NYTBR 15 | 21 aprilie 2008

Preţ: 2,5 lei

Ediţia în limba română, nr. 15 – 21 aprilie 2008 (următorul număr apare în 12 mai)

BRIAN CRONIN

Noii oameni din Dublin THE JOURNEY HOME de Dermot Bolger. 242 pag. University of Texas Press. 24.95 $.

„Veneam de nicăieri şi am descoperit că nu ne simţeam acasă nicăieri altundeva“, spune Francis Hanrahan, tânărul erou agitat din The Journey Home (Drumul spre casă), un roman tulburător de frumos al lui Dermot Bolger. Acel „nicăieri“ la care face referire este suburbia din Dublin pe care, cu amar sau chiar cu silă, o numeşte casă.

GEOR GE PAC K E R : MOART E A U N E I I U B I RI Î N I RA K PAGINA 7

|

de Terrence Rafferty

Francis – căruia i se spune şi Francy, iar cel mai des, Hano – locuieşte acolo împreună cu părinţii şi, uneori, cu amicul său şmecher, Shay, căruia îi place să se gândească la tinerii acestui oraş mohorât ca fiind „copiii purgatoriului“. Nicăieri? Purgatoriu? Ce s-a întâmplat cu ţara de origine idealizată în amintirile imigranţilor irlandezi din Statele Unite, Anglia, Europa sau alte locuri din lume pe unde au mai ajuns? Pentru numele lui Dumnezeu, nicăieri este locul unde se întoarce John Wayne în „The Quiet Man“?

Continuare în pagina 8 GE O F F RE Y W H E ATC RO F T: ESEURI L E LUI TONY J UDT PAGINA 12

21 aprilie 2008

6

13

Ficţiune & Poezie 1

12

15

9

Easy Money, High Rollers, and the Great Credit Crash de Charles R. Morris Recenzie de Floyd Norris 17

18

NOTES FROM THE AIR:

Selected Later Poems de John Ashbery Recenzie de Langdon Hammer

Nonficţiune 5

MARIE-THÉRÈSE, CHILD OF TERROR:

The Fate of Marie Antoinette’s Daughter de Susan Nagel Recenzie de Valerie Steiker 7

I LOST MY LOVE IN BAGHDAD:

A Modern War Story de Michael Hastings Recenzie de George Packer 10

NEGRO WITH A HAT:

The Rise and Fall of Marcus Garvey de Colin Grant Recenzie de Paul Devlin

THE SILVER SWAN

de Benjamin Black Recenzie de Marilyn Stasio 19

DOG MAN:

An Uncommon Life on a Faraway Mountain de Martha Sherrill Recenzie de Karl Taro Greenfeld

OLIVE KITTERIDGE

de Elizabeth Strout Recenzie de Louisa Thomas 13

THE TRILLION DOLLAR MELTDOWN:

DICTATION: A Quartet

de Cynthia Ozick Recenzie de Christopher Benfey

WALL STREET:

America’s Dream Palace de Steve Fraser

WILD NIGHTS!

Stories About the Last Days of Poe, Dickinson, Twain, James, and Hemingway de Joyce Carol Oates Recenzie de Brenda Wineapple 6

REAPPRAISALS:

Reflections on the Forgotten Twentieth Century de Tony Judt Recenzie de Geoffrey Wheatcroft

THE JOURNEY HOME

de Dermot Bolger Recenzie de Terrence Rafferty 4

19

Eseu 22

Reţete pentru dezastru de Paul Greenberg

Articole & Bestselleruri 3

Editorial

16

Bestselleruri ediţii cartonate

16

Selecţia editorilor

16

TBR: Din culise

20

Bestselleruri ediţii broşate

20

Raftul cu ediţii broşate

MATERIALE GRAFICE

Recenzie de Steven Heller The New York Times Book Review, ediţia în limba română (ISSN 1937-920X) apare săptămânal, publicat de Universe Publishing House Inc. Copyright © 2008 The New York Times. All Rights Reserved. Toate drepturile rezervate. Redactor-şef: Virginia Costeschi; Traducători: Cristiana Vişan, Ioana Chira, Mihai Paraschiv, Ştefan Bodea, Cătălin Pruteanu, Melania Sârbu; Proofreading: Anda Ciurte; Sales: virginia@edituraunivers.ro; PR: ARENA Communications; Machetare şi pre-press: Antal Angyal, CMYK Pro, Budapesta; Tipar: GRASPO CZ

2

Editorial

YANN ARTHUS-BERTRAND

PÃMÂNTUL VÃZUT DIN CER Un portret aerian al planetei 440 pagini Albumul de fotografie cel mai bine vândut din lume 3 milioane de exemplare vândute coediþie cu 24 de þãri

O adevărată enciclopedie a Pământului, ilustrată cu fotografii excepţionale: 440 de pagini de fotografie şi text.

Statisticile, datele şi măsurătorile de ultimă oră referitoare la populaţie, schimbări climatice, transformări ale mediului, geopolitică şi ecologie fac din acest album un instrument de lucru pentru specialişti, adresându-se în acelaşi timp marelui public îndrăgostit de imagini.

Mesajul celebrului fotograf Yann Arthus Bertrand, dincolo de frumuseţea ireală a fotografiilor aeriene, este de o extraordinară luciditate: suntem locuitorii unei planete frumoase, dar fragile, de care trebuie să avem grijă pentru că este singura noastră resursă pentru viitor. Textele sunt scrise de specialişti internaţionali în domenii de mare actualitate, precum încălzirea globală, mediul, dezvoltarea durabilă, finanţarea progresului economic în ţările nedezvoltate.

• Pentru o eco-economie • Populaţia mondială şi mediul • Peisaje urbane, peisaje ale urbanităţii • Agriculturile lumii: preţul viitorului nostru • Apa: patrimoniul omenirii • Biodiversitatea, o chestiune de supravieţuire • Mări şi oceane: marea alertă • Clima viitorului... Îndoieli şi certitudini • Reinventarea energiilor lumii • Dezvoltarea durabilă • Micro-creditul şi viitorul populaţiei sărace • Antarctica, un continent al speranţei

20 % re ce u d re

Veniţi la Libraria NOI în perioada 21 aprilie - 27 aprilie, cu acest exemplar din New York Times Book Review, şi veţi putea cumpăra cel mai bine vândut album de fotografie din lume cu o reducere de 20% din preţul cărţii. Reducerea este valabilă • numai la Librăria NOI din Bucureşti (Sala Dalles), Bd. N. Bălcescu nr. 18 • numai cu New York Times Book Review • numai în perioada menţionată

George Packer, a cărui recenzie la volumul lui Michael Hastings, I Lost My Love in Baghdad, poate fi găsită la pagina 7, este scriitor până în măduva oaselor: face parte din echipa editorială a The New Yorker şi este autor a două romane, trei cărţi de nonficţiune şi al unei piese de teatru. Cu câţiva ani în urmă, a scris o uimitoare istorie a propriei familii, Blood of the Liberals, însă este cel mai bine cunoscut pentru scrierile sale despre Irak, nu numai în The New Yorker, ci şi în cartea The Assassins’ Gate, iar acum în piesa de teatru Betrayed.

Ultima oară când a fost la Bagdad, Packer a avut o discuţie scurtă cu prietena lui Hastings, Andi Parhamovich, angajată a National Democratic Institute; a petrecut, de asemenea, câteva ore discutând cu alţi membri ai N.D.I.. După moartea lui Parhamovich, institutul a trebuit să decidă dacă rămâne în ţară sau nu, iar comitetul de conducere i-a cerut şi lui Parker opinia. „Tot ce am putut face“, a spus el într-un mesaj e-mail către Book Review, „a fost să povestesc ce mi-a spus personalul irakian: că ştiau cu toţii dinainte despre toate pericolele, trăiau cu ele zilnic şi erau hotărâţi să-şi continue lucrul ca activişti ai societăţii civile şi instructori ai democraţiei, indiferent dacă americanii rămâneau sau nu“. National Democratic Institute a decis în ultimă instanţă să părăsească ţara, însă continuă să-i susţină pe acei curajoşi irakieni.

Editorii

Online

PODCAST: Programaţi pentru această săptămână sunt George Packer, care va vorbi despre memoriile lui Michael Hastings din Bagdad; Brenda Wineapple, care va aduce în discuţie Wild Nights! a lui Joyce Carol Oates şi Dwight Garner, cu noutăţile despre bestselleruri. Sam Tanenhaus, editorul Book Review, este gazdă.

PAPER CUTS: Blogul The Book Review abordează subiecte legate de cărţi şi alte materiale tipărite.

FIRST CHAPTERS: Extrase din Wild Nights! a lui Joyce Carol Oates; Dictation de Cynthia Ozick şi altele.

BOOKS UPDATE E-MAIL: Primiţi în fiecare vineri un sumar al recenziilor cărţilor nou apărute. nytimes.com/books ILUSTRAŢIE DE JOE CIARDIELLO (SUS) ŞI CHRISTOPH NIEMANN

3

Când lumina păleşte Joyce Carol Oates imaginează ultimele momente din cinci vieţi literare diferite.

DE BRENDA WINEAPPLE

C

ONFORM stereotipului popular în privinţa scriitorilor – acriţi, frustraţi, alcoolici şi furioşi –, Joyce Carol Oates nu se ridică la înălţimea aşteptărilor. Autoare a mai mult de 50 de lucrări de ficţiune, neobosită recenzentă, creatoare de eseuri, piese de teatru, jurnale şi, sub două pseudonime, de thrillere psihologice, Oates nu doar că sfidează astfel de stereotipuri, ci le contrazice, aşa cum a recunoscut tacit când a prăvălit ironicul termen de laudă al lui Freud,

WILD NIGHTS!

Stories About the Last Days of Poe, Dickinson, Twain, James, and Hemingway de Joyce Carol Oates.

238 pag. Ecco/HarperCollins Publishers.

24.95 $.

„patografie“, asupra biografiilor de scriitori care abundă în disfuncţionalităţi.

Dar disfuncţionalitatea este subiectul ilariantei şi tulburătoarei ei antologii recente, Wild Nights! (Nopţi nebune!). Cu un titlu împrumutat de la înflăcăratul poem de dor al lui Emily Dickinson („Nebune nopţi! / De te-aş simti, / Nebune nopţi / Somptuase-ar fi!“), aceste povestiri imaginează cu ingeniozitate ultimele zile (sau nopţi) în privinţa cărora există mărturii, din viaţa lui Dickinson şi a altor patru scriitori: Edgar Allan Poe, Mark Twain, Henry James şi Ernest Hemingway. Este o bijuterie literară – o patografie, de fapt – despre creativitate, despre vârstă şi despre complicata relaţie, dominată de anxietăţi, dintre cele două. („Dimineţile în care scrisul nu vrea să curgă sunt dimineţi lungi“, declară personajul Hemingway al lui Oates în ziua morţii). În Grandpa Clemens & Angelfish, 1906, întâlnim un Mark Twain de 70 de ani, sătul de a-şi interpreta propriul personaj spre amuzamentul nenumăratelor „cucoane tapiţate“. Înfiorat de teama că nu va reuşi să-şi termine ultimul opus magnum – aşa cum s-a şi întâmplat –, Twain se consolează cu adoraţia tinerelor şcolăriţe, care îi amintesc de fiica sa decedată, Suzy. Le obţine admiterea la un exclusivist Aquarium Club, unde este singurul membru adult, le numeşte propriii lui peşti-îngeri şi le oferă mici broşe smălţuite, mici trataţii ca, de exemplu, un ceai la Plaza Hotel, bilete la „Lacul lebedelor“ şi un şuvoi de scrisori uşor libidinoase. În semn de recunoştinţă, fetele îi redau uşurinţa cu care scria odată, sau cel puţin aşa visează el. „Nimeni nu înţelege cum trebuie să muncească un scriitor, chiar unul aclamat şi foarte bine vândut“, strigă el. Dar atunci când Tataie Clemens descoperă că ultimul său peşte-înger răsfăţat este în realitate o fată coaptă de 16 ani, el refuză să mai răspundă scrisorilor ei tot mai plângăreţe. Anorexică, fata se înfometează pentru a arăta mai tână-

Brenda Wineapple este autoare a cărţii „Hawthorne: A Life“. Noua sa carte, „White Heat: The Friendship of Emily Dickinson and Thomas Wentworth Higginson“, va fi publicată în august în Statele Unite.

4

Ernest Hemingway şi soţia sa, Mary, într-un safari, în 1953. ră, cu oasele încheieturilor proeminente ca la o vrăbiuţă, din cauza malnutriţiei.

Căci, nu vă lăsaţi înşelaţi, Wild Nights! este de asemenea şi o colecţie de alegorii moralizatoare despre puterea sexuală. În The Master at St. Bartholomew’s Hospital, 1914-1916, Henry James al lui Oates îşi află inspiraţia printre cei tineri şi suferinzi, chiar dacă într-un mod mai util decât Twain. Gentleman impunător de 71 de ani, comportându-se cu „un soi de precauţie stânjenită“, aşa cum notează Oates cu maliţiozitate, „ca Hopa-Mitică îngrijorat de o răsturnare bruscă“, James este voluntar civil în Londra, îngrijindu-se de infirmii proaspăt întorşi de pe front. Ispăşindu-şi vina de a se fi eschivat de la înrolare în timpul Războiului Civil american, sub pretextul unei aşa-zise afecţiuni la coloană („secretul primei tinereţi a Maestrului“), el distribuie fructe, ciocolată şi volume subţiri de Tennyson şi Browning (a decis să-l omită pe Whitman) combatanţilor mutilaţi din Salonul 6, care îl ştiu doar ca pe un bătrân gentleman voluntar. Dar prezenţa acestor bărbaţi sângerânzi, băieţi de fapt, din Newcastle, Liverpool şi Margate, îl revigorează, îl stârnesc şi în final îl catapultează pe Maestru într-un paradis de senzaţii fizice plăcute şi bunătate morală.

Descriind stagiul lui James la spital cu o atenţie neabătută şi aproape voluptuoasă pentru ulceraţii supurânde şi carne cangrenată, Oates îl critică făţiş ca practicant anemic al unei arte pline de afectare: „În toată proza Maestrului, nici măcar o singură ploscă urinară“. Dar acum, îmbujorat şi plin de zel, James mătură podelele spitalului, în timp ce Oates insinuează că stilul său „ornat şi fin ţesut“ ar putea avea şi el nevoie de o mătură bună. Iar atunci când se joacă cu sentinţele oraculare („Arta e lungă şi orice altceva este accidental şi lipsit de importanţă“) pe care James le presară în jurnalul său spre dezamăgirea „biografilor deceniilor ce aveau să urmeze“, Oates sugerează că adevărata substanţă a artei – „Mirul şi Mocca Minţii“, într-una din formulările lui Dickinson – va scăpa până şi celui mai scrupulos erudit. „Cea mai reală dintre vieţi trebuie întot-

deauna să fie una ascunsă“, spune personajul Hemingway din Papa at Ketchum, 1961, în timp ce-şi încarcă noua carabină. Aici Oates inventează, într-un surogat de limbaj hemingwayan, ultimele gânduri paranoice ale lui Tăticu’ – gânduri la care numai un confrate scriitor ar fi putut avea acces. Iar în suprarealistul capitol Poe Posthumous; or, The Light-House ea porneşte de la o povestire neterminată a lui Poe, scrisă ca un jurnal fictiv, şi o recreează ca pe propriul jurnal febril al poetului, început, în mod simbolic, în chiar ziua morţii sale. În Wild Nights!, se prea poate ca arta să fie lungă, dar moartea este într-adevăr aproape, iar oamenii sunt chinuitor de enigmatici. Nicăieri nu e asta mai adevărat decât în EDickinsonRepliLuxe, povestirea cu cea mai nestăvilită imaginaţie dintre toate. Cu o putere de pătrundere amuzantă, Oates o recreează pe Emily Dickinson ca pe un manechin computerizat, unul dintre numeroasele exemplare de artişti faimoşi, atleţi şi reîncarnări pe care americanii şi le vor putea cumpăra pentru propria plăcere sau pentru uz casnic în viitorul nu prea îndepărtat. Dar, atunci când un cuplu fără copii din suburbia unui mare oraş, familia Krim, cumpără replica lui Dickinson, la scară redusă şi cu un rabat de preţ de 20 %, ei devin rapid obsedaţi de creatura cu figură de pasăre, la fel ca generaţii întregi de biografi, critici şi admiratori. O creatură ascunsă, tăcută şi vicleană, o adevărată enigmă despre care se ştiu puţine lucruri, Dickinson vorbeşte în ghicitori, răspunzând fără a se implica deloc la cerinţele doamnei Krim şi ignorându-l în mare măsură pe domnul Krim, care, într-o izbucnire de furie erotică, o asaltează într-o noapte de frustrare, cam la fel cum au procedat interpreţii schematizându-i opera în analize erudite. Şi totuşi, această Dickinson îi aparţine cu adevărat lui Joyce Carol Oates, care, ea însăşi în vârstă de aproape 70 de ani, o reinventează cu compasiune şi ironie pe poetă şi pe ceilalţi artişti muritori şi evanescenţi, acele „Noduri Strălucitoare de Apariţii“, în cuvintele lui Dickinson, citate de Oates, pâlpâind dincolo de h înţelegerea noastră.

FOTOGRAFIE DIN BIBLIOTECA JOHN F. KENNEDY

Despre o fată Fiica Mariei Antoaneta, de la viaţa aleasă la închisoare şi exil.

DE VALERIE STEIKER A unicul copil al lui Ludovic al XVI-lea şi al Mariei Antoaneta care a supravieţuit Revoluţiei Franceze, MariaTereza-Charlotte de Bourbon a ocupat un loc extraordinar în istorie. Surprinzător, nu s-au scris prea multe despre ea; este respinsă constant de numeroşii biografi ai mamei sale ca fiind, pe rând, „insuportabil de arogantă“, „ursuză“, „morocănoasă“ şi

C

MARIE-THÉRÈSE, CHILD OF TERROR

The Fate of Marie Antoinette’s Daughter de Susan Nagel.

Ilustrat. 418 pag. Bloomsbury. 39.99 $.

chiar (din partea causticului Stefan Zweig) „inertă mental“. Aceasta este fata care, atunci când a fost întrebată cum s-ar simţi dacă Maria Antoaneta ar urma să moară, a răspuns: „Aş fi foarte bucuroasă, pentru că aş putea face ce-mi doresc“. Doar Napoleon a fost acela care, întors din Elba pentru o sută de zile, a avut ceva frumos de spus despre fiica regelui decedat, numind-o „singurul bărbat din familie!“. În Marie-Thérèse, Child of Terror (Maria-Tereza, copilul terorii), autoarea volumului Mistress of the Elgin Marbles, o biografie a contesei scoţiene Mary Nisbet, înfruntă provocarea de a transforma această figură istorică, în mare parte necunoscută şi în aceeaşi măsură antipatică, într-un subiect biografic plin de viaţă. Pentru a evoca începuturile Mariei-Tereza în amurgul vechiului regim, Nagel plasează toate anecdotele obişnuite, inclusiv cuvintele faimoase cu care Maria Antoaneta (mult prea conştientă că, sub legea salică, doar un urmaş de gen masculin ar putea să garanteze succesiunea soţului ei) a întâmpinat naşterea fiicei sale la Versailles, în decembrie 1778: „Un fiu ar fi fost proprietatea Statului. Tu vei fi a mea“.

Din copilăria timpurie, purtarea MarieiTereza a reflectat-o pe cea a mamei sale, fie că se îmbrăca într-o versiune în miniatură a marelui panier (uriaşa fustă cu cercuri care, notează autoarea, „avea aceeaşi greutate ca ea însăşi“) ori zburda prin grădinile bucolice ale Micului Trianon, în concordanţă cu interpretarea elegantă, chiar dacă eronată, a lui Rousseau. Desigur, a imita cea mai la modă – şi cea mai denigrată – femeie a epocii avea părţile proaste, mai ales pentru că MariaTereza moştenise toată aroganţa mamei sale, dar nici un pic din carisma acesteia.

Pentru a contracara toate exemplele consemnate de aroganţă ale Mariei-Tereza – la 6 ani, a scris Antonia Fraser, Maria-Tereza răspundea unui compliment al unei baronese

Valerie Steiker este editor cultural la Vogue şi autoare a „The Leopard Hat: A Daughter’s Story“.

ILUSTRAŢIE DE HULTON ARCHIVE/GETTY IMAGES

aflate în vizită spunând: „Sunt încântată că... mă găsiţi astfel, dar sunt uimită să vă aud spunând-o în prezenţa mea“ – Nagel parafrazează adesea astfel de replici, mai degrabă decât citându-le direct. Deşi Nagel recunoaşte că subiectul „putea fi indiscutabil dificil“, extrage poveşti care descriu o personalitate martirică – de exemplu, o vizită la o mănăstire în timpul căreia Maria-Tereza „părea a fi un îngeraş“. În vreme ce impulsul unui biograf de a empatiza cu subiectul este condamnabil, dorinţa lui Nagel de a o umaniza pe Maria-Tereza o împinge să facă unele presupuneri neconvingătoare despre viaţa interioară a Madame Royale. Neam putea întreba cum, de exemplu, la 13 ani, „a devenit conştientă“ Maria-Tereza „de faptul că ceilalţi conducători ai Europei... îi ridiculizau tatăl pentru renunţarea lui tacită şi că acum era privit ca o ruşine a suveranilor europeni“.

Nagel nu susţine această afirmaţie.

Abordarea autoarei funcţionează cel mai bine atunci când simpatiile ei se aliniază la presiunea evenimentelor istorice. În vreme ce forţele revoluţionare iau avânt şi monarhia e din ce în ce mai asediată, tânăra Maria-Tereza apare ca o figură hotărâtă, încercând să fie o consolare pentru părinţii ei, după ce fuga prost plănuită la Varennes se termină cu un dezastru, adaptându-se cu graţie la noua existenţă a familiei în închisoarea Temple, îmbrăcându-şi mai tânărul frate în haine de închisoare, din cauza că mama ei nu are puterea să o facă.

Maria-Tereza şi-ar fi putut schimba radical felul de a fi din momentul în care viaţa ei a luat o cale ascendentă, dar în schimb, aşa cum arată Nagel, s-a agătaţ mai tare de tre-

cut. Faptul că fost închisă timp de trei ani, patru luni şi cinci zile, vreme în care a auzit din vorbele strigate de un om pe stradă despre condamnarea la moarte a tatălui ei şi le-a spus adio fratelui, mamei şi mătuşii, a avut un efect profund asupra adolescentei care, vinovată doar prin asociere, a fost eliberată în cele din urmă de Directoratul temător în sânul familiei sale din Austria, la schimb cu câţiva prizonieri francezi.

Deşi, din acel moment înainte a dat un spectacol al iertării, scrie Nagel, MariaTereza „îşi va trăi viaţa dedicându-se amintirii părinţilor ei şi servind şi promovând cauza Bourbonilor“. Chiar şi în timpul unor scurte zile de glorie ale Restauraţiei, când unchiul ei se întorsese la putere ca rege, iar soţul său, Ducele d’Angoulême, devenise interesat de guvernarea parlamentară, Maria-Tereza a rămas o monarhistă neînduplecată. La un nivel emoţional, am putea s-o înţelegem: pentru Maria-Tereza, să ia în considerare altceva în afara punctului de vedere ultraconservator ar fi însemnat să accepte tacit că exista o oarecare justificare a terifiantei morţi a părinţilor ei. O privire de ansamblu mai largă ar fi fost binevenită, dar Nagel nu explorează cu adevărat tensiunea dintre atitudinea mentală îngustă a Mariei-Tereza şi forţele democraţiei ce împrospăta Europa.

