate să tragă cratiţele de pe dulap).

Cei mai mulţi dintre noi simt acest junghi şi apoi îşi găsesc o cale de mijloc fericită. Ne hiperventilăm, cumpărăm prea mult şi apoi ne alegem cu o săpuneală din partea unui prieten, a mamei sau a unui pediatru (precum cel care mi-a zis, după ce cheltuisem sute de dolari pe o masă de schimbat scutece, că singurul loc unde se schimbă scutecul e podeaua) şi ne îndreptăm de la sine. Paul însăşi pare să ajungă la această concluzie atunci când descrie cum încerca să înţeleagă problemele de alăptare ale fiului ei. Ba chiar găseşte şi anumite părţi bune în industria creşterii copiilor: site-urile web ne-au pus la îndemână experţi şi părinţi care scriu pe bloguri, astfel devenind „floare la ureche“ să cumpărăm jucării din străinătate sau cele mai noi lucruşoare pentru bebeluşi direct de la Amsterdam, din Suedia sau din Noua Zeelandă.

Eu, făcând-o pe mămica responsabilă, ridic din sprânceană în faţa efectelor asupra mediului înconjurător pe care le are această industrie.

Dar, pe de altă parte, Paul se încruntă în faţa scaunului meu înalt pentru copii marca Stokke.

Vedeţi atunci? Nu toate modelele arată la fel, dar la urma urmei, da, fiecare dintre noi găseşte h o cale de a avea încredere în sine.

ILUSTRAŢIE DE MGMT. DESIGN

Lider de trupă Dean Wareham a urmărit îndeaproape scena indie rock din anii ’80 şi ’90.

DE LIZ PHAIR REDDIE Mercury a spus odată: „Vreau totul şi vreau acum“. Această poftă ar putea fi numită, pe bună dreptate, boala rock’n’roll, iar Dean Wareham se pare că a luat-o şi el. Sau că e în convalescenţă. Ori undeva pe acolo. În parte scrisă în stil confesiv, în parte jurnal prozaic al carierei sale, Black Postcards: A Rock & Roll Romance (Ilustrate negre: o idilă rock & roll) a lui Wareham se citeşte ca o depoziţie bună de la tribunal: e

F

BLACK POSTCARDS

A Rock & Roll Romance de Dean Wareham.

Ilustrată. 324 pag.

The Penguin Press. 25.95 $.

concisă, dar condimentată cu observaţii suculente şi benevole. Dominick Dunne ar trebui să se asigure că i se ţine locul înainte să se scuze şi să meargă la toaletă.

Wareham este o figură culturală respectată, care a lăsat o amprentă puternică pe scena muzicală independentă a anilor ’90, atât în America, dar şi în Europa, ca lider al unor trupe îndrăgite, precum Luna şi Galaxy 500 (deşi, în cazul acesteia din urmă, poziţia de lider i-a fost puternic contestată de către colegii săi din formaţie, grăbind dispariţia definitivă a grupului – un moment surprins cu umor într-o anecdotă de la începutul cărţii).

Wareham se înfăţişează ca pe un personaj surprinzător de nepăsător. Merge la o prostituată. Îi enervează pe ceilalţi. După spectacol, le urmăreşte pe fete până acasă. Prizează cocaină. Nu-şi prezintă scuze, pentru că aceasta este, la urma urmei, autobiografia unei vedete rock’n’roll. Nopţi pierdute, mari cantităţi de droguri, puţină infidelitate (mă rog, poate nu chiar puţină, dar n-o să dezvălui finalul) – tipic, nu-i aşa? Sinceritatea lui e provocatoare şi modestă. Totuşi, pentru un intelectual (Wareham a absolvit Dalton School, prestigiosul şi progresistul gimnaziu privat din exclusivistul cartier newyorkez Upper East Side, iar apoi Harvard) cu o listă de lecturi facultative numai bună să concureze cu cea a lui Art Garfunkel (Thomas Mann, Mark Twain, André Malraux, Nietzsche ar fi doar câteva nume de pe listă), el pare cât se poate de fericit să ia parte la orice activităţi recreative i se ivesc în cale, cu o nepăsare de invidiat faţă de consecinţe. Vinovat? Nevinovat? Ce trebuie să credem noi, ca juriu?

Faptele, cel puţin, sunt suficient de clare.

Datorită jurnalelor din turnee, pe care probabil că le-a scris cu meticulozitate, informaţiile detaliate pentru întrebările de tip „cine“, „ce“, „unde“ şi „când“ din trecutul lui Wareham alcătuiesc cea mai mare parte a acestei poveşti. Apogeul muzicii alternative a fost o perioadă ameţitoare, iar Wareham s-a aflat în centrul ei. După ce industria rockului de

Liz Phair a scos albumele „Exile in Guyville“, „Liz Phair“ şi, cel mai recent, „Somebody’s Miracle“.

FOTO: RAHAV SEGEV

Dean Wareham într-un concert cu trupa Luna, la Village Underground din New York, în 2001. stadion a zdrobit cultura pop în anii ’80, cu tot cu biletele sale scumpe şi cu jointurile de marijuana, o nouă serie de trupe locale adepte ale spiritului independent s-au strâns din zona underground a genului punk şi au ajuns, dintr-o dată, la modă. Întreaga ţară a fost măturată de un val de contracultură cu rădăcini bine prinse în activismul politic şi social, culminând cu uriaşul succes al trupelor Nirvana şi Pearl Jam. Aceşti „nasoi“ autoproclamaţi au cucerit lumea, compensând prin originalitate şi seriozitate tot ce le lipsea în materie de glamour şi de fanfaronadă. Tocmai vârful evoluţiei lor şi, spre sfârşitul deceniului, inevitabilul lor declin sunt prezentate atât de intens în cartea lui Wareham, din punctul de vedere al unei adevărate forţe creatoare din interiorul acestei lumi.

Al doilea din patru copii, născut în 1963 în Noua Zeelandă, într-o familie din clasa de mijloc, Wareham îşi aminteşte că era pasionat de muzică încă de la o vârstă foarte fragedă, când şi-a format nişte păreri definitorii despre anumite albume, înainte să ajungă măcar la vremea întâlnirilor cu fetele: „Tata … a adus acasă albumul Here Comes the Sun al Ninei Simone, în care Nina interpretează piese de George Harrison, Bob Dylan şi Bee Gees, realizând ceea ce eu consider a fi cea mai bună versiune înregistrată din My Way. Un alt album favorit a fost Cocker Happy al lui Joe Cocker, cu remarcabila versiune din With a Little Help From My Friends, care i-a ieşit mult mai bine decât celor de la Beatles“.

Autorul este într-adevăr un cunoscător. Însă adevăratul talent al lui Wareham constă în capacitatea sa de a surprinde micile amănunte ale vieţii cotidiene dintr-o trupă de rock’n’roll, astfel încât să le universalizeze, cumva. E ca şi cum cortina s-ar da brusc la o parte şi am ajunge cu toţii în culise, unde am trăi vieţile celor care fug cu circul: mergem cu autobuzul, conducem camionete, numărăm tricouri, ne ciondănim cu colegii de trupă, cântăm în spectacole, suntem curtaţi şi respinşi de casele de discuri, înregistrăm albume, ne îndrăgostim nebuneşte şi, în tot timpul ăsta, dăm nas în nas cu nenumăraţi artişti influenţi şi la modă, străbătând toată lumea în turnee cu rute atât de suprapuse şi de incestuoase, încât parcă-ţi vine să-l chemi pe controlorul de trafic ca să-ţi aducă aminte pe unde eşti.

Plină de umor, autobiografia lui Wareham e memorabilă şi alertă, populată cu personaje pe care le-ai putea găsi doar în industria muzicală. De pildă Kramer, insolentul producător / sunetist / basist care se împrieteneşte cu Dean şi cu trupa lui în timpul câtorva turnee cu Galaxy 500. Lacom consumator de droguri care face înregistrări superbe cu o viteză record, Kramer are tendinţa de a intra pe scenă, în timpul unui număr, indiferent dacă e invitat sau nu. Poznele lui jucăuşe îi atrag afecţiunea lui Wareham, dar şi antipatia celorlalţi membri ai trupei. Prietenia celor doi ne trimite cu gândul la Jake Barnes şi Bill Gorton din The Sun Also Rises, cu Kramer în locul sarcasticului Bill şi cu Dean în rolul taciturnului Jake.

Însă nu toate intrigile secundare din Black Postcards sunt la fel de degajate. Un episod absolut de neuitat spune povestea drumului de la sărăcie la bogăţie şi iar la sărăcie al lui Terry Tolkin, director la casa de discuri Elektra, responsabil de selectarea noilor artişti, al cărui discernământ muzical nu s-a extins şi în celelalte zone ale vieţii sale. Mergând numai cu limuzina, întârziind la serviciu, organizând petreceri extravagante în onoarea unor artişti şi decontând totul prin casa de discuri, Terry cel uimitor de simpatic se trezeşte pe un teren nesigur, pe măsură ce realinierea corporativă ameninţă să-l lase fără slujbă: „Dacă ar fi încheiat măcar un contract de mâna întâi, i s-ar fi iertat totul. În loc de asta, le-a oferit trupele Luna, Stereolab şi Afghan Whigs“. Lucrurile au mers din ce în ce mai prost, până când „Terry şi-a pierdut nevasta, deşi susţinea că nu e afectat. Apoi şi-a pierdut slujba... După alte şase luni, lucra într-o benzinărie din New Jersey, ziua schimbând uleiul de motor şi plăcuţele de frână, iar noaptea prizând heroină“.

Una dintre marile reuşite din Black Postcards e aceea că spulberă iluzia că rock’n’roll-ul înseamnă doar distracţie şi joacă. Problemele se adună în timp, iar povara trecutului acumulat începe să-şi spună cuvântul. Wareham se zbate pentru a rămâne absorbit de eforturile sale de creaţie, asta costându-l, uneori, stabilitatea familiei sale, precum şi cea a trupei. Sătul de zvonuri, de fani nemulţumiţi, de hoteluri proaste şi de show-uri slabe, poate că îşi aşterne pe hârtie amintirile pentru a clarifica, în parte, situaţia. Însă ceea ce-l interesează mai presus de orice este, în mod evident, muzica. Acesta e eşafodajul pe care îşi aşază sentimentele şi crâmpeiele din carte. Până şi frazarea lui are un anumit ritm: pasajele se deplasează cu repeziciune înainte şi înapoi, între incident şi impresie, creând un soi de rock’n’roll (nu glumesc deloc).

Dacă proza are de suferit de pe urma tonului său detaşat, autorul e conştient de asta. De fapt, lungul drum străbătut pentru a se instala în prezent dă nota sentimentului culminant din carte. Comparându-se cu fiul său, Wareham îi povesteşte psihologului cum se luptă pentru a trăi în prezent: „– Jack are o capacitate incredibilă de a se bucura de prezent, i-am spus lui Bernie.

Zâmbeşte tot timpul, râde şi se distrează, pe când pe mine mă întristează trecutul şi mă îngrijorează viitorul...

Te pişi pe prezent.

Poftim?

– Dacă ai un picior în trecut şi pe celălălt în viitor, atunci te pişi pe prezent.“ Momentul dării de seamă vine atunci când Wareham e silit să se confrunte cu o răscruce pe care el însuşi a creat-o. După ce tocmai şi-a părăsit soţia, îşi vede fiul în oraş, cu bona, dar nu se poate apropia de el pentru că nu reuşeşte să-şi găsească cuvintele pentru a-i explica de ce s-a mutat de acasă: „M-am adunat şi am luat-o pe jos pe Crosby Street, am traversat SoHo, am trecut de Canal Street şi m-am întors la studio, unde m-am întins pe duşumea şi am plâns iarăşi în hohote.

Din gât, din adâncul meu ţâşneau nişte sunete ciudate – guturale, primare, pe care nu ştiam h că le pot scoate. Dar zăceau în mine.“ 9

Prieteni şi duşmani Un jurnalist relatează îndelungata rivalitate dintre Arnold Palmer şi Jack Nicklaus, desfăşurată atât pe terenul de golf, cât şi în afara lui.

DE CHARLES MCGRATH RNIE şi Jack din titlul cărţii (sau, dacă vreţi, Regele şi Ursul) sunt Arnold Palmer şi Jack Nicklaus, care fac parte, asemeni lui Tiger, şi, la o adică, Britney şi Paris, din acea frăţie americană exclusivistă în care numele de familie sunt de prisos. Greu de crezut, dar Arnie are deja 78 de ani, iar Jack, 68. Sunt ca nişte lei bătrâni, cu obrajii căzuţi, cu umbletul poticnit şi s-au retras până şi din campionatul de golf Masters, deşi Arnie urmează să dea lovitura inaugurală joi, în cadrul ceremoniei de deschidere a competiţiei. Pentru puţinele ocazii când mai apucă să concureze în public (în concursul Del Webb Father/ Son Challenge, de pildă, unde Arnie chiar joacă

A

ARNIE & JACK

Palmer, Nicklaus, and Golf’s Greatest Rivalry de Ian O’Connor.

Ediţie ilustrată. 354 pag.

Houghton Mifflin Company. 26 $.

împreună cu nepotul său), şi-au creat un soi de număr de vodevil în care fiecare îşi bate joc de beteşugurile celuilalt. E un spectacol regizat, după cum susţine Ian O’Connor în Arnie & Jack. Amândoi ar da orice ca să mai aibă parte de o şansă să-l bată pe celălalt.

Rivalitatea dintre ei chiar este cea mai mare din istoria golfului, fiind alimentată atât de rolurile care li se potrivesc ca o mănuşă, precum şi de sincronizare: cei doi erau personajele dominante într-o perioadă când golful, în mare parte mulţumită lui Arnie, a devenit un sport pe care au început să-l practice şi oamenii de rând. Însă nici c-ar fi putut să fie mai diferiţi. Arnie avea umerii largi, şoldurile înguste şi un farmec irezistibil. „Cuvântul sex e scris pe toată faţa mea“, a spus el odată. Jack, până la transformarea sa de la mijlocul anilor ’70, când a slăbit şi şi-a lăsat părul lung, era gras şi pufos, cu o freză militărească tâmpă. Membrii frăţiei lui de la Universitatea de Stat din Ohio îi spuneau Balon. Avea o voce iritantă şi ascuţită şi un comportament timid şi totodată egocentric.

Plus că aveau stiluri diferite de a juca golf. Fiul unui îngrijitor de teren de golf din Pennsylvania, care a crescut într-o casă fără apă curentă şi canalizare, Arnie era, în mare parte, autodidact. Avea un fel atât de aprig şi de şfichiuitor de a lovi mingea încât aproape că-l zbura de pe loc, iar modul în care finaliza mişcarea îl făcea să pară că se lupta cu un cablu electric doborât. Tatăl lui Jack avea un mic lanţ de farmacii lângă Columbus, Ohio, şi era membru al unui country club, unde era instruit, pe bani mulţi, fiul său. În afara tendinţei de a-şi lăsa liber cotul drept în timp ce lovea mingea, lovitura lui ducea stilul clasic aproape de perfecţiune.

Arnie recurgea la mişcări uşoare de tip draw pentru a trimite mingea într-o curbă

Charles McGrath, fost editor al Book Review, scrie acum mai ales la The Times.

10

Jack Nicklaus şi Arnold Palmer la Augusta National Golf Club, în 1969. spre stânga, uneori deviată în snap hook.

Jack prefera s-o devieze la dreapta. Arnie juca repede, parcurgând pe jos distanţa până la gaură, cu o ţigară L & M în mâna făcută căuş, se baza pe intuiţie şi pe capacitatea sa de a-şi reveni de pe urma unui dezastru iminent. Jack era metodic şi chinuitor de calculat, ezitând întruna înainte de a trimite mingea spre gaură, iar când cei doi jucau împreună, încetineala lui îl scotea din minţi pe Arnie. Fireşte, Jack era mai bun: trimitea mingea mai departe şi avea lovituri scurte mai sigure, iar până la jumătatea anilor ’60 îl detronase deja pe Rege, în mod categoric. Recordul său de 18 campionate importante câştigate îl eclipsează cu mult pe cel de şapte victorii al lui Arnie (patru dintre ele, la Masters). E mai mult ca sigur că Tiger o să-l depăşească în curând, dar, pentru moment, Jack este cel mai mare jucător de golf al tuturor timpurilor. Însă Arnie e mai îndrăgit, aşa cum a şi fost dintotdeauna. În orice caz, O’Connor minimalizează modul în care televiziunea, care pe atunci se afla la începuturile relaţiei sale simbiotice cu sporturile profesioniste, l-a luat în braţe pe Arnie şi a făcut din el una dintre cele mai populare figuri ale epocii sale. Arnie nu avea doar fani, ci avea Armata lui Arnie, care l-a huiduit serios şi fără milă pe Jack, atunci când acesta l-a înfrânt pe Arnie, într-un joc decisiv desfăşurat la Oakmont, în 1962, în preliminariile campionatului

U.S. Open. Există un element aproape biblic în relaţia lor: Jack e admirat, dar Arnie e iubit, acesta fiind, în mod nedrept, favoritul nostru.

LESNE de înţeles ca Jack să fie indignat uneori, însă unul dintre aspectele bizare ale acestei rivalităţi, după cum indică O’Connor, e că cei doi sunt cumva prieteni, totodată. Soţiile lor au fost foarte apropiate, iar Arnie şi Jack au petrecut destul de mult timp împreună, în mod inevitabil. Pe de altă parte, s-au mai înmuiat odată cu trecerea anilor. În public, s-au arătat întotdeauna binevoitori unul faţă de celălalt, dar, dacă e să ne luăm după această relatare, Arnie pare să fi fost mai răutăcios în privat. Îi plăcea la nebunie să spună că logo-ul cu Ursul Auriu de pe tricourile lui Jack era „Porcul Auriu“ şi folosea termenul „Nicklaus“ pe post de eufemism de vestiare atunci când spunea că se duce la baie. Până şi acum, afirmă O’Connor, Jack e niţel bosumflat că, pe vremea când jucau amândoi, Arnie nu l-a felicitat niciodată după o rundă. Dar aşa se întâmplă când eşti Rege: nu te pleci în faţa nimănui.

