NYTBR 18 | 26 mai 2008 by Editura Univers

Preţ: 9,9 lei (ziar + carte)

May 25, 2008

Ediţia în limba română, nr. 18 – 26 mai 2008

ILUSTRAŢIE DE JI LEE

Sânge şi curaj BLACK FLIES de Shannon Burke. 185 pag. Soft Skull Press. 14.95 $.

La începutul anilor 1990, dezorientat în urma despărţirii de prietena sa, Shannon Burke a plecat din New Orleans (unde lucra într-o librărie), s-a mutat la New York şi a intrat într-un echipaj de ambulanţă. A fost atras de medicina de urgenţă parţial din cauza unui sentiment de vinovăţie, după cum a explicat el ulterior unui prieten paramedic. Pe când trăia în Cartierul Francez, a dat la un moment dat peste o turistă împuşcată în cap, pe care nu a putut-o ajuta. „Mă gândeam că ar fi trebuit să ştiu măsurile de prim

V ICTOR S . NAVAS K Y D E S P R E WIL L I A M F. B U C K L E Y J R.

PAGINA 6

de Liesl Schillinger ajutor“, îşi aminteşte el. „De parcă aş fi putut s-o salvez“. Plecarea lui Burke spre Manhattan a fost un fel de test personal pentru că s-a gândit că acesta „ar fi locul extrem în care să încerce“. În primii cinci ani a lucrat în echipajele ambulanţelor municipale, mai întâi ca tehnician medical de urgenţă, apoi ca paramedic la Staţia 18, pe Strada 136, vizavi de Spitalul Harlem şi a văzut orori inimaginabile. Inimaginabile, dar nu inexprimabile. În două romane mistuitoare şi cu încărcătură morală – Safelight, publicat în 2004, şi noul Black Flies (Muşte negre) – Burke se luptă cu semnificaţia – şi lipsa de raţiune – a suferinţelor şi eşecurilor umane la care a fost martor. Continuare în pagina 5

CATH L E E N SC H I N E DESPRE AL EK SANDAR H EM ON PAGINA 13

Editorial

26 mai 2008

Ficţiune & Poezie 1

MCMAFIA: A Journey Through the Global Criminal Underworld de Misha Glenny Recenzie de Peter Robb

CAN’T REMEMBER WHAT I FORGOT:

The Good News From the Front Lines of Memory Research de Sue Halpern Recenzie de Kyla Dunn

THE LAZARUS PROJECT

de Aleksandar Hemon Recenzie de Cathleen Schine 14

NO WAY HOME:

A Dancer’s Journey From the Streets of Havana to the Stages of the World de Carlos Acosta Recenzie de Jennifer Balderama 4

PANTHER SOUP:

Online

Travels Through Europe in War and Peace de John Gimlette Recenzie de Craig R. Whitney

FLYING HIGH:

Remembering Barry Goldwater de William F. Buckley Jr.

REDISCOVERING JACOB RIIS:

Exposure Journalism and Photography in Turn-of-the-Century New York de Bonnie Yochelson and Daniel Czitrom Recenzie de Matthew Power

GOVERNESS:

The Lives and Times of the Real Jane Eyres de Ruth Brandon Recenzie de Susann Cokal

THE BIG SQUEEZE:

Tough Times for the American Worker de Steven Greenhouse Recenzie de Robert H. Frank

Nonficţiune 3

THE BIN LADENS:

An Arabian Family in the American Century de Steve Coll Recenzie de Christopher Caldwell

SLEEPING IT OFF IN RAPID CITY:

Poems, New and Selected de August Kleinzahler Recenzie de Stephen Burt 13

BLACK FLIES

de Shannon Burke Recenzie de Liesl Schillinger 11

Majoritatea romanelor lui Cathleen Schine – de la primul, Alice in Bed, publicat în 1983, până la cel mai recent, The New Yorkers, recent apărut în ediţie cartonată – sunt nişte cercetări însufleţite ale complexităţii sociale a stilului de viaţă modern din America. Aşadar, cititorii pot fi surprinşi să afle că Schine aspira odată la statutul de istoric medieval şi că, după cum mărturiseşte într-un e-mail recent, acum „citeşte aproape în mod obsesiv atât istoria secolului XIX, cât şi romane scrise în secolul XIX“, deşi este „dezamăgită în mod inevitabil de romanele istorice“ a căror acţiune se desfăşoară în această perioadă. Aşadar, a abordat cu mare curiozitate noul roman al scriitorului bosniac Aleksandar Hemon, The Lazarus Project, făcându-i recenzia pe care o puteţi citi la pagina 13. Era nerăbdătoare să vadă cum va aborda Hemon, „un scriitor ale cărui lucrări sunt plasate într-un mod atât de real şi conştient într-o lume contemporană în continuă schimbare politică şi socială“ şi intriga sa duală – poveştile unui imigrant bosniac din zilele noastre şi ale predecesorului din secolul XIX care-l fascinează, un personaj istoric controversat, Lazarus Averbuch, ucis în timp ce încerca să-l atace pe şeful poliţiei din Chicago. „Întotdeauna plin de surprize“, observă Schine, „Hemon a reuşit să facă acest lucru într-un mod reconfortant de direct şi îndrăzneţ: a povestit, pur şi simplu, întâmplarea“. Editorii

Eseu

STRICTLY RIGHT:

William F. Buckley Jr. and the American Conservative Movement de Linda Bridges and John R. Coyne Jr. Recenzii de Victor S. Navasky 7

U.S. VS. THEM:

How a Half Century of Conservatism Has Undermined America’s Security de J. Peter Scoblic Recenzie de Nicholas Confessore 8

STANDARD OPERATING PROCEDURE

de Philip Gourevitch and Errol Morris Recenzie de Raymond Bonner

Learning to Speak Olympics de Mike Meyer

Articole & Bestselleruri 17

Bestselleruri ediţii cartonate

TBR: Din culise

Selecţia editorilor

Bestselleruri ediţii broşate

Raftul cu ediţii broşate

The New York Times Book Review, ediţia în limba română (ISSN 1937-920X) apare săptămânal, publicat de Universe Publishing House Inc. Copyright © 2008 The New York Times. All Rights Reserved. Toate drepturile rezervate. Redactor-şef: Virginia Costeschi; Traducători: Cristiana Vişan, Ioana Chira, Cătălin Pruteanu, Mihai Paraschiv, Ştefan Bodea, Stanca Radu, Melania Sârbu; Proofreading: Anda Ciurte; Sales: virginia@edituraunivers.ro; PR: ARENA Communications, cecilia@arenacommunications.ro; Machetare şi pre-press: Antal Angyal, CMYK Pro, Budapesta; Tipar: GRASPO CZ.

Săptămâna aceasta vor apărea: Victor S. Navasky despre William F. Buckley Jr., Jason Cowley, editorul Granta, Rachel Donadio cu însemnări din teren şi Dwight Garner cu veşti despre bestselleruri. Gazda va fi Sam Tanenhaus, editor la Book Review. PAPER CUTS: Blog-ul Books Review prezintă cărţi şi alte materiale tipărite. PRIME CAPITOLE: Fragmente din „Black Flies“ de Shannon Burke, „McMafia“ de Misha Glenny, „Panther Soup“ de John Gimlette şi alte cărţi. E-MAIL CU NOILE APARIŢII: primiţi în fiecare vineri o trecere în revistă a recenziilor noilor cărţi şi apariţii. PODCAST:

nytimes.com/books

ILUSTRAŢIE DE JOE CIARDIELLO (SUS) ŞI CHRISTOPH NIEMANN

De la breakdance la balet O autobiografie a lui Carlos Acosta îi trasează ascensiunea, pornind din mahalalele Havanei. DE JENNIFER BALDERAMA N ziua în care Carlos Acosta a aflat că va studia baletul, s-a urcat pe acoperişul casei, a luat un porumbel în palmă, l-a mângâiat pe pene şi a început să bocească. Astăzi, Acosta este o vedetă la Royal Ballet, al cărui nume este deseori menţionat alături de Nureev şi Barâşnikov. Acel moment de pe acoperiş, de lângă coteţul porumbeilor, a marcat

NO WAY HOME

A Dancer’s Journey From the Streets of Havana to the Stages of the World de Carlos Acosta. Ediţie ilustrată, 293 pag. Scribner. 27.50 $.

primul pas de la sărăcia din Cuba la o viaţă de faimă şi strălucire, după cum notează el în autobiografia sa, No Way Home (Fără drum de întoarcere). Dar iată şi motivul nemulţumirii: băiatul de 9 ani voia să fie Pelé, nu un prinţ. Şi, deşi aceasta este o poveste de Cenuşăreasă – mucosul zdrenţăros care bătea străzile se metamorfozează în zeul baletului –, e una în care eroul îşi petrece o perioadă impresionantă evocându-şi poziţia din sânul familiei oropsite. Din fericire, familia – în cazul de faţă, Cuba în decădere – furnizează imaginile de neşters din memoriile unui balerin care, în esenţă, nu se referă aproape deloc la balet. Acosta, născut în 1973, a crescut în Los Pinos, o mahala a Havanei, învecinată cu o „pădure magică“ ai cărei copaci le impregnau celor care treceau prin ea mirosuri „de guava în aprilie, de fructe de annona în mai şi de mango în iunie“. Mama sa avea tenul deschis la culoare şi era de descendenţă cubano-hispanică. Tatăl său Pedro, şofer de camion, era descendent al sclavilor de pe plantaţiile de zahăr. „În nopţile fără lună, pielea sa neagră era camuflată de întuneric“, scrie Acosta, iar pentru a-l găsi, „trebuia să adulmeci mirosul fumului de ţigară care plutea în aer“. Familia Acosta trăia dintr-o raţie insuficientă, într-o clădire fără apă curentă, cu pereţii infestaţi de termite. Carlos îşi petrecea zilele cu obsesia sa pentru fotbal, furând fructe şi înotând în „apele toxice“ ale lacului de acumulare din pădure. Apoi au venit anii ´80 şi, odată cu ei, nebunia break dance-ului. Carlos a nimerit într-o gaşcă de imitatori ai lui Michael Jackson şi prima sa confruntare s-a soldat cu premiul cel mare: „un trofeu cu imaginea lui Lenin înconjurat de seceră şi ciocan“. Forţa conducătoare a vieţii lui Acosta, care este şi sursa celor mai însufleţite pagini ale acestei cărţi, a fost tatăl său – violent şi totuşi sentimental, extravagant în adorarea zeilor săi santerieni, de sorginte nigeriană, şi manifestând o ambiţie feroce în privinţa băiatului. Îngrijorat că fiul său bate străzile „ca un bandit“, Pedro îşi aminteşte un episod din copilăria sa, când, strecurându-se la cinema, a văzut femeile de pe ecran rotindu-se „ca nişte umbreluţe japoneze, elegante, delicate şi fragi-

Jennifer Balderama este redactor la Book Review. FOTO: ASYA VERZHBINSKY (2002)

le“. Baletul, profetizează el, îi va scoate fiul din suburbii. Când Carlos ajunge acasă într-o seară, părinţii lui îl abordează cu un ton oracular: „Stai jos. Avem ceva să-ţi spunem“. După cum ştiţi, anunţul nu a fost foarte bine primit. Carlos detestă monotonia repetiţiilor. Simţindu-se încătuşat de balustrada din sala de dans, se uită cu jind pe fereastră la băieţii care joacă fotbal afară. Apoi, situaţia de acasă se deteriorează. Mama sa are un atac care o lasă invalidă. Tatăl său este aruncat în închisoare pentru un accident rutier pe care nu l-a provocat. Traumatizat, Carlos chiuleşte cu săptămânile, este exmatriculat şi, la 13 ani, expediat la o şcoală departe de casă, unde este atît de disperat de izolare încât începe să stea de vorbă cu gândacii. „Eu şi cu ei aveam multe

