NYTBR 17 | 19 mai 2008 by Editura Univers

Preţ: 9,9 lei (ziar + carte)

Ediţia în limba română, nr. 17 – 19 mai 2008

EDEL RODRIGUEZ

Cenuşa de Dwight Garner

NETHERLAND

Totuşi, e imposibil să încetezi să scrutezi orizontul în căutarea altui gen de literatură: romanul tonic, amplu, cu unghiuri multiple, care să lase o amprentă mai vastă, mai categoric intelectuală şi mai morală asupra noii epoci a terorii. Netherland (Ţara de Jos) al lui Joseph O’Neill nu este acel roman. E prea urban, prea subtil, prea aplicat ca să surprindă o atmosferă amplă ca la Dreiser. Însă iată ce este, cu siguranţă, Netherland: e cea mai ingenioasă, pretenţioasă şi devastatoare operă de ficţiune de care am avut cu toţii parte despre viaţa Continuare în pagina 6

de Joseph O’Neill. 256 pag. Pantheon Books. 23.95 $.

Au apărut romane bune despre viaţa în epoca de după 11 septembrie (Sâmbătă, de Ian McEwan), romane pretenţioase (Falling Man, de Don DeLillo) şi romane sentimentale (Extrem de tare şi incredibil de aproape, de Jonathan Safran Foer). Însă căutarea prin mormanul de aşa-zise romane despre 11 septembrie e un exerciţiu trist, unul care devine din ce în ce mai lipsit de noimă. Toate romanele de azi sunt despre 11 septembrie.

LOR RAINE AD AMS : UN R OMAN AL S U F L E T U LU I A RA B PAGINA 4

J A C K RO S E N T H A L : O AU TOBI OG RAFI E DE T ED SORENSEN PAGINA 7

Editorial

19 mai 2008

Ficţiune 1

KATE FIELD: The Many Lives of a

Nineteenth-Century American Journalist de Gary Scharnhorst Recenzie de Ben Downing 12

WIT’S END

WALLACE STEGNER AND THE AMERICAN WEST

de Karen Joy Fowler Recenzie de Liesl Schillinger

de Philip L. Fradkin Recenzie de John Wilson

WE ARE NOW BEGINNING OUR DESCENT

THE BIG SORT: Why the Clustering of LikeMinded America Is Tearing Us Apart de Bill Bishop cu Robert G. Cushing Recenzie de Scott Stossel

THE RETURN OF HISTORY AND THE END OF DREAMS

de James Meek Recenzie de Alex Berenson 17

PLEASE EXCUSE MY DAUGHTER

de Julie Klam Recenzie de Ginia Bellafante

THE GIRL ON THE FRIDGE

de Etgar Keret Recenzie de Joseph Weisberg 13

THE HAKAWATI

de Rabih Alameddine Recenzie de Lorraine Adams

COMMON WEALTH:

Economics for a Crowded Planet de Jeffrey D. Sachs Recenzie de Daniel Gross

NETHERLAND

de Joseph O’Neill Recenzie de Dwight Garner 4

SITTING PRACTICE

de Caroline Adderson Recenzie de Jincy Willett 22

ROMAN POLIŢIST

Recenzii de Marilyn Stasio

Nonficţiune

de Robert Kagan Recenzie de David E. Sanger 16

IDA: A Sword Among Lions Ida B. Wells and the Campaign Against Lynching de Paula J. Giddings Recenzie de Richard Lingeman

ONLY LOVE CAN BREAK YOUR HEART

BRINGING HOME THE BIRKIN:

de David Samuels Recenzie de Jascha Hoffman

My Life in Hot Pursuit of the World’s Most Coveted Handbag de Michael Tonello Recenzie de Christine Muhlke

Eseu

COUNSELOR: A Life at the Edge of History

de Ted Sorensen Recenzie de Jack Rosenthal 8

THE AGE OF REAGAN:

A History, 1974-2008 de Sean Wilentz Recenzie de Douglas Brinkley

Lorraine Adams a câştigat premiul Pulitzer pentru reportajele de investigaţii pe care le-a realizat cu privire la încălcarea drepturilor omului în cazul minorităţilor defavorizate din Texas, îndreptându-se apoi asupra situaţiei grele a imigranţilor nordafricani din Statele Unite în primul său roman, întâmpinat cu căldură, intitulat Harbor. Pentru a-şi încheia cel de-al doilea roman, a cărui acţiune se petrece în Iran, Afganistan şi Pakistan, a călătorit în foarte multe locuri, din Africa de Nord până în India, documentându-se pentru subiectele sale de ficţiune. Adams a citit extinsul roman al lui Rabih Alameddine, The Hakawati, a cărui recenzie se află la pagina 4, pe când participa la nunta unei prietene din Lahore, Pakistan. A locuit în casa bătrânească a miresei, din centrul oraşului, o zonă care a fost zguduită recent de atacuri sinucigaşe cu bombă. „Ca şi în roman“, îşi aminteşte Adams într-un e-mail recent, „violenţa a fost umbrită de arta povestirii. Am auzit atâtea poveşti stând în casa asta, întâlnind puhoiul constant de rude şi prieteni. Locuiam ca într-un stup de poveşti în mijlocul unei familii precum cea despre care citisem în The Hakawati. A fost ca o reamintire puternică a faptului că oamenii îşi pot menţine viziunea morală chiar şi în cazul unui conflict şi atunci când se confruntă cu o brutalitate oribilă – pot deveni alchimişti ai suferinţei. Imaginaţia neînfricată este una dintre forţele puternice în această transformare“. Editorii

Online

O insulă dispreţuită de David Shaftel

Articole & Bestselleruri 19

Bestselleruri ediţii cartonate

Selecţia editorilor

TBR: Din culise

Bestselleruri ediţii broşate

Raftul cu ediţii broşate

The New York Times Book Review, ediţia în limba română (ISSN 1937-920X) apare săptămânal, publicat de Universe Publishing House Inc. Copyright © 2008 The New York Times. All Rights Reserved. Toate drepturile rezervate. Redactor-şef: Virginia Costeschi; Traducători: Cristiana Vişan, Cătălin Pruteanu, Mihai Paraschiv, Ştefan Bodea, Stanca Radu, Melania Sârbu; Proofreading: Anda Ciurte; Sales: virginia@edituraunivers.ro; PR: ARENA Communications, cecilia@arenacommunications.ro; Machetare şi pre-press: Antal Angyal, CMYK Pro, Budapesta; Tipar: GRASPO CZ

PODCAST: Săptămâna aceasta vor apărea Joseph O’Neill, autorul romanului Netherland; Christine Muhlke despre produsele de lux de pe piaţa „gri“; Rachel Donadio cu însemnări din teren şi Dwight Garner cu veşti despre bestselleruri. Gazda va fi Sam Tanenhaus, editor la Book Review. PAPER CUTS: Blog-ul Books Review prezintă cărţi şi alte materiale tipărite. PRIME CAPITOLE: Fragmente din Netherland de Joseph O’Neill, Wallace Stegner de Philip L. Fradkin; şi alte cărţi. E-MAIL CU NOILE APARIŢII: primiţi în fiecare vineri o trecere în revistă a recenziilor noilor cărţi şi apariţii. nytimes.com/books ILUSTRAŢIE DE JOE CIARDIELLO (SUS) ŞI CHRISTOPH NIEMANN

Au fost mai multe dăţi ca niciodată Un romancier construieşte un pod către sufletul arab, apelând la tradiţia scriiturii cu povestiri-cadru. DE LORRAINE ADAMS

acă vreo operă de ficţiune poate fi destul de puternică încât să se înalţe deasupra muntelui de polemici, cercetări istorice, analize politice şi reportaje care se interpune între cititorul occidental şi sufletul arab, atunci trebuie că e vorba despre această minune de carte – o carte nu despre un jihadi, ci despre un hakawati (povestitor, în limba arabă). „Ascultaţi“, ne invită Rabih Alameddine. „Permiteţi-mi să fiu Dumnezeul vostru. Permiteţi-mi să vă port într-o călătorie dincolo de limitele imaginaţiei. Permiteţi-mi să vă spun o poveste“. THE HAKAWATI de Rabih Alameddine. 513 pag. Alfred A. Knopf. 25.95 $. The Hakawati (Povestitorul) apelează la una din cele mai vechi forme de naraţiune, povestirea-cadru. Cititorii occidentali o cunosc din Povestirile din Canterbury, dar tehnica îl precede pe Chaucer cu mai bine de o mie de ani, avându-şi originile în texte sanscrite cunoscute sub diverse titluri, ca Panchatantra, The Fables of Bidpai sau Tales of Kalila and Dimna. După cum notează Doris Lessing în introducerea la cea mai recentă traducere în engleză, o versiune a povestirii-cadru sanscrite îl prezintă pe Alexandru cel Mare anagajându-l pe un înţelept indian în scopul de a-l reeduca pe un potentat lipsit de milă spunându-i poveşti. În alta, un rege indian foloseşte povestirile pentru a stârni curiozitatea celor trei fii ai săi, ale căror creiere se leneviseră din cauza vieţii privilegiate. Indiferent care este povestirea-cadru originală, povestea întregii antologii este o istorie a fertilizării reciproce a culturilor. Spunându-şi poveşti, Lorraine Adams, autoarea romanului „Harbor“, este un colaborator regulat al Book Review.

cuceritul şi cuceritorul pot deveni la fel de apropiaţi ca membrii unei familii. The Hakawati, povestirea-cadru, localizată în 2003, este despre călătoria unui tânăr de la Los Angeles la patul de moarte al tatălui său, în Beirut. Odată ajuns acolo, el şi rudele sale îşi împărtăşesc colecţia de glume, povestiri lacrimogene sau de suspans şi legende, de-a lungul mai multor săptămâni de priveghere. Unele dintre povestirile lor sunt contemporane – descrierea nunţii unei surori pripite, a îndrăgostirii unui străbunic, a problemelor de la reprezentanţa auto deţinută de familie, a războiului arabo-israelian din 1967, a morţii unuia din unchii preferaţi. Dar sursa lor de inspiraţie este antică şi variată: Alameddine a furat idei şi a adaptat parabole din Panchatantra, Vechiul Testament, Homer, Ovidiu, Coran, versiunea necenzurată a celor O mie şi una de nopţi, o antologie de poezie medievală gay intitulată The Delight of Hearts, antologia Flowers From a Persian Garden a folcloristului William Alexander Clouston, precum şi din multe alte surse. Şi totuşi acest romancier, ca şi personajele sale, nu se mulţumeşte să lase povestirile în starea lor originară. „Prin firea lucrurilor“, scrie el în postfaţă, „un narator este un plagiator. Tot ce poţi întâlni în viaţă – orice incident, carte, roman, episod de viaţă, povestire, persoană, fragment de ştire – este o boabă de cafea care va fi zdrobită, măcinată, amestecată cu un strop de cardamon, uneori un vârf de cuţit de sare, fiartă de trei ori cu zahăr şi servită ca o povestire fierbinte“. Rezultatul ar fi putut fi un nonsens experimental, dar Alameddine are un talent nativ pentru principiile emoţionale care stau la baza scrierii romanelor. Aflăm aceasta încă de la primele capitole ale cărţii, atunci când naratorul este îngrijorat pentru tatăl său: „Inspira cu greutate, gâlgâit. Avea o respiraţie superficială. Făcea bancuri nereuşite. Încerca să se mişte, dar până şi să-şi controleze mâna era o caznă“. Într-un roman mai previzibil, următoarea povestire ar fi fost una despre suferinţele unui rege venerabil. În loc de aceasta, ni se spune povestea unei

sclave a cărei mână a fost retezată de un demon şi care se angajează într-o călătorie prin lumea de dincolo în căutarea membrului ei lipsă, plecând „fără nici un plan, fără nici o armă şi fără nici o energie pentru a-şi povesti călătoria“. Suferinţa tatălui naratorului a fost metamorfozată în încercarea unei sclave de a-şi recâştiga demnitatea. Ea sugerează, fără a le menţiona măcar o clipă, călătoriile lui Eneas şi Odiseu către tărâmurile morţilor. Atât vechile poveşti, cât şi cele noi, sunt modelate de puternicul instinct comic al lui Alameddine. El modernizează cu mult meşteşug povestea sclavei fără mână, transformând o anecdotă potenţial şubredă într-una de varieteu şi totuşi evocatoare. În scena finală, a drumului ei prin iad, o grămadă de drăcuşori a lăsat-o deja fără tot ce avea, inclusiv fără haine: „Ea înainta. Aşa cum se aşteptase, şerpii se târâiau pretutindeni, mai puţin în calea ei. Şerpi boa, vipere şi şerpi cu clopoţei. Şerpi de deşert, şerpi de mlaştină. De-abia dacă îi observa. Despuiată, lipsită de apărare, extenuată şi îndurerată, avansa clătinându-se. Insensibilitatea, singura ei posesiune, se agăţa de ea“. Sfârşeala tatălui naratorului pe patul de moarte şi-a găsit o reflectare implauzibilă dar convingătoare. Strategia rezonanţei emoţionale se conturează pe măsura desfăşurării romanului. Astăzi, poezia rămâne forma preferată de literatură cultă în arabă. Totuşi, O mie şi una de nopţi, unul din cele mai vechi exemple de ficţiune în proză din lume, aparţine culturii arabe în cea mai mare parte. De-abia la începutul secolului trecut, magicul şi supranaturalul şi-au început cu adevărat declinul în ficţiunea de limbă arabă. Odată cu laureatul egiptean al Nobelului, Naguib Mahfouz, romanul modern, realist prin excelenţă, a devenit preponderent în anii ´50. Ficţiunea experimentală modernistă a apărut mai târziu, accentuând cititorilor, în mod paradoxal, conştientizarea rădăcinilor ei literare mai profunde. Astfel, capodopera scriitorului libanez Elias Khoury, Gate of the Sun, se inspiră din tradiţia celor O mie şi una de nopţi, având drept povestire-cadru istoria unui doctor care îi spune poveşti unui soldat muribund. Poveştile doctorului, însă, sunt centrate pe evenimente concrete din istoria recentă: crearea statului Israel şi a taberelor de refugiaţi palestinieni din Liban. Romanul lui Alameddine se inspiră, de asemenea, din vechea tradiţie a transformării unei forme vechi într-una cu adevărat nouă. Din când în când, uimitoarea linie creativă din The Hakawati, cu bogăţia ei de istorii şi personaje, poate fi aproape copleşitoare. Una dintre stratagemele sale m-a nedumerit de-a lungul întregii lecturi: oare prenumele naratorului, Osama, este o referire intenţionată la Osama bin Laden? Până la urmă, numele său de familie, al-Kharrat, înseamnă „palavragiul“ în arabă (acest nume a fost conferit bunicului naratorului, care profesa ca hakawati în baruri şi cafenele). În această carte, unde cicatricile răscolirilor politice, precum războiul civil din Liban, sunt prezente dar nu preponderente, într-o epocă în care tot ce părem a vedea în Orientul Mijlociu este terorismul, este reconfortant să găsim o operă – şi o lume – care ne lărgeşte viziunea îngustă, transformând-o într-una a multiplicităţii h şi aruncând asupra ei magia speranţei. FOTO: ELENA SIEBERT

Vânzătorul de poşete Pe urmele inefabilei Birkin. DE CHRISTINE MUHLKE

fârşitul lumii tocmai a mai înaintat puţin: un utilizator-vânzător de pe eBay a scris o autobiografie. Despre poşete. Şi nu despre orice poşete. Pentru cei care nu ştiu nimic despre poşeta Birkin (creată de Hermès, compania de produse de lux din Franţa, pentru cântăreaţa Jane Birkin, la începutul anilor ’80, după ce directorul casei a văzut-o pe Birkin chinuindu-se să-şi facă loc cu geanta ei de paie într-un avion) nu mai contează, că oricum nu-şi pot

BRINGING HOME THE BIRKIN

My Life in Hot Pursuit of the World’s Most Coveted Handbag de Michael Tonello. Ediţie ilustrată. 257 pag. William Morrow/ HarperCollins Publishers. 25.95 $. cumpăra una. Unei femei obişnuite care intră în magazin direct din stradă şi cere o poşetă Birkin, i se răspunde politicos că există o listă de aşteptare de doi până la trei ani. Ah, şi modelul din piele cel mai ieftin costă în jur de 7.500 de dolari, preţul urcând până la cel din piele de crocodil cu diamante, care ajunge la 150.000 de dolari. În zilele noastre, americanii pricepuţi într-ale culturii pop – Sex and the City, Oprah expediată de la magazinul Hermès din Paris – ştiu despre poşetele Birkin. Iar pentru o femeie de oarecare categorie afişarea unui asemenea accesoriu, oriunde în lume, e cel mai rapid mod de a le transmite celorlalte femei: „Eu câştig“. Aşa că unele dintre ele ar face orice sau ar plăti aproape oricât numai ca să pună mâna pe o poşetă Birkin. La începutul cărţii Bringing Home the Birkin (În căutarea poşetei Birkin), autorul, Michael Tonello, e un petrecăreţ din Provincetown, Massachusetts, care nici măcar nu face diferenţa dintre Birkin şi Burkina Faso. Sătul să colinde lumea pentru a face diferite reclame ca hairstilist şi makeup artist, se hotărăşte să se mute la Barcelona, după ce lucrează la un spot IBM în acest oraş. Ca prin minune se concretizează o slujbă, care apoi dispare, iar Tonello e nevoit să rămână în Spania, cu un contract de închiriere pe cinci ani, fără permis de muncă şi cu nişte dulapuri scumpe, făcute la comandă pentru a se potrivi cu hainele lui de firmă. Era ca şi când s-ar fi aflat într-o gură de râu stranie, „fără vreo vâslă“, scrie el. Însă tatăl său îi aduce aminte de curajul lui antreprenorial american, amintindu-i cum, în adolescenţă, Michael a strâns bani pentru excursia cu clasa în Franţa, vânzând sandvişuri cu o maşinuţă de golf la country club. În curând lui Michael i se aprinde beculeţul, aşa cum îmi închipui că se întâmplă uneori, sub inspiraţia caşmirului: în timp ce-şi aranjează puloverele, pentru a 800-a oară, îşi dă seama că în Spania nu e chiar aşa de frig. Pune la vânzare pe eBay un fular de la Ralph Lauren, cumpărat cu 99 de dolari într-un outlet, şi îl vinde cu 430. Iată că şi-a găsit vâsla. Dintr-odată, toate lucrurile din apartamentul lui par numai bune pentru eBay. Până şi „prietenii“ lui – ediţiile princeps din cărţile lui Lillian Hellman şi Truman Capote – sunt puse la vânzare în porta-

Christine Muhlke este redactor şef adjunct la T: The New York Times Style Magazine. ILUSTRAŢIE DE HIROSHI TANABE

lul de licitaţii virtuale. Tonello parcurge cu uşurinţă un scurt articol cu sfaturi pentru potenţiali vânzători, iar apoi demarează în forţă către o vânzare hotărâtoare – o eşarfă de mătase de la Hermès care provoacă licitări agresive, precum şi mesaje de e-mail din partea unor colecţionari disperaţi care-l imploră să-i ajute să-şi completeze astfel listele de lucruri dorite. „Am lăsat să se înţeleagă că acela era doar începutul“, scrie el pe tonul lui epuizant de flecar, ca de discuţie între două bune prietene. (Tonello n-a dat niciodată peste un clişeu care să nu-i placă la nebunie şi e dependent de aliteraţie. De pildă: „Nu mă supăra socotirea schimbului valutar sau etimologia antreurilor exotice“). În curând, bravul nostru erou devine „SuperVânzător nivel Platinum“ pe eBay, expediind produse Hermès în valoare de peste 25.000 de dolari pe lună. Viaţa lui devine o alergătură constantă între computer şi oficiul poştal, la care se adaugă cumpărarea de excursii pe continent. („Mă înecam în mătase când mi-am dat seama că intrasem deja pe un teritoriu necunoscut“.) Multe dintre conversaţiile sale sunt repovestite sub forma unor email-uri, din moment ce singurele sale contacte cu lumea, în afară de eBay, sunt noul său iubit, Juan, şi pisica lor, Dalí. Când cumpărătorul unui pachet de cărţi de joc marca Hermès îl întreabă dacă nu are şi poşete Birkin, Tonello ia legătura cu mentorul său întrale eşarfelor, graceofthegarden@yahoo.com, ca să întrebe ce sunt acele poşete. Ceea ce pare fals, din moment ce chiar pe când se întâmpla asta, adică în epoca de dinainte de apariţia telefoanelor BlackBerry, orice căutare de „Hermès“ pe eBay producea pagini întregi de linkuri referitoare la licitări pentru poşetele Birkin. (Credeţi-mă, eram şi eu în căutări pe atunci, pentru că am o mică listă proprie cu obiecte dorite de la Hermès.) Uluit de această potenţială marjă de profit, Michael sună la fiecare butic din Spania ca să ceară una. Fără succes. Se urcă în maşină şi pleacă în sudul Franţei, unde intră în fiecare magazin şi întreabă. Nici atât. Totuşi, în timpul unei misiuni de achiziţionare a unei eşarfe la Madrid, dă peste formula câştigătoare: alege la grămadă vreo 10 eşarfe

şi apoi întreabă, ca din întâmplare: „Ah... încă ceva.... Aveţi cumva vreo poşetă Birkin?“. Geanta de 18.000 de dolari îi aduce un profit de 5.000, iar în curând ajunge să cheltuiască peste 1.6 milioane de dolari într-un an pe poşete cumpărate printr-o reţea internaţională pe care a întemeiat-o pentru a alimenta piaţa poşetelor Birkin scumpe (mai ales cele din piele de crocodil). Această afacere îi permite să trăiască pe picior mare. Relatează poveşti despre mâncăruri scumpe, sticle de şampanie, hoteluri şic şi escapade la cumpărături. O clientă îi cere să-i conducă maşina Aston Martin din Massachusetts până în Florida; graceofthegarden îi împrumută apartamentul ei din Upper East Side – iar el nu le cunoscuse pe nici una dintre aceste două femei, însă atât de puternică e legătura garantată de lux. Plus că îi şi dă lui Tonello un sentiment de Robin Hood. Scrie autorul: „Cu siguranţă îmi place ideea de a-i învinge pe cei de la Hermès cu propriile arme. Poate că a fost ceva prostesc, dar mi s-a părut captivantă ideea că acumulasem cunoştinţe care le scăpau până şi celor mai bogaţi oameni din lume“. Însă păcălirea celei mai protecţioniste companii îşi pierde farmecul după moartea mamei lui („Nu ştiam dacă indispoziţia mea era doar o etapă sau ce era“) şi îşi dă seama că rolul său a constat în a satisface narcisismul şi nesiguranţa celor care „nu duceau lipsă de nimic, dar îşi doreau să aibă mai mult“. Ajunge astfel Tonello să se întoarcă împotriva celor care i-au cumpărat produsele licitate pe eBay? Doar foarte puţin. Se prezintă ca un ingenuu fericit în „pantaloni gri cărbune de la Jil Sander, pulover pe gât din caşmir de un verde închis, cu pantofi din piele de crocodil într-o nuanţă mată de tutun de la Bottega Veneta“ care mai degrabă ar sta la o bârfă şi la câteva sticle de vin decât să se gândească la propria sa relaţie cu produsele de firmă, care l-a adus înapoi în punctul de plecare. Dacă ar fi intrat şi în problematica motivelor care-i fac pe oameni să se definească prin obsesia pentru Hermès, Bringing Home the Birkin ar fi putut să producă nişte adevăruri foarte importante despre vremurile în care trăim. Dar poate că asta ar fi stat în calea unui potenţial contract de ecranizare. h 5

Cenuşa Continuare din pagina 1

New York şi Londra după căderea Turnurilor Gemene. La un nivel inferior, e vorba despre un cuplu şi despre fiul lor (cei trei locuiesc în zona Lower Manhattan în vremea atentatelor de la 11 septembrie), dar şi despre consecinţele emoţionale ale acestui eveniment în viaţa lor. La un nivel superior, e vorba despre aproape orice: familie, politică, identitate. Am devorat cartea din trei înghiţituri lacome, ce au satisfăcut o poftă pe care nu ştiam că o am. ĂSCUT în Irlanda, O’Neill a crescut în Olanda, iar acum trăieşte la New York. Autorul pare incapabil să scrie o singură propoziţie plictisitoare sau măcar să conceapă un gând neinteresant, fie că scrie despre întâlniri amoroase („Am recurs la maniera de a face curte preferată de englezi: cea alcoolică“) sau despre aspectele mai întunecate care ne ţin treji în toiul nopţii, precum centrala nucleară construită mai în amonte („Vârful indian: Cele mai timpurii şi incurabile temeri, stârnite tocmai de numele său“). Proza lui O’Neill radiază de ceea ce Alfred Kazin numea „sugestivitatea marginală care indică întotdeauna, la orice mare scriitor, acele rezerve nearticulate, acea evaluare tăcută a vieţii care poate fi auzită sub şi dincolo de manevrele domoale ale gândului“. Iar O’Neill ştie cum să etaleze cu un efect ficţional devastator zorzoanele cotidianului din cultura laptopului în care trăim acum. În Netherland există un moment despre tată, despre fiul care i-a fost luat şi despre aplicaţia Google Earth, care se numără printre cele mai emoţionante pasaje de efect pe care le-am citit într-un roman recent. Tatăl planează nocturn asupra casei fiului, „zburând cu funcţia satelit de la Google“, zăbovind în faţa ferestrei de la mansarda fiului său şi deasupra piscinei albastre pline ochi, căutând pixelii „superficiali“ ca să se poată agăţa de orice, fie şi de la mii de kilometri depărtare. Romanul lui O’Neill e plin de asemenea momente: urmărite îndeaproape, chinuitoare afectiv, inconştient legate de modul nostru de a trăi de acum. Trama din Netherland se desfăşoară pe două făgaşuri. Primul spune povestea unei familii: naratorul, Hans van den Broek, este un analist financiar născut în Olanda (se compară cu celebrul analist Henry Blodget, în termeni de influenţă, dacă nu chiar infamie) care locuieşte într-un apartament mansardat în cartierul TriBeCa din Lower Manhattan împreună cu soţia lui de origine britanică, Rachel, şi cu fiul lor. Când atentatele de la 11 septembrie îi obligă să fugă mai spre centrul oraşului, cei trei ajung să stea, aproape din întâmplare, în hotelul Chelsea, decăzut din fosta sa glorie. Şi tocmai aici căsnicia lor începe să se năruie lent. Rachel vrea să plece cu fiul lor la Londra, la familia ei. Acolo va fi mai în siguranţă, departe de George Bush şi de Statele Unite, o ţară pe care ea a început să o considere „bolnavă ideologic“. Nesigur de sentimentele sale, Hans ajunge să creadă că este „un idiot politico-etic“. O’Neill scrie superb despre cum era