O’Connor, care a fost ajutat atât de familia Palmer cât şi de familia Nicklaus, se arată foarte imparţial aici. Îi dojeneşte pe amândoi pentru că n-au vorbit mai sincer despre deplorabila tărăgănare cu care lumea golfului a acceptat şi jucători de culoare în rândul profesioniştilor, dar trece repede peste reputaţia de afemeiat a lui

E

Palmer, dându-i ultimul cuvânt lui Arnie însuşi: „Am cunoscut o mulţime de femei, dar n-am mers mai departe, nu sunt aşa.... Era mai multă vorbărie decât acţiune. A fost un mit.... Cred că pe atunci cunoşteam o grămadă de oameni şi eram amabil cu ei şi astfel a ajuns să fie interpretat totul drept ceva mai mult decât era“.

Ca scriitor, O’Connor, care lucrează cu Foxsports.com şi cu The Record din Bergen County, New Jersey, nu e un neisprăvit, fireşte, dar, spre deosebire de anumiţi jurnalişti cu care a fost binecuvântat golful, nu e un autor pe care să-l citeşti pentru eleganţa prozei lui.

Are o înclinaţie spre afirmaţii exagerate şi spre clişee, aşa încât aflăm despre cum a „făcut spume la gură“ Jack în timpul Campionatului American pentru Amatori din 1960 şi despre cum Arnie îşi urmăreşte mingea „ca o panteră“. Când Arnie câştigă, pentru a doua oară, campionatul Masters în 1960, mulţimea aflată la a optsprezecea gaură face pământul să „tremure“, iar prima dată când Arnie şi Jack joacă împreună, într-un demonstrativ de la Country Clubul din Atena, în 1958, păsările nu mai ciripesc, ci împodobesc aerul cu „farmec acustic“.

Pe de altă parte, O’Connor dovedeşte înţelepciune lăsând povestea să curgă de la sine, adesea spusă cu cuvintele protagoniştilor săi, ale prietenilor şi familiilor acestora, fără să se lanseze prea mult în speculaţii ori interpretări.

Oferă o mulţime de detalii când vine vorba de rivalitatea comercială dintre Jack şi Arnie, care a fost şi mai aprigă (iar uneori, mult mai puerilă) decât cea de pe terenul de golf. În afară de planurile de pe teren, pe care Jack le lua mult mai în serios, Arnie i-o lua înainte. Născut în timpul marii crize economice din 1929, era precaut şi prudent când venea vorba de investiţii, cu toate că, pe terenul de golf, făcea un joc riscant şi nesăbuit. La începutul anilor ’70, considerând că nu se bucura de destulă atenţie din partea lui Mark McCormack, a cărui firmă de impresariat fusese creată iniţial pentru a-i promova interesele lui Arnie, Jack, deşi foarte precaut pe terenul de golf, a preferat să se descurce pe cont propriu şi a recurs la speculaţii care l-au dus la un pas de faliment.

Arnie a avut dintotdeauna un avantaj pe care Jack nu l-a putut egala niciodată: el însuşi. Deşi, între timp, a fost eclipsat de personaje precum Tiger Woods şi Michael Jordan, pentru o vreme Arnie a fost imaginea comercială cea mai puternică a secolului XX. Nu făcea reclamă doar la echipamente de golf: puteai să-ţi cumperi asigurarea de viaţă recomandată de Palmer, să stai într-un motel deţinut de Palmer, să închiriezi o maşină recomandată de Palmer, să-ţi iei o maşină de tuns iarba girată de Palmer şi să-ţi duci hainele la o curăţătorie propusă de Arnold Palmer. În Japonia, unde stilul vestimentar al lui Palmer e foarte la modă printre adolescente, poţi să-ţi cumperi chiar şi inele de nas şi tatuaje marca Arnie. Tot ce-a putut să facă Nicklaus a fost să construiască un teren de golf care ţi s-ar fi părut mult prea dificil, dacă erai un jucător mediocru.

Bietul Jack. Ceea ce-şi doreşte cel mai mult acum şi de altfel merită pe deplin e singurul lucru pe care probabil că nu-l va obţine niciodată: o bucată din inimile noastre, mare h cât cea a lui Arnie.

FOTOGRAFIE ASSOCIATED PRESS

Trăsături de creatură Un mutant uriaş – parte reptilă, parte pasăre, parte mamifer – este răpit şi obligat să se alăture circului, în romanul lui David Maine.

DE JOSH EMMONS ÂND stabileşti care e cea mai proastă epocă a cinematografului american, eşti tentat să priveşti îndeaproape la anii 1950. La distanţă egală de Cetăţeanul Kane şi 2001: Odiseea spaţială, deceniul a văzut nenumărate role de dragoste fără sex, război fără sânge şi comedie lipsită de umor, poveşti cu

C

MONSTER, 1959

de David Maine.

244 pag. St. Martin’s Press. 23.95 $

romantismul unui decor pentru păpuşile Ken şi Barbie şi poezia unui nasture „I Like Ike“1.

Fiecare perioadă are artă proastă, dar numai una are Bedtime for Bonzo2. În genul horror, totuşi, anii 1950 au fost o epocă de aur. Inspiraţi de spaimele gemene ale holocaustului nuclear şi infiltrării comuniste, creatorii de filme au produs alegorii demoralizatoare în care hoţi

Următorul roman al lui Josh Emmons, „Prescription for a Superior Existence“, va fi publicat în iunie în Statele Unite.

1 Unul din sloganurile campaniei prezidenţiale din SUA pentru Dwight D. Eisenhower a fost “I like Ike”, inscripţionat pe nasturi şi insigne 2 Film din 1951, în care un cimpanzeu a jucat alături de viitorul preşedinte al SUA, Ronald Reagan

de cadavre şi creaturi fără conştiinţă dădeau o formă senzaţională temerilor noastre legate de partea negativă a progresului ştiinţific şi a ameninţării Celuilalt, ca semnele Technicolor scânteind luminos în Epoca Anxietăţii.

Monster, 1959 (Monstru, 1959), romanul lui David Maine, împrumută, într-o manieră conştientă, temele, metaforele şi decorurile unor filme clasice ca The Beast from 20.000 Fathoms şi The Creature from the Black Lagoon, pentru a spune povestea lui K., un mutant înalt de 12 metri – rezultatul posibil al radiaţiilor produse după testarea unei bombe cu hidrogen – răpit dintr-o insulă din Pacificul de Sud în 1955 şi adus în Statele Unite pentru a fi protagonist într-un circ ambulant. Precum ceva din Ovidiu reimaginat de autorul de filme de serie B Roger Corman, K. e un amestec de reptilă, pasăre şi mamifer care, în ciuda afişului care-l vinde ca o pe o ciudăţenie de groază unui public în căutare de senzaţii tari, mănâncă plante, detestă violenţa şi, în starea sa de puritate prelingvistică, nu poate înţelege de ce este persecutat. O amestecătură zoologică, el e de asemenea un curajos melanj literar între Kaspar Hauser, Joseph K. şi King Kong.

Primele trei cărţi ale lui Maine au luat episoade din Geneză şi le-au prelucrat în studii caracterologice care au explorat strălucit modalitatea în care Biblia tratează credinţa şi exilul, învăluind simplitatea lui Noe, scepticismul lui Cain şi brutalitatea lui Samson cu suficiente preocupări terestre şi divine pentru a interpreta

soarta fiecărui om ca fiind inevitabilă. Prin contrast, Monster, 1959 nu furnizează prea multă profunzime psihologică pentru protagoniştii săi umani şi animali. De la nepătrunsul K. la corespunzătoarele personaje centrale Johnny, Betty şi Billy – starul de matineu, frumuseţea blondă şi impresarul nemilos responsabil pentru captivitatea lui K. – romanul mai degrabă ia în derâdere propriul material de creaţie decât îl iluminează sau îl transformă.

Este asta cu adevărat o problemă? Nimeni din I Was a Teenage Werewolf sau The Thing From Another World nu poate fi confundat cu Edmund sau Mary din Lungul drum al zilei către noapte, şi nici nu ar trebui să fie. Funcţia ideală a genului horror e să furnizeze o parabolă despre nebunia omenească. Aşa că am putea să trecem cu vederea eliminările nefireşti din Monster, 1959 şi să ne concentrăm în schimb pe mesajul acestuia. Dar şi aici, din nefericire, Maine preferă declaraţia făţişă în detrimentul subtilităţii. În timp ce The Incredible Shrinking Man oferea o critică voalată împotriva armamentului atomic şi militarismului nostru, sub camuflajul groazei în stil Zona crepusculară, Monster, 1959 este dedicat atacurilor moralizatoare asupra imperialismului cultural, furnizate cu un sarcasm atât de brutal, că te-ar putea răni la atingere. Ceea ce ar fi putut fi o condamnare interesantă a nedreptăţii universale seamănă uneori cu Howard Zinn3 într-un costum ieftin de gorilă.

3

Activist american socialist

De exemplu, după declaraţia făcută în 1969 de Golda Meir, potrivit căreia nu exista popor palestinian înainte de 1948, auzim: „N-au existat. În doar două propoziţii, o naţiune este ştearsă ca şi cum n-ar fi fost. Apropo de eficienţă“. Şi totuşi, Maine păstrează mare parte din îndrăzneala imaginativă a cărţilor sale anterioare, inventând chiar şi un mit al crea-

K. seamănă cu ceva din Ovidiu în viziunea autorului de filme de serie B Roger Corman. ţiei. Potrivit legendei insulei, K. este de fapt Kama Ka, zeul lucrurilor vii, care este blocat într-o încleştare eternă cu zeul lucrurilor moarte. Ironizarea sa ulterioară şi nerecunoaşterea divinităţii sale le-ar putea aminti cititorilor de o altă poveste biblică, dar exact ciudăţenia descoperirii pasajelor despre Patimi ascunse sub culmea cea mai înaltă este cea care face cartea atât de stranie. Ca şi protagonistul său, „o construcţie în stilul lui Dali de salturi neaşteptate şi juxtapuneri alarmante“, Monster, 1959 este în egală măsură greoaie şi ciudat de încântătoare, o reîntoarcere la timpul când oamenilor nu le era teamă să îmbrăţişeze ceea ce îi speria cel h mai tare.

11

Sfinţia Sa Dalai Lama la Mănăstirea Tantrică Gyume, Kamataka, India, 6 ian. 1998. Fotografie de Richard Avedon.

În căutarea lui Dalai Lama Trei decenii, şase continente şi o întrebare: cine e Tenzin Gyatso?

DE HOLLY MORRIS I cumva impresia că Dalai Lama nu e tocmai cel mai luminos bec din cameră?“, l-a întrebat un jurnalist pe Pico Iyer după ce ambii asistaseră la o cuvântare a Sfinţiei Sale. Ştim la ce voia să ajungă jurnalistul. Dintr-un anumit punct de vedere, aforismele sprinţare, generosul şuvoi de prefeţe de carte, anturajul de la Hollywood, toate conspiră la aruncarea unei nuanţe de superficialitate de care puţine simboluri pop globale reuşesc să scape. În această lumină, este posibil să uiţi că Dalai Lama este, de fapt, un titan: un şef de stat, un doctor în metafizică, un autor prolific, un hiperrealist, un jurnalist asiduu, o divinitate pentru poporul tibetan şi deţinător al Premiului Nobel pentru Pace – un om care personifică o „simplitate ce nu este opusă complexităţii, ci dincolo de aceasta“. În The Open Road (La drumul mare), Iyer aruncă o privire lungă şi pătrunzătoare asupra multiplelor înţelesuri ale acestui om înşelător de simplu. La prima vedere, ne-am putea întreba de ce ar aborda Iyer un asemenea subiect, el fiind cunoscut mai ales datorită numeroaselor jurnale de călătorie, printre care se numără Video Night in Kathmandu şi Sun After Dark.

Răspunsul constă în a înţelege că Iyer nu este doar un scriitor de jurnale de călătorie, iar Dalai Lama nu este doar un călugăr.

„A

Holly Morris este autoarea cărţii „Adventure Divas: Searching the Globe for a New Kind of Heroine“.

12

Iyer şi-a propus să îl studieze pe Tenzin Gyatso, al 14-lea Dalai Lama, ca pe o parte componentă a unui set mai cuprinzător de idei şi gânditori, ca pe un exemplu suprem al interconectivităţii multiculturale care a fost subiectul preferat al autorului. Iyer s-a întrebat multă vreme „cum poate globalismul să atingă profunzimi, o esenţă, care să îl justifice în mai mare măsură decât o pot face doar bunurile sau informaţiile“.

Iar „dacă noul nostru mod de viaţă ar putea evidenţia o susţinere reală“, afirmă el, „aceasta ar trebui să fie invizibilă, din tărâ-

THE OPEN ROAD

The Global Journey of the Fourteenth Dalai Lama de Pico Iyer.

275 pag. Alfred A. Knopf. 24 $. mul care subzistă acceleraţiei şi multinaţionalelor“.

Sunteţi contrariat? Şi eu. Puţin. Dar e O.K., căci atunci când ai de-a face cu un scriitor formidabil care spune Sunt curios, prinde-mă dacă poţi şi cu un subiect atât de ofertant ca Dalai Lama, e bine să te angajezi pur şi simplu în acest demers.

Legătura lui Iyer cu subiectul este de asemenea şi una profund personală. Tatăl său, un indian crescut la Bombay care predă filosofie politică la Oxford, a mers la Dharamsala, în India, pentru a-l întâlni pe Gyatso în 1960, pe când ambii aveau douăzeci şi ceva de ani, la

numai un an după ce liderul tibetan fugise în India de urmăritorii săi chinezi; atunci a început prietenia lor de o viaţă. Iyer însuşi a călătorit până la locuinţa lui Dalai Lama la vârsta adolescenţei şi a început astfel un dialog care va acoperi trei decenii şi o jumătate de duzină de continente – şi a devenit sămânţa cărţii The Open Road. Punând laolaltă aceste conversaţii (şi multe altele cu fratele lui Dalai Lama, Ngari Rinpoche, precum şi cu alţi tibetani), alături de materialul unei vaste cercetări, Iyer a scris o originală examinare care ocazional pierde urma şi deviază de la traseu, dar oferă în ansamblu o viziune tranşantă şi pasionată asupra unei vieţi singulare.

Dintru început, Iyer enunţă numeroasele paradoxuri ale unui personaj pe care îl consideră ca fiind unul dintre oamenii cei mai cunoscuţi şi cei mai puţin cunoscuţi ai planetei. Dalai Lama este un învăţător religios care avertizează asupra încâlcelilor religiei şi îndeamnă oamenii să îşi păstreze credinţa iniţială. El este un pasionat om de ştiinţă şi totuşi respectă sute de ritualuri religioase. Continuă să îndemne la o toleranţă controversată (în locul acţiunii directe) faţă de chinezi, chiar dacă Tibetul aflat sub ocupaţie e la un fir de păr distanţă de propria dispariţie. Este un şef de stat, cu toate îndatoririle aferente, care meditează patru ore în fiecare dimineaţă, printre altele, asupra surselor compasiunii şi a propriei sale morţi. În ce altă persoană trăiesc laolaltă această profunzime a ascetismului şi plenitudine a pasagerului regulat al curselor aeriene?

Iyer nu rezolvă ghicitorile; el sapă în căuta-

rea esenţei care se ascunde sub ele. Un om nu e plauzibil să aibă toate răspunsurile, scrie el despre Dalai Lama, dar – şi aici Iyer s-ar putea referi la propria sa naraţiune – „întrebările pe care le aduce el în discuţie sunt cele care dau substanţă acesteia“.

Dalai Lama este, mai presus de toate, ceea ce vrem noi să fie. Lumea occidentală îl vrea mai ales ca pe un personaj de basm – un tânăr lider din Shangri-La, locul unde avem impresia că un maldăr de spritualitate însoţeşte fiecare picătură de ceai cu unt1-, drapat într-o robă de culoarea şofranului. Pentru poporul tibetan, el reprezintă un zeu, dar pentru lumea exterioară el este „o divinitate seculară de un fel sau altul, iar pentru asta există mai puţine precedente“. Iyer ne provoacă să-l vedem ca pe un membru al unui grup transformator care îi include pe Vaclav Havel, Desmond Tutu şi Nelson Mandela, oameni care „schimbă lumea schimbându-şi modul de a privi lumea“.

Dar Dalai Lama cel accesibil, a cărui voce poate fi descărcată de pe internet ca sonerie de telefon şi care străbate globul cu un mesaj populist de înţelegere şi bunătate, este numai o parte a personalităţii sale. El este, în cea mai mare măsură şi la modul radical, un om discret. Noi nu percepem, iar marea noastră majoritate nici nu ar înţelege-o, vasta latură esoterică a budismului – o lume complexă de oracole, entităţi ancestrale şi zăcăminte de metafizică înaltă – în care el se situează în egală măsură. Ca şi călugăr, bineînţeles, Dalai Lama îşi petrece mare parte a vieţii adâncit în doctrina budistă a interconectivităţii, angajat în lucrări interioare care sprijină şi uneori chiar creează noi realităţi exterioare.

Un exemplu: Dharamsala. Crearea aici a guvernului tibetan şi a comunităţii în exil este un experiment plin de speranţă, „cea mai comprimată şi mai dulce-amară imagine a satului global pe care am văzut-o“, ne spune Iyer. Odată cu Dharamsala, Dalai Lama a ţintit un Tibet nou, ameliorat, despovărat de multe cutume feudale şi formalităţi învechite şi construind cu succes un refugiu şi un incubator pentru cultura tibetană. Iyer îl descrie ca pe un avanpost îndepărtat al spiritului înflăcărat, al năzuinţei hotărâte şi a realităţii precare. Mai presus de toate, un loc „consacrat ideii că problemele unui loc sunt problemele tuturor locurilor, în universul nostru tot mai conectat“.

Angajarea lui Dalai Lama pe calea modernizării a condus, în 2001, la alegerea primului prim-ministru tibetan, de către exilaţii din 37 de ţări. S-a produs o mică rumoare când a inclus în noua constituţie a Tibetului o clauză care prevede posibilitatea ca el însuşi să fie pus sub acuzare. Şi a sugerat de asemenea că ar putea fi ultimul Dalai Lama. Toată această scufundare voită în uitare aduce disconfort tibetanilor, dar are sens în lumina celor cinci cuvinte în care sintetizează budismul: „Schimbarea face parte din lume“.