Simţindu-se încătuşat de balustrada din sala de dans, tânărul Carlos privea cu jind pe fereastră la băieţii care jucau fotbal. în comun“, se gândea el. „Toţi ne detestau“. Şi totuşi, scrie el, „aici mi-am găsit pasiunea“. La un spectacol, este vrăjit de salturile înalte ale lui Alberto Terrero şi, puff: epifania. „Trebuia să-mi adaptez muşchii pentru zbor“. Arta de care odată fugea devine un refugiu, iar o polaritate se conturează – propria sa „luptă între ambiţie şi apatie, între dorinţa mea de a reuşi şi teribila singurătate care mă înconjura“. Să trecem la prezentarea faptelor importante: Acosta câştigă medalia de aur la concursul de dans Prix de Lausanne din Elveţia, la 16 ani; la 18 ani, este dansator principal la English National Ballet; mai târziu, se alătură Ansamblului Naţional de Balet din Cuba, apoi trupei Houston Ballet, unde face senzaţie (este numit „Air Costa“). În curând realizează că triumful în Houston nu e totuna cu gloria pe „scenele mari ale lumii“ şi, la 22 de ani, se întâlneşte cu Kevin McKenzie, director artistic la American Ballet Theater, solicitând un contract de dansator principal. Întâlnirea este nefructu-

oasă. „Am auzit“, scrie Acosta, „că a avut senzaţia că sunt prea insistent“. În cele din urmă, îşi găseşte un cămin la Royal Ballet în Londra, dar continua sa căutare nu a contribuit prea mult la domolirea tumultului din inima sa. Povestea continuă cu accidentări şi recuperări, idile chinuitoare şi încercări melodramatice de a păstra legătura cu cei de acasă. Dragostea lui Acosta pentru familie şi patrie inspiră pagini de proză extatică, iar el este fermecător în rolul unui străin într-o ţară stranie (la aterizarea în America, se panichează la vederea unui anunţ luminos pe care scrie „străini1 rezidenţi“: „Singurul lucru care mi-a venit în minte a fost filmul Alien şi am simţit că asta eram eu... un extraterestru, o creatură terifiantă şi, mai rău decât atât, un extraterestru din Cuba“). Dar atunci când scrie despre balet, naraţiunea trenează. Are o predispoziţie pentru hiperbole şi clişee („picioarele mi se transformaseră în aripi de vultur“) şi dă prea puţine detalii care să deştepte o zvâcnire de recunoaştere în oasele unui dansator veteran. De asemenea, lipseşte acuta introspecţie necesară artistului pentru a-şi aprofunda cunoaşterea asupra propriei arte. Estimarea sa, la sosirea în Houston, este că „un lucru era destul de evident: baletul, ca orice altă formă de artă, este competitiv“. Iar atunci când rememorează o confruntare esenţială cu Alicia Alonso, marea doamnă a baletului cubanez, este frustrant de rezervat: „Am plecat de la acea întâlnire... cu ciudata senzaţie... că toate realizările mele nu au fost nimic altceva decât urmarea unui noroc chior“. Şi? I-a insultat ea stilul de dans? Masculinitatea? Habar nu am. Tot ce ne spune el este un mormăit „Nu contează“. Multe autobiografii ale dansatorilor se delectează expunând un fel de martiriu în slujba unei chemări. În No Way Home vedem un om care a petrecut ani buni sfidându-şi cu grosolănie chemarea. Rezultatul este un testament dulce-amar, inegal dar plin de viaţă, al prodigiosului talent al lui Acosta: în ciuda tuturor piedicilor, când s-a h decis să sară, a zburat de-a dreptul. 1

Joc de cuvinte intraductibil. Alien = străin, dar şi extraterestru (sens în care e folosit în titlul seriei SF Alien)

„Săracă, necunoscută, banală şi măruntă“ O cercetare a guvernantelor reale şi fictive din Anglia secolului XIX. DE SUSANN COKAL A începutul domniei reginei Victoria, 30% din femeile engleze adulte erau necăsătorite – fiind considerate, după cum spunea un comentator social, „de prisos“. Dacă era de familie bună şi nu avea mijloace de trai şi nici o familie de care să se îngrijească, o femeie de prisos căuta în mod firesc să lucreze ca guvernantă. Traiul în casa unei alte familii făcea ca dragostea să fie puţin probabilă şi izolarea inevitabilă, sărăcia şi şomajul aflându-se întotdeauna la orizont. Era o viaţă aspră, îngreunată din cauza faptului că era singura opţiune pentru multe dintre ele. Aşa cum hotărăşte Jane Eyre a Charlottei Brontë, „Numai atât vreau, pentru că ar fi zadarnic să vreau mai mult“1. În Governess: The Lives and Times of the Real Jane Eyres (Guvernantă: Vieţile şi timpuri-

fete, astfel perpetuând o sărăcire a educaţiei feminine care a stârnit indignarea mai multora dintre personajele lui Brandon. Brandon spune că a ales femeile reprezentative „mai degrabă în mod arbitrar“, precum şi „mărunte şi la întâmplare“. Cititorul ar putea adăuga, de asemenea, şi „inegal“, de vreme ce cartea acordă multă atenţie faimoaselor scriitoare feministe Mary Wollstonecraft şi Anna Jameson, precum şi Annei Leonowens (cunoscută cel mai bine din muzicalul The King and I al lui Rodgers şi Hammerstein, inspirat din memoriile sale despre experienţa de institutoare în Siam). Guvernantele mai

GOVERNESS

The Lives and Times of the Real Jane Eyres de Ruth Brandon. Ediţie ilustrată. 303 pag. Walker & Company. 25.99 $.

le adevăratelor Jane Eyre), Ruth Brandon acoperă circa 80 de ani ai istoriei acestei profesii, concentrându-se pe epoca în care ascensiunea unui grup de noi îmbogăţiţi şi abundenţa femeilor singure au coincis, transformând institutoarea într-o caracteristică definitorie a gospodăriei. Puţine dintre cele 25.000 de guvernante din Anglia anului 1851 erau angajate după 40 de ani, deoarece majoritatea familiilor preferau să tocmească tinere maleabile, în ciuda pericolelor tinereţii: soţii şi fiii puteau fi întotdeauna tentaţi (Mărturie e domnul Rochester). O guvernantă trebuia să fie o doamnă. O parte din rolul ei, aşa cum spune Brandon, era să „împărtăşească o spoială de eleganţă celor «neîmblânziţi şi nesupuşi»“ dintre membrii familiei, inclusiv părinţilor. Dar prezenţa unei doamne de bună credinţă putea ameninţa o stăpână a casei speriată de noul ei statut social, astfel că guvernantele trebuiau ţinute la locul lor (Această problemă era în special britanică; sistemul american mai lax al claselor sociale făcea ca statutul guvernantei să fie complet diferit). Exilată în camera copiilor, unde petrecea mai mult de 12 ore pe zi educând, hrănind şi îndeplinindu-şi celelalte sarcini, o guvernantă britanică se putea aştepta să câştige între 8 lire – de-abia ajungându-i pentru cărţi şi haine – şi 100 de lire pe an. Preda numeroase limbi străine (inclusiv, naturellement, franceza), aritmetică elementară, muzică, desen şi istorie, dar poate că nici una dintre acestea prea bine. Lecţiile se bazau pe ceea ce învăţase ea însăşi de la propria ei guvernantă sau de la o şcoală pentru

Susann Cokal, al cărei cel mai recent roman e „Breath and Bones“, e colaboratoare frecventă a Book Review. 1

Charlotte Brontë, „Jane Eyre”, traducere de Paul B. Marian şi D. Mazilu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972.

Ruth Wilson în rolul lui Jane Eyre, în montajul realizat de BBC pentru seria TV Masterpiece Theater.

Viaţa guvernantelor era aspră şi îngreunată de faptul că era singura opţiune pentru numeroase femei necăsătorite. puţin cunoscute, ale căror vieţi sunt mai greu de descifrat – şi ar putea fi astfel mai captivante – primesc mai puţin spaţiu. E surprinzător că Brandon nu a dedicat un capitol Charlottei Brontë şi surorilor ei, date fiind referinţele ei frecvente la guvernante, în romane ca Agnes Grey şi Jane Eyre. Aceste

romane faimoase ar fi putut avea de câştigat de pe urma unei priviri analitice. Brandon este de asemenea o scriitoare de ficţiune şi se bazează mult pe romanele perioadei pentru redarea contextului cultural; ar fi putut să petreacă mai mult timp explorând căile prin care imaginaţia unui romancier a transformat experienţele reale ale unei guvernante. În schimb, Brandon dedică mai bine de 50 de pagini fiecăruia din capitolele despre surorile Wollstonecraft şi Claire Clairmont, toate trăind vieţi fascinante – dar nu în timpul în care au fost guvernante. În realitate, Mary Wollstonecraft a fost guvernantă mai puţin de un an înainte de a se apuca să scrie eseuri, poveşti pentru copii, un roman şi lucrări despre educaţia femeilor. Brandon se concentrează mai mult pe realizările şi aventurile lui Wollstonecraft decât pe munca ei din sala de curs. Nu avem nevoie să ştim chiar atât de multe despre oscilaţiile ei amoroase pentru a înţelege în ce mod scurta ei activitate de guvernantă i-a afectat viaţa ulterioară sau pentru a înţelege locul activităţii de guvernantă printre opţiunile limitate ale femeilor timpului (La urma urmei, Wollstonecraft a fost o excepţie). Cu siguranţă nu avem nevoie să aflăm despre concubinii mamei lui Clairmont. Clairmon a fost guvernantă zeci de ani, dar tinereţea ei alături de Byron, Shelley şi sora ei vitregă, Mary Shelley (fiica lui Mary Wollstonecraft) se bucură de cea mai mare parte a atenţiei. Câte alte guvernante au avut acest gen de experienţe? Capitolele mai scurte despre femeile trecute cu vederea până în zilele noastre sunt mult mai proaspete. În 1784, Agnes Porter a intrat în noua profesie suficient de timpuriu pentru a-şi agonisi o existenţă destul de plăcută alături de familia extinsă a unui conte. Totuşi, doar douăzeci de ani mai târziu, scrisorile şi jurnalele lui Nelly Weeton notau suferinţa, rivalizând cu cele mai gotice momente ale lui Brontë: un frate de un egoism feroce, angajatori meschini cu case de coşmar şi o căsătorie dezastruoasă în care a intrat, aparent, doar pentru şansa de a avea un copil al ei. Scena în care şobolanii atacă trupul unei fetiţe care a murit arsă se ridică la cel mai înalt nivel al ororii victoriene. Nimic nu e vesel în povestea lui Weeton, dar e o lectură excitantă – dacă jurnalele ei pot fi considerate o sursă de încredere. Aşa cum face cu romanele pe care le analizează, Brandon ar fi putut aborda aceste jurnale cu o privire mai critică. Chiar a fost Weeton o victimă complet inocentă, aşa cum se autoportretizează? Capitolul de final al lui Brandon e dedicat femeilor care au îmbunătăţit educaţia feminină în ultimele decenii ale secolului XIX. Fără a lucra ele însele ca guvernante, Emily Davies şi Barbara Bodichon au pus bazele a ceea ce a devenit Colegiul Girton din Cambridge, în 1869. Agenţiile de plasare pentru femei, în alte slujbe decât cea de guvernantă, au fost de asemenea înfiinţate în Londra, ajutând astfel la încheierea epocii. „Tinerele femei de azi“, notează Brandon, „cresc în lumea pe care a visat-o Mary Wollstonecraft“. Deşi această concluzie ar putea fi prea optimistă (şi romanescă), cel puţin stăm mai bine decât biata Nelly Weeton şi avem mai multă speranţă h decât Jane Eyre. FOTOGRAFIE REALIZATĂ DE BBC