Făcând cronica existenţei rarefiate, peripatetice a subiectului său, mare parte petrecută în exil în regate străine, Nagel respinge zvonurile neplăcute – că MariaTereza fusese otrăvită şi violată în închisoare, că avusese un amant după căsătorie. Ne-am putea dori ca Nagel să fi făcut acelaşi lucru cu teoria conspiraţionistă îndelung susţinută, potrivit căreia la ieşirea din Franţa, Maria-Tereza a schimbat locul cu o soră vitregă şi a trăit o viaţă retrasă în Germania.

Deşi Nagel pare să nu ia în considerare ideea „Contesei Negre“ în prefaţă şi, folosind mostre de scris de mână, o discreditează în mod convingător în postfaţă, presară prin carte pasaje melodramatice despre misterioasa figură. Pentru că nu credem niciodată că povestea ar putea fi adevărată, dublura fantomatică a MarieiTereza funcţionează mai puţin ca falsă intrigă menită să distragă atenţia şi mai mult ca punct mort.

Nagel afirmă că după eliberare MariaTereza a ajuns să reprezinte pentru compatrioţii ei „un «înger pe pământ», cineva a cărui simplă supravieţuire conţinea o însemnătate superioară“. Deşi cartea nu ne convinge pe deplin de aceasta, Nagel surprinde cu adevărat umanitatea ciudată a subiectului său, în timp ce o evocă de la prinţesă la prizonier şi la doamnă respectabilă.

Dar, desigur, tăvălugul istoriei a împins-o la o parte pe Maria-Tereza; precum cămaşa însângerată purtată de tatăl ei pe eşafod, pe care a păstrat-o cu sine tot restul zilelor, ea rămâne o relicvă ciudată, oarecum lipsită de h savoare, a unei epoci pierdute.

5

Dispozitive literare În povestirea care dă titlul noii colecţii a Cynthiei Ozick, secretarele lui Conrad şi James urzesc propriul lor complot.

DE CHRISTOPHER BENFEY

P

ROASPĂT absolvent de studii postuniversitare, am fost la un interviu pentru un post de profesor la o şcoală elitistă pentru fete. Decana mi-a explicat că instituţia era foarte modernă, chiar dacă avea propriile tradiţii. „Avem prezenţă obligatorie la capelă“, m-a informat ea, făcându-mi cu ochiul confidenţial. Am încuviinţat din cap prosteşte, ca şi cum capela ar fi fost lucrul cel mai potrivit pentru a insufla verti-

DICTATION

A Quartet de Cynthia Ozick 179 pag. Houghton Mifflin Company. 24 $.

calitate spirituală în epoca tineretului rebel. „Dar programa noastră acoperă tot“ – a făcut ea o figură teatrală – „de la Odiseea la Cynthia O-zee-ack“. Am fost fermecat de această scăpare, care îi demasca încercarea de a „pătrunde“ în lumea literaturii mele, chiar pe când eu încercam să mă înghesui în lumea ei de consacrări obligatorii.

Avea să fie singura mea victorie în acea zi; nu mi s-a oferit postul. Ce mă surprinde acum e că Ozick, una dintre cele mai iscusite anatomiste a falsului sine şi a subterfugiului lingvistic, ar fi putut face un subiect din încercarea mea nenorocoasă de angajare. Într-un eseu timpuriu numit The Lesson of the Master, îşi descrie propria maturizare de scriitor ca pe o poveste de conformism şi evadare sau, ca să împrumut titlul primei ei cărţi de eseuri, „artă şi ardoare“. Îmbătată în tinereţe cu elegantele renunţări de sine ale lui Henry James (despre care a scris o teză de masterat), a reuşit să înveţe, după cum spune, „lecţia“ greşită, alegând perfecţiunea marmorală a Artei în favoarea încurcăturilor confuze ale Vieţii. „Toţi ne vom pierde tinereţea“, observa ea cu tristeţe „dar nu toţi vor da vina pentru această pierdere pe Henry James“.

Cele patru poveşti răsucite cu pricepere din Dictation: A Quartet (Dictare: un cvartet) îi prelungesc răzbunarea, folosind arta pentru a sărbători dificila ardoare a vieţii. În povestirea care dă titlul volumului, curajoasa piesă de rezistenţă a colecţiei, răzbunarea ei împotriva Maestrului e explicită.

Henry James şi Joseph Conrad, cu mâinile anchilozate de prea mult scris, şi-au angajat „scriitoare la maşină“, aşa cum erau numite dactilografele în jurul anului 1900. Cei doi mari scriitori şi rivali reprezintă polaritatea artei şi a ardorii lui Ozick: „James îl considera pe Conrad un desiş de abundenţă nestăpânită. Conrad îl vedea pe James ca pe un alabastru fără inimă“. O parte din comedia rezultată e previzibilă: pretenţiosul James

Christopher Benfey este profesor senior de engleză la Mount Holyoke College. Cea mai recentă carte a sa, „ A Summer of Hummingbirds“, despre scriitori şi artişti în epoca de aur a Americii, a fost publicată recent.

6

va fi expus unor copii dezordonaţi şi unei conversaţii anoste, chiar în timp ce declamă în stilul său ornat: „să presupun, domnule Conrad, că, în forţa tinereţii dumnevoastră, aşa cum sunteţi, nu vă gândiţi să cedaţi în favoarea unui intermediar mecanic, aşa

„Minciună, iluzie, decepţie“, întreabă unul din personajele lui Ozick – oare acesta e „limbajul adevărat, universal pe care îl vorbim cu toţii?“ cum eu, mai încărcat de ani, vrând-nevrând am cedat?“.

Secretarele, aşa cum şi le imaginează Ozick, sunt încă o pereche contrastantă în „duelul pistoalelor Remington“. Theodora Bosanquet a lui James este mercantilă, uneltitoare şi acaparatoare, cu un gust pentru femeile mai tinere. „Temătoarea celibatară uscată“ Lilian Hallowes este îndrăgostită iremediabil de Conrad. Din întâmplare, ambii scriitori lucrează la povestiri despre perechi, The Secret Sharer şi The Jolly Corner. Bosanquet cloceş-

te o diabolică maşinaţie încrucişată – o crimă borgesiană perfectă – pentru ca cele două secretare să-şi pună amprenta modestă, dar de neşters, asupra eternităţii literare. Grandios?

Oare n-a fost însuşi Moise un fel de copist, scriind după „dictarea directă a autorului?“.

Când Leslie Stephen intră în scenă – în mod anacronic, aşa cum Ozick recunoaşte într-o notă de autor („Nu contează, zice Ficţiunea; Ce distracţie, râde Transgresiunea; Şi ce? zeflemeşte Visul“) – Bosanquet îi urmăreşte tânăra fiică. Este „iarna târzie a anului 1910“, cam prin vremea când Virginia Woolf (Ginny pentru iubita ei) spunea că firea umană s-a schimbat. Ozick sugerează că şi alte lucruri se schimbă – statutul cuvântului scris, de exemplu, într-o epocă de reproducere mecanică. Conrad încearcă să împiedice inevitabilul: „Avea priceputa mână dreaptă a marinarului şi catargul drept al penei sale, şi oceanul binecuvântat al hârtiei, la fel de alb ca o pânză şi neobosit ca vântul“.

Yin-şi-yangul de artă şi ardoare al lui Ozick urmează o direcţie mai obişnuită în Actors.

Matt Sorley, născut Mose Sadacca, e un actor care îmbătrâneşte într-un mod jamesian. „Numele lui de scenă avea o vagă rezonanţă

irlandeză, dar originile-i erau sefarde“. Un maestru al „nuanţei, ocolişului, umbrei, aluziei“, el „furnizează aluzii şi nuanţe în avanscenă“, care era „pământ sfânt“. Cu toate acestea, nu există public pentru talentele lui subtile şi soţia lui – o realizatoare de cuvinte încrucişate a cărei muncă „o făcea să fie retrasă şi furioasă“ şi al cărei motto este „trage linie şi suportă“ – are tot mai puţină răbdare cu trândăvia lui arogantă.

Când un tânăr regizor în afirmare îi oferă lui Matt un rol – „ceva în legătură cu Lear“ – nu are de ales decât să-l accepte. Totuşi, adevăratul ţel al regizorului, „să restaureze vechea artă pierdută a melodramei“, pune la îndoială tot ceea ce a realizat Matt în cariera sa. Regizorul vrea să readucă ardoarea vechiului teatru idiş: „plânsete pe scenă, plânsete în staluri“. Pe măsură ce Matt se cufundă în rol şi în propria viaţă interpretativă, aflăm că are propriile intenţii ascunse, care bântuie repetiţiile şi întrerup seara premierei, provocând un efect ilar.

At Fumicaro este o interpretare mai puţin convingătoare. Frank Castle, un jurnalist romano-catolic din New York care participă la o conferinţă despre viitorul bisericii în Italia fascistă, este încă un apostol al purităţii al lui Ozick: „Mintea îi era o grotă secretă, măturată imaculat şi goală“. Dar lumea în care intră la Villa Garibaldi, pe Lacul Como, nu e chiar „imaculată“. Precum Aschenbach al lui Mann, este luat prin surprindere de viaţă: o găseşte pe Viviana, camerista – ca însăşi viaţa, „ardoarea strălucea în ea“ – stând în genunchi în baia lui, nu rugânduse, ci vomând în toaletă. „În patru zile“, ne spune pe loc Ozick, „avea să-i fie soţie“.

Renunţarea temporară la facultăţile critice solicitată aici – căderea abruptă a lui Frank Castle; decorul istoric creionat cu „palatul rozaliu al lui Il Duce“ de dincolo de lac; biata Liliana meschină, obligată să reprezinte „marea agitaţie protoplasmatică a continuităţii umane“ – e un pic cam mult pentru modesta poveste de dragoste din mijloc. În What Happened to the Baby?, Ozick se întoarce la formă şi pe terenul uneia dintre cele mai cunoscute poveşti ale sale, Envy; or, Yiddish in America. Unchiul Simon (povestea e spusă din perspectiva nepoatei sale) este creatorul „GNU, viitoarea limbă a întregii omeniri“. Dispreţuind limba esperanto şi pe creatorul acesteia, „falsul mesia“ Dr. Zamenhof, Simon vrea să-şi împingă propria limbă universală „dincolo de originile europene“. „A călătorit prin toată lumea, căutând originile şi renunţând la vocalele mai puţin obişnuite“.

De asemenea, a agăţat şi fete, după cum descoperă nepoata lui. Treptat, ea mai află şi adevăratul motiv al duşmăniei lui Simon faţă de esperanto şi, prin aceasta, înţelege ce ne uneşte pe toţi ca posesori de limbaj. „Minciuna, iluzia, decepţia“, se întreabă ea – „asta e cu adevărat limba universală pe care o vorbim?“. S-ar putea ca ea să-i fi dat acestei limbi atotcuprinzătoare un nume diferit, mai în stilul lui James. Spuneţi-i „arta ficţiunii“, în care Cynthia Ozick se dovedeşte a fi maestră în Dictation: A Quartet. h ILUSTRAŢIE DE A. RICHARD ALLEN

Ce-a făcut ea pentru dragoste Prietena unui reporter l-a urmat pe acesta în Irak, cu urmări tragice.

DE GEORGE PACKER ARTEA de debut a unui corespondent în Bagdad pentru Newsweek reprezintă, de fapt, două cărţi. Una constituie memoriile unui tânăr reporter de război despre cea mai îngrozitoare perioadă de violenţe din Irak, din 2005 până în 2007, şi despre descoperirea sa că se poate ridica la cele mai înalte solicitări ale profesiei pe care şi-a ales-o. Cealaltă este o relatare a relaţiei oscilante cu o tânără încântătoare şi idealistă care l-a urmat la Bagdad şi a cărei viaţă, împreună cu cele a trei gărzi de corp, s-a sfârşit într-o grindină de gloanţe şi grenade atunci când convoiul în care se afla aceasta a căzut

C

I LOST MY LOVE IN BAGHDAD

A Modern War Story de Michael Hastings.

Ilustrat. 276 pag. Scribner. 24 $.

într-o ambuscadă a extremiştilor suniţi, pe 17 ianuarie 2007. Se simte că povestea de război, ce comunică o experienţă care l-a extenuat pe Michael Hastings în timpul unei perioade cruciale de la vârsta de 20 şi ceva de ani, este cartea pe care a vrut s-o scrie de fapt. E mai bine scrisă, redată în culori mai vii, simţită cu mai multă intensitate. Povestea de dragoste e spusă cu mai mare insistenţă şi mai puţină convingere, fără pasaje memorabile sau amintiri surprinzătoare. E explicaţia pentru titlul jenant şi izul de exploatare comercială care atârnă de I Lost My Love in Baghdad (Mi-am pierdut dragostea în Bagdad).

Hastings a sosit la Bagdad în timp ce ţara aluneca în vârtejul războiului civil şi majoritatea presei străine încerca să plece. Descrierea pe care o face întâmplărilor bizare şi sumbre care treceau drept jurnalism normal este cunoscută tuturor celor care au lucrat în Bagdad în ultimii ani: necesitatea de a-ţi ţine capul mai jos de nivelul geamului pe drumul spre aeroport, muncitorii filipinezi pendulând prin Zona Verde în autobuze conduse de bărbaţi divorţaţi din Alabama, privirile pierdute ale soldaţilor din republica Georgia însărcinaţi cu punctele de control, umorul negru al trupelor americane, ironia încă şi mai neagră a traducătorilor irakieni. Violenţa din Irak e indescriptibilă şi aşa este şi persistenţa rutinei totale în interiorul Zonei Verzi.

Hastings şi-a învăţat meseria şi şi-a ţinut ochii în patru în mijlocul istoriei groteşti care se făcea în jurul lui. Iată prima imagine a lui Saddam Hussein într-o sală de judecată ultrapăzită: „Iată-l, într-un costum negru şi cravată, o batistă roşie în buzunar, o barbă deasă şi căruntă. Tiranul, omul împotriva căruia America purtase două războaie, omul care fusese odată cel mai temut dictator din Orientul Mijlociu, un om care ordonase exeGeorge Packer, scriitor în echipa New Yorker, este autorul recent apărutelor „The Assassins’ Gate: America in Iraq“ şi „Betrayed“, piesă de teatru.

ILUSTRAŢIE DE GLUEKIT

cuţia a mii. S-a aşezat la cincisprezece paşi depărtare de mine. Avea înfăţişarea unui om de afaceri deprimat, un fost director executiv într-un proces de fraudă corporatistă“.

De ce e Hastings incapabil să relateze ceva asemănător cu aceeaşi uşurinţă atunci când o descrie pe Andi Parhamovich, tânăra femeie care l-a determinat să scrie această carte? „I-am privit faţa, părul blond căzându-i sub bărbie, nasul cârn şi ochii albaştri, şi pistruii deşi“, scrie el despre prima lor întâlnire, la o petrecere pentru Jerry Springer la care ea participa ca publicist al Air America Radio, iar el ca un corespondent ce lucra sub pseudonim al unui website de bârfă. „M-am gândit: uite o fată care ar fi o minunată prietenă.

Aşa mi s-a părut instantaneu“. Şi, cu toate că ni se permite să le citim e-mail-urile, sms-urile şi conversaţiile pe Skype, şi să tragem cu urechea la certurile lor, şi să le aflăm numele de alint când se împacă, şi să-i urmărim de la începutul modest din Midtown pe parcursul unei poveşti de dragoste pe timp de război de-a lungul a trei continente, Andi nu iese niciodată destul din ceaţa clişeelor pentru a putea avea şansa să lupte împotriva ceţii războiului.

Puterea unei cărţi de memorii se stinge atunci când cititorul devine conştient de însemnătatea aflată dincolo de intenţia naratorului sau ajunge la o înţelegere clar diferită a evenimentelor. Hastings declară că Andi e genială şi curajoasă, dar femeia pe care o înfăţişează – în dialoguri care te fac să

închizi uşa şi să pleci în vârful picioarelor – se străduieşte mereu să obţină declaraţii flatante de dragoste din partea autorului sau refuză să-i răspundă la telefon. Când Andi sugerează brusc că a găsit de lucru în Bagdad, cititorul se gândeşte: Dar de ce? Asta nu e bine, ei se ceartă mereu, dacă o face dintr-un motiv greşit? Aceste întrebări nu pot fi împărtăşite cu autorul, care o asigură,

Hastings a sosit în Irak în timp ce acesta aluneca în războiul civil şi majoritatea presei străine căuta să plece. în limbajul familiar al prietenului neliniştit: „Sunt sincer bucuros pentru tine. Te voi susţine indiferent de ce vrei să faci“.

Cu alte cuvinte, e o poveste obişnuită de iubire neexperimentată şi nesigură, cu despărţirile lungi şi întâlnirile romantice, furtunoase care pot prelungi relaţii sau le pot sfârşi la fel de uşor. Dar pentru că relatarea acesteia nu-l duce pe autor într-o profunzime sentimentală, acest portret al lui Andi este ori inutil, ori nedrept, ori poate ambele. Moartea ei nu înnobilează povestea, deoarece Hastings, care poate transmite plictiseala mortală a unei patrule terestre în Anbar, e incapabil să se ridice din punct de vedere retoric la înălţimea tragediei: „Exista această clipă înainte să ştiu, înainte să am

această informaţie. Clipa dinainte, când viaţa era normală, când viaţa era bună, când eram în Bagdad cu Andi şi cariera mea era în plină ascensiune şi scriam întâmplări de război, când plănuiam excursii la Paris, la Budapesta, la Istanbul, când mă uitam la un inel cu diamant în Dubai, când mi-am făcut un card American Express Platinum pentru că primeam un bilet gratuit în plus la clasa întâi sau business, pentru ca ea să mă poată însoţi în călătoriile mele“.

Andi Parhamovich a murit în timp ce lucra la Institutul Naţional Democratic (NDI), o organizaţie cu sediul în Washington care asigura instruire şi material partidelor politice şi mass-media de ştiri din democraţiile fragile. Am petrecut ceva timp cu NDI în mai multe călătorii în Irak şi am văzut cum organizaţia trebuia să negocieze permanent contrapartida între angajament şi expunere.

Decizia de a o trimite pe această tânără la o întâlnire de 90 de minute într-o zonă din ce în ce mai periculoasă din vestul Bagdadului, cu reprezentanţi al partidului politic sunit ce avea relaţii ambigue cu insurgenţii, a fost o greşeală îngrozitoare, dar nu una de neînţeles. Lucrurile ar fi putut sta altfel cu trei luni în urmă, sau dacă întâlnirea ar fi durat mai puţin. Dar harta criminalităţii din Bagdad se modifică aproape zilnic şi era problema gărzilor de corp ale lui Andi să deţină informaţia şi să facă o evaluare. Pe de altă parte, institutul n-ar fi putut spera să realizeze nimic în Irak dacă ar fi refuzat să lucreze cu grupări ca Partidul Islamic Irakian, cel mai mare partid sunit din ţară, condus de oameni cu – în termeni irakieni – vederi oarecum moderate.

Cu câteva zile înainte de moartea lui Andi, am intervievat câţiva membri din personalul irakian şi de expatriaţi al grupului, la sediul din estul Bagdadului (am întâlnit-o fugar pe Andi acolo, fapt care e menţionat în carte). Am descoperit că nu-şi fac iluzii cu privire la riscurile la care se expuneau şi în legătură cu probabilitatea unui succes pe termen scurt. În acelaşi timp, insistau în convingerea că eforturile lor ar putea ajuta la crearea unei fundaţii pe care să se construiască instituţii democratice, atunci când sau dacă Irakul va ieşi vreodată din coşmarul războiului. Cu alte cuvinte, estimaseră costurile. Poate că au calculat greşit. Dar aceste întrebări complexe sunt trecute cu vederea în I Lost My Love in Baghdad.

Hastings e gata să învinuiască NDI pentru moartea lui Andi. I se pare inutilă, inevitabilă – nu doar din cauza mâniei şi durerii sale, ci din cauză că are prea puţin de spus despre esenţa muncii ei de acolo şi despre atitudinea ei faţă de aceasta. Sub deficienţele literare ale poveştii de dragoste este o eroare mai profundă. Hastings nu şi-a alocat timp să se lupte cu problemele la care l-ar fi obligat scrierea acestei cărţi: natura motivelor lui Andi şi ale lui, conflictul dintre dragoste şi muncă, între ambiţie şi o viaţă normală şi înţelegerea gradului propriei responsabilităţi, oricât de mică ar fi aceasta. Acest efort ar fi făcut un întreg mai bun – chiar dacă mai dureros – din h cele două jumătăţi ale cărţii.

7

Noii oameni din Dublin Continuare din pagina 1

Irlanda verde ca smaraldul din adâncurile memoriei a dispărut, ne înştiinţează Dermot Bolger. E o veste pe care nici un american de origine irlandeză nu vrea să o audă, ceea ce poate explica (dar nu şi justifica) de ce această carte a trecut atât de greu Oceanul: a apărut în Marea Britanie în 1990 şi ajunge în Statele Unite abia acum, publicată de editura unei universităţi. Este unul dintre puţinele romane ale lui Bolger – a scris peste şase, alături de poezie şi o mulţime de piese de teatru – editate în SUA, şi e mare păcat că se întâmplă aşa. Într-un fel, dificultatea întâmpinată de Bolger în a-şi găsi un public în America poate fi legată de marea problemă care-i sâcâie pe tinerii din suburbiile Dublinului, protagonişti în The Journey Home: nu-şi dau seama foarte bine ce mai înseamnă să fii irlandez, nu se pot hotărî nici măcar dacă vor să fie irlandezi şi nu pot înţelege de ce lipsa unei identităţi naţionale clare trebuie să-i facă să se simtă atât de secătuiţi şi de disperaţi. „Ei bine, totul mi-a fost insuflat subtil“, conştientizează Hano pe când se află undeva la ţară, în mijlocul unui peisaj precum cel în care a crescut tatăl său. „Se întâmplă că aceste locuri sunt mai irlandeze decât străzile de unde vin eu“.

Asta-i roade pe Hano, Shay şi Katie, fata nefericită care le devine prietenă: nu faptul că vechea Irlandă rurală a strămoşilor lor a pierit, ci că imaginle ei, ca un fel de paradis pierdut, nu au dispărut. Aceşti puştani care

Nostalgia personajelor lui Bolger este la fel de neşters ca păcatul originar şi la fel de generală ca zăpada peste Irlanda în „The Dead“. ar trebui să întruchipeze viitorul („Suntem tinerii europeni, ni se tot spune“) sunt bolnavi de dorul unor vremuri de dinainte să se fi născut şi al unor locuri pe care nu le-au văzut niciodată, o nostalgie neîntemniţată care pare la fel de neşters ca păcatul originar şi la fel de generală ca zăpada peste Irlanda în The Dead.