Ce e de spus despre Tibet? În lumina evenimentelor recente, e greu să fii optimist. Ţara se balansează pe o muchie de cuţit, primejdios de aproape de extincţia prin absorbţie. Dar Iyer ne spune că Dalai Lama îşi pune speranţele într-o surpriză, „rezultatul subit a ceea ce s-a construit invizibil de-a lungul anilor“. Ni se reaminteşte că zidul Berlinului a căzut aparent peste noapte (aşa cum a şi fost ridicat), că într-o zi apartheidul a părut a se prăbuşi pur şi simplu. Aripile de fluturi, după cum spune expresia, pot provoca un tsunami la capătul celălalt al lumii. „Până în ultima clipă“, spune Dalai Lama, „orice e posibil“. h 1

Băutură specific tibetană, care constă din ceai amestecat cu unt de iac şi în care se adaugă sare.

FOTO © 2008 FUNDAŢIA RICHARD AVEDON 2008

Cel plecat din oraş O colecţie de editoriale ale lui Michael Kinsley, scrise după ce a plecat din Washington D.C. în statul Washington.

DE JONATHAN FREEDLAND EXISTAT multă nedumerire printre oamenii de presă în 1995, când Michael Kinsley s-a ridicat şi a părăsit Washington, D.C., pentru Seattle. Ce nebunie ar putea convinge un scriitor talentat, editor şi personaj invitat să vorbească la televiziune să abandoneze centrul universu-

A

PLEASE DON’T REMAIN CALM

Provocations and Commentaries de Michael Kinsley.

351 pag. W. W. Norton & Company. 25.95 $.

lui pentru regiunea izolată a Pacificului de Nord-Vest – şi, încă şi mai bizar, să conducă o aşa-zisă revistă care nici măcar nu va fi tipărită, ci va apărea doar pe ultramodernul internet? Kinsley se îndrepta cu siguranţă către Cyberia jurnalistică.

Aşa cum dovedeşte Please Don’t Remain Calm (Vă rugăm să nu vă păstraţi calmul) – cea mai recentă colecţie a sa de editoriale, majoritatea publicate la Slate, ziarul online pe care l-a înfiinţat Kinsley – personajele din presă au înţeles total greşit. Kinsley nu şi-a pierdut profunzimea; din contră, distanţa transcontinentală i-a ascuţit atenţia. A văzut ciudăţeniile capitalei naţiunii cu limpezimea unui spectator, observatorul care stă la câţiva paşi depărtare de mulţimea de reporteri, de vorbăreţi şi de bârfe, privind evenimentele cu un calm şi adesea cu un amuzament care le lipsesc celor din interior.

Rezultatul e că Kinsley a reuşit să înfrângă înţelepciunea convenţională de la cinele din Georgetown, nu din cauza unei critici automate – deseori la fel de previzibilă ca şi conformismul automat – ci pentru că era prea departe pentru a fi cuprins de febra momentului. Aşa a scris Kinsley, în timpul afacerii Valerie Plame, că Robert Novak ar trebui, la urma urmei, să-şi dezvăluie sursele – indiferent ce spune codul sacru al jurnalismului: nevoia de a-i încuraja pe viitorii informatori nu se extinde până la a-i proteja pe cei ale căror scurgeri de informaţii aveau „scopul de a face rău indivizilor nevinovaţi“.

Alţi liberali s-au simţit obligaţi să-l ridice în slăvi pe fostul secretar al trezoreriei Paul O’Neill, odată ce a îndreptat probatoriul statului împotriva preşedintelui Bush. Lui Kinsley i-ar fi plăcut să se alăture corului de aprobare pentru declaraţia profetică a lui O’Neill, că Bush era în şedinţele de guvern ca „un orb într-o încăpere plină de surzi“, dar recunoaşte că pur şi simplu nu a înţeles replica. „Singura lovitură puternică pe care i-o dă preşedintelui Bush este neintenţionată“, scrie Kinsley. „Ce fel de idiot l-ar angaja pe idiotul ăsta ca secretar al trezoreriei?“.

Mai atrăgătoare este totuşi lumina pe care Kinsley o aruncă asupra ciudatelor slăbiciuni politico-lingvistice de la Washington, comportamente de vorbire şi argou care devin atât de

Jonathan Freedland este fost corespondent din Washington şi acum editorialist pentru pagina de comentarii a The Guardian.

ILUSTRAŢIE DE JOE CIARDIELLO

puternice încât cei din interiorul balonului de săpun D.C. nici nu le mai bagă în seamă. Observaţi deconstrucţia sa pentru adjectivul „profund“, ataşat de orice politician care poate păstra echidistanţa cu suficientă eleganţă. Aceasta formează o parte dintr-un strălucit eseu despre răspunsurile uşoare servite de obişnuiţii convorbirilor de duminică, un set de răspunsuri standard în care e inclus şi „Nu există răspunsuri simple“.

Poate cineva întrece stilul de interviu distilat al lui Tim Russert şi etalarea simultană a „dispreţului, deferenţei şi bonomiei“ despre care Kinsley insistă că sunt poziţii esenţiale ale prezentatorilor de televiziune atunci când se află faţă în faţă cu cei de la putere: „Cu tot respectul, domnule senator, sunteţi un mincinos nenorocit.

Mergem la bowling marţea viitoare?“.

Kinsley merită o încredere specială pentru darea în vileag a ciudatului tic sintactic care a făcut ca ştirile televizate să excludă toate formele verbului „a fi“, inclusiv „e“, „sunt“, până şi „erau“ şi „era“. Îl citează pe Lou Dobbs la CNN: „«Înalţi oficiali guvernamentali alături astăzi vocilor care cer ca americanii să rămână vigilenţi.» (Eu nu ironic, acestea primele lui cuvinte în programul din acea seară)“.

Aceste observaţii cu rază lungă de acţiune nu reprezintă tot ce-l desparte pe Kinsley de co-

legii lui editorialişti. El păstrează de asemenea o distanţă olimpiană de activitatea lumească a relatării. Nu sunt citate surse în aceste editoriale, nu sunt dezvăluite fapte noi sau fărâme din interior de la vreun strateg democrat sau de la vreo cârtiţă de la Casa Albă. În schimb, Kinsley dă impresia unui om care citeşte The Times dimineaţa, se adânceşte în televiziunea prin cablu în timpul zilei şi apoi îşi foloseşte pur şi

Kinsley nu şi-a pierdut profunzimea când a părăsit capitala naţiunii; în orice caz, distanţa i-a ascuţit atenţia. simplu raţiunea în legătură cu ce află.

Dar ce raţiune. Kinsley suplineşte abilităţile unui reporter cu cele ale unui logician.

Nemilos, trece dur în revistă contradicţiile implicite din cuvintele şi faptele celor care se află în atenţia publică, de obicei dreapta americană. Astfel, se întreabă în anul 2000 de ce aceiaşi republicani care declarau cu voce tare în 1992 supremaţia „autorităţii părinteşti“ asupra copiilor – în încercarea de a o înfăţişa pe

Hillary Clinton ca pe o credincioasă fanatică în drepturile copiilor – s-au speriat dintr-o dată de autoritatea părintească când părintele în cauză era tatăl cubanez al lui Elián González.

Când desface pe bucăţi cazul Bush în legătură cu războiul din Irak, Kinsley îl vede pe preşedinte cum „capsează“ laolaltă problemele distincte ale proliferării şi terorismului, declarând că „«ţelul nostru este să împiedicăm regimuri care sponsorizează terorismul să ameninţe America sau pe prietenii şi aliaţii noştri cu arme de distrugere în masă». Ceea ce e la fel cu a spune că vrei să-i împiedici pe cei care molestează copii să jefuiască bănci“. În stilul său, Kinsley îi pune la zid pe conservatori, astfel încât aceia dintre ei care sunt oneşti intelectuali- cel puţin, s-ar simţi, după ce ar citi această carte, făcuţi fărâme. Liberalii vor aplauda, în mare parte, în timp ce-şi privesc campionul transmiţând acel soi de rigoare care lipseşte de prea multe ori la stânga.

Dar partizanii democraţilor vor avea de asemenea interludii frustrante. În editoriale care explică precum eseurile de filosofie morală, creând o serie de scenarii ipotetice până ce miezul problemei a fost dezvăluit, Kinsley ajunge la destinaţii neplăcute atât pentru ei, cât şi pentru el. După 11 septembrie, de exemplu, Kinsley se străduieşte să nu fie de acord cu verificările pe baze rasiale la paza aeroporturilor.

Scriitorul se străduieşte de asemenea să fie corect, dându-i credit lui Bush pentru că a insistat că musulmanii sunt parte din „tocăniţa“ societăţii americane, pentru punctul de vedere al preşedintelui despre SIDA în Africa şi pentru conducerea în forţă – chiar dacă într-o direcţie pe care Kinsley o deplânge – din Irak.

Admite, de asemenea, o admiraţie ascunsă pentru Fox News. Dar nu aceste devieri de la linia partidului îi vor tulbura pe retrograzi.

Mai degrabă e tonul lui Kinsley. E mult mai frecvent satiric decât polemic, iar partizanul lipsit de umor preferă cu siguranţă un avocat mai serios decât pe răutăciosul Kinsley.

AJORITATEA editorialiştilor sunt suficient de lucizi pentru a recunoaşte că astfel de colecţii n-ar trebui să funcţioneze: un articol de opinie este scris mai degrabă pentru acea săptămână decât pentru posteritate. Şi totuşi, Kinsley o scoate la capăt, mulţumită în principal unei personalităţi cu care ai vrea să petreci mai mult timp, nu mai puţin. Este onest, admiţând că n-a citit toate cărţile când fost în juriul pentru National Book Award; generos, creditându-l pe succesorul său pentru realizările Slate; şi autocritic, chiar şi atunci când recunoaşte eroarea anilor în care şi-a negat propria boală Parkinson, despre care vorbeşte deschis şi nu e niciodată excesiv de sentimental.

Aşadar vă aflaţi în postura cuiva care leneveşte pe canapea cu un baton de ciocolată, terminând de mâncat o bucată doar pentru a vă răsfăţa cu încă una. Rămâneţi cu un sentiment puternic de cât de turbulent, chiar mohorât, a fost deceniul de când Kinsley s-a îndreptat către vest – însă, într-un h fel, v-a plăcut să-l retrăiţi.

M

13

Bhutto şi viitorul Islamului În această carte postumă, Benazir Bhutto denunţă extremismul, oferind o interpretare modernă a lumii musulmane.

DE FAREED ZAKARIA MAGINAŢI-VĂ momentul. Data e 2 decembrie 1988. O femeie frumoasă, în vârstă de 35 de ani, intră în palatul prezidenţial din Islamabad, capitala Pakistanului, încadrată de gărzi de onoare în uniforme cu turbane.

Femeia poartă o tunică de mătase verde şi un şal alb, vaporos, care îi acoperă foarte puţin părul. Vorbeşte impecabil engleza şi limba urdu, iar engleza şi-a perfecţionat-o în perioada studiilor la colegiul Radcliffe şi apoi la Oxford, unde a fost şi preşedintă a societăţii de dezbateri Oxford Union. Este inteligentă, erudită şi

I

RECONCILIATION

Islam, Democracy, and the West de Benazir Bhutto.

328 pag. Harper/HarperCollins Publishers.

27.95 $.

extrem de carismatică. Iar în acest moment se pregăteşte să depună jurământul solemn pentru a deveni prima femeie din istorie aflată la conducerea unei ţări musulmane moderne.

Imaginea lui Benazir Bhutto a fost întotdeauna mai puternică decât realitatea. Asasinată în decembrie anul trecut, în timpul unei întruniri electorale în Rawalpindi, Bhutto le părea liberala perfectă multora dintre admiratorii săi occidentali. Dar ea era, totodată, şi urmaşa uneia dintre familiile cele mai vechi şi mai absolut feudale din provincia Sind. Mărimea moşiilor familiei sale îl uimise pe generalul britanic Charles Napier, care a cucerit respectiva provincie, în numele Reginei Victoria, în 1843. Benazir a moştenit conducerea Partidului Poporului Pakistanez de la tatăl său, Zulfikar Ali Bhutto, cel dintâi prim-ministru ales al Pakistanului, şi l-a condus ca pe un fief personal. A fost preşedinte pe viaţă, n-a permis alegeri interne în partid, iar în testamentul ei i-a lăsat această funcţie fiului său de 19 ani, Bilawal, care până acum nu a trăit aproape deloc în Pakistan.

Benazir Bhutto a fost prim-ministru doar 20 de luni la primul său mandat. Preşedintele Pakistanului i-a dizolvat guvernul din cauza acuzaţiilor de corupţie şi proastă administraţie.

Bhutto a avut doar câteva realizări legislative în acea perioadă, iar al doilea mandat al său, din 1993 până în 1996, a fost, de asemenea, neproductiv. Există explicaţii pentru lipsa ei de realizări – sistemul militar al ţării nu i-a lăsat prea mult spaţiu de manevră şi a uneltit permanent împotriva ei. Totuşi, nu poate fi trecută cu vederea breşa dintre ambiţie şi acţiune, care a urmărit-o pe Bhutto de-a lungul vieţii sale publice.

Prin publicarea volumului Reconciliation (Reconciliere), Bhutto închide această breşă – din păcate, postum. Scrisă în timp ce ea se pregătea să intre din nou în viaţa politică, această carte face dovada unei inteligenţe, a unui curaj şi a unei clarităţi colosale. Conţine cea mai bine scrisă şi mai convingătoare interpretare moder-

Fareed Zakaria este editor la Newsweek International. Noua sa carte, „The PostAmerican World“, va fi publicată luna viitoare în Statele Unite.

14

Benazir Bhutto depunând jurământul solemn ca prim-ministru al Pakistanului, în 1988. nă a Islamului pe care am citit-o. Desigur, unul dintre elementele care fac ca această carte să fie captivantă e chiar identitatea autoarei sale.

Oamenii au întrebat adesea când vor apărea lideri musulmani respectaţi care să denunţe extremismul islamic şi să articuleze o perspectivă progresistă şi tolerantă a religiei lor. Ei bine, Bhutto a făcut-o din plin. Fiind cea mai populară figură politică din lumea islamistă (a condus, timp de trei decenii, cel mai mare partid politic din cea de-a doua ţară musulmană, ca dimensiune), Benazir a avut o prestanţă mult mai mare decât adunătura de mullahi reacţionari, de savanţi de mâna a doua şi de monarhi nealeşi care îşi dau cu părerea despre aceste subiecte la ordinea zilei şi cărora li se acordă mult prea multă atenţie în Occident. De fapt, Washingtonul ar trebui să ceară ca fragmentele despre Islam din carte să fie republicate, într-un volum separat, şi traduse în mai multe limbi. Un asemenea demers ar contribui mai serios la câştigarea luptei ideologice cu Islamul decât orice ar spune vreodată un preşedinte american.

Elogiind Reconciliation, recomand, de fapt, cea mai consistentă parte a cărţii, care abordează viitorul Islamului. Există un al doilea capitol, despre Pakistan şi Benazir Bhutto, care înglobează cam o cincime din total. În parte, e captivant: nu-ţi poţi stăpâni fascinaţia pentru primele pagini ale cărţii, în care Benazir povesteşte cum a sosit în Pakistan, pe 18 octombrie 2007, în mijlocul unor mulţimi agitate, pentru ca apoi să fie vizată de un atac cu bombă, primul atentat terorist împotriva ei (cel de-al doilea avea să-i fie fatal). Însă, dincolo de asta, capitolele despre Pakistan sunt un melanj de rezumate istorice şi de justificări ale conducerii ei şi a celei a tatălui său. Foloseşte puţină introspecţie şi multe puncte de vedere subiective. De pildă, sugerează că,

în timpul mandatului său, s-a opus regimului taliban, care a preluat conducerea la Kabul pe când guvernul ei era la un pas de a fi îndepărtat de la putere. Însă preluarea oficială a puterii, în 1996, a survenit după câţiva ani de lupte, perioadă în care Pakistanul a sprijinit mişcarea afgană, chiar în timpul celui de-al doilea mandat de prim-ministru al lui Bhutto. Se prea poate ca ea să nu fi fost responsabilă de acele acţiuni (regimul militar din Pakistan controla aproape toată politica externă şi de apărare, în timpul mandatului ei), dar Benazir alege să nu recunoască nici asta. ŞA că aceste pagini nu aduc nici informaţii noi, dar nici sinceritate. În lipsa lor de imparţialitate, capitolele acestea se aseamănă cu autobiografiile majorităţii politicienilor. Însă nu mai contează. Cealaltă parte a cărţii, mult mai amplă, e incitantă şi importantă, ocupând aproape în întregime primele trei capitole. Dacă cititorul îşi pierde interesul înainte să ajungă la secţiunea despre Pakistan, nu-i nici o problemă.

Bhutto îşi începe cartea afirmând cu sinceritate şi fără şovăire că lumea musulmană are multe probleme, pe care a refuzat să le înfrunte cu suficientă onestitate. „E mult mai uşor să dăm vina pe alţii, decât să ne acceptăm propria responsabilitate“, scrie ea. Abordează subiecte pe care majoritatea liderilor musulmani a preferat să le ignore sau să le evite, precum războiul sectar din interiorul Islamului. „Un miliard de musulmani din toată lumea păreau uniţi în indignarea lor faţă de războiul din Irak... dar se aşterne o tăcere de moarte atunci când sunt confruntaţi cu violenţa musulmanilor faţă de musulmani.... Am asistat la o uluitoare lipsă de proteste chiar şi în privinţa situaţiei din Darfur,

A

unde se produce un adevărat genocid al populaţiei musulmane“.

Bhutto abordează tradiţiile musulmane care par cele mai înapoiate şi o face cunoscând atât teologia, cât şi istoria lumii islamice. De pildă, subliniază că, în multe ţări musulmane, se presupune că sfântul Coran cere ca femeile să fie înfăşurate în ciador (vălul islamic, n. trad.), din cap până-n picioare. De fapt, fragmentul-cheie menţionează doar atât: „Spuneţi-le bărbaţilor credincioşi să-şi plece privirile şi să-şi acopere părţile intime; că astfel e mai curat pentru ei.... Şi spuneţi-le femeilor credincioase că ar trebui să-şi coboare privirea şi să-şi ferească modestia“. „Într-adevăr, pasajul acela cere purtarea unor veşminte modeste, dar pentru ambele sexe“, conchide Bhutto. E o lectură inteligentă şi progresistă care obţine mesajul de egalitate între sexe fără a tăgădui caracterul divin al textului. Astfel, reprezintă un mod mult mai eficient de a atrage sprijinul unei comunităţi religioase decât ar face-o denunţarea religiei ca fiind sexistă ori înapoiată.