Sânge şi curaj Continuare din pagina 1

Deşi este un roman, Black Flies reflectă într-o mai mare măsură experienţe trăite decât unele volume de memorii (mai ales dintre cele recente). Lectura acestei cărţi captivante şi conflictuale se aseamănă cu citirea volumului Dispatches, memorabila relatare a anilor petrecuţi de Michael Herr ca reporter în Vietnam. La fel ca Herr, care a suportat chinurile războiului în mod direct, dar cu o detaşare jurnalistică, Burke a fost deopotrivă participant şi observator al scenelor pe care le înregistrează, plasat la distanţă de oamenii alături de care a lucrat prin însăşi capacitatea lui de a-şi izola şi analiza amintirile şi prin faptul că n-a fost forţat să intre în luptă, dar a ales s-o facă. Atenţie: la fel ca în Dispatches, multe dintre cele mai bine scrise pagini din Black Flies sunt înfricoşătoare. Viscerale şi pline de detalii necruţătoare, aceste scene nu sunt incluse în roman pentru senzaţionalism – nu avem de-a face cu o versiune mai atroce a „Spitalului de urgenţă“. Burke le foloseşte ca tratament de şoc pentru conştiinţă, la fel ca aparatul de resuscitare în cazul unei fetiţe de 12 ani care a fost electrocutată. „A fost cel mai straniu, nenatural lucru pe care l-am văzut vreodată“, spune medicul care a salvat-o. „Am văzut cum moartea se retrage din ea“. Burke îi aruncă în ridicol pe toţi cei care au cochetat cu blazarea de bonton sau au suferit dezamăgiri ce au condus la o fascinaţie sumbră faţă de partea întunecată a experienţei umane. Protagonistul din Black Flies este un începător, Ollie Cross, care devine paramedic după ce pică examenul la medicină. Dornic să fie acceptat în grupul tipilor de la Staţia 18, Cross este copleşit de caracterul traumatizant al muncii lui, jenat de background-ul său burghez confortabil şi hotărât să nu pară „moale“. Îi priveşte pe cei mai insensibili medici ca pe nişte modele de masculinitate. Cândva la început, el şi colegul său Rutkovsky, un aiurit laconic, cercetează trupul neînsufleţit al unei fetiţe care a sărit de pe o clădire. La un moment, un tehnician medical ridică o bucată de carne „de mărimea unui puc de hockey“ şi întreabă ce este. „Fără măcar să încetinească ritmul“, remarcă Cross, „Rutkovsky răspunde: «Palatul dur. L-a scuipat când s-a lovit de pământ»“. Rutkovsky se întoarce apoi la ambulanţă să-şi mănânce puiul cu susan la pachet, exact când mama fetei începe să lovească în geam şi să urle la el că nu a încercat să-i readucă la viaţă fiica. Fiind de aceeaşi părere cu femeia, Cross îşi pierde cumpătul şi îşi ia la întrebări colegul. „De parcă aş fi avut de gând să încerc s-o salvez“, îi replică Rutkovsky. „Mâncam“. Cross învaţă rapid să mimeze această atitudine de tip dur. Când se oferă să intre într-o cameră unde se află un cadavru în putrefacţie în jurul căruia roiesc muşte, cel mai ciudat dintre medici glumeşte: „Nu pot Liesl Schillinger este un colaborator frecvent al Book Review. ILUSTRAŢIE DE JI LEE

să cred... Tipul ăsta se târa pe aici în primele săptămâni. Domnul Test de Admitere la Medicină. Iar acum, uită-te la el“. Cross începe treptat să înţeleagă efectul negativ pe care îndatoririle lui îngrozitoare – şi codul nenatural de conduită care îl înconjoară – l-au avut asupra psihicului său. Prietena lui se prinde mai repede. „Dacă te îndepărtezi prea mult de felul tău obişnuit de a fi, vei avea probleme“, îl avertizează ea, după ce se despart. „Calităţile tale nu sunt folosite. Din contră, sunt ascunse“. Ceea ce a spus Herr despre el însuşi în Dispatches se aplică şi experienţei lui Cross în Harlem. „Că tot veni vorba de preluarea unei identităţi, de încadrarea într-un rol, de ironie...m-am dus să scriu despre război şi războiul m-a scris pe mine; o poveste veche – fireşte, nu atunci când n-aţi mai auzit-o niciodată“, scrie Herr. În timp ce Cross se dezbară de rolul împrumutat, Burke livrează una dintre cele mai copleşitoare imagini ale cărţii, o trage-

În cei cinci ani în care a făcut parte din echipajele de ambulanţă din New York, Burke a văzut orori inimaginabile. Inimaginabile, dar nu inexprimabile. die a realităţii de zi cu zi care produce ştiri de primă pagină, iar apoi dispare rapid din ziar. Cinci medici fumează şi se ceartă în faţa uşii închise a unui lift care s-a prăbuşit. Când uşa se deschide cu zgomot, bărbaţii încetează ciondăneala şi tresar, reacţionând la imaginea unui „amalgam de membre în forme groteşti, contorsionate, de pungi cu alimente strivite, de sânge şi ouă şi o pungă de Cheese Doodles care acoperea trupurile ce se zvârcoleau“. Sunt atât de desensibilizaţi, încât e nevoie de o imagine sinistră care să-i facă să se pună în mişcare. Burke întretaie naraţiunea cu fragmente din două transcrieri. Una – transcrierea unei înregistrări video cu „un celebru discurs de absolvire“ ţinut de şeful Staţiei 18 medicilor care îşi încheie studiile – prezin-

tă pericolele şi recompensele acestei profesii. Fragmentele dau poveţe şi se referă trecător la lecţii pe care Cross e pe cale să le înveţe: „Toată lumea vorbeşte despre capacitatea de a rezista la vederea sângelui şi a cheagurilor, de a face faţă unor tragedii, dar adevărata calitate necesară este altruismul...Fără el, această muncă devine un tur fără oprire al celor mai rele părţi ale vieţii. Fără o formă sau alta de altruism, job-ul este insuportabil“. Celelalte fragmente provin dintr-un manual cu greutăţile pe care le implică naşterea unui copil. „Nou-născuţii sunt vineţii când ies din pântecul mamei şi se spune că, odată ce încep să respire singuri, capătă culoare în obraji. Aceasta poate dura până la cinci minute. Dacă nu se întâmplă, nou-născutul are nevoie de oxigen, prin aspirare sau prin introducerea unui tub pe gât“. Pe măsură ce Cross se afundă tot mai mult într-o cultură a cinismului şi a morbidului, aceste indicii ale efortului şi grijii necesare pentru a aduce un copil pe lume pun în umbră cazurile de pierdere de viaţă – şi vieţile pierdute – de care se ciocneşte zilnic. În Black Flies, Burke reia multe experienţe şi conflicte care au animat Safelight. Dar aceste două romane sunt forme diferite de exorcizare, croite cu unelte scriitoriceşti diferite. În Safelight, Burke şi-a protejat protagonistul de intensitatea emoţională a lui Cross prin faptul că l-a făcut nu numai medic, ci şi fotograf, şi prin faptul că i-a dat o prietenă cu virusul HIV, ale cărei probleme îi distrag atenţia de la propriile necazuri. Când intervine în cazuri de urgenţă îşi pozează pacienţii. În timpul liber, face fotografii demne de o expoziţie, cu săraci, bolnavi şi nebuni.

Descrierea propriilor fotografii de către narator în Safelight ia locul monoloagelor interioare explicative ale lui Cross din Black Flies. Fotograful ştie la ce a fost martor, dar nu şi semnificaţia lucrurilor. După cum scria Herr în Dispatches, rememorând ororile războiului, „nu ştiai ce ai văzut decât mai târziu, poate chiar ani mai târziu“. Uitându-se la fotografia unui copil mort, el se gândeşte: „Era ca şi când l-aş fi văzut pentru prima dată. O mică gaură în frunte. O pată mare, grotescă, de sânge, în spatele lui. Ochi goi...M-a lovit cu şi mai multă forţă decât evenimentul în sine, dar mi-a stârnit mai puţină teamă“. Într-o conversaţie cu un coleg medic de la Staţia 18, adăugată la ediţiile ulterioare din Safelight, Burke explică de ce a ales o cameră obscură ca mediu pentru naratorul cărţii: „E o reprezentare sigură, un ecou a ceea ce a simţit. E primul pas în împăcarea lui cu ceea ce a trăit“. În Black Flies, Burke face un pas mai departe, schimbând lampa de lumină din camera obscură cu lumina puternică a zilei, astfel că cititorul poate vedea ceea ce Cross vede, aşa cum vede el, cu toată forţa evenimentelor reale şi în toată urâţenia lor – nemediată, neprocesată, h neretuşată. Expusă. 5

Căutându-l pe Buckley Pe parcursul a două noi cărţi, o perspectivă asupra conservatorismului transideologic al lui William F. Buckley. DE VICTOR S. NAVASKY E parcursul a două noi cărţi, o perspectivă asupra conservatorismului transideologic al lui William F. Buckley. La sfârşitul anilor 1960, un procuror adjunct prieten cu mine m-a invitat la un meci al echipei Jets. Era membru a ceva ce se numea Jets Club, amplasat pe o lojă superioară a stadionului Shea, chiar în spatele boxei pentru presă, având un bar animat şi o perspectivă perfectă asupra terenului. Îmi amintesc că am fost uimit când am văzut că printre cei de la bar erau membri ai procuraturii Statelor Unite, nas în nas cu avocaţi ai unora dintre cei mai cunoscuţi infractori cu funcţii de conducere din ţară. Aceşti tipi ar fi trebuit să fie duşmani de moarte, şi totuşi, iată-i, distrându-se cu aparenţii lor adversari. Ce se petrecea? În timp ce mă gândeam la asta, mi-am dat seama că aceşti tipi erau într-adevăr pe poziţii adverse, dar soarta făcea să fie parte din aceeaşi breaslă; vorbeau aceeaşi limbă, împărtăşeau aceeaşi pregătire, înţelegeau greutăţile celorlalţi (nici un apropo), supărările şi triumfurile. Îmi amintesc de aceste meditaţii când mă gândesc la defunctul William F. Buckley Jr. şi la National Review, revista pe care a fondat-o în 1955, din cauză că, în calitate de fost editor şi apoi director la The Nation, am petrecut destul timp obiectând şi atacându-i pe Buckley şi pe netrebnicii lui de la National Review. Şi totuşi, în final, adevărul e că, din cauză că se întâmpla să fim amândoi în aceeaşi breaslă (industria jurnalului de opinie), dacă ne-am fi aflat în faţa unui pahar, am fi avut mult de vorbit, de simpatizat şi, poate, de lăudat. Să explic: dispreţuiam rolul raţionalizant al lui Buckley pe parcursul perioadei McCarthy, timpuria şi aroganta lui opoziţie faţă de inte-