Dwight Garner este senior editor la Book Review. 6

uneori viaţa în lunile de după 11 septembrie, când nu puteai să te prezinţi la o serată dacă nu erai înarmat intelectual pentru ore întregi de discuţii înverşunate: „Celor sub 45 de ani li se părea că situaţia mondială devenise, în cele din urmă, un test semnificativ pentru capacitatea lor de gândire politică scrupuloasă. Mi-am dat seama că multe dintre cunoştinţele mele îşi petrecuseră ultimii zece sau douăzeci de ani într-o arzătoare aşteptare intelectuală şi psihică a unui asemenea moment – sau, în caz contrar, s-au dovedit capabili să-şi monteze repede un arsenal de polemist expert, format din şarje, statistici, riposte, gambituri, pilde, adevăruri frapante şi manevre retorice. Totuşi eu am fost luat absolut pe nepregătite“. Autorul ne spune că Hans şi Rachel încearcă să evite „o postură care ar putea fi considerată o greşeală istorică. Mai bine zis, noi încercam să înţelegem dacă ne aflam într-o situaţie preapocaliptică, precum evreii europeni în anii ’30 sau ultimii cetăţeni ai Pompeiului, sau dacă situaţia noastră era doar aproape apocaliptică, precum cea a locuitorilor din New

„Toţi oamenii îşi ating gradul maxim de civilizaţie atunci când joacă cricket“, insistă unul dintre personajele lui O’Neill. York, Londra, Washington şi, la o adică, din Moscova, în perioada Războiului Rece“. Nu contează. Rachel şi fiul său pleacă în curând, iar Hans rămâne în continuare la New York. Cel de-al doilea fir narativ al cărţii – şi poate cel mai rezonant – vorbeşte despre alinarea pe care o găseşte Hans în vibranta subcultură a cricketului la New York, unde el se numără printre puţinii albi rătăciţi între sutele de echipe venite în oraş, în mare parte din Antile – echipe care împânzesc, în această vară ceţoasă, parcurile publice jalnice şi mai puţin cunoscute. O’Neill pare să ştie tot ce se poate şti despre acest sport. Scrie despre el cu o eleganţă naturală, zugrăvind, de pildă, gama de lovituri posibile ale jucătorului de cricket: „carambol, croşeu, voleu, cumpănă, plafon, lovitură rotundă şi toate celelalte desprinderi tehnice concepute pentru a trimite mingea de cricket învârtindu-se, ca prin minune, până în celălalt capăt al terenului“. Cricketul pe care îl joacă aceşti bărbaţi nu este – după cum îşi dau ei seama – jocul de care s-au îndrăgostit pe când erau în Antile. Terenurile din New York sunt prea mici şi cam neîngrijite. Aici avem parte de încă o mostră de proză încântătoare a lui O’Neill despre cricket: „Această versiune degenerată a sportului – cricket de tufiş, după cum l-a etichetat o dată Chuck – provoacă o rană care este la fel de estetică precum oricare alta: adaptarea americană e lipsită de frumuseţea cricketului jucat pe un gazon de dimensiuni potrivite, unde jucătorii îmbrăcaţi în alb din zona din preajma porţii se mişcă bizar pe ovalul vast, convergând iarăşi şi iarăşi la unison înspre jucătorul care repune mingea şi apoi risipindu-se, iarăşi

şi iarăşi, către bazele lor, într-o repetiţie de ritmuri pulmonare, de parcă gazonul ar respira prin luminoşii săi oaspeţi“. O’Neill scoate la iveală o lume supraaglomerată la hotarele Manhattan-ului, prin care asistăm la articularea aspiraţiilor unei puzderii de oameni care, de altminteri, ar fi invizibili în ochii bogătaşilor din acest cartier. („Vreţi să simţiţi puţin ce înseamnă să fii negru în această ţară?“, întreabă un personaj. „Îmbrăcaţivă cu hainele albe ale jucătorului de cricket. Îmbrăcaţi-vă în alb ca să vă simţiţi negri“). Ghidul lui Hans prin acest oraş alternativ este Chuck Ramkissoon, un trinidadian vorbăreţ, cu şcoala străzii, care trăieşte în feluri în care Hans n-o face. Unele dintre practicile de afaceri ale lui Chuck sunt dubioase (are o agenţie clasică de pariuri ilegale şi-şi intimidează rivalii), însă e totodată un visător american în stilul lui Gatsby, un bărbat care speră să-şi construiască un teren de cricket de clasă mondială în Brooklyn. Chuch vrea să facă avere cu centrul lui sportiv de cricket, însă are şi ambiţii mai mari: mai presus de toate, vrea să salveze lumea. „Toată lumea, americanii, oricine, îşi atinge gradul maxim de civilizaţie atunci când joacă cricket“, explică el. „Ce se întâmplă întâi şi întâi când Pakistanul şi India cad la pace? Joacă un meci de cricket. Cricketul e in-

structiv, Hans. Are o latură morală.... Uite ce e, vrem să avem ceva în comun cu hinduşii şi cu musulmanii? Chuck Ramkissoon va transforma asta în realitate. Cu Clubul de Cricket din New York, am putea deschide un nou capitol în istoria Statelor Unite. De ce nu?“ Unele dintre cele mai bune părţi din Netherland sunt date de monoloagele politice şi culturale dezlânate ale lui Chuck, rostite în timp ce Hans îl conduce cu maşina prin cartiere. (De ochii lumii, Chuck îl ajută pe Hans să se pregătească pentru examenul de conducere. Fără să-şi dea seama, Hans este şoferul lui Chuck şi îl duce în locurile unde acesta trebuie să-şi facă cele mai puţin plăcute tranzacţii comerciale). Rarele momente mai neînsemnate din carte se produc în Hotelul Chelsea, unde unei cete de excentrici – între care un bărbat care poartă aripi de înger şi rochie de mireasă – i se cere să care o uşoară încărcătură metaforică. Amplele planuri de cricket ale lui Chuck nu dau roade, iar el dispare în împrejurări obscure şi, în fond, sinistre. S-a sinucis cumva?, întreabă un prieten. Altul răspunde: „Idiotule! Chuck nu e genul care să se sinucidă! Are mai multă viaţă în el decât 10 oameni la un loc!“. Netherland seamănă oarecum cu vicleanul şi debordantul Chuck Ramkissoon. Are mai multă h viaţă în el decât 10 romane foarte bune. FOTO: LISA ACKERMAN

Portretul unui cutezător Ted Sorensen, autorul discursurilor lui John Kennedy şi intim al acestuia, a învins orbirea scriindu-şi memoriile. DE JACK ROSENTHAL N 1956, Douglas McKay a demisionat din administraţia Eisenhower, pentru a se întoarce în Oregon şi a candida la Senat, împotriva lui Wayne Morse. La aeroportul Portland, a citit un discurs scris de echipa sa pentru el, după care şi-a scos ochelarii şi a spus, spre amuzamentul general: „Acum aş dori să adaug eu însumi câteva cuvinte“. Cam în acelaşi timp, senatorul John F. Kennedy începea o serie de discursuri ţinute în toate colţurile ţării, concepute în scopul de a pune fundamentul campaniei electorale pentru preşedinţie din 1960. El era însoţit în general de Theodore Chaikin Sorensen, un avocat tânăr

COUNSELOR

A Life at the Edge of History de Ted Sorensen. Ediţie ilustrată. 556 pag. Harper/ HarperCollins Publishers. 27.95 $. şi exaltat din Nebraska, iar în scurtă vreme nu se mai puteau distinge cuvintele unuia de ale celuilalt. „De-a lungul acelor interminabile zboruri am descoperit că ne făcea plăcere să stăm unul cu celălalt, să glumim, să discutăm politică şi să facem planuri pentru viitorul său“, scrie Sorensen în memoriile sale recente. Când, la una dintre opririle programate pentru discursuri, pe senator l-a lăsat vocea, Sorensen i-a luat locul la tribună, iar unul dintre reporteri a descoperit că el „citea“ discursul lui Kennedy de pe coli albe. Sorensen a ajuns mult mai mult decât un simplu scriitor de discursuri, ci a devenit atât de apropiat încât unii au ajuns să-l numească preşedinte adjunct. După asasinare, şi-a adus omagiul scriind Kennedy, o istorie riguroasă. Acum, patru decenii mai târziu, exact când împlineşte 80 de ani şi la şapte ani după ce un atac cerebral l-a lăsat practic fără vedere, a scris o carte complet altfel. Mare parte a ei este, inevitabil, despre J.F.K., şi se regăsesc în ea unele destăinuiri discrete şi amuzante note de subsol istorice. Dar este în principal o carte, una emoţionantă, despre un Sorensen mai calm, care se apelează aici Ted, nu Theodore C. Sorensen se descrie pe sine ca pe un evreu unitarian danezo-rus, care a crescut în Lincoln. Iubitul său tată, C. A. Sorensen, a fost procurorul general din Nebraska şi un republican progresist marcant, care a crescut cinci copii aproape de unul singur, după ce mama lui Sorensen a fost grav afectată de o boală nervoasă. La 17 ani Sorensen intenţiona să se înroleze în Marină, dar s-a răzgândit când s-a terminat Al Doilea Război Mondial. A devenit în cele din urmă un contestatar asiduu, fapt evidenţiat ulterior de opozanţii săi când preşedintele Jimmy Carter l-a nominalizat, fără succes, ca director al serviciilor de informaţii. După absolvirea facultăţii de drept, Sorensen a fost atras de legislaţia publică şi de Washington. „Mă văd cum coboram din trenul acela, ageamiu

Jack Rosenthal, care a fost autorul discursurilor Procurorului General Robert F. Kennedy, este preşedintele The New York Times Company Foundation. ILUSTRAŢIE DE JOE CIARDIELLO

cum eram: nu băusem niciodată o ceaşcă de cafea, nu pusesem niciodată piciorul într-un bar, nu scrisesem vreun cec şi nici nu avusesem vreo maşină“. Un an şi jumătate mai târziu, la 24 de ani, a început lunga lui relaţie cu Kennedy, care a fost spulberată de asasinatul de la Dallas. Counselor (Consilierul) relatează multe poveşti despre munca lui Sorensen de după perioada sa de colaborator al guvernului, ca mediator global pentru firma de avocatură Paul, Weiss, Rifkind, Wharton & Garrison, când a avut de-a face cu lideri ca Mandela, Sadat, Mobutu, Ben-Gurion, Arafat şi Castro. După atacul cerebral, a învăţat să trăiască aproape complet lipsit de vedere, reluându-şi, în mod remarcabil, până şi obiceiul de a merge pe jos până la slujbă, în Manhattan. Sorensen rememorează perioada Kennedy cu mai multă detaşare. Înşiră nişte nume şi oferă detalii noi despre criza rachetelor din Cuba. „Unul din motivele succesului nostru – faptul că am «acceptat» schimbul de mişcări propus de Hruşciov, într-o formă şi o succesiune pe care el nu a sugerat-o niciodată – nu a mai fost până acum dezvăluit“. Criza rachetelor a fost cel mai reuşit moment al administraţiei Kennedy, iar Sorensen reflectează asupra rolului său cu mândrie temperată, citând filosofia lui Dizzy Dean: „Dacă ai făcut-o, nu e ca să te dai mare“. El admite promiscuităţile lui Kennedy: „În acest moment, nu ar fi spre onoarea lui Kennedy dacă aş încerca să ascund adevărul.... Uneori loialitatea oarbă este învinsă de principiile superioare ale adevărului şi decenţei“. O dată, a pre-

luat un apel pentru „senatorul celibatar“ de la „o actriţă tânără, pe atunci relativ necunoscută, Audrey Hepburn“. Spune eufemistic că „zbenguielile din piscina Casei Albe, de multă vreme presupuse, erau probabil inadecvate, dar nu ilegale“. În orice caz, „Nu pot menţiona nici o ocazie în care viaţa sa privată a fost un impediment în calea îndatoririlor sale publice“. Un moment important al administraţiei Kennedy a fost discursul din 26 iunie 1963, din Berlinul de Vest, în care Kennedy a enunţat memorabila frază „Ich bin ein Berliner“. Sorensen îşi asumă responsabilitatea pentru includerea greşită a cuvântului „ein“, care a modificat sensul propoziţiei în „Sunt o gogoaşă cu jeleu“. Indiferent de asta, sensul reverberant a fost înţeles perfect de cei 250.000 de berlinezi prezenţi. Cartea conţine şi alte delicatese istorice. Dacă J.F.K. ar fi câştigat un al doilea mandat, George Ball sau McGeorge Bundy ar fi putut să-l înlocuiască pe Dean Rusk în funcţia de secretar de stat. În 1962, Kennedy şi Hruşciov au făcut planuri detaliate pentru o întâlnire televizată la scară internaţională, care s-a anulat în ultima clipă. Sorensen presupune că Kennedy ar fi putut deveni într-o bună zi preşedintele unei universităţi, editorul unui ziar sau, mai chinuitor, „secretar de stat sub administraţia fratelui său Bobby“. Purtătorul de cuvânt al lui Bill Clinton, Mike McCurry, i-a spus odată lui Sorensen: „toţi cei care vin la Washington vor să fie ca tine“. Acest lucru mi se aplica şi mie în 1961, când, la 25 de ani, am primit o slujbă la Procurorul General Robert

F. Kennedy, ca ataşat de presă. Solicitat ocazional să scriu discursuri, îmi amintesc cum mi-am luat inima în dinţi să-l sun pe Sorensen şi să-l întreb din ce carte scotea citate atât de adecvate. Din nici una, mi-a spus. Odată ce citatele ajung în cărţi, şi-au pierdut prospeţimea. Fă-ţi propria carte. Multe s-au schimbat de atunci în ceea ce priveşte scrierea discursurilor politice. Pe atunci, înainte ca folosirea teleprompterului să devină o practică comună, ciornele trebuiau să fie bătute din nou la o maşină de scris care scotea litere înalte de 6 milimetri. Apoi, câte unui asistent i se aducea la cunoştinţă că obligaţiile sale includeau scrierea de discursuri, dar că nu i se acorda vreo recunoaştere a acestui fapt. Astăzi, autorii de discursuri împart cărţi de vizită marcate cu sigiliul de aur prezidenţial şi se ceartă pentru paternitatea cutărei fraze. Experienţa mea personală mă face să apreciez felul în care Sorensen a gestionat două tipuri de dileme inerente în munca unui autor de discursuri. Una este efemeritatea: chiar dacă sunt elocvente, nu rămân ele doar cuvinte? A doua este lupta dintre mândrie şi loialitate: ale cui sunt de fapt cuvintele? Evenimentele ceremoniale de rutină necesită ceea ce scriitorii de la Casa Albă desconsideră sub termenul de „nimicuri din grădina de trandafiri“, dar până şi enunţurile omagiale pot deturna guverne. În cartea White House Ghosts (Simon & Schuster, 30 $), recenta sa istorie vivace despre autorii de discursuri de la Casa Albă, din 1932 până în prezent, Robert Schlesinger îl citează pe Will Sparks, care-i scria discursurile lui Lyndon B. Johnson. El a răspuns la presiunile lui L.B.J., care dorea ca ceremonia semnării unor contracte să devină ştire de prima pagină prin inventarea unui program social: „Ultima dată când am verificat, «programul» avea o factură de 140.000.000 $“. Cuvintele prezidenţiale pot genera de asemenea impulsul unor mişcări politice de amploare. Discursul din iunie 1963 al lui John Kennedy, de la American University, a împins lumea cu un mare pas înainte pe calea adoptării primului tratat de control asupra proliferării armelor nucleare. În mod lăudabil, Sorensen spune: „se prea poate să fi fost schiţat de mine, dar era politica lui J.F.K.“. Cine îşi foloseşte propriile cuvinte? Această întrebare dilematică a ieşit repede la iveală în cariera lui Sorensen alături de J.F.K., când a susţinut că el era de fapt autorul volumului Profiles in Courage, cartea laureată cu premiul Pulitzer a lui Kennedy. Ea subzistă în întrebări privitoare la discursul inaugural al lui Kennedy ca preşedinte şi la faimoasa sa frază: „Nu vă întrebaţi ce poate face ţara voastră pentru voi; întrebaţivă ce puteţi voi face pentru ţara voastră“. Ale cui cuvinte? Imposibil de răspuns: discursul lui Kennedy se baza pe o schiţă făcută de Sorensen care era parţial bazată pe discursuri de campanie electorală, care la rândul lor erau colaborări cărora li se adăugaseră idei din multe alte surse. Sorensen conchide, în cuvinte care demonstrează mândria sa persistentă şi loialitatea sa persistentă: „Cu siguranţă fraza reflecta filosofia de o viaţă a lui Kennedy, chemând la sacrificiu şi la dăruire pentru binele ţării, subliniată de propria sa viaţă în slujba acesteia – iată h ce o face să fie fraza lui Kennedy însuşi“. 7

Sărbătorirea alegerii lui Reagan ca guvernator al Californiei, în 1966.

Umbra cea lungă Ronald Reagan a lăsat o amprentă de neşters asupra epocii sale. DE DOUGLAS BRINKLEY U te-ai aştepta ca Sean Wilentz, profesor de istorie la Universitatea Princeton, să-l susţină pe Ronald Reagan ca mascul dominant al politicii americane postmoderne. În primul rând, pentru că Wilentz a fost educat ca umanist specializat pe epoca lui Jackson, aşa că secolele XX şi XXI nu intră în jurisdicţia lui. Mai mult chiar, în 1998, Wilentz a depus mărturie în faţa Comisiei Juridice a Camerei Reprezentanţilor din Congresul Statelor Unite, susţinând că punerea lui Bill Clinton sub acuzare era un act abominabil. Totodată, l-a sprijinit pe Al Gore în 2000 şi pe Hillary Rodham Clinton în 2008. Considerat de unii drept urmaşul istoricului Arthur Schlesinger Jr., Wilentz este perceput mai degrabă ca un purtător de voce erudit al Partidului Democrat decât ca analist judicios al agendei republicane. Şi totuşi, în The Age of Reagan (Epoca lui Reagan), o analiză inteligentă şi accesibilă a umbrei lungi aruncate de cel de-al patruzecilea preşedinte al Statelor Unite, Wilentz îşi abandonează, în mare măsură, ataşamentul faţă de democraţi în favoarea profesionalismului. Astfel, aşa-zis inflexibilul Reagan apare aici drept un şef de stat pragmatic, care contribuie considerabil la reducerea înarmării nucleare mondiale. Fără îndoială că adepţii lui Reagan se vor plânge că Wilentz are o memorie selectivă (acordând mai multă atenţie poziţiei anti-iraniene decât diplomaţiei lui Reagan faţă de Margaret Thatcher), iar progresiştii îl vor acu-

Douglas Brinkley e profesor de istorie şi membru al consiliului Institutului Baker de la Universitatea Rice. Este autorul „The Great Deluge“ şi editorul cărţii „The Reagan Diaries“. 8

za că bea prea mult suc cu aromă de fraudă (punându-i pe picior de egalitate pe Reagan şi pe Franklin D. Roosevelt). Însă, în realitate, principala lovitură a teoriei lui Wilentz e imparţială, cu o uşoară înclinaţie către centru-stânga. E greu să-i conteşti concepţia că actuala politică guvernamentală antisărăcie, asemănătoare programului de reforme Marea Societate al preşedintelui Lyndon Johnson, se trage direct din strategiile lui Reagan: reduceri ale impozitelor pentru corporaţii, o teorie „unitară şi executivă“ a puterii prezidenţiale, aspra criticare a sistemelor de ajutor social implementate de stat, o înclinare a justiţiei federale către doctrina de dreapta, ba chiar şi promovarea creaţionismului în defavoarea darwinismului în anumite şcoli. Însă în loc să-l discrediteze pe Reagan, THE AGE OF REAGAN

A History, 1974-2008 de Sean Wilentz. Ediţie ilustrată. 564 pag. Harper/ HarperCollins Publishers. 27.95 $. Wilentz – care descrie Partidul Democratic drept neorganizat în anii ’70 şi ’80 – face demonstraţia unei admiraţii geloase pentru abilităţile politice ale preşedintelui. „Ca politician, dar şi prin politicile promovate, Reagan a reprezentat o nouă îmbinare între politica profund conservatoare şi anumite elemente de retorică şi câte ceva din spiritul pachetelor de reforme New Deal ale lui Franklin D. Roosevelt şi New Frontier ale lui John F. Kennedy“, scrie el. „Asta nu înseamnă că Reagan e singurul responsabil pentru lunga perioadă de dominaţie conservatoare – nici vorbă de aşa ceva. Însă în istoria politică a Americii au existat puţini conducători –

în cea mai mare parte, preşedinţi – care, de bine de rău, şi-au pus amprenta politică de neşters asupra epocii lor. Printre aceştia se află Thomas Jefferson, Andrew Jackson, Abraham Lincoln, Theodore Roosevelt, Franklin D. Roosevelt şi Ronald Reagan“. Asemeni lui James T. Patterson în superbul volum Restless Giant: The United States From Watergate to Bush v. Gore, Wilentz îşi începe cartea cu prăbuşirea lui Richard Nixon, în 1974. Dincolo de delictele din scandalul Watergate, Nixon a promovat drepturile cetăţeneşti, protejarea faunei şi florei, destinderea politică şi alte idealuri democratice degajate. Condamnându-i atât pe cei din categoriile sociale selecte, precum Nelson Rockefeller, cât şi pe cowboy-ii libertari precum Barry Goldwater, Nixon a reprezentat spiritul pur al stabilimentului republican până pe la 1972. Demisia lui – despre care Wilentz spune că a pus capăt „celei mai grave crize constituţionale şi politice americane de după Războiul de Secesiune şi după Reconstrucţie“ – a lăsat un gol enorm în peisajul politic. Cum Partidul Democrat nu-şi găsea calea de acces permanent, Reagan a intrat pe scenă, din partea dreaptă, tocmai în momentul potrivit. Folosindu-se de romanul satiric Memories of the Ford Administration al lui John Updike drept punct de plecare, Wilentz trece cu uşurinţă prin cele 896 de zile ale mandatului lui Gerald Ford, considerându-le esenţial ratate şi chiar insinuând că gestul de a-l ierta pe Nixon – astăzi socotit pe scară largă o realizare tămăduitoare – a fost o greşeală. Efectul direct al mandatului lui Ford la Casa Albă a fost acela de „a-i împinge pe mulţi foşti democraţi, precum şi pe unii republicani cu veche tradiţie, în sfera politică a dreptei pro-Reagan“. În 1976, când Reagan a încercat să-i smulgă nominalizarea lui Ford, acest actor devenit politician a mobilizat multe circumscripţii, incluzând delegaţi din cadrul muncitorimii, al evangheliştilor, al bigoţilor care sprijineau „Strategia sudistă“ de recuperare a influenţei politice republicane pe terenul cucerit de democraţi în statele din sud, al locuitorilor conservatori din suburbii şi al anticomuniştilor susţinători ai unei politici externe agresive. În ceea ce priveşte politica externă, coaliţia Noii Drepte a lui Reagan îşi propunea să menţină posesiunea Canalului Panama, să abandoneze discuţiile despre limitarea înarmării, să păstreze trupele americane în Asia de Sud-Est şi să renunţe la orice noţiune de destindere politică pacificatoare, à la Neville Chamberlain. În politica internă, coaliţia avea o încredere aproape mistică în economia bazată pe creşterea producţiei şi scăderea şomajului prin reducerea impozitării şi a altor tipuri de restricţii. Wilentz susţine că Reagan ar fi putut să piardă în faţa lui Ford, dar a reuşit să adune o puternică armată de infanterişti. Deşi Jimmy Carter a câştigat alegerile din 1976, adevăratul câştigător al pariului istoric a fost Reagan. Într-un mod oarecum surprinzător, Wilentz respinge revizionismul la adresa imaginii lui Carter, prin care acesta, care fusese, până la campania electorală din 1976, un necunoscut pentru marea masă electorală, e considerat un apărător de prim rang al drepturilor omului. Gama de probleme care au copleşit administraţia Carter – inflaţia măsurată deja cu două cifre, cozile lungi la benzină şi criza ostaticilor din Iran – este aproape imposibil de acceptat pentru Wilentz. Istoricul ajunge chiar să-l critice pe Carter pentru atitudinea ostilă faţă de Uniunea Sovietică (inclusiv boicotarea Jocurilor Olimpice de la Moscova) care a condus la o confruntare inutilă. Conform lui Wilentz, urmarea falsului stil populist al lui Carter a constat în înstrăinarea

democraţilor liberali şi totodată a activiştilor de stânga. „Reagan a avut nemaipomenitul noroc de a apărea ca rival prezidenţial tocmai când liberalismul democratic a degenerat în confuzie intelectuală şi în declin politic“, scrie Wilentz. „În ciuda propriilor îndoieli, electoratul era pregătit să dea o şansă conservatorismului din opoziţie. Un aspect şi mai important e că Reagan a avut temperamentul optimist şi talentul retoric necesar pentru a transforma republicanismul de aripă dreaptă în reaganism“. Evitând cu grijă discreditările stereotipice ale intelectului lui Reagan, Wilentz înţelege că teama bine înrădăcinată a confruntării finale a condus la luarea multor decizii prezidenţiale în anii ’80. În opinia lui, greşeala pe care au făcut-o mulţi experţi şi specialişti a fost să lipească o etichetă convenabilă pe fruntea lui Reagan, precum „conservator“, „militarist“ sau „pro-afaceri“. Wilentz susţine că îl putem înţelege mai bine pe Reagan analizându-i capacitatea de optimism şi nostalgie. Inspirându-se din evaluările psihologice ale lui Reagan realizate de Lou Cannon, Garry Wills şi Edmund Morris, istoricul ajunge la concluzia că preşedintele american n-a reprezentat niciodată un partid, o facţiune sau o mişcare, ci a fost doar un locuitor din Vestul Mijlociu, ambalat în doctrinele mitice ale spiritului provincial. The Age of Reagan este o lectură atrăgătoare datorită îndemânării lui Wilentz de a jongla cu paginile din trecutul şi din prezentul istoriei americane. De pildă, invocă cu fermitate Internetul şi pe Alexander Hamilton în aceeaşi frază, fără să întindă coarda. Cu excepţia inserării gratuite a unor versuri de Bob Dylan (chiar şi-a intitulat un capitol „New Morning“), Wilentz face prea puţini paşi greşiţi. Totuşi, cititorul poate distinge nuanţa de bucurie a autorului faţă de faptul că jurnalistul de Pulitzer George Will sau publicaţiile National Review şi Commentary au interpretat greşit motivele de negociere ale lui Mihail Gorbaciov, în editorialele lor din anii ’80. Chiar dacă Clinton a dus-o mai bine decât ceilalţi preşedinţi din perioada 1974 – 2008, Wilentz afirmă că, pentru unii oameni, apelul acestuia la slogane şi la formule tripartite era de fapt o înşelătorie, o formă mascată de reaganism. Cititorul rămâne cu impresia precisă că, deşi Wilentz e fascinat de umorul lui Reagan şi de îngâmfarea lui Clinton, aceste sentimente nu se transferă şi asupra lui George W. Bush, la care istoricul se referă, în scris, ca la un preşedinte ratat, care practică „o formă de reaganism radicalizată“. Modestul Wilentz nu pretinde că The Age of Reagan ar fi o istorie politică definitorie a epocii noastre. Recunoaşte că nu a recurs la interviuri şi că s-a bazat pe surse secundare şi pe documente electorale deja date publicităţii. Însă insistă că a trecut destul timp pentru ca specialiştii să înceapă să ia în serios moştenirea lăsată de Reagan şi să înceteze să pretindă că istoria nu are o forţă distructivă. Nici măcar în campania electorală din 2008 n-am putut scăpa de farmecul durabil al lui Reagan. Wilentz îşi încheie cartea cu reuşita lui John McCain – un revoluţionar reaganist autoproclamat – de a obţine nominalizarea la prezidenţiale din partea republicanilor. Dacă McCain câştigă, spiritul epocii lui Reagan va dăinui. Însă, orice întorsătură ar lua situaţia, realizările epocale ale lui Reagan se află la adăpost. „Într-adevăr, unul dintre aspectele cele mai satisfăcătoare, deşi umilitoare totodată, ale scrierii istoriei e să-ţi vezi prejudecăţile şi aşteptările contestate de atestările istorice sau, alteori, distruse de ele, aşa cum mi s-a întâmplat mie, de nenumărate ori, în timp ce scriam fiecare capitol h din această carte“, spune Wilentz. FOTO: „THE AGE OF REAGAN“

Costurile vieţii Jeffrey Sachs explorează soluţiile economice ale problemelor suprapopulării. DE DANIEL GROSS

tru politicile de colaborare transnaţionale, dar există în egală măsură o contratendinţă puternică a oamenilor care se agaţă violent de diferenţele naţionale şi etnice – vezi Tibet, Kosovo şi Kenya. Iar dacă un petrolist din Houston nu poate face cauză politică comună cu muncitorul imigrant sărac care-i tunde peluza, cum îi putem pretinde să facă aşa ceva cu un muncitor dintr-o fabrică din China? Sachs notează că fiecare naţiune „se confruntă cu o provocare distinctă bazată pe propria sa geografie, demografie şi istorie“, dar nu analizează pe deplin obstacolele către progres pe care le prezintă aceste condiţii. Cât priveşte psihologia, recea, insistenta logică care dă forţă prozei lui Sachs nu justifică numeroasele iraţionalităţi înrădăcinate în alegerile economice personale, şi astfel în sistemul global la scară largă.