Bhutto le cere societăţilor musulmane să înveţe să tolereze diferenţele de religie. „Sunt ferm convinsă că vrajba facţiunilor din ţările islamice va continua până când musulmanii se vor întoarce la interpretarea tradiţională a Islamului, în care se respectă şi se aderă la zicerea Tu îţi vei avea religia ta şi eu, pe a mea.... Cei care propovăduiesc uciderea adepţilor altor secte sau religii dăunează societăţilor musulmane, dar ameninţă, totodată, şi societăţile ne-musulmane“. Iată cum Bhutto împleteşte, din nou, perspicacitatea teologică şi cea practică. Ea leagă nevoia reconcilierii dintre şiiţi şi sunniţi de necesitatea mult mai amplă de respect faţă de alte religii.

Dat fiind faptul că această carte a fost scrisă pe când Bhutto spera să se întoarcă la putere, poate că cele mai îndrăzneţe capitole sunt relatările sale despre alte ţări musulmane şi despre obiceiurile de acolo. Nu este de acord cu unele judecăţi tradiţionale despre originile terorismului islamic. Dezbate cauza palestiniană şi îi recunoaşte importanţa, dar nu susţine că aceasta reprezintă sursa întregii aversităţi musulmane faţă de Occident. Se arată necruţătoare în descrierea sectei religioase fundamentaliste Wahhabi Islam şi a ţării de origine a acesteia, Arabia Saudită. Benazir spune povestea wahhabismului, menţionând distrugerea repetată a moscheilor, monumentelor şi a vieţilor celorlalte secte sunnite, precum şi războaiele purtate cu şiiţii. Ţinând cont că Arabia Saudită a fost un protector generos al Pakistanului, e frapant faptul că Bhutto a fost dispusă să scrie lucruri care în mod sigur aveau s-o pună într-o situaţie dificilă dacă ar fi devenit prim-ministru. În tot cuprinsul cărţii, Bhutto răspunde la ideea vehiculată de Samuel P. Huntington în eseul său de afaceri externe Ciocnirea civilizaţiilor?

– şi anume că lumea islamică şi cea occidentală sunt diametral opuse, fără nici o posibilitate de schimbare a acestei ecuaţii. E extrem de atentă la argumentele lui Huntington, prezintă dovezi împotriva lui şi citează aproape toate lucrările critice de maximă referinţă. De fapt, o bună parte din cartea sa e scrisă pentru a-i convinge pe musulmani să nu mai considere FOTO: NORBERT SCHILLER/AGENCE FRANCE-PRESSE — GETTY IMAGES

lumea drept un spaţiu în care ciocnirea civilizaţiilor e necesară sau inevitabilă.

Bhutto e odrasla Orientului şi a Occidentului deopotrivă, iar asta se vede. Discursul ei e îmbibat de raţionalism, de toleranţă şi de progresism. Dar totodată scrie, în mod convingător, despre Iran, Algeria şi, fireşte, despre Pakistan, dintr-un punct de vedere ne-occidental, descriind cu precizie rolul coroziv al Vestului în multe dintre aceste ţări şi susţinând că nenumăratele ingerinţe (adesea în sprijinul unor dictaturi nepopulare) au lăsat amintiri dureroase în aceste ţinuturi. Totuşi, modul în care dezbate situaţia din Pakistan este aproape obsesiv în insistenţa sa că politica Statelor Unite e responsabilă pentru sprijinirea dictaturii şi pentru subminarea democraţiei în ţara ei. Deşi cu siguranţă există o anumită doză de adevăr în aceste afirmaţii, me-

rită să ţinem cont că dezvoltarea Pakistanului a fost nesatisfăcătoare pe mai multe planuri – social, economic şi politic – încă de la apariţia statului şi că guvernarea sa a avut tendinţa de a degenera în dictatură fără ca Washingtonul s-o împingă prea mult de la spate. Lovitura de stat a generalului Pervez Musharraf, spre exemplu, n-a fost nici pusă la cale, nici aprobată de către administraţia Clinton. Dacă musulmanii trebuie să accepte că soarta şi-o fac ei înşişi şi că trebuie să înceteze să mai dea vina pe alţii, nu e oare corect să facă la fel şi liderii militari şi civili din Pakistan? În privinţa celei mai apăsătoare probleme recente, sporirea terorismului în Pakistan, Bhutto e sigură că această situaţie e o consecinţă a dictaturii militare care a condus ţara. Democraţia va salva Pakistanul de la acest viitor primejdi-

os, scrie ea iarăşi şi iarăşi. Fireşte, acesta e şi argumentul pe care l-a folosit adesea George W. Bush pentru a explica sprijinul său faţă de democraţie în lumea musulmană. E de o ironie cruntă – ca să nu spunem mai mult – că în cea mai importantă implementare reală a doctrinei lui Bush, preşedintele îşi ignoră propriile cuvinte, fiind de partea unui dictator militar şi nu de cea a democratului ales de popor.

De fapt, viaţa e mai complexă decât retorica lui Bhutto sau a lui Bush. Problema terorismului pakistanez nu ţine doar de lipsa de democraţie a ţării, ci are de-a face, totodată, cu istoria recentă: războiul din Afganistan împotriva ocupaţiei sovietice, folosirea Pakistanului de către americani drept conductă de livrare a armelor către insurgenţii afgani, decizia Pakistanului de a pregăti mi-

litanţi ai jihadului islamic pentru a destabiliza atât Afganistanul, cât şi India, precum şi expansiunea mult mai amplă a islamismului militant în toată lumea musulmană. Totodată, are de-a face cu provocarea fundamentală a Pakistanului de a fi, încă de la întemeierea sa, un stat islamic şi, astfel, vulnerabil în faţa radicalismului religios. În orice caz, în următorii câţiva ani, e posibil ca teoriei lui Benazir Bhutto să i se dea o şansă de a fi pusă în aplicare. Noul guvern democratic din Pakistan s-ar putea să dureze şi va fi nevoit, în timp, să abordeze problema terorismului din ţară. Nu putem decât să sperăm, pentru binele Pakistanului, al musulmanilor şi al lumii, în general, că acest guvern va reuşi şi că Benazir Bhutto va fi reabilitată, după moarh te, aşa cum nu a apucat în timpul vieţii.

Schimbare de regim Un roman despre un puci militar are în vizor pe membrii echipei fostului preşedinte.

DE DAVE ITZKOFF NTR-O bună zi, tovarăşi, o minte creativă ar putea încă să ne invoce un dictator binevoitor ideal: un bărbat de oţel care acumulează putere pentru a o restitui apoi oamenilor de la care luat-o; un rege-filosof care îndreaptă răul, echilibrează nedreptăţile economice şi are totuşi bunul simţ de a renunţa la putere, unul care face ca trenurile să circule fără întârzieri şi

Î

BLOOD KIN

de Ceridwen Dovey.

183 pag. Viking. 23.95 $.

apoi, cu punctualitate, pleacă din oraş cu trenul de 5:15. Mă înţelegeţi, o ficţiune.

Până atunci, va trebui să ne descurcăm cu cei doi tirani banali a căror mână forte planează asupra acţiunii din Blood Kin (Rudă de sânge), tulburătorul şi rigurosul roman de debut al lui Ceridwen Dovey. Ceea ce nu e neapărat un lucru rău, căci, atât timp cât durează vraja romanului, ea poate semăna cu vremurile acelea emoţionante de la începutul unei noi administraţii, când gloata docilă e nerăbdătoare şi dispusă să se îndrepte în orice direcţie ar mâna-o liderul sigur pe sine. Într-un timp şi un loc nespecificate, un suveran despotic numit doar „Preşedintele“ este răsturnat de la putere printr-o lovitură de stat condusă de un personaj la fel de enigmatic, care îşi spune „Comandantul“. Transferul brusc de putere ne este explicat treptat, prin perspecti-

Dave Itzkoff scrie rubrica Across the Universe din Book Review.

ILUSTRAŢIE DE HENNING WAGENBRETH

vele alternative ale celor trei bărbaţi aflaţi în slujba Preşedintelui – portretistul, maestrul bucătar şi bărbierul – care acum sunt reţinuţi la reşedinţa de vară a liderului înlăturat de la putere, unde aceştia continuă să lucreze, dar ca prizonieri ai Comandantului.

Nici celor trei naratori nu li se dau numele, ceea ce conferă poveştii atmosfera solemnă a unei parabole, deşi Dovey, care a scris romanul pentru dizertaţia ei de master la încheierea studiilor de creative writing de la Universitatea din Cape Town, alunecă în frazarea contemporană de circumstanţă („schimbare de regim“), poate pentru a le reaminti cititorilor aflaţi la vârsta declaraţiilor de tip „Eu sunt cel care decide“ şi „se mai întâmplă şi de-astea“ că aici s-ar putea găsi o lecţie anume pentru noi.

Povestea pe care vrea să ne-o spună autoarea e mai ambiţioasă şi mai imediată decât o fabulă, e o poveste despre cum cea mai mică degustare a puterii ne poate stimula cu uşurinţă apetitul nemărginit pentru sadism. Desigur, Preşedintele a pus să-i fie ucişi duşmanii politici şi, desigur, Comandantul se foloseşte acum de fotografiile trupurilor mutilate ale acestora în scopuri propagandistice. Dar chiar şi dacă n-am fi avut nici cea mai vagă idee cum ar fi viaţa în regimurile lor la fel de despotice, leam putea recunoaşte imediat brutalitatea din relatările perfecte ale lui Dovey despre vieţile şi rutinele zilnice ale celor trei naratori ai ei, fiecare reprezentând o minunăţie microscopică de agresivitate sublimată. În timp ce pictează chipul Preşedintelui îmbătrânit, portretistul savurează cruzimea cu care păstrează astfel „fiecare rid nou, fiecare decolorare sau pată“. Maestrul bucătar se delectează eviscerând vietăţile pe care i le serveşte Preşedintelui la masă şi-şi face sânge rău

când melcii lui de mare captivi învaţă să-i evite manevrele („Dacă simţeau că mă apropii, se strângeau ca un muşchi cardiac şi se stricau“).

Bărbierul se desfată în momentul dinainte să ia spuma de pe chipul Preşedintelui, lăsându-i acestuia gâtul expus la mila briciului său.

Pe deasupra, maestrul bucătar mai e şi un agresor în serie, care molestează femei, iar aceste abuzuri sunt, în mare parte, de natură sexuală şi psihică: are un album foto cu toate femeile cu care s-a culcat sau după care s-a ţinut şi are obiceiul să-şi lase jurnalul la vedere, pentru ca soţia lui să-l descopere. Pe măsură ce-şi povesteşte cuceririle din dormitor şi meschina ascensiune la supremaţia din bucătărie, acest personaj îi dă lui Dovey posibilitatea de

a-şi debita cele mai sincere şi mai înspăimântătoare perspective despre natura ademenitoare a puterii. „Înainte mă tot întrebam de ce i se spune ambiţie oarbă, fiindcă ştiu prea bine că aveam ochii larg deschişi în timp ce-mi croiam drumul cu dinţii şi cu unghiile“, îşi spune în sinea lui maestrul bucătar. În cazul unui asemenea număr de echilibristică, pericolul e ca succesul său să-l stârnească pe scriitor să încerce fapte de vitejie din ce în ce mai primejdioase. Până la urmă, cele trei portrete atent realizate îşi cedează locul (aşa cum şi trebuie) unor capitole concepute într-un stil mai convenţional, care dezvăluie legăturile acestor oameni cu Preşedintele şi Comandantul. Însă pe la jumătatea romanului, Dovey introduce, pe neaşteptate, trei naratoare: fiica maestrului bucătar, soţia portretistului şi logodnica fratelui bărbierului: titlul acesteia în sine dă măsura eforturilor lui Dovey de a le strecura în roman. Şi poate că acum vorbeşte cromozomul Y din mine, dar singura voce cu un impact de durată e cea a soţiei gravide a portretistului, care e încântată de puterea pe care o obţine prin fertilitatea sa: ea meditează la „singura libertate adevărată“, pe care o capeţi „gândindu-te doar la tine“.

Ultima mişcare din Blood Kin e o reuşită în surdină: cele câteva întorsături de ultim moment ale intrigii par melodramatice şi mai potrivite într-o telenovelă, însă ultimele pagini ale romanului (în care converg, în cele din urmă, destinele Comandantului şi ale celor trei slujbaşi ai săi) se pliază la fel de elegant ca o mostră de origami. Poate că ultima lecţie a lui Dovey – că natura şi omenirea detestă vidul de putere – e una sumbră, dar autoarea îşi deapănă povestea atât de meticulos şi de implacabil, h încât eşti nevoit să-i respecţi autoritatea.

15

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

CĂRŢI ILUSTRATE

Săpt. în top

1

GALLOP! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder 19 (Workman, 12.95 $) Animalele par să se mişte la răsfoirea paginilor. (Vârsta: 4 – 8)

2

DIRT ON MY SHIRT de Jeff Foxworthy, ilustrată de 3 Steve Bjorkman (HarperCollins, 16.99 $) Poeziile copilăriei scrise de actorul şi realizatorul TV. (Vârsta: 4 – 7)

3

Cărţi pentru copii Săpt. aceasta

7 aprilie 2008

LECTURI UŞOARE

Săpt. în top

1

DIARY OF A WIMPY KID: RODRICK RULES scri- 10 să şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Despre cum s-a făcut Greg de ruşine în vacanţă (află de la fratele lui mai mare, Rodrick); urmarea la Diary of a Wimpy Kid. (Vârsta: 9 – 12)

2

DIARY OF A WIMPY KID scrisă şi ilustrată de Jeff 49 Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Chinurile adolescenţei, în benzi desenate. (Vârsta 9 – 12)

3

THE BIG FIELD de Mike Lupica (Philomel, 17.99 $) Înaintea campionatului, un candidat hot îl înlocuieşte pe Hutch în echipă. (Vârsta: de la 10 ani)

3

4

TWEAK de Nic Sheff (Ginee Seo/Atheneum, 16.99 $) Amintirile unui adolescent despre dependenţa de metamfetamine. (Vârsta: de la 15 ani)

4

5

THE NIXIE’S SONG de Tony DiTerlizzi şi Holly Black 23 (Simon & Schuster, 10.99 $) Uriaşi care scuipă flăcări fac ravagii în Florida. (Vârsta: 9 – 12)

DON’T BUMP THE GLUMP! scrisă şi ilustrată de Shel Silverstein (HarperCollins, 17.99$) Prima sa serie de versuri fără sens, publicată iniţial în 1964. (Vârsta: de la 5 ani)

1

GRACE FOR PRESIDENT scrisă de Kelly DiPucchio, ilustrată de LeUyen Pham (Hyperion, 15.99 $) O fată decide să candideze în alegerile simulate din şcoala ei. (Vârsta: 5 – 9)

3

5

SMASH! CRASH! de Jon Scieszka, ilustrată de David Shannon, Loren Long şi David Gordon (Simon & Schuster, 16.99 $) Camionul Jack şi maşina de gunoi Dan adoră să se izbească de lucruri. (Vârsta: 3 – 7)

11

6

THE JELLYBEANS AND THE BIG DANCE scrisă de Laura Numeroff şi Nate Evans, ilustrată de Lynn Munsinger (Abrams, 15.95 $) Patru pisicuţe se pregătesc împreună pentru un recital. (Vârsta: 4 – 8)

4

6

THE INVENTION OF HUGO CABRET scrisă şi ilus- 51 trată de Brian Selznick (Scholastic, 22.99 $) Un roman „în cuvinte şi imagini“; un hoţ rămas orfan trebuie să descifreze ultimul mesaj lăsat de tatăl său. (Vârsta: 9 – 12)

7

KNUFFLE BUNNY TOO scrisă şi ilustrată de Mo Willems (Hyperion, 16.99 $) Una dintre colegele lui Trixie are un iepuraş identic cu al ei. (Vârsta: 4 – 8)

20

7

GOOD MASTERS! SWEET LADIES! de Laura Amy 10 Schlitz, ilustrată de Robert Byrd (Candlewick, 19.99 $) Voci dintr-un sat medieval. (Vârsta: de la 12 ani)

8

ZEN TIES scrisă şi ilustrată de Jon J. Muth (Scholastic, 10 17.99 $) Un urs panda îşi încurajează nepotul şi pe prietenii acestuia să ajute un vecin morocănos. (Vârsta: 4 – 8)

8

GLASS de Ellen Hopkins (McElderry, 16.99 $) O poveste despre dependenţă, spusă în versuri; urmarea la Crank. (Vârsta: de la 12 ani)

9

STAR WARS POP-UP GUIDE TO THE GALAXY de 21 Matthew Reinhart (Orchard, 32.99 $) Imagini pop-up ale lui Luke, Leia, Lord Vader şi alţii. (Vârsta: de la 7 ani)

9

WAKE de Lisa McMann (Simon Pulse, 15.99 $) O fată de 17 ani are puterea de a intra în visele altora – şi nu se poate opri, chiar dacă devine periculos. (Vârsta: de la 14 ani)

1

10

LADYBUG GIRL de Jacky Davis şi David Soman, ilustrată de David Soman (Dial, 16.99 $) Creativitatea şi hainele potrivite o ajută pe o fetiţă să se simtă mai mare. (Vârsta: de la 4 ani)

10

MOVING DAY de Meg Cabot (Scholastic, 15.99 $) Allie nu este fericită în noua casă a familiei, departe de prietenii ei; cartea 1 din seria Allie Finkle’s Rules for Girls.