Dar ascensiunea lui Bill al nostru de la conservatorismul virulent al tatălui său era mai

mult decât o căutare a respectabilităţii. Dacă revista lui Buckley urma să dobândească influenţa pentru care lupta, trebuia să facă mai mult decât să-i asalteze şi să-i atace pe liberali. Trebuia să adune curentele conservatoare aflate în conflict (creştinii şi alţi tradiţionalişti, libertarienii, adepţii pieţei libere, izolaţioniştii şi, în anii din urmă, neoconservatorii, paleoconservatorii şi alţii prea sectari pentru a fi menţionaţi), ţinuţi împreună de adezivul anticomunismului sub acum uitatul nume al „fuzionismului“. Şi trebuia să le furnizeze un forum pentru a-şi comunica diferenţele. Dacă imaginea lui Buckley era ideologică, rolul său editorial era transideologic – un împăciuitor, împiedicându-i pe combatanţii ca excomunistul Whittaker Chambers, anarhistul Frank Chodorov, Willmoore Kendall, care s-a autodescris ca „democrat al deciziei majorităţii“, şi pe fostul troţkist James Burnham să sară calul, în timp ce se debarasa de motivele de stinghereală (incluzându-i pe John Birchers, scriitorii la deja antisemitul American Mercury, perosnalul de ateişti-obiectivişti şi diverşi prost crescuţi de la Ayn Rand) şi atrăgând simultan unele tinere talente excepţionale, deşi nu complet formate politic, ca John Leonard, Garry Wills şi Joan Didion, toţi aceştia mergând mai departe mult înaintea existenţei unei mişcări MoveOn2. (De asemenea, că veni vorba, el i-a recrutat, în timp ce era încă la colegiu, pe Richard Brookhiser şi pe David Brooks, care acum scrie un editorial pentru New York Times.) Autorii volumului Strictly Right observă corect că, în timp ce lumea din afară privea National Review ca pe un monolit conservator, acesta includea întotdeauna voci beligerante. Dar, de asemenea, ei conchid greşit că e „ceva unic în jurnalele americane de opinie“. (Verificaţi paginile „scrisorilor pentru editor“ din The Nation dacă nu mă credeţi). Bridges şi Coyne acoperă la fel de mult teren ca William F. Buckley Jr.: Patron Saint of the Conservatives (1988) a lui John Judis, cealaltă mare biografie a lui Buckley, dar aceasta este o carte scrisă din interior de cineva care a trăit la National Review şi fost membru al redacţiei, în vreme ce Judis, pe atunci senior editor la revista socialist-democrată In These Times, acum senior editor la uneori liberala New Republic, scria dintr-o perspectivă îndepărtată. Autorii repetă nemulţumirea că, în ciuda unui bune relatări, cartea lui Judis „suferă din cauza... incapacităţii lui Judis de a-şi suprima oroarea faţă de ideile conservatoare“. Dacă asta e adevărat, şi nu prea cred că e, Bridges şi Coyne înclină balanţa de la National Review de cealaltă parte. Nici o greşeală de-a lui Buckley nu scapă neanalizată. De exemplu, când W.F.B. n-a obiectat după ce tatăl său antisemit a blestemat posibila căsătorie a sorei lui Bill cu un coleg evreu de la Yale, autorii elucidează: „Bill însuşi va scrie ulterior că tatăl său a făcut într-adevăr parte din clubul monden predominant antisemit al acelor zile. Dar Will Buckley avea şi o obiecţie raţională la căsătoria dintre o catolică şi un evreu, şi această obiecţie era cea pe care

1 Linia de tragere

2 Comitet politic de acţiune în sprijinul Partidului Democrat

FLYING HIGH

Remembering Barry Goldwater de William F. Buckley Jr. 208 pag. Basic Books. 25.95 $. STRICTLY RIGHT

William F. Buckley Jr. and the American Conservative Movement de Linda Bridges and John R. Coyne Jr. Ilustrată. 358 pag. John Wiley & Sons. 27.95 $.

grare, conservatorismul lui radical şi toate celelalte, dar o parte din mine se identifica cu sforţările lui de proprietar al unui mic jurnal de opinie ce nu era rentabil financiar. (În ciuda devotamentului lui Buckley pentru libera iniţiativă, care ar fi însemnat o moarte timpu-

Victor S. Navasky, fost editor şi publisher al The Nation, e preşedinte al Columbia Journalism Review. Cea mai recentă carte a sa (scrisă cu Christopher Cerf) este „Mission Accomplished! Or, How We Won the War in Iraq: The Experts Speak“. 6

rie pentru National Review, îşi scuza apelul anual pentru susţinere cu observaţia „Nu ai pretenţia ca biserica să facă profit, nu-i aşa?“). Spre deosebire de presa de largă circulaţie, jurnalele de opinie, de dreapta sau de stânga, recunosc că au un punct de vedere, sunt suspicioase la pretenţiile de obiectivitate ale presei de mare tiraj, se delectează în articole de fond pe care presa mare tiraj alege să le ignore sau pur şi simplu nu le vede, ridică întrebări pe care presa mare preferă să nu le adreseze, îşi asumă misiunea de a pune noi subiecte pe agenda naţională, îndeplinesc o funcţie de adunare sub propriul lor stindard în vremuri de restrişte şi pretind (şi pe drept) zgmotos o influenţă mult mai mare decât le-ar putea îndreptăţi tirajele. Probabil că nu e o întâmplare, aşa cum vechii jurnalişti de stânga obişnuiau să spună, că atât Buckley şi Carey McWilliams, vechiul editor al The Nation, erau fani ai lui Albert Jay Nock, care, după ce a lucrat scurt timp la The Nation în anii 1920, a plecat să-şi fondeze propria revistă libertariană numită The Freeman (ale cărei drepturi Buckley s-a luptat fără succes să le cumpere când a început National Review). Nock a început ca anarhist boem de aripă stângă, dar s-a metamorfozat într-un anti-egalitarian care credea că jurnalele de opinie erau îndreptate către ceea ce el numea Rămăşiţele, puţinii luminaţi care i-ar fi influenţat pe cei mulţi. Pentru că Buckley şi-a căpătat prima dată faima cu God and Man at Yale, asaltul său radical la propria alma mater ca bastion a

umanismului secular, ani de zile s-a bucurat de reputaţia – întărită de programul lui de televiziune, „Firing Line1“, editorialele sale din ziar şi de cărţile pe care le publica anual – de năpăstuitor al liberalismului (într-adevăr, cea de a treia lui carte a fost Up From Liberalism). Dar, cum au clarificat cartea sa numărul cincizeci şi ceva, Flying High: Remembering Barry Goldwater (Zbor la înălţime: Amintindu-ne de Barry Goldwater), precum şi biografii săi Linda Bridges şi John R. Coyne Jr. în Strictly Right: William F. Buckley Jr. and the American Conservative Movement (Strict de dreapta: William F. Buckley Jr. şi mişcarea conservatoare americană), e foarte limpede că, înainte chiar de campania Goldwater, Buckley era cel puţin la fel de interesat de a se alătura Establishment-ului, pe cât era interesat să-l critice. Ascultaţi, dacă nu mă credeţi, înregistrarea lui Noel Parmentel Jr. şi Marshall Dodge III, Folk Songs for Conservatives: Nu vii acasă, Bill Buckley, Nu vii acasă – De la Establish-MENT? Nu te-nhăita cu Norman Mailer, nu cina cu Reds Abandonează-i pentru LENT... Nu te ruşina. Nu noi suntem de vină. Bill Buckley, nu vii, TE ROG, acasă?

ILLUSTRATION BY JOE CIARDIELLO

o împărtăşea Bill. Cum ar fi putut să se roage împreună? Cum va fi educaţia religioasă a copiilor?“. Am fost mult timp obsedat de observaţia filozofului şcolii marxiste din Frankfurt, Jürgen Habermas, că fiecare listă de abonaţi e o potenţială mişcare politică şi e ironic că cel mai bun exemplu pentru aceasta e National Review a lui Buckley, care i-a ajutat pe conservatori să se convertească de la teorie la mişcare – o mişcare care ni i-a dat pe Goldwater, Reagan şi, cu puţin ajutor de la Curtea Supremă, pe Bush II. Şi aici aş adăuga că, deşi în februarie 2006 Buckley scria în editorial despre războiul din Irak că „Misiunea noastră a eşuat“, el şi revista lui merită partea de reputaţie/vină pentru „misiunea“ americană din Irak. Citind acum amintirile lui Buckley despre Goldwater, totuşi, trebuie să adaug cu

conştinciozitate că, potrivit dovezilor din Flying High, el a fost – fără vină – absent în această creaţie. Gândiţi-vă la asta: ce e nou aici are mai puţin de a face cu rolul pe care National Review l-a jucat în a face posibilă candidatura Goldwater decât cu povestea excluderii („sechestrare“ o numeşte el) lui Buckley şi a companiei chiar din campanie şi cum s-a simţit W.F.B. În autobiografia sa din 1979, Goldwater a relatat deja că liderul echipei sale de consilieri „răspândise zvonul potrivit căruia candidatul ar trebui să se distanţeze personal şi profesional de «oamenii de la National Review»“. Adică, aşa cum arată Buckley, de „Brent Bozell, autorul The Conscience of a Conservative şi de mine, editorul şi fondatorul National Review, şi de aceea naşul prezumtiv al mişcării conservatoare“. (Modestia nu a fost niciodată o problemă pentru el.)

Un gentleman ca întotdeauna, Buckley admite că „e posibil ca acest candidat să nu fi avut cunoştinţă“ de asemenea mini-umilinţe precum directiva ca Buckley să nu apară în marşul tinerilor pentru Goldwater din prima zi a congresului. Scuză, de asemenea, compromisurile retorice ale candidatului: „Poate n-a putut folosi, la Cow Palace, limbajul exact pe care îl scrisese în cartea sa. Atât de mult nu poate fi pretins în mod realist“. O observaţie bizară, de vreme ce Goldwater nu-şi scrisese cartea The Conscience of a Conservative – Bozell, cumnatul lui Buckley, după cum ştim deja de la, printre alţii, Rick Perlstein, autor al Before the Storm, avea cartea definitivă despre Goldwater şi mişcarea conservatoare. (Şi, potrivit lui Judis, s-a putea ca Goldwater nici măcar să nu fi citit manuscrisul înainte de a fi predat!) Totuşi, Buckley îl asigură pe cititor că „alţii

au observat cu mai mare atenţie decât mine vaporizarea National Review Inc. de la cartierul general al lui Goldwater“. Să lăsăm cititorul să decidă dacă a fost o mare strategie, o jalnică ripostă sau o dreptate poetică atunci când, în timpul campaniei din 1965 a eroului nostru pentru primăria New York-ului, a neglijat să spună presei că Goldwater trimisese o scrisoare de susţinere. În decembrie 1991, National Review a dedicat un întreg număr unui articol de Buckley intitulat „În căutarea antisemitismului: Care creştini provoacă care evrei? De ce? Făcând ce? – şi viceversa“, în care critică atât scriitori de la National Review şi de la The Nation pentru opiniile lor asupra subiectului. În ce mă priveşte, a greşit în legătură cu The Nation. Dar regret că William F. Buckley nu mai e aici să ne mai h critice – şi viceversa.