Această stare nu e uşor de explicat pentru că vechile obiceiuri erau coercitive, iar aceşti tineri irlandezi – Hano se apropie de sfârşitul adolescenţei, Shay are 21 de ani, iar Katie doar 16 ani – au libertăţi de care predecesorii lor nu s-au bucurat, sau măcar iluzia lor – aparenta mare varietate de posibilităţi ce izvorăşte din faptul că nu eşti legat de o bucată de pământ. În The Journey Home, totuşi, aceste noi opţiuni alcătuiesc un tablou mai sărac decât viaţa trepidantă, productivă, mulţumitoare promisă tinerilor europeni de politicieni şi de oameni de afaceri. În loc să trudească pe câmp, Hano şi Shay pot să-şi câştige existenţa din munci de birou anoste Terrence Rafferty este colaborator permanent al Book Review.

8

şi repetitive. Oportunităţile lor de angajare în străinătate nu mai sunt limitate la Anglia şi America; sunt multe, foarte multe alte ţări dornice să îi exploateze (Shay încearcă să trăiască în Germania şi Olanda, dar se întoarce „învins şi posomorât“). Şi, bineînţeles, sexul le este mai la îndemână, şi la fel şi drogurile, la care mamele şi taţii lor nici măcar nu visau, dar care lor le pot însufleţi nopţile ce urmează unor zile plictisitoare. În acest context, ideea de „acasă“ devine un fel de obsesie pentru toate tinerele personaje din roman, care le omagiază neliniştea zăpăcită şi gregară prin faptul că le-o

împărtăşeşte pe de-a întregul şi o transformă într-o viziune care, în cele din urmă, transcende simpla lipsă de valori. Cartea The Journey Home este ea însăşi ceva neliniştit, nervos, nerăbdător, insistent şi construit pe baza unei circularităţi voite ce creează suspans: simţi cum Bolger îşi caută drumul spre un loc pe care l-a văzut demult, sau poate despre care a auzit doar, şi pe care nu e sigur că-l va recunoaşte.

Povestea începe in medias res, cu Shay mort şi Hano şi Katie fugari, după ce au comis o infracţiune nespecificată, dar evidentă. De aici încolo, naraţiunea evo-

luează pe trei căi distincte: povestea fugii celor doi prin Irlanda, spusă la persoana a treia şi reprezentând patru zile şi nopţi din viaţa lor; pasaje scurte, scrise cu italice, uneori în versuri, în care fantoma lui Shay i se adresează lui Katie; şi relatarea la persoana întâi a lui Hano despre viaţa lui până la evenimentele îngrozitoare care l-au transformat într-un fugar.

CESTE evenimente sunt în mare măsură declanşate de sentimentul lui tot mai pregnant că n-are nimic în interior care să-l protejeze (îndeajuns) de jocul nemilos al sorţii. Se gândeşte la tatăl său în tinereţe, „care stă într-un bar din Kerry, în timp ce prietenii lui dezbat ce barcă să ia“ şi care apoi „reuşeşte întotdeauna să se întoarcă din fabricile englezeşti, agăţându-se de viziunea sa asupra a ceea ce înseamnă acasă“. După moartea tatălui său, începe să înţeleagă de ce acesta a trebuit să se agaţe de aceeaşi viziune şi în suburbiile Dublinului, muncind pentru un om fără milă pe nume Pascal Plunkett, a cărui familie înfiorătoare controla oraşul. Hano şi Shay ajung tot în subordinea familiei Plunkett şi descoperă, spre uimirea lor, că lipsa de respect şi nepăsarea tinerească sunt arme slabe în faţa puterii oarbe; ar fi nevoie de ceva mai consistent. Numai că ei n-au cine ştie ce arsenal: doar vechea ideea de „acasă“.

The Journey Home pare, pe alocuri, un fel de „Rebel fără cauză“ irlandez: la fel ca filmul din 1955 cu James Dean, este povestea maturizării unor tineri care oscilează neputincioşi între a vrea ca totul să se schimbe – acum – şi a vrea ca totul să rămână la fel pentru totdeauna. Bolger transmite această ambivalenţă dureroasă într-un mod sugestiv, prin proza sa înfrigurată, prin structura narativă circulară, obsesivă şi prin repetiţia persistentă ca un zumzet a acestui cuvânt ispititor, „acasă“ (care apare, probabil, de sute de ori în roman şi este, inevitabil, ultimul cuvânt).

Vorbim de o carte tânguitoare, dar nu posomorâtă: dragostea autorului faţă de personajele sale chinuite şi faţă de ţara sa tulburată de origine este certă şi izbăvitoare.

După cum ştiu cei tineri şi după cum cei în vârstă sunt înclinaţi să uite, a merge până la capăt presupune o stranie însufleţire, chiar dacă locul în care te afli acum este puţin înspăimântător. The Journey Home merge, cu adevărat, până la capăt şi chiar mai departe, încheindu-se cu o imagine tonifiant de cinică asupra viitorului posibil al ţării, devenită un parc tematic pentru europeni, Irlanda mitului şi a memoriei care iau forma unei realităţi hidoase, auto-parodice.

Apropo de bestii: chiar şi Ducele s-ar putea feri de a o vedea târându-se înspre el. Indiferent unde este, a fost sau va fi „adevărata“ Irlandă, bucăţi din ea – cu tot cu mirosul şi senzaţia tactilă a pământului irlandez – se regăsesc în cartea teribil de densă şi plină de viaţă a lui Dermot Bolger.

E un roman plin până la exces de mânie, de melancolie şi de adevăruri de acasă. h

A

FOTO: KATE GERAGHTY/IRISH TIMES

Localnicii Povestiri care se desfăşoară în Maine, legate între ele de prezenţa unei profesoare dominatoare de matematică de la clasa a şaptea.

DE LOUISA THOMAS

N

OUL „roman din povestiri“ al lui Elisabeth Strout aduce la viaţă o comunitate săracă de pe coasta statului Maine, un orăşel reprezentativ pentru New England, unde oamenii servesc fasole la cuptor cu ketchup atunci când au oaspeţi şi vorbesc cu familiarul

OLIVE KITTERIDGE

de Elizabeth Strout.

270 pag. Random House. 25 $.

accent specific zonei („ay-yuh“). Dar Olive Klitteridge este provincial doar în sensul literal al cuvântului.

Una din povestiri se desfăşoară la pomana unui bărbat despre a cărui infidelitate tocmai aflase soţia sa. O alta prezintă o luare de ostatici într-un spital. Într-o alta, un fost iubit o surprinde pe o pianistă la o recepţie, redeşteptându-i o serie de amintiri dureroase. O mamă dominatoare îşi vizitează fiul cel precaut şi pe necugetata sa soţie însărcinată. Majoritatea povestirilor tratează un fel sau altul de trădare. Câteva se ocupă de poveşti de dragoste fragile şi improbabile. Nuvelele acoperă o vastă arie de experienţe.

Prezenţa lui Olive Klitteridge, profesoară de matematică la clasa a şaptea şi soţia unui farmacist, conectează aceste 13 povestiri. Femeie corpolentă, ea e ca un corp planetar, exercitând o puternică atracţie gravitaţională. Unele dintre povestiri o au pe Olive în centru, dar în câteva ea are doar apariţii fugare. Nu e nici o coincidenţă faptul că cele mai slabe două nuvele sunt cele în care ea e de-abia menţionată. Fără ea, cartea intră în derivă, ca şi cum şi-ar fi pierdut ancora.

Ea nu e o persoană plăcută. Aşa cum observă una dintre bătrânele orăşelului, „Olive se purta într-un fel lipsit de orice scuză“. Fiul ei o formulează mai direct. „Poţi face oamenii să se simtă îngrozitor“, îi spune el. Ea îşi expediază interlocutorii cu vorbe ca „ticălos“, „cretin“ şi „împiedicat“. După ce-şi împărtăşesc una alteia nemulţumirile, ea îi spune unei prietene: „E întotdeauna plăcut să ascult problemele altora“.

Louisa Thomas a colaborat la The Washington Post, The Los Angeles Times şi alte publicaţii.

FOTO: JERRY BAUER

Dar, pe măsură ce se derulează povestirile, se conturează un portret mai complex al femeii. E adevărat că Olive îşi potopeşte fiul cu invective, dar de asemenea îl şi iubeşte, aproape mai mult decât poate suporta.

Soţul ei este un om bun şi îl iubeşte şi pe el, deşi îi este greu să o exprime. E predispusă la „stări furtunoase“, ca şi la „un râs neaşteptat şi copios“, şi afişează un sentiment de compasiune, chiar şi pentru necunoscuţi. Într-una dintre nuvele, Olive izbucneşte în lacrimi la întâlnirea cu o tânără femeie anorexică. „Nu ştiu cine eşti“, mărturiseşte ea, „dar, domnişoară, îmi sfâşii inima“. „Şi eu sunt înfometată“, îi spune Olive. „De ce crezi că mănânc orice gogoaşă care îmi apare în cale?“. „Nu eşti înfometată“, răspunde fata, uitându-se la această femeie imensă, cu mâinile şi încheieturile îngroşate, cu „talia enormă“. „Bineînţeles că sunt“, spune Olive, „Toate suntem“. Îţi trebuie o îndrăzneală extraordi-

„Olive se purta într-un fel lipsit de orice scuză“. nară ca să spui asta unei fete care e pe punctul de a muri de foame, dar din partea lui Olive remarca pare la locul ei. Asta pentru că principalul lucru pe care îl aflăm despre ea este că are o disponibilitate remarcabilă pentru empatie şi că e vorba de o empatie lipsită de sentimentalisme. Ea înţelege că viaţa este singuratică şi nedreaptă,

că numai cu un noroc foarte mare poţi avea parte de binecuvântări ca un mariaj de lungă durată şi o moarte rapidă.

E conştientă că e pervertită; are regrete. Înţelege eşecurile oamenilor – şi, în cele din urmă, şi speranţele lor fragile.

OMANELE anterioare ale lui Strout, Abide With Me şi Amy and Isabelle, erau de asemenea localizate în New England şi explorau teme similare: dinamici familiale, bârfe de orăşel de provincie şi suferinţă. Aceste cărţi au fost bune; cea de faţă e mai bună.

Ea reuşeşte să îmbine investigaţia meticuloasă şi încâlcită specifică romanului cu revelaţiile instantanee ale nuvelei. Prin propria sa structură, care glisează în interiorul şi în afara diferitelor povestiri şi a diferitelor perspective, ea aruncă lumină atât asupra a ceea ce oamenii înţeleg despre alţii, cât şi asupra propriei lor înţelegeri de sine. În paralel cu dezvoltarea conştiinţei de sine şi a empatiei manifestate de Olive de-a lungul cărţii, cititorul trece prin aceleaşi procese. Proza lui Strout este însufleţită de folosirea stilului „liber indirect“, în care un narator la persoana a treia adoptă cuvintele sau tonul pe care un personaj sau altul le-ar putea folosi. „Lalelele au înflorit într-o splendoare ridicolă“ este o propoziţie narativă, dar cuvântul „ridicol“ îi este propriu Olivei Klitteridge. În mod asemănător, în descrierea unei pianiste, cotcodăceala dezaprobării colective se strecoară în text: „Chipul ei exprima mult prea clar un fel de aşteptare naivă, nepotrivită unei femei de vârsta ei“. Aceste momente animează proza lui Strout în acelaşi mod în care cineva cu o personalitate puternică modifică atmosfera dintr-o încăpere.

Plăcerea lecturării cărţii Olive Klitteridge vine dintr-o identificare profundă cu personaje complicate şi nu totdeauna admirabile. Şi mai există şi momentele în care transpunerea în punctul de vedere al unui personaj pare a implica revelarea unei emoţii mai puternice şi mai interesante decât simpla compasiune umană – o dependenţă complexă de ceilalţi, uneori întunecată, alteori dătătoare de viaţă. Nu e nimic dulceag sau ieftin în asta. E pur şi simplu recunoaşterea onestă a faptului că avem nevoie să încercăm să înţelegem oamenii, chiar h dacă nu îi putem suferi.

R

9

Materiale grafice

Steven Heller

Persuasiune politică

Din „Campaigning for President“: insigne distribuite de susţinătorii lui Wendell Willkie, în campania împotriva lui Roosevelt; insignă anti-Goldwater purtată de democraţi în 1964.

AMPANIILE electorale prezidenţiale erau mult mai distractive – la nivel vizual – pe vremurile dinainte să se impună reclamele TV şi înainte ca strategii profesionişti de branding şi focus grupurile să preia controlul. Cu numai câteva zeci de ani în urmă, candidaţii şi lingăii lor trebuiau să inventeze obiecte rare (care să poată fi şi colecţionate) pentru a se impune vizual în ochii alegătorilor. Iar dacă mergem şi mai departe în timp, vedem că în 1832, când preşedintele Andrew Jackson candida pentru un al doilea mandat, se distribuiau fleacuri folositoare, între care agrafe de păr, ascuţitori de cuţite cu sloganul „Old Rough and Ready“ şi broaşte metalice de uşi pe care era gravat „Orăcăi pentru trăsura lui Jackson“. Obiecte de tot soiul, de la foi volante până la lanterne, erau împodobite cu alte porecle şi lozinci faimoase, precum „Bătrânul nuc american“, „Pământ liber şi libertate de expresie“ (pentru John Charles Frémont) şi „The Great Rail Splitter“. După progresele făcute în tehnologia tipografică, feţele candidaţilor au fost reproduse pe eşarfe şi pe cravate cu clipsuri, pe evantaie şi pe umbrele de soare. Spre deosebire de interminabilele teste de anduranţă de astăzi, spectacolele prezidenţiale de odinioară durau mult mai puţin şi erau, prin urmare, mai memorabile.

Cât erau de memorabile ne spune puzderia de obiecte promoţionale de campanie aflate în cartea lui Jordan M. Wright CAMPAIGNING FOR PRESIDENT (În campanie prezidenţială) – Smithsonian/Collins, 35 $. Avocat şi publisher de revistă, Wright a început să colecţioneze suveniruri din anii electorali pe când avea zece ani, iar acum are deja 1,25 milioane de obiecte. Unele dintre ele sunt lucrate cu multă grijă – cum ar fi ceasul în formă de timonă, cu Franklin D. Roosevelt la cârmă, îndreptându-se spre reformele sale de ajutor economic şi social. Altele, în schimb, sunt cam ridicole: săpunurile Curăţă cu Ike, şosete cu Îmi place Ike şi bretele cu Susţineţi-l pe Ike. Colecţia lui Wright demonstrează cu brio că, dacă designul complicat n-a reprezentat niciodată o necesitate în promovarea aspiranţilor la fotoliul prezidenţial, au existat totuşi momente când războaiele politice purtate prin cuvinte şi imagini au devenit destul de ingenioase. De pildă, o pagină de insigne conţine dovada puternicului dispreţ faţă de Roosevelt atunci când acesta candida pentru al treilea mandat, în 1940 (situaţie fără

C

10

precedent), împotriva lui Wendell Willkie. Următoarele sloganuri vorbesc de la sine: „Gata cu discuţiile la gura sobei“, „Ziua Recunoştinţei pe 5 noiembrie“ (ziua alegerilor), „Afară! Furi al treilea mandat“, „Dr. Jekyll din Hyde Park“ şi chiar lozinca mai caustică „N-o vrem nici pe Eleanor“. În mod asemănător, când Barry Goldwater a candidat la prezidenţiale în 1964, susţinătorii lui Lyndon B. Johnson au distribuit un „Buton de alarmă“, inspirându-se din aparenta dorinţă a lui Goldwater de a folosi arme nucleare împotriva Uniunii Sovietice. Nivelul de inteligenţă al campaniilor pare să fi scăzut, totuşi, de atunci: gândiţi-vă la jucăriile pentru animale de companie, care aveau chipul lui John Kerry şi lozinca „Tu nu te poţi răzbuna, dar animalul tău da“ sau hârtia igienică cu textul „Şterge-te la fund cu Bush“. În fond, această carte demonstrează un alt adevăr evident al campaniilor electorale: când vine vorba de materiale promoţionale pentru alegerile prezidenţiale, kitschul e la ordinea zilei.

OŢI politicienii îşi doresc un slogan atrăgător şi o imagine frapantă, dar puţini dintre ei şi-au creat branduri care să fie la fel de imediat universale ca omniprezentul simbol al păcii. Din momentul apariţiei sale, în 1958, acesta a reprezentat emblema echilibrului într-o lume dezechilibrată psihic. Însă prea puţini ştiu de unde provine acest simbol sau de ce a fost acceptat de îndată. PEACE: THE BIOGRAPHY OF A SYMBOL (Pace: Biografia unui simbol) – National Geographic, 25 $ –, de Ken Kolsbun şi Mike Sweeney, aduce un omagiu acestui însemn la cea de-a 50-a aniversare a sa, un omagiu adresat totodată şi operei creatorului său, Gerald Holtom, care a murit în 1985, la 71 de ani.

S-au mai scris istorii scurte ale simbolului păcii înainte de apariţia acestei cărţi, însă Kolsbun (fotograf, designer şi militant pentru pace) şi Sweeney (profesor de jurnalism la Universitatea Statului Utah) îi trasează metodic povestea încă de la primele teste nucleare din Pacific şi de la întemeierea primelor grupuri britanice care militau pentru interzicerea bombelor, până la mişcările pacifiste din prezent. În Marea Britanie, Campania pentru Dezarmare Nucleară (C.N.D.) s-a aflat în prim-planul protestelor împotriva testării armelor. Condusă de Bertrand Russell, organizaţia a realizat manifestaţii importante, iar Russell a încurajat crearea

T

unui simbol unificator. Însă Holtom (designer de ţesături din Twickenham) a fost cel care „cochetase cu ideea folosirii unui motiv inspirat din crucea creştină, pe care l-a prezentat la întrunirea inaugurală a C.N.D., pe 17 februarie 1958“. Însă şi-a schimbat foarte curând intenţia, după ce poliţia a intervenit violent pentru a împrăştia mulţimea adunată la un protest.

Aşa că preferat să creeze un simbol fără conotaţii religioase: o emblemă menită să lase în conştiinţa publică o imagine de neşters care să reprezinte doar dezarmarea nucleară.

Conform unui articol din publicaţia The Spectator, desenul său conţinea un cerc cu „o cruce înăuntru, numai că braţele crucii erau căzute şi atârnau spre partea de jos a cercului“.

Acest motiv (cunoscut şi sub numele de „laba gâştei“) îmbina literele semnalizatoare „N“ (de la „nuclear“) şi „D“ (de la „dezarmare“). Însă Holtom nu s-a mărginit la desenarea simbolului, ci s-a ocupat şi de coregrafia marşurilor. A contribuit la crearea pancartelor, a fanioanelor şi a stâlpilor pe care erau montate simbolurile cu cercul (numite, drăgăstos „acadele“). „Intenţia mea era ca acadelele să fie înfipte în pământ, pe şipcile lor de lemn, în staţii, astfel încât să semene cu un Câmp al Memoriei în care ar fi avut loc un mare picnic în familie“, scria Holtom într-un articol din 1961, în Peace News.

Eu am văzut pentru prima oară simbolul păcii în apocalipticul film britanic din 1961 Ziua în care Pământul a luat foc, care conţinea imagini filmate la o manifestaţie reală din Trafalgar Square, unde acadelele erau foarte la vedere. Pe la jumătatea anilor ’60, când au început protestele împotriva Războiului din Vietnam, simbolul acesta s-a ivit brusc peste tot – pe postere, pe insigne şi pe tricouri, devenind un precursor al fenomenului cunoscut astăzi ca publicitate virală. Era atât de uşor de recunoscut încât a stârnit parodii de extremă dreaptă, între care una în care braţele căzute ale crucii erau transformate în aripile unui bombardier B-52, sub care scria „Bombardaţi Hanoi“. Cu toate acestea, mulţi infanterişti din Vietnam şi-au desenat simbolul pe caschete sau îl purtau pe un lănţişor la gât, ca un mic semn de protest împotriva a ceea ce erau siliţi să facă. Şi totuşi, cea mai elocventă dovadă a influenţei emblemei păcii se regăseşte în faptul că până şi astăzi continuăm s-o folosim în manifestaţiile pacifiste sau antirăzboi.

Imagini plastice mai întunecate şi mai sinistre – etichete semioficiale pe care sunt ţesute embleme ce reprezintă operaţiuni

militare secrete americane – sunt colecţionate pentru prima dată (şi poate ultima) în cartea lui Trevor Panlen, I Could Tell You But Then You Would Have to Be Destroyed By Me: Emblems from the Pentagon’s Black World (Aş putea să-ţi spun, dar apoi va trebui să te distrug: Embleme din lumea secretă a Pentagonului), Melville House, 22.95 $. Fireşte, crearea unor etichete pentru operaţiunile sub acoperire pare o glumă – doar frunzărind paginile mă şi tem pentru viaţa mea –, însă, cinstit vorbind, în ziua de astăzi totul este acoperit de însemnele vreunui brand. După cum afirmă în introducere Paglen, artist şi coautor a cărţii Torture Taxi: On the Trail of the CIA’s Rendition Flights, aceste etichete reprezintă „ceea ce oamenii din domeniul apărării numesc lumea secretă a proiectelor confidenţiale“, în care intră şi probe de zbor cu avioane futuriste dotate cu tehnologie stealth („greu de detectat“) care au loc la bazele ascunse ale Forţelor Aeriene, precum cea de lângă Groom Lake din Nevada (Zona 51).

Simbolurile militare sunt adesea pline de reprezentări heraldice – unele dintre ele adânc înrădăcinate în istorie, altele bazate pe arte populare contemporane care includ personaje de benzi desenate –, însă aceste imagini enigmatice inspirate din operaţiunile sub acoperire şi care, în unele cazuri, sunt probabil concepute chiar de către participanţi, sunt mai personale şi totodată mai tulburătoare decât celelalte. Să luăm, de pildă, imaginea pentru „Proiectele speciale ale Escadrilei 416 de zboruri de probă care lucrează la tehnologii avansate pentru zboruri de încercare cu avioane F-16 la Baza Aeriană Militară Edwards“.

Deasupra unui desen cu un dragon care se iveşte ameninţător printre nori se află propoziţia Procul Este Profani, care, după cum ne spune Paglen, provine din Eneida: atunci când Enea „ajunge la Templul lui Apollo, prezicătoarea Sibila pronunţă cuvintele Procul, O procul este profani înainte să coboare cu el în Infern“. Autorul face observaţia că membrii unităţii militare traduc această propoziţie ca „Ţineţi-vă la distanţă, voi care nu sunteţi iniţiaţi“. Adoptând o abordare mai comică, dar spunând acelaşi lucru, Proiectul Fermoar foloseşte o faţă galbenă fericită care poartă ochelari de soare: gura zâmbitoare, în formă de fermoar, ilustrează sloganul „Noi ameninţăm, nu promitem“.

Această etichetă, afirmă Paglen, „reprezintă un proiect necunoscut, realizat de Escadrila de zboruri de probă nr. 416“. Apoi mai există eticheta pentru Consiliul Administrativ pentru Războiul Electronic („prima organizaţie de la Baza Aeriană Militară Edwards, creată pentru testarea armelor folosite într-un război electronic“), care este reprezentată prin imaginea unui corb întunecat, învăluit într-o manta şi ţinând în gheare nişte fulgere.

Celor care se întreabă de ce programele confidenţiale permit folosirea unor embleme atât de vizibile, Paglen le spune: „Mulţi membri ai lumii secrete sunt mândri de tainele pe care le ascund şi de munca clandestină pe care au făcut-o“. Aceste etichete sunt, în fond, culorile găştii lor.