(Vârsta: de la 12 ani)

5

4

1

CĂRŢI BROŞATE

19

SERII

1

BRATFEST AT TIFFANY’S de Lisi Harrison (Poppy/ 7 Little, Brown, 9.99 $) Îndrăgosteala sparge gaşca de fete din Pretty Committee; un roman Clique. (Vârsta: de la 12 ani)

1

MAXIMUM RIDE de James Patterson (Little, Brown, ed. cartonată şi broşată) Copii înaripaţi încearcă să salveze lumea. (Vârsta: de la 10 ani)

31

2

JUST LISTEN de Sarah Dessen (Speak, 8.99 $) O fată trece în sfârşit peste incidentul care a separat-o de cea mai bună fostă prietenă. (Vârsta: de la 12 ani)

4

2

THE TWILIGHT SAGA de Stephenie Meyer (Megan Tingley/Little Brown, ed. cartonată şi broşată) Vampiri şi vârcolaci în liceu. (Vârsta: de la 12 ani)

33

3

CHOSEN de P. C. Cast şi Kristin Cast (St. Martin’s, 8.95 $) O vampiriţă află care îi sunt prietenii adevăraţi la şcoală. (Vârsta: 9 – 12)

3

3

RANGER’S APPRENTICE de John Flanagan (Philomel, ed. cartonată şi broşată) Un băiat înfruntă răul. (Vârsta: 9 – 12)

14

4

THE BOOK THIEF de Markus Zusak (Knopf, 11.99 $) 28 O fată salvează nişte cărţi de la o incendiere nazistă şi le împarte cu un bărbat evreu. (Vârsta: de la 14 ani)

4

THE SPIDERWICK CHRONICLES de Tony DiTerlizzi 62 şi Holly Black (Simon & Schuster, doar ed. cartonată) Fraţi care descoperă o lume secretă. (Vârsta: 6 – 10)

5

NEVER UNDERESTIMATE YOUR DUMBNESS de Jim Benton (Scholastic, 4.99 $) Mătuşa lui Jamie şi unchiul Angelinei se căsătoresc; seria Dear Dumb Diary. (Vârsta: 9 – 12 ani)

5

5

FANCY NANCY de Jane O’Connor, ilustrată de Robin Preiss Glasser (HarperCollins, ed. cartonată şi broşată) Viaţa paradisiacă a unei fete glamour cu un vocabular preţios. (Vârsta: 4 – 8)

6

I’D TELL YOU I LOVE YUO, BUT THEN I’D HAVE TO KILL YOU de Ally Carter (Hyperion, 8.99$) O fată din şcoala de spioni se îndrăgosteşte de un localnic. (Vârsta: de la 12 ani)

11

6

JUNIE B. JONES de Barbara Park, ilustrată de Denise Brunkus (Stepping Stone/Random House, ed. cartonată şi broşată) Farse în clasă. (Vârsta: 4 – 8)

7

NIM’S ISLAND de Wendy Orr, ilustrată de Kerry Millard (Yearling, 5.50 $) Când barca unui bărbat se strică, fiica lui rămâne izolată pe o insulă timp de două săptămâni cu prietenii ei animale. (Vârsta: 9 – 12 ani)

1

7

PERCY JACKSON & THE OLYMPIANS de Rick Riordan (Miramax, ed. cartonată şi broşată) Bătălia contra unor monştri mitologici. (Vârsta: 9 – 12)

8

THE BIGGEST EASTER BASKET EVER de Steven Kroll, ilustrată de Jeni Bassett (Cartwheel, 4.99 $) În Mouseville are loc un concurs de Paşte. (Vârsta: 4 – 8)

2

8

HARRY POTTER de J.K. Rowling (Arthur A. Levine/ 182 Scholastic, ed. cart. şi broş.) Un băiat vrăjitor îşi creşte puterile şi luptă contra Răului. (Vârsta: de la 10 ani)

9

CLEMENTINE de Sara Pennypacker, ilustrată de Marla 5 Frazee (Hyperion, 4.99 $) Un elev iresponsabil dintr-a treia are talent la belele. (Vârsta: 7 – 9)

9

THE GEMMA DOYLE TRILOGY de Libba Bray (Delacorte, ed. cartonată şi broşată) O elevă trece din lumea ei într-un tărâm magic. (Vârsta: de la 12 ani)

10

THE VAMPIRE DIARIES: THE FURY AND DARK 12 REUNION de L. J. Smith (HarperTeen, 8.99 $) O fată trebuie să aleagă între 2 fraţi vampiri. (Vârsta: de la 12 ani)

10

THE ALEX RIDER ADVENTURES de Anthony 54 Horowitz (Philomel/Speak, ed. cartonată şi broşată) Un băiat spionează pe urmele tatălui său. (Vârsta: de la 10 ani)

7

173

47

13

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna care s-a încheiat la 22 martie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/ books. Toate cele patru liste de cărţi pentru copii apar în fiecare săptămână pe site-ul Book Review. Editorii au furnizat categoriile de vârstă pentru titlurile respective.

16

Obicei prost Un roman despre dependenţă şi recuperare, desfăşurat pe fundalul unei pandemii.

DE JOSHUA HENKIN ÂNĂ în momentul în care Lucy Clark, protagonista primului roman al Fionei Maazel, Last Last Chance (Ultima şansă finală) începe, pe la jumătatea cărţii, tratamentul împotriva drogurilor, ea a trecut deja prin multe. La 29 de ani, Lucy e pentru a şaptea

P

LAST LAST CHANCE

de Fiona Maazel.

337 pag. Farrar, Straus & Giroux.

25 $.

oară la centrul de reabilitare şi, cu mai puţin de un an în urmă, tatălui ei, un funcţionar la Centrul pentru Controlul Bolilor, i s-au furat fiole conţinând germenii unei pandemii din laborator şi s-a sinucis. Mama lui Lucy, directorul executiv al unei companii de pălării de mai multe milioane de dolari, este ea însăşi dependentă de droguri (Prima dată e văzută „târându-se pe podea, căutând orice e alb şi sfărâmicios... Ar fi fumat pudră de talc dacă ar fi găsit pe acolo.“) Sora vitregă a lui Lucy, născută dintr-o legătură din afara căsătoriei este, la 12 ani, obsedată de boală (pare să ştie mai multe despre pandemie decât chiar CCB1), iar bunica de 84 de ani a lui Lucy a început să poarte măşti chirurgicale (le cumpără cu grămada) când nu comunică cu vieţile ei anterioare (învaţă japoneza, crezând că o va ajuta atunci când se va întoarce). Şi iat-o şi pe Lucy. Marea ei iubire, Eric, s-a însurat cu cea mai bună prietenă a ei; un alt bărbat i-a dat o boală cu transmitere sexuală; şi e prinsă în flagrant cu acupuncturistul mamei sale, ceea ce a adus-o la tratament prima dată – deşi nu fără o scurtă oprire în nordul statului New York, unde a lucrat la linia de asamblare a abatorului ZOG Kosher Chicken. Acolo se împrieteneşte (şi în cele din urmă îi devine iubită) cu vechiul supraveghetor al secţiei de jumulit găini, Stanley Gensch. Stanley, un alcoolic (mărturiseşte că a pus bere în jgheabul vacilor ca să nu trebuiască să bea singur), şi-a ucis soţia într-un accident de maşină când a condus beat şi, după ce i-a congelat ovulele, intervievează mame surogat pentru a-i purta copilul. Şi asta nu e nici pe jumătate tot. Cartea lui Maazel are suficiente evenimente – şi suficien-

tă excentricitate – cât să arunce în aer romanele obişnuite.

Dar Last Last Chance nu e genul de roman obişnuit, mulţumită într-o măsură deloc mică prozei amuzante şi sfâşietoare a lui Maazel. Cartea se potriveşte perfect în tradiţia romanelor despre cei bogaţi şi desfrânaţi, dar în cele din urmă e mai puţin din John Cheever decât din Denis Johnson – acel Denis Johnson din Jesus’ Son, cu povestitorii săi năuciţi de droguri – cu toate că vocea lui Maazel e mai cofeinizată, mai stimulată de atitudine („Nici măcar nu ştiu dacă se face euharistia la o comemorare. Fac euharistia? E ca şi cum ar dansa?“) şi mai multă înclinaţie spre a teroriza. „Nimic nu e mai rău ca un dependent de droguri care are păreri“, observă Lucy.

Maazel este în special adepta exprimării disperării dependentului, a felului în care orice – chiar şi o epidemie potenţial apocaliptică – e eclipsat de nevoia pentru o doză.

„Nimic nu e mai rău ca un dependent de droguri care are păreri“, observă unul dintre personaje.

Zugrăveşte amestecul de groază şi sânge rece în timp ce oamenii stau pironiţi în faţa televizorului, privind cum pandemia îşi marchează cursul şerpuit de-a lungul hărţii, chiar şi atunci când sunt preocupaţi de treburile lor. Mai ales arată ce face frica din oameni: „S-ar putea să spună: Doar îmi protejez familia.

Sau: O să te pun în pericol de o mie de ori dacă asta înseamnă să mă protejez pe mine. Cât a durat până adolescenţii de la balul de absolvire sau familia din F-7 s-au împrăştiat?

Cât timp a durat până ce supravieţuirea a făcut praf compasiunea?“.

Dar romanul lui Maazel este mai puternic în momentele lui mai terestre, mai tăcute. Poate că, mai presus

de tot, Last Last Chance e despre o tânără care încearcă să-l uite pe bărbatul pe care îl iubeşte. La începutul cărţii, Maazel schiţează traiectoria relaţiei dintre Lucy şi Eric şi împachetează mai multă emoţie sinceră în patru pagini scurte decât am văzut în multe volume întregi.

Mai târziu, Lucy meditează: „Când va ajunge aici epidemia, şi va ajunge, cu cine mă voi ascunde? Pentru a cui viaţă mă voi teme mai tare?...

Când cade bomba, primul tău gând e: Cum pot să ajung la el? Dar pentru mine nu va fi nimeni. Nimeni cu care să te ghemuieşti şi să mori“.

Prin comparaţie, unele dintre secvenţele cele mai groteşti, oricât de acrobatice şi cutezătoare ar fi, sunt mai puţin captivante. Este descrisă o vizită la o tabără de vară pentru fundamentalişti creştini. Este descrisă o scenă în care mama lui Lucy rosteşte stihuri. Este descris un joc Twister în ajunul Revelionului care se încheie cu o bărbie fracturată şi cu vodcă înlocuind peroxidul de hidrogen. Maazel e o scriitoare atît de plină de fineţe şi precizie („Noaptea, ne-am prăbuşit unul în altul. Până dimineaţa eram ca nişte marionete într-o cutie, încolăcite în somn, despărţite pe scenă“), încât îl poate convinge pe cititor de aproape orice, dar aproape orice îl poate face să ezite. Cum spune unul dintre personaje, „cu toată nebunia ultimelor două luni, cred că orice e posibil“ şi acelaşi lucru se poate spune despre romanul lui Maazel.

Un caz de absurditate poate fi uşor înlocuit cu altul; uneori romanul îşi pierde simţul inevitabilului. În final, totuşi, în timp ce Lucy iese de la reabilitare şi romanul, neverosimil, ameninţă să devină o naraţiune recuperatorie, Maazel îndreaptă cârma. Şi pune teatralismul ţipător în slujba a ceva mai mare şi mai răsunător. Nu voi strica sfârşitul, voi spune doar că e vorba de eBay, de o bază de rachete transformată şi de o sumă mare de bani. Şi că e emoţionant, plin de h viaţă şi complet adevărat.

Joshua Henkin este autorul romanului „Matrimony“, recent apărut în Statele Unite.

1

Centrul pentru Controlul Bolilor

FOTO: TOBIAS EVERKE

17

TBR: Din culise VIITORUL SUMBRU: Joel C. Rosenberg nu este chiar cel mai rafinat scriitor, proza sa sco-

ţând fum ca un autobuz din ’68. „Un act de terorism asupra creierului cititorului“ – aşa descrie un critic literar al Washington Post scriitura primului roman al lui Rosenberg, The Last Jihad (2002). Dar nu poate fi nici o îndoială în privinţa simţului temporal al lui Rosenberg. The Last Jihad a fost scris înainte de 11 septembrie (deşi publicat mai târziu); se deschide cu deturnarea unui avion care se prăbuşeşte într-o coloană prezidenţială şi se termină cu avioane americane aruncând bombe nucleare asupra Irakului. Rosenberg este un creştin evanghelic cu legături între politicienii conservatori şi favorit al comentatorilor de dreapta. („Dacă ar fi să citiţi un singur roman anul acesta, atunci acesta trebuie să fie!“, spunea Rush Limbaugh despre The Ezekiel Option. Despre aceeaşi carte, Sean Hannity declara: „Joel Rosenberg este unul dintre romancierii mei favoriţi din toate timpurile“.) Noul roman al lui Rosenberg, Dead Heat, desprins parcă din titlurile ziarelor de mâine, se deschide sumbru cu ştiri despre un nou dictator apărut în Irak şi despre probleme cu China şi Coreea de Nord.

Intră în topul de ficţiune a săptămânii în curs direct pe locul 4.

KERR ŞI KERR: Acum 50 de ani, pe 6 aprilie

1958, cartea numărul 1 pe lista de nonficţiune era Please Don’t Eat the Daisies a lui Jean Kerr. Acum epuizat, romanul era povestirea amuzantă, în stil Nora Ephron, a vieţii unei soţii din suburbie, despre cei patru băieţi şi soţul său, care era chiar Walter Kerr, critic de teatru pentru The New York Herald Tribune şi, mai apoi, pentru The Times. Iată câte ceva din ce avea de spus romanul ei despre cum e să fii soţia unui critic de teatru: „Producătorul consideră că simpla prezenţă a unei soţii îl deprimă pe critic, îi strică dispoziţia, îi îngroapă bunăvoinţa, lăsându-i creierul plin de termeni precum «prostesc», «lipsit de gust» şi «sub nivelul teatrului profesionist»… «Cum ar fi dacă un doctor ar trebui să vină cu soţia la operaţiile pe care le efectuează?», vă va întreba producătorul. «Parcă o şi văd şoptind „Iată catgutul, dragă, şi nu vrei să încerci cu clema asta?».“ Please Don’t Eat the Daisies s-a aventurat de asemenea pe tărâmul parodiei literare; Kerr a imitat delicat stilul prozei lui Françoise Sagan, autoarea cu alură fragilă a romanului Bonjour Tristesse (1954). Această interpretare de către Kerr a stilului lui Sagan a fost bine primită la timpul ei, însă, recenzând o carte de parodii literare în 1984, Martin Amis scria „Cât despre cazurile de felul celui cu Jean Kerr şi Françoise Sagan: de ce să complici şi mai mult un lucru plictisitor dacă autorul iniţial a făcut-o atât de mult?“.

DE PE SANIBEL: Mi-am petrecut o parte din copilărie nu departe de Insula Sanibel, Florida, avându-l sub ochi pe autorul de thrillere Randy Wayne White, ale cărui romane cu Doc Ford sunt adesea amplasate într-o versiune ficţionalizată a acestor locuri.

Cel mai recent roman al său, Black Widow, intră în topul de ficţiune la numărul 10. White este un fost instructor de pescuit şi fost editor al revistei Outside, iar romanele sale cu Doc Ford curg cu uşurinţă. Atunci când are chef, totuşi, poate da drumul la motoare, fapt pe care îl observă şi Paul Theroux la recenzarea uneia dintre cărţile de non-ficţiune ale lui White în 1991. Theroux scria: „Batfishing in the Rainforest conţine în egală măsură comedie şi curaj. Randy White nu e doar un scriitor minunat; e un instructor de pescuit genial“.

DWIGHT GARNER

18

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

Ediţii cartonate Săpt. trecută

FICŢIUNE

Săpt. în top

Săpt. aceasta

7 aprilie 2008

NONFICŢIUNE

Săpt. trecută

Săpt. în top

1

CHANGE OF HEART de Jodi Picoult (Atria, 26.95 $) Un condamnat la moarte începe să facă miracole.

1

3

1

BEAUTIFUL BOY de David Sheff (Houghton Mifflin, 24 $) Un tată se luptă cu dependenţa fiului său de metamfetamine.

2

THE APPEAL de John Grisham (Doubleday, 27.95 $) Intrigi politice şi juridice generate de decizia unei instanţe din Mississippi contra unei firme de chimicale care elibera deşeuri toxice.

2

8

2

LOSING IT de Valerie Bertinelli (Free Press, 26 $) Memoriile actriţei şi fostei neveste a lui Eddie Van Halen despre depresie şi eforturile de a slăbi.

1

4

3

REMEMBER ME? de Sophie Kinsella (Dial, 25 $) O femeie se trezeşte într-un spital londonez după un accident şi nu-şi mai aminteşte de schimbările din ultimii trei ani din viaţa ei.

3

4

3

STORI TELLING de Tori Spelling cu Hilary Liftin (Simon Spotlight, 24.95 $) Memoriile actriţei, de la copilăria la Hollywood şi serialul „Beverly Hills, 90210“ până la naşterea fiului ei.

3

2

4

DEAD HEAT de Joel C. Rosenberg (Tyndale, 24.99 $) În pragul unui război mondial, teroriştii plănuiesc asasinarea unui candidat înscris în cursa strânsă pentru preşedinţie.

1

4

IN DEFENSE OF FOOD de Michael Pollan (Penguin Press, 21.95 $) O carte-manifest care ne îndeamnă „Mâncaţi. Nu prea mult. Mai ales vegetale“.

4

12

5

7TH HEAVEN de James Patterson şi Maxine Paetro (Little, Brown, 27.99 $) În San Francisco, detectivul Lindsay Boxer şi Women’s Murder Club caută un piroman şi o adolescentă dispărută.

4

7

5

PREDICTABLY IRRATIONAL de Dan Ariely (Harper, 25.95 $) Un economist comportamental de la M.I.T. arată cum normele emoţionale şi sociale ne formează sistematic comportamentul.

6

5

6

A PRISONER OF BIRTH de Jeffrey Archer (St. Martin’s, 27.95 $) Un londonez sărac, învinuit de crimă de 4 dintre prietenii săi de la Cambridge, scapă din închisoare şi pregăteşte răzbunarea.

6

3

6*

LIBERAL FASCISM de Jonah Goldberg (Doubleday, 27.95 $) Această „istorie alternativă a liberalismului american... dezvăluie rădăcinile acestuia şi asemănările cu fascismul clasic“.

5

11

10

44

I AM AMERICA (AND SO CAN YOU!) de Stephen Colbert, Richard Dahm, Paul Dinello, Allison Silverman şi alţii (Grand Central, 26.99 $) Despre spiritul şi înţelepciunea unui fals învăţat din serialul Colbert Report al postului TV Comedy Central.

24

A THOUSAND SPLENDID SUNS de Khaled Hosseini (Riverhead, 25.95 $) O prietenie între două femei afgane pe fundalul celor 30 de ani de război.

7

8

7 8*

LUSH LIFE de Richard Price (Farrar, Straus & Giroux, 26 $) Un scriitor aspirant devine suspect în asasinarea prietenului său din Lower East Side.