Nu contează „Neo“ J. Peter Scoblic susţine că nu neoconservatorismul, ci conservatorismul este adevărata forţă din spatele politicii externe a lui Bush. DE NICHOLAS CONFESSORE E măsură ce ocupaţia din Irak intră în al şaselea an, mulţi dintre cei care văd implicarea americană acolo ca un dezastru se mulţumesc să-i acuze pe neoconservatori, pe acei operatori şi intelectuali din şi în afara administraţiei Bush care credeau odată că vor putea democratiza Orientul Mijlociu sub ameninţarea armei. Chiar şi unii critici de dreapta au declarat că proiectul neoconservator din Irak e atât utopic cât şi imprudent, şi de aceea nepotrivit

U.S. VS. THEM

How a Half Century of Conservatism Has Undermined America’s Security de J. Peter Scoblic 350 pp. Viking. 25.95 $.

cu principiile conservatoare de bază. Nu aşa repede, spune J. Peter Scoblic. În U.S. vs. Them (Statele Unite vs. Ei), Scoblic, editorul executiv al The New Republic, argumentează convingător că nu neoconservatorismul e problema – e vechiul conservatorism. Pentru Scoblic, atitudinea din afacerile externe ale administraţiei Bush – neîncrederea în instituţiile internaţionale, convingerea că naţiunile „bune“ şi „rele“ nu pot coexista în lume – sunt parte a unei tradiţii lipsite de glorie a ideilor proaste, care datează din anii Războiului Rece, când Barry Goldwater a făNicholas Confessore e reporter la biroul The Times din Albany. ILUSTRAŢIE DE HTHOMAS POROSTOCKY

cut lobby împotriva creării unei linii telefonice directe între Washington şi Moscova. Timp de decenii, „ei“ erau pur şi simplu Uniunea Sovietică şi sateliţii acesteia. Conservatorii se opuneau politicii bipartizane de succes a neproliferării, fiind în favoarea unei politici de „forţare a retragerii inamicului“. Respingeau teoria descurajării nucleare şi lucrau cu sârguinţă pentru a submina acordurile de control al armamentului care aduseseră o oarecare stabilitate în timpul epocii Războiului Rece. Erau în favoarea religiei, chiar în favoarea retoricii apocaliptice despre ameninţarea sovietică. Şi creau scenarii exagerat de pesimiste despre puterea militară sovietică pentru a-şi confirma prejudecăţile. Pare cunoscut? „George W. Bush“, scrie Scoblic, „e descendentul direct – într-adevăr, produsul absolut – al acestei mişcări“. Lăsaţi în derivă după Războiul Rece, conservatorii au folosit atacurile de la 11 septembrie pentru a modela un nou „ei“: Irak, Iran şi Coreea de Nord, sponsori ai terorismului rău fără formă. Administraţia Bush tânjea după o lume în care America să-şi poată garanta propria siguranţă fără problema alianţelor, diplomaţiei şi a compromisului, un vis care atrăgea atât unilateralismul de modă nouă al neoconservatorilor, cât şi naţionalismul de modă veche al paleoconservatorilor. Şi, deşi toate cele trei ţări rezumau pentru conservatori inutilitatea încercării de a negocia cu sau a limita regimurile rele, doar Irakul a oferit promisiunea amăgitoare a unei victorii militare rapide, satisfăcătoare şi demonstrative. „Irakul“, scrie Scoblic, „era cel mai «invadabil» membru al axei răului“.

Alături de analiza politicii externe a lui Bush, U.S. vs. Them e dublată de o istorie intelectuală incisivă a conservatorismului. Scoblic dă cu agerime de urmele evoluţiei mişcării, de la izolaţionismul interbelic la anticomunismul expus de William F. Buckley. El oferă o rectificare utilă miturilor conservatoare despre politica externă a lui Ronald Reagan. Reagan era un anticomunist neclintit şi a urmărit o întărire militară împotriva Uniunii Sovietice, notează Scoblic. Dar cea mai importantă a fost decizia lui Reagan de a trece peste conservatorii din propria administraţie şi a negocia cu Kremlinul reducerea istorică a înarmării, punând bazele pentru sfârşitul cursei înarmării din Războiul Rece. Scoblic susţine convingător că politica externă conservatoare în anii trecuţi de atunci a subminat din ce în ce mai mult securitatea americană, surprinzător mai ales în zona proliferării armelor nucleare, unde agresivitatea administraţiei Bush

a stimulat o nouă cursă a înarmării printre puterile nenucleare. Dar cartea e mai puţin satisfăcătoare atunci când încearcă să explice popularitatea mentalităţii „noi împotriva lor“ printre majoritatea masei de votanţi, atribuind această atitudine spiritului tribal american înnăscut şi fricii de moarte. Iar Scoblic, care crede el însuşi că alianţele şi diplomaţia mai mult măresc decît secătuiesc influenţa americană în exterior, oferă prea puţine informaţii despre cum să-i arăţi publicului încă sceptic că internaţionalismul liberal va oferi mai multă securitate, şi nu mai puţină. Scoblic nu insistă asupra acestui fapt, dar, în timpul ultimilor săi ani de viaţă, Buckley a devenit un critic al războiului din Irak, respingând invazia ca fiind un eşec monumental care ameninţa să submineze însăşi mişcarea conservatoare. Poate că, în privinţa Irakului, Buckley va fi la fel de influent după moarte pe cât a h fost în timpul vieţii. 7

Câinii războiului Philip Gourevitch şi Errol Morris scriu în colaborare povestea abuzurilor de la închisoarea Abu Ghraib. DE RAYMOND BONNER UPĂ ce abuzarea prizonierilor de la Abu Ghraib a fost făcută publică, în aprilie 2004, de către The New Yorker şi de către emisiunea TV „60 Minutes“, administraţia Bush a încercat să impună ideea că purtarea inadmisibilă a soldaţilor a fost doar un caz izolat. Un amănunt care părea să submineze acest verdict este faptul că soldaţii şi-au făcut poze, zâmbitori, cu degetul mare în sus, în semn de aprobare, alături de prizonierii despuiaţi, morţi, abuzaţi şi umiliţi.

STANDARD OPERATING PROCEDURE

de Philip Gourevitch and Errol Morris. 286 pag. The Penguin Press. 25.95 $. Din păcate, adevărul, care reiese cu o claritate dureroasă din paginile cărţii Standard Operating Procedure (Procedură standard), este că ceea ce s-a întâmplat la Abu Ghraib nu doar că a fost tolerat, ci chiar scuzat şi încurajat. Tratamentul dur aplicat prizonierilor nu a fost pedepsit, ci recompensat. În perioada în care locotenentul major Carolyn Wood din cadrul forţelor armate americane a fost la conducerea centrului de interogatorii de la baza aeriană Bagram din Afganistan, în 2003, ea a stabilit un regulament care permitea ca prizonierii să fie ţinuţi la carceră chiar şi o lună, să fie dezbrăcaţi, legaţi în poziţii chinuitoare, ţinuţi nedormiţi, bombardaţi cu sunete şi lumini. Trei prizonieri au fost omorâţi în bătaie în timpul serviciului ei. I s-a decernat medalia Bronze Star, una din cele mai înalte distincţii acordate combatanţilor din forţele armate, a fost promovată la rangul de căpitan şi trimisă în Irak. La Abu Ghraib, un avocat al marinei şi unul al forţelor terestre au asistat la atârnarea unor prizonieri de uşile celulelor lor. Ocazional, cei doi au manifestat o vagă în-

Raymond Bonner este corespondent al The Times şi locuieşte actualmente în Londra.

grijorare, dar de fapt nu au spus nimic, ceea ce a fost perceput drept „consimţământ tacit“. Când un prizonier interogat de C.I.A. a murit în urma bătăilor, o „procesiune de înalţi ofiţeri“ a examinat cadavrul. Medicii militari au curăţat trupul, iar motivaţia oficială a morţii a fost un atac de cord. Uneori doar pentru a se amuza, caporalul Charles Graner şi alţi gardieni târau prizonierii afară din celule, îi dezbrăcau, îi loveau, le puneau saci peste cap şi îi obligau să se masturbeze. Soldaţii voioşi făceau fotografii. Soldatul fruntaş Lynndie England, al cărui nume, alături de al caporalului Graner, a devenit aproape sinonim cu Abu Ghraib, a declarat că era vorba de „proceduri standard“. Specialiştii militari Sabrina Harman şi Megan Ambuhl s-au gândit, mai târziu, că poate soldaţii au mers prea departe. Ele au raportat cele întâmplate unui sergent. „Nu am produs nici o reacţie“, spune Harman, ale cărei scrisori adresate partenerului ei au fost înmânate autorilor cărţii şi a cărei istorie personală adaugă forţei acestei cărţi. Graner însuşi a arătat unele din fotografiile pe care le-a făcut unor ofiţeri superiori, inclusiv un locotenentcolonel. Nu s-a luat nici o măsură. Standard Operating Procedure şi un film documentar omonim sunt rezultatul colaborării laborioase dintre Philip Gourevitch, autorul unei cărţi foarte lăudate despre genocidul din Rwanda, şi Errol Morris, regizorul pe a cărui carte de vizită sunt trecute filmele The Fog of War, documentarul laureat cu Oscar despre fostul secretar al apărării Robert S. McNamara, şi The Thin Blue Line, care a reuşit să salveze un om de la execuţie. Pentru realizarea documentarului, Morris a înregistrat interviuri cu o mulţime de soldaţi şi civili, dintre care câţiva au fost martori la abuzuri sau au participat la ele. Unele dintre interviuri sunt, bineînţeles, nesincere, dar multe dintre persoanele intervievate par a fi serios tulburate de ceea ce s-a întâmplat la Abu Ghraib. Interviurile cumulează aproximativ două milioane şi ju-

O scenă din filmul documentar „Standard Operating Procedure“. 8

mătate de cuvinte, iar Gourevich a inserat fragmente din ele, alături de transcrieri ale investigaţiilor şi proceselor militare, într-o naraţiune strâns închegată şi acuzatoare. Autorii îşi fac însă un deserviciu, ca şi cititorilor, de altfel, omiţând să includă note detaliate sau un index. Nu e întotdeauna clar dacă informaţia pe care o furnizează provine din interviuri, din investigaţiile militare, din declaraţii sub jurământ de la proces sau chiar de la alţi jurnalişti. Iar Morris a recunoscut, recent, că i-a plătit pe unii din cei intervievaţi, fără a preciza pe care. Cu toate acestea, este una din cele mai răscolitoare dintre numeroasele cărţi scrise pe tema Irakului. Departamentul de Justiţie a trimis numai patru oameni pentru a organiza sistemul corecţional din Irak, în mai 2003, iar doi dintre ei au plecat rapid şi foarte nemulţumiţi, lăsându-i pe Lane McCotter, care a făcut carieră conducând închisori militare şi civile, şi pe Gary Deland, care lucrase cu McCotter în Utah. „Urma să o transformăm într-o închisoare model“, spune McCotter. Deland a întemeiat o academie de poliţie, din care a exclus orice recrut surprins luând mită. Dar cei doi nu aveau nici timpul, nici resursele pentru a-şi duce misiunea până la capăt. O perioadă de examinare de patru luni a fost redusă la 30 de zile. Au conchis că Irakul are nevoie de 75.000 de paturi de închisoare. Au fost furnizate mai puţin de 3.000, iar prizonierii militari şi cei civili au fost întemniţaţi laolaltă, violând doctrina militară şi convenţia de la Geneva. Mulţi erau inocenţi, arestaţi în grabă, neavând altă vină decât că se aflau în locul nepotrivit la momentul nepotrivit, spune Deland. Mai târziu în cursul anului 2003, armata americană a preluat conducerea închisorilor. Sarcina a fost încredinţată unităţilor combatante ale poliţiei militare. „Nu aveam nici o pregătire, eram într-o completă inferioritate numerică şi ni se dăduseră o grămadă de responsabilităţi pe care nu aveam nici o idee cum să le îndeplinim“, spune specialistul militar Ambuhl, care era unul dintre