OMENTUL apariţiei noii cărţi a lui Jeffrey D. Sachs, despre evitarea catastrofei economice globale, nu putea fi mai bun, cu încăierări pentru mâncare în Haiti, cu barilul de petrol care depăşeşte 120 $ şi cu sentimentul chinuitor că pur şi simplu e mai puţin din orice – orez, combustibili fosili, credit – ca să ne mai ajungă. Desigur, ne-am mai aflat în această situaţie şi înainte. În secolul al XIX-lea, Thomas Malthus a analizat implicaţiile reproducerii umane, care era mai rapidă decât putea să crescă rezerva de hrană. În 1972, Clubul de la Roma a publicat, cu mult tam-tam, o carte intitulată Limits to Growth. Teza: sunt prea mulţi oameni şi mult prea puţine resurse naturale. În 1978, domnul

COMMON WEALTH:

Crizele globale actuale, susţine Sachs, sunt diferite de cele ale trecutului şi cer soluţii diferite.

Economics for a Crowded Planet de Jeffrey D. Sachs. 386 pag. The Penguin Press. 27.95 $. Smith, profesorul meu de ştiinţă din clasa a şasea, a proclamat că mai era suficient petrol pentru 25-30 de ani. Ei bine, cum ar fi spus Yogi Berra, „E greu să faci previziuni, mai ales în legătură cu viitorul“. Şi totuşi. Chiar şi optimiştii înnăscuţi au motive întemeiate să suspecteze că de data asta profeţii apocalipsei economice ar putea avea dreptate, ţinând cont de dezvoltările aparent de neoprit, cum sunt schimbarea climatică şi creşterea explozivă a Chinei şi Indiei. Motiv pentru care cartea lui Sachs – lucidă, insistentă în mod calm şi necruţătoare din punct de vedere logic – are răsunet. Lucrurile sunt diferite azi, scrie el, din cauza a patru tendinţe: presiunea umană asupra pământului, o creştere periculoasă a populaţiei, sărăcia extremă şi un climat politic caracterizat prin „cinism, defetism şi instituţii învechite“. Aceste presiuni vor spori pe măsură ce lumea în curs de dezvoltare ajunge din urmă lumea dezvoltată. Până în 2050, scrie el, populaţia lumii ar putea creşte până la 9,2 miliarde de la 6,6 miliarde în prezent – o creştere de 2,6 miliarde, ceea ce reprezintă „prea mulţi oameni pentru a fi asimilaţi în condiţii de siguranţă“. Combinaţia dintre schimbarea climaterică şi o populaţie crescând rapid, aglomerându-se în zone urbane de coastă, va crea teatrul de desfăşurare pentru numeroase uragane de genul Katrina, fără a mai pune la socoteală „o epidemie globală de obezitate, boli cardiovasculare şi izbucnirea diabetului la adulţi“. Sachs descrie cu inteligenţă cum am ajuns aici şi calea pe care trebuie s-o urmăm pentru a evita dezastrul. Director al Earth Institute la Universitatea Columbia şi autor al The End of Poverty, Sachs este, poate, cel mai cunoscut economist care scrie astăzi despre problemele de dezvoltare (sau orice alt fel de probleme). Şi asta e Gândire la scară mare cu G mare. „Însăşi ideea de state-naţiuni

Daniel Gross scrie editorialul Money Culture pentru Newsweek şi editorialul Moneybox pentru Slate. FOTO: EDUARDO MUNOZ/REUTERS

Haitieni protestând, luna trecută, împotriva creşterii preţurilor la alimente.

aflate în competiţie, care se luptă pentru pieţe, putere şi resurse, va deveni passé“, scrie el, introducând o pledoarie raţională pentru universalitate. Aşa cum cântă copiii din High School Musical, suntem toţi implicaţi. „În secolul XXI societatea noastră globală va înflori sau va pieri, în funcţie de capacitatea noastră de a găsi lucruri în comun în toată lumea în ce priveşte un set de obiective comune şi mijloacele practice de a le obţine“. Lucrând împreună şi exploatând geniul productiv al sectoarelor private şi publice, susţine Sachs, putem construi sisteme sustenabile, stabiliza populaţia lumii la aproximativ opt miliarde şi sfârşi sărăcia extremă până în 2025. Clasele conservatoare, printre care cu vârf şi îndesat mă număr eu însumi, vor trece prin această carte bine construită (sorbind cafea din comerţul legal, ronţăind morcovi organici şi oprindu-se să prindă ştirile la Radioul Public Naţional) şi vor fi de acord cu manualele despre gazele cu efect de seră, dezvoltarea Chinei şi potenţialul captării carbonului; ironiile adresate preşedintelui Bush; şi apelul pentru crearea a şapte fonduri globale concentrându-se pe zone ca agricultura, mediul şi infrasctructura. Într-un pasaj deosebit de acid, îi disecă blând pe criticii, ca William Easterly, care au susţinut că ajutorul extern nu funcţionează (banii cheltuiţi pe ajutoare pentru a aduce îngrăşământ în India în anii 1960, notează Sachs, au produs venituri spectaculoase). Şi e înviorător să auzi un distins economist de-

clarând că pieţele singure nu ne pot scăpa din încurcătura pe care tot ele au creat-o. Totuşi, există câteva note discordante. Prea frecvent Sachs cade într-un fel de simplificare de genul prezentărilor în PowerPoint. Pare că fiecare catastrofă poate fi evitată dacă luăm mai puţin de zece măsuri simple. Sachs prezintă „patru motive convingătoare pentru care cele mai sărace ţări trebuie să accelereze tranziţia demografică“, „o listă de şapte cerinţe pentru a permite programelor de planning familial să accelereze declinul fertilităţii“ şi „şase paşi pentru transformarea politicii de securitate“ americane „într-un cadru funcţional pentru secolul XXI“. Desigur, această ultimă listă este mult mai lungă în realitate. Şi oricine a fost implicat în reformele economice ale Rusiei postsovietice, precum Sachs, ştie că modificarea şi reproiectarea sistemelor complexe nu ţin de a urma planurile şi practicile cele mai bune şi simple. Politica, lăcomia, prostia, venalitatea – pe scurt, natura umană – se amestecă întotdeauna. Ceea ce naşte o altă ambiguitate. Sachs este remarcabil de fluent pe probleme noneconomice cum sunt tehnologia şi ştiinţa, dar, după părerea mea, nu acordă suficientă atenţie disciplinelor ca politica şi psihologia. Un studiu al Naţiunilor Unite ar trebui să pună sub semnul întrebării eficacitatea luării globale a deciziilor. Da, comerţul, tehnologia şi pieţele comune erodează graniţele care separă naţiunile, mărind astfel potenţialul pen-

Subtextul argumentului lui Sachs e că putem rezolva toate problemele cu care ne confruntăm – de la încălzire globală până la sărăcia pe termen lung – dacă am acţiona într-o manieră raţională, de bun-simţ. Dar numărul crescând al economiştilor behaviorişti a evidenţiat miile de căi prin care frica, nevroza şi dorinţa influenţează deciziile economice la nivel macro şi micro. Mi-ar fi plăcut să-l văd pe Sachs făcând un ocol prin încăperea comportamentală pentru a afla cum am putea crea structuri şi stimulente care ar încuraja oamenii iraţionali să se angajeze în genul de acţiune colectivă şi individuală raţională pe care o solicită. N vreme ce Sachs îşi imaginează probleme şi soluţii la scară globală, concluzionează spunând că există destui indivizi care le pot îndeplini. Furnizează o listă de „opt acţiuni pe care fiecare le putem lua pentru a îndeplini speranţele unei generaţii în construirea unei lumi a păcii şi a dezvoltării sustenabile“. Acestea includ educaţia, călătoria (care implică destule emisii de carbon) şi traiul într-o manieră sustenabilă. Dar e greu să faci ceea ce propovăduieşti. Mulţi dintre noi încă mai conduc maşini de teren în locul maşinilor din clasa compactă deoarece sunt mai confortabile. Cumpărăm exemplare cu coperţi cartonate din Common Wealth (ceea ce consumă hârtie şi energie) în loc să cumpărăm versiuni electronice, pentru că pur şi simplu preferăm cărţile. Într-o epocă în care nu trebuie să avem mulţi copii pentru a lucra câmpurile sau pentru a compensa mortalitatea infantilă ridicată, Sachs susţine că este atât raţional din punct de vedere economic – cât şi crucial pentru un viitor de creştere sustenabilă – ca oamenii să se reproducă la o rată aproape de 2,1 copii pe familie. În nota din cartea sa, Sachs le mulh ţumeşte celor trei copii ai săi.

Bieţi tineri înverşunaţi

Puiul mamei

Povestirile despre Israel ale lui Etgar Keret sunt presărate cu bizarerii şi violenţă.

Mama iubitoare a lui Julie Klam nu voia nimic mai mult decât să fie

DE JOSEPH WEISBERG CRIITORUL israelian Etgar Keret e un geniu, lucru ce nu e chiar aşa de evident în The Girl on the Fridge (Fata de pe frigider), noua sa antologie de povestiri. „Nouă“ în sensul că tocmai a fost publicată, deşi nu conţine texte noi. Aceste povestiri datează de la jumătatea anilor ’80, când Keret

THE GIRL ON THE FRIDGE de Etgar Keret. traducere de Miriam Shlesinger şi Sondra Silverston. 171 pag. Farrar, Straus & Giroux. Ediţie broşată, 12 $.

era un tânăr înrolat în armată şi de abia începea să dezvolte acea voce puternică şi tulburătoare care avea să-l transforme în aclamatul purtător de cuvânt al generaţiei sale de israelieni şi să-i câştige o audienţă entuziastă printre cititorii străini, odată cu publicarea antologiei The Nimrod Flipout. Cel mai inconfundabil aspect al stilului lui Keret a fost, încă de la început, lungimea povestirilor sale. Cu o dimensiune medie de trei pagini, fiecare dintre aceste texte prezintă un incident izolat, adesea fantastic. Într-una dintre povestirile incluse în volumul The Girl on the Fridge, un bărbat care aşteaptă pe stradă aude de la un trecător că toate autobuzele au murit. Când se duce în autogara centrală, vede „sute de vehicule împrăştiate peste tot, cu râuleţe de carburant scurgându-se din carcasele lor eviscerate, cu măruntaiele zdrobite risipite pe asfaltul negru şi tăcut“. Povestirea reuşeşte să fie Cel mai recent roman al lui Joseph Weisberg este „An Ordinary Spy“.

fantastică şi totodată profund serioasă, o născocire imaginativă construită în jurul unei imagini extrase din lumea foarte reală a atentatelor sinucigaşe. Alte povestiri sunt complet realiste, crâmpeie de viaţă care arată cum se comportă oamenii când violenţa devine o banalitate. În Moral Something, un grup de copii israelieni aude la televizor că un tribunal militar l-a condamnat la moarte pe un arab pentru uciderea unui soldat. Dezbătând dacă, prin spânzurare, o persoană moare strangulată sau frângându-şi gâtul, ei se hotărăsc să tranşeze discuţia spânzurând o pisică. Însă în timp ce făptura se leagănă în faţa lor, îşi face apariţia o fată. „Şi Michal – care e, probabil, cea mai frumoasă fată din şcoală – a intrat şi a spus că eram cu toţii scârboşi şi animalici, iar eu am vomitat, dar nu din cauza ei“. Keret îşi presară poveştile cu acest gen de finaluri tulburătoare dar totodată uşor amuzante. Când aceste propoziţii finale apar, lovesc cu toată forţa, ca nişte camere de combustie care îţi vâră povestirile şi mai adânc, direct în măruntaie. Personajele lui Keret sunt suflete fragile, tineri semi-descurajaţi care nu-şi au nici pe departe locul în armată, dar sunt nevoiţi să-şi facă serviciul militar. Sunt non-luptători, bucătari şi funcţionari care ajung să fie umiliţi adesea, uneori de către alţi bărbaţi, alteori de femei sau chiar şi de copii. În Loquat, bunica unui soldat insistă ca acesta să-şi pună uniforma înainte să înfrunte un grup de copii care se caţără într-un copac din curtea casei lor. Când soldatul le cere băieţilor să plece, unul dintre ei strigă: „Băi homălăule, ce faci tu în uniforma asta vineri seara?“ Atunci când îi recunosc însemnele, care indică faptul că face o muncă de birou,

îşi bat joc de el pentru că nu e înrolat într-un batalion de luptă, îl scuipă şi îl iau la bătaie. Pe tânăr trebuie să-l salveze bunica sa, care pune mâna pe puşca lui căzută pe jos şi trage cu ea. Când sunt umiliţi în acest fel, bărbaţii din povestirile lui Keret recurg adesea la violenţă. În Atonement, o femeie îşi insultă iubitul în public, iar odată ajunşi acasă, el o omoară în bătaie. În World Champion, un chiriaş îşi insultă proprietarul, al cărui fiu se duce în apartamentul chiriaşului şi îl loveşte direct în faţă cu o cheie franceză. Fiul se gândeşte la tatăl său afabil şi fricos şi apoi la bărbatul întins lat la picioarele lui, care s-ar purtat urât cu tatăl său. „M-a înfuriat“, îşi spune el. „Am lăsat şurubelniţa din mână şi i-am tras una în cap, să-i ajungă“. Multe dintre aceste povestiri par superficiale, de parcă Keret şiar mai şlefui încă stilul, nereuşind să-i confere prea multă substanţă. În Crazy Glue, motivul de ceartă al unui cuplu este cât de bine lipeşte un

Personajele lui Keret sunt umilite adesea – de alţi bărbaţi, de femei, de copii. tub de Superglue; mai târziu, bărbatul se întoarce acasă şi-şi găseşte nevasta lipită de tavan. În Freeze!, un bărbat capătă puterea de a opri timpul în loc şi o foloseşte ca s-o facă pe o femeie să se îndrăgostească de el. Deşi aceste doze de proză scurtă sunt bine construite, le uiţi la fel de repede cum le-ai citit. Şi totuşi, atunci când funcţionează, povestirile lui Keret au o pătrundere extraordinară, reprezentând un portret fraged, original şi frapant al unei societăţi şi al tinerilor ei asediaţi. În rafale de câte trei pagini, scriitorul ne înfăţişează un Israel care nu mai e înţesat de pionieri şi de eroi, ci de oameni obişnuiţi – o perspectivă de la nivelul solului, pe cât de autentică, pe atât de sumbră. Dacă nu l-aţi citit pe Keret, începeţi cu antologia lui din 2006, The Nimrod Flipout, în care pare mai stăpân pe proză, mai capabil să-şi conecteze stilul la emoţia subiacentă. După ce citiţi acea carte, e foarte probabil să deveniţi admiratori ai lui Keret, poate într-o măsură destul de mare încât să vă întrebaţi cum a prins contur talentul lui singular. Acela e momentul în care să vă apucaţi de The Girl on h the Fridge. FOTO: MOSHE SHAI

DE GINIA BELLAFANTE Ă începem prin a elimina orice îndoială: autobiografia lui Julie Klam, despre cum a crescut ea ca o fiică răsfăţată în districtul Westchester din statul New York, nu conţine nici o urmă de falsitate narativă. În Please Excuse My Daughter (Vă rog s-o scuzaţi pe fiica mea), nu există nici un fel de minciuni imperceptibile sub care să se ascundă nişte speranţe tainice de recunoaştere literară. Familia iubitoare a lui Klam

PLEASE EXCUSE MY DAUGHTER

de Julie Klam. 261 pag. Riverhead Books. 22.95 $. nu-şi pierde, în nici un moment, toată averea – caii, terenul de tenis şi casa cu cele nouă dormitoare din cartierul rezidenţial Katonah – doar ca să-şi croiască din greu drumul către recuperarea demnităţii, undeva într-o locuinţă pentru săraci. Odraslă a anilor ’70 şi ’80, Klam nu se lasă pradă drogurilor, sectelor sau intereselor politice radicale sud-americane. Atunci când scrie despre bunicul ei jovial Saul, care juca cărţi într-o comunitate de pensionari din Florida, despre jocul ei Mătuşa Mattie din Manhattan şi Montauk, despre prietenul ei cel mai bun, silitorul editor, sau despre tatăl său, un agent de asigurări generos, şi despre mama sa, o Artemis a centrelor comerciale cu reduceri, n-avem nici un motiv să credem că autoarea apelează la amăgiri şi disimulări pentru a da glas problemelor celor oprimaţi, care nu pot să se facă auziţi. Şi atunci ce e această plăsmuire comodă, această poveste fără căderi în extreme, această autobiografie corespunzătoare unei obligaţiuni municipale? Cartea lui Klam e afabilă, dar reprezintă totuşi o poveste a suferinţei: e relatarea unei tinere care plonjează în maturitate la New York, afectată de maladia abundenţei şi de absenţa paralizantă a ambiţiei. La douăzeci şi ceva de ani, Klam are o vagă idee despre ce ar însemna să devină scriitoare, însă numai la gândul de a face ceva se simte pătrunsă de teama că va fi nevoită să renunţe la televizor, la cină sau la reprizele de somn: de timpuriu i se inculcase aprecierea timpului liber. Titlul cărţii se refe-

Ginia Bellafante este critic TV la publicaţia The Times. FOTO: GABRIELLE REVERE

ră la obiceiul mamei sale, Marcia, de a încuraja chiulul frivol în timpul copilăriei lui Klam. Marcia scria bileţele pentru a o învoi pe Julie de la şcoală, transformând viaţa tinerei sale fiice într-o reuniune interminabilă între doamne, luând prânzul şi desfătându-se la cumpărături. În zilele libere legitime din timpul verii, Klam avea parte de lecţii într-ale feminităţii îmbelşugării, oferite lângă piscină de către Marcia şi cele trei surori ale sale – „cele patru din gaşca evreiască“. Autoarea scrie cu căldură despre înţelepciunea împărtăşită în acele învăţături: „Deşi, după cum explicau ele cu grijă, existau liftinguri ale pielii de pe faţă, pleoape, gât şi sâni, ştiinţa încă nu descoperise tratamentul pentru acel Mare Distrugător al căsniciilor, decolteul distrus de soare“. Acest gen de educaţie nu prea e de natură să producă o altă Samantha Power. În cazul lui Klam, lumea mamei ei îi oferă prea puţine instrumente pentru a ajunge să dezvolte măcar o cantitate modică de autosuficienţă. În această cultură, ne autoflagelăm pentru aşteptările de performanţă pe care le avem de la copiii noştri, iar caracterul incisiv al cărţii lui Klam – cel care o propulsează de la simpla aparenţă de frivolitate sau, pur şi simplu, de inutilitate – constă în modul în care autoarea descrie un stil de creştere a copiilor care e radical opus şi la fel de primejdios. Dragostea şi devotamentul matern statornic comportă un pericol atunci când nu pretind, în schimb, decât camaraderie. Klam a terminat liceul între ultimii 10% dintre elevii din clasa ei, în mare parte graţie unei mame care, mai presus de toate, căuta s-o transforme în cea mai bună prietenă a sa, într-o femeie care să poarte costumele emancipării feminine fără a aluneca vreodată în vreuna dintre ideologiile feministe. (V-o închipuiţi când, cerându-i să identifice „problema fără nume“, ea ar menţiona parcarea proastă de la Bloomingdale’s). Deşi Klam a pornit la drum hotărâtă să se rezume la relatarea evoluţiei sale către responsabilitate – financiară, conjugală, profesională –, a reuşit să scrie un testament la fel de frapant ca orice polemică vizavi de valoarea unei mame care munceşte. Klam nu e făcută pentru polemici: pare mult prea blândă. Recenzarea unei autobiografii presupune întotdeauna, într-un anume sens, recenzarea vieţii şi a sensibilităţii persoanei care a

Locomotiva în jupon cea mai bună prietenă a fiicei ei. scris-o, iar în cazul lui Julie Klam – fiică, nepoată, soţie, mamă, prietenă, soră –, eşti tentat să-i dai zece stele. În tot cuprinsul cărţii, mi-am imaginat de nenumărate ori că o sunam ca să-i zic ceva de genul: „Auzi, hai să mergem împreună la pedichiură. Aduc eu prăjiturelele!“. Deşi poate că stilul său datorează prea mult lumii revistelor de

Klam se molipseşte de maladia abundenţei şi de absenţa paralizantă a ambiţiei. femei din perioada tinereţii sale, Klam scrie fără amărăciune sau văicăreală. În momentele sale de tristeţe, ţi se face mai milă de ea decât i se face ei vreodată. Desigur, blestemul scriitorului face ca tocmai elementele din sfera unui personaj bun să submineze mult prea des un efort literar. Devotamentul lui Klam faţă de mama sa e admirabil şi chiar demn de invidie în generozitatea lui – cele două femei stau de vorbă, mult timp, în fiecare zi –, dar acest aspect o împiedică pe autoare să cerceteze mai adânc resorturile unei asemenea nevoi materne. Marcia Klam este cea mai interesantă şi complicată femeie din îndrăgitul club de eleve al fiicei sale – fiind fată, aceasta intra la elitistul Liceu Hunter din New York, unde nu avea să se ducă deloc –, pentru ca, în cele din urmă, tocmai mama să rămână cea mai mare enigmă h dintre toate.

Biografia unei femei care a scris despre celebrităţile victoriene ca reporter şi a devenit celebră ca actriţă. DE BEN DOWNING N 1878, Regina Victoria a folosit pentru prima dată telefonul, după ce Alexander Graham Bell a pregătit o demonstraţie. Aparatul a fost aşezat pe un pian, iar regina curioasă a ascultat cu atenţie o serie de cântece interpretate pentru ea. Într-o privire retrospectivă, acest mic eveniment pare încărcat de simbolism, ca o emblemă a unei epoci vechi transformându-se într-una nouă. Însă cine a avut onoarea să cânte pentru regină, fie şi prin telefon? N-a fost un muzician celebru şi nici măcar un englez, ci o jurnalistă americană pe nume Kate Field, care lucra suplimentar pentru Bell, făcând ceea ce am numi acum relaţii publice. Cu abilitatea ei de a jongla între slujbe, cu atenţia faţă de oportunităţile de câştig şi cu o energie nemărginită, Field (1838-1896) a fost ea însăşi un produs al modernităţii, un dinam autocreat duduind de-a lungul secolului XIX ca o locomotivă în jupon. Biografia lui Field scrisă de Gary Scharnhorst, prima realizată în peste un secol, e exact ceea ce ar trebui să fie: o relatare limpede şi lipsită de elucubraţii. Deşi face anumite eforturi pentru a o descrie drept o „feministă nonconformistă“, Scharnhorst se mulţumeşte, în general, să-şi croiască drumul prin cariera ei îndelungată, variată şi plină de urcuşuri şi de coborâşuri. Acea carieră a avut parte de un debut precoce în Florenţa, unde a trăit Field, din 1859 până în 1861, adică în anii cei mai dramatici şi plini de vervă ai mişcării Risorgimento. Iar Kate Field, care plecase la Florenţa pentru a-şi face o pregătire de cântăreaţă, iniţiativă zădărnicită de o boală pulmonară, s-a impus de îndată ca o reprezentantă de vârf a luptei italiene pentru unificare, despre care a scris pentru ziarele americane, pe un ton de stridentă solidaritate. Totodată, a făcut şi nişte cuceriri rapide în comunitatea literară anglofonă din oraş. George Eliot a îndrăgit-o pe Field, iar Elizabeth şi Robert Browning i-au devenit prieteni statornici. Anthony Trollope a făcut o pasiune prelungită pentru ea şi a folosit-o ca model pentru mai multe dintre personajele sale. Deşi nu încape nici o îndoială că aceste relaţii erau importante pentru ea, Kate Field s-a dovedit în stare să şi profite de pe urma lor,

scriind eseuri şi schiţe biografice. Între aceste materiale s-a aflat şi English Authors in Florence, scris pentru The Atlantic Monthly. (La acea vreme, în The Atlantic scria şi Henry James şi, deşi cei doi nu s-au cunoscut niciodată, se crede că el a folosit-o pe Field drept model pentru Henrietta Stackpole, spirituala jurnalistă americană din Portretul unei doamne). După întoarcerea în Statele

KATE FIELD

The Many Lives of a NineteenthCentury American Journalist de Gary Scharnhorst. Ediţie ilustrată. 306 pag. Syracuse University Press. 27.95 $.