Asemeni piloţilor de încercare, însoţitorii de bord de la companiile aeriene comerciale poartă culori anume şi au o iconografie aparte. Deşi majoritatea uniformelor de bază ale însoţitorilor de zbor sunt croite cam în acelaşi fel, indiferent de companie, eşarfele, şorţurile, pălăriile şi alte accesorii servesc la diferenţierea diverselor cariere. În Flight Attendants (Însoţitori de zbor) – Power-House Books, 35 $ –, volum ce conţine fotografii de Brian Finke şi scurte eseuri semnate de Alix Browne şi Alison Nordström, aceşti stewarzi şi stewardese aeropurtaţi internaţionali sunt surprinşi în culori vii, ca pentru suplimentul unei reviste de modă.

Finke, care a mai documentat alte două grupuri emblematice americane – majoretele şi fotbaliştii, în 2-4-6-8 – a dezvoltat o obsesie pentru un „trib nomad, care se distinge prin propriul său limbaj, manierisme şi uniforme“, scrie Browne, editor adjunct de modă la The New York Times Magazine. Şi totuşi, puţine grupuri profesionale au fost mai clişeizate decât stewardesele, iar fotografiile jucăuşe şi surprinzătoare din această carte fac prea puţin pentru a combate ideea că, în loc să reprezinte o secţiune transversală a populaţiei, toate stewardesele sunt nişte h femei îmbrăcate la modă, frumuşele şi încrezute.

FOTO SUS DE WALLY MCNAMEE/CORBIS

Opozanţi ai Războiului din Vietnam protestând la Washington, în 1970; din „Peace: The Biography of a Symbol“.

Stewardesă a companiei Icelandair, într-o fotografie de-a lui Brian Finke.

Fragmente din „lumea secretă“ a proiectelor confidenţiale ale Pentagonului, din colecţia lui Trevor Paglen.

11

Prin trecutul întunecat Tony Judt analizează tragedia Europei şi alte probleme mondiale în aceste eseuri despre secolul XX. DE GEOFFREY WHEATCROFT ĂRĂ să ne ducem tocmai până la Herodot (care ne-a dat cuvântul „istorie“ din termenul grecesc pentru „cercetare“) şi lăsându-i la o parte pe Cezar şi pe Churchill, care mai întâi au făcut istoria şi pe urmă au scris-o, sau pe Gibbon şi pe Macaulay, care au fost amândoi membri ai Parlamentului, „istoricul implicat“ aparţine unei tradiţii lungi şi, adesea, onorabile.

A fost etalat acum 20 de ani, când The New York Times a publicat un anunţ pe o pagină întreagă, o mustrare la adresa preşedintelui

F

REAPPRAISALS

Reflections on the Forgotten Twentieth Century de Tony Judt.

448 pag. The Penguin Press. 29.95 $.

Reagan, intutulată „O reafirmare de principii“ şi semnată de 63 de intelectuali publici (ca să nu folosesc un nume mai agasant), între care se aflau istorici distinşi, precum Arthur Schlesinger Jr. şi Fritz Stern.

Acel anunţ e menţionat de Tony Judt în Reappraisals (Revizuiri), noua şi antrenanta lui antologie de eseuri. De data aceasta, autorul îl aplică pe post de mustrare adresată liberalilor care „au aprobat tacit catastrofala politică externă a preşedintelui Bush“, dar, pe de altă parte, Judt este una dintre ultimele podoabe ale acelei tradiţii a implicării. Născut la Londra, dar devenit newyorkez, Judt şi-a urmat studiile la Cambridge, iar acum este profesor la Universitatea din New York (N.Y.U.) şi director al Institutului Remarque din cadrul acestei universităţi.

N.Y.U. nu e nici pe departe un turn de fildeş, aşa cum se dovedeşte: într-un articol memorabil care n-a fost inclus în această carte, Judt descria cum privea către centru de la fereastra biroului său în ziua de 11 septembrie, ca să vadă cum începe secolul XXI. Specializarea sa academică iniţială a fost Franţa modernă, care l-a condus pe Judt de la studiile sale despre stânga franceză la excelentul volum recent Postwar, o istorie panoramică a Europei începând din 1945, trecând prin acidulatul său Past Imperfect, care vorbea despre intelectualitatea pariziană în primul deceniu postbelic şi, poate cartea mea preferată dintre scrierile lui, The Burden of Responsibility, care conţine eseuri despre Léon Blum, Albert Camus şi Raymond Aron. Asemeni acestor eroi, Judt şi-a întins din ce în ce mai mult aripile de comentator al politicii contemporane. În Reappraisals, Judt analizează tragedia Europei în secolul XX – deşi, ar trebui să spunem că e vorba, de fapt, despre cele patru decenii de la izbucnirea Primului Război Mondial şi

Printre cărţile lui Geoffrey Wheatcroft se numără „The Controversy of Zion“ şi „The Strange Death of Tory England“. În prezent scrie o carte despre reputaţia lui Churchill în timpul vieţii sale şi ulterior.

12

Muntele Bental, înălţimile Golan. Un fost sionist, Tony Judt se opune acum politicii israeliene. până la moartea lui Stalin –, oprindu-se asupra tragediei evreilor. Scrie într-o manieră informativă despre Manès Sperber, vorbeşte cu delicateţe despre Primo Levi şi cu entuziasm despre Hannah Arendt: un entuziasm pe care mi-aş dori să-l împărtăşesc. Chiar dacă dăm la o parte faptul că presupusa ei capodoperă, Originile totalitarismului, – după cum recunoaşte şi Judt – „nu este o carte perfectă“ şi nici „deosebit de originală“, acelei scriitoare talentate îi lipsea ceva. Arendt e inteligentă şi formidabilă, dar inima ei nu se află unde trebuie.

Un alt supravieţuitor răsărit din ruinele Europei evreieşti este Arthur Koestler, pe care autorul îl apără de detractori şi care îl conduce pe Judt la problematica fascinantă a comunismului şi a inamicilor săi. Autorul se arată generos faţă de Eric Hobsbawm, care e într-adevăr un bun istoric, dar a cărui implicare a fost mai degrabă grotescă decât perversă. În replică la cuvintele zeflemitoare ale lui Hobsbawm, care spunea că „există anumite cluburi“ (adică foşti comunişti) „din care n-aş vrea să fac parte“, Judt subliniază că tocmai membrii acestor cluburi – Jorge Semprún şi Margarete BuberNeumann, dar şi Silone, Camus, Sperber şi Koestler – au scris unele dintre cele mai bune relatări ale epocii lor.

Deşi Judt are dreptate când afirmă că Hobsbawm este un scriitor excelent, adaugă, în mod curios, că la fel sunt şi E.P. Thompson, Raymond Williams şi Christopher Hill,“tovarăşii lui de odinioară din Grupul Istoricilor Comunişti Britanici“. Însă, în orice caz, Thompson, în cel mai prost moment al său, nu era doar arogant

şi încuiat, ci şi bombastic şi guraliv, în vreme ce Williams era un scriitor îngrozitor. Această opinie e cu atât mai ciudată cu cât vine din partea lui Judt, care e un prozator admirabil. Într-o analiză judicioasă a acestui subiect, Judt observă că progresiştii europeni s-au priceput mai bine decât omologii lor americani să admită că „poate a existat cu adevărat o organizaţie comunistă clandestină“ – şi, am putea adăuga, un adevărat conflict mortal şi moral. Ignazio Silone, comunistul italian devenit anticomunist, i-a spus cândva lui Palmiro Togliatti, liderul comuniştilor italieni, că „ultima bătălie“ a secolului XX avea să fie purtată între cele două tabere reprezentate de ei, iar astăzi s-ar scrie o carte grozavă despre acest subiect. Dacă n-o scrie Judt, unul dintre noi, ceilalţi, va trebui s-o facă.

N timp ce scrutează Europa contemporană, Judt descoperă un fenomen recent foarte frapant, o combinaţie de nostalgie, comemorare, tradiţie inventată, „industrie a patrimoniului“ şi mode rétro. Elogiază cele şapte volume minunate din Les Lieux de Mémoire, o operă colectivă despre memoria naţională, editată de istoricul Pierre Nora, în timp ce observă cu claritate că această concentrare asupra „lumii pe care am pierdut-o“ este o reacţie în faţa schimbărilor copleşitoare prin care a trecut Franţa începând din 1945, ca să nu mai vorbim de faptul că nu există nimic prea glorios sau îndrăzneţ în istoria franceză după 1918, în afară de eforturile eroice ale lui de Gaulle de a demonstra contrariul.

Apoi, traversând Canalul Mânecii ca să

Î

ajungă în ţara unde s-a născut, Judt afirmă că Anglia e invadată de un „patrimoniu“ excentric – spre deosebire de lucrurile care chiar funcţionează – şi condensat în imaginea fostelor aşezăminte miniere transformate în parcuri de distracţii. Fiind un bun observator, relatarea sa e condimentată aici de prejudecăţi politice.

Apare o secvenţă repetată şi lungă, despre starea decăzută a căilor ferate britanice (à qui le dîtes-vous, adică mie-mi spui: unii dintre noi trebuie să mergem frecvent cu trenul), în comparaţie cu cele franceze, care sunt atât de bune încât mersul cu trenul devine o plăcere în sine.

Dar, pe de altă parte, nici eu şi nici Judt nu plătim impozitele francezilor, iar el ar fi putut ataca un argument plauzibil – şi anume că, cel puţin în contextul Marii Britanii, subvenţia plătită de stat pentru transportul public, ca şi cea pentru învăţământ superior şi cultură, reprezintă un transfer net de bogăţie de la săraci la bogaţi.

Judt afişează un dispreţ lesne de înţeles faţă de Tony Blair (din nou, à qui le dîtesvous: unii dintre noi au trebuit să trăiască în Marea Britanie în timpul guvernării lui), deşi o face din perspectiva unui social democrat lipsit de remuşcări. Cu toate că afirmă că „sistemul comunist a profanat şi a prădat patrimoniul radical“, Judt ar mai fi putut să adauge şi că până şi cauza socialismului moderat britanic a fost complet discreditată de eşecurile guvernărilor laburiste din anii ’60 şi ’70. Iar dacă Judt are puţine cuvinte bune de spus la adresa lui Margaret Thatcher, ar putea încerca să vadă că ea câştigă în comparaţia cu epigonul ei Blair, din orice punct de vedere, dar mai ales prin atitudinea mult mai puţin servilă faţă de Washington. Într-un eseu despre „ciudata moarte a Americii liberale“, Judt întreabă, poate cam exagerat, de ce intelectualii liberali au avut atât de puţin de spus „în privinţa Irakului, a Libanului sau a informaţiilor recente despre plănuirea unui atac asupra Iranului“.

Autorul se referă mai ales la „şacalii liberali“, pe care i-a atacat şi în pagina de opinii din New York Times pentru discursurile retorice pe care le-au scris despre administraţia Bush şi despre problemele cu Curtea Supremă („În America de azi, neoconservatorii creează politici brutale pentru care liberalii furnizează camuflajul etic“). Şi totuşi Judt, deşi se opune războiului din Irak, a fost el însuşi un şacal intervenţionist în problema Kosovo. Cu toate că încearcă să sublinieze diferenţa dintre cele două conflicte, trebuie să aibă o oarecare idee despre dificultatea cu care se confruntă în această situaţie cei ca el. N-a fost nevoie de nici un argument cazuistic pentru a face legătura între Kosovo şi Irak, aşa cum nici n-a fost surprinzător sau neapărat ilogic ca între Belgrad şi Bagdad să se traseze o cale pentru avioanele de bombardament. Odată ce e acceptat principiul că putem ataca alte ţări care au guverne nocive, dar care nu reprezintă nici o ameninţare pentru noi, unde ne oprim? „Nu trebuie să fii evreu ca să înţelegi istoria Europei în secolul XX, dar ar ajuta“, scrie Judt, iar dacă asta chiar l-a ajutat ca istoric, el a şi întreprins un pelerinaj personal foarte frapant. În anii ’60, a fost un tânăr sionist socialist înflăcărat, a stat într-un kibbutz şi FOTO: YEHUDA RAIZNER/AGENCE FRANCE-PRESSE – GETTY IMAGES

luat imediat avionul spre Israel la apariţia crizei dinaintea războiului din 1967.

Acum este un adversar sarcastic al politicii israeliene şi totodată al politicii americane faţă de Israel şi chiar are cuvinte de înţelegere faţă de cartea extrem de anatemizată Israel Lobby, de John Mearsheimer şi Stephen Walt. Judt nu numai că regretă că Statele Unite au suferit o pierdere catastrofală a influenţei internaţionale în ultimii ani, din cauza comportamentului „contraproductiv şi chiar iraţional“, mai ales din Orientul Mijlociu. El spune că încărcătura reflexivă de antisemitism împotriva criticilor faţă de Israel şi faţă de alianţa Americii cu Israelul trebuie să fie, în cele din urmă, „o veste proastă pentru evrei, din moment ce înseamnă că, în timp, adevăratul antisemitism ar putea să nu mai fie luat în serios, mulţumită

faptului că lobby-ul israelian a făcut abuz de acest termen“. Oricine se apucă să scrie despre acest subiect şi-o caută singur (à qui...), iar eseurile remarcabil de îndrăzneţe şi de directe ale lui Judt i-au adus destul oprobriu public.

Totuşi, orice s-ar spune, are dreptate într-o privinţă: „istoricul de opinie“, dacă e să împrumutăm expresia lui Keynes, nu se poate abţine să vadă o uriaşă „schimbare de dispoziţie care s-a dovedit a fi de durată şi ale cărei consecinţe le mai suportăm şi astăzi“.

La vremea războiului din 1967, israelienii puteau să se culce pe lauri şi să-l aplaude pe Abba Eban când a spus că „nicicând Israelul n-a mai fost atât de respectat şi de apreciat de către popoarele lumii“. Acele cuvinte ar fi imposibil de pronunţat astăzi, chiar dacă, aşa cum remarcă şi Judt, mulţi

americani nu par să fie la curent cu marea schimbare de atitudine din restul lumii.

La o privire retrospectivă de la ultimul nostru fin de siècle, tema care se desprinde din relatarea lui Judt este timpul pierdut, nu în sensul dat de Proust, ci de Goethe: acel moment pe care, odată irosit, Eternitatea nu-l va mai restitui niciodată. Acest lucru se aplică în Occident după căderea Zidului Berlinului şi după implozia Uniunii Sovietice, adică în aceşti ani de „oportunităţi ratate şi de incompetenţă politică pe ambele maluri ale Atlanticului“, dar e adevărat mai ales în cazul Israelului, care, după 1967, a renunţat la o şansă nepreţuită de a încheia pacea şi de a-şi câştiga siguranţa fundamentală. Într-una dintre notele de final, Judt spune că eseul său despre războiul din 1967 a repre-

zentat şi ultimul articol pe care l-a publicat în The New Republic, de unde a fost excomunicat ulterior. Cu doar câteva luni înainte, apăruse în aceeaşi revistă cu un atac feroce la adresa cărţii lui Martin Amis, Koba the Dread (poreclită, în cercurile literare din Londra, şi „Stalinbad“ – cartea în care Amis „spune că Stalin a fost un om rău“).

Acea eviscerare a fost nemiloasă, dar nu nedreaptă. Şi a avut rolul de a reaminti că, mai ales în comparaţie cu domnii şi doamnele de pe scena literară (toţi romancierii, poeţii şi dramaturgii, cu tot cu trufiile lor politice dichisite), istoricii au o reputaţie bună în acest domeniu.

Puţini sunt mai buni decât Tony Judt, care nu e doar un istoric de prim rang, dar şi (într-un cuvânt pentru care avem nevoie de echivalent) un politolog care dă implicării un nume bun. h

Următoarea victimă Un nou roman poliţist de Benjamin Black (alias John Banville) reconstituie ultimele zile din viaţa unei femei al cărei cadavru e descoperit în Golful Dublin.

DE MARILYN STASIO EPUTAŢIA proastă a literaturii poliţiste în lumea literelor a fost întotdeauna ca o diplomă de onoare. Totuşi, există tendinţa între cei de la nivel înalt de a deveni foarte nervoşi atunci când un autor „literar“ adoptă un pseudonim atrăgător şi încearcă să scrie un roman de gen – mai ales dacă e vorba de un laureat al Premiului Man Booker precum John Banville, al cărui prim roman poliţist, Christine Falls, semnat cu pseudo-

R

THE SILVER SWAN

de Benjamin Black 290 pag. Henry Holt & Company. 25 $.

nimul literar Benjamin Black, a câştigat în 2008 o nominalizare, din partea societăţii Scriitorilor de Romane Poliţiste din America, la premiul Edgar pentru cel mai bun roman.

E uşor de înţeles de ce această comunitate s-ar mândri cu un coleg care-şi exprimă ideile într-o proză atât de armonioasă, cu imagini atât de izbitoare. Dar ce atracţie are un domeniu de nişă pentru un autor care şi-a câştigat deja un loc în lume – şi de ce ar trebui să fim surprinşi de asta? „Romanele poliţiste reprezintă o modalitate bună de a aborda problematica răului“, afirmă Banville, care a scris deja o continuare, The Silver Swan (Lebăda de argint), la povestea din Christine Falls. Însă din analiza răului se nasc, cu siguranţă, şi alte genuri literare, aşa că probabil nu se rezumă totul doar la asta. Poate că e ceva legat de forma-

Marilyn Stasio scrie cronica de romane poliţiste din Book Review.

ILUSTRAŢIE DE CHRIS GASH

tul romanului poliţist, care are o structură solid construită pornind de la promisiunea implicită că răul, odată descoperit, poate fi ţinut pe loc înainte să distrugă societatea care i-a permis să încolţească.

O asemenea misiune necesită un protagonist onorabil – cineva ca Quirke, cu o meserie neplauzibilă de „medic legist de succes“ la Spitalul Sfintei Familii din Dublinul anilor ’50 (unde nu se prezintă mai niciodată la muncă), dar extrem de potrivit pentru rolul detectivului prin „curiozitatea sa incurabilă“. Această minte neliniştită şi iscoditoare, împreună cu simţul responsabilităţii faţă de morţii pe care îi vede pe masa lui de autopsie, i-au adus lui Quirke o bătaie soră cu moartea în Christine Falls. Acelaşi accident i-a provocat rupturi serioase în relaţiile sale strânse şi complicate cu membrii familiei importante pe plan social care l-a adoptat de la casa de corecţie: ceea ce e bine de ştiut înainte să te apuci să citeşti The Silver Swan. „Mai exista o versiune a lui“, scrie Black despre eroul său atrăgător prin cusururi, „o personalitate în altă personalitate, răzvrătită, răzbunătoare, întotdeauna pregătită să sfideze“. Înclinat spre vină masochistă şi spre remuşcări din cauza acelor păcate (reale şi închipuite) pe care le-a comis în Christine Falls, Quirke încearcă să-şi ispăşească un soi de penitenţă socială în The Silver Swan, făcându-i pe plac unui fost coleg de facultate care nu voia ca tânăra şi frumoasa lui soţie să ajungă pe masa de autopsie, după ce se sinucisese aruncându-se în pielea goală de pe un debarcader din Golful Dublin. Quirke renunţă însă la această amabilitate după ce examinează cadavrul şi începe să suspecteze că femeia a fost ucisă.

Dacă sufletul gânditor de irlandez al lui Quirke şi codul său etic independent îl fac să fie exact genul de personaj zbuciumat care

face deliciul acestei specii literare, Black s-a legat singur la cap cu intrigi aparte, adoptând anumite tehnici ale meseriei pe care le-a stăpânit de minune în Christine Falls. Pornind de la convenţia prin care cititorului i se permite să parcurgă povestea din perspectiva detectivului, Black conduce ancheta particulară a lui Quirke pe o cale paralelă cu povestea victimei, spusă în flashback-uri intime. În ciuda profunzimii şi a sensibilităţii narative, această tehnică ne îndepărtează de ancheta lui Quirke şi diminuează inteligenţa analitică a punctului său de vedere – care e, la urma urmei, un element esenţial în farmecul oricărui roman poliţist. În această a doua povestire melancolică, Deirdre Hunt apare ca o tânără inteligentă şi ambiţioasă, disperată să devină independentă.

Odată ce imaginaţia îi e stârnită de un fals tămăduitor spiritual, ea îşi croieşte drumul afară din mahalale şi-şi ia un nume profesional, Laura Swan, atunci când îşi deschide un salon de înfrumuseţare modern, împreună cu un arătos partener de afaceri. Însă acel bădăran ostentativ, pe nume Leslie White, e atât de mincinos, cu toate pozele lui studiate şi cu înclinaţia lui transparentă spre seducţie, încât succesul său cu tot soiul de femei – între care şi fiica rebelă a lui Quirke, Phoebe – le reduce pe aceste personaje, altminteri interesante, la nişte idioate.

Totodată, Black pare să se piardă în complicata poveste de familie şi în relaţiile personale încâlcite care erau indispensabile poveştii din Christine Falls. Ce trebuie să facă un scriitor cu toate personajele acestea fascinante, dintre care prea puţine sunt neapărat necesare în noul său roman, dar unele sunt prea delicios de rele pentru a le extermina?

Răspunsul lui – să îndese cât mai multe în povestea lui Deirdre – conduce la situaţii născocite şi la coincidenţe în faţa cărora însăşi personajele se simt silite să protesteze.

Fără doar şi poate, Black este un mare scriitor, cu un stil seducător, iar lumea întunecată şi apăsătoare pe care o concepe în Dublinul postbelic – când nu lipsesc călugării care să aibă în grijă şcolile de corecţie sau călugăriţele care să conducă spitale în mănăstiri – joacă un rol important în explicarea motivului pentru care toţi cei care populează acest univers moralmente claustrofobic sunt atât de înnebuniţi de sex. Însă convenţiile genului poliţist oferă siguranţă structurală pentru orice atac explorator al esenţei răului (sau păcatului, după cum înclină să-l definească personajele lui Black), iar nereuşita de a profita la maxim de pe urma acestei libertăţi creatoare ar semăna cu o călătorie până în Irlanda fără a vizita măh car o biserică sau un pub.