cei doar şapte membri ai poliţiei militare însăcinaţi cu paza unor celule care adăposteau mai bine de 1.000 de prizonieri. „Nu se poate spune că am încălcat regulile, pentru că nu existau reguli“, spune ea. Generalul-maior Geoffrey Miller a fost comandantul închisorii de la Guantánamo înainte de a veni în Irak. Încălcând doctrina militară, dar urmând procedura pe care o stabilise la Guantánamo, el a pus poliţia militară, care conduce în mod normal închisorile militare, la dispoziţia investigatorilor, militarilor, C.I.A. şi a contractorilor civili. Gardienii trebuie „să fie angajaţi activ în amenajarea condiţiilor pentru exploatarea cu succes a deţinuţilor“, scria Miller. „Îi trataţi prea bine pe prizonieri“, le-a spus gardienilor. „Trebuie să trataţi prizonierii ca pe nişte câini“. Dar câinii militarilor erau trataţi mai bine şi, aşa cum se ştie deja foarte bine, folosiţi pentru a băga spaima în prizonieri – pentru a le exploata fobiile, în jargonul eufemistic al Pentagonului. Doi îngrijitori de câini „aveau în derulare o competiţie pentru a vedea care dintre ei putea face mai mulţi prizonieri să urineze pe ei de frică“. Steven Stefanowicz, un interogator civil cunoscut sub porecla de Big Steve, a ordonat folosirea câinilor împotriva unui prizonier poreclit A. Q., pentru că se credea că era agent Al Qaeda. O fotografie îl arată pe bărbat cu braţele legate împrejurul său, chircindu-se lângă perete, cu colţii rânjiţi ai câinelui la doar câţiva centrimetri de el. „Ne ordona să îl punem pe A. Q. în poziţia asta sau în alta şi apoi să asmuţim câinii pe el“, spune sergentul Ivan Frederick. „Apoi ne ordona să potolim câinii, se ducea în celulă, închidea uşa şi bănuiesc că îl interoga“. După câteva luni în care l-au torturat pe A. Q. cu „câini, legări fedeleş, acoperirea capului cu un sac, zgomot, lipsă de somn, căldură şi frig“, autorităţile au înţeles că omul nu are nici o legătură cu Al Qaeda sau alte activităţi criminale şi l-au eliberat. Una din întrebările persistente a fost cea privind gradul de complicitate al Pentagonului şi al Casei Albe la evenimentele de la Abu Ghraib. Nici o „armă fumegândă“ care să facă legătura între abuzuri şi Donald Rumsfeld, Dick Cheney sau George W. Bush nu a fost găsită vreodată şi e foarte improbabil să se găsească vreuna. Dar nu e nevoie, susţin autorii. „Abu Ghraib însăşi este arma fumegândă“. Ceea ce s-a petrecut la Abu Ghraib este profund tulburător, iar americanii, individual şi colectiv, trebuie să se întrebe, „Cum s-a putut petrece aşa ceva? Cum au putut fiii şi fiicele noastre, copii buni din Pennsylvania, Virginia, New Jersey, Maryland, să se comporte astfel? Cum de au putut atât de mulţi să închidă ochii la asta?“. Ceea ce s-a întâmplat la Abu Ghraib nu a fost doar opera câtorva elemente degenerate – a lui Lynndie England sau Charles Graner sau Ivan Frederick sau Megan Ambuhl sau Sabrina Harman, toţi aceştia fiind condamnaţi de curtea marţială sub diverse acuzaţii (un singur ofiţer superior a fost anchetat de curtea marţială, dar şi acesta a fost găsit nevinovat). „Blamul ni se adresează nouă, tuturor“, scriu Gourevitch şi Morris. E greu să parcurgi h cartea lor şi să tragi o concluzie diferită.

FOTOGRAFIE DE LA SONY PICTURES CLASSICS ŞI PRODUCĂTORII PARTENERI

Membri ai familiei bin Laden în vacanţă în Suedia, în 1971. Osama bin Laden nu a luat parte la excursie.

Noi, cei 54 Copiii lui Muhammad bin Laden, din deşert până la zboruri intercontinentale şi apoi în peşteră. DE CHRISTOPHER CALDWELL SAMA bin Laden este un rebel opozant al clasei conducătoare din Arabia Saudită sau un reprezentant tipic al acesteia? Această întrebare bântuie printre rândurile cărţii The Bin Ladens (Familia Bin Laden) a scriitorului new-yorkez Steve Coll, laureat al premiului Pulitzer. Cel mai celebru terorist din lume îşi datorează averea şi poziţia unei afaceri de familie pe care Coll o numeşte „Halliburton-ul regatului“. Ca şi concernul american Halliburton, firma saudită Binladin Group s-a specializat în gigantice proiecte de infrastructură. Conexiunile guvernamentale sunt cheia succesului financiar al familiei. Aşa încât v-aţi aştepta de la ei la o reacţie de oroare absolută la apariţia unui fiu radical, ca cea a ducesei din cântecul lui Noël Coward:

Puteai s-o şi străpungi cu sabia Când a descoperit Că mezinului îi plăcea Lenin Şi vindea Daily Worker lângă Parlament. Dar Arabia Saudită este un loc în care interesele conducătorilor şi ale revoluţionarilor sunt mai greu de deosebit, după cum arată Coll. Muhammad bin Laden, tatăl lui Osama, a emigrat în anii 1920 din canioanele din Hadhramawt, actualmente Yemen. El a sosit în Jidda, cu un singur ochi şi semianalfabet, într-o perioadă în care Arabia Saudită de-abia dacă avea câteva drumuri pavate, iar regele îşi păstra tezaurul într-un cufăr de tablă. Muhammad era carismatic. Muncitorii săi, cu care se ruga şi intona imnuri pe şantier, îl venerau. Era extrem de cinstit, aşa cum sunt

Cartea lui Christopher Caldwell despre imigraţie, Islam şi Europa va fi publicată în primăvara anului viitor în Statele Unite. FOTO: SCANPIX/SIPA PRESS

renumiţi, în conştiinţa populară arabă, toţi Hadhramiţii, iar compania sa îşi păstrează această reputaţie până astăzi. Încă şi mai important, Muhammad i-a servit pe lacomii şi capricioşii prinţi saudiţi în moduri în care Bechtel şi alţi contractori străini au refuzat categoric să o facă – prestând munci umilitoare, de la săpatul grădinilor până la repararea aparateTHE BIN LADENS

An Arabian Family in the American Century de Steve Coll. Ediţie ilustrată, 671 pag. The Penguin Press. 35 $. lor de aer condiţionat. Recunoscătoare, familia regală l-a numit principalul constructor de drumuri şi palate, în anii de prosperitate ce au urmat războiului. Până la moartea sa, într-un accident aviatic, în septembrie 1967, compania sa era evaluată la 150.000.000 $, iar el era tatăl a 54 de copii, făcuţi cu vreo 22 de neveste. Aceşti copii, printre care se numără şi Osama, au crescut în umbra curţii regale. Privilegiile regale erau totul. Din moment ce familia Saud îşi trimitea fiii la Princeton şi Georgetown, Muhammad şi-a educat şi el mulţi dintre fii în Occident, începând cu Salem, succesorul său ireverenţios şi libertin. Relatarea lui Coll despre Salem este afectuoasă. Când austerul rege Faisal a fost asasinat în 1975, sibariticul rege Fahd i-a luat locul. Hedonismul şi consumismul au devenit pentru Salem ceea ce fusese pietatea pentru tatăl său: afinitate cu familia regală. Cunoscător în materie de avioane private, maşini de lux şi cele mai noi accesorii, Salem a devenit, în exprimarea lui Coll, un „valet regal“. Salem era un om care îşi cunoştea interesul. Familia regală pentru care făcea cumpărături era aceeaşi familie care decidea în privinţa contractelor lucrative de construcţie. Salem a repartizat cultivarea relaţiei cu câte un prinţ

fiecăruia din fraţii săi, în timp ce el se preocupa de acumularea de prietenii sus-puse în Statele Unite. Un rechin al afacerilor, Jim Bath, care făcuse serviciul militar la Texas Air National Guard împreună cu George W. Bush, a fost punctul său de pornire către elita politică a Texasului – familia Bush, familia Bentsen şi, în special, James Baker, ajuns mai târziu secretar de stat, pe care avocatul Laden-ilor îl numea „politicianul favorit“ al familiei. De la moartea lui Salem, tot într-un accident aviatic, în 1988, patriarhul actual al familiei, Bakr, şi-a întreţinut legăturile din America, atât în calitate de acţionar al puternicului Carlyle Group, cât şi ca sponsor al campaniilor susţinute de Jimmy Carter. Familia bin Laden, scrie Coll, a ajuns să deţină „o porţiune impresionantă din Statele Unite, cărora Osama le-a declarat război“. Osama era timid. Coll sugerează că era marcat de statutul inferior al mamei sale siriene. Un grup de studii islamice, care se întrunea după şcoală, în care s-a înscris în clasa a unsprezecea, i-a conferit un ţel şi, în cele din urmă, antisemitism, anti-americanism şi o repulsie pentru fotografii. Acestor atitudini nu li s-a dat prea multă atenţie. Erau doar o versiune ceva mai înfocată a educaţiei obişnuite a copiilor saudiţi. Religiozitatea politizată nu l-a transformat pe Osama într-o oaie neagră. I-a conferit valoare. La mijlocul anilor 1980, Fahd a conferit familiei bin Laden un contract de reabilitare – criticii ar spune de americanizare – a oraşelor sfinte Mecca şi Medina. Aceste proiecte au luat locul construirii de autostrăzi ca sursă principală de venit a familiei. Ei depindeau de bunele auspicii ale clericilor saudiţi şi ale prinţilor puternici ca prinţul Nayef, care a pretins mai târziu că atacurile din 11 septembrie au fost un complot sionist. Devotamentul lui Osama pentru războiul sfânt al Islamului impresiona acest gen de oameni în mai mare măsură decât bancurile grosolane ale lui Salem. Departe de a urî

familia Saud, Osama se înfuria de îndată ce auzea pe cineva punând la îndoială legitimitatea lui Fahd. Încă din 1990, scrie Coll, se vedea ca pe „un lider internaţional al guerillei islamice care lucra în slujba regelui său“. Coll argumentează că eforturile lui Osama de a sprijini mujahedinii anti-sovietici din Afganistan nu ar fi putut fi niciodată realizate doar din propriul său buzunar. El moştenise doar 2,27% din averea tatălui său. Ceea ce avea, totuşi, era o reţea de relaţii la curte – prinţi conservatori, acţionarii companiei şi fondurile caritabile susţinute de numeroase familii suspuse, printre care şi a sa. Avea de asemenea echipament. Compania lui bin Laden era cel mai mare deţinător de excavatoare Caterpillar din lume. Osama le-a folosit pentru a fortifica peşterile care urmau să adăpostească mujahedini arabi şi afgani şi, după 11 septembrie, pe el însuşi. Salem a aranjat transporturi de rachete anti-aeriene. Khalid, unul din fraţi, care lucra la biroul din Cairo al companiei, a obţinut vize afgane pentru extremişti egipteni. Jihadul era o afacere de familie. Întrebarea este dacă a rămas o afacere de familie după ce Osama şi-a îndreptat atenţia asupra Statelor Unite. Coll nu a pătruns în cercul privat al familiei, aşadar concluziile sale în această privinţă sunt provizorii. Dar, analizând acte guvernamentale şi interviuri cu diferiţi asociaţi ai familiei bin Laden, el ne oferă o imagine judicioasă, laborioasă şi plină de viaţă a unei familii exotice, trasă în două direcţii opuse de cursul evenimentelor mondiale. Ocazional, imaginea e prea vie – sunt prea multe detalii, pentru gustul majorităţii cititorilor, despre herghelia de armăsari a lui Khaled bin Laden din Egipt, dependenţa de droguri a surorii soţiei braziliene a lui Khalil bin Laden sau despre tranzacţiile bursiere nereuşite ale lui Yeslam bin Laden. Fraţii lui Osama i-au renegat acţiunile încă din 1994, dar au lăsat o portiţă deschisă reconcilierii. După 11 septembrie, au părut mai interesaţi să apeleze la consiliere legală decât să împărtăşească informaţii. Coll a găsit, în dosarul unui proces de divorţ din California, declaraţii susţinând că la reşedinţa din Arabia Saudită a familiei bin Laden s-a sărbătorit momentul atacurilor. Coll nu crede că vreunul dintre membrii familiei cărora li s-a permis să plece din Statele Unite, cu un zbor charter, la opt zile după 11 septembrie, ar fi avut vreo legătură cu radicalismul islamic. El observă, totuşi, că cel care avea posibile conexiuni – Omar Awadh – se poate să nu fi fost interogat de către F.B.I. 11 septembrie 2001 a adus două modificări majore în viaţa familiei: l-a transformat pe unul din fii în eroul lumii arabe şi a ridicat preţul petrolului, declanşând o creştere explozivă în domeniul construcţiilor. Cu petrolul la mai mult de 100 $ barilul, compania lui bin Laden prosperă. Are 35.000 de angajaţi şi se aşteaptă să-şi dubleze acest număr în deceniul următor. Construieşte aeroporturi în Egipt şi în alte părţi ale lumii. La Mecca şi Medina, are în perspectivă vaste proiecte imobiliare. „Pentru a mulţumi publicul american, familia bin Laden ar trebui să-şi ceară iertare şi să-l renege pe Osama“, scrie Coll. „Pentru a mulţumi publicul din lumea arabă, unde e concentrată cea mai mare parte a intereselor financiare ale familiei, o astfel de postură ar fi percepută ca laşitate“. La şapte ani de la evenimente, o realitate brutală iese la iveală. Atacurile lui Osama bin Laden s-au dovedit profitabile, atât penh tru familia, cât şi pentru ţara sa. 9