Unite, Field a lucrat câţiva ani ca jurnalistă independentă, înainte să câştige din nou teren, de pe urma altui literat: Charles Dickens. A scris despre turneul său de lecturi publice prin America, în 1867-1868, cu o vervă atât de emfatică încât a căpătat „o notorietate amplă şi intermitentă“, după cum se exprima Mark Twain, reuşind să devină „pe dată o celebritate“. Articolele ei despre Dickens au fost adunate într-o carte, luând ulterior forma uneia dintre conferinţele pe care Field le-a susţinut în liceele din ţară, cu mare succes la public. Însă ea avea ambiţii şi mai mari. Provenită dintr-o familie de oameni de teatru, era hotărâtă să-şi facă un nume pe scenă. În perioada 1874-1875 a apărut într-o serie de piese, în mare parte recompensate cu cronici lipsite de entuziasm sau chiar usturătoare. Nedomolită, Field s-a mutat în Anglia, unde a avut parte de un succes mai mare ca actriţă şi ca autoare dramatică. Totodată, şi-a continuat munca de jurnalistă şi chiar a scris un roman epistolar, pe lângă faptul că a făcut reclamă telefoanelor lui Bell şi a strâns bani pentru noul teatru din Stratford, Shakespeare Memorial. În 1879, în seara galei de inaugurare a teatrului, Field a fost „realmente prima persoană care a apărut pe scenă“, scrie Scharnhorst. Iar în privinţa legăturii sale telefonice cu regina Victoria, aceasta a fost o adevărată lovitură de graţie, mai ales pentru o americancă. Încredinţată că piesa ei centrată pe un singur personaj feminin – Eyes and Ears in London – avea Ben Downing este co-director al publicaţiei Parnassus: Poetry in Review. FOTO DIN ARHIVA BIBLIOTECII PUBLICE DIN BOSTON

să-i permită să triumfe, în cele din urmă, în patria natală, Field s-a întors în Statele Unite şi a plecat cu spectacolul în turneu, prin zona de nord-est a ţării. Popularitatea şi recenziile pozitive i-au asigurat dulcele gust al răzbunării, însă şi-a risipit în curând toate câştigurile şi reputaţia, într-o iniţiativă prost gândită de comercializare a unor articole de modă de import, care şi-a lăsat investitorii cu mâinile goale. Căutând să o ia din nou de la zero, Field s-a îndreptat spre vest, scriind o serie de articole şi discursuri împotriva sectei mormonilor, în paralel cu materiale în care ridica în slăvi Alaska. A mai încheiat şi un contract de promovare a vinurilor din California – pentru a propovădui „evanghelia strugurilor“, după cum s-a exprimat ea însăşi. În cele din urmă, Field s-a întors în est – de această dată la Washington, despre care a prezis că era „destinat să fie centrul social, literar şi artistic al ţării“. (Vai, dar doamna nu s-a nimerit să fie şi prorocitoare!). Acolo a întemeiat un săptămânal marcant, Kate Field’s Washington, publicat în perioada 1890 – 1895. Însă, în anul următor, în timp ce ţinea discursuri politice în favoarea anexării Hawaii-ului, s-a îmbolnăvit şi a murit. Faptul că Field a reuşit să facă pneumonie la tropice este expresia clară a ritmului epuizant pe care şi l-a impus. După cum sugerează subtitlul lui Scharnhorst (Nenumăratele vieţi ale unei jurnaliste americane din secolul al XIX-lea), Field a avut multe vieţi, dar toate au fost duse la vedere. Nomadă, nesăbuită şi probabil virgină până la sfârşitul zilelor (deşi i-a făcut pe mulţi să întoarcă privirea după ea), Field nu a avut o viaţă per-

sonală sau lăuntrică demnă de menţionat – sau, cel puţin, nu una care să poată fi reconstituită, iar Scharnhorst a avut buna inspiraţie să nu încerce să facă aşa ceva. „Am nevoie de o minte limpede ca să realizez lucrarea pe care

trebuie s-o fac pe lumea aceasta şi nimic altceva nu e mai nepotrivit pentru o natură sensibilă la efortul mental decât intensitatea emoţiilor“, a spus la un moment dat Field. Scharnhorst a mai avut şi buna inspiraţie de a nu pretinde prea mult de la talentul literar al lui Field. Modul în care ea descrie – de pildă – cum Dickens dezlănţuie „o ploaie cu soare de zâmbete şi lacrimi“ poate că i-o fi înduioşat pe cititorii din 1868, dar nici vorbă să aibă acelaşi efect în 2008. Totuşi, ceea ce continuă să impresioneze este veritabila putere implacabilă a acestei femei. Thomas Carlyle a etichetat odinioară cartea de memorii a lui John Stuart Mill drept „autobiografia maşinii cu abur“. În această carte, Kate Field se conturează ca o maşinărie umană la fel de perfect h funcţională.

Pe urmele lui Stegner O biografie a scriitorului care a făcut cronica Vestului american. DE JOHN WILSON

tras linie între noi chiar în acel punct“). Stegner era Liberalul Bun, la început năucit şi apoi scandalizat de nepăsarea şi de egoismul distrugător pe care le zărea la tot pasul. Când s-a despărţit de Universitatea Stanford, în 1971, a făcut-o cu amărăciune în suflet. În acelaşi fel, deşi nu a renunţat niciodată la puternica sa atitudine responsabilă faţă de protejarea naturii, a început să se sature de luptă. O scurtă perioadă a stat la Washington, ca asistent special al lui Stewart Udall, secretarul pe probleme interne dedicat cauzei ecologiste, în timpul mandatelor lui John F. Kennedy şi Lyndon Johnson. A avut câteva succese – a contribuit la obţinerea acceptării decisivei Legi de protecţie a naturii din 1964 –, dar şi nenumărate înfrângeri, între care pierderea confruntării pentru blocarea construcţiei barajului

ACĂ ai alege o echipă de baseball formată numai din vedete din rândul autorilor americani ai secolului XX, menită să reprezinte mentalitatea liberală – o echipă construită în linii mari, neîngrădită de factori politici – l-ai putea avea pe Lionel Trilling în poziţia a patra, pe Arthur Schlesinger Jr. într-a opta şi aşa mai departe. Însă ar trebui să-ţi rezervi un loc pentru un absolvent ne-mormon al Universităţii din Utah (promoţia din 1930) care şi-a petrecut o parte din anii formatori într-un orăşel curat şi măturat de vânt din Saskatchewan, la un pas de frontieră, într-o regiune de preerie uscată care n-a putut asigura subzistenţa fermierilor încurajaţi de guvernul canadian să se stabilească acolo. Romancier, biograf şi cronicar al nord-vestului Americii, ecologist împătimit şi influent profesor de literatură, Wallace Stegner îşi menţine o gamă de cititori fideli. Totuşi, chiar înain-

„Ne aflam în tabere diferite“, spune Ken Kesey despre profesorul său. „Eu luam LSD şi el bea Jack Daniel’s“.

WALLACE STEGNER AND THE AMERICAN WEST

de Philip L. Fradkin. Ediţie ilustrată. 369 pag. Alfred A. Knopf. 27.50 $. te de moartea sa în 1993, începuse să dispară din atenţia publică. Biografia scrisă de Philip Fradkin, Wallace Stegner and the American West (Wallace Stegner şi Vestul american) e bine sincronizată să aştearnă calea către centenarul lui Stegner din 2009 şi vine pe urmele unui volum complementar şi foarte la îndemână, The Selected Letters of Wallace Stegner (Shoemaker & Hoard, 30 $), editat de fiul lui Stegner, Page. Născut la ferma din Iowa a familiei mamei sale, pe 18 februarie 1909, Stegner a stat acolo cam trei săptămâni, înainte să fie dus în Dakota de Nord, unde se stabiliseră, temporar, părinţii lui. Aceasta a fost doar prima dintre nenumăratele mutări prin care a trecut în copilăria sa ingrată, dominată de capriciile tatălui său, George, un escroc fermecător care se apuca tot timpul de o nouă afacere dubioasă şi era mereu cu un pas înaintea legii. La un moment dat, Wally şi fratele său Cecil au petrecut o perioadă scurtă, dar chinuitoare, într-un orfelinat din Seattle. George Stegner l-a tratat cu cruzime pe Wally şi a exploatat devotamentul neclintit al soţiei sale, Hilda. În 1939, s-a împuşcat în cap imediat după ce şi-a ucis o amantă. Pe atunci, Wally avea 30 de ani. În proza sa de ficţiune, a revenit în repetate rânduri la figuri similare cu cea a tatălui său, iar de-a lungul vieţii a suferit adesea izbucniri de furie, spulberându-şi astfel aparenţa de stăpânire de sine. Prieten credincios, extrem de generos faţă de foştii studenţi, Stegner a fost totodată foarte resentimentar, fără să fie în stare să închidă ochii în faţa nici unei desconsiderări. Nu trebuie să fii unul dintre ultimii freudieni în viaţă ca să îl aprobi pe Fradkin atunci când pune aceste aspecte pe seama patrimoniului familial a lui Stegner. Este remarcabilă însă proporţia în care Stegner a reuşit să-şi înfrângă această moş-

John Wilson este redactor-şef al revistei Books & Culture. 12

Glen Canyon şi campania nereuşită de a păstra intactă regiunea Los Altos Hills, unde locuise împreună cu soţia sa Mary, încă de la sfârşitul anilor ’40. Spre sfârşitul vieţii, ajunsese să creadă că o bună parte din Vest se schimbase, devenind de nerecunoscut şi posibil irecuperabil, cel puţin pentru câteva generaţii. După moartea sa, survenită în Santa Fe, în 1993, de pe urma unor complicaţii datorate unui accident de maşină, cenuşa i-a fost împrăştiată pe un deal din apropierea căsuţei sale din Greensboro, statul Vermont, unde şi-a petrecut multe veri, alături de familia sa, şi unde şi-a scris ultimul roman, Crossing to Safety. ELE mai importante cărţi pe care Stegner le-a scris în ultimele două decenii ale carierei sale – începând cu Angle of Repose (1971), pentru care a primit Premiul Pulitzer, şi cu biografia lui DeVoto – trec în revistă, recapitulează şi cumpănesc ce este utilizabil în civilizaţia pe care Stegner a moştenit-o, vrând-nevrând, şi la care s-a afiliat. După cum remarca Jack Miles atunci când The Los Angeles Times Book Review i-a adus un omagiu lui Stegner pentru opera omnia, „El punea liniştit lucrurile cap la cap, când eu credeam, din instinct, că ceea ce fac scriitorii puternici e să deşire totul“. (De aici, şi-a spus Miles, şi condescendenţa multor „estici“ faţă de ficţiunea lui Stegner). „Vechea Orânduială despre care spui că se autodistruge are elemente, segmente pe care le respect măcar la fel de mult pe cât respect simbolul Coiotului sau chiar pe Buddha“, îi scria Stegner poetului Gary Snyder într-o scrisoare din 1968. „Treci pe la mine cândva şi lasă-mă să sprijin stoicismul greco-roman faţă în faţă cu – sau poate alături de – Buddha“. Dar prăpastia dintre cei doi bărbaţi a rămas insurmontabilă, iar acea conversaţie n-a avut loc niciodată. Mare păcat. Chestiunile pe care le-ar fi discutat atunci sunt încă la fel de pertinente într-un secol pe care Stegner n-a apucat h să-l vadă.

tenire. Printr-un grăunte de talent şi printr-o colosală muncă serioasă – precum şi prin sprijinul oportun al unor fiinţe mai coerente care i-au recunoscut harul şi au rămas pur şi simplu vrăjite de el – a ajuns să predea la Harvard, la conferinţele de vară de la Bread Loaf şi, decenii la rând, la Stanford, unde a întemeiat şi a condus unul dintre cele mai bune programe de formare literară din epoca lui. În cărţile sale despre Vestul american – Mormon Country, de exemplu, şi Beyond the Hundredth Meridian, o biografie a lui John Wesley Powell – a urmat pilda mentorului său, Bernard DeVoto: şi Stegner a fost un romancier devenit ulterior un splendid istoric, mai degrabă prin îndemânarea de a face întâmplător descoperiri valoroase decât prin pregătire academică. În The Uneasy Chair (1974), superba sa biografie a lui DeVoto, Stegner citează un pasaj despre Freud, observând că DeVoto „se poate să fi scris un paragraf“ despre propria sa viaţă: „Există o latură poetică nobilă şi tragică în modul în care el concepe trecerea unui om de la copilărie către moarte, înconjurat de spaime

a căror formă şi însemnătate îi rămân ascunse, străduindu-se să disciplineze o moştenire primitivă de dezamăgiri şi răzvrătiri pentru a o transforma într-o suportabilă armonie cu realitatea, străduindu-se să-şi stăpânească instinctele distrugătoare, străduindu-se să atingă un nivel de adaptare socială a impulsurilor anarhice“. Citând ce scria DeVoto despre Freud, Stegner se descrie totodată pe sine însuşi. Chiar dacă aceasta indică, în mod corect, că se mândrea oarecum cu înfruntarea adevărurilor feroce ale condiţiei umane, Stegner a încercat să atingă acea „suportabilă armonie“ cu eleganţă, cu stil şi cu inteligenţă (puţin înainte să apeleze la acel citat, autorul dezbătea cărticica dedicată de DeVoto orei cocteilurilor) şi cu o corectitudine pe care ar admira-o orice puritan, cu toate că nu derivă din nici o sursă transcedentală. Nu e de mirare că Stegner nu putea suferi contracultura şi se ciondănea cu studentul său Ken Kesey. (Cei doi se aflau „în tabere diferite“, îşi amintea Kesey după moartea profesorului său. „Cum eu luam LSD, iar el bea Jack Daniel’s, am

FOTO: PAUL CONKLIN/PIX INC. – TIME & LIFE PICTURES – GETTY IMAGES (1969)

Între Jane Austen şi Nancy Drew În acest omagiu adus romanului Mânăstirea Northanger de Jane Austen, o femeie dezgroapă secrete de familie în casa naşei sale, autoare de cărţi poliţiste. DE LIESL SCHILLINGER N cel mai recent roman al lui Karen Joy Fowler, Wit’s End (La un pas de nebunie), amplasat în Santa Cruz în ajunul alegerilor legislative din 2006, o femeie de 29 de ani pe nume Rima, căreia i-au murit toate rudele apropiate, vine să locuiască împreună cu „naşa ei de poveste“, autoarea de romane poliţiste Addison Early, care e „bogată şi scandalos de plină de succes“. În vârstă de 64 de ani şi nemăritată, Addison locuieşte lângă plajă, cu

WIT’S END

de Karen Joy Fowler. 324 pag. A Marian Wood Book/ G. P. Putnam’s Sons. 24.95 $. menajera şi câinii ei teckel, într-un haotic conac hitchcockian numit „La un pas de nebunie“ (o justificare pentru titlul cărţii, deşi nu singura). Casa, care ar fi numai bună ca anexă mai la nord, în Disneyland, e plină de case de păpuşi, adorabile şi macabre în acelaşi timp – pe noptieră, într-un colţ din bucătărie, lângă chiuvetă, pe un raft – fiecare fiind „o copie minuţioasă“ a unei scene a crimei dintr-unul din romanele poliţiste ale lui Addison. Fiecare dioramă e dotată cu un cadavru miniatural, cu recuzită minusculă (o decapotabilă albastră de jucărie, o centură de dimensiunea unei agrafe pentru pungi, un ruj doar puţin mai mare decât un bob de orez) „care include totul, până la indicii minuscule şi sânge închegat, la scală redusă“. Lui Addison îi place să-şi amuze prietenii sau fanii (nu e nici o diferenţă între cele două categorii – toţi cunoscuţii sunt obsedaţi de geniul ei şi dovedesc un acord mental complet faţă de opera ei) spunându-le anecdote personale, reflectând asupra admiratorilor detectivului său fictiv, Maxwell Lane, sau tunând şi fulgerând la adresa politicii din epoca lui Bush. „Principala manieră conversaţională a lui Addison era să spună poveşti“, scrie Fowler. „După cum te-ai fi aşteptat, se pricepea la asta“. Naraţiunea e pătrunsă agale de un ton mieros şi îngăduitor ori de câte ori se opreşte asupra acestei femei, motorul principal al poveştii, chiar dacă nu tocmai epicentrul ei. Pentru că epicentrul romanului este Rima, care nu e absorbită de moartea mamei, fratelui şi tatălui ei – Fowler îi execută repede, în trei paranteze: „(Anevrism).... (Accident de maşină).... (Leucemie)“ – ci de povestea gazdei sale, reală şi inventată. Prin 1959, cu 20 de ani înainte să se nască Rima, naşa ei se îndrăgostise de tatăl Rimei, un bărbat cu un nume ridicol – Bim Lanisell (Bim = libertin), pe vremea când amândoi scriau reportaje despre o serie de incendieri premeditate pe teritoriul unei secte locale care credea în supremaţia albilor – un loc numit Oraşul Sfânt. Addison l-a inclus ulterior pe Bim într-unul dintre romanele ei poliţiste din seria Maxwell Lane, implicându-i personajul într-un şir de crime din Oraşul Sfânt, inclusiv în asasinarea propriei sale soţii. Rima se întreabă dacă tatăl ei chiar a scăpat

Liesl Schillinger este colaborator permanent la Book Review. FOTO: LAURIE ROBERTS

nepedepsit pentru crimă. Dacă nu, de ce l-a transformat Addison în criminal pe personajul lui Bim? Căutând răspunsuri la aceste întrebări, ea frunzăreşte scrisorile primite de naşa ei de la admiratori, parcurge blogurile fanilor şi studiază atent informaţiile despre Oraşul Sfânt pe Wikipedia. Înarmată cu răbdare şi cu avantajele tehnologiei moderne, într-o bună zi Rima ar putea să afle mai multe despre tatăl ei (nemaipomenit!) sau despre Addison (şi mai bine chiar!). Asemenea informaţii, oricât de tardiv ar veni, i-ar putea oferi alinare pentru pierderea fratelui său Oliver (accident de maşină), cu patru ani în urmă. „Măcar dacă Oliver ar fi apucat să vadă YouTube“, îşi spune Rima cu seriozitate. Măcar dacă. Rima culege avidă fiecare informaţie personală care îi scapă gazdei sale. Addison nu e prea încântată de fanii ei: „De fapt, Addison avea o mulţime de cititori pe care nu-i accepta. Adică majoritatea cititorilor ei, dacă chiar vreţi să ştiţi“. Ceea ce acceptă cu precădere Addison e Addison şi strângerea de informaţii despre Addison. Fowler demonstrează acest lucru încă de pe la începutul romanului, când Addison le încântă pe Rima şi pe menajera sa (o femeie înaltă, atletică şi mlădioasă, etalându-şi părul scurt şi tatuajul cu un şarpe) cu o poveste despre precocitatea sa la vârsta de 6 ani, când şi-a încântat mama insipidă („o femeie ca o vrăbiuţă“), pretinzând că ea credea că „de fiecare dată când un copil îşi pune o dorinţă şi suflă în lumânările de pe tortul aniversar, acele lumânări se reaprind în ceruri, sub forma unor stele“. În anumite genuri – comedia îmi vine prima în minte – o asemenea remarcă siropoasă ar putea fi amuzantă. Însă Wit’s End nu e o comedie, deşi răsar pe ici, pe colo, tentative blajine de umor. În parte roman poliţist, în parte poveste despre atingerea maturităţii, în parte sitcom, în parte relatare con-

temporană (închipuiţi-vă un Pepys din zilele noastre, cu un sindrom obsesiv-compulsiv, care îşi trece în jurnal drumurile la băcănie, episoadele de spălat vase sau rufe, vizitele la baie, momentele în care spune prostii în somn), cartea sfidează înscrierea într-o categorie. Dacă genul său literar ar avea un nume, acesta ar fi lipsa de moderaţie. Romanul anterior al lui Fowler conjugase în mod inteligent mania recentă (şi persistentă) a publicului pentru Jane Austen şi mania recentă (şi persistentă) a publicului pentru cluburile de carte. Acel roman, The Jane Austen Book Club, reda în mod armonios vieţile interconectate ale câtorva femei şi ale unui mascul nu tocmai dominant, care se întâlnesc să discute despre Emma, Raţiune şi simţire, Mansfield Park şi celelalte opere austiniene, în timp ce se gândesc serios la derutele propriei lor tinereţi şi maturităţi. Cartea a devenit un bestseller colosal şi a fost ecranizată ulterior. Ar fi necugetat de aspru să critic The Jane Austen Book Club pentru că învăluie un monument de literatură mondială în broderii comode astfel încât nimeni să nu se poată atinge de el. Cartea era călduroasă, inteligentă, mângâietoare şi realistă, escapistă şi totodată ademenitoare, menită să demonstreze că până şi cel mai indiferent cititor poate găsi la Austen ceva care poate îmbunătăţi viaţa americană actuală. Şi totuşi, există şi anumite indicii lăsate în caracterul contemporan agresiv al acelei cărţi: brânza, sărăţelele şi vinul alb; părul de câine, biliardul magic şi ceaiul la soare; acele eroine de tip Fanny Flagg cu inimile lor generoase, cu bijuterii masive şi ochelari excentrici – care prevestesc înflorirea nenaturală produsă în acest nou roman. Wit’s End nu e o continuare la The Jane Austen Book Club, ci un omagiu adus romanului Mânăstirea Northanger, cartea lui

Austen denumită după un conac misterios. În acel volum, care ridiculizează pasiunea cititorilor de la începutul secolului XIX pentru romanele gotice, o tânără protagonistă pe nume Catherine e convinsă că, în casa în care se află în vizită, se ascund secrete întunecate. În acelaşi mod, Rima cercetează pe furiş casa naşei sale, căutând indicii şi negăsind decât scrisori prăfuite de la fani şi fleacuri. (Catherine, după o muncă de detectiv asemănătoare, dădea peste bilete de spălătorie). În The Jane Austen Book Club, personajul masculin principal explica de ce Mânăstirea Northanger (romanul cel mai puţin citit şi mai obscur al lui Austen) era preferatul lui: „Ador faptul că tratează despre lectură. Cine e o protagonistă, ce e o aventură? Austen pune aceste întrebări la modul foarte direct. În cartea asta se petrece ceva foarte postmodernist“. Acest indiciu îngropat conţine probabil răspunsul altminteri indescifrabil la întrebarea: ce a atras-o pe această autoare în general responsabilă la o asemenea încâlcitură de proiect? Poate că a încercat să reunească televiziunea, Internetul, lumea reală, lumea virtuală, nonsensul plictisitor al vieţii cotidiene şi ghimpele amfetaminic al intrigii artificiale într-un surogat de roman postmodernist şi postrealist, o carte ca un soi de casă de păpuşi tridimensională şi modificabilă. Ar fi făcut mai bine să lase deoparte elementul postmodernist şi să se rezume la cel modernist. AREN Joy Fowler are bun simţ, imaginaţie şi un dar pentru oferirea de sfaturi bune (chiar dacă nu şi să le urmeze întotdeauna). Celelalte cărţi şi povestiri ale sale au trame mai uşor de descris, iar ea îl îndrumă pe cititor prin ele cu mai multă siguranţă, luminându-i calea cu observaţii ironice şi subtile care par facile tocmai pentru că sunt atât de atent construite – precum în romanul Sister Noon, când protagonista îşi spune: „Lui Lizzie nu-i plăcea să fie considerată egoistă, în mare parte pentru că era atât de adevărat“. Wit’s End, în care realismul excesiv se împleteşte cu fantezia excesivă, nu suferă de o lipsă de idei bune, ci de abundenţa lor. Asemeni unui ecran de calculator pe care apar prea multe ferestre deschise în acelaşi timp, cartea îţi ameţeşte simţurile. O parte prea mare din talentul autoarei a fost alocată creării de case mortale de păpuşi, de titluri cu jocuri de cuvinte, de însemnări ale fanilor pe Internet. „Cu niţică iniţiativă, nici n-ar mai fi trebuit să-şi scrie propriile cărţi“, se plânge cineva de Addison, despre care susţine că a devenit atât de celebră încât nu mai contează cum scrie. Din fericire, Wit’s End demonstrează cât de mult mai contează încă perspectiva unificatoare a autorului. În timp ce rătăceşte printr-o galerie comercială de pe litoralul din Santa Cruz, Rima dă peste un teren de mini-golf şi-şi aduce aminte de o carte de-a lui Addison, o crimă în lumea golfului, intitulată Sub etalon. Titlul acelui roman poliţist a fost regretabil, conchide mai târziu Addison. În interviuri, scriitoarea glumise cu reporterii: „Să nu daţi niciodată titlul unei cărţi ca şi când v-aţi juca de-a schimbul de replici comice cu recenzenţii“. În Wit’s End, Fowler îşi ignoră, cu h perversitate, propriul sfat.