7

3

8*

THE REASON FOR GOD de Timothy Keller (Dutton, 24.95 $) Un preot vorbeşte despre îndoielile comune şi apără credinţa în Dumnezeul creştin.

7

5

9

KILLER HEAT de Linda Fairstein (Doubleday, 26 $) Întrun august, Alexandra Cooper, un procuror adjunct din Manhattan, ia urma unui asasin în serie.

5

2

9

RETRIBUTION de Max Hastings (Knopf, 35 $) Conflictul dintre forţele navale şi cele aeriene în încercarea finală de a apăra Japonia, 1944-1945.

10

BLACK WIDOW de Randy Wayne White (Putnam, 24.95 $) În al 15-lea roman din seria Doc Ford, un şantajist ameninţă să dea publicităţii o casetă de la năbădăioasa petrecere de burlăciţe a finei lui Doc.

1

10

REAL CHANGE de Newt Gingrich cu Vince Haley şi Rick Tyler (Regnery, 27.95 $) Cum să construim o Americă mai bună, în viziunea fostului purtător de cuvânt al Casei Albe.

CHRIST THE LORD: THE ROAD TO CANA de Anne Rice (Knopf, 25.95 $) În a doua carte a lui Rice despre viaţa lui Hristos, Iisus îşi află destinul profetic.

8

3

11

COMMON WEALTH de Jeffrey D. Sachs (Penguin Press, 27.95 $) Un economist dă argumente pro colaborare globală pentru scopurile comune şi dezvoltare susţinută.

1

11*

HONOR THYSELF de Danielle Steel (Delacorte, 27 $) O actriţă de 50 de ani, rănită într-un atac terorist la Paris, trebuie să îşi reclădească viaţa.

11

4

12*

PHYSICS OF THE IMPOSSIBLE de Michio Kaku (Doubleday, 26.95 $) Fizicianul, unul dintre fondatorii teoriei corzilor, pune în discuţie fenomene posibile precum câmpurile de forţă, teleportarea şi călătoria în timp.

1

12 13

WORLD WITHOUT END de Ken Follett (Dutton, 35 $) Dragoste şi intrigă în oraşul medieval englez Kingsbridge şi catedrala sa, aflate în centrul romanului precedent al lui Follett, Pillars of the Earth.

12

24

13

TELL ME WHERE IT HURTS de Nick Trout (Broadway, 22.95 $) Un chirurg veterinar descrie noile progrese din medicina animală şi controversele asociate lor.

1

1

THE AGE OF AMERICAN UNREASON de Susan Jacoby (Pantheon, 26 $) Ultimii 20 de ani au însemnat revenirea antiintelectualismului american.

6

THE DARK TIDE de Andrew Gross (Morrow, 25.95$) După ce soţul îi moare într-o explozie, o femeie descoperă că era implicat în afaceri internaţionale dubioase.

14

9

14

9

LONE SURVIVOR de Marcus Luttrell şi Patrick Robinson (Little, Brown, 24.99 $) Singurul supravieţuitor al unei operaţiuni a Marinei în nordul Afganistanului descrie bătălia, pe camarazii săi şi cum au reuşit să scape de acolo.

38

DUMA KEY de Stephen King (Scribner, 28 $) Un freelancer din Minnesota se mută în Florida pentru a se recupera după un accident şi începe să creeze tablouri cu puteri misterioase.

15

11

15

14

4

1

10

10

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 22 martie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Selecţia editorilor Cărţi recente care ne-au stârnit interesul RETRIBUTION: The Battle for Japan, 1944-1945 de Max Hastings (Knopf, 35 $) În această povestire magistrală, Hastings descrie nebunia japoneză care a stârnit barbaria americană în teatrul de luptă din Pacific.

OUR STORY BEGINS: New and Selected Stories de Tobias Wolff (Knopf, 26.95 $) Aici se concentrează unele dintre cele mai bune lucrări ale lui Wolff, care revelează darul său de a evoca generozitatea experienţei americane.

NO END IN SIGHT: Iraq’s Descent Into Chaos de Charles Ferguson (PublicAffairs, ed. broşată, 17.95 $) Elaborând pe tema filmului său documentar din 2007 cu acelaşi nume, cronica despre incompetenţă a lui Ferguson este la fel de puternică şi emoţionantă.

THE STONE GODS de Jeanette Winterson (Harcourt, 24 $) În acest roman înspăimântător şi frumos în acelaşi timp, savanţii, comandanţii navelor spaţiale şi Robo sapiens se luptă cu dragostea, războiul şi soarta într-un viitor post-apocaliptic.

BONK: The Curious Coupling of Science and Sex de Mary Roach (Norton, 24.95 $) Roach îşi foloseşte scriitura perseverentă pentru a realiza o disecţie de laborator asupra sexului, iar rezultatul este o carte edificatoare foarte amuzantă.

BASTARD TONGUES: A Trailblazing Linguist Finds Clues to Our Common Humanity in the World’s Lowliest Languages de Derek Bickerton (Hill & Wang, 26 $) Un vechi specialist în domeniu ne relatează despre vânătoarea de dialecte creole şi pidginuri din ţinuturi îndepărtate.

ELEGY: Poems de Mary Jo Bang (Graywolf, 20 $) Suferinţa se transformă în artă în această colecţie tristă şi onestă, care are ca subiect moartea fiului poetei.

FROM HARVEY RIVER: A Memoir of My Mother and Her Island de Lorna Goodison (Amistad/ HarperCollins, 24.95 $) Goodison, un poet, aduce un tribut familiei şi Jamaicăi în această poveste complexă.

A STEP FROM DEATH: A Memoir de Larry Woiwode (Counterpoint, 24 $) Un accident grav îl face pe romancier să-şi întoarcă privirea spre capacitatea de îndurare şi spre eul interior.

Recenziile complete ale acestor cărţi şi ale altora sunt disponibile pe web la adresa: nytimes.com/books.

Tărâmul pustiit Cele mai recente poezii ale lui Jorie Graham sunt centrate pe posibilitatea dezastrului ecologic.

DE JAMES LONGENBACH

par terne – genul de remarci făcute la un dineu unde toată lumea e deja de acord cu ele.

Totodată, însă, impactul micilor momente – prunii înmugurind toamna – depinde de intersectarea timidităţii afectate, a curajului şi a înceţoşării. Scriitura cea mai captivantă a lui Graham tinde să se reveleze spre finalul poeziilor sale, atunci când un gest sugerând încheierea erupe brusc din limbajul ei mai degrabă de o imprezivibilitate obscură: „într-o zi o lebădă a apărut de nicăieri pe râul muribund, / ea / se simţea rău, dar plutea, iar ochiul simţea durerea ridicării ca să o capteze – eşti al meu / spuse vechea senzaţie, vreau / să încep să număr / din nou, am să număr ce îmi aparţine“.

Graham se gândeşte aici la poemul lui Yeats, Wild Swans at Coole, un poem despre îmbătrânire care este totodată un poem despre o catastrofă globală incipientă: „Toate s-au schimbat“. Să numere lebedele, să le observe îndeaproape este pentru Yeats un

IMP de 30 de ani, Jorie Graham a abordat întregul angrenaj uman – pe plan intelectual, global, domestic, apocaliptic –, mai degrabă decât să se axeze pe îngusta felie emoţională a acestuia rezervată de obicei poeziei. Ea vede poetul nu ca pe un cronicar al experienţei, ci ca pe un constructor al acesteia. Ca şi Rilke sau Yeats, ea îşi imaginează poetul ermetic ca pe o persoană

T

SEA CHANGE

Poems de Jorie Graham.

56 pag. Ecco/HarperCollins Publishers.

23.95 $.

publică, ca pe cineva care abordează cele mai stringente probleme politice şi filosofice ale timpului pur şi simplu scriind poezii.

O astfel de poezie este grandioasă când are succes. Când eşuează, este doar pompoasă. În Sea Change (Marea se schimbă), Graham vehiculează enunţuri grandioase („sfârşitul / lumii poate fi imaginat“, „peştii mor de foame în Marea Barieră de Corali“), dar din când în când gândirea ei poate părea înceţoşată, dicţia ei poate părea înşelător de imprecisă, ca atunci când scrie că dragostea este „ca ceva care pluteşte pe un lăstar / fragil dar perfect“. Cum reacţionăm la un poet care este categoric în privinţa Marii Bariere de Corali, dar evaziv când vine vorba despre ceea ce-i stă în faţa ochilor?

Sea Change este al unsprezecelea volum de poezii al lui Graham. Ca şi cele mai viguroase volume anterioare, The End of Beauty şi Swarm, este totodată contrariantă şi atrăgătoare. În The End of Beauty, Graham lasă spaţii goale în versuri („privind la ceea ce pune ______ în mişcare“), ca pentru a reda cât mai literal cu putinţă efortul extenuant de a adapta limbajul la lucruri. În Swarm, poeziile se fragmetează ocazional în două coloane simultane, ca pentru a ilustra inevitabila ambiguitate a limbajului. Dar poeziile lui Graham strunesc această ambiguitate mult mai subtil decât sugerează aceste gesturi formale parodiate cu lejeritate. Scriitura ei s-a distins mereu printr-o gregaritate teatrală, iar în The End of Beauty şi Swarm ea reuşeşte să scrie poezii mai puţin marcate de histrionism nestăpânit, mai precis focalizate, punând bariere în calea sintaxei ei mereu lipsite de pauza retorică dintre versuri.

Acest mariaj dintre artificial şi sublim poate fi semnul cel mai evident al moştenirii americane a lui Graham, iar poeziile din Sea Change îl afişează în mod deschis.

O dată în plus, cartea se evidenţiază printr-o gesticulaţie formală care pare totodată un subterfugiu şi o necesitate: poeziile pendulează violent între versuri lungi James Longenbach este autorul mai recentei „Draft of a Letter“, o antologie de poezii, şi a „The Art of the Poetic Line“, eseuri despre poezie.

FOTO: FRED R. CONRAD/THE NEW YORK TIMES

Graham pune în scenă o confruntare ambiţioasă între viziuni anihilatoare şi izbăvitoare asupra viitorului nostru.

care încep din marginea stângă a paginii şi versuri scurte aşezate în mijlocul paginii. Imaginaţi-vă citind acest pasaj în mijlocul unei pagini largi: … un lanţ suspendat în aer a cărui unică za doar pentru o clipă s-a transformat în gând, apoi timp, apoi timp greu, apoi fulgerător – şi apoi aruncându-vă privirea în marginea stângă pentru a întâlni acest lung vers singur: aer – o za de aer – & nu mai era nici o armată rămasă în picioare nicăieri.

Aceste salturi de la versuri scurte şi fragmentate la amplitudinea unui vers lung dă senzaţia eliberării de o constrângere, iar eliberarea pare magică atunci când întruchipează cea mai profundă dorinţă a lui Graham: de a se trezi într-o lume care nu mai e condamnată la dezastrul politic şi ecologic.

Sea Change nu este doar o carte despre sfârşitul lumii. Poeziile reflectă dificultatea de a citi semnele iminentului nostru sfârşit, iar provocarea lui Graham este de a-şi reimagina ceea ce pare moarte sigură ca fiind preludiul unei renaşteri. Când spune,

în poezia care dă titlul volumului, că pajiştile şi copacii sunt „personaje într-o / dramă / ne-negociabilă“, ea vorbeşte despre efectele iremediabile ale încălzirii globale: marea s-a schimbat. Dar Graham vrea ca soarta Marii Bariere de Corali să fie echivocă în aceeaşi măsură cu acel „ceva“ de la capătul crenguţei. Sintagma „schimbarea mării“ evocă de asemenea cântecul lui Ariel din Furtuna lui Shakespeare – cântecul care îi anunţă lui Ferdinand că tatăl său nu s-a înecat, ci a renăscut: „Tot ce-n el e pământean, / Negreşit se primeneşte. / Marea-şi cere a ei vamă / Şi-n scumpeturi îl destramă“. Aceste versuri au o influenţă capitală şi asupra poemului The Waste Land al lui T. S. Eliot, iar Sea Change este scena unei confruntări la fel de ambiţioase între viziuni anihilatoare şi izbăvitoare asupra viitorului nostru.

Cele mai atractive pasaje din Sea Change dau simultan senzaţia de măreţ şi de insignifiant: „Toamnă târzie & greşeala apare, prunul înmugureşte, doisprezece / muguri pe trei crengi / diferite, ceea ce pentru noi, personal, nu înseamnă nimic în primăvara care se apropie“. Sea Change ar putea apela mai des la astfel de momente: punctuale, concrete, mundane. Fără balastul lor, incapacitatea de a numi lucrurile pare timiditate afectată, iar curajoasele afirmaţii despre încălzirea globală

mod de a repune în drepturi viaţa obişnuită, şi la fel e şi pentru Graham. Cu excepţia faptului că Graham este suspicioasă în privinţa lucrărilor de precizie: pentru ea, ele apar ca „înstăpânire“, ca şi când a numi lumea cu precizie înseamnă a o încremeni, a-i nega orice posibilitate, a o înţelege greşit.

Această suspiciune este de apreciat din punct de vedere politic şi filosofic – mai ales dacă subiectul este sfârşitul lumii; nimeni nu vrea să fie Chicken Little. Dar este problematică din punct de vedere poetic, din moment ce poeziile se bazează pe precizie, iar cu un poet talentat ca Graham, evitarea preciziei nu trebuie să fie altfel decât precisă – o alegere conştientă de a părea confuz şi incomplet. De ce ar simula un poet inabilitatea de a găsi cuvintele exacte pentru lucrul de la capătul crenguţei? Sunt erorile de percepţie ale unui poet comparabile cu greşelile care au crescut temperatura Curentului Golfului, forţând un prun din Normandia să înflorească în anotimpul greşit? În loc să răspundă acestor întrebări, Graham doar le formulează, lăsându-se pe sine vulnerabilă; ceea ce se intenţionează a fi final deschis poate fi însă perceput, din nou, ca preţiozitate. Dar faptul că unele aspecte ale operei lui Graham sunt mai finisate decât altele pare în afara subiectului, deşi nu lipsit de atractivitate. Ceea ce contează, ca şi în cazul lui Ashbery şi al lui Glück, alţi doi poeţi care îşi pun la îndoială în mod constant termenii propriilor realizări, este conturul carierei – nu doar ce a făcut ea până acum, ci şi ceea ce inevitabil va face în continuare. Va exista „din nou un timp în care să facem“, scrie Graham, h „imaginatul paradis / uman“.

19

Raftul cu ediţii broşate NIXON AND MAO: The Week That Changed the World de Margaret

MacMillan (Random House, 17 $) Brodând pe marginea unor surse chineze recent făcute publice, MacMillan a scris prima istorie deplin documentată a modului în care Statele Unite şi China s-au „deschis“ una alteia în februarie 1972. Apropierea reflecta interesele convergente ale celor două ţări, fiind de natură să ajute ambii lideri în adresarea dificultăţilor din propria ţară. „Îmi place să negociez cu cei de dreapta“, remarca Mao. „Spun exact ceea ce gândesc“. Din punctul său de vedere, Nixon admira scrierile lui Mao, care „au mişcat o naţiune şi au schimbat lumea“.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

THIS HUMAN SEASON de Louise Dean (Harvest/Harcourt, 14 $) Desfăşurându-se

Săpt. în top

Săpt. aceasta

7 aprilie 2008

FICŢIUNE FORMAT DE BUZUNAR

Săpt. în top

1

NINETEEN MINUTES de Jodi Picoult (Washington 7 Square, 15 $) Urmările unui atac armat la un liceu dezvăluie lanţul slăbiciunilor dintr-un orăşel din New Hampshire.

1

I HEARD THAT SONG BEFORE de Mary Higgins Clark (Pocket, 7.99 $) O femeie se mărită cu un amic din copilărie suspectat de mai multe crime.

4

2

THE OTHER BOLEYN GIRL de Philippa Gregory (Touchstone, 16 $) Povestea unei intrigi de curte cu Henric al VIII-lea, Mary şi Anne Boleyn.

9

2

OBSESSION de Jonathan Kellerman (Ballantine, 9.99 $) Psihologul detectiv Alex Delaware cercetează o presupusă mărturisire pe patul morţii despre o crimă.

4

3

WATER FOR ELEPHANTS de Sara Gruen (Algonquin, 13.95 $) Un tânăr – şi un elefant – salvează un circ în perioada Marii Crize.

29

3

NAUGHTY NEIGHBOR de Janet Evanovich (Harper/HarperCollins, 7.99 $) În această reeditare, vecinul o implică pe Louisa Brannigan, secretar de presă zelos, în dispariţia unui porc.

4

4

THE FRIDAY NIGHT KNITTING CLUB de Kate Jacobs (Berkley, 14 $) Un grup de femei se întâlneşte săptămânal într-o mercerie din New York.

12

4

5

THE KITE RUNNER de Khaled Hosseini (Riverhead, 29 15.95 $ şi 14 $) Un afgan-american se întoarce la Kabul pentru a afla cum s-a descurcat un prieten din copilărie sub regimul taliban.

SACRED STONE de Clive Cussler şi Craig Dirgo 10 (Berkley, 9.99 $) În această reeditare a unei cărţi din 2004, Juan Cabrillo învinge teroriştii care vor să controleze un vechi meteorit radioactiv.

5

THE PILLARS OF THE EARTH de Ken Follett (New 19 American Library, 24.95 $ şi 20 $) Crimă, incendiu şi pofte trupeşti înconjoară construcţia unei catedrale. Crimă, incendiu şi pofte trupeşti înconjoară construcţia unei catedrale.

THE 5TH HORSEMAN de James Patterson şi Maxine 4 Paetro (Vision, 9.99 $) Detectivul Lindsay Boxer şi Women’s Murder Club investighează morţi inexplicabile la un spital din San Francisco.

6

THE ALIBI MAN de Tami Hoag (Bantam, 7.99 $) O fostă poliţistă căzută în dizgraţie cercetează o crimă legată de un grup de bărbaţi bogaţi din Palm Beach.

4

7

DEEP STORM de Lincoln Child (Anchor, 7.99 $) Un medic investighează bolile dintr-un centru de cercetare oceanică, posibil descoperitor al ruinelor Atlantidei.