13

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

CĂRŢI ILUSTRATE

Săpt. în top

1

GALLOP! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder (Workman, 12.95 $) Animalele par să se mişte la răsfoirea paginilor. (Vârsta: 4 – 8)

21

2

DIRT ON MY SHIRT de Jeff Foxworthy, ilustrată de Steve Bjorkman (HarperCollins, 16.99 $) Poeziile copilăriei scrise de actorul şi realizatorul TV. (Vârsta: 4 – 7)

5

3

DON’T BUMP THE GLUMP! scrisă şi ilustrată de 3 Shel Silverstein (HarperCollins, 17.99$) Prima sa serie de versuri fără sens, publicată iniţial în 1964. (Vârsta: de la 5 ani)

4

LADYBUG GIRL de Jacky Davis şi David Soman, ilustrată de 3 David Soman (Dial, 16.99 $) Creativitatea şi hainele potrivite o ajută pe o fetiţă să se simtă mai mare. (Vârsta: de la 4 ani)

5 6 7 8

Cărţi pentru copii Săpt. aceasta

21 aprilie 2008

LECTURI UŞOARE

Săpt. în top

1

DIARY OF A WIMPY KID: RODRICK RULES scrisă 12 şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Cum s-a făcut Greg de ruşine în vacanţă (află de la fratele lui, Rodrick); urmarea la Diary of a Wimpy Kid. (Vârsta: 9 – 12)

2

DIARY OF A WIMPY KID scrisă şi ilustrată de Jeff 51 Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Chinurile adolescenţei, în benzi desenate. (Vârsta 9 – 12)

3

TWEAK DE NIC SHEFF (Ginee Seo/Atheneum, 16.99 $) Amintirile unui adolescent despre dependenţa de metamfetamine. (Vârsta: de la 15 ani)

6

4

CITY OF ASHES DE CASSANDRA CLARE (McElderry, 17.99 $) O fată trebuie să îşi urmărească tatăl în ţinutul ascuns al demonilor; continuarea la City of Bones. (Vârsta: de la 14 ani)

2

ZEN TIES scrisă şi ilustrată de Jon J. Muth (Scholastic, 12 17.99 $) Un urs panda îşi încurajează nepotul şi pe prietenii acestuia să ajute un vecin morocănos. (Vârsta: 4 – 8)

5

THE JELLYBEANS AND THE BIG DANCE scrisă 6 de Laura Numeroff şi Nate Evans, ilustrată de Lynn Munsinger (Abrams, 15.95 $) Patru pisicuţe se pregătesc împreună pentru un recital. (Vârsta: 4 – 8)

THE INVENTION OF HUGO CABRET scrisă şi ilus- 53 trată de Brian Selznick (Scholastic, 22.99 $) Un roman „în cuvinte şi imagini“; un hoţ rămas orfan trebuie să descifreze ultimul mesaj lăsat de tatăl său. (Vârsta: 9 – 12)

6

THIRTEEN REASONS WHY de Jay Asher 3 (Razorbill, 16.99 $) Înainte de a se sinucide, o fată trimite casete audio explicative către 13 oameni pe care îi consideră responsabili. (Vârsta: de la 15 ani)

7

THE NIXIE’S SONG de Tony DiTerlizzi şi Holly Black 25 (Simon & Schuster, 10.99 $) Uriaşi care scuipă flăcări fac ravagii în Florida. (Vârsta: 9 – 12)

8

THREE LITTLE WORDS de Ashley Rhodes-Courter (Atheneum, 17.99 $) Amintirile unei vieţi în familia socială. (Vârsta: de la 10 ani)

2

9

THE BIG FIELD de Mike Lupica (Philomel, 17.99 $) Înaintea campionatului, un candidat hot îl înlocuieşte pe Hutch în echipă. (Vârsta: de la 10 ani)

5

10

GOOD MASTERS! SWEET LADIES! de Laura Amy Schlitz, ilustrată de Robert Byrd (Candlewick, 19.99 $) Voci dintr-un sat medieval. (Vârsta: de la 12 ani)

12

KNUFFLE BUNNY TOO scrisă şi ilustrată de Mo Willems (Hyperion, 16.99 $) Una dintre colegele lui Trixie are un iepuraş identic cu al ei. (Vârsta: 4 – 8)

22

SMASH! CRASH! de Jon Scieszka, ilustrată de David 13 Shannon, Loren Long şi David Gordon (Simon & Schuster, 16.99 $) Camionul Jack şi maşina de gunoi Dan adoră să se izbească de lucruri. (Vârsta: 3 – 7)

9

FIRST THE EGG scrisă şi ilustrată de Laura Vaccaro 6 Seeger (Neal Porter/Roaring Brook, 14.95 $) Un ou devine pui, un mormoloc devine broască, o sămânţă devine o floare. (Vârsta: 2 – 6)

10

RETURN TO FAIRYOPOLIS scrisă şi ilustrată de Cicely Mary Barker (Warne, 19.99 $) O adolescentă reîncepe să creadă în ţinutul zânelor. (Vârsta: 9 – 12)

1

CĂRŢI BROŞATE

SERII

1

BRATFEST AT TIFFANY’S de Lisi Harrison (Poppy/ 9 Little, Brown, 9.99 $) Îndrăgosteala sparge gaşca de fete din Pretty Committee; un roman Clique. (Vârsta: de la 12 ani)

1

THE TWILIGHT SAGA de Stephenie Meyer (Megan 35 Tingley/Little Brown, ed. cartonată şi broşată) Vampiri şi vârcolaci în liceu. (Vârsta: de la 12 ani)

2

MASSIE de Lisi Harrison (Poppy/Little, Brown, 6.99 $) O fată din Westchester ia o slujbă de vară ca vânzătoare de cosmetice; un roman Clique. (Vârsta: de la 12 ani)

1

2

MAXIMUM RIDE de James Patterson (Little, Brown, ed. cartonată şi broşată) Copii înaripaţi încearcă să salveze lumea. (Vârsta: de la 10 ani)

3

NIM’S ISLAND de Wendy Orr, ilustrată de Kerry Millard (Yearling, 5.50 $) Când barca unui bărbat se strică, fiica lui rămâne izolată pe o insulă timp de două săptămâni cu prietenii ei animale. (Vârsta: 9 – 12 ani)

3

3

MAGIC TREE HOUSE de Mary Pope Osborne, ilustrată de 175 Sal Murdocca (Stepping Stone/Random House, ed. cartonată şi broşată) Călătoria în timp a unor copii. (Vârsta: 6 – 9)

4

CHOSEN de P. C. Cast şi Kristin Cast (St. Martin’s, 8.95 $) O vam- 5 piriţă află care îi sunt prietenii adevăraţi la şcoală. (Vârsta: 9 – 12)

4

RANGER’S APPRENTICE de John Flanagan (Philomel, ed. cartonată şi broşată) Un băiat înfruntă răul. (Vârsta: 9 – 12)

5

JUST LISTEN de Sarah Dessen (Speak, 8.99 $) O fată trece în sfârşit peste incidentul care a separat-o de cea mai bună fostă prietenă. (Vârsta: de la 12 ani)

6

5

DON’T LET THE PIGEON... scrisă şi ilustrată de Mo 13 Willems (Hyperion, doar ed. cartonată) Copiii îi spun unei păsări ce nu are voie să facă. (Vârsta: 2 – 6)

6

CALIFORNIA DREAMING de Zoey Dean (Poppy/ Little, 1 Brown, 9.99 $) Cum colegiul se termină, prietenii încep să se gândească la viitor; un roman A-List. (Vârsta: de la 15 ani)

6

FANCY NANCY de Jane O’Connor, ilustrată de Robin Preiss Glasser (HarperCollins, ed. cartonată şi broşată) Viaţa paradisiacă a unei fete glamour cu un vocabular preţios. (Vârsta: 4 – 8)

7

THE BOOK THIEF de Markus Zusak (Knopf, 11.99 $) 30 O fată salvează nişte cărţi de la o incendiere nazistă şi le împarte cu un bărbat evreu. (Vârsta: de la 14 ani)

7

THE SPIDERWICK CHRONICLES de Tony DiTerlizzi 64 şi Holly Black (Simon & Schuster, doar ed. cartonată) Fraţi care descoperă o lume secretă. (Vârsta: 6 – 10)

8

BURNED de Ellen Hopkins (Simon Pulse, 9.99 $) O fată mormonă îşi pune la îndoială credinţa şi îşi provoacă tatăl abuziv, în versuri libere. (Vârsta: de la 14 ani)

9

8

PERCY JACKSON & THE OLYMPIANS de Rick Riordan (Miramax, ed. cartonată şi broşată) Bătălia contra unor monştri mitologici. (Vârsta: 9 – 12)

9

NEVER UNDERESTIMATE YOUR DUMBNESS de Jim Benton (Scholastic, 4.99 $) Mătuşa lui Jamie şi unchiul Angelinei se vor căsători; un roman Dear Dumb Diary. (Vârsta: 9 – 12 ani)

7

9

HARRY POTTER de J.K. Rowling (Arthur A. Levine/ 184 Scholastic, ed. cartonată şi broşată) Un băiat vrăjitor îşi perfecţionează aptitudinile şi luptă contra Răului.

(Vârsta: de la 10 ani)

10

I’D TELL YOU I LOVE YUO, BUT THEN I’D HAVE TO 13 KILL YOU de Ally Carter (Hyperion, 8.99 $) O fată din şcoala de spioni se îndrăgosteşte de un localnic. (Vârsta: de la 12 ani)

10

SEPTIMUS HEAP de Angie Sage (Tegen/HarperCollins, 12 ed. cartonată şi broşată) Pierdut la naştere, un băiat îşi împlineşte destinul de vrăjitor. (Vârsta: de la 9 ani)

33

16

9

49

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna care s-a încheiat la 5 aprilie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/ books. Toate cele patru liste de cărţi pentru copii apar în fiecare săptămână pe site-ul Book Review. Editorii au furnizat categoriile de vârstă pentru titlurile respective.

14

Anatomia unui faliment Cum am intrat în încurcătura actuală şi ce credem despre părţile responsabile.

DE FLOYD NORRIS N 1792, Wall Street se confrunta cu prima sa prăbuşire. O speculaţie cu titluri de rentă ale guvernului ieşise îngrozitor de prost, iar un bărbat cândva bogat şi influent, pe nume William Duer, era fugărit pe străzile din New York. În cele din urmă, a avut noroc că l-a prins şeriful înaintea mulţimii. Ca urmare a maşinaţiilor lui, după cum relatează Steve Fraser în Wall Street: America’s Dream Palace (Wall Street: Palatul de vis al Americii), „preţurile de pe piaţa imobiliară s-au prăbuşit, creditarea s-a

Î

WALL STREET

America’s Dream Palace de Steve Fraser.

Ilustrată. 200 pag. Yale University Press.

22 $.

THE TRILLION DOLLAR MELTDOWN

Easy Money, High Rollers, and the Great Credit Crash de Charles R. Morris.

194 pag. PublicAffairs. 22.95 $.

întrerupt, iar construcţia de case a fost oprită“.

Declinul s-a răspândit de la oamenii de afaceri la comercianţi, la văduve şi la orfani.

Vă sună cunoscut acest scenariu?

Cum sistemul financiar american e aparent ameninţat de paralizie după o epocă de credite uşoare care acum pare ridicolă şi totodată coruptă, Wall Street ar putea fi la un pas de a mai trece încă o dată printr-una dintre ciocnirile sale periodice cu dispreţul şi represaliile publice. Am văzut deja umbra unor directori rataţi cărora congresmenii le cereau să explice de ce meritau milioane de dolari ca să-şi ducă firmele la faliment. Şi apoi mai sunt urmăririle penale ale creditorilor de ipoteci, dintre care unii sunt deja insolvabili, pentru a-i fi momit pe clienţi să ia credite pe care nu aveau cum să le achite decât dacă preţul caselor continua să urce.

Istoria atitudinilor americanilor faţă de finanţiştii de pe Wall Street, aşa cum transpare ea din ziare, romane şi procese, face subiectul cărţii lui Fraser. E o poveste remarcabilă, nu doar datorită lucrurilor pe care le-au făcut aceştia, ci şi din cauza oscilărilor bruşte ale imaginii lor. Au fost ei nişte eroi sau nişte escroci, aristocraţi sau ticăloşi imorali? De fiecare dată a depins de epocă şi, într-o oarecare măsură, de posibilitatea ca succeselor lor să ne îmbogăţească pe noi, ceilalţi.

Prosperitatea din ultimii ani a redus, fără îndoială, furia publică faţă de scandalurile corporatiste de la începutul acestui deceniu, prin care unele dintre cele mai mari instituţii financiare americane au făcut profit permiţând companiei Enron să-şi înşele investitorii. Până şi firma Berkshire Hathaway a lui Warren Buffett a încasat onorarii ajutând o companie de asigurări să pară mai sănătoasă decât era de fapt. „Bineînţeles, în compa-

Floyd Norris este corespondentul financiar principal al publicaţiei The Times.

FOTO: RICHARD DREW/ASSOCIATED PRESS

raţie cu consecinţele crahului din 1929, Wall Street a scăpat de un blam cumplit pentru trădarea sistematică a încrederii publice“, scrie Fraser. Ofensa morală, adaugă el, „părea o nimica toată comparabil cu ceea ce aproape că i se întâmplase lui William Duer“. Însă mai poate cumva Wall Street să-şi păstreze acum respectul Americii când pieţele de credit se închid, iar milioane de americani riscă să-şi piardă casele? Nu şi dacă Charles R. Morris obţine ceea ce vrea. În scurta, dar splendida sa carte The Trillion Dollar Meltdown: Easy Money, High Rollers, and the Great Credit Crash (Topirea unui trilion de dolari: Bani uşor făcuţi, speculă la nivel înalt şi marea prăbuşire a pieţei creditelor), Morris descrie cum am intrat în actuala încurcătură, cu băncile care acordă credite pe care sperau să le dea unor investitori prin titluri de rentă din ce în ce mai complexe. Agenţiile de evaluare a titlurilor şi companiile de asigurări financiare au binecuvântat procesul, iar Alan Greenspan, care pe atunci era preşedintele Rezervei Federale, i-a aclamat, asigurând publicul că organele de reglementare americane nu aveau să pună piedici. „Când banii vin gratis, iar împrumuturile sunt lipsite de costuri şi de riscuri, finanţistul raţional va continua să acorde credite până când nu mai are cui să dea împrumuturi“, scrie Morris. „Intrai în domeniul creditelor, îţi încasai comisioanele şi le acordai împrumuturi investitorilor avizi de profit.

Investitorii erau «asiguraţi». Comisioanele tale erau bani adevăraţi. Poate că se recuperau şi banii din împrumuturi“.

„Poate“ este cuvântul cheie. Din câte se pare, finanţiştii raţionali n-au fost prea raţionali. N-au ştiut când să se oprească, iar acum s-au ales cu o grămadă de împrumuri proaste şi cu titluri pe care nu le pot vinde. Unii au dat faliment. Morris, care e avocat şi fost bancher, precum şi autor a zece cărţi, crede că, atunci când se vor pune cap la cap toate pierderile, de la ipoteci la credite corporatiste şi cărţi de credit, totalul se va ridica la un trilion de dolari. Iar asta fără a lua în calcul anumite zone riscante pe care el le consideră încă imposibil de cuantificat.

Puţini scriitori se pricep la fel de bine ca Morris să explice misterul financiar şi să-l facă de-a dreptul fascinant. Confruntat cu un raport întocmit de instituţii de reglementare britanice, care emiteau o avertizare în privinţa „nivelului de stabilitate financiară“, autorul ne lămureşte că acest limbaj reprezintă „discursul administraţiei publice pentru a numi un Cernobîl al pieţei creditelor“.

Unul dintre cele mai importante aspecte ale arhitecturii financiare care acum se prăbuşeşte consta în modul în care investitorii erau lăsaţi să creadă că puteau face investiţii sigure la finanţarea unor credite foarte riscante. Or, după cum spune Morris, „Titlurile evaluate la preţuri mari au apărut dintr-o fiertură vrăjitorească fumegândă“. „Structurile foarte mari, foarte complexe şi foarte opace, construite pe temelii extrem de şubrede sunt o reţetă pentru faliment“, adaugă el.

Prăbuşirea este deja în plină desfăşurare. În ultimii ani, profiturile de pe Wall Street s-au obţinut în baza influenţelor şi a asumării unor

riscuri pe care nu le cunoşteau nici organele de reglementare şi nici măcar managementul de vârf al băncilor. Acum, o dată la trei luni, vedem cum băncile comunică pierderi enorme datorate unor riscuri pe care n-au recunoscut niciodată că şi le-ar fi asumat.

Nimeni – nici investitorii, nici managerii, nici instituţiile de reglementare – nu e sigur când se va încheia acest proces. Iar această nesiguranţă a atras după sine îngheţarea creditelor, finanţatorii ezitând să împrumute nu doar pentru că nu ştiu în cine pot avea încredere, ci şi pentru că se tem că ar putea avea nevoie de bani pentru a-şi acoperi pierderile încă neconcretizate. Pe măsură ce criza economică se adânceşte, e foarte probabil să asistăm la mai multe prăbuşiri corporative decât e cazul, din moment ce creditele, care odinioară erau aproape gratuite, au devenit indisponibile. În ultimii ani, agenţii de pe Wall Street au fost consideraţi adesea „protectorii responsabili ai încrederii publice“, oameni bogaţi pe care se putea pune bază că vor acţiona în interes naţional, aşa cum a făcut J.P. Morgan când a oprit Panica din 1907, într-un moment în care guvernul părea incapabil s-o facă. Foştii preşedinţi de la gigantul financiar Goldman Sachs au lucrat ca secretari ai Trezoreriei americane pentru ambii ocupanţi ai Casei Albe din acest secol.

După cum demonstrează Fraser, a mai existat un punct de vedere, care ar putea ajunge în prim-plan în cazul în care criza economică va continua şi dacă milioane de oameni îşi vor pierde slujbele sau casele, pe când cei responsabili de acest dezastru ar rămâne bogaţi dincolo de imaginaţia oamenilor obişnuiţi. „La vremea Revoluţiei Americane exista deja un puternic resentiment al oamenilor de rând faţă de aristocraţi, care erau văzuţi ca nişte paraziţi, ca nişte neproductivi privilegiaţi, care trăiau de pe urma muncii grele a celor asupra cărora domneau“, scrie Fraser. N-a fost de ajutor nici faptul că lorzii finanţelor n-au fost mereu subtili în privinţa superiorităţii lor, aşa cum s-a întâmplat atunci când Jay Gould, magnatul tâlhar care avea căi ferate la sfârşitul secolului XIX, s-a lăudat că ar putea angaja jumătate din clasa muncitoare ca să omoare cealaltă jumătate.

NA e să fii văzut ca un corupt dar genial, şi alta e să fii considerat lacom şi prost în acelaşi timp. Acesta e riscul cu care se confruntă acum cei de pe Wall Street.

După cum scrie Fraser despre consecinţele crahului din 1929, „Wall Street s-a dovedit a fi confruntat nu doar cu o provocare etică şi cu o poziţie periculos de omnipotentă, ci, mult mai incriminator de-atât, s-a dovedit a fi omni-incompetent“. Şi continuă autorul: „În timpul perioadei de înflorire economică din anii ’20, lumea magnaţilor lui J.P. Morgan îşi acceptase meritul de a fi adus bunăstare naţiunii şi de a fi zugrăvită ca un conclav de înţelepţi. Acum, în noile circumstanţe ale falimentului economic, aceeaşi lume a fost tratată ca fiind penal de iresponsabilă, ba chiar jalnică, făcând nu doar obiectul oprobriului, ci şi al batjocurii. Şi poate că nimic altceva nu e mai fatal pentru speranţa de viaţă a unei h elite decât să fie considerată ridicolă“.

U

15

TBR: Din culise FĂRĂ A PRIVI: Nu fiecare nouă săptămână aduce surprize în partea superioară a topului de bestselleruri de ficţiune Times. Însă, din când în când, cade câte o cometă care culcă la pământ totul în jur şi împrăştie în cele patru zări toate gângăniile. Acest lucru se întâmplă în săptămâna de faţă cu cea de-a doua colecţie de povestiri a lui Jhumpa Lahiri, Unaccustomed Earth, care îşi face debutul ca nr. 1. E greu să ne amintim ultima lucrare serioasă de ficţiune bine scrisă, mai ales o carte de povestiri, care să intre direct pe primul loc; acest lucru reprezintă o demonstraţie de putere a noii ţinte comerciale a lui Lahiri. Criticii, desigur, au fost acolo încă de la început. (Prima colecţie a lui Lahiri, Interpreter of Maladies, a câştigat un Pulitzer în 2000). Unaccustomed Earth a fost recenzată pe coperta noastră cu câteva săptămâni în urmă, deşi e posibil ca Lahiri să nu fi văzut această recenzie. Ea a mărturisit recent într-un interviu pentru The Atlantic Monthly că, ori de câte ori publică o nouă carte, soţul ei aruncă pe furiş secţiunea Times Book Review temându-se că ea ar putea să vadă recenzia. Când prima carte i-a fost publicată, povesteşte ea, „am citit tot. A fost ca primul copil – faci un milion de poze şi fiecare moment e unul special“. Dar acum, admite ea, „mă simt mult mai vulnerabilă. În cazul acestei cărţi, am decis să nu citesc absolut nimic“.

TOXINE CATHARTICE: Locul 2 pe lista de ficţiune aparţine romanului lui Jim Butcher, Small Favor, cartea 10 a seriei sale Dresden Files. (Cărţile vorbesc despre un vrăjitor profesionist din Chicago-ul zilelor noastre, al cărui nume este Harry Blackstone Copperfield Dresden). Pe site-ul său web, Butcher uneori postează însemnări pe blog despre natura scrierii de ficţiune. Recent, a pus întrebarea: „De ce e important punctul culminant al unei poveşti?“. Răspunsul său plin de spirit: „Catharsis. Aşa cum îl înţeleg eu, catharsisul e un fel de toxină pe care umanitatea nu a fost niciodată în stare să o înlăture din cerneala folosită la scrisul cărţilor. Apare în degete pe măsură ce acestea întorc pagini de carte şi, dacă ajung la sfârşitul unei poveşti şi nu obţin un punct culminant suficient de satisfăcător, toxinele cathartice le pot duce într-o stare psihotică, în care se pot întâmpla tot felul de lucruri rele“.

PLECAT DINTRE NOI: „Foloseşte timpul unui străin în aşa fel încât acesta să nu simtă că timpul său a fost irosit“. Aceasta era una din regulile lui Kurt Vonnegut pentru scrierea unei povestiri, sfat pe care l-a aplicat în egală măsură şi la scrierea de nonficţiune.

O colecţie postumă a eseurilor lui Vonnegut, Armageddon in Retrospect, apare săptămâna aceasta pe locul 4 al topului de nonficţiune.

După cum precizează fiul lui Vonnegut, Mark, care scrie introducerea de la Armageddon in Retrospect, ultimele cuvinte ale tatălui său din ultimul lui discurs public au fost: „Vă mulţumesc pentru atenţie şi am plecat de aici“.

NOTE: Cea mai sus plasată carte nouă de nonficţiune este Home: A Memoir of My Early Years a lui Julie Andrews. Pe aceeaşi listă remarcăm şi The Bin Ladens: An Arabian Family in the American Century, de Steve Coll. … Nou pe locul 5 al listei de ficţiune este cel de-al doilea roman al Marisei de los Santos, Belong to Me, despre un cuplu tânăr care se stabileşte într-o suburbie liniştită din Philadelphia. Cartea este o continuare a Love Walked In, aleasă pentru a fi transformată în film de către Sarah Jessica Parker.

DWIGHT GARNER

16

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

Ediţii cartonate Săpt. trecută

FICŢIUNE

Săpt. în top

1

UNACCUSTOMED EARTH de Jhumpa Lahiri (Knopf, 25 $) Povestiri despre anxietate şi experienţe transformatoare ale părinţilor bengalezi şi ale copiilor lor americani.

1

2

SMALL FAVOR de Jim Butcher (Roc, 23.95 $) Cartea 10 din seria Dresden Files despre un detectiv vrăjitor din Chicago.

1

3

COMPULSION de Jonathan Kellerman (Ballantine, 27 $) Câteva femei din Los Angeles sunt ucise, caz cercetat de psihologul-detectiv Alex Delaware.

1

4

THE APPEAL de John Grisham (Doubleday, 27.95 $) Intrigi politice şi juridice generate de decizia unei instanţe din Mississippi contra unei firme de chimicale care elibera deşeuri toxice.

2

5

BELONG TO ME de Marisa de los Santos (Morrow, 24.95 $) O femeie devine prizoniera complicaţiilor şi a secretelor, când se mută în suburbii.

6

CHANGE OF HEART de Jodi Picoult (Atria, 26.95 $) Un condamnat la moarte începe să facă miracole.