Subdivizaţi ne prăbuşim Bill Bishop şi Robert G. Cushing văd un pericol în omogenizarea crescândă a comunităţilor americane. DE SCOTT STOSSEL RICÂT de atrăgătoare ar fi născocirile ştiinţelor sociale popularizate, The Big Sort (Marea triere) s-ar putea să nu aibă chiar atâta vigoare sau rezonanţă ca, de exemplu, „experimentul păpuşilor Bobo“ sau teoria „momentelor decisive“. Dar, în încercarea sa de a defini şi argumenta asupra implicaţiilor atotcuprinzătoarei balcanizări1 sociale şi politice care a măturat America de-a lungul ultimilor 30 de ani, Bill Bishop şi-a aţintit privirile ambiţioase spre teritoriul lui David Brooks şi al lui Malcolm Gladwell: cum să identifici un fenomen de amploare, care poate modifica perspectiva asupra lumii, din domeniul ştiinţelor sociale, iar apoi să îl interpretezi pentru o audienţă populară. La o primă privire, fenomenul pe care îl exa-

THE BIG SORT

Why the Clustering of Like-Minded America Is Tearing Us Apart de Bill Bishop cu Robert G. Cushing 370 pag. Houghton Mifflin Company. 25 $.

minează Bishop nu e nou, iar litania divizării pe care o recită el ne este familiară. Cele două mari partide politice au devenit mai radicale şi nu-şi mai pot regăsi punctele comune. Grupurile civice naţionale şi cultele religioase majore s-au ofilit, înlocuite de grupuri independente mai mici şi concentrate asupra unor probleme punctuale. Analiştii economici şi cei politici au decupat populaţia în tot mai multe „microgrupuri-ţintă“. Epoca celor trei mari grupuri mass media (ABC, CBS şi NBC), care au contribuit la crearea unui climat naţional sănătos al valorilor şi referinţelor împărtăşite, este de mult apusă, fiind înlocuită de un nou peisaj media care ne-a divizat în mii de triburi izolate. Nu mai putem nici măcar cădea de acord asupra unor lucruri care erau unanim acceptate: conservatorii urmăresc canalul Fox; liberalii urmăresc MSNBC. Blogurile şi feed-urile RSS facilitează astăzi producerea şi transmiterea unui univers cultural croit să-ţi acomodeze propriile valori sociale, propriile preferinţe muzicale, propriile opinii asupra oricărei probleme politice. Jucăm popice de unii singuri – sau, cel puţin, doar în compania unor persoane care ni se aseamănă, care sunt de acord cu noi în aproape orice punct de vedere imaginabil. Această separare în blocuri solipsiste nu ar fi, probabil, atât de completă dacă oamenii cu vederi politice sau valori culturale diferite ar locui cel puţin la mică distanţă unii de alţii şi s-ar întâlni din când în când pe stradă sau la cumpărături. Dar, din ce în ce mai mult, nu o mai fac. În ultimul deceniu, pe măsură ce 100 de milioane de americani s-au mutat dintr-un loc în altul, ei s-au concentrat în comunităţi tot mai omogene. Aici este punctul în care se vădesc cel mai bine atât stăruinţa sâcâitoare, cât şi originalitatea volumului The Big Sort, care s-a dezvoltat pe baza unei serii de arti-

Scott Stossel, autorul cărţii „Sarge: The Life and Times of Sargent Shriver“, este editor adjunct la The Atlantic. 1

„Balcanizare” este un termen folosit de autor pentru a desemna divizarea în enclave independente şi antagoniste.

cole scrise de Bishop, fost reporter la The Austin American-Statesman, în colaborare cu Robert Cushing, sociolog şi statistician la University of Texas, acum pensionat. Lucrând cu o echipă de colaboratori (printre care şi Richard Florida, autorul cărţii The Rise of the Creative Class), Bishop şi Cushing au navigat printr-un set variat de informaţii – numărători de voturi, declaraţii de impunere fiscală, formulare de înregistrare a mărcilor comerciale şi invenţiilor, sondaje realizate de firme de publicitate – în încercarea de a înţelege cum de americanii s-au triat ei înşişi peste tot şi în ce fel au făcut-o. Concluzia lor: „La începutul secolului XXI, se pare că naţiunea s-a separat în toate modurile imaginabile“. Americanii s-au plimbat mereu de colo, colo, neobosiţi. Dar, în timp ce în epoci mai timpurii marile deplasări ale populaţiei – „marea migraţie“ a afroamericanilor la Chicago în anii ’50, de exemplu, sau „autostrada ţărănoilor“ care i-a transportat pe locuitorii albi din zona munţilor Apalaşi către Midwest în perioada de după Al Doilea Război Mondial – erau motivate în principal de goana după oportunităţi economice, migrarea americană este astăzi inspirată cel puţin în egală măsură de opţiuni care ţin de „stilul de viaţă“, pe lângă motivaţiile economice. „Am construit o ţară“, scrie Bishop, „în care oricine îşi poate alege vecinii (şi confesiunea şi programele de ştiri) care se potrivesc cel mai bine propriului stil de viaţă şi propriilor credinţe. Şi trăim cu consecinţele acestei segregaţii bazate pe modul de viaţă: enclave de cetăţeni cu moduri de gândire asemănătoare, care au devenit atât de consangvini din punct de vedere ideologic încât nu mai ştim, nu putem înţelege şi abia dacă putem concepe existenţa «acelor oameni» care locuiesc la doar câţiva kilometri distanţă“. Bishop susţine că această concentrare a oame-

nilor cu afinităţi înrudite s-a accelerat în tumultul anilor ’60, când, descătuşaţi de organizaţiile şi tradiţiile care le guvernaseră alegerile privind modul de viaţă, americanii au devenit anxioşi şi dezorientaţi – şi au căutat, în mod instinctiv, consolarea în lucruri familiare, cuibărindu-se în comunităţi de oameni asemenea lor. Această triere a fost accelerată în anii ´80 şi ´90, pe măsură ce concentrarea populaţiei educate în anumite oraşe a produs disparităţi salariale regionale – care, la rândul lor, au atras mai mulţi oameni cu educaţie superioară către oraşele mai bogate, care, drept urmare, au accentuat disparităţile economice dintre oraşe, creând un cerc vicios al divizării care dă puţine semne de domolire. CEASTĂ intensă triere geografică ajută la explicarea unei bizarerii persistente în politica americană. Congresul este divizat în două părţi aproape egale; ultimele două alegeri prezidenţiale au fost dramatic de strânse; jumătate de naţiune, aproape prin definiţie, trebuie să te contrazică din punct de vedere politic – şi cu toate acestea probabil că fiecare s-a întâlnit doar cu foarte puţini din opozanţii săi. „Cum pot fi sondajele atât de strânse“, se plângea dramaturgul Arthur Miller în timpul alegerilor din 2004, „când eu nu cunosc nici măcar un simpatizant de-al lui Bush?“ Reconfigurarea – redistribuirea, prin decrete date de conducere, a districtelor politice de către legislaţiile părtinitoare – este în parte responsabilă pentru polarizarea crescândă. Dar cea mai importantă forţă, susţine Bishop, este mişcarea din subsidiar. În 1976, anul epocii postbelice în care americanul mediu se găsea cu cea mai mare probabilitate în postura de a locui alături de susţinători ai partidului politic oponent, doar 26% dintre noi locuiau în districte care votau în masă pentru

un candidat prezidenţial sau altul. În 1992, aproape 38% dintre noi locuiau în „districte unitare“. În 2004, aproape 50% erau în această situaţie. Are vreo importanţă această balcanizare? Bishop susţine, convingător, că are. Studiile psihologice sugerează că simplul fapt al divizării, chiar neînsoţită de diferenţieri concrete, poate fi coroziv: într-o serie de experimente din anii ’50 şi ´60, grupuri de oameni asemănători divizaţi arbitrar în subgrupuri au ajuns rapid la conflicte de intensitatea celor din Împăratul muştelor. Alte studii au relevat faptul că, atunci când oameni cu gândiri relativ asemănătoare sunt grupaţi laolaltă, ei nu se stabilesc la punctul comun de vedere al indivizilor care compun grupul, ci mai degrabă tind să-şi radicalizeze orientarea pe care o aveau dintru început. Aceste exemple dau comasării o puternică aptitudine de a se autosusţine şi explică de ce districtele din America s-au cristalizat în mase politice atât de inconturnabile. „Nu pare a avea importanţă dacă eşti membrul unei confrerii studenţeşti, elev la un liceu de limbă franceză, un borfaş mărunt sau judecător la o curte de apel federală“, scrie Bishop. „Anturajul eterogen moderează; compania celor cu gândiri asemănătoare polarizează. Comunităţile eterogene limitează excesele de grup; comunităţile omogene se deplasează în direcţia radicalismului“. Părinţii naţiunii nu au avut nevoie de experimente de psihologie socială pentru a înţelege că omogenitatea poate fi periculoasă. În înţelepciunea lor, ei au creat un sistem de guvernământ care necesita comunicarea şi compromisul permanent între interese contradictorii – ceea ce Alexander Hamilton numea „discordanţa partidelor“. Acest sistem s-a dovedit durabil şi eficient, dar se prăbuşeşte atunci când partide sau puncte de vedere diferite nu mai comunică deloc unele cu altele. Suntem oare condamnaţi să ne retragem încă şi mai adânc în enclavele pe care le-am creat? Cu câteva pagini înainte de finalul cărţii, Bishop scrie (folosind un limbaj de lemn de invidiat şi, din păcate, tipic) că „este o mostră de gândire optimistă să prezici că un Lyndon B. Johnson al generaţiei Y2 va apărea, pentru a deveni... un fel de politician «deus ex MySpace», bazat pe internet, care va putea plăsmui un consens naţional din comunităţile noastre disparate“. Dar apoi, ca şi cum şi-ar tempera previziunile, Bishop a inclus o notă de subsol: „Barack Obama s-a prezentat pe sine, la începutul campaniei din 2008, ca pe candidatul crescut-dintre-noi, ca pe politicianul capabil şi doritor să discute cu toate părţile implicate – şi să le asculte“. Cu toate acestea, punctul de vedere al lui Bishop pare a fi acela că nu se poate ca un singur candidat sau un singur ciclu electoral să inverseze aceste tendinţe puternice; că doar apariţia unei probleme „trans-partinice“ – una care să redeseneze alianţele politice traversând graniţele existente – poate restaura ideea unui scop comun. De fapt, s-ar putea să mai existe o cale. Bishop citează studii care sugerează că, contrar declaraţiilor amoroase standardizate, cea mai sigură cale către armonia politică ar putea fi un angajament civic diminuat, o convingere mai puţin pasională. Aşadar, să dăm ascultare celor indiferenţi şi nehotărâţi, a căror pasivitate ar putea furniza adezivul naţional de care avem nevoie. h 2

„Generation Y” este un termen folosit pentru a desemna copiii născuţi în perioada de expansiune demografică cuprinsă între 1978 şi 1994. ILUSTRAŢIE DE RICK MEYEROWITZ

Democraţie SRL Robert Kagan susţine că în secolul XXI guvernele represive renasc. DE DAVID E. SANGER

discursurilor despre libertate, atunci când familia Al-Saud era implicată). Pe de altă parte, poate că Pactul de la Varşovia a dispărut, însă în locul lui se ridică o nouă grupare, mult mai subtilă şi având un caracter militar mult mai puţin pronunţat: Organizaţia de Cooperare de la Shanghai. Ruşii o laudă ca pe o alianţă anti-NATO; chinezii o văd ca pe un alt vehicul, împreună de lichidităţile generate de imensul surplus comercial, prin care îşi pot extinde influenţa în Asia şi pot atrage autocraţiile din Asia centrală. (Iranul tocmai a solicitat să se alăture acestei organizaţii). Şi cu toate acestea, deabia dacă a atras atenţia americanilor. Pentru Kagan, asemenea grupări reprezintă mici acumulări de celule maligne care se transformă încet într-o nouă formă de viaţă. „Poate că nu se va ajunge la război“, scrie el, „însă competiţia globală dintre democraţii şi guvernele autoritare va deveni o caracteristică dominantă a lumii secolului XXI“. Poate că are dreptate, dar ceea ce lipseşte din această ipoteză dealtfel frapantă este

TUNCI când Bill Clinton mai avea câteva luni în funcţia de preşedinte, a susţinut în mod convingător că integrarea Chinei în economia mondială va duce la subminarea treptată a viabilităţii guvernului autoritar al acesteia. Era doar o chestiune de timp, spunea el unei audienţe formate din studenţi americani şi chinezi în luna martie 2000, până când o clasă de mijloc în ascensiune, familiarizată cu mijloacele de comunicare moderne, va începe să-şi ceară drepturile, deoarece „atunci când

THE RETURN OF HISTORY AND THE END OF DREAMS

de Robert Kagan. 116 pag. Alfred A. Knopf. 19.95 $. indivizii au puterea nu doar să viseze, ci chiar să-şi îndeplinească visele, vor cere să aibă un cuvânt mai important de spus“. Cinci ani mai târziu, în cel de-al doilea discurs inaugural, George W. Bush a adăugat o tentă marţială prezicerii că democraţia era într-o mişcare de neoprit în jurul lumii. Nu trecuseră decât 22 de luni de la invadarea Irakului. Descriind o justificare grandioasă a misiunii acesteia, Bush a spus că în lumea post-Irak, înfrângerea tiraniei şi răspândirea „planului libertăţii“ în lume vor fi misiunea Statelor Unite. Graniţele suverane ale statelor autoritare, a lăsat el să se înţeleagă fără echivoc, nu vor constitui o barieră. Într-un volum scurt dar minunat argumentat despre prostul obicei al lumii de a-şi călca pe propriile urme, Robert Kagan are un mesaj pentru americanii de toate coloraturile politice: Mult noroc. Poate că războiul rece s-a terminat, spune el în The Return of History and the End of Dreams (Revenirea istoriei şi sfârşitul viselor), dar toţi cei care cred că rezultatul a fost cu adevărat „sfârşitul istoriei“ – un consens asupra ideii că liberal-democraţia reprezintă viitorul – ar trebui să se uite mai bine. „Lumea a redevenit normală“, susţine Kagan în prima frază a ceea ce este mai puţin o carte şi mai mult un eseu extins. Puţin mai în interior, o spune mai direct: „Autocraţia se reîntoarce“. Argumentele lui Kagan au relevanţă deosebită în zilele noastre, deoarece el este unul dintre puţinii intelectuali specializaţi în politică externă pe care senatorul John McCain, candidatul republican la preşedinţie, pare să-i respecte. Atunci când McCain vorbeşte despre adunarea unei „ligi a democraţiilor“ care să rezolve lucrurile, avem de-a face cu un discurs de tipul celui al lui Kagan despre cum să tratăm cu o lume în care Consiliul de Securitate al ONU este „paralizat fără speranţă“, iar NATO e fericită dacă paraşutează trupe în teritorii unde sunt şanse mici să se audă focuri de armă. (Kagan tratează cu indulgenţă timiditatea NATO în Afganistan,

David E. Sanger, corespondentul principal al The Times la Washington, scrie o carte care examinează provocările în materie de securitate naţională cu care se va confrunta următorul preşedinte american. ILUSTRAŢIE DE FRANCESCO BONGIORNI

„Lumea a devenit din nou normală“, scrie Robert Kagan. „Autocraţia revine“.

dar are o scuză: locuieşte la Bruxelles deoarece soţia sa, Victoria Nuland, fost consilier al vicepreşedintelui Cheney, este ambasadorul american la NATO). Cărturar şi colaborator regulat al paginii editoriale a The Washington Post, Kagan este pasărea rară neoconservatoare a zilelor noastre, deoarece s-a ţinut la distanţă de implicarea directă în aventurile mult mai dezastruoase ale administraţiei Bush şi poate oferi sfaturi competente echipelor de curăţenie care vor veni. Titlul lui Kagan este menit, desigur, să-l ironizeze pe Francis Fukuyama şi pe cei care, într-un acces de optimism după căderea zidului Berlinului, au declarat nu numai că a venit sfârşitul luptei ideologice, dar şi că a venit timpul „universalizării liberal-democraţiei occidentale ca formă finală de guvernare“. O atare credinţă nu era altceva decât formularea doctrinei lui Bush. În calitate de corespondent al The New York Times la Casa Albă în timpul primilor şase ani ai administraţiei Bush, aş fi fost acum un om bogat dacă primeam câte o rublă, un yuan şi un rial pentru fiecare ocazie în care am asistat la un discurs al lui Bush în care acesta i-a ridicat în picioare pe adepţi promiţându-le prelungirea luptei pentru a învinge fiecare regim care reprimă dreptul la libertate, dat de Dumnezeu. Kagan de-abia dacă îl aminteşte pe Bush –

la urma urmei, şeful soţiei lui – în timp ce disecă în mod brutal argumentul că libertatea este încă într-o extindere de neoprit. „Bunăstarea naţională în creştere şi autocraţia s-au dovedit în cele din urmă compatibile“, notează Kagan. „Autocraţii învaţă şi se ajustează. Autocraţiile din Rusia şi China au descoperit cum să permită desfăşurarea de activităţi economice libere în paralel cu suprimarea activităţilor cu caracter de libertate politică. Au observat că oamenii care fac bani îşi vor ţine nasul departe de politică, îndeosebi dacă sunt conştienţi că acesta le-ar putea fi tăiat“. În lumea văzută de Kagan, la 20 de ani după terminarea războiului rece a apărut o nouă divizare – una care nu este atât de clară precum aceea definită de Cortina de Fier. Democraţiile europene şi asiatice s-au alăturat unei coaliţii oscilante, de obicei proamericane, temperate de propriile interese economice. Închid din ce în ce mai mult ochii la excesele regimurilor autoritare din Rusia şi China care menţin legăturile cu Iranul, cauţionează Coreea de Nord şi tratează cu amabilitate dictaturile din Africa, la rândul lor fericite că pot vinde petrol ţărilor care nu le vor ţine predici fără sfârşit despre drepturile omului. (Desigur, şi Statele Unite tratează cu mănuşi Arabia Saudită, iar Bush a fost destul de disciplinat în coborârea tonului

discuţia referitoare la modul în care trebuie tratate ţările care merg de ambele părţi ale liniei. Pakistanul este de acum exemplul clasic: desemnat drept „aliat major non-NATO“ de către administraţia Bush, pare a lua în serios această alianţă numai din două în două zile, în restul timpului flirtând cu talibanii. Ca să nu mai vorbim despre India, cea mai mare democraţie mondială. A îmbrăţişat junta birmaneză şi face afaceri în domeniul energetic cu Iranul. Aproape la fel ca şi în timpul războiului rece, revenirea istoriei a adus cu sine revenirea naţiunilor nealiniate, parţial aliniate sau aliniate, dar cu rezerve. Soluţia pentru viitor a lui Kagan este liga democraţiilor la care face apel McCain, îmbunătăţirea intelectuală a „coaliţiei naţiunilor voluntare“ de scurtă durată a lui Bush. Pentru a face din ea o ligă armonioasă, următorul preşedinte american va trebui să facă faţă subiectelor precum Abu Ghraib şi Guantánamo, notele discordante care au uşurat atât de mult munca oponenţilor Americii în a ridiculiza „agenda libertăţii“. Dar aceasta este partea uşoară. Mult mai grea este lupta cu impulsul american – observat în Bosnia din vremea lui Clinton şi în Irakul din vremea lui Bush – de a afirma dreptul „comunităţii internaţionale“ să pătrundă adânc în interiorul graniţelor naţionale pentru a înlătura liderii care-şi oprimă popoarele. Nici un preşedinte american nu va renunţa la această opţiune. Iar autocraţii lumii, inclusiv cei de la Moscova şi Beijing, vor păstra o îndoială profundă, aşa cum observă Kagan, că „democraţiile, orice ar susţine, vor h primi binevoitor răsturnarea lor“. 15

O, pionieră! Ida Wells-Barnett a condus lupta împotriva linşajului. DE RICHARD LINGEMAN ACĂ sclavia e păcatul originar al Americii, linşajul e crima ei capitală. Amintirea istorică e greu de şters: numai anul trecut, trei ştreanguri au fost atârnate de un copac din curtea unei şcoli disputate de elevi albi şi negri în Jena, La. Valul uciderii negrilor de gloată în Sud – prin spânzurare, ardere, împuşcare şi tortură – a început după sfârşitul Reconstrucţiei. Aceste crime publice erau îndeplinite cu scopul real al ţinerii negrilor la locul lor, din punct de vedere economic şi social. Practica era susţinută de cetăţeni de frunte şi a deve-

IDA: A SWORD AMONG LIONS

Ida B. Wells and the Campaign Against Lynching de Paula J. Giddings. Ilustrată 800 pag. Amistad/ HarperCollins Publishers 35 $. nit un spectacol public popular, un carnaval de cruzime care atrăgea mulţimi excitate. Potrivit Rope and Faggot, studiul din 1928 al secretarului general al N.A.A.C.P.1, Walter White, între 1882 şi 1927 au fost 4.951 de linşaje în Statele Unite. Aproximativ o treime din ele a fost pentru persoanele albe, mai ales în Vest; 92 dintre victime au fost femei. Ida B. Wells-Barnett a fost una dintre primele afro-americance ce au pornit un protest informat împotriva acestei crime. Biografia devotată şi scrupuloasă a Paulei Giddings nu este primul studiu al acestei pioniere, dar este o lucrare exhaustivă care încearcă să o portretizeze ca parte a mişcării progresiste care s-a născut în mijlocul burgheziei negre în America postbelică. Wells-Barnett şi-a dedicat viaţa aducerii linşajului în atenţia Americii şi a lumii. Hotărâtă, sinceră şi neînfricată, o pamfletară incendiară, a fost un personaj politic abil, anticipând tacticile mişcării pentru drepturi civile. Giddings, o profesoară de studii afro-americane la Smith College şi autoare a Where and When I Enter, o istorie a femeilor de culoare activiste, creionează cu pricepere contextul istoric al campaniei lui Wells-Barnett, chiar dacă ocazional în detalii năucitoare. Excavând scrisori risipite, jurnale fragmentate şi referinţe de mâna a doua la scrierile pentru săptămânale afro-americane cu apariţie scurtă, Giddings ţinteşte, scrie ea, să dezvăluie realizările unei femei curajoase al cărei „stil dominator“ şi militant uneori îi costă pe aliaţii timpurilor sale şi costă încrederea cuvenită în ochii istoriei. Ida Bell Wells s-a născut din părinţi sclavi în 1862 în Holly Springs, Missouri. Tatăl ei, un tâmplar priceput, şi mama sa, casnică, au fost loviţi de febra galbenă când Ida avea 16 ani. Giddings scrie despre acest punct de cotitură: „Pentru restul vieţii ei, s-a luptat să

Richard Lingeman este senior editor la Nation. Următoarea sa carte, „The Nation Guide to the Nation“, va apărea în ianuarie, în Statele Unite.

transforme emoţiile negative ale abandonului în hotărâre onestă pentru a se reforma pe sine şi societatea care-i abandonase rasa“. O adolescentă precoce, isteaţă şi frumoasă, înaltă abia de 1.60 m, Wells şi-a luat sarcina creşterii fraţilor mai mici, cu ajutorul rudelor. A primit ceva educaţie aleasă, a devenit o cititoare neobosită cu o iubire pentru Shakespeare şi a arătat un talent pentru scris. S-a îndreptat spre şcoala de învăţătoare pentru a-şi susţine familia, mutându-se în cele din urmă în Memphis, în 1880. Acolo şi-a vărsat o parte din energie în jurnalism, scriind un editorial pentru un ziar local afro-american care provoca adesea calomniatorii rasişti ai presei albe. Totuşi, a rămas în mare parte domnişoara victoriană care admira „adevărata feminitate nobilă şi perfecta calitate de a fi doamnă“ şi a jurat să-şi înfrâneze mânia „nefeminină“. Dorinţa ei pentru „perfecta calitate de a fi doamnă“ s-a materializat într-o nevoie pentru respect. Femeile de culoare la acea vreme erau adesea înjosite ca fiind brunete seducătoare, lucru presupus a explica atracţia sexuală ilicită a atâtor bărbaţi albi. Wells critică aspru „defăimarea dispreţuitoare în masă a femeilor negre“ şi „refuzul de a crede că printre noi sunt mame, soţii şi fecioare care au obţinut o feminitate adevărată, nobilă şi rafinată“. Hotărârea ei de a fi tratată ca o doamnă i-a provocat prima ciocnire cu supremaţia albă, în 1883, când a rezistat cu violenţă împotriva scoaterii ei din „vagonul pentru doamne“ exclusiv pentru albi. A dat în judecată compania de căi ferate, dar Curtea Supremă din Tennessee, într-o hotărâre anterioară din Plessy v. Ferguson, a decis că ea nu era o doamnă, doar un „pasager mulatru“, separabil şi inegal, a cărei intenţie nu era să călătorească confortabil, ci să „hărţuiască“ şi să se judece. Cruciada anti-linşaj a lui Wells s-a învârtit în jurul unui cuvânt pe care doamnele nu-l rosteau: „viol“. Apărătorii Noului Sud snopesian2, temându-se de retragerea investiţiilor de către capitaliştii nordici, au pretins că linşajul era un răspuns necesar la o epidemie de atacuri ale negrilor asupra femeilor albe. Sfidând gentileţea victoriană, Wells a atacat această propagandă cu dovezi potrivit cărora acuzaţiile de viol erau un factor în mai puţin de o treime din linşaje. Campania care a devenit opera ei a început cu adevărat în 1892, cu uciderea prietenului său Tommie Moss şi a altor două persoane de către o mulţime din Memphis. Ofensa lui Moss nu avusese nici o legătură cu violul; el apăra cooperativa de băcănie al cărei preşedinte era împotriva unui grup de albi despre care credea că vor s-o distrugă. Un cetăţean solid care lucrase şi ca poştaş, Moss a fost capturat cu alţi doi şi închis. O mulţime i-a răpit şi i-a ucis încet şi dureros cu focuri de armă. Ziarul Memphis Appeal-Avalanche se lăuda că linşajul fusese „unul dintre cele mai obişnuite făcute vreodată“. Wells, care de atunci s-a mutat la New York, a fost şocată de moartea lui Moss. A fost „prima noastră lecţie despre supremaţia 2

Asociaţia Naţională pentru Progresul Persoanelor de Culoare.