4

EASTER EVERYWHERE: A Memoir de Darcey

Steinken(Bloomsbury, 14.95 $) Steinke, autoare a patru romane, descrie modul în care a crescut ca fiică a unui pastor luteran şi a soţiei sale care suferea de depresie, şi sentimentul de dezrădăcinare culturală care a derivat din acest lucru. „Încă din adolescenţă am trăit într-o lume în mare parte golită de divinitate“, scrie ea. „Dar acum văd că sacrul nu include numai biserici, ci şi spitale, autostrăzi,… magazinele de animale, peroanele de metrou … şi ploile torenţiale“.

FICŢIUNE FORMAT CLASIC

Ediţii broşate

în Belfastul agitaţilor ani 1970, cel de-al doilea roman al lui Dean ne face cunoştinţă, în capitole care alternează, cu o localnică al cărei fiu de 19 ani este închis la Long Kesh şi cu un soldat britanic pensionat care se angajează acolo ca gardian. „Cu o imparţialitate remarcabilă, ea evocă eforturile cotidiene ale englezilor, irlandezilor, protestanţilor şi romano-catolicilor de a încerca să-şi ducă viaţa în mod obişnuit în timp ce lumea din jurul lor o ia razna“, spunea criticul nostru, Paul Gray.

6

THIRTY-EIGHT WITNESSES: The Kitty Genovese Case de A. M.

7

ATONEMENT de Ian McEwan (Anchor, 14.95 $) O cro- 19 nică a dezintegrării vieţii idilice a unei familii engleze.

8

NO COUNTRY FOR OLD MEN de Cormac McCarthy 20 (Vintage, 14 $) În acest roman reeditat, necazurile se abat asupra unui bărbat din vestul Texasului, care găseşte 2 milioane de dolari obţinuţi din droguri – şi decide să-i păstreze.

8*

HIGH PROFILE de Robert B. Parker (Berkley, 9.99 $) Jesse Stone, şeful poliţiei din Paradise, Mass., investighează moartea gazdei unui talk-show controversat şi pe cea a unei tinere.

3

9

THE MEMORY KEEPER’S DAUGHTER de Kim Edwards (Penguin, 14 $) Decizia unui medic de a-şi interna într-un azil fiica nou-născută, când află că are sindromul Down, îi obsedează pe toţi cei implicaţi.

29

9

REVELATION de Karen Traviss (Del Rey/Ballantine, 7.99 $) În acest roman din seria Star Wars galaxia devine un câmp de luptă când puterile întunecate ale lui Jacen Solo cresc.

4

10

THE ALCHEMIST de Paulo Coelho (HarperOne, 13.95 $) Un tânăr cioban spaniol călătoreşte în Egipt în căutarea unei comori.

29

10

2

11*

THE GATHERING de Anne Enright (Black Cat/Grove, 21 14 $) O femeie de vârstă mijlocie încearcă să se împace cu sinuciderea fratelui ei; cartea a câştigat Man Booker Prize în 2007.

WHAT THE DEAD KNOW de Laura Lippman (Harper/HarperCollins, 7.99 $) O femeie susţine că e una din cele două surori dispărute misterios în urmă cu 30 ani.

11

ABSOLUTE FEAR de Lisa Jackson (Zebra, 7.99 $) Un detectiv din New Orleans urmăreşte un asasin în serie care are o legătură cu un azil abandonat.

2

12

THE GOOD HUSBAND OF ZEBRA DRIVE de Alexander McCall Smith (Anchor, 12.95 $) Al optulea volum din seria Agenţia de Detective Nr. 1.

12

ATONEMENT de Ian McEwan (Anchor, 7.99 $) O croni- 14 că a dezintegrării vieţii idilice a unei familii engleze.

13

THE ROAD de Cormac McCarthy (Vintage, 14.95 $) Un 29 tată şi un fiu călătoresc într-o Americă post-apocaliptică.

14

PEONY IN LOVE de Lisa See (Random House, 14 $) Dragoste, moarte şi fantome în China sec. XVII.

15

THE BOLEYN INHERITANCE de Philippa Gregory 16 (Touchstone, 16 $) Politică şi trădare la curtea lui Henric al VIII-lea.

16*

LOVE IN THE TIME OF CHOLERA de Gabriel García 25 Márquez (Vintage International, 14.95 $) Dragostea unui poet columbian faţă de o femeie este greu încercată.

Rosenthal (Melville House, 14.95 $) Rosenthal, fost editor la The Times între 1969 şi 1986, decedat în 2006, a scris această carte scurtă în 1964. Volumul se referă la un eveniment care părea că simbolizează tot ceea ce era în neregulă cu New York-ul contemporan: un atac de 30 de minute, terminat cu uciderea unei femei din Queens, la care au fost martori 38 de vecini, dintre care nici unul nu a chemat poliţia. Republicată într-o serie de lucrări clasice de jurnalism, această ediţie include o prefaţă de Samuel G. Freedman şi o introducere de Arthur Ochs Sulzberger.

SHROOM: A Cultural History of the Magic Mushroom

de Andy Letcher (Ecco/Harper Perennial, 14.95 $) Cele 209 specii de ciuperci magice sunt halucinogene şi ingredientul lor activ, psilocybina, este de aproape 100 de ori mai slab decât LSD. În această „adăugire încântătoare, jurnalistică a genului cunoscut drept jurnal de vacanţă“ (aşa cum i-a spus Dick Teresi în Book Review), Letcher prezintă ştiinţa şi istoria acestor ciuperci, demontând sistematic miturile care s-au dezvoltat în jurul lor. (Nu există nici o dovadă, de exemplu, că un cult timpuriu al ciupercilor a fost prima formă de religie).

MYSTERIES OF THE MIDDLE AGES: And the Beginning of the Modern World

de Thomas Cahill (Nan A. Talese/Anchor, 19.95 $) Ca şi alte cărţi din seria „de la marginile istoriei“, acest volum excelent alcătuit foloseşte indivizi – inclusiv, în acest caz, Hildegard von Bingen, Eleanor de Aquitania, Abelard, Giotto şi Dante – pentru a crea un portret viu al unei perioade. Un set diferit de indivizi medievali se află în centrul FOUR QUEENS: The Provençal Sisters Who Ruled Europe de Nancy Goldstone (Penguin, 15 $), antrenantă biografie colectivă a frumoaselor fiice ale Contelui de Provence din secolul XIII, fiecare dintre ele realizând mariaje de succes.

THE COMMUNIST’S DAUGHTER de Dennis Bock (Vintage Contemporaries,

14 $) Adevăratul Norman Bethune a fost un medic comunist canadian care a organizat primul serviciu mobil de transfuzie, în timpul războiului civil din Spania, şi care avea să moară câţiva ani mai târziu în timp ce lucra drept chirurg cu Armata Roşie chineză. Romanul lui Bock spune povestea lui prin intermediul scrisorilor trimise fiicei pe care Bethune nu a văzut-o niciodată (şi pe care, din punct de vedere istoric, nu a avut-o), ilustrându-l drept o figură rece, dominată de conflicte, în mare parte asemănătoare figurii aprige a tatălui prezbiterian de care se îndepărtase.

LOOK BOTH WAYS: Bisexual Politics de Jennifer Baumgardner (Farrar, Straus & Giroux, 14 $) Parte jurnal, parte manifest, această carte examinează întretăierea dintre feminism şi bisexualitate. Baumgardner pretinde că „faza de bisexualitate feminină agresivă“ actuală a apărut deoarece tinerele femei îşi doresc „libertate şi putere şi dragoste şi plăcere“.

17 18

4

14

SEAVIEW INN de Sherryl Woods (Mira, 6.99 $) Un bărbat şi o femeie se îndrăgostesc în oraşul lor natal.

TOM CLANCY’S ENDWAR de David Michaels 15* (Berkley, 9.99 $) După ce Arabia Saudită şi Iranul se dis-

2

6

trug reciproc într-un conflict nuclear, Rusia începe să-şi reclădească puterea militară.

THIGH HIGH de Christina Dodd (Signet, 7.99 $) Doi amorezi neobişnuiţi cercetează un şir de jafuri în New Orleans.

3

17

8

THE 6TH TARGET de James Patterson şi Maxine 11 Paetro (Grand Central, 14.99 $) Detectivul Lindsay Boxer şi clubul Women’s Murder investighează dispariţia câtorva copii în San Francisco.

SISTERS de Danielle Steel (Dell, 7.99 $) După o tragedie în familie, patru surori cu vieţi foarte diferite decid să împartă o reşedinţă în Manhattan.

18

KILLER SECRETS de Lora Leigh (St. Martin’s, 6.99 $) 3 Un agent sub acoperire de la Dep. Securităţii Naţionale se încurcă cu un membru al trupelor Seals din marină.

THE BOOK OF AIR AND SHADOWS de Michael Gruber 1 (Harper, 14.95 $) Scrisorile descoperite într-o carte rară iscă o cursă pentru găsirea unei piese inedite a lui Shakespeare.

DRY ICE de Stephen White (Signet, 9.99 $) Un asasin 19* scapă dintr-un spital de nebuni şi caută să se răzbune

MY SISTER’S KEEPER de Jodi Picoult (Washington Square, 14 $) O fată îşi dă în judecată părinţii după ce află că ei vor ca ea să-i doneze un rinichi surorii sale.

(Vintage International, 13.95 $) Marai, poet, dramaturg, romancier, eseist şi autor de jurnal, şi-a părăsit Ungaria natală în 1948 şi s-a sinucis în 1989. The Rebels, publicat prima dată în 1930, este piesa de deschidere a unei saga din mai multe volume despre o familie din oraşul său de baştină. Un fel de „graffiti unguresc“, are în centru patru colegi de liceu care se pregătesc de absolvire în timpul Primului Război Mondial.

IRISH COUNTRY DOCTOR de Patrick Taylor 20* AN (Forge/Tom Doherty, 14.95 $) Un doctor din Belfast ac-

20

4

16

19

urmăreşte trei elevi în an terminal care se chinuie într-un liceu din suburbiile din Maryland, pe părinţii acestora şi pe funcţionarul ocupat până peste cap cu admiterile la o nouă universitate populară, în timp ce toţi încearcă să supravieţuiască agitaţiei înscrierilor la facultate.

ELSA DIXLER

GAME de Christine Feehan (Jove, 7.99 $) 13* PREDATORY Un GhostWalker şi fost membru al trupelor Seals oferă adăpost unei femei care vrea să scape de trecutul ei.

THE REBELS de Sandor Marai. Tradusă de George Szirtes.

ACCEPTANCE de Susan Coll (Picador, 14 $) Cel de-al treilea roman al lui Coll

2

9

2

pe psihologul care a contribuit la internarea lui.

ceptă un post în satul Ballybucklebo, unde învaţă multe de la un medic bătrân.

1

20

THE FAITHFUL SPY de Alex Berenson (Jove, 9.99 $) Un ofiţer C.I.A. se întoarce din munţii Pakistanului ca să avertizeze asupra unui atac teororist.

6

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 22 martie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe nytimes.com/books.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

NONFICŢIUNE

Săpt. în top

Ediţii broşate

7 aprilie 2008

Săpt. aceasta

Săpt. în top

1

EAT, PRAY, LOVE de Elizabeth Gilbert (Penguin, 61 15 $) Călătoria de un an a unei scriitoare în căutarea propriei identităţi o poartă prin Italia, India şi Indonezia.

11

THE GLASS CASTLE de Jeannette Walls (Scribner, 115 15 $) Autoarea îşi aminteşte o copilărie bizară în timpul căreia ea şi fraţii ei s-au mutat de nenumărate ori.

2

THREE CUPS OF TEA de Greg Mortenson şi David Oliver Relin (Penguin, 15 $) Un fost alpinist clădeşte şcoli în Pakistan şi Afganistan.

12

I HOPE THEY SERVE BEER IN HELL de Tucker Max 25 (Citadel, 12.95 $) Reflecţiile unui Don Juan egocentric şi beţiv.

13

3

THE AUDACITY OF HOPE de Barack Obama (Three 13 Rivers, 14.95 $) Senatorul de Illinois propune ca americanii să depăşească divizarea politică.

THE OMNIVORE’S DILEMMA de Michael Pollan 30 (Penguin, 16 $) Urmărind hrana de la sursă până în farfurie, un jurnalist vorbeşte despre apetit şi conştiinţă.

4

JOHN ADAMS de David McCullough (Simon & Schuster, 20 $) O biografie a primului vicepreşedinte şi al doilea preşedinte al Statelor Unite.

14*

THE TIPPING POINT de Malcolm Gladwell (Back 188 Bay/Little, Brown, 14.95 $) Un studiu al epidemiilor sociale, cunoscute şi sub numele de obsesii.

5

DREAMS FROM MY FATHER de Barack Obama 88 (Three Rivers, 13.95 $) Senatorul povesteşte despre viaţa sa ca fiu al unui bărbat african şi al unei americane albe.

15

THE GOD DELUSION de Richard Dawkins (Mariner, 12 15.95 $) Un cercetător de la Oxford susţine iraţionalitatea credinţei în Dumnezeu.

6

MARLEY & ME de John Grogan (Harper, 13.95 $) Un editorialist şi soţia lui primesc lecţii de viaţă de la câinele lor nevrotic.

16

CHANGE YOUR BRAIN, CHANGE YOUR LIFE de Daniel G. Amen (Three Rivers, 15 $) Sfaturi pentru învingerea anxietăţii, a depresiei şi a furiei.

7

90 MINUTES IN HEAVEN de Don Piper cu Cecil 74 Murphey (Revell, 12.99 $) Un preot povesteşte experienţa lumii de dincolo pe care a avut-o după un accident.

17

GRACE (EVENTUALLY) de Anne Lamott (Riverhead, 4 14 $) Eseuri despre credinţă şi iertare.

8

21: BRINGING DOWN THE HOUSE de Ben 58 Mezrich (Free Press, 15 $; Pocket Star, 7.99 $) Cum 6 studenţi la M.I.T. au câştigat peste 3 mil. $ în cazinourile din Las Vegas; reeditare a unei cărţi din 2002.

18

THE BRAIN THAT CHANGES ITSELF de Norman Doidge (Penguin, 16 $) Un psihiatru despre abilitatea creierului de a se adapta, chiar şi după traume majore.

19*

FAIRTAX: THE TRUTH de Neal Boortz şi John Linder 6 cu Rob Woodall (Harper, 14.95 $) Un realizator radio şi un congresman american apără planul lor din 2005 pentru desfiinţarea taxelor federale pe venit şi a I.R.S.

20

HOW DOCTORS THINK de Jerome Groopman (Mariner, 15.95 $) Un doctor colaborator la The New Yorker descrie cum ajung medicii la un diagnostic.

60

31

2

9

INTO THE WILD de Jon Krakauer (Anchor, 12.95 $) 148 Obsesia unui bărbat pentru sălbăticie sfârşeşte tragic.

10

THE INNOCENT MAN de John Grisham (Delta, 16 $; 18 Dell, 7.99 $) Prima carte de nonficţiune a lui Grisham are ca personaj principal un om condamnat pe nedrept la moarte.

1

3

1

Sfaturi, Cărţi practice şi Diverse Săpt. aceasta

EDIŢII CARTONATE

Săpt. în top

Săpt. aceasta

EDIŢII BROŞATE

Săpt. în top

1

THE SECRET de Rhonda Byrne (Atria/Beyond Words, 23.95 $) Legea atracţiei ca o cheie pentru a obţine ceea ce vrei.

63

1

A NEW EARTH de Eckhart Tolle (Dutton, 24.95 $) Un 8 maestru spiritual ne învaţă să fim toleranţi ca să evităm conflictele şi suferinţa.

2

STOP WHIN ING, START LIVING de Dr. Laura Schlessinger (Harper/HarperCollins, 24.95 $) Cum să-ţi schimbi perspectiva ca să scapi de negativism.

2

2

THE POWER OF NOW de Eckhart Tolle (New World 23 Library, 14 $) Un ghid pentru dezvoltare personală şi iluminare spirituală.

3

HOW COME THAT IDIOT’S RICH AND I’M NOT? de Robert Shemin (Crown, 24.95 $) Un multimilionar împărtăşeşte din secretele celor superbogaţi. (†)

1

3

MARTHA STEWART’S COOKIES de Martha Stewart Living Magazine (Clarkson Potter, 24.95 $) Editorii revistei împărtăşesc 175 de reţete şi variante.

4

SKINNY BITCH de Rory Freedman şi Kim Barnouin 37 (Running Press, 13.95 $) Sfaturi din lumea modelingului pentru o dietă vegan.

5

WHAT TO EXPECT WHEN YOU’RE EXPECTING 354 de Heidi Murkoff, Arlene Eisenberg şi Sandee Hathaway (Workman, 13.95 $) Sfaturi pentru viitorii părinţi. (†)

6*

THE FIVE LOVE LANGUAGES de Gary Chapman 39 (Northfield, 13.99 $) Cum să-ţi comunici iubirea astfel ca partenerul tău să înţeleagă.

7

GETTING THINGS DONE de David Allen (Penguin, 19 15 $) Un consultant în eficienţă dă sfaturi despre cum să ţii stresul la distanţă organizându-ţi timpul mai bine.

8

MAKE MONEY, NOT EXCUSES de Jean Chatzky (Three Rivers, 13.95 $) Sfaturi pentru femeile cărora le lipseşte „încrederea financiară“.

9

YOU CAN HEAL YOUR LIFE de Louise L. Hay (Hay 21 House, 17.95 $ şi 14.95 $) Recomandările unui psiholog pentru recâştigarea încrederii şi a respectului de sine, prin autovindecare minte-trup.

10

THE SPEED OF TRUST de Stephen M. R. Covey în 6 colaborare cu Rebecca R. Merrill (Free Press, 15 $) Cum să cultivăm încrederea în politică, afaceri şi în relaţiile personale. (†)

4

BECOME A BETTER YOU de Joel Osteen (Free 23 Press, 25 $) Şapte secrete pentru a te bucura de viaţă.

5

THE THIRD JESUS de Deepak Chopra (Harmony, 24 $) Ce ne poate învăţa „Hristos cel cosmic“ despre trecutul religios al cuiva.

6

WOMEN AND MONEY de Suze Orman (Spiegel & 15 Grau, 24.95 $) Sfaturi pentru a evita o relaţie nesănătoasă cu banii, inclusiv un plan pe 5 luni pentru redresare financiară. (†)

7

YOU: STAYING YOUNG de Michael F. Roizen şi Mehmet C. Oz şi alţii (Free Press, 26 $) Principiile longevităţii şi cum să combaţi efectele îmbătrânirii.