Gangsteri fără frontiere O privire aruncată asupra fenomenului global al crimei organizate. DE PETER ROBB N anul în care Uniunea Sovietică avea să se destrame, m-am nimerit în coada de intrare de la aeroportul Fiumicino din Roma, unde am observat la un moment dat câteva zeci de tinere rusoaice trecând în grabă printr-un nou punct de control vamal, abia deschis. Prin tinere vreau să spun că aveau probabil 15 ani, iar prin rusoaice faptul că erau nişte adolescente frumoase, blonde,

McMAFIA

A Journey Through the Global Criminal Underworld de Misha Glenny. Ediţie ilustrată. 375 pag. Alfred A. Knopf. 27.95 $. cu un ten perfect şi figuri de tinere balerine. Aceste copile cu figuri jucăuşe şi ochii mari nu erau nici pe departe dansatoare sau în vreo excursie cu şcoala. Erau mânate de un mustăcios îndesat având un mănunchi de paşapoarte în mâinile lui păroase. A fost o imagine de neuitat a unor miei mânaţi la tăiere – sau, mai precis, a unor copii mânaţi către bordel. Le mai poţi vedea, din când în când, împrăştiate prin lume, îmbătrânite, iar felul în care au fost înghiţite de universul criminalităţii este unul din lucrurile descrise de Misha Glenny în McMafia, un tur ameţitor al formelor pe care le poate lua crima organizată, născută la sfârşitul anilor ’80, când capitalurile financiare au dărâmat orice oprelişti şi Uniunea Sovietică s-a destrămat. După un scurt dar grăitor prolog localizat în 1994, despre un omor dintr-o suburbie verde tipic englezească, Glenny – fost reporter BBC care a scris articole despre Balcani – îşi începe turul în teritoriul pe care-l cunoaşte foarte bine. Reportajul său scris printre ruinele lumii sovietice şi periferiile acesteia este dens şi captivant, mergând până la detalii anecdotice. Glenny este familiarizat cu dealerii de pe străzile Bulgariei, Macedoniei, României şi Serbiei, dar şi cu capii din guverne. Ştie, de asemenea, ce se petrece şi atunci când noul său Audi este furat pe străzile din Zagreb. Geografia criminalităţii, scrisă de Glenny, se centrează pe ţările din fostul bloc sovietic, a căror influenţă o percepe răspândindu-se în afară spre „ţări îndepărtate precum India, Columbia şi Japonia“. Observă, dar nu urmează, un „nou Drum al Mătăsii, o autostradă a criminalităţii având multe benzi“, care leagă vechea periferie sovietică de Asia centrală şi estică. Nici unul dintre aceste lucruri nu este atât de nou pe cât sugerează el. Ţările aflate la distanţă au propriile istorii ale criminalităţii, lungi şi bogate, precum şi propriile legături internaţionale. Heroina străbătea Asia pentru a intra în Europa în stil mare încă din timpul războiului din Vietnam, iar cocaina urca spre nord peste Americi, după scurtă vreme stră-

Peter Robb este autorul jurnalelor investigative de călătorii „Midnight in Sicily“, „A Death in Brazil“ şi „M: The Man Who Became Caravaggio“. 10

bătând Atlanticul. Cosa Nostra în Italia şi în Statele Unite, cartelurile columbiene şi sindicatele asiatice ale crimei operau la nivel internaţional cu mult înainte ca lumea să se globalizeze. La fel şi comerţul cu arme. Modelele şi influenţele erau la fel de variate ca şi cele ale economiei legitime. Glenny e bun la a sesiza unele conexiuni ale gangsterilor fără frontiere, precum legătura Rusia – Israel. Modul în care înfăţişează colonizarea Israelului de către crima organizată rusă este unul memorabil, iar imaginea efemeră a mizeriei cumplite a bordelurilor din Tel Aviv, înţesate cu fete răpite din fosta Uniune Sovietică şi frecventate de turişti adolescenţi americani obezi, este în egală măsură una de neuitat. Este, în mod captivant, ambivalent şi în ce priveşte Dubaiul, noua Elveţie a Orientului Mijlociu, şi asupra modului în care acesta este energizat de către crima organizată indiană şi de violenţa dintre hinduşii şi musulmanii subcontinentului. După secţiunile despre Europa de Est şi despre graniţa sovietică a Asiei, aceasta este cea mai bună parte a cărţii. În Dubai, fostul sătuc de coastă care agoniza de pe urma pescuitului de perle, îi vedem cum converg pe toţi – „arabi, iranieni, Baluchi, est-africani, pakistanezi şi indieni de pe coasta de vest“. În a sa „călătorie prin lumea criminalităţii globale“, Glenny trece rapid din loc în loc, evitând în principal Europa de Vest şi America de Nord. Fiecare oprire are o nouă distribuţie şi o nouă specialitate criminală. Fragmentarea ascunde vederii anumite şabloane globale groaznice, cum ar fi reapariţia sclaviei, la scară globală, sub forma traficului de fiinţe umane. Glenny examinează prostituţia din Europa de Est, munca sub contract în statele din regiunea Golfului şi emigrarea ilegală din China – acolo unde sesizează „viitorul crimei

Prostituate la Moscova, 1997.

organizate“ – fără însă a sugera în cât de mare măsură au devenit oamenii înşişi o marfă, sub formă de muncitori angajaţi cu contract, sclavi domestici, infractori minori, soldaţi minori, prostituaţi minori, bebeluşi de vânzare şi copii pentru adopţie, cobai farmaceutici sau furnizori de organe. Cu toţii se deplasează în jurul lumii cu acordul tacit al vămilor, autorităţilor de imigrare, poliţiei, serviciilor sociale, fundaţiilor şi asociaţiilor de întrajutorare. Călătorind prin lumea subterană globală şi – cu splendida excepţie a Dubaiului – zburând peste locurile în care economiile subterane şi

Geografia criminalităţii, scrisă de Glenny, se centrează pe ţările din fostul bloc sovietic, a căror influenţă se răspândeşte în întreaga lume. cele de suprafaţă se întâlnesc, Glenny tinde să uite că infracţiunea cuiva este oportunitatea legală de afaceri a altcuiva. Alteritatea lumii criminale este, desigur, premisă a adevăratelor cărţi poliţiste, care oferă cititorilor atât lecturi pasionante cât şi liniştire, însă infracţiunile zilei de azi sunt istoria zilei de mâine. Chinurile naşterii democraţiei, probabil. Infracţionalitatea în industria petrolieră are loc rezervat în McMafia, însă mai degrabă în ţările foste sovietice decât în Irak, Iran, Arabia Saudită, Nigeria sau Angola. Şi, la fel ca toată istoria, adevărata criminalitate este cea înfăţişată de către învingători. McMafia merge pe principiul că banii sunt mult mai uşor de transferat decât erau mai demult, însă nu ia în considerare modul în care sistemele financiare ale lumii avansate sunt legate de profiturile afacerilor oribile din lumea a treia – automobilele capcană, decapită-

rile, asasinatele fără sfârşit, jupuirile de viu – pe care le descrie. „În calitate de consumatori, cu toţii suntem implicaţi“, se nelinişteşte Glenny în final, cerând „o mai mare regularizare a pieţelor financiare“ şi „agenţii anti-infracţionalitate puternice, bine echipate“. Dar McMafia ignoră densa reţea de complicităţi dintre instituţiile occidentale. Şi nici nu identifică o corporaţie criminală globală, după un discurs vag despre cum „se întind la nivel global corporaţiile infracţionale care îşi propun să pătrundă pe pieţele din lumea întreagă“, nici nu explică modul în care activităţile acestora „reproduc scopurile globale ale corporaţiilor legale precum McDonald’s“. Glenny inventează termenul McMafia pentru a descrie sistemul de francize al crimei organizate cecene, lucru care are sens, însă noţiunea nu are nici o legătură cu cadrul general. E vorba mai puţin despre o nouă criminalitate globalizată decât despre vechea criminalitate a întrepătrunderii dintre interesele infracţionale şi politice. Columbia, Afghanistanul şi „războiul drogurilor“ ar putea fi nişte bune puncte de plecare în istorisirea acestei poveşti. Pentru toate cele amintite, un model rămâne mafia siciliană, ignorată aici. Mafia înseamnă control. Păstrează ordinea pe plan local şi drept răsplată are mână liberă în business. Mafia reprezintă guvern şi criminalitate întrepătrunse, iar multe dintre exemplele date de Glenny sunt, în profunzime, analoge. Cu ceva mai bine de zece ani în urmă, Leoluca Orlando, primarul din Palermo, mi-a atras atenţia asupra a două lucruri referitoare la crima organizată din Italia. Unul a fost rolul de bastion al Cosei Nostra în păstrarea departe de putere a Partidului Comunist Italian pe perioada Războiului Rece. După implozia lumii sovietice, Cosa Nostra nu prea a mai contat şi a început, asemeni politicienilor pe care i-a ţinut la putere o jumătate de secol, să simtă rigorile legii. Aceasta s-a întâmplat, a continuat Orlando, atunci când Cosa Nostra şi-a globalizat afacerile într-un mod care a făcut afacerile anterioare cu droguri desfăşurate în compania Asiei şi a Americii de Sud să pară cu adevărat încercări timide. Era vorba acum de armament de calibru, plutoniu îmbogăţit şi deşeuri toxice. În drum spre Moscova, Orlando s-a îngrozit recunoscând persoanele care zburau la clasa business. McMafia are poveşti interesante, însă nu are o structură şi este grav slăbită de extrapolarea globală. Nu avem parte de nici o imagine globală, de nici o marcă de corporaţie ori franciză. În criminalitatea globală, structura, metodele, personalul, canalele, marfa, alianţele se schimbă chiar mai repede decât o fac în lumea afacerilor legale. Există, totuşi, modele ale complicităţii, unele mult mai apropiate de propria-i casă decât locaţiile coşmareşti h alese de Glenny. FOTO: JAMES HILL