De la familia Snopes, ai cărei membri reprezintă protagoniştii unei trilogii literare a scriitorului american William Faulkner.

albă“, declara ea. Scriind despre întâmplare în Free Speech, ziarul pe care a început să-l editeze în 1889, a fost aproape linşată pentru îndrăzneala de a sugera că bărbaţii albi care „exagerau“ cu acuzele de viol ar putea sfârşi ca fiind „foarte dezamăgitori pentru reputaţia morală a soţiilor lor“. Albii înfuriaţi i-au distrus redacţia ziarului şi ar fi ucis-o dacă n-ar fi fost plecată din oraş. Wells a decis să rămână în New York şi curând scria într-un ziar afro-american un articol lung, Adevărul despre linşaj, extinzând afirmaţia că uneile femei albe alegeau să se întovărăşească cu negri şi că femeile negre erau exploatate de bărbaţii albi. A solicitat boicoturi şi greve din partea negrilor pentru a protesta împotriva linşajului. „Carabina Winchester“, scria ea, „ar trebui să aibă un loc de onoare în fiecare casă de negri“, de vreme ce guvernul a refuzat să-i protejeze. Ea însăşi şi-a cumpărat un pistol, dar jurnalismul de investigaţie a fost cea dintâi armă a sa. De pe o diversitate de platforme, a publicat întâmplări credibile, statistici şi istorii de caz. Unul dintre pamfletele sale a fost dedicat unui autodafé din 1899 din Palmetto, Georgia, unde un muncitor pe nume Sam Hose a fost acuzat de uciderea patronului său, violarea soţiei acesteia şi aruncarea pe jos a copilului lor (Un detectiv particular angajat de Wells a arătat că, de fapt, soţia nu-l acuzase niciodată pe Hose de viol). Hose fusese dus în piaţa oraşului, legat de un copac şi dezbrăcat. Urechile, degetele şi penisul i-au fost tăiate şi apoi a fost ars de viu. După aceea, bucăţele din oasele lui carbonizate, bucăţi de ficat sau chiar părţi din copac au fost vândute ca suveniruri.

Valul de linşaje a continuat să-i terorizeze pe negrii din sud şi în secolul XX. Autorităţile locale acopereau faptele mulţimilor, în vreme ce guvernul federal se uita în altă parte. La începutul anilor 1920, legislaţia anti-linşaj pe care o susţinuse WellsBarnett a murit în Senat. Între timp, Ida se căsătorise în 1895 cu un avocat din Chicago numit Ferdinand Barnett, un feminist care şi-a folosit abilităţile legale pentru cauză, chemând în instanţă pentru promulgarea legilor anti-lişaj din Illinois. Apoi ea s-a stabilit în Chicago şi a născut patru copii, chiar continuând turnee de conferinţe şi adunări şi a condus Conservator, un ziar pentru negri pe care îl deţinea soţul ei. Inspirată de Jane Addams, a creat programe pentru tinerii negri pe modelul acelora ale lui Hull House. Susan B. Anthony i-a sprijinit cauza, iar Wells s-a alăturat sufragiştilor. Dar Anthony şi alţii din mişcare se temeau să-şi înstrăineze calitatea de membru al Dixie3, aşa că Wells s-a concentrat pe organizarea femeilor negre în a vota candidaţii de rasă la alegerile locale. Nu cu mult înaintea morţii ei, în 1931, a candidat fără succes pentru postul de senator. Ida Wells-Barnett a fost printre primii care au înţeles că bătălia împotriva linşajului era punctul cel mai avansat al luptei afroamericane pentru egalitate. Prin cuvinte polemice şi mărturie personală curajoasă, a demascat linşajul ca fiind o crimă împotriva h unui popor. 3

Regiune de unsprezece state din sudul SUA care au format Statele Confederate ale Americii, provocând Războiul de Secesiune.

Însemnări de pe câmpul de luptă Noul roman al lui James Meek este despre un reporter de război care fugăreşte o femeie şi o poveste. DE ALEX BERENSON EL de-al patrulea roman al lui James Meek se deschide cu o secvenţă ce pare furată dintr-un thriller al lui Tom Clancy, chiar dacă unul cu o bruscă răsturnare anti-americană. În timp ce atacă o centrală nucleară iraniană, soldaţi americani împuşcă sute de femei tinere, dintre care una înregistrează masacrul cu o cameră video, în timp ce este omorâtă: „A înregistrat

WE ARE NOW BEGINNING OUR DESCENT de James Meek. 295 pag. Canongate. 24 $. totul, sub luminile stridente. Soldaţii americani ţipând unii la alţii.... Camioanele trecând peste mulţimea de eleve. Ţipetele lor în timp ce corpurile le intrau sub roţi.“ Of. Au trecut trei pagini şi Meek a intrat până peste cap într-o parodie a propagandei anti-americane. Apoi, tocmai la timp, trage la loc cortina, dovedind că nu şi-a pierdut talentul sau simţul umorului. Ceea ce pare o parodie după Clancy este într-adevăr o parodie după Clancy, inventată de protagonistul lui Meek, Adam Kellas, un corespondent Alex Berenson este reporter la The Times. Cel mai recent roman al său este „The Ghost War“.

de război britanic, frustrat. Săturându-se să producă romane citite doar de iubitele sale, Kellas s-a hotărât să scrie un thriller massmarket, cu o intrigă cu adevărat neverosimilă: după masacrul din Iran, toată Europa se uneşte împotriva Statelor Unite. În afară de cuprinsul paginilor de început, puţin din romanul fals al lui Kellas mai apare în We Are Now Beginning Our Descent (Vom începe acum coborârea), omisiune fericită probabil, având în vedere că ideea de roman-în-roman se îndreaptă spre clişeu. Mai important, Meek nu pare foarte sigur dacă Kellas chiar crede în cartea sa ori dacă a scris-o numai pentru că are impresia că a trata cu dispreţ Statele Unite este cea mai rapidă cale spre bogăţie. Din fericire, cariera de romancier de scandal a lui Kellas este cel mai neînsemnat aspect al povestirii lui Meek, care îl urmăreşte pe protagonist din Afganistan în Marea Britanie şi în nordul Virginiei, unde Kellas e în căutarea lui Astrid, o jurnalistă americană cu care avusese o aventură scurtă dar fierbinte în Afganistan. Kellas este un reporter de război clasic, un pelerin pierdut, întotdeauna sperând că următoarea femeie sau următoarea izbucnire de focuri îi va aduce alinare. Dar vocea cuprinzătoare şi ochiul pentru detaliu ale lui Meek îl fac pe Kellas mai mult decât un personaj „de piatră“. Impulsiv, dar con-

ştient, este genul de om cu resurse care îşi poate convinge translatorul afgan să-l ajute să găsească un loc, în ciuda haosului de la baza aeriană americană de la Bagram, unde el şi Astrid să poată petrece noaptea împreună: „– Mohamed, să nu se uite nimeni, zise Kellas. Mohamed chicoteşte. – Vorbesc serios. Fără spionat. – Sigur. Sigur. Mohamed şi-a dres glasul şi a încercat să-şi stăpânească pornirea. Mm. O iubiţi pe Astrid? – Nu e treaba ta. – Ea vă iubeşte? – Iubeşte libertatea. Kellas închise ochii şi îşi frecă fruntea cu mâna stângă şi se minună de frazele idioate pe care Mohamed îl păcăli-

se să le spună. Tactica lui Mohamed era de a scoate la iveală vanitatea lui Kellas şi de a o vedea murind în lumină. Să-i pună întrebări naive. Să-l conducă spre rolul de învăţător, ştiind că nu are ce să-i înveţe pe alţii.“ Ca toţi reporterii serioşi de război, Kellas este chinuit de îndoieli despre moralitatea violenţei şi abordarea ei, mai ales pentru un public occidental bogat, care poate privi conflictul îndepărtat drept o altă formă de amuzament. La un dineu în Londra, Kellas explodează cu mânie faţă de ceilalţi invitaţi şi faţă de neputinţa lui de a-i confrunta cu realităţile războiului. Următoarea zi părăseşte Anglia, în căutarea lui Astrid. Găsind-o, ea este şi mai mult şi mai puţin decât aştepta el, şi întâi pare că nu mai are unde să se ducă. Dar întotdeauna vine un alt război, un alt loc de luptă de abordat. Curând Kellas şi Astrid se îndreaptă spre sudul Irakului, spre începutul unui conflict în care combatanţii ambelor tabere au aparatura lor personală şi o nevoie irezistibilă de a o folosi. Totuşi, în ultimele pagini tulburătoare, We are now beginning our descent ne reaminteşte că şi cea mai clară imagine poate induce în eroare. Meek ne-a spus-o deja, în multe feluri diferite, prin această meditaţie, urmărită cu claritate, asupra războiului modern, care se dovedeşte a fi atât de departe de spectacolul lui Clancy precum un Mini Cooper vintage de un Hummer mârâit. h

Accident În acest roman comic, un bărbat se învinuieşte pentru accidentul de maşină ce i-a paralizat soţia. DE JINCY WILLETT

„T

OTUL este suferinţă“, spun budhiştii, dar nu este totul tragic. Anumite lucruri sunt de-a dreptul comice, precum demonstrează Caroline Adderson în cel de-al doilea roman al său, Sitting practice (Exerciţiu de şedere), în care un bărbat cumsecade se căsătoreşte cu iubirea vieţii lui şi o paralizează pe viaţă într-un accident stupid de maşină. Soţia sa spirituală şi inteligentă, acum imobilă, e pregătită să înfrunte în scaunul cu rotile bogata procesiune a vieţii, dar învinuirea de sine paralizează soţul şi ameninţă căsnicia. Nimic din asta nu ar trebui să fie amuzant – decât atunci când interpretează personajele surprinzătoare, generos realizate ale lui Adderson. Ross, simpatic şi plinuţ, se ocupă de catering pentru filmări în Hollywood North (Vancouver, British Columbia) şi se recupe-

Cel mai recent roman al lui Jincy Willet, „The Writing Class“, va fi publicat luna viitoare în Statele Unite. FOTO: SARAH LEE

rează după o operaţie minoră la nas. El se îndrăgosteşte brusc şi serios de Iliana, asistenta medicală care îi scoate firele din nara stângă. Ross nu e vreun stoic. „Nu trebuie să sângerez“, o previne. „Ea a râs. Ca toţi ceilalţi, părea să creadă că el glumeşte.... Nu cunoştea caracterul lui Ross pe-atunci, desigur, ce năuc afectuos era, în special faţă de vulnerabilii societăţii: foste actriţe americane, bătrâni, copilaşi (mai ales copilaşi). Era SITTING PRACTICE de Caroline Adderson. 329 pag. Trumpeter Books/ Shambhala Publications. 21.95 $. un molâu; un deget împuns oriunde în el se scufunda până la a doua articulaţie“. După accident, Ross pierde din greutate, dar rămâne molâu, transformat de nevoia de căinţă şi copleşit de curajul soţiei. Cu toate că până acum s-a mândrit că este „incapabil de a învăţa“, începe ceea ce el îşi imaginează că este călătoria lui spre iz-

băvire, luptându-se cu prima sa „meditaţie în mers“ la un refugiu budist. Iniţial repugnându-i priveliştea meditatorilor, care se târau precum figuraţia din filmul Noaptea morţilor vii, se surprinde într-un moment prea conştient de sine pentru a se putea mişca. Dar când Ross în sfârşit face un pas, învaţă că „este o diferenţă între ce facem şi ce credem că facem. Între viaţa reală şi cea pe care credem că o trăim“. Devine budist, nu mai mănâncă carne, îşi vinde afacerea şi se mută la Vancouver Island, deschizându-şi o cafenea vegetariană unde el şi soţia pot lucra împreună. Îşi dedică viaţa ei. Locul este idilic, dar Iliana, acum obiect al veneraţiei mai degrabă decât al pasiunii, este neliniştită. Pe de-o parte, a fi venerată este o chestiune solitară, iar pe de altă parte, ea este încă o fiinţă sexuală: „Percepţia senzorială sub talie a fost întreruptă şi, pentru a compensa, s-a intensificat în alte locuri. Toţi senzorii plăcerii i-au migrat mai sus... Nu trebuia decât să se mângâie cu vârful unui deget de-a lungul gâtului ca să ajungă să tremure“. Ross, lovit de vi-

novăţie, distras de toate proiectele de căinţă, nu o vede. Altcineva o vede. Ross şi Iliana sunt personaje fin conturate, stratificate şi neprevăzute. Aşa este şi Bonnie, sora geamănă a lui Ross. Opusul emoţional al fratelui ei, tot întunericul opus luminii lui, ea este singurul personaj care o tratează pe Iliana la fel după accident, ca şi înainte. Este o persoană prostuţă, o narcisistă terapeutică. Toate personajele lui Adderson sunt închegate şi sunt folositoare, nu doar ca instrumente ale intrigii, ci şi ca părţi ale unui întreg stăruitor, suferind. Pentru ei, comedia bufă şi catastrofa sunt două feţe ale aceleiaşi monede, precum chiar şi acel groaznic accident lasă să se înţeleagă: o minge galbenă de tenis dispare dintr-o lovitură, blocată de mânerul rachetei, delectând jucătorii; mai târziu se rostogoleşte sub o pedală de frână, alterându-le profund viaţa. Aşa cum Ross şi Iliana învaţă fiecare separat, empatia are limitele ei. Câteodată, confruntat cu altă durere decât a ta, ar trebui să încerci să nu o mai simţi, ci pur şi h simplu să o vezi aşa cum e. 17

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

CĂRŢI ILUSTRATE

Săpt. în top

READ ALL ABOUT IT! de Laura şi Jenna Bush, ilustrată de Denise Brunkus (HarperCollins, 17.99 $) Un băiat descoperă cu surprindere că îi plac cărţile de poveşti. (Vârsta: 4 – 8)

Cărţi pentru copii Săpt. aceasta

17 mai 2008

LECTURI UŞOARE

Săpt. în top

DIARY OF A WIMPY KID: RODRICK RULES 16 scrisă şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Despre cum s-a făcut Greg de ruşine în vacanţă (află de la fratele lui mai mare, Rodrick); urmarea la Diary of a Wimpy Kid. (Vârsta: 9 – 12)

GALLOP! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder 25 (Workman, 12.95 $) Animalele par să se mişte la răsfoirea paginilor. (Vârsta: 4 – 8)

DIARY OF A WIMPY KID scrisă şi ilustrată de Jeff 55 Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Chinurile adolescenţei, în benzi desenate. (Vârsta 9 – 12)

DIRT ON MY SHIRT de Jeff Foxworthy, ilustrată de 9 Steve Bjorkman (HarperCollins, 16.99 $) Poeziile copilăriei scrise de actorul şi realizatorul TV. (Vârsta: 4 – 7)

LOCK AND KEY de Sarah Dessen (Viking, 18.99 $) O 2 liceană boemă este trimisă să trăiască alături de bogata ei soră mai mare. (Vârsta: de la 12 ani)

ALPHABET de Matthew Van Fleet (Wiseman/Simon & Schuster, 19.99 $) Un ABC safari interactiv. (Vârsta: 2 – 6)

KNUFFLE BUNNY TOO scrisă şi ilustrată de Mo Willems (Hyperion, 16.99 $) Una dintre colegele lui Trixie are un iepuraş identic cu al ei. (Vârsta: 4 – 8)

TWEAK de Nic Sheff (Ginee Seo/Atheneum, 16.99 $) 10 Amintirile unui adolescent despre dependenţa de metamfetamine. (Vârsta: de la 15 ani)

THE INVENTION OF HUGO CABRET scrisă şi ilus- 57 trată de Brian Selznick (Scholastic, 22.99 $) Un roman „în cuvinte şi imagini“; un hoţ rămas orfan trebuie să descifreze ultimul mesaj lăsat de tatăl său. (Vârsta: 9 – 12)

CITY OF ASHES de Cassandra Clare (McElderry, 17.99 $) 6 O fată trebuie să îşi urmărească tatăl în ţinutul ascuns al demonilor; continuarea la City of Bones. (Vârsta: de la 14 ani)

THIRTEEN REASONS WHY de Jay Asher (Razorbill, 4 16.99 $) Înainte de a se sinucide, o fată trimite benzi audio explicative către 13 persoane. (Vârsta: de la 14 ani)

INK EXCHANGE de Melissa Marr (HarperCollins, 16.99 $) Un tatuaj conduce o fată într-o lume paralelă. (Vârsta: de la 12 ani)

6 7

LADYBUG GIRL de Jacky Davis şi David Soman, ilustrată de David Soman (Dial, 16.99 $) Creativitatea şi hainele potrivite o ajută pe o fetiţă să se simtă mai mare. (Vârsta: de la 4 ani)

ZEN TIES scrisă şi ilustrată de Jon J. Muth 16 (Scholastic, 17.99 $) Un urs panda îşi încurajează nepotul şi pe prietenii acestuia să ajute un vecin morocănos. (Vârsta: 4 – 8)

MY DOG MAY BE A GENIUS de Jack Prelutsky, 4 ilustrată de James Stevenson (Greenwillow, 18.99 $) Poeme fantastice despre un porc în costum de baie, un sconcs la tribunal şi altele. (Vârsta: 4 – 8)

DON’T BUMP THE GLUMP! scrisă şi ilustrată de Shel Silverstein (HarperCollins, 17.99$) Prima sa serie de versuri fără sens, publicată iniţial în 1964. (Vârsta: de la 5 ani)

THE PENDERWICKS ON GARDAM STREET de Jeanne Birdsall (Knopf, 15.99 $) Patru surori intervin în viaţa amoroasă a tatălui lor; urmarea la The Penderwicks. (Vârsta: de la 12 ani)

I LOVE YOU MORE de Laura Duksta, ilustrată de Karen Keesler (Jabberwocky/Sourcebooks, 16.99 $) Iubirea unei pentru fiul ei şi viceversa. (Vârsta: 4 – 8)

THE ABSOLUTELY TRUE DIARY OF A PART27 TIME INDIAN de Sherman Alexie, ilustrată de Ellen Forney (Little, Brown, 16.99 $) Un băiat pleacă din rezervaţie la o şcoală cu copii albi. (Vârsta: de la 12 ani)

CĂRŢI BROŞATE

SERII

MASSIE de Lisi Harrison (Poppy/Little, Brown, 6.99 $) 5 O fată din Westchester îşi ia o slujbă de vară ca vânzătoare de cosmetice; un roman Clique. (Vârsta: de la 12 ani)

THE TWILIGHT SAGA de Stephenie Meyer (Megan 39 Tingley/Little Brown, ed. cartonată şi broşată) Vampiri şi vârcolaci în liceu. (Vârsta: de la 12 ani)

THE BOOK THIEF de Markus Zusak (Knopf, 11.99 $) 34 O fată salvează nişte cărţi de la o incendiere nazistă şi le împarte cu un bărbat evreu. (Vârsta: de la 14 ani)

PERCY JACKSON & THE OLYMPIANS de Rick Riordan (Miramax, ed. cartonată şi broşată) Bătălia contra unor monştri mitologici. (Vârsta: 9 – 12)

SILVERMIST AND THE LADYBUG CURSE de Gail Herman (Random House/Disney, 5.99 $) O zână devine superstiţioasă. (Vârsta: 4 – 8)

WARRIORS: POWER OF THREE de Erin Hunter (HarperCollins, doar ed. cartonată) Pisicile războinice se luptă pentru surpavieţuire într-un ţinut mitic. (Vârsta: 9 – 12)

I’D TELL YOU I LOVE YOU, BUT THEN I’D HAVE 17 TO KILL YOU de Ally Carter (Hyperion, 8.99 $) O fată din şcoala de spioni se îndrăgosteşte de un localnic. (Vârsta: de la 12 ani)

MAXIMUM RIDE de James Patterson (Little, Brown, 37 ed. cartonată şi broşată) Copiii înaripaţi încearcă să salveze lumea. (Vârsta: de la 10 ani)

BRATFEST AT TIFFANY’S de Lisi Harrison (Poppy/ 13 Little, Brown, 9.99 $) Îndrăgosteala sparge gaşca de fete din Pretty Committee; un roman Clique. (Vârsta: de la 12 ani)

FANCY NANCY de Jane O’Connor, ilustrată de Robin 13 Preiss Glasser (HarperCollins, ed. cartonată şi broşată) Viaţa paradisiacă a unei fete glamour. (Vârsta: 4 – 8)

NIM’S ISLAND de Wendy Orr, ilustrată de Kerry Millard (Yearling, 5.50 $) Când barca unui bărbat se strică, fiica lui rămâne izolată pe o insulă timp de două săptămâni cu prietenii ei animale. (Vârsta: 9 – 12 ani)

SEPTIMUS HEAP de Angie Sage (Tegen/HarperCollins, 16 ed. cartonată şi broşată) Pierdut la naştere, un băiat îşi împlineşte destinul de vrăjitor. (Vârsta: de la 9 ani)

JUST LISTEN de Sarah Dessen (Speak, 8.99 $) O fată trece în sfârşit peste incidentul care a separat-o de cea mai bună fostă prietenă. (Vârsta: de la 12 ani)

DON’T LET THE PIGEON... scrisă şi ilustrată de 17 Mo Willems (Hyperion, doar ed. cartonată) Copiii îi spun unei păsări ce nu are voie să facă. (Vârsta: 2 – 6)

MAGIC TREE HOUSE de Mary Pope Osborne, ilustrată de Sal Murdocca (Stepping Stone/Random House, ed. cartonată şi broşată) Călătoria în timp a unor copii. (Vârsta: 6 – 9)

THE SISTERHOOD OF THE TRAVELING PANTS de Ann 123 Brashares (Delacorte, ed. cartonată şi broşată) Nişte prietene împart o pereche de pantaloni magici. (Vârsta: de la 12 ani)

FABLEHAVEN de Brandon Mull (Shadow Mountain/ Aladdin, ed. cartonată şi broşată) Răul pătrunde întrun sanctuar al creaturilor magice. (Vârsta: 9 – 12)

7 8

THE CHRONICLES OF NARNIA: PRINCE CASPIAN 2 de C. S. Lewis (HarperCollins, 7.99 $) Pevensii se întorc în Narnia; legat de filmul omonim. (Vârsta: de la 8 ani)

CHOSEN de P. C. Cast şi Kristin Cast (St. Martin’s, 8.95 $) O vampiriţă află care îi sunt prietenii adevăraţi la şcoală. (Vârsta: 9 – 12)

THE MYSTERIOUS BENEDICT SOCIETY de Trenton Lee Stewart, ilustrată de Carson Ellis (Little, Brown, 6.99 $) Patru copii talentaţi într-o misiune secretă. (Vârsta: 9 – 12)

179

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna care s-a încheiat la 3 mai, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/ books. Toate cele patru liste de cărţi pentru copii apar în fiecare săptămână pe site-ul Book Review. Editorii au furnizat categoriile de vârstă pentru titlurile respective.

TBR: Din culise O, DÉSIRÉE: Acum 55 de ani, împliniţi în această săptămână, cartea de pe primul loc al topului ediţiilor cartonate de ficţiune era romanul de dragoste al lui Annemarie Selinko, Désirée, care azi e departe de a fi uitată. Bazată pe povestea vieţii lui Désirée Clary (1777-1860), care a fost odată logodnica lui Napoleon Bonaparte, cartea a fost transpusă într-un film, în care Marlon Brando interpreta rolul lui Napoleon. Iată topul Times al celor mai bine vândute cărţi din 17 mai 1953 – grup care include (greu de crezut) o colecţie a celor mai bune discursuri ale lui Adlai Stevenson: Ficţiune 1) Désirée de Annemarie Selinko. 2) The Silver Chalice de Thomas B. Costain. 3) Golden Admiral de F. van Wyck Mason. 4) Kiss Me Again, Stranger de Daphne du Maurier. 5) Prince Bart de Jay Richard Kennedy. 6) Hotel Talleyrand de Paul Hyde Bonner. 7) East of Eden de John Steinbeck. 8) Steamboat Gothic de Frances Parkinson Keyes. 9) The Caine Mutiny de Herman Wouk. 10) Zorba the Greek de Nikos Kazantzakis. Nonficţiune 1) The Power of Positive Thinking de Norman Vincent Peale. 2) Annapurna de Maurice Herzog. 3) The Silent World de Jacques Cousteau with Frederic Dumas. 4) Major Campaign Speeches de Adlai E. Stevenson. 5) Holy Bible: Revised Standard Version 6) The World and the West de Arnold Toynbee. 7) A Man Called Peter de Catherine Marshall. 8) This I Believe de Edward R. Murrow. 9) Angel Unaware de Dale Evans Rogers. 10) The Poor Man’s Guide to Europe de David F. Dodge. ÎNCREDERE ABSOLUTĂ: 40% din romanele de ficţiune vândute în America în fiecare an reprezintă romane de dragoste, iar Debbie Macomber este unul dintre starurile în ascensiune ale genului. A scris peste 150 de romane, dar abia în 2001 unul dintre ele a fost publicat în ediţie cartonată. Cel mai recent, intitulat Twenty Wishes, intră în această săptămână pe locul trei al topului de ficţiune. Macomber scrie poveşti de dragoste paşnice, în care tricotatul joacă de multe ori un rol important. De curând, i-a declarat unui reporter: „Consider că cea mai mare forţă a mea este încrederea absolută, fără limite, într-un Dumnezeu iubitor. Valorile familiale puternice sunt, de asemenea, importante, şi nu ezit să le transpun în cărţile mele“. DRAMĂ FUGITIVĂ: Primul roman al lui Tom Rob Smith, un thriller intitulat Child 44, ajunge în topul cărţilor de ficţiune la numărul 9. Romanul, despre un criminal în serie şi un poliţist din Rusia lui Stalin, a fost miza unui război al licitaţiilor la târgul de carte de anul trecut de la Londra. Drepturile de ecranizare i-au fost deja vândute lui Ridley Scott, iar Richard Price lucrează la scenariu. Marilyn Stasio a făcut recenzia cărţii Child 44 în Book Review. Consideră primele scene „statice şi în prea multe cuvinte“, însă spune că, mai apoi, „povestea se transformă în acţiune ca o dramă fugitivă“. DWIGHT GARNER

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

Ediţii cartonate Săpt. trecută

FICŢIUNE

SUNDAY AT TIFFANY’S de James Patterson şi Gabrielle Charbonnet (Little, Brown, 24.99 $) O femeie găseşte dragostea pe neaşteptate.

THE WHOLE TRUTH de David Baldacci (Grand Central, 26.99 $) Un agent secret şi un jurnalist se unesc contra unui antreprenor cu interese în declanşarea unui război.

TWENTY WISHES de Debbie Macomber (Mira, 24.95 $) O văduvă care este proprietara unei librării pe Blossom Street compune o listă cu lucrurile pe care şi-a dorit întotdeauna să le facă.

HOLD TIGHT de Harlan Coben (Dutton, 26.95 $) Reacţiile la sinuciderea unui licean zguduie o suburbie a New Jersey-ului.

Săpt. în top

Săpt. aceasta

19 mai 2008

NONFICŢIUNE

Săpt. trecută

Săpt. în top

THE REVOLUTION de Ron Paul (Grand Central, 21 $) Un manifest libertar al congresmanului de Texas, candidat republican la preşedinţie. (†)

A WOLF AT THE TABLE de Augusten Burroughs (St. Martin’s, 24.95 $) Amintirile unei vieţi alături de un tată violent.