3

7

REMEMBER ME? de Sophie Kinsella (Dial, 25 $) O femeie se trezeşte într-un spital londonez după un accident şi nu-şi mai aminteşte de schimbările din ultimii trei ani din viaţa ei.

4

8

A THOUSAND SPLENDID SUNS de Khaled Hosseini (Riverhead, 25.95 $) O prietenie între două femei afgane pe fundalul celor 30 de ani de război.

9

9

7TH HEAVEN de James Patterson şi Maxine Paetro (Little, Brown, 27.99 $) În San Francisco, detectivul Lindsay Boxer şi Women’s Murder Club caută un piroman şi o adolescentă dispărută.

7

10 11

Săpt. aceasta

21 aprilie 2008

NONFICŢIUNE

Săpt. trecută

Săpt. în top

1

MISTAKEN IDENTITY de Don şi Susie Van Ryn şi Newell, Colleen şi Whitney Cerak, cu Mark Tabb (Howard, 21.95 $) Familiile a două fete ale căror identităţi au fost încurcate după un accident din 2006 îşi povestesc experienţele.

2

HOME de Julie Andrews (Hyperion, 26.95 $) Amintirile lui Andrews, din copilărie până la distribuirea în rolul Mary Poppins.

3

BEAUTIFUL BOY de David Sheff (Houghton Mifflin, 24 $) Un tată se luptă cu dependenţa fiului său de metamfetamine.

10

4

ARMAGEDDON IN RETROSPECT de Kurt Vonnegut (Putnam, 24.95 $) Douăsprezece materiale nepublicate ale scriitorului mort în 2007, despre război şi pace.

1

1

5

VINDICATED de Jose Canseco (Simon Spotlight, 25.95 $) În continuarea cărţii sale de memorii, Juiced, Canseco îi înşiră pe cei ce folosesc steroizi în baseball şi evaluează raportul Mitchell.

1

6

BRETT FAVRE: THE TRIBUTE (Sports Illustrated, 27.95$) 13 Articole şi imagini cu fundaşul de la Gren Bay Packers.

2

7

IN DEFENSE OF FOOD de Michael Pollan (Penguin Press, 21.95 $) O carte-manifest care ne îndeamnă „Mâncaţi. Nu prea mult. Mai ales vegetale“.

8

THE BIN LADENS de Steve Coll (Penguin Press, 35 $) O istorie a acestei familii şi a averii sale se concentrează pe efectele bogăţiei adunate din petrol în Arabia Saudită şi cum afectează relaţiile cu Occidentul.

9

STORI TELLING de Tori Spelling cu Hilary Liftin (Simon Spotlight, 24.95 $) Memoriile actriţei, de la copilăria la Hollywood şi serialul „Beverly Hills, 90210“ până la naşterea fiului ei.

5

4

10

LOSING IT de Valerie Bertinelli (Free Press, 26 $) Memoriile actriţei şi fostei neveste a lui Eddie Van Halen despre depresie şi eforturile de a slăbi.

3

6

11

PREDICTABLY IRRATIONAL de Dan Ariely (Harper, 25.95 $) Un economist comportamental de la M.I.T. arată cum normele emoţionale şi sociale ne formează sistematic comportamentul.

6

7

1

2

1

2 2

6

5

6 4

14

46

9

WINTER STUDY de Nevada Barr (Putnam, 24.95 $) Şeriful forestier Anna Pigeon se întoarce într-un parc insular din Lake Superior, unde un lup monstruos e în libertate.

1

1

HOLLYWOOD CROWS de Joseph Wambaugh (Little, Brown, 26.99 $) Un roman comic clasic despre poliţie cu poliţişti de la Hollywood şi nu chiar-fosta soţie a unui patron de club de striptease.

5

12*

A PRISONER OF BIRTH de Jeffrey Archer (St. Martin’s, 27.95 $) Un londonez sărac, învinuit de crimă de 4 dintre prietenii săi de la Cambridge, scapă din închisoare şi pregăteşte răzbunarea.

8

5

6

3

RETRIBUTION de Max Hastings (Knopf, 35 $) Conflictul dintre forţele navale şi cele aeriene în încercarea finală de a apăra Japonia, 1944-1945.

3

DEAD HEAT de Joel C. Rosenberg (Tyndale, 24.99 $) În pragul unui război mondial, teroriştii plănuiesc asasinarea unui candidat înscris în cursa strânsă pentru preşedinţie.

12

11

13

1

THE REASON FOR GOD de Timothy Keller (Dutton, 24.95 $) Un preot vorbeşte despre îndoielile comune şi apără credinţa în Dumnezeul creştin.

7

GUILTY de Karen Robards (Putnam, 24.95$) O femeie procuror din Philadelphia este şantajată de acuzatul unui proces care ştie un secret criminal din trecutul ei.

13*

7

14

THE TEN-YEAR NAP de Meg Wolitzer (Riverhead, 24.95 $) Patru prietene de câte 40 de ani din New York îşi reaşază vieţile, după ce au stat acasă cu copiii.

1

14

PHYSICS OF THE IMPOSSIBLE de Michio Kaku 15 (Doubleday, 26.95 $) Fizicianul, unul dintre fondatorii teoriei corzilor, pune în discuţie fenomene posibile precum câmpurile de forţă, teleportarea şi călătoria în timp.

3

15 16*

WORLD WITHOUT END de Ken Follett (Dutton, 35 $) Dragoste 12 şi intrigă în oraşul medieval englez Kingsbridge şi catedrala sa, aflate în centrul romanului precedent al lui Follett, Pillars of the Earth.

15

THE TRILLION DOLLAR MELTDOWN de Charles R. Morris (PublicAffairs, 22.95 $) Din culisele baloanelor de săpun ale lumii creditelor.

2

2

26

16

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 5 aprilie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Selecţia editorilor Cărţi recente care ne-au stârnit interesul TERROR AND CONSENT: The Wars for the Twenty-First Century de Philip Bobbitt (Knopf, 35 $) Cea mai profundă carte despre politica externă americană de după 11 septembrie oferă nu doar o reafirmare, ci o reinventare a rolului dominant al alianţei transatlantice.

FOUNDING FAITH: Providence, Politics, and the Birth of Religious Freedom in America de Steven Waldman (Random House, 26 $) Waldman, cofondator al Beliefnet.com, cercetează convingerile lui Washington, Adams, Jefferson ş.a. clar şi în mod echitabil.

ALL THE SAD YOUNG LITERARY MEN de Keith Gessen (Viking, 24.95 $) Primul roman bonom al lui Gessen se petrece în mijlocul luptelor de tranşee dintre tineri inteligenţi care se luptă pentru a deveni scriitori de succes.

THE COMMISSION: The Uncensored History of the 9/11 Investigation de Philip Shenon (Twelve, 27 $) Puţine reputaţii rămân nepătate în această fascinantă povestire scrisă de un reporter de investigaţii al The Times.

THE TEN MOST BEAUTIFUL EXPERIMENTS de George Johnson (Knopf, 22.95 $) Un tribut pentru zece „suflete curioase“, atât recunoscute cât şi trecute cu vederea, din spatele unor mari descoperiri ştiinţifice.

TRAUMA de Patrick McGrath (Knopf, 24.95 $) Protagonistul acestui roman, un psihiatru autocritic, se prăbuşeşte în faţa vinei şi a unor recunoaşteri mult timp negate.

RIGHT OF THE DIAL: The Rise of Clear Channel and the Fall of Commercial Radio de Alec Foege (Faber & Faber, 25 $) O istorie a companiei care deţine mai multe posturi de radio decât oricare alta.

THE MONSTERS OF TEMPLETON de Lauren Groff (Voice/Hyperion, 24.95 $) Personajele lui James Fenimore Cooper iau uneori frâiele acţiunii în această povestire ambiţioasă despre o fiică rătăcitoare.

THE FINDER de Colin Harrison (Sarah Crichton/ Farrar, Straus & Giroux, 25 $) Un thriller din New York, desfăşurat în lumea diabolică a capitalismului global.

Recenziile complete ale acestora şi ale altor cărţi recent apărute sunt disponibile pe web: nytimes.combooks.com

Salvatorul de animale În anii ’40, câinii Akita erau o rasă aproape de dispariţie. Apoi Morie Sawataishi a luat problema în propriile-i mâini.

DE KARL TARO GREENFELD

pus pe nesimţite obsesia eugenică antebelică a Japoniei, privind puritatea rasială, la o altă specie. Cu alte cuvinte, Morie credea că prea mulţi câini Akita din Japonia postbelică erau de rasă impură, fiind corciţi cu exemplare din alte ţări. În timp ce citeam Dog Man, mă întrebam care era legătura dintre obsesia pentru puritate a lui Morie şi felul în care conducea o centrală electrică în care forţa de muncă gratuită era furnizată de prizonierii de război americani şi englezi. „Hainele le erau zdrenţe. Abia dacă mai aveau încălţări“, îşi aminteşte nevasta lui Morie. „Aveau bărbi lungi şi părul slinos şi încâlcit. Nu-ţi puteai imagina oameni mai slabi... şi erau forţaţi să lucreze afară în frig“. În Japonia fascistă, trebuie să fi fost tare uşor să dispreţuieşti prizonierii de război ca fiind lipsiţi de kisho pozitiv, acea vitalitate şi personalitate pe care Morie le preţuia atât de mult la câinii săi de rasă pură. Ar fi fost edificator dacă Sherrill ar fi scris despre părerile lui privind folosirea muncii sclavilor. Faptul că a păstrat tăcerea în această privinţă este deranjant.

Cele mai reuşite pasaje din Dog Man sunt cele în care sunt descrise ţinuturile înzăpezite ale Japoniei – acele prefecturi nordice, de obicei pe coasta Mării Japoniei, unde troienele se pot înălţa până la 7-10 metri, iar prin minusculele fisuri ale uşilor şi ferestrelor închise se strecoară cantităţi impresionante de ace fine de zăpadă şi gheaţă. Descrierea lui Sherrill este chiar mai plină de viaţă decât cea din traducerea lui Ed-

CCIDENTALII care scriu despre Japonia tind să se împartă în două tabere – cei captivaţi de modernitatea ei, de ideea că freneticul şi hipertrofiatul Tokyo este într-o anumită măsură imaginea viitorului şi ceilalţi, ca Martha Sherill, autoarea cărţii Dog Man (Omul cu câinii), care găsesc în regiunile izolate ale Japoniei un refugiu anacronic, rămas la stadiul trecutului nostru rustic. Ambele abordări au aspecte promiţătoare, dar fiecare dintre ele, ajunsă pe mâini greşite, poate conduce la o caricaturizare a Japoniei, fie roboţi salariaţi care locuiesc în hotelurile lor capsulă, fie maeştri zen naturalişti care trăiesc în perfectă wa (armonie) cu pitoreasca natură rurală care-i înconjoară. De aceea e de lăudat

O

DOG MAN

An Uncommon Life on a Faraway Mountain de Martha Sherrill.

Ilustrată. 237 pag. The Penguin Press.

25.95 $.

faptul că Sherrill, autoare a două romane şi a unei alte cărţi de nonficţiune intitulate The Buddha From Brooklyn, îşi descrie protagonistul, Morie Sawataishi, un legendar crescător de câini Akita campioni, ca pe mult mai mult decât o ilustraţie animată în stil japonez a unui om al muntelui, chiar dacă asta înseamnă să-şi lase cititorii să se lupte cu un personaj central misterios şi uneori întunecat.

Morie, un inginer care şi-a petrecut toată viaţa construind şi întreţinând uzine energetice în Japonia rurală, este un colecţionar obsedat de Akita, rasa de câini de vânătoare musculoşi şi îndrăzneţi care descinde din animalele domesticite de populaţia Ainu – tribul care a populat iniţial arhipelagul japonez.

Printr-o acumulare frenetică de informaţii despre câini, printr-o teoretizare a trăsăturilor indispensabile unui Akita perfect (nas lung sau teşit, ochi rotunzi sau triunghiulari, blană lungă sau scurtă) şi prin propria experienţă de crescător de câini, el a înălţat creşterea câinilor Akita la rangul unei arte în Japonia, similară, în doctrina şi ierarhia sa rigidă, ceremoniei ceaiului sau artei aranjării florilor.

Se prea poate ca unul din efectele pasiunii lui Morie să fi fost şi salvarea rasei de la extincţie. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, armata japoneză a plătit o avere pentru a cumpăra câini Akita, pe care îi jupuia pentru a căptuşi cu blana lor mantourile ofiţerilor. Fermierii sărăciţi care în 1945 de-abia se puteau hrăni pe ei înşişi şi-au omorât de asemenea câinii, cu miile.

La sfârşitul războiului, când Morie trăia în adâncul munţilor din prefectura Akita, mai puţin de două duzini de câini Akita mai trăiau în toată Japonia. Viaţa în Japonia la sfârşitul cataclismic al

Cea mai recentă carte a lui Karl Taro Greenfeld, fost redactor la Time Asia, este „China Syndrome: The True Story of the 21st Century´s First Great Epidemic“. Acum scrie o carte despre fratele său autist.

FOTOGRAFIE DIN ARHIVA FAMILIEI SAWATAISHI

În timpul războiului, armata japoneză a plătit o avere pentru câini Akita, cu a căror blană erau căptuşite mantalele ofiţerilor.

Marii Sfere a Co-prosperităţii1 era dură – mama mea, scriitoarea japoneză Foumiko Kometani, mi-a povestit amănunte ale perioadei în care a fost evacuată la ţară, unde a supravieţuit pe baza boabelor de soia şi a unei specii de ferigă sălbatică. Cu toate acestea, Morie, chiar dacă familia sa muncea din greu ca să poată cumpăra orez, a adăpostit şi a crescut un căţel Akita cu un pedigree de calitate; unul din strămoşii săi era un faimos câine antebelic, a cărui fotografie a ajuns să decoreze un timbru poştal. Spre marea nemulţumire a soţiei sale, câinele consuma 3 kilograme de mâncare zilnic. Cum casa sa se umplea de rude refugiate din calea bombardamentelor americane asupra Tokyo-ului, famila lui Morie a fost rapid „cuprinsă de dezgust. Nu era normal să hrăneşti un câine atunci când oamenii mureau de foame“. Rasa Akita, aşa cum o ştim noi azi, supravieţuieşte în parte şi datorită faptului că Morie a făcut exact asta.

1

Perioada 1938 - 1945, în care Japonia imperialistă s-a impus ca forţă dominantă în Asia de Sud-Est, analogă (inclusiv prin titulatură) dominaţiei europene a Celui De-al Treilea Reich.

Trebuie să precizez că nu sunt un mare iubitor al câinilor cu pedigree – poate pentru că sunt eu însumi o „corcitură“, pe jumătate japonez, pe jumătate american – şi, drept urmare, nu împărtăşesc unele din pasiunile celor care ar putea vedea în munca grijulie a lui Morie de a creşte şi cataloga câinii Akita o poveste interesantă şi plină de învăţăminte din istoria recentă a unei rase frumoase de câini. (Sunt, însă, un iubitor al câinilor Akita. În anii ’80 am avut grijă de casa unui prieten care avea un Akita imens, cu care mă simţeam în perfectă siguranţă până şi în cele mai nevizitate colţuri din Central Park, la orice oră a nopţilor newyorkeze, mult mai puţin sigure înainte de mandatele de primar ale lui Giuliani). Cu toate acestea, bănuiesc că, până şi unora dintre adepţii convinşi ai raselor pure, reglajul fin genetic al lui Morie – părerile lui despre puritatea câinilor din „ţara zăpezilor“, lista sa de trăsături dezirabile, discuţia asupra a ce încearcă crescătorii „să elimine din caracteristicile câinilor lor“ – le va produce o suspiciune frustrantă, aceea că Morie a trans-

ward Seidensticker a cărţii Snow Country, romanul lui Yasunari Kawabata, laureat Nobel.

Iar descrierea pe care i-o face răbdătoarei soţii a lui Morie, Kitako, o femeie dintr-o familie înstărită din Tokyo, care se mută în Akita după nuntă, este de asemenea superbă, evocând perioada dinaintea telecomunicaţiilor moderne şi a trenului japonez ultrarapid Shinkansen. „Exista un motiv pentru care era numită ţara zăpezilor“, scrie Sherrill. „Nu erau doar movile de zăpadă sau troiene de zăpadă.... Erau avalanşe, fortăreţe, parapeţi şi ziduri abrupte şi înalte de zăpadă. În sat, nămeţii erau atât de înalţi încât copiii săreau în ei de la geamurile etajului al doilea şi alunecau în jos până pe stradă“.

Felul în care Sherrill zugrăveşte fauna şi flora acestei lumi pierdute fac din Dog Man un compendiu cuprinzător de scrieri delicate despre natură. Scenele în care bărbaţii însoţiţi de câinii lor Akita vânează urşi negri în munţii nordici ai Japoniei sunt răscolitoare. Câinii fac roată, ţinând ursul prizonier cu spatele la stâncă, până când soseşte stăpânul lor. Dacă ursul încearcă să scape, ei fac cerc din nou şi apoi se aruncă în spatele ursului, cu colţii înfipţi în grumazul acestuia, până ce ursul reuşeşte să se scuture.

Apoi fac iarăşi roată şi iar sar la gâtlej.

Mi-ar fi plăcut ca Sherrill să fi fost la fel de precisă în conturarea motivaţiilor şi sentimentelor aparţinând însuși Omului cu Câinii. h 17

Steaua neagră Biografia lui Marcus Garvey, un carismatic lider separatist.

DE PAUL DEVLIN OVESTEA lui Marcus Garvey, carismaticul şi neobositul lider de culoare care a cunoscut succesul şi apoi eşecul rapid la sfârşitul anilor 1910 şi începutul anilor 1920, este o lectură captivantă, iar Garvey a găsit un biograf fascinant şi obiectiv în persoana lui Colin Grant. Născut

P

NEGRO WITH A HAT

The Rise and Fall of Marcus Garvey de Colin Grant.

Ilustrată. 530 pag.

Oxford University Press, 27.95 $.

în Jamaica, în 1887, Garvey a crescut admirând cultura britanică şi „cântând imnul naţional al Marii Britanii «în onoarea regelui cu mai multă înflăcărare şi distincţie decât oricine altcineva»“. Era un autodidact şi a învăţat meseria de tipograf în Jamaica.

După o perioadă petrecută la Londra, unde a urmat cursurile de drept la Colegiul Birkbeck, Garvey s-a întors în Jamaica şi apoi a călătorit în Statele Unite. Scopul său, în acel moment, era de a reproduce în Jamaica o instituţie asemănătoare Institutului Tuskegee al lui Booker T. Washington. Primirea rece la Tuskegee de către succesorul lui Washington, Robert Moton, a pus capăt acestor planuri.

O altă dezamăgire pentru Garvey – legată de Imperiul Britanic – a venit, într-o anumită măsură, din partea rapoartelor cu privire la modul în care erau trataţi soldaţii jamaicani de britanici în timpul Primului Război Mondial. Până la sfârşitul războiului deja îşi formase o concepţie pan-africană. Se stabileşte curând în Harlem (trecând de la oratoria de la colţ, urcat pe o platformă, la discursuri în Madison Square Garden), cu adepţi numeroşi, un ziar şi alte afaceri.

Grant, cetăţean britanic de origine jamaicană, dramaturg şi producător pentru postul de radio BBC, scrie că „geniul lui Garvey consta în abilitatea lui timpurie de a atrage atât grupuri de indigeni, cât şi de străini“ dintre cei de origine africană.

Spre sfârşitul capodoperei Negro With a Hat (Negru cu pălărie) – după cum W.E.B. Du Bois îl ridiculiza pe Garvey, împodobit ca un negustor napoleonian – Garvey este citat că ar fi spus: „Noi am fost primii fascişti… Când noi aveam 100.000 de bărbaţi disciplinaţi şi-i instruiam pe copii, Mussolini era încă un ne-

Paul Devlin a scris pentru Slate, The Antioch Review şi alte publicaţii.

18

cunoscut [şi] Mussolini ne-a copiat fascismul“. Spunând „noi“, Garvey se referea la Asociaţia Universală a Perfecţionării Negrilor (A.U.P.N.), o organizaţie care s-a răspândit ca focul din Harlem până în comunităţile de negri de-a lungul Statelor Unite, în Caraibe şi America Centrală, adunând sute de mii de membri. Citatul despre fascism, în contextul invadării Etiopiei de către Italia în 1935, face lumină în ceea ce priveşte nelămurirea atât a lui Du Bois cât şi a lui J. Edgar Hoover, nici unul dintre ei neştiind ce să creadă exact despre acest organizator şi orator antisindicat, non-socialist, non-bolşevic, non-democrat, non-republican, care avea (după cum scrie Grant) „o voce obsedantă şi melodioasă“.

Garvey era exponentul a ceva nou – inventat, ca şi alte regimuri fasciste din lume, din roadele rămase de pe

„Noi am fost primii fascişti“ a spus odată Garvey. „Mussolini ne-a copiat fascismul“. urma Primului Război Mondial. La fel cum Mussolini îşi dorea un nou Imperiu Roman, Hitler îşi dorea un nou Reich, şi cum unele grupuri islamice de dreapta îşi doresc acum un nou califat, Garvey şi-a imaginat un Imperiu African. Vorbea despre „locul sub soare“ al oamenilor de culoare. (Pascal a spus odată: „«Acesta este locul meu sub soare». Aşa a început prăbuşirea întregii lumi“.). Pentru Garvey, un loc sub soare însemna nu mai puţin decât recucerirea Africii. El mai credea, de asemenea, că grupurile diferite trebuie să trăiască separat.

De aceea a părut dispus să predea America Ku Klux Klan-ului, însă această mişcare l-a costat susţinerea multor americani de culoare. Despre vizita sa la sediul K.K.K. din Atlanta din anul 1922, legată de scopul său de a-i muta pe negri în noua sa Africă, se spune că ar fi avut de-a face cu o posibilă investiţie a Klan-ului în compania de transporturi maritime sortită eşecului, Black Star Line.

Garvey concepuse Black Star Line (în opoziţie cu faimoasa White Star Line) ca pe o flotă de vapoare care va transporta comunităţile de negri în diaspora africană. Chiar şi Du Bois, oponentul lui de atunci, a recunoscut că ideea sa era „originală şi promiţătoare“. Compania a fost sortită eşecului din cauza unei comedii a erorilor, implicând ghinionul şi o conducere mult prea orientată asupra detaliului.

Deşi anumite trăsături ale A.U.P.N. pot fi considerate fasciste, Garvey pare să nu fi avut nici o înclinaţie antisemită (după afirmaţiile lui Grant), decât după procesul în care a fost acuzat de reclamă frauduloasă, din 1923, când a afirmat că judecătorul, procurorul şi un agent de transport vamal evrei sunt responsabili pentru pierderea lui. (Până atunci, scrie Grant, „a dat glas unei cauze comune cu conceptul de sionism“.) Garvey s-a reprezentat singur în acest proces absurd, care implica vânzarea inadecvată a acţiunilor companiei Black Star Line, şi a fost găsit vinovat. „În mod ciudat“, scrie Grant, „procesul a început de la un plic gol“, pe care era lipit un timbru Black Star Line; aceasta a fost „singura dovadă“ oferită de un martor al acuzării. Dar Hoover era hotărât să „asigure o condamnare“.