8 9* 10

5

21

THE 4-HOUR WORKWEEK de Timothy Ferriss 17 (Crown, 19.95 $) Cum să îţi restructurezi viaţa ca să nu fie totul legat doar de muncă.

THE AGE OF MIRACLES de Marianne Williamson (Hay House, 22.95 $) O reaşezare psihologică şi spirituală a mijlocului vieţii, pentru ca acesta să fie o perioadă de reîntinerire şi nu o criză. (†)

4

HOW NOT TO LOOK OLD de Charla Krupp 11 (Springboard, 25.99 $) Sfaturi de la un fost beauty editor.

2

1

21

Ceea ce a fost În romanul lui Siri Hustvedt, trecutul îi bântuie pe un psihanalist şi un filosof.

DE SYLVIA BROWNRIGG

„C

EEA ce a fost nu ne părăseşte“, observă Erik Davidsen, povestitorul noului roman complex şi contemplativ al lui Siri Hustvedt, reflectând asupra urmelor lăsate de trecut asupra prezentului. Erik îşi aminteşte modul în care el şi sora lui, Inga, se jucau la ferma dărăpănată

THE SORROWS OF AN AMERICAN

de Siri Hustvedt.

306 pag. A Frances Coady Book/ Henry Holt & Company. 25 $.

a bunicilor din Minnesota când erau mici, inocenţi în faţa asocierilor lugubre pe care locul le avea în mintea tatălui şi a bunicilor lor, a căror energie dispăruse în perioada Marii crize economice. „E ciudat cum suntem cu toţii condamnaţi să repetăm lucrurile dureroase“, observă Erik, „dar am ajuns să privesc asta ca pe un adevăr“.

Psihanalist de formaţie, Erik a avut o multitudine de oportunităţi de a contempla acest lucru la alţii, dar acum impulsul vine din propria sa viaţă, în momentul în care el şi sora lui se confruntă cu moartea tatălui lor, Lars, un bărbat blând şi îndrăgit, care în cele din urmă părăsise ferma pentru a deveni profesor de istorie. Înapoi în locuinţa sa din Brooklyn, Erik cercetează jurnalul pe care l-a ţinut Lars în copilăria sa din Minnesota, pe parcursul experienţelor trăite în cel de-al doilea război mondial şi al vieţii sale de adult (pasajele evocative fiind extrase, aflăm într-o emoţionantă postfaţă, din scrierile tatălui decedat al lui Hustvedt). O scrisoare misterioasă găsită printre hârtiile lui Lars, care făcea referire la un secret păstrat multă vreme, îi determină pe Erik şi Inga să exploreze mai atent trecutul de imigranţi norvegieni al familiei, în încercarea de a descoperi sursa tristeţii tatălui lor.

Ei au de asemenea de luptat cu suferinţa şi neîmplinirea propriilor vieţi. Inga şi fiica sa adolescentă, Sonia, încă se mai confruntă cu coşmarul de a fi fost martore la evenimentele din 11 septembrie. Şi încă jelesc moartea lui Max, soţul lui Inga, romancier al cărui statut emblematic are anumite asemănări cu cel al soţului lui Hustvedt, Paul Auster.

Un jurnalist băgăreţ o hăituieşte pe Inga cu insinuări despre Max care

Noul roman al Sylviei Brownrigg, „Morality Tale“, va fi publicat luna viitoare în Statele Unite.

22

o fac să se întrebe dacă acest om carismatic şi plin de frământări nu cumva a dus cu el în mormânt anumite secrete importante.

Erik, recent divorţat şi locuind singur, devine din ce în ce mai prins în visare şi reverii despre tatăl lui. Deşi încă (în mod frustrant) reticent în legătură cu fosta soţie şi motivul despărţirii, vorbeşte pe larg despre ataşamentul neclar faţă de Miranda, chiriaşa lui de la etajul de dedesubt, o jamaicană cu o fetiţă vioaie de cinci ani şi prieten înspăimântător, care o manipulează. Observându-se cu aceeaşi atenţie cu care îşi observă pacienţii, Erik remarcă în legătură cu comportamentul său obsesiv necaracteristic faţă de Miranda: „Singurătatea a început să mă afecteze, să mă transforme într-un

artă şi nebunie, minte şi spirit ori alcătuirea eului.

The Sorrows of an American este o carte care te pune pe gânduri şi care oferă plăceri pe parcursul multor registre diferite. Descrierile realizate de Hustvedt ale experienţelor imigranţilor şi peisajului din Minnesota au o eleganţă scandinavă pe alocuri, în timp ce povestirea vieţii unui psihanalist din Brooklyn are o autenticitate subtilă. Autoarea se bucură – şi nu a ascunde asta – să descrie personaje intelectuale care îşi înţeleg vieţile şi prin lecturi sofisticate sau discuţii constructive. (Într-un pasaj dens, Inga vorbeşte plină de pasiune cu Erik despre noua ei carte, care va include „poveşti ale descoperirilor“ din vieţile lui Pascal, Descartes, Wittgenstein şi Kierkegaard, printre alţii).

Hustvedt a explorat mediul scriitoricesc şi academic din New York în ultimul său roman, What I Loved – de fapt, Leo Hertzberg, povestitorul-istoric de artă al acestei cărţi, apare pentru scurtă vreme la o petrecere dată de Inga în apartamentul ei – aici ea dovedindu-se încă o

O scrisoare îi determină pe moştenitori să cerceteze trecutul de imigranţi al familiei lor.

om pe care nu îl bănuiam. … Am crezut adesea că nimeni nu e ceea ce ne imaginăm, că fiecare dintre noi normalizează teribilele ciudăţenii ale vieţii interioare cu o diversitate de ficţiuni convenabile“. În The Sorrows of an American (Suferinţele unui american), Hustvedt examinează câteva dintre aceste ficţiuni personale, dovedind prăpastia dintre eurile publice şi cele personale ale personajelor sale – şi explorând modurile în care moartea ar putea închide această prăpastie, spre bine sau rău.

Filosof cultural respectat, Inga împărtăşeşte fascinaţia lui Erik pentru cercetarea interdisciplinară a funcţionării creierului, permiţând astfel eruditei Hustvedt să exploreze chestiuni mai ample legate de

dată un scriitor perfect, capabil de a îmbina idei complicate într-o intrigă interesantă.

Dacă romanul are vreo slăbiciune, aceasta este că secretele descoperite de Inga şi Erik nu dau naştere dramatismului sau semnificaţiilor la care sperau ei, inundând scenele de revelaţie cu un atmosferă de anticlimax. Acest lucru poate fi unul intenţionat – Hustvedt poate ne avertizează asupra nebuniei de a spera la soluţii clare pentru durerile trecutului – dar înseamnă şi că linia epică lâncezeşte cumva spre sfârşit. Într-una din scenele de final, pe măsură ce Erik continuă să se lupte cu depresia, la comemorarea morţii tatălui său, propriul său psihanalist, mai în vârstă, îi reaminteşte un citat din Hans Loewald: „Psihanaliza poate transforma stafiile în strămoşi“. Erik, posomorât şi plin de compasiune, are de înfruntat multe umbre care îi bântuie propria viaţă şi pe cele ale pacienţilor lui. Sarcina sa dificilă, atât acasă cât şi la muncă, este aceea de a încerca să calmeze măcar unele dintre aceste stafii – de a transforma, fără nici un risc, aceste figuri h spectrale în strămoşi.

FOTO: MARION ETTLINGER

Eseu Joe Queenan

O să fie şi un test Odiseea

UTORII independenţi caută tot timpul moduri de a mai face câţiva dolari în plus, aşa că, de curând, am încercat să scriu una dintre acele „Întrebări de dezbătut“ care apar pe spatele multor ediţii broşate. Ideea mi-a venit după ce am citit romanul Crima Olgăi Arbelina, de Andrei Makine, povestea neşansei unei emigrante rusoaice cu un fiu hemofil care îşi face apariţia în Franţa, după Al Doilea Război Mondial, sperând să-şi refacă viaţa. Deşi se zvoneşte că ar fi înrudită cu nefericiţii membri ai familiei regale care au fugit din cauza conflictului cu Lenin şi cu tovarăşii lui din bătrâna lor ţară, Olga îşi duce viaţa într-o continuă sărăcie şi suferinţă.

Firul narativ al romanului nu e chiar atât de greu de urmărit, aşa că, atunci când am ajuns la final, îmi făcusem deja o idee destul de clară că Olga nu avusese parte de o şansă corectă în viaţă. Cu toate acestea, m-am speriat când am ajuns

A

După căderea Troiei, lui Odiseu îi ia 10 ani să se întoarcă acasă. Din moment ce Troia se afla la o aruncătură de băţ de Grecia, credeţi că Penelopa ar fi trebuit să fie mai sceptică în privinţa explicaţiei oferite de soţul său pentru îndelungata-i întârziere – o clică de uriaşi canibali şi cu un singur ochi, un grup format doar din sirene ucigaşe, o vrăjitoare care preface marinarii în porci? Nu pare cumva toată povestea asta cam cusută cu aţă albă?

Atunci când descrie o femeie care poate preface, cu uşurinţă, un bărbat într-un porc, Homer critică oare bărbaţii în general? Sau doar pe marinari? Cunoaşteţi cumva personal asemenea femei? E vreuna pe care o cheamă Brandi? La ce oră iese ea din tură?

Dacă lui Odiseu i-a luat zece ani ca să facă o călătorie scurtă peste o microscopică întindere de apă, de ce toată lumea din Odiseea insistă că el e aşa de deştept?

Cum credeţi că sunt „Întrebările pentru cititori“ din multe ediţii broşate: ingenios de nebuneşti sau impardonabil de prosteşti? Dezbateţi subiectul. la coperta-spate şi am dat peste opt întrebări pregătite pentru cluburile de lectură care ar putea fi interesate să dezbată mai departe romanul. Întrebarea nr. 5 zicea aşa: „Olga a fost alungată din ţara ei natală de către bolşevici, a fost violată de un soldat, părăsită de soţul ei, tratată cu indiferenţă de către amant, drogată, abuzată sexual şi lăsată însărcinată de către fiul ei. Oare romanul dă vina pentru soarta Olgăi pe bărbaţii din universul ei? Cui consideri tu că-i aparţine vina?“.

La început, mi-am spus că această întrebare ar putea fi o întâmplare sau o scăpare, dar apoi am frunzărit un maldăr de romane care conţineau alte texte asemănătoare. Atunci a devenit limpede pentru mine că întrebările aparent aiuristice sunt o caracteristică a genului şi sunt intenţionat incluse pentru a zdruncina lumea mucegăită şi învechită a literaturii şi pentru a-i obliga pe cititori să gândească în mod neconvenţional.

Spre exemplu, ediţia din Anna Karenina publicată în colecţia Clasici a editurii Barnes & Noble conţine următoarea întrebare: „Poate Anna Karenina să fie citită oare ca o poveste moralizatoare, ca un avertisment împotriva adulterului?“. Ideea e continuată în altă întrebare: „Credeţi că divorţul şi încheierea unei noi căsătorii ar fi ajutat-o cumva pe Anna Karenina? Dacă Anna ar fi trăit în vremurile noastre, în ce mod ar fi fost diferită povestea ei?“.

Spre cinstea lor, cei de la Barnes & Noble îşi fac un obicei din a pune la încercare ipotezele cititorilor, uneori făcând-o într-un mod direct şi îndrăzneţ. De pildă, ediţia lor din Portretul lui Dorian Grey conţinea necumpătata întrebare: „Păcatul e oare urât sau frumos?“, în vreme ce Ethan Frome – acel roman imposibil de citit al lui Edith Wharton care se termină într-o pantă dezastroasă ce pur şi simplu trebuie citită pentru a putea fi crezută, deşi cartea e imposibil de citit – intra direct în miezul problemei cu următoarea întrebare: „Oare acest roman e prea crunt pentru a fi citit cu plăcere?“.

Am descoperit de îndată că există nişte website-uri care oferă liste de întrebări propuse pentru dezbateri în cadrul grupurilor de lectură, iar aceste site-uri sunt dominate de o ireverenţă fără pretenţii şi fără reţineri. Pe ReadingGroupGuides.com, cititorii

Joe Queenan scrie în publicaţiile Barron’s, The Los Angeles Times şi The Guardian ILUSTRAŢIE DE SEYMOUR CHWAST

Moby-Dick Obsesia Căpitanului Ahab faţă de balena albă duce la un dezastru maritim total în acest roman, căci răzbunătorul protagonist muşcă mai mult decât poate mesteca. Credeţi că Ahab ar fi trebuit să smulgă o pagină din Fălci şi să-şi ia pe urmă o barcă mai mare?

Roşu şi Negru

care poate că n-au surprins, de la început, toate nuanţele din Jurnalul Annei Frank sunt confruntaţi cu următoarea întrebare încuietoare: „Conducătorul nazist Adolf Eichmann a fost întrebat cum poate explica uciderea a şase milioane de evrei. Acesta a răspuns: «O sută de morţi sunt o catastrofă, un milion de morţi reprezintă o statistică». Am ajuns să tolerăm crimele mai uşor sau mai greu după ce Eichmann a făcut această remarcă?“.

Adesea, întrebările deviază de la subiectul cărţii, precum cea pe care am citit-o cu privire la Mândrie şi prejudecată: „Aţi văzut vreodată o ecranizare în care actriţa care joacă rolul lui Jane este, aşa cum şi-a imaginat Austen, cu adevărat mai frumoasă decât cea care o interpretează pe Elizabeth?

Cine n-o iubeşte pe Elizabeth Bennett?!!“.

Din când în când, o anumită întrebare pare să fi fost pusă doar pentru a testa vigilenţa cititorilor. Iată o asemenea mostră, din ediţia broşată a romanului Lady Macbeth, de Sarah Fraser King: „Thorfin Sigurdsson, supranumit Cel care hrăneşte corbii, mai întâi o răpeşte pe Gruadh de la tatăl ei pe când aceasta are 13 ani. De ce? Când îl revede ea pe Thorfin? Învaţă fata să aibă încredere în el?“.

Fără îndoială, aceste chestiuni pot fi dezbătute, aşa cum, conform tradiţiei, cei care îi hrănesc pe corbi sunt situaţi chiar sub dresorii de grifoni, în ierarhia caracterului îndoielnic. O întrebare mai relevantă e aceasta: Prin ce intrigi a reuşit Thorfin, Cel care hrăneşte corbii, să se strecoare într-o carte despre familia Macbeth? Dar tocmai acesta e aspectul esenţial al unor asemenea întrebări: să vireze într-o parte când noi ne-am aştepta să se îndrepte în cealaltă.

Din moment ce îmi stă în fire să fac treburi complicate, m-am hotărât să-mi încerc norocul scriind propriile mele liste de întrebări neconformiste pentru dezbaterile de lectură, ca să văd dacă vreo editură mi-ar cumpăra marfa.

Iată câteva exemple:

Protagonistul lefter al acestei cărţi n-are la îndemână decât două cariere posibile: soldat sau preot. În zilele noastre, oamenii săraci au nenumărate posibilităţi când îşi aleg cariera: instructor personal, consultant, o slujbă într-un cabaret. Dacă Stendhal ar scrie în prezent, ce culoare credeţi că ar folosi pentru a reprezenta o carieră de manager într-o firmă de administrare a fondurilor de investiţii? Vi se pare că verdele albăstrui iese cu totul din discuţie?

La răscruce de vânturi Aţi văzut ecranizarea cărţii? Nu vi s-a părut că Laurence Olivier era prea bătrân ca să joace acel rol? Mie zău că da.

Nu l-am considerat niciodată prea arătos, voi ce ziceţi?

Dacă Heathcliff s-ar fi îndrăgostit de Jane Eyre sau de Elizabeth Bennett în loc de Cathy, credeţi că i-ar mai fi ars casa?

Dacă Heathcliff ar trăi în zilele noastre, ar pomeni oare moartea lui Cathy pe pagina lui de pe Facebook şi şi-ar schimba cumva statusul de la categoria relaţii în „E mai complicat“?

În căutarea timpului pierdut Acest roman are 4.000 de pagini, în care, totuşi, nu se întâmplă niciodată nimic. E aceasta cumva maniera lui Proust de a face o remarcă la adresa societăţii franceze?

Credeţi că această carte ar fi fost mai interesantă dacă Swann ar fi fost înlocuit cu Thorfin Sigurdsson, Cel care hrăneşte corbii?

Sincer vorbind, credeam că încep să fac progrese cu întrebările mele. Dar apoi am dat peste următoarea întrebare pe coperta volumului The Strange Case of Dr. Jekyll and Mr. Hyde: „Ce idee vă faceţi după înfăţişarea lui Hyde? (E scund şi uşor diform). Cum credeţi că ar fi fost mai bine să fie descris: înalt şi supermusculos, obez şi depravat sau palid şi cadaveric? De ce? (Sau de ce nu?) Există oare vreo semnificaţie aparte sau vreun motiv pentru înfăţişarea lui Hyde?“ Atunci m-am hotărât să las baltă toată povestea. Eram un pitic printre uriaşi. Oamenii ăştia mă depăşesc cu vârf h şi îndesat.

23

Pro Editură De la un preşedinte la altul, pornind de la Washington, ajungând la George W. Bush, „vizitându-I“ pe Roosevelt, Kennedy şi ceilalţi, vom cunoaşte două secole de pasiuni la vârful puterii americane, fără a părăsi saloanele faimoaselor conace sudiste, unde dictatura este la ea acasă.

C LECŢIA

Universuri secrete În ritmul alert al lui Jean-Luc Hees, în paginile cărţii se îmbină istoria oficială şi neoficială a Statelor Unite, politica internaţională şi viaţa de zi cu zi a preşedinţilor americani şi a Primelor Doamne.

Istoria Casei Albe se impune prin ton şi seriozitate. Această carte este mai întâi o frumoasă şi necesară lecţie de democraţie. Cititorul, pătrunzând în cea mai bine păzită clădire din lume, va avea satisfacţia să descopere leagănul democraţiei, ţara cea mai puternică din lume şi oamenii care o conduc, fără perdeaua comunicatelor de presă şi a pozelor oficiale.

Lucrarea lui Jean-Luc Hees ne introduce în realitatea unei entităţi, ale cărei decizii ne influenţează viaţa.

Disponibilă în librării şi pe www.proeditura.ro