ARE YOU THERE, VODKA? IT’S ME, CHELSEA de Chelsea Handler (Simon Spotlight, 24.95 $) Eseuri personale amuzante ale actriţei de comedie stand-up.

HOME de Julie Andrews (Hyperion, 26.95 $) Amintirile lui Andrews, din copilărie până la distribuirea în rolul Mary Poppins.

ESCAPE de Carolyn Jessop cu Laura Palmer (Broadway, 24.95 $) O fostă membră a unei secte fundamentaliste poligame îşi descrie mariajul forţat cu un bărbat mult mai bătrân.

UNACCUSTOMED EARTH de Jhumpa Lahiri (Knopf, 25 $) Povestiri despre anxietate şi experienţe transformatoare ale părinţilor bengalezi şi ale copiilor lor americani.

LADIES OF LIBERTY de Cokie Roberts (Morrow, 26.95 $) Femeile influente ale vechii Americi, de la analistul media ABC şi NPR şi autoare a cărţii The Founding Mothers.

WHERE ARE YOU NOW? de Mary Higgins Clark (Simon & Schuster, 25.95 $) O femeie caută adevărul despre fratele ei, care trăieşte, dar a dispărut.

6 7*

DEAD HEAT de Joel C. Rosenberg (Tyndale, 24.99 $) În pragul unui război mondial, teroriştii plănuiesc asasinarea unui candidat înscris în cursa strânsă pentru preşedinţie.

A REMARKABLE MOTHER de Jimmy Carter (Simon & Schuster, 22.95 $) Un omagiu pentru Lillian Carter, mama celui de-al 39-lea preşedinte american.

BEAUTIFUL BOY de David Sheff (Houghton Mifflin, 24 $) Un tată se luptă cu dependenţa fiului său de metamfetamine.

THE MIRACLE AT SPEEDY MOTORS de Alexander McCall Smith (Pantheon, 22.95 $) Al nouălea roman din seria Agenţia de Detective Nr. 1.

MISTAKEN IDENTITY de Don şi Susie Van Ryn şi Newell, Colleen şi Whitney Cerak, cu Mark Tabb (Howard, 21.95 $) Familiile a două fete ale căror identităţi au fost încurcate după un accident din 2006 îşi povestesc experienţele.

10*

A VOYAGE LONG AND STRANGE de Tony Horwitz (Holt, 27.50 $) Călătoriile unui reporter în căutarea începuturilor istoriei americane, pe care mulţi americani nu le cunosc.

THE POST-AMERICAN WORLD de Fareed Zakaria (Norton, 25.95 $) Ascensiunea Chinei şi Indiei şi distribuţia globală a puterii.

CHILD 44 de Tom Rob Smith (Grand Central, 24.99 $) Un asasin în serie din Rusia stalinistă nu poate fi prins pentru că oficial nu există.

CERTAIN GIRLS de Jennifer Weiner (Atria, 26.95 $) O fată descoperă romanul sexy şi oarecum autobiografic pe care l-a scris mama ei cu ani în urmă.

DAYS OF INFAMY de Newt Gingrich şi William R. Forstchen (Thomas Dunne/St. Martin’s, 27.95 $) O „istorie alternativă“ a consecinţelor evenimentelor de la Pearl Harbor.

QUICKSAND de Iris Johansen (St. Martin’s, 26.95 $) Sculptorul legist Eve Duncan ia urma unui asasin care susţine că i-a ucis fiica în urmă cu câţiva ani.

12*

GIRLS LIKE US de Sheila Weller (Atria, 27.95 $) Portretul unei generaţii de femei, văzute prin vieţile, epocile şi muzica lui Carole King, Joni Mitchell şi Carly Simon.

THE APPEAL de John Grisham (Doubleday, 27.95 $) Intrigi politice şi juridice generate de decizia unei instanţe din Mississippi contra unei firme de chimicale care elibera deşeuri toxice.

AMERICA’S HIDDEN HISTORY de Kenneth C. Davis (Smithsonian/Collins, 26.95 $) Episoade de la începuturile Americii, de la autorul cărţii Don’t Know Much About History.

SANTA FE DEAD de Stuart Woods (Putnam, 25.95 $) Un avocat din Santa Fe o cercetează pe fosta lui soţie imorală.

ARMAGEDDON IN RETROSPECT de Kurt Vonnegut (Putnam, 24.95 $) Douăsprezece materiale nepublicate ale scriitorului mort în 2007, despre război şi pace..

THE BRIEF WONDROUS LIFE OF OSCAR WAO de Junot Díaz (Riverhead, 24.95 $) Un American de origine dominicană din New Jersey se luptă să scape de un blestem de familie.

LIFE BEYOND MEASURE de Sidney Poitier (HarperOne, 25.95 $) Actorul dă sfaturi şi povesteşte diverse istorii sub forma unor scrisori către strănepoata sa.

16*

A PLAGUE OF DOVES de Louise Erdrich (Harper/ HarperCollins, 25.95 $) Un linşaj dintr-un oraş din North Dakota are repercusiuni peste generaţii.

16*

BONK de Mary Roach (Norton, 24.95 $) O privire amuzantă asupra ştiinţei fiziologiei sexuale.

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 3 mai, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Alegerea editorilor Cărţi recente care ne-au stârnit interesul NIXONLAND: The Rise of a President and the Fracturing of America de Rick Perlstein (Scribner, 37.50 $) Studiul extins al lui Perlstein, obligatoriu de citit, susţine că vechea moştenire a lui Nixon, care creează disensiuni, este „noţiunea că există două feluri de americani“.

BLOOD MATTERS: From Inherited Illness to Designer Babies, How the World and I Found Ourselves in the Future of the Gene de Masha Gessen (Harcourt, 25%). Decizii grele au urmat după ce Gessen a descoperit că suferă de o mutaţie genetică periculoasă.

THE BISHOP’S DAUGHTER: A Memoir de Honor Moore (Norton, 25.95 $) Episcopul din titlu este Paul Moore, un cunoscut activist liberal a cărui bisexualitate era un aspect important al sinelui său esenţial.

THE PLAGUE OF DOVES de Louise Erdrich (Harper/ HarperCollins, 25.95 $) Un roman despre un linşaj din Dakota de Nord şi efectele lui de durată asupra unui mic oraş.

THE POST-AMERICAN WORLD de Fareed Zakaria (Norton, 25.95 $) Această examinare extrem de inteligentă a puterii se concentrează mai puţin asupra declinului Americii decât asupra dezvoltării Chinei, urmate de India.

SIMON’S DREAM: THE FOG MOUND, Cartea 3 de Susan Schade. Ilustraţii de Jon Buller. (Simon & Schuster Books for Young Readers, 16.99 $; vârsta între 8 şi 12 ani). O bătălie finală împotriva Doamnei Dragon cea rea, în capitole alternante de proză şi grafică.

MYSPACE/OURPLANET: Change Is Possible, de Comunitatea MySpace cu Jeca Taudte. (Bowen Press/ HarperCollins, 12.99 $; vârsta de la 14 ani). O avertizare pe un ton îndrăzneţ asupra revoluţiei globale pentru mediu. GAME de Walter Dean Myers (HarperTeen/HarperCollins, 16.99 $; vârsta de la 12 ani). Jucătorii de baschet din Harlem se luptă să supravieţuiască atât pe teren, cât şi în afara lui. SUNRISE OVER FALLUJAH de Walter Dean Myers. (Scholastic Press, 17.99 $; vârsta de la 12 ani). Un soldat tânăr şi idealist aterizează în mortala“sală a oglinzilor“ din Irak. Recenziile complete ale acestora şi altor cărţi recent apărute se găsesc pe pagina de Internet nytimes.com/books

Raftul cu ediţii broşate THE ASSAULT ON REASON de Al Gore (Penguin, 16 $) Fostul vicepreşedinte se dă peste cap în această „evaluare efervescentă a administraţiei Bush şi a stării discursului public în America“, după cum spune Michiko Kakutani în The Times. Gore argumentează că „raţiunea, logica şi adevărul par a juca un rol dramatic diminuat în modul în care America ia acum deciziile importante“; unul din exemple este tendinţa administraţiei de a ignora sfaturile experţilor (de la generali la oameni de ştiinţă) pentru a-şi promova agenda ideologică.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

FICŢIUNE FORMAT CLASIC

Săpt. în top

Ediţii broşate Săpt. aceasta

19 mai 2008

FICŢIUNE FORMAT DE BUZUNAR

Săpt. în top

THE FRIDAY NIGHT KNITTING CLUB de Kate Jacobs (Berkley, 14 $) Un grup de femei se întâlneşte săptămânal într-o mercerie din New York.

INVISIBLE PREY de John Sandford (Berkley, 9.99 $) Detectivul Lucas Davenport găseşte legături între asasinarea unor rezidenţi bătrâni din Minneapolis şi un scandal politic.

NINETEEN MINUTES de Jodi Picoult (Washington 13 Square, 15 $) Urmările unui atac armat la un liceu dezvăluie lanţul slăbiciunilor dintr-un orăşel din New Hampshire.

THE BOURNE BETRAYAL de Eric Van Lustbader (Vision, 9.99 $) Personajul lui Robert Ludlum, Jason Bourne, are de-a face cu diabolicii terorişti islamici.

THE MEMORY KEEPER’S DAUGHTER de Kim Edwards (Penguin, 14 $) Decizia unui medic de a-şi interna într-un azil fiica nou-născută, când află că are sindromul Down, îi obsedează pe toţi cei implicaţi.

DARK NEEDS AT NIGHT’S EDGE de Kresley Cole (Pocket, 6.99 $) Fantoma unei balerine bântuie un războinic vampir într-un conac părăsit; cartea 4 din seria Immortals After Dark.

THE KITE RUNNER de Khaled Hosseini (Riverhead, 35 15.95 $ şi 14 $) Un afgan-american se întoarce la Kabul pentru a afla cum s-a descurcat un prieten din copilărie sub regimul taliban.

THE GOOD GUY de Dean Koontz (Bantam, 7.99 $) Un om obişnuit se trezeşte în mijlocul unui complot criminal.

WATER FOR ELEPHANTS de Sara Gruen (Algonquin, 13.95 $) Un tânăr – şi un elefant – salvează un circ în perioada Marii Crize.

SIMPLE GENIUS de David Baldacci (Grand Central, 9.99 $) Doi foşti agenţi secreţi cercetează uciderea unui om de ştiinţă în timp ce unul dintre ei se luptă cu proprii demoni.

THE ALCHEMIST de Paulo Coelho (HarperOne, 13.95 $) Un tânăr cioban spaniol călătoreşte în Egipt în căutarea unei comori.

THE DOUBLE AGENTS de W. E. B. Griffin şi William E. Butterworth IV (Jove, 9.99 $) O nouă carte din seria Men at War, despre agenţii SS din cel de-Al Doilea Război Mondial.

6 7

THE YIDDISH POLICEMEN’S UNION de Michael Chabon (Harper Perennial, 15.95 $) Un detectiv cercetează asasinarea vecinului său într-o reglare de conturi evreiască în Alaska.

THE WOODS de Harlan Coben (Signet, 9.99 $) Un 5 procuror trebuie să înfrunte secrete de familie când apar noi dovezi despre o dispariţie, cu 20 de ani în urmă, dintr-o tabără de vară.

LOVING FRANK de Nancy Horan (Ballantine, 14 $) O poveste a iubirii dintre Frank Lloyd Wright şi Mamah Borthwick Cheney şi a scandalului declanşat după ce şi-au părăsit familiile.

THE DARKEST NIGHT de Gena Showalter (HQN, 6.99 $) O femeie ajunge la o fortăreaţă din Budapesta, căutând ajutorul locuitorilor nemuritori şi seducători ai acesteia.

THE PILLARS OF THE EARTH de Ken Follett (New 25 American Library, 24.95 $ şi 20 $) Crimă, incendiu şi pofte trupeşti înconjoară construcţia unei catedrale.

ONE FOOT IN THE GRAVE de Jeaniene Frost (Avon, 6.99 $) Semivampira Cat Crawfield este acuzată de asasinat şi doar mentorul ei, fost iubit, o poate ajuta.

9 10

THE QUICKIE de James Patterson şi Michael Ledwidge (Grand Central, 14.99 $) Încercarea unei femei ofiţer de poliţie de a se răzbuna pe fostul soţ devine periculoasă.

10*

PANDORA’S DAUGHTER de Iris Johansen (St. 2 Martin’s, 7.99 $) O doctoriţă descoperă că e membra unei vechi familii de clarvăzători şi îi caută cartea secretelor.

MY SISTER’S KEEPER de Jodi Picoult (Washington 14 Square, 14 $) O fată îşi dă în judecată părinţii după ce află că ei vor ca ea să doneze un rinichi surorii sale.

NATURAL BORN CHARMER de Susan Elizabeth Phillips (Avon, 7.99 $) Un fundaş cunoaşte o spiritistă pe o autostradă din Colorado.

11*

THE GATHERING de Anne Enright (Black Cat/Grove, 14 $) O femeie de vârstă mijlocie încearcă să se împace cu sinuciderea fratelui ei; cartea a câştigat Man Booker Prize în 2007.

THE ATLANTIS PROPHECY de Thomas Greanias (Pocket Star, 7.99 $) Un arheolog şi un lingvist de la Vatican se întrec să dejoace un atac la adresa Americii, cheia fiind ascunsă în designul Washington, D.C.

LAND OF LINCOLN: Adventures in Abe’s America de Andrew Ferguson (Grove, 14 $) Ferguson, senior editor al The Weekly Standard, conduce un tur al mausoleelor, statuilor, caselor şi muzeelor lui Lincoln, care se încheie cu Lincoln Memorial. El îşi descrie călătoriile „în mod expert, cu un simţ discret al umorului tipic Vestului mijlociu“, scrie William Grimes în The Times, aruncând o lumină puternică asupra locului lui Lincoln în cultura americană.

FOR ONE MORE DAY de Mitch Albom (Hyperion, 12 $) Un bărbat tulburat are o ultimă şansă să ia legătura şi să îşi remedieze relaţia cu mama sa moartă.

13*

BAD LUCK AND TROUBLE de Lee Child (Dell, 6 7.99 $) Jack Reacher trebuie să descopere cine îi vânează pe membrii unei foste echipe de investigatori militari.

14*

THE OTHER BOLEYN GIRL de Philippa Gregory (Touchstone, 16 $) Povestea unei intrigi de curte cu Henric al VIII-lea, Mary şi Anne Boleyn.

THE DEVIL WHO TAMED HER de Johanna Lindsey (Pocket, 7.99 $) Iubire, pasiune şi mariaj-shopping în Regency Londra.

STRAWBERRY FIELDS de Marina Lewycka (Penguin, 14 $) Cel de-al doilea roman al lui Lewycka (după Scurtă istorie a tractoarelor în limba ucraineană) povesteşte ghinioanele uneori comice ale lucrătorilor imigranţi ucraineni şi polonezi, veniţi în Anglia la cules de fructe. Eroina sa este fiica unui profesor din Kiev, care speră să scrie Marele Roman Ucrainean.

ATONEMENT de Ian McEwan (Anchor, 14.95 $) O cro- 25 nică a dezintegrării vieţii idilice a unei familii engleze.

THE HARLEQUIN de Laurell K. Hamilton (Jove, 1 7.99 $) Vânătoarea de vampiri Anita Blake este supravegheată de un comando de vampiri.

16*

LOVE WALKED IN de Marisa de los Santos (Plume, 14 $) 10 Managera unei cafenele îşi descoperă latura maternă când cunoaşte un bărbat încântător care are o fiică de 11 ani.

16*

THE DARKEST KISS de Keri Arthur (Dell Spectra, 6.99 $) Vârcolacul Riley Jenson vânează doi ucigaşi în serie deodată.

THE ROAD de Cormac McCarthy (Vintage, 14.95 $) Un 35 tată şi un fiu călătoresc într-o Americă post-apocaliptică.

DUKE MOST WANTED de Celeste Bradley (St. 1 Martin’s, 6.99 $) O tocilară se transformă în frumoasa balului pentru a câştiga afecţiunea unui ticălos şarmant.

THE YEAR OF FOG de Michelle Richmond (Bantam Discovery, 12 $) O femeie petrece un an chinuitor căutând răspunsuri, după ce copilul de care avea grijă dispare pe o plajă din San Francisco.

STRIKE FORCE de Dale Brown (Harper/HarperCollins, 9.99 $) America trimite o flotă de avioane supersecrete spre Iran, în speranţa de a modifica evenimentele ce se petrec acolo.

19*

PEONY IN LOVE de Lisa See (Random House, 14 $) Iubire, moarte şi fantome în China secolului XVII.

INNOCENT AS SIN de Elizabeth Lowell (Avon, 7.99 $) Un bancher vizat de un criminal internaţional este ajutat de un om al cărui frate fusese ucis de acelaşi ticălos.

DIVISADERO de Michael Ondaatje (Vintage, 13.95 $) Un roman a trei vieţi intersectate: un poet francez dispărut, un chitarist ţigan şi un istoric literar care încearcă să scape de trecut.

SACRIFICE de Karen Traviss (Del Rey, 7.99 $) Jacen Solo trebuie să omoare pe cineva apropiat ca să devină lord Sith; un roman din seria Star Wars.

A TRANQUIL STAR: Unpublished Stories de Primo Levi. Tradus de Ann Goldstein şi Alessandra Bastagli (Norton, 13.95 $) Levi, al cărui deces din 1997 se presupune că a fost sinucidere, este cunoscut mai ales pentru memoriile sale impresionante, începând cu Survival in Auschwitz (1947), deşi a mai scris şi ficţiune şi poezie. Această colecţie de povestiri traduse pentru prima oară scoate la iveală măiestria sa asupra unui gen de science fiction cu o tonalitate sumbră. THE FLÂNEUR: A Stroll Through the Paradoxes of Paris de Edmund White (Bloomsbury, 12.99 $) „Flânerie este cel mai bun mod de a impune o viziune personală asupra palimpsestului Parisului“, scrie White despre plimbările sale prin oraşul în care a trăit 16 ani. Oscilând între trecut şi prezent, White ne arată ceea ce-l interesează cel mai mult – Parisul arab, Parisul homosexual, muzeele necunoscute. A citi cartea e ca şi cum „ai cădea în mâinile unui extrem de distractiv, oarecum excentric poet şi profesor hotărât să-ţi arate un Paris pe care altfel nu l-ai vedea“, scrie criticul nostru, Angeline Goreau. WHEN THE LIGHT GOES de Larry McMurtry (Simon & Schuster, 14 $) În ciuda titlului lugubru, această cărticică vesel obscenă nu conţine prea multe reflecţii asupra vârstei de mijloc sau a morţii. Duane Moore din Thalia, Texas, subiectul trilogiei care a început cu The Last Picture Show, este acum un pensionar văduv de 64 de ani. El întâlneşte o tânără de 26 de ani, specialistă în găsirea de petrol în puţurile vechi, ceea ce face şi acum. WEST FROM APPOMATTOX: The Reconstruction of America After the Civil War de Heather Cox Richardson (Yale University, 20 $) „Povestea Reconstrucţiei nu este pur şi simplu una a reconstruirii Sudului după Războiul Civil“, scrie Richardson, care predă istoria la University of Massachusetts, Amherst. În schimb, autoarea se axează pe importanţa Vestului, a cărui imagine romantică a făcut posibil ca americanii din clasa de mijloc a secolului XIX să se perceapă pe sine drept individualişti pline vigoare chiar în timp ce „foloseau noul guvern naţional în propriile lor interese“. DEPTHS de Henning Mankell. Tradus de Laurie Thompson (Vintage, 14.95 $) Protagonistul coşmarescului roman al lui Mankell nu este obişnuitul detectiv Kurt Wallander, ci un inginer de nave suedez care sondează pe ascuns modul de a pătrunde în Stockholm la începutul Primului Război Mondial. Nevoia de a-şi ascunde o aventură cu o femeie care locuia singură pe o insulă îl aruncă într-un păienjeniş de minciuni şi crime, ridicând întrebări de moralitate politică.

THE SUSHI ECONOMY: Globalization and the Making of a Modern Delicacy de Sasha Issenberg (Gotham, 15 $) „În puţine locuri sunt revelate dinamicile complexe ale globalizării atât de vizibil ca în călătoria tonului din mare până în restaurantul de sushi“, scrie Issenberg. În opoziţie cu mişcarea Slow Food, el examinează infrastructura care pune mâncarea pe tavă în calitate de exemplu al unei bune globalizări. TO MY DEAREST FRIENDS de Patricia Volk (Vintage Contemporaries, 13.95 $) Două femei de 60 de ani din Upper East Side sunt reunite de un prieten comun care le lasă amândurora un seif conţinând o scrisoare incendiară din partea unui iubit anonim, în acest „roman liniştit, care-te-face-să-te-ghemuieşti-în-fotoliu“,aşa cum îl descrie criticul nostru, Ann Hodgman. THE DARK STREETS de John Shannon (Pegasus, 13.95 $) În acest thriller întunecat, un detectiv cu experienţă din Los Angeles se găseşte în mijlocul unei confruntări dintre o grupare paramilitară de imigranţi asiatici şi autorităţile federale, în timp ce se afla în căutarea un student coreean la cinematografie care dispăruse în timp ce făcea un documentar despre „femeile ELSA DIXLER uşoare“ din Al Doilea Război Mondial.

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 3 mai, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe nytimes.com/books.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

NONFICŢIUNE

Săpt. în top

Ediţii broşate

19 mai 2008

Săpt. aceasta

Săpt. în top

11*

LONE SURVIVOR de Marcus Luttrell cu Patrick Robinson (Back Bay/Little, Brown, 15 $) Unicul supravieţuitor al unei operaţiuni a marinei în Afganistan descrie lupta, pe camarazii săi şi cum a scăpat.

EAT, PRAY, LOVE de Elizabeth Gilbert (Penguin, 67 15 $) Călătoria de un an a unei scriitoare în căutarea propriei identităţi o poartă prin Italia, India şi Indonezia.

I HOPE THEY SERVE BEER IN HELL de Tucker 31 Max (Citadel, 12.95 $) Reflecţiile unui Don Juan egocentric şi beţiv.

90 MINUTES IN HEAVEN de Don Piper cu Cecil 80 Murphey (Revell, 12.99 $) Un preot povesteşte experienţa lumii de dincolo pe care a avut-o după un accident.

I FEEL BAD ABOUT MY NECK de Nora Ephron (Vintage, 12.95 $) Eseuri oneste despre viaţa unei femei „de o anumită vârstă“.

MARLEY & ME de John Grogan (Harper, 13.95 $) Un editorialist şi soţia lui primesc lecţii de viaţă de la câinele lor nevrotic.

INTO THE WILD de Jon Krakauer (Anchor, 12.95 $) 154 Obsesia unui bărbat pentru sălbăticie sfârşeşte tragic.

THE GOD DELUSION de Richard Dawkins (Mariner, 18 15.95 $) Un cercetător de la Oxford susţine iraţionalitatea credinţei în Dumnezeu.

THE INNOCENT MAN de John Grisham (Delta, 16 $; 24 Dell, 7.99 $) Prima carte de nonficţiune a lui Grisham are ca personaj principal un om condamnat pe nedrept la moarte.

THE AUDACITY OF HOPE de Barack Obama (Three 19 Rivers, 14.95 $) Senatorul de Illinois propune ca americanii să depăşească divizarea politică.

16*

THE TIPPING POINT de Malcolm Gladwell (Back 194 Bay/Little, Brown, 14.95 $) Un studiu al epidemiilor sociale, cunoscute şi sub numele de obsesii.

ANIMAL , VEGETABLE, MIRACLE de Barbara Kingsolver cu Steven L. Hopp şi Camille Kingsolver (Harper Perennial, 14.95 $) Autorii au petrecut un an consumând mâncare din surse indigene.

DREAMS FROM MY FATHER de Barack Obama 94 (Three Rivers, 13.95 $) Senatorul povesteşte despre viaţa sa ca fiu al unui bărbat african şi al unei americane albe.

JOHN ADAMS de David McCullough (Simon & Schuster, 20 $) O biografie a primului vicepreşedinte şi al doilea preşedinte al Statelor Unite.

INFIDEL de Ayaan Hirsi Ali (Free Press, 15 $) Amintirile avocatului de origine somaleză care apără emigrante musulmane.

THE OMNIVORE’S DILEMMA de Michael Pollan 36 (Penguin, 16 $) Urmărind hrana de la sursă până în farfurie, un jurnalist vorbeşte despre apetit şi conştiinţă.

MERLE’S DOOR de Ted Kerasote (Harvest, 15 $) Lecţii de la un câine liber cugetător: un omagiu al scriitorului pentru labradorul excentric pe care l-a adoptat.

UNDER THE BANNER OF HEAVEN de Jon Krakauer (Anchor, 14.95 $) Implicaţiile asasinării unei femei de către doi fundamentalişti mormoni.

I WAS TOLD THERE’D BE CAKE de Sloane Crosley 5 (Riverhead, 14 $) Eseuri amuzante ale unui tânăr newyorkez.

Săpt. în top

Săpt. aceasta

THREE CUPS OF TEA de Greg Mortenson şi David Oliver Relin (Penguin, 15 $) Un fost alpinist clădeşte şcoli în Pakistan şi Afganistan.

Sfaturi, Cărţi practice şi Diverse Săpt. aceasta

EDIŢII CARTONATE

THE LAST LECTURE de Randy Pausch cu Jeffrey Zaslow (Hyperion, 21.95 $) După ce a aflat că are cancer în fază terminală, un profesor de la Carnegie Mellon îşi împărtăşeşte gândurile despre importanţa „profitării de fiecare clipă“.

JUST WHO WILL YOU BE? de Maria Shriver (Hyperion, 14.95 $) Mesajul lui Shriver: „Nu contează ce faci în viaţă. Contează cine eşti“.

THE SECRET de Rhonda Byrne (Atria/Beyond Words, 69 23.95 $) Legea atracţiei ca o cheie pentru a obţine ceea ce vrei.

EDIŢII BROŞATE

Săpt. în top

A NEW EARTH DE ECKHART TOLLE (DUTTON, 24.95 $) Un maestru spiritual ne învaţă să fim toleranţi ca să evităm conflictele şi suferinţa.