Garvey a fost închis într-o închisoare din Atlanta, şi ulterior deportat în Jamaica, unde eforturile lui de a se reorganiza au eşuat. Şi-a petrecut ultimii ani în Londra, văzând cum îşi pierde influenţa şi a murit în 1940 în urma unui accident vascular cerebral.

Cartea lui Grant nu este numai despre politică, ideologie, bani şi procese. (Garvey a fost deseori implicat în litigii.) Este de asemenea o istorie socială captivantă, care face atâtea eforturi pentru a construi contexte încât Garvey este, pe alocuri, lăsat în umbră. Grant acordă, de asemenea, o atenţie deosebită căsătoriilor lui Garvey cu femei extraordinare – mai întâi cu Amy Ashwood, şi apoi cu fosta prietenă a ei, Amy Jacques. Ar fi putut discuta mai mult despre convertirea şi (aparent) aderarea timpurie ale lui Garvey la religia romano-catolică.

Cu toate acestea, Negro With a Hat este o realizare la o scară pe care h Garvey ar fi apreciat-o.

FOTO: ASSOCIATED PRESS (1922)

„Dar eu divaghez“ Poeziile recente ale lui John Ashbery, pline de divagaţii şi cu final deschis.

DE LANGDON HAMMER N poezia americană din ultimii 50 de ani, nici o personalitate nu se conturează mai puternic decât cea a lui John Ashbery. Şi totuşi el n-a fost niciodată uşor de poziţionat.

Fiecare dintre primele lui douăsprezece cărţi, de la Some Trees din 1956 la A Wave din 1984, reprezenta cumva ceva diferit de ceea ce scriau ceilalţi poeţi şi faţă de orice scrisese înainte Ashbery însuşi. Criticii îl ridicau în slăvi. Însă

Î

NOTES FROM THE AIR

Selected Later Poems de John Ashbery.

364 pag. Ecco/HarperCollins Publishers.

34.95 $.

fiecare dintre ei ridica în slăvi un alt poet: era cumva Ashbery un romantic în tradiţia lui John Keats şi a lui Wallace Stevens sau un experimentalist ca Gertrude Stein? Era un poet tipic gay sau un scriitor care evita orice referinţe autobiografice? Era oare un connoisseur al limbii sau un gânditor abstract, preocupat

Langdon Hammer este şeful catedrei de engleză de la Universitatea Yale. În prezent, scrie o biografie a poetului James Merrill.

ILUSTRAŢIE DE JOE CIARDIELLO

de identitatea şi de natura artei?

Au existat dovezi pentru toate aceste perspective (ba chiar şi pentru altele) în prima jumătate a carierei lui Ashbery, etalate în ale sale Poeme alese din 1985. De atunci, Ashbery a publicat poemul uriaş Flow Chart (1991), de dimensiunile unei cărţi, apoi o altă poezie lungă intitulată Girls on the Run (1999) şi multe volume noi de poezii mai scurte, fiecare venind repede pe urmele creaţiei anterioare şi reprezentând o provocare aparte pentru cititor. Notes From the Air: Selected Later Poems (Însemnări din aer: poeme alese de mai târziu) ne oferă acum şansa de a ne duce înapoi ca să vedem ce-a mai făcut Ashbery în ultimii 20 de ani.

Notes From the Air nu va aplana controversele stârnite în jurul lui Ashbery şi nici nu-l va face mai accesibil, dintr-odată, pe viitorul Ashbery. Poeziile lui, care au fost întotdeauna dificile, au devenit şi mai dificile pe la jumătatea anilor ’80 şi aşa au şi rămas: disjunctive şi imprevizibile, adesea ridicole. Uneori, o poezie lansează câteva rânduri care par a fi nişte instrucţiuni folositoare pentru a-l citi pe Ashbery, dar metaperspectiva se prăbuşeşte iar în discursul nestatornic şi provocator din care s-a desprins. „S-a spus ceva“, meditează Ashbery în Flow Chart. „Aveţi dreptate aici. Însă nu există doi oameni / care să cadă de acord asupra sensului celor spuse, de parcă am fi nişte plăci de rezonanţă / pentru fieca-

re tentativă puerilă pe care o pot inventa zeii pentru a stabili o comunicare fără fir“.

Ashbery chiar scrie poezii „despre“ anumite subiecte, într-un mod mai mult sau mai puţin convenţional. How to Continue este o elegie pentru bărbaţii gay şi pentru cultura masculină gay distrusă de SIDA; este la fel de realistă şi de emoţionantă, la fel de sentimentală la modul onorabil ca orice altă poezie scrisă ca reacţie în faţa acestei epidemii. Există şi câteva poeme de efect, scrise tot în stil convenţional, care sunt ilare şi satirice. Interesting People of Newfoundland este o parodie a bunelor sentimente populare. („Doctorul Hanks era un chirurg chiar foarte bun / atunci când nu era beat turtă, ceea ce se întâmpla mai tot timpul. / Când era doar cherchelit, putea să facă operaţii pe creier bunicele“). Sleepers Awake ne ridiculizează interesul faţă de viaţa scriitorilor şi faţă de rutina lor de creaţie, luând în serios maxima că până şi Homer moţăia. De fapt, ne explică Ashberry impasibil, Homer „a dormit, uneori, o bună parte din timpul când scria Iliada; totuşi, era treaz când a scris Odiseea. / Proust a sforăit încontinuu cât a scris Captiva, aşa cum au făcut, după el, puzderii de cititori de-ai lui“, şi aşa mai departe, cu Melville, Agatha Christie şi alţi somnoroşi. Însă, după cum sugerează chiar şi aceste citate, opera lui Ashbery, orice subiect ar avea ea, e despre alte opere, la care face referire, din care împrumută sau pe care le comentează.

Titlul Notes From the Air trimite cu gândul la cuvinte care plutesc nestingherite, la limbaj ca parte a atmosferei, captat atât datorită sunetului său, cât şi sensului său, ca nişte note muzicale. Poeziile din această carte sunt pline de citate: nu e vorba despre citate specifice, pentru care poetul să ofere şi surse, aşa cum a făcut Eliot în The Waste Land, ci despre împrumuturi nedetectabile din diversitatea nebunească a vorbirii obişnuite, completate cu parodii fugare ale modestelor stiluri funcţionale ale limbii: circulara obişnuită de Crăciun, scrisoarea de la un client, memo-ul de la birou. Persoana întâi din aceste poezii e evazivă, pentru că are şi o anumită proprietate generică şi pentru că „eu“ este întrerupt tot timpul de – atât de mult încât devine, de fapt, format din – multe voci şi din multe tipuri de discursuri. Vocea poetică a lui Ashbery e o entitate colectivă şi schimbătoare. „Cercetările au demonstrat că baladele erau compuse de toată societatea / lucrând ca o echipă“. Astfel începe Ashbery poemul Hotel Lautréamont, descriind acest gen de voce lirică de grup în timp ce parodiază ceea ce-ar avea de spus despre asta criticii literari pedanţi. „Ele nu s-au produs pur şi simplu“, scrie el despre acele balade populare. „Nu s-a mers pe ghicite“. Însă poeziile lui Ashbery chiar sunt produse pur şi simplu (sau aşa s-ar părea). Să luăm exemplul poemului Hotel Lautréamont. Cititorul descoperă de îndată că e compus ca un pantum: o formă de versificaţie în care al doilea şi al patrulea vers dintr-un catren alcătuiesc primul şi al treilea vers din catrenul următor; rândurile care formează o singură propoziţie se regăsesc întrun alt context, creând un carusel de îmbinări aparent accidentale. Ideea care se desprinde de aici e că frazele şi cuvintele circulă printre noi într-un mod asemănător, aflându-se, pe jumătate, sub controlul nostru, în vreme ce cealaltă jumătate nu. „Copiii învârt cercul în jurul mijlocului, imaginându-şi o poartă către exterior“, continuă poemul. S-ar zice că nu există nici o modalitate de a scăpa de modul în care vorbim. Acesta este esenţa conştiinţei.

Chiar şi aşa, frazarea lui Ashbery pare întotdeauna nou-nouţă; poemele lui accentuează surpriza şi deliciul verbal, nu modul la care ne restrâng tiparele lingvistice. Acest gen de libertate e obţinut prin dicţie (nici un alt poet american n-a avut un vocabular mai amplu sau mai divers, nici Whitman şi nici Pound), precum şi prin versificaţie. Deşi uneori foloseşte o specie fixă precum pantumul (fragmentul din Flow Chart conţine o sextină dublă), poeziile pe care le-a scris mai târziu sunt, în general, compuse în vers liber, adesea cu rânduri foarte lungi, sau în proză. Aceste specii sunt potrivite înclinaţiei lui către melancolie şi divagaţii, către speculaţie cu final deschis. („Dar eu divaghez“, se scuză Ashbery la un moment dat, ca şi cum ar fi făcut vreodată altceva!) Şi totuşi opera lui e străbătută de o senzaţie de presiune. Scrie pentru a-şi depăşi ultimul gând, refuzând să zăbovească asupra lui, înaintând într-un ritm care nu e grăbit, ci stăruitor, ca şi cum s-ar înhăma la aşa ceva de dragul căii lungi.

Ce-l îndeamnă să meargă mai departe? „Nu ţi se cere nimic“, remarcă el, „dar toţi trebuie să ofere o relatare“. Această idee leagă îmbinarea melancoliei şi a presiunii din opera lui cu o situaţie morală pe care o cunoaştem cu toţii.

Nu există reguli de urmat (nici în scris şi nici în viaţă), dar toţi trebuie să facem astfel încât să conteze ceea ce facem şi spunem, adică modul în care trăim. Dispoziţia lui Ashbery de a continua să abordeze această problemă simplă şi fundamentală îl transformă într-un mare poet. În repetate rânduri, se apucă să descopere ceea ce contează, ştiind că nu pot exista reguli pentru a găsi acest răspuns, nici măcar cele pe care le-a inventat. Tocmai de aceea opera lui e atât de solicitantă şi de diversă şi tocmai de aceea există atât de multe relatări diferite. „După-amiaza nu se mai sfârşeşte niciodată“, afirmă Ashbery în The Ice Storm, exprimându-şi încrederea că, deşi se face târziu, timpul este vast şi că va avea ocazia să producă acea „relatare“.

Amplitudinea este senzaţia esenţială transmisă în Notes From the Air. Dincolo de această senzaţie se află convingerea că totul este posibil prin limbaj, din moment ce limbajul (inclusiv exprimarea prin gesturi şi ton) e un element comun tuturora. Este tot ceea ce avem, dar este şi singurul lucru de care avem nevoie. Poezia care dă titlul cărţii începe cu acel gen de prim vers burlesc pe care Ashbery ni-l mai serveşte, din când în când, de parcă ar vrea să ridiculizeze impulsul – atât al său cât şi al cititorului – de a căuta un sens în poezie: „Iacul este o varză preistorică: de asta, cel puţin, putem fi siguri“. Totuşi, înainte de final, poemul se înalţă din sfera ridicolului în cea a sublimului: … Fără trivialităţi, vă rog, doar muzică în toate sferele, conducând acolo unde stăpânul vrea să-ţi vorbească, să-şi pună gura peste a ta, să scoată cârligul uman al undiţei din carnea cristalină unde se topea, să-ţi dea înapoi hainele, briceagul, sfoara. Şi unde vom merge atunci când vom pleca?

Cu spiritul tânăr, întrebându-se încotro să mai meargă, Ashbery se îndreaptă permanent către – şi apoi trece de – pasaje superbe şi electrizante ca acesta, căutând ceea ce contează. Într-o bună zi poate că h vom reuşi să-l ajungem din urmă.

19

Raftul cu ediţii broşate LOVING FRANK de Nancy Horan (Ballantine, 14 $) Acest roman de debut romantic – şi tragic – prezintă o poveste de dragoste bazată pe fapte istorice. Mamah Borthwick Cheney şi soţul său, om de afaceri, l-au angajat pe Frank Lloyd Wright pentru a le construi casa, iar ea şi Wright s-au îndrăgostit nebuneşte unul de celălalt. În anul 1909 au fugit din Oak Park, Illinois, în Europa, lăsând în urmă soţi, copii (ea doi, el şase) şi nenumărate articole de tabloid (din care puteţi vedea extrase). La întoarcere, Wright a construit Taliesin în Wisconsinul de sud-vest, acolo unde Mamah avea să moară întrun incendiu. Horan o transformă pe Cheney într-o Femeie Obişnuită, spune criticul nostru, Liesl Schillinger, „un simbol atât al libertăţilor pe care femeile şi le doresc, dar şi al consecinţelor care le aşteaptă atunci când încearcă să şi le asume“.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

FICŢIUNE FORMAT CLASIC

Săpt. în top

Ediţii broşate Săpt. aceasta

21 aprilie 2008

FICŢIUNE FORMAT DE BUZUNAR

Săpt. în top

1

NINETEEN MINUTES de Jodi Picoult (Washington 9 Square, 15 $) Urmările unui atac armat la un liceu dezvăluie lanţul slăbiciunilor dintr-un orăşel din New Hampshire.

1

SIMPLE GENIUS de David Baldacci (Grand Central, 1 9.99 $) Doi foşti agenţi secreţi cercetează uciderea unui om de ştiinţă în timp ce unul dintre ei se luptă cu propriii demoni.

2

WATER FOR ELEPHANTS de Sara Gruen (Algonquin, 13.95 $) Un tânăr – şi un elefant – salvează un circ în perioada Marii Crize.

31

2

THE WOODS de Harlan Coben (Signet, 9.99 $) Un 1 procuror trebuie să înfrunte secrete de familie când apar noi dovezi despre o dispariţie, cu 20 de ani în urmă, dintr-o tabără de vară.

3

THE MEMORY KEEPER’S DAUGHTER de Kim Edwards (Penguin, 14 $) Decizia unui medic de a-şi interna într-un azil fiica nou-născută, când află că are sindromul Down, îi obsedează pe toţi cei implicaţi.

31

3

BAD LUCK AND TROUBLE de Lee Child (Dell, 2 7.99 $) Jack Reacher trebuie să descopere cine îi vânează pe membrii unei foste echipe de investigatori militari.

4*

THE FRIDAY NIGHT KNITTING CLUB de Kate Jacobs (Berkley, 14 $) Un grup de femei se întâlneşte săptămânal într-o mercerie din New York.

14

4

I HEARD THAT SONG BEFORE de Mary Higgins Clark (Pocket, 7.99 $) O femeie se mărită cu un amic din copilărie suspectat de mai multe crime.

5

THE KITE RUNNER de Khaled Hosseini (Riverhead, 31 15.95 $ şi 14 $) Un afgan-american se întoarce la Kabul pentru a afla cum s-a descurcat un prieten din copilărie sub regimul taliban.

5

BACK ON BLOSSOM STREET de Debbie Macomber 1 (Mira, 7.99 $) Mai multe poveşti despre viaţă şi iubire de la un curs de tricotat din Seattle.

6

THE OTHER BOLEYN GIRL de Philippa Gregory (Touchstone, 16 $) Povestea unei intrigi de curte cu Henric al VIII-lea, Mary şi Anne Boleyn.

6*

EMBRACE THE NIGHT de Karen Chance (Roc, 7.99 $) 1 Cassie Palmer, cea mai tare clarvăzătoare din lume, porneşte în căutarea unei cărţi vechi şi periculoase.

7

THE PILLARS OF THE EARTH de Ken Follett (New 21 American Library, 24.95 $ şi 20 $) Crimă, incendiu şi pofte trupeşti înconjoară construcţia unei catedrale.

7

CREATION IN DEATH de J. D. Robb (Berkley, 7.99 $) 1 Lt. Eve Dallas urmăreşte Mirele, un asasin care a dispărut în urmă cu 9 ani, iar acum s-a întors; scrisă de Nora Roberts sub pseudonim.

SAFIRE’S POLITICAL DICTIONARY de William Safire (Oxford University, 22.95 $)

8

1

8

Publicat pentru prima oară în 1968 şi revizuit ultima dată în 1993, acest lexicon de 862 de pagini ne poartă de la „abolitionist“ la „zoo plane“ (un al doilea avion cu reprezentanţi ai presei în cadrul unei campanii electorale pentru alegerile prezidenţiale, destinat fotografilor şi reporterilor de la publicaţiile de categoria B, termen folosit pentru prima dată în 1968), cu opriri de-a lungul drumului pentru „hanging chads“ şi „war on terror“.

Safire este autor al seriei de articole On Language, publicată în The Times Magazine.

THE QUICKIE de James Patterson şi Michael Ledwidge (Grand Central, 14.99 $) Încercarea unei femei ofiţer de poliţie de a se răzbuna pe fostul soţ devine periculoasă.

OBSESSION de Jonathan Kellerman (Ballantine, 9.99 $) Psihologul detectiv Alex Delaware cercetează o presupusă mărturisire pe patul morţii despre o crimă.

9

THE ALCHEMIST de Paulo Coelho (HarperOne, 13.95 $) Un tânăr cioban spaniol călătoreşte în Egipt în căutarea unei comori.

31

9*

HOKUS POKUS de Fern Michaels (Kensington, 6.99 $) 2 Ordinul surorilor, exilat în Barcelona, este chemat să-l ajute pe preşedintele Curţii Supreme.

10

THE GOOD HUSBAND OF ZEBRA DRIVE de Alexander McCall Smith (Anchor, 12.95 $) Al optulea volum din seria Agenţia de Detective Nr. 1.

4

10

THE RIVER KNOWS de Amanda Quick (Jove, 7.99 $) O reporteriţă şi un londonez bogat din Anglia victoriană se îndrăgostesc în timp ce investighează o moarte suspectă.

2

11

LOVE WALKED IN de Marisa de los Santos (Plume, 14 $) Managera unei cafenele îşi descoperă latura maternă când cunoaşte un bărbat încântător care are o fiică de 11 ani.

6

11

THE UNQUIET de John Connolly (Pocket Star, 7.99 $) O femeie hărţuită de un fost puşcăriaş, care crede că ea îl poate ajuta să-şi găsească fiica dispărută, apelează la protecţia inspectorului de poliţie Charlie Parker din Maine.

2

12

THE ROAD de Cormac McCarthy (Vintage, 14.95 $) Un 31 tată şi un fiu călătoresc într-o Americă post-apocaliptică.

12

1

13

ATONEMENT de Ian McEwan (Anchor, 14.95 $) O cronică a dezintegrării vieţii idilice a unei familii engleze.

THE RUINS de Scott Smith (Vintage, 7.99 $) Două tinere cupluri americane aflate în vacanţă la Yucatán înfruntă o ameninţare groaznică.

THE GATHERING de Anne Enright (Black Cat/ 23 Grove, 14 $) O femeie de vârstă mijlocie încearcă să se împace cu sinuciderea fratelui ei; cartea a câştigat Man Booker Prize în 2007.

13

THE OTHER BOLEYN GIRL de Philippa Gregory (Pocket Books, 7.99 $) Povestea unei intrigi de curte cu Henric al VIII-lea, Mary şi Anne Boleyn.

5

14*

14

1

NO COUNTRY FOR OLD MEN de Cormac 22 McCarthy (Vintage, 14 $) În acest roman reeditat, necazurile se abat asupra unui bărbat din vestul Texasului, care găseşte 2 milioane de dolari obţinuţi din droguri – şi decide să-i păstreze.

A LADY’S SECRET de Jo Beverley (Signet, 7.99 $) Un viconte arătos însoţeşte o femeie deghizată în călugăriţă, care îşi caută tatăl, un lord englez care nu ştie de existenţa ei.

15*

THE ALIBI MAN de Tami Hoag (Bantam, 7.99 $) O fostă poliţistă căzută în dizgraţie cercetează o crimă legată de un grup de bărbaţi bogaţi din Palm Beach.

6

16

PEONY IN LOVE de Lisa See (Random House, 14 $) Dragoste, moarte şi fantome în China sec. XVII.

6

16

THE SEDUCTION OF AN UNKNOWN LADY de Samantha James (Avon, 6.99 $) Pasiunea izbucneşte între un lord englez şi o femeie cu un secret periculos.

1

17

MY SISTER’S KEEPER de Jodi Picoult (Washington 10 Square, 14 $) O fată îşi dă în judecată părinţii după ce află că ei vor ca ea să doneze un rinichi surorii sale.

17

DEVIL MAY CRY de Sherrilyn Kenyon (St. Martin’s, 7.99 $) Cartea 11 din seria de romance paranormal Dark-Hunter.

1

18*

LOVE IN THE TIME OF CHOLERA de Gabriel García Márquez (Vintage International, 14.95 $) Dragostea unui poet columbian faţă de o femeie este greu încercată.

27

18

SACRED STONE de Clive Cussler şi Craig Dirgo 12 (Berkley, 9.99 $) În această reeditare a unei cărţi din 2004, Juan Cabrillo învinge teroriştii care vor să controleze un vechi meteorit radioactiv.

19

THE BOLEYN INHERITANCE de Philippa Gregory 18 (Touchstone, 16 $) Politică şi trădare la curtea lui Henric al VIII-lea.

19

TO SEDUCE A BRIDE de Nicole Jordan (Ballantine, 6.99 $) Încercând să scape de avansurile unui ticălos carismatic, Lilian Loring se ascunde într-o casă rău famată.

2

20

THE YEAR OF FOG de Michelle Richmond (Bantam Discovery, 12 $) O femeie petrece un an chinuitor căutând răspunsuri, după ce copilul pe care îl supraveghea dispare, pe o plajă din San Francisco.

20

THE ECHELON VENDETTA de David Stone (Jove, 9.99 $) Un“curăţător“ C.I.A. investighează sinuciderea oribilă a unui prieten şi descoperă o conspiraţie în propria agenţie.

2

SHAKESPEARE AND CO.: Christopher Marlowe, Thomas Dekker, Ben Jonson, Thomas Middleton, John Fletcher, and Other Players in His Story de Stanley Wells (Vintage, 14.95 $) Wells, editor al ediţiilor

Penguin şi Oxford ale pieselor, furnizează o introducere plină de viaţă a lumii lui Shakespeare. Viziunea lui despre Shakespeare, a cărui zi de naştere se aniversează săptămâna aceasta, este aceea a unui profesionist muncitor înconjurat de alţi dramaturgi şi actori; comparaţia cu Hollywoodul este implicită. În SHAKESPEARE THE THINKER (Yale University, 19 $), A. D. Nuttall, fost profesor de engleză la Oxford, oferă o analiză „plină de surprize şi pe alocuri strălucită“ a pieselor, scrie William Grimes în The Times, presărând pe alocuri referinţe la timpurile moderne şi „ducând interpretarea în toate direcţiile“.

APRIL IN PARIS de Michael Wallner. Tradus de John Cullen (Anchor, 13.95 $) În acest captivant roman de debut, un soldat german vorbitor de franceză din Parisul ocupat îşi petrece zilele interogând pentru Gestapo membri ai Rezistenţei, iar nopţile curtând fiica unui librar, ea însăşi membră a Rezistenţei. Atunci când mai mulţi ofiţeri SS mor într-o explozie, anchetatorul devine suspect.

IN THE COUNTRY OF MEN de Hisham Matar (Dial, 12 $) Petrecută în Libia lui Ghaddafi, acţiunea acestui roman de debut excepţional, finalist al ediţiei 2006 a Man Booker Prize, este povestită de un băiat de nouă ani care încearcă să priceapă rostul tuturor lucrurilor din jurul său. Criticul nostru, Lorraine Adams, compară modul în care este evocată viaţa în totalitarism în acest roman cu 1984 şi cu Fahrenheit 451. În KNOTS (Penguin, 15 $), marele romancier somalez Nuruddin Farah descrie o dată în plus un Mogadiscio de coşmar. Aici, o femeie somaleză se reîntoarce acasă după aproape 20 de ani petrecuţi la Toronto, pentru a încerca să reintre în posesia casei familiei sale, care a fost luată cu forţa de către căpetenia unei facţiuni războinice.

CONSUMED: How Markets Corrupt Children, Infantilize Adults, and Swallow Citizens Whole de Benjamin R. Barber (Norton, 16.95 $) Barber susţine că trăim într-o „societate consumistă radicală“, caracterizată de un „etos infantil“ la fel de puternic cum a fost cândva etica protestantă a lui Weber. „Afiliat cu ideologia privatizării, cu marketingul brandurilor şi cu o omogenizare a gusturilor“, scrie Barber, acest etos susţine capitalismul de consum „în dauna atât a bunului simţ cât şi a civilizaţiei şi a unui risc crescut chiar pentru capitalism“.

TEENAGE: The Prehistory of Youth Culture, 1875-1945 de Jon Savage (Penguin, 17 $) Cuvântul „teenager“ (adolescent, n. trad.) a intrat în utilizarea curentă în Statele Unite în 1944, după cum ne spune Savage; în acest studiu al identităţii adolescentine – care observă inventarea liceului, a Cercetaşilor, a Tineretului Hitlerist, a jazzului sincopat, a swingului, a filmelor – suntem introduşi în povestea din spatele tuturor lucrurilor.

15

GROTESQUE de Natsuo Kirino. Tradus de Rebecca Copeland

(Vintage International, 14 $) Naratorul acestei poveşti amare – cel de-al doilea roman tradus în engleză dintre cele 16 ale lui Kirino – este sora unei prostituate de vârsta a doua şi fostă colegă de şcoală a alteia. Ea pune cap la cap o desfăşurare a tuturor întâmplărilor din vieţile acestora, axându-se pe liceul lor elitist şi depravat din Tokyo.

NO VULGAR HOTEL: The Desire and Pursuit of Venice de Judith Martin (Norton,

15.95 $) Martin, cunoscută şi drept Miss Manners, este o mare iubitoare a Veneţiei, vizitând oraşul de câteva ori pe an şi „savurând senzaţia Veneţiei vii“. Cartea de faţă, care abordează subiecte precum saloanele literare, familiile de seamă şi dialectul veneţian, „este ca și cum ai participa la un dineu de pe vechiul continent, condimentat cu bârfe“, scrie Pamela Paul în Book Review.

MISSISSIPPI SISSY de Kevin Sessums (Picador, 14 $) Crescut într-un orășel din

Mississippi în anii ’60 și ’70, Sessums, fiul unui antrenor de baschet de liceu, s-a simţit întotdeauna diferit, mărturisește el în aceste memorii. Dar împăcarea cu ideea că e homosexual a fost numai una dintre provocările pe care le-a avut de înfruntat: ambii părinţi au decedat când el avea nouă ani, iar zece ani mai târziu ajunge să descopere corpul neînsufleţit al mentorului său, ucis într-un mod brutal.

ELSA DIXLER

20

11

21

3

6

6

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 5 aprilie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe nytimes.com/books.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

NONFICŢIUNE

Săpt. în top

Ediţii broşate

21 aprilie 2008

Săpt. aceasta

Săpt. în top

1

THREE CUPS OF TEA de Greg Mortenson şi David Oliver Relin (Penguin, 15 $) Un fost alpinist clădeşte şcoli în Pakistan şi Afganistan.

62

11

THE GLASS CASTLE de Jeannette Walls (Scribner, 117 15 $) Autoarea îşi aminteşte o copilărie bizară în timpul căreia ea şi fraţii ei s-au mutat de nenumărate ori.

2

EAT, PRAY, LOVE de Elizabeth Gilbert (Penguin, 15 $) 63 Călătoria de un an a unei scriitoare în căutarea propriei identităţi o poartă prin Italia, India şi Indonezia.

12

THE TIPPING POINT de Malcolm Gladwell (Back 190 Bay/Little, Brown, 14.95 $) Un studiu al epidemiilor sociale, cunoscute şi sub numele de obsesii.

3

THE AUDACITY OF HOPE de Barack Obama (Three 15 Rivers, 14.95 $) Senatorul de Illinois propune ca americanii să depăşească divizarea politică.

13

THE OMNIVORE’S DILEMMA de Michael Pollan (Penguin, 16 $) Urmărind hrana de la sursă până în farfurie, un jurnalist vorbeşte despre apetit şi conştiinţă.

32

4

JOHN ADAMS de David McCullough (Simon & Schuster, 20 $) O biografie a primului vicepreşedinte şi al doilea preşedinte al Statelor Unite.

14

CHANGE YOUR BRAIN, CHANGE YOUR LIFE de Daniel G. Amen (Three Rivers, 15 $) Sfaturi pentru învingerea anxietăţii, a depresiei şi a furiei.

3

5*

21: BRINGING DOWN THE HOUSE de Ben 60 Mezrich (Free Press, 15 $; Pocket Star, 7.99 $) Cum 6 studenţi la M.I.T. au câştigat peste 3 mil. $ în cazinourile din Las Vegas; reeditare a unei cărţi din 2002.

15*

I HOPE THEY SERVE BEER IN HELL de Tucker Max (Citadel, 12.95 $) Reflecţiile unui Don Juan egocentric şi beţiv.

27

6

DREAMS FROM MY FATHER de Barack Obama 90 (Three Rivers, 13.95 $) Senatorul povesteşte despre viaţa sa ca fiu al unui bărbat african şi al unei americane albe.

16

THE GOD DELUSION de Richard Dawkins (Mariner, 15.95 $) Un cercetător de la Oxford susţine iraţionalitatea credinţei în Dumnezeu.

14

7

MARLEY & ME de John Grogan (Harper, 13.95 $) Un editorialist şi soţia lui primesc lecţii de viaţă de la câinele lor nevrotic.

4

17

INFIDEL de Ayaan Hirsi Ali (Free Press, 15 $) Amintirile avocatului de origine somaleză care apără emigrante musulmane.

1

8

90 MINUTES IN HEAVEN de Don Piper cu Cecil 76 Murphey (Revell, 12.99 $) Un preot povesteşte experienţa lumii de dincolo pe care a avut-o după un accident.

18

GRACE (EVENTUALLY) de Anne Lamott (Riverhead, 14 $) Eseuri despre credinţă şi iertare.

6

INTO THE WILD de Jon Krakauer (Anchor, 12.95 $) 150 Obsesia unui bărbat pentru sălbăticie sfârşeşte tragic.

19

I WAS TOLD THERE’D BE CAKE de Sloane Crosley (Riverhead, 14 $) Eseuri amuzante ale unui tânăr newyorkez.

1

9* 10

THE INNOCENT MAN de John Grisham (Delta, 16 $; 20 Dell, 7.99 $) Prima carte de nonficţiune a lui Grisham are ca personaj principal un om condamnat pe nedrept la moarte.

20

A WHOLE NEW MIND de Daniel H. Pink (Riverhead, 15 $) De ce persoanele creative vor conduce viitorul.

13

33

Sfaturi, Cărţi practice şi Diverse Săpt. aceasta

EDIŢII CARTONATE

Săpt. în top

Săpt. aceasta

EDIŢII BROŞATE

Săpt. în top

1

THE SECRET de Rhonda Byrne (Atria/Beyond Words, 65 23.95 $) Legea atracţiei ca o cheie pentru a obţine ceea ce vrei.

1

A NEW EARTH de Eckhart Tolle (Dutton, 24.95 $) Un maestru spiritual ne învaţă să fim toleranţi ca să evităm conflictele şi suferinţa.

2

A CIVILIZATION OF LOVE de Carl Anderson (HarperOne/HarperCollins, 19.95 $) Cum pot „schimba catolicii tonul“ culturii moderne pe baza lecţiilor papilor Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea. (†)

2

THE POWER OF NOW de Eckhart Tolle (New 25 World Library, 14 $) Un ghid pentru dezvoltare personală şi iluminare spirituală.

3

WOMEN AND MONEY de Suze Orman (Spiegel & 17 Grau, 24.95 $) Sfaturi pentru a evita o relaţie nesănătoasă cu banii, inclusiv un plan pe 5 luni pentru redresare financiară. (†)

3

SKINNY BITCH de Rory Freedman şi Kim Barnouin 39 (Running Press, 13.95 $) Sfaturi din lumea modelingului pentru o dietă vegan.

4

WHAT TO EXPECT WHEN YOU’RE EXPECTING355 de Heidi Murkoff şi Sharon Mazel (Workman, 14.95 $) Sfaturi pentru viitorii părinţi. (†)

5

MARTHA STEWART’S COOKIES de Martha Stewart Living Magazine (Clarkson Potter, 24.95 $) Editorii revistei împărtăşesc 175 de reţete şi variante.

6

GETTING THINGS DONE de David Allen (Penguin, 21 15 $) Un consultant în eficienţă dă sfaturi despre cum să ţii stresul la distanţă organizându-ţi timpul mai bine.

4

STOP WHINING, START LIVING de Dr. Laura Schlessinger (Harper/HarperCollins, 24.95 $) Cum să-ţi schimbi perspectiva ca să scapi de negativism.

2

4

10

4

5*

BECOME A BETTER YOU de Joel Osteen (Free Press, 25 $) Şapte secrete pentru a te bucura de viaţă.

25

6

THE 4-HOUR WORKWEEK de Timothy Ferriss (Crown, 19.95 $) Cum să îţi restructurezi viaţa ca să nu fie totul legat doar de muncă.

19

7

THE THIRD JESUS de Deepak Chopra (Harmony, 24 $) Ce ne poate învăţa „Hristos cel cosmic“ despre trecutul religios al cuiva.

7

7

THE FIVE LOVE LANGUAGES de Gary Chapman 41 (Northfield, 13.99 $) Cum să-ţi comunici iubirea astfel ca partenerul tău să înţeleagă.

8

THE DANGEROUS BOOK FOR BOYS de Conn 46 şi Hal Iggulden (Collins/Harper Collins, 24.95 $) Aruncarea pietrelor la suprafaţa apei, legatul nodurilor şi alte activităţi esenţiale – fără jocuri video.

8

YOU CAN HEAL YOUR LIFE de Louise L. Hay 23 (Hay House, 17.95 $ şi 14.95 $) Recomandările unui psiholog pentru recâştigarea încrederii şi a respectului de sine, prin autovindecare minte-trup.

9*

HOW NOT TO LOOK OLD de Charla Krupp 13 (Springboard, 25.99 $) Sfaturi de la un fost beauty editor.

9

MAKING THE CUT de Jillian Michaels (Three Rivers, 14.95 $) Sfaturi de fitness şi dietă de la un antrenor în emisiunea NBC „The Biggest Loser“.

10

THE DARING BOOK FOR GIRLS de Andrea J. 17 Buchanan şi Miriam Peskowitz. (Collins/HarperCollins, 24.95 $) Povestiri şi proiecte pentru doritoarele de aventură.

10

SKINNY BITCH IN THE KITCH de Rory Freedman 12 şi Kim Barnouin (Running Press, 14.95 $) Reţete vegan de la autorii Skinny Bitch.

6

21

Eseu

Paul Greenberg

Reţete pentru dezastru rupul financiar Bear Stearns tocmai făcuse implozie când m-am trezit stând de vorbă cu un specialist din domeniul băncilor de investiţii, care era surprinzător de vesel. În vreme ce clienţii lui intrau în panică din cauza „gradului crescut de risc“ în această epocă a barilului de petrol ajuns la 100 de dolari, a volatilizării pieţelor de credit şi a topirii calotelor glaciare, el credea că se poate câştiga frumos. De fapt, toţi giganţii adevăraţi pe care îi cunoştea îşi dublau miza. Clienţii lui se aflau într-un punct de răscruce. Ce voiau să fie: dinozauri sau gândaci? Preferau cumva să stea cu braţele încrucişate în timp ce lumea se năruia sau ar fi fost mai bine să-şi ia tălpăşiţa pe furiş, devorând toate firimiturile de dezvoltare care încolţesc chiar şi în vremuri de restrişte?

Unui anumit gen de scriitor i se va părea mult mai atrăgătoare o a treia posibilitate, în care devastarea ecologică a capitalismului de tip american stârneşte Criza care îi va devora, în cele din urmă, pe giganţi, dinozauri şi gândaci deopotrivă. Deşi întotdeauna s-ar fi zis că crizele noastre imediate sunt Criza, ele s-au domolit şi s-au stins treptat, de fiecare dată. Totuşi, ţinând cont de criza actuală (deocamdată, cu „c“ mic), merită să aruncăm un ochi (mai ales dacă aveţi de gând să vă dublaţi încă o dată miza înainte de sfârşitul lumii) la două romane eco-milenariste – unul vechi, intitulat Ecotopia (Ecotopia), de Ernest Callenbach, şi unul nou, WORLD MADE BY HAND (Lumea lucrată manual – Atlantic Monthly, 24 $), de James Howard Kunstler.

Utopiile literare tind să apară atunci când se creează o nişă adecvată. Există anumite asemănări între nişa care s-a potrivit cel mai bine Ecotopiei, la începutul anilor ‘70, şi cea care a contribuit la apariţia romanului World Made by Hand: lipsurile şi tulburările din Orientul Mijlociu prefigurează sfârşitul petrolului.

Iminenta criză economică face loc îndoielilor în privinţa elementelor de bază ale economiei noastre. Un preşedinte nepopular poartă un război nepopular, iar în toată ţara, conştiinţa ecologistă crescândă dă amploare speranţei că progresul economic clasic al jafurilor americane ar putea fi înlocuit cu un sistem diferit.

Povestea din Ecotopia, la fel ca cea din World Made by Hand, este plasată într-un deceniu apropiat în care, după cum spune Callenbach într-o proză şubredă, ca un fel de Harper al viitorului, „povara costurilor creării unui enorm establishment armat a provocat pe termen lung un profund declin în competitivitatea mondială a industriei civile americane“ şi unde crizele energetice au „creat tulburări economice şi înşelătorii cu preţurile“. Însă romanul degajă optimismul generaţiei din anii ‘70, responsabilă de explozia demografică şi în plină dispoziţie de dansat swing. Scriitor originar din Pennsylvania care a devenit redactor la Editura Universităţii din California şi s-a implicat pe scena eco-futuristă de la Berkeley, Callenbach a îmbinat mesajul de tip „schimbare sau moarte“ din filmele SF precum Produsul verde cu atitudinile de libertate sexuală din cartierul Haight din San Francisco (leagăn al culturii hippie din anii ’60) pentru a produce o poveste despre un paradis regăsit. Publicată pe cheltuiala autorului în 1975 şi retipărită în 1977 de grupul editorial Bantam, Ecotopia a ajuns să se vândă în aproape un milion de exemplare.

Romanul începe cu William Weston, jurnalist la The New York Times-Post, care este trimis într-o misiune inedită: trebuie să viziteze ţara Ecotopia, la 20 de ani de la „independenţă“. Formată din fostele teritorii Oregon, Washington şi California de Nord, Ecotopia s-a separat şi şi-a declarat independenţa după ce a învins Statele Unite, o ţară condamnată economic, într-un război purtat din elicopter, cam în genul celui din Vietnam. Se întrezăresc mişcări secesioniste şi în regiunea Marilor Lacuri şi în sudest, însă ecotopienii privesc eventualul sfârşit al Statelor Unite ca

G

Paul Greenberg este membru al programului naţional Food and Society Policy, demarat de Fundaţia W. K. Kellogg. În prezent scrie o carte despre viitorul peştilor.

22

pe o oportunitate. După cum scrie Weston în depeşele sale din ce în ce mai favorabile, ecotopienii şi-au dat seama la timp că „dezastrul economic nu însemna dezastrul supravieţuirii oamenilor şi că se puteau trage foloase mai ales de pe urma panicii financiare, dacă noua naţiune ar putea fi constituită astfel încât să-şi dedice resursele de energie, cunoştinţe, talente şi materiale în scopul satisfacerii nevoilor primare ale supravieţuirii“. Şi aşa se şi întâmplă. După câţiva ani grei de tranziţie, viaţa e destul de grozavă în Ecotopia. Au dispărut articolele moderne de uz curent precum periile de păr făcute din plastic şi cămăşile neşifonabile din poliester, dar se lucrează numai 20 de ore pe săptămână. Munca e plină de satisfacţii şi toţi lucrează în comun, desfă-

Este oare implozia economică a Statelor Unite o criză sau o oportunitate? Doi romancieri eco-milenarişti se contrazic. şurând activităţi precum resădirea pădurilor, studierea limbajului balenelor sau crearea de case modulare. Pe deasupra, cetăţenii de culoare se mai pot îndeletnici cu muzica, pe care o fac şi o exportă din cartierul central „Soul City“. Internarea într-un spital, care de obicei e un lucru deprimant, este înveselită prin masaje (erotice, cu masturbare). Şi dacă ai norocul să te cuplezi cu o ecotopiană (deşi nu-ţi trebuie prea mult), te-ai putea trezi făcând sex pe un ciot sec de sequoia uriaş. Dar nu intraţi la idei: cuplurile ecotopiene sunt „în general monogame“, după cum ne informează Weston, „cu excepţia celor patru sărbători de peste an, solstiţiile şi echinocţiile, când promiscuitatea sexuală e larg răspândită“.

Pe scurt, e foarte distractiv să trăieşti în Ecotopia – mult mai distractiv decât în tristul oraş Union Grove din Hudson Valley, adică locul unde e plasată povestea din World Made by Hand.

Dacă Ecotopia e o idee de laborator de pe Coasta de Vest din anii ’70 unde până şi un „încuiat“ poate învăţa să se descurce, Union Grove (care trimite cu gândul la oraşul natal al creatorului său, Saratoga Springs) e o cameră de tortură contemporană, de pe Coasta de Est, creată pentru a-i trosni pe americanii miopi şi la-

comi după petrol. De fapt, cu excepţia unei colaborări cu revista Rolling Stone la începutul anilor ’70, Kunstler a rămas categoric necalifornian de-a lungul unei cariere în care a produs critici nimicitoare la adresa cartierelor rezidenţiale de la marginea oraşelor – precum în The Geography of Nowhere şi în popularul său proiect pentru a supravieţui sfârşitului petrolului, The Long Emergency. În 1999, Kunstler şi-a îndreptat atenţia către problemele fatidicului an 2000, prezicând „pierderea confortului şi a comodităţii moderne“, care ar putea degenera în boli şi haos. Însă acel pariu nenimerit nu i-a potolit entuziasmul faţă de scenariile financiare apocaliptice. Pe blogul său, a întâmpinat anul 2008 cu întrebarea: „A existat vreodată o societate atât de extrem de pregătită pentru a face implozie?“. Spre deosebire de Callenbach, care şi-a închipuit o societate ce alege o alternativă durabilă atunci când se confruntă cu o criză, Kunstler pare să creadă că schimbarea va veni numai după ce Criza ne-o va vârî pe gâturile noastre colective.

World Made by Hand prezintă viaţa unui fost director dintr-o firmă de software, un tip foarte deprimat pe nume Robert Earle, în timpul unei veri dominate de încălzirea globală. Union Grove este avanpostul civilizaţiei, după ce totul s-a năruit. Bombele teroriste au distrus Washington şi Los Angeles, în oraş nu se mai găseşte de mult timp petrol, iar guvernul federal neputincios s-ar putea ascunde (sau nu) într-un buncăr din Minnesota. Singurul lucru care se mai prinde la radio în timpul rarelor zvâcniri de electricitate este delirul predicatorilor care se desfată cu pedeapsa unui zeu mânios. Pierderea petrolului i-a lăsat pe oameni fără tehnologiile auxiliare pentru producerea unor elemente precum antibioticele şi cauciucul, dar şi fără anumite crâmpeie de vocabular. Femeile, care au revenit la obiceiurile din Căsuţa din preerie sunt descrise din nou ca fiind „chipeşe“, iar orice iniţiativă de seamă este numită, în general, „o afacere“.

De disperare, unii se spânzură singuri în pivniţe. Alţii îşi transformă hobby-urile în afaceri, aşa cum face Robert cu tâmplăria şi cu cântatul la vioară. Iar Robert se află printre cei norocoşi. Locuitorii din Union Grove care nu au nici o sursă de energie nu pot face altceva decât să muncească. „Marea majoritate a cetăţenilor oraşului se transformase de-acum în muncitori“, scrie Kunstler. „Nimeni nu le spunea ţărani, dar asta deveniseră, de fapt“.

Kunstler nu ignoră rolul credinţei în metamorfoza socială, după cum o dovedeşte şi transformarea lui Robert dintr-un comerciant izolat într-un conducător de bărbaţi şi femei chipeşe, dedicat binelui comunităţii. Însă el crede că acest proces trebuie să le fie impus oamenilor. Într-un motiv central elocvent (şi bine plăsmuit), Robert visează adesea că goneşte oniric peste acest peisaj. Când se trezeşte, îşi dă seama că în visul lui nu era vorba despre zbor, ci despre condus. Mesajul autorului: prezentul nostru egoist şi bazat pe petrol va trebui să se transforme într-un vis înainte ca viaţa comunală sustenabilă să devină o realitate.

Eu unul aş prefera să trăiesc în Ecotopia, dar veridicitatea lumii lui Kunstler mă face să cred că viitorul nostru e Union Grove. Ar fi interesant de văzut, peste treizeci de ani, dacă acel orăşel pare extrem de trist, foarte luxos sau exact ca în descrierea lui Kunstler. Însă nu mă hazardez la un pariu încă. Locuiesc la o stradă distanţă de locul unde se aflau Turnurile Gemene şi am început să ţin în casă o cutie cu îngrăşământ organic şi mă gândesc să-mi mai iau şi o micro turbină eoliană. La două străzi mai spre sud, fosta clădire Deutsche Bank, grav avariată la 11 septembrie, se năruie etaj după etaj. Spre nord, noul Freedom Tower (care se construieşte pe locul Turnurilor Gemene) tocmai a scos capul la lumină şi, într-o bună zi, ar putea fi plin de specialişti în domeniul investiţiilor bancare. Totuşi, de curând am început să mă uit la acel teren prin ochii lui Kunstler. Primeşte destulă lumină solară, aşa că mi-a dat prin cap că ar putea fi h transformat într-o minunată plantaţie de fasole.

ILUSTRAŢIE DE JONATHON ROSEN

Pro Editură şi Tipografie şi Libris - Braşov *Pro Editură şi Tipografie şi librăria “Şt. O. Iosif” - Braşov

îţi oferă două lucrări de excepţie la un preţ special: “Enciclopedia Religiilor”, o monografie captivantă a spiritualităţii şi a credinţelor care au guvernat şi guvernează Umanitatea.

“Maeştrii spirituali”, marea frescă a aventurii spirituale a omenirii, văzută prin prisma maeştrilor şi şcolilor sale.

De la religiile antice la învăţătura budistă, de la naşterea islamului la monahismul creştin, de la misticii hinduşi, la gânditorii independenţi, cele două opere analizează evoluţia spirituală a Omenirii din cele mai vechi timpuri şi până astăzi.

-20% *

-20%

Ofertă valabilă până la data de 30 aprilie pe www.proeditura.ro şi în librăria “Şt. O. Iosif” - Braşov