HUNGRY GIRL de Lisa Lillien (St. Martin’s Griffin, 1 17.95 $) Reţete pentru burger, nachos, pizza, bezea, inele de ceapă şi alte feluri „vinovate“ – dar fără vinovăţie.

THE POWER OF NOW de Eckhart Tolle (New World 29 Library, 14 $) Un ghid pentru dezvoltare personală şi iluminare spirituală.

THE SOUTH BEACH DIET SUPERCHARGED de 1 Arthur Agatston cu Joseph Signorile (Rodale, 25.95$) Un ghid pentru slăbire rapidă.

WHAT TO EXPECT WHEN YOU’RE EXPECTING 359 de Heidi Murkoff şi Sharon Mazel (Workman, 14.95 $) Sfaturi pentru viitorii părinţi. (†)

THE ONE MINUTE ENTREPRENEUR de Ken Blanchard, Don Hutson şi Ethan Willis (Currency / Doubleday, 19.95 $) O parabolă care include sfaturi din viaţa reală pentru pornirea unei afaceri. (†)

SKINNY BITCH de Rory Freedman şi Kim Barnouin 43 (Running Press, 13.95 $) Sfaturi din lumea modelingului pentru o dietă vegan.

HARMONIC WEALTH de James Arthur Ray cu Linda Sivertsen (Hyperion, 24.95 $) Cum să creezi viaţa pe care o vrei prin bogăţie financiară, mentală, fizică şi spirituală. (†)

GORGEOUSLY GREEN de Sophie Uliano (Collins/ 2 HarperCollins, 16.95 $) Cum să duci un trai ecologic fără să-ţi compromiţi stilul personal.

YOU: THE OWNER’S MANUAL de Michael F. Roizen şi Mehmet C. Oz cu Lisa Oz şi Ted Spiker (Collins/HarperCollins, 26.95 $) O ediţie actualizată şi extinsă a ghidului de sănătate.

MARTHA STEWART’S COOKIES de Martha 8 Stewart Living Magazine (Clarkson Potter, 24.95 $) Editorii revistei împărtăşesc 175 de reţete şi variante.

THE 4-HOUR WORKWEEK de Timothy Ferriss (Crown, 19.95 $) Cum să îţi restructurezi viaţa ca să nu fie totul legat doar de muncă.

HELLO, CUPCAKE! de Alan Richardson (Houghton Mifflin, 15.95 $) Creaţii amuzante, îngrozitoare, jucăuşe şi sofisticate cu ingrediente pe care le găsiţi la orice magazin alimentar.

YUM-O! de Rachael Ray (Clarkson Potter, 22.50 $) O carte de bucate pentru copii şi părinţi.

THE FIVE LOVE LANGUAGES de Gary Chapman 45 (Northfield, 13.99 $) Cum să-ţi comunici iubirea astfel ca partenerul tău să înţeleagă.

A CIVILIZATION OF LOVE de Carl Anderson 6 (HarperOne/HarperCollins, 19.95 $) Cum pot „schimba catolicii tonul“ culturii moderne pe baza lecţiilor papilor Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea. (†)

GO GREEN, LIVE RICH de David Bach cu Hillary 3 Rosner (Broadway, 14.95 $) 50 de feluri în care să economiseşti bani în timp ce îţi faci banii şi viaţa eco. (†)

Roman poliţist

Marilyn Stasio

Moarte la Veneţia Justiţia oficială este arbitrară în superbele, dar profund melancolicele proceduri ale poliţiei veneţiene descrise de Donna Leon, iar însărcinarea detectivului din carte, Commissario Guido Brunetti, nu este atât să soluţioneze o crimă, cât să găsească o cale de a suporta durerea şi oroarea acesteia. THE GIRL OF HIS DREAMS (FATA VISURILOR SALE)

(Atlantic Monthly, 24 $), a şaptesprezecea carte din această serie excelentă, reafirmă tematica lui Leon cu mai multă intensitate ca de obicei, începând cu înmormântarea mamei lui Brunetti şi tristele lui gânduri în legătură cu natura efemeră a vieţii. Când începe să cugete despre pieţele în aer liber care dispar încet din Veneţia, vocea raţionalei sale soţii îl scoate din această stare. Dar unele schimbări sociale nu sunt la fel de uşor de ignorat, iar atunci când o copilă cu părul auriu este pescuită dintr-un canal – cu trupul infectat de boli venerice şi având asupră-i bijuterii furate –, Brunetti este aruncat abrupt în contact profesional cu bandele de ţigani care au tabăra în Treviso şi-şi trimit copiii la Veneţia să „lucreze“ ca hoţi. Unul dintre aspectele cele mai satisfăcătoare ale seriei este felul în care Leon examinează fiecare caz criminalistic dintr-o multitudine de unghiuri. Directivele asupra „sensibilităţii multiculturale“ pe care le selectează superiorul lui Brunetti dintr-o conferinţă internaţională, chiar dacă protejează „extracomunitari“ ilegali din naţiunile lumii a treia, par să nu se aplice copiilor ţigani. Iar oprobriul iscat atunci când un tânăr încearcă să-şi cedeze patrimoniul unei secte creştin-evanghelice ar putea fi privit ori ca prejudiciu religios, ori ca un cinism sănătos în privinţa vindecătorilor spirituali. Dar în timp ce Brunetti e dispus să dezbată astfel de probleme cu soţia sa, cu un preot şi cu un coleg sceptic, el însuşi e mereu influenţat de factorul uman – în acest caz, faţa angelică a fetei moarte, care-i bântuie visele. Prin urmare, cum reacţionează acest poliţist cinstit când viaţa nu e corectă, iar justiţia e o glumă? Va face o scurtă vizită la tabloul Răstignirii al lui Tintoretto, pentru ca aceasta să-i amintească de „neputinţa celor morţi“. Va reciti Troienele, recunoscându-şi propria voce în lamentările Hecubei pentru fiul ei. Se va bucura de o plimbare primăvăratică prin oraş şi-şi va găsi puterea în familia şi în propriul său cămin. Şi deşi pare surprins atunci când soţia sa atât de independentă 22

îl numeşte scutul ei „împotriva sentimentului că totul e un haos înspăimântător şi că nu există speranţă pentru nici unul dintre noi“, cititorii care aşteaptă putere şi integritate de la un detectiv vor fi de acord cu ea din toată inima. SEVERANCE PACKAGE (PACHETUL DESPĂRŢIRII) (St.

Martin’s Minotaur, broşat, 13.95 $) de Duane Swierczynski este interpretată ca o variantă extremă a show-ului Survivor, cu Uma Thurman în rol principal şi regizată

În cel mai recent roman poliţist al Donnei Leon, trupul unui copile de ţigani cu părul auriu este pescuit dintr-un canal. de Quentin Tarantino. Şi „interpretată“ pare cuvântul corect pentru această poveste cinetică, ce nu se opreşte niciodată din clipa în care primul angajat al Murphy, Knox & Associates se dă jos din pat pentru o întâlnire specială de sâmbăta, a managerilor. Cei care supravieţuiesc pentru a ajunge la sala de conferinţă, la etajul 36 al unui zgârie-nori din Philadelphia, descoperă repede că sunt captivi – şi că sunt cu toţii pe lista morţii. Puţine dintre potenţialele victime sunt tocilarii corporatişti ce par a fi, iar unii sunt mai interesanţi ca alţii, dar construcţia personajelor nu este scopul acestui spectacol supraalimentat. Acţiunea este scopul – prin izbucniri macabre de violenţă administrate cu extremă cruzime şi isteţime uimitoare. Există chiar şi un sens în acest dezastru (părţile cele mai oribile comise, apropo, de tinere atrăgătoare) ce transmite furia subliminală şi panica oamenilor care lucrează în birouri aflate în

clădiri înalte de birouri şi cărora li se pare că aud avioane apropiindu-se. Ca Provincetown însuşi, THE FISHER BOY (BĂIATUL PESCAR) (Poisoned Pen, 24.95 $), un roman de debut de Stephen Anable, care se desfăşoară în această staţiune Cape Cod, este ţipător şi strident – şi mult prea exagerat. Nu e suficient că locul a fost invadat de o sectă evanghelistă militaristă. Străzile gem, de asemenea, de copiii ameninţători ai unui cult care cultivă legume şi fructe uimitoare şi se inspiră după străvechea cultură nordică. Intriga supraaglomerată face loc pentru o crimă şi pentru sex pe plajă, şi pentru o crimă din ură, şi pentru sex în saună, şi pentru un viol şi pentru suficiente petreceri. Mark Winslow, un tânăr cu probleme paterne, narează chiar şi cele mai exotice întâmplări cu o surprinzătoare lipsă de umor, mai ales pentru cineva care joacă într-o trupă de comedie. Dar Anable a conferit celui mai zelos detectiv al său un sentiment de mirare la frumuseţea Cape-ului şi o capacitate rară de a purta conversaţii serioase cu oamenii trişti, răniţi. E o voce care merită auzită din nou. Vânzătoare prin telefon. Îngrijitoare de câini. Vânzătoare într-un magazin de rochii. Elaine Viets a avut câteva profesii ingrate, dar toate pentru o cauză bună – documentare pentru seria ei de romane poliţiste Dead-End Job, cu Helen Hawthorne ca protagonistă, o fostă directoare de companie care se ascunde de fostul ei soţ hrăpăreţ de când a rămas fără nimic, după un aranjament păgubos de divorţ. Menţinându-şi o vizibilitate scăzută în CLUBBED TO DEATH (CIOMĂGIT PÂNĂ LA MOARTE) (Obsidian, 21.95 $), Helen se umileşte în departamentul de „relaţii cu clienţii“ al unui club de ţară odată exclusivist, din sudul Floridei, care se îngrijeşte acum de „avocaţi excluşi din barou, bătăuşi de soţii, narcomani“ şi alte lepădături înstărite. Viets coace o intrigă suficient de inteligentă, implicându-l pe dezgustătorul „fost“ al lui Helen, rescos la suprafaţă ca soţ al unei văduve bogate ce a îngropat atâţia bărbaţi, încât e cunoscută ca Văduva Neagră. Dar adevărata satisfacţie se găseşte în observarea membrilor clubului în cele mai rele momente ale lor, hărţuind servitorii clubului cu pretenţia imperioasă „Ştii cine sunt eu?“. La care cel mai cinstit răspuns, deşi nerostit, trebuie să fie: „Da, doamnă... sunteţi încă o bogătană nesimţită“. h ILUSTRAŢIE DE WES DUVALL

Visuri şi dezastre Aceste eseuri se concentrează pe prăpastia dintre speranţă şi realitate. DE JASCHA HOFFMAN N timpul lungilor călătorii cu autobuzul, David Samuels obişnuia să imite un fals accent sudist şi să le spună străinilor că fusese educat în tabere militare şi nu în gospodăria de evrei ortodocşi din Brooklyn, unde crescuse. „Era ceva înspăimântător în legătură cu uşurinţa cu care am devenit o nouă persoană, un personaj ficţi-

ONLY LOVE CAN BREAK YOUR HEART

de David Samuels. 372 pag. The New Press. 26.95 $. onal“, scria el. „Mă simţeam rece înăuntru şi detaşat de propriul meu trup“. În cele din urmă, a început să asculte cu mai mare atenţie poveştile tovarăşilor săi de drum, petrecând mare parte din ultimii zece ani pe drum, pentru Harper’s şi The New Yorker, insinuânduse în vieţile unei stranii secţiuni transversale a Americii: şarlatani şi fugari, radicali şi vedete rap, narcomani şi politicieni. Acum avem prima sa colecţie de jurnalism de dimensiuni întinse, un tribut adus tradiţiilor americane gemene ale inventării de sine şi autoamăgirii. Cartea abundă în scene din punctele vulnerabile ale naţiunii, incluzând un aruncător de baseball ratat al echipei Red Sox din Montreal, o familie de experţi în demolări, angajaţi să pună la pământ un cazinou

Jascha Hoffman scrie frecvent pentru Nature şi The Times.

din Las Vegas, şi un congres din California gemând de comişi voiajori, prinşi în capcana unui joc piramidal. Ce au toţi aceşti oameni în comun, după cum explică Samuels în eseul care dă titlul cărţii, despre pariorii de la o cursă de ogari din Florida, e o versiune a „ideii demonstrată ca greşită şi uneori destul de periculoase, potrivit căreia dacă încerci din greu şi crezi în tine, legile hazardului vor fi suspendate“. Sursa tragediei şi a umorului de aici este prăpastia adâncă dintre visele care-i împing pe aceşti oameni înainte şi dâra de dezastre lăsată în urmă. În nordul statului New York, un promotor de concerte îşi înfăţişează viziunea delicată despre Woodstock 1999 unde, de fapt, tinerii se vor revolta după ce vor campa în propriile lor deşeuri. În Minnesota acoperită de zăpadă, Samuels descoperă narcomani care apelează la o putere superioară pentru a împiedica următoarea recidivă, la fel cum o maimuţă dintr-un laborator apropiat loveşte de o mie de ori o pârghie pentru o singură doză de cocaină. Portretele care se nasc sunt exhausive şi adesea aspre, dar există ceva delicat în metoda lui Samuels. În poveştile sale, curgerea aleatorie a evenimentelor ia o semnificaţie reală, permiţându-ne să vedem ce este ascuns sub masca evidenţei şi să auzim ce nu este spus. Are o parte din darul lui Joan Didion în a coji straturile până este demascată o înşelăciune. Dar chiar şi printre cele mai nestatornice personaje pare să caute pe cineva în care să se încreadă. După atacurile din 11 septembrie, Samuels a început să caute zadarnic oameni oneşti în funcţii publice, mai întâi la Pentagonul bombardat,

unde a găsit reporteri vociferând în faţa unui Donald Rumsfeld încrezut, aflat în zorii „războiului împotriva terorismului“, apoi la un banchet mercenar de strângere de fonduri pentru campania din 2004 a lui Bush în Texas. Dar rezultatele sunt mult mai bogate când îşi întoarce ochiul exigent în interior, într-un remarcabil eseu al propriei evoluţii dintr-o singurătate copilăroasă către sanctuarul unei noi căsătorii, împachetată inteligent într-un tur al cartierului său din Brooklyn, în lunile de după atacuri. „Era de parcă cenuşa turnurilor ne fertilizase cartierul“, scrie el. În cealaltă carte recentă a sa, The Runner, o versiune extinsă a ingeniosului său articol din The New Yorker, plin de suspans, despre un hoţ de biciclete care a intrat prin înşelăciune la Princeton, Samuels scrie că, la un deceniu după ce impostorul a fost demascat, a ieşit din nou la lumină în Colorado, pornit pe obişnuita sa combinaţie de înşelăciune şi hoţie. Poate n-ar trebui să fim surprinşi, atunci, că autorul face o demonstraţie similară de apariţie-dispariţie în introducere, anunţând mai întâi că această antologie va servi drept „ultimul meu rămas bun pentru industria muribundă care mi-a plătit facturile“ apoi că „voi continua să scriu pentru reviste“, pentru că „nu cunosc un alt fel de viaţă“. Este o manevră suficient de elastică a unui strălucit reporter care a făcut o carieră din a observa „talentul nostru naţional pentru autoiluzionare şi pentru a ne construi pe noi înşine din nimic“, cum spune el, „ceea ce de fapt e cam acelaşi lucru h cu a crede în viitor“.

Doug Loizeaux la lucru. Afacerea cu demolări a familiei sale e subiectul unuia dintre eseurile lui David Samuels. FOTO: DANNY JOHNSTON/ASSOCIATED PRESS

Scrisoare din Trinidad David Shaftel

O insulă dispreţuită acă măsura succesului unui scriitor e mânia pe care o provoacă, atunci V.S. Naipaul are un succes spectaculos în Trinidad. În această insulă, care e o ţară independentă cu o populaţie de puţin peste un milion de oameni, există sentimentul larg răspândit că scriitorul şi-a repudiat patria prin descrierile defavorabile din cărţile sale şi prin seria de remarci tăioase pronunţate de-a lungul timpului. „Istoria se construieşte în jurul realizărilor şi al creaţiei, iar nimic n-a fost creat în Antile“, scria Naipaul în The Middle Passage (1962) – primul semn că n-avea de gând să joace rolul patriotului mândru de ţara lui. O jignire mai recentă s-a produs în 2001, când Naipaul a omis să facă orice referire la Trinidad în comunicatul său de presă iniţial de după câştigarea Premiului Nobel, scăpare în care mulţi au văzut o renegare intenţionată. Iar anul trecut, în timpul unei vizite sponsorizate de Universitatea Indiilor Occidentale, Naipaul s-a ridicat cu vârf şi îndesat la înălţimea reputaţiei sale de persoană irascibilă, atrăgându-şi criticile presei după ce s-a răstit la un grup de eleve dintr-un liceu hindus pentru fete. În cele aproape şase decenii de când Naipaul a plecat în Anglia, relaţia lui cu ţara natală a luat forma unei căsnicii nereuşite, în care Trinidad îl provoacă pe Naipaul s-o respingă, iar el îi face pe plac. Întrebaţi despre Naipaul, localnicii dinTrinidad nu se vor referi mai întâi la cărţile lui, deşi acestea sunt foarte citite în şcolile de pe insulă, ci la ideea că scriitorul a întors spatele ţării lui. „E cam ostil faţă de originea sa trinidadiană“, mi-a spus un ghid turistic, proprietarul unui bar, atunci când l-am rugat să-mi arate casa bătrânească a lui Naipaul. Alţii s-au exprimat cu mai puţină diplomaţie: „Detestă Trinidad“ era un refren obişnuit. Georgia Popplewell, o bloggeriţă populară care emite prin podcast la Radioul Liber din Caraibe, şi-a măsurat mai bine cuvintele. „Există o componentă de dispreţ“ din partea lui Naipaul, mi-a zis ea. „E ca şi cum o parte din el s-ar împotrivi să recunoască valoarea lucrurilor de aici“. Nu că foarte mediatizata călătorie a lui Naipaul în ţara natală, în aprilie 2007 – prima lui vizită oficială în peste 15 ani – ar fi fost complet neprietenoasă. La un eveniment, Naipaul a citit din Miguel Street, romanul său de tinereţe despre viaţa în Port of Spain. „Manifesta o anumită generozitate în lectura din acea carte“, mi-a spus Popplewell. Însă lucrurile au luat-o razna după vizita la liceul de fete, unde Naipaul le-a tăiat-o brusc elevelor, zicând că întrebările lor erau „banale“ şi că demonstrau astfel că literatura nu e de nasul copiilor. Ca şi cum ar fi aşteptat momentul potrivit, publicaţia The Trinidad and Tobago Express a scos un editorial anti-Naipaul în care îi critica purtarea de la liceu şi deplângea din nou „suferinţa provocată multora dintre admiratorii săi“ prin ignorarea ţării în comunicatul de presă prezentat la câştigarea Nobelului. Naipaul a venit înarmat cu propria sa versiune a poveştii. În timpul unui interviu filmat cu Bhoendradatt Tewarie, vicerector la Universitatea Indiilor Occidentale, scriitorul – îmbrăcat numai bine pentru tropice, în pulover pe gât şi jachetă – a întors foaia, plângându-se că, în mare parte, „n-a existat nici o apreciere sau percepere“ a lui de când a plecat din Trinidad. Ceea ce nu e întocmai adevărat: Naipaul a fost decorat cu ordinul Crucea Trinidad, cea mai înaltă distincţie a ţării, în 1990. Apoi Naipaul i-a spus lui Tewarie că a rămas „încântat“ şi „emoţionat“ de pregătirile făcute pentru vizita lui – într-adevăr, s-a înduioşat numai când Tewarie i-a menţionat primele romane din Trinidad. Însă a apărat evoluţia literară care l-a dus departe

cui şi a aruncat de la fereastră o farfurie de linte în capul unuia dintre fiii preferaţi ai soacrei sale, şefa dominantei familii Tulsi, de membrii căreia dl. Biswas îşi râdea spunându-le „zei“. Surendranath Capildeo, vărul lui Naipaul şi proprietarul casei, a recunoscut că o parte din familie s-a simţit ofensată de descrierea făcută în Mr. Biswas. „Există multă amărăciune nemărturisită“, a declarat el. „De pildă, tata a fost foarte jignit de faptul că i s-a spus zeu“. Capildeo mi-a zis că îl deranjează că lumea încă mai crede că acea casă este „casa lui Naipaul“, în vreme ce o parte din numeroasa lor familie pretinde că Naipaul nici măcar n-a trăit vreodată acolo (idee contestată în biografia autorizată a lui Naipaul – The World Is What It Is, scrisă de Patrick French şi recent publicată în Marea Britanie). „V.S.

David Shaftel a scris recenzii de carte pentru The New York Times şi The Financial Times. FOTO: ISRAEL SHENKER/THE NEW YORK TIMES (1970)

Întrebaţi despre V. S. Naipaul, localnicii din Trinidad se referă adesea nu la cărţile lui, ci la convingerea lor că scriitorul le-a lăsat baltă ţara.

de ţara natală. Unii „oameni foarte nesăbuiţi“, a declarat el, regretă că n-a rămas la decorul şi stilul primelor sale romane, „însă nu puteam face asta pentru că epuizasem acel filon“. Există o dimensiune rasială în receptarea lui Naipaul în Trinidad, unde 40% din populaţie e de origine afro-caraibiană, iar aproape 40% dintre locuitori provin din Asia de Sud-Est, aceştia din urmă fiind urmaşi ai muncitorilor din India angajaţi să lucreze în Trinidad pentru a compensa lipsa de de mână de lucru de după abolirea sclaviei în Imperiul Britanic, în 1834. „Indo-trinidadienii sunt mai dispuşi să se intereseze de Naipaul, să se identifice cu el, să vrea să-l revendice“, scria într-un e-mail Jeremy Taylor, editorul publicaţiei trinidadiene Caribbean Review of Books. „Afro-trinidadienii probabil că se şi simt mai jigniţi de ifosele lui“. Naipaul a stârnit puternice controverse de-a lungul timpului, din cauza descrierilor deloc măgulitoare ale negrilor, începând cu zugrăvirea critică a afrocaraibienilor în primele pagini din The Middle Passage. Într-o recenzie lungă şi adesea sarcastică a celui mai recent volum de eseuri ale lui Naipaul, A Writer’s People, publicată în The Caribbean Review, se deplângea „verdictul marelui scriitor“ cum că „Locuitorilor din Indiile Occidentale le lipseşte mentalitatea glacială de care e nevoie într-o lume postcolonială“. Reacţiile divizate faţă de Naipaul se aplică până şi în cazul familiei lui, după cum am descoperit la vizitarea Lion House, surogatul de clădire indiană unde Naipaul şi-a petrecut copilăria, în sânul unei familii numeroase. Naipaul a descris-o în cartea A House for Mr. Biswas sub numele de Hanuman House, care se ridica „precum o fortăreaţă albă străină“ în Chaguanas, oraşul majoritar indo-trinidadian din fostul teritoriu producător de zahăr din inima ţării. Casa se află într-o primă fază de restaurare, iar distinsul personaj comemorat pe placa de pe faţadă nu e Sir Vidia, ci Pundit Capildeo, bunicul matern al lui Naipaul, care a ajuns în Trinidad ca funcţionar angajat prin contract în 1894 şi a devenit ulterior învăţat hindus şi şef al unei puternice familii de moşieri. Casa nu e deschisă publicului, dar un paznic m-a condus până la fostul magazin de la nivelul străzii şi la „lunga odaie“ de deasupra, unde Dl. Biswas – inspirat din figura tatălui lui Naipaul, Seepersad – îşi atârna toate hainele într-un singur

Naipaul este unul dintre nenumăraţii oameni care au plecat din casa asta“, mi-a spus Capildeo, un avocat remarcabil, într-un interviu telefonic, subliniind faptul că acea casă a fost un centru important al erudiţilor hinduşi. (Naipaul a refuzat interviul propus în vederea realizării acestui articol). Casa lui Naipaul din St. James, o suburbie din Port of Spain, e un reper literar mai potrivit, mi-a zis Capildeo. Un cub neinteresant din punct de vedere arhitectural, această construcţie i-a servit drept model scriitorului pentru casa pe care Dl. Biswas a cumpărat-o ca să se desprindă de familia Tulsi şi este totodată casa în care Naipaul a trăit în anii dinainte să plece la Oxford, în 1950. Clădirea e restaurată cu intermitenţe, prin finanţare de la stat, pentru a reveni la aspectul din acea perioadă şi pentru a fi transformată într-un centru pentru cărturarii invitaţi. Face „parte din moştenirea literară a statului Trinidad“, mi-a spus Ken Ramchand, profesor emerit de literatură la Universitatea Indiilor Occidentale şi fondator al societăţii Prietenii dlui Biswas, care a iniţiat lucrările de restaurare. Tot el mi-a mai spus şi că i-ar plăcea să vadă această casă legată cumva de Lion House, însă că se ciocneşte încă de rezistenţa lui Capildeo. În 1951, Naipaul, în vârstă de doar 18 ani, le scria din Oxford celor rămaşi acasă, lăudându-se că articolul lui pentru o revistă studenţească îi „provocase atâtea probleme“ unui reprezentant al Partidului Comunist Britanic încât membrii partidului îl sunaseră pe redactorul şef să-l ia la înjurături. Scrisoarea, publicată ulterior în volumul Between Father and Son (2000), se încheia astfel: „Cred că un om îşi face relatarea bine doar atunci când lumea începe să-l urască“. În răspunsul trimis atunci, Seepersad Naipaul îşi corecta fiul, spunând: „Un om îşi face bine treaba atunci când lumea începe să-l placă“. Şi-a îndemnat fiul să scrie cu înţelegere, „asta neîmpiedicându-ne să scriem adevărul“ – sfat pe care V. S. Naipaul, acum în vârstă de 75 de ani, l-ar putea aprecia serios. În interviul său, Tewarie l-a întrebat cu mare grijă pe Naipaul despre fascinaţia sa faţă de „societăţile formate doar pe jumătate“, iar scriitorul i-a răspuns: „Există anumite locuri, locuri mici care n-au aproape nici o istorie demnă de a fi menţionată... care au fost lăsate pe lume. Sunt mici, iar popoarele lor nu sunt complet educate“, ceea ce face ca acele societăţi să se confrunte cu o gamă unică de probleme. În opera lui – a insistat Naipaul – a încercat întotdeauna să fie omenos, dar fidel adevărului, să scrie fără intenţia de a provoca suferinţă. Aşa stând lucrurile, a adăugat el, „dacă oamenii vor să tragă concluzii h nereale din ceea ce am scris, asta-i treaba lor“. 24