Martor al efemerităţii Poeme noi şi vechi, rememorate din vise şi peregrinări, în America şi pe alte continente. DE STEPHEN BURT RESCUT în Fort Lee, New Jersey, stabilit de multă vreme în San Francisco şi purtat de dorul de ducă sau de obligaţii contractuale până la Montreal, Lisabona, Auckland, Austin, Dubai şi Berlin, August Kleinzahler este în egală măsură un scriitor de jurnale de călătorie şi un poet: poemele sale uneori amare, alteori perplexe (câteva dintre ele sunt chiar intitulate Traveler’s Tales) încearcă să surprindă calităţile specifice fiecărui loc, respingător sau frumos sau amândouă simultan (în locurile care-i plac cel mai mult). În Vancouver, „sirena de neon de deasupra pieţei de peşte / arată cel mai bine aşa, în ploaie“. La Coney Island, „un ciorchine de tineri hasidici hip-hop-eri“ îl urmăresc pe Neil Diamond (da, pe el în carne şi oase) rătăcind absent pe plajă; în Sudul american, poetul îşi imaginează „arborii de pecan suferind / cu toropeala lor contorsionată în arşiţă“. Interesul poetului pentru locuri noi acoperă acum tot globul, dar a început cu New Jersey-ul natal, unde (spune un poem timpuriu intitulat Poetics) „Am iubit aerul din faţa Shop-Rite Liquor1 / în serile de vară / mai mult decât dealurile Marin2 la apus“. Puţini poeţi, de la William Carlos Williams încoace, au făcut mai multe pentru California sau au înfăţişat ceea ce au văzut acolo cu o diversitate mai mare de sentimente. Nordul statului New Jersey îi oferă de asemenea lui Kleinzahler celălalt subiect fundamental: masculinitatea americană, calităţile pe care le atribuim tinerilor şi bărbaţilor duri. Singura carte de proză a lui Kleinzahler, Cutty, One Rock, începe şi se încheie în Fort Lee, locul tinereţii

Stephen Burt predă la Harvard. Cea mai recentă carte de critică literară a sa este „The Forms of Youth“. 1

Magazin specializat în comercializarea băuturilor alcoolice. Zonă din California, cu o vedere spectaculoasă asupra strâmtorii Golden Gate.

JIM WILSON/THE NEW YORK TIMES

sale, un teritoriu dur, chiar dacă mai elevat, al Mafiei. „Băieţii sunt modelaţi de locurile de joacă pe care au crescut“, scria el acolo. „Ale noastre au fost violente, zgomotoase şi profane“. Cartea se încheie cu o evocare a adoratului frate mai mare al poetului, „un tip dur, sportiv“, „un copil frământat, perseverent, care trăia cu intensitate şi iubea cu intensitate“ şi care s-a sinucis la începutul anilor 1970. Poeziile (spre deosebire de proză) tratează rareori despre masculinitate în mod direct; în schimb, ele se apleacă asupra calităţilor pe care tipii duri se presupune că le au şi le conferă valoare estetică. Ei pot fi, de exemplu, ironici şi chiar sarcastici; interesaţi de SLEEPING IT OFF IN RAPID CITY

Poems, New and Selected de August Kleinzahler. 234 pag. Farrar, Straus & Giroux. 26 $. baseball, avioane şi baruri demodate; atraşi de texturi şi sunete ascuţite, nefinisate sau aspre; şi prea puţin capabili să-şi examineze în detaliu motivaţiile de la baza emoţiilor. În loc de asta, mai ales dacă numesc acele emoţii, devin laconici şi tac brusc. Tipii laconici (ca în scrierile de tinereţe ale lui Hemingway) se pot strădui să nu mintă sau să nu creadă minciunile. Kleinzahler îşi organizează multe din poemele sale prin simplă acumulare, detaliu urmând după detaliu, ca şi cum orice argument sau naraţiune ar implica o încercare de înşelăciune; drept urmare, cele mai multe aserţiuni sunt realizate prin juxtapunere. Poemul care dă titlul volumului zugrăveşte „Gresie de un roz cretacic“, „Şcoala de Frumuseţe din Black Hills“ şi „sediul de campanie al unuia Jack Billion“ (o persoană reală, acum şef al Partidului Democrat din Dakota de Sud). Acelaşi cartier care adăposteşte „exact centrul universului cunoscut de indienii Oglala“ conţine şi hotelul inadecvat de opulent în care poetul se trezeşte când un tren de mar-

fă „zdrăngăne traversând orăşelul adormit“. „Aici, în exact punctul mort al Americii“, turiştii albi pot admira peisajele sacre pentru aceiaşi indieni pe care strămoşii lor i-au ucis. Unul din aspectele de aici este ipocrizia (masculină) americană, dar celălalt (conturat pe fundalul permanenţei gresiei) este efemeritatea poetului călător: el nu poate aparţine acestui „loc sacru“, nu poate afla aici mai mult decât o temporară „încetare a tuturor grijilor mele“. Poemele lui Kleinzahler curg lin şi se poticnesc cu o tehnică departe de a fi fluentă, una care nu e mai la îndemână scriitorilor naivi decât este jazzul fluent unui începător în ale muzicii. Majoritatea paginilor conţin versuri lungi cu o sintaxă complexă, care alunecă în regularitate metrică doar pentru o frază sau două: când Kleinzahler se întreabă, într-o poezie despre vise, „cine erau ei în somnul tău azi-noapte?“, ritmul triplu redă ironic tăcuta „mare încăpere“ în care se trezeşte, singur. Kleinzahler foloseşte câteodată şi alt fel de versuri, întotdeauna întrerupte la jumătatea frazei şi aproape lipsite de punctuaţie, a căror derulare lentă imită percepţia însăşi: „Mai decolează un avion / Motoarele-i reverberează-n nori / Acum şi sirenele / Foarte asemănătoare cu cele auzite ieri“. Subiecte nepromiţătoare, scene aparent urâte, îl atrag pe Kleinzahler în parte datorită temperamentului său, atât de recalcitrant la agreabilul convenţional, şi în parte datorită faptului că reprezintă o provocare: „doi melci“ târânduse „în interiorul unei pungi Granny Goose / de chipsuri de cartofi în stil hawaiian“, „răcoarea printre umbre şi celofane“ îi solicită toate aptitudinile, înainte ca nouă, de asemenea, astfel de scene să ne pară interesante. Deşi poemele oferă analogii vizuale la îndemână – cu picturi ale grupului Ashcan3, de exemplu, sau cu primele imagini ale filmului 3

Grupul Aschan este un curent de pictură încadrată în linia realismului artistic, apărut în America la începutul secolului XX.

noir – ele se aseamănă totodată şi cu muzica. Kleinzahler a muncit mai mulţi ani ca recenzent muzical; gusturile sale eclectice îl fac să includă în poemele sale fragmente de musicaluri, Mozart, jazz începând de la Dixieland şi până la Charles Mingus şi Thelonious Monk şi chiar şi o orchestră indoneziană de gamelan, ale cărei „arabescuri sclipitoare... sună înalt ca şi cum ar fi lovite / o mie de nicovale minuscule, xilofoanele răpăind ca ploaia“. Ca toate volumele de antologii care grupează lucrări mai vechi şi lucrări în premieră, şi cel de faţă evidenţiază continuităţile, precum şi modurile în care poetul a evoluat. Primii alterego ai lui Kleinzahler erau nişte rataţi: „Jimmy Beţivul“ şi un alcoolic pe nume Johnny care rătăcea prin Montreal „incinerîndu-i pe toţi acei Johnny / născuţi morţi în capul său, peste noapte“. Acum, dublurile lui sunt profesionişti blazaţi: oameni care zboară frecvent şi care stau la „Hotel Uitarea“ şi îşi spun sieşi, „Tot nu pot să-mi amintesc în ce oraş sunt“, un arhitect renumit şi un „faimos autor de jurnale de călătorie“ care nu are „casă / cu excepţia aeroporturilor / şi a unui perpetuu tărâm crepuscular“. Kleinzahler nu vorbeşte niciodată de sus, cu atât mai puţin ţine predici. Pe de altă parte, nu este nici populist şi nici nu pretinde vreodată că ar şti mai puţine decât ştie de fapt. El pare, în schimb, să scrie poemele pe care i-ar plăcea să le citească. Aceste poeme descriu aversiuni şi atracţii, lucruri descoperite sau despre care doar a auzit, prieteni întâlniţi la maturitate şi, în rare ocazii, propria tinereţe a poetului, servită în porţii comprimate care aproximează autoironia (dar nu o practică niciodată): „Ce abundenţă de erecţii, poluţii, încolăciri, / de pompat pe la spate de zor. / Ea te-a iubit cu-adevărat, tot timpul“. Primele cărţi ale lui Kleinzahler (publicate în anii 1970 în Canada) debutau şi se încheiau într-o singurătate melancolică: un poem condensat începea cu cuvântul „Singurătate“, un altul menţiona „tristeţea invadându-mă în valuri“. Poetul pare mai fericit acum. A scris despre sex şi despre despărţiri dificile, încă de când avea douăzeci şi ceva de ani, dar de-abia acum este capabil să scrie bine despre dragostea romantică. Minunat de contra-intuitivul poem „Aniversare“ identifică simbolul căsătoriei într-un şoim al cărui strigăt („keeeeee-arrr, kee-eeee-arrr, / un sunet aspru, descendent“) pare ameninţător, chiar „teribil“, pentru urechile umane, şi totuşi, în cazul şoimului, atrage perechea dorită: „şi au zburat... / vrăjiţi cu totul erau, erau capabili s-o facă / nu ca fiinţe separate, ci ca o pereche“. Poetul cel dur, ca şi şoimul, şi-a găsit – oricît ar suna de improbabil – companionul potrivit. Poemele lui Kleinzahler despre masculinitate, ca şi cele de călătorie (deseori, e vorba de aceleaşi poeme), se amuză pe seama aceloraşi calităţi pe care le şi admiră: atunci când laudă ShopRite Liquor sau când invidiază pornirea sexuală pură a unui motan care „savurează zbănţuiala membrelor“, ele iau totul în glumă şi totodată în serios. Mulţi poeţi încearcă să sune duri, sau masculini, sau plini de conştiinţa de sine a masculinităţii, eşuând lamentabil. Ce calităţi îi asigură succesul lui Kleinzahler? Ochiul şi urechea sa – el este, mai presus de toate, un meşteşugar, un făuritor de versuri – dar şi, de asemenea, diversitatea tonalităţilor sale şi cumpătarea: niciodată nu spune mai mult decât ar trebui, rareori se repetă şi îşi menţine atenţia concentrată nu asupra omului care recită poemele (a cărui personalitate se evidenţiază oricum), ci asupra h a ceea ce acel om vede şi aude. 11

Recuperare parţială Sue Halpern află ceea ce ştiu oamenii de ştiinţă despre demenţa senilă. DE KYLA DUNN N spatele glumelor benigne despre „momentele de bătrâneţe“ se află de fapt frustrarea şi frica. Aşadar, ce reconfortant că putem acţiona pentru a preveni pierderea naturală a memoriei cauzată de înaintarea în vârstă: prin exerciţii fizice. Într-adevăr, nu e la fel de uşor ca înghiţitul unei pastile. Dar, aşa cum afirmă Sue Halpern în Can’t Remember What I Forgot (Nu-mi amin-

CAN’T REMEMBER WHAT I FORGOT

The Good News From the Front Lines of Memory Research de Sue Halpern. 265 pag. Harmony Books. 24 $. tesc ce am uitat), chiar şi câteva plimbări rapide pe săptămână pot avea un efect notabil. Exerciţiile fizice ajută la formarea de noi neuroni exact în acea parte a hipocampusului (o structură a creierului fundamentală pentru acumularea de noi amintiri) care începe să nu mai funcţioneze cu vârsta. De asemenea, exerciţiile fizice împiedică micşorarea cortexului prefrontal, zonă a creierului implicată în concentrare şi în memoria activă (ca, de exemplu, reţinerea unui număr de telefon suficient de mult pentru a-l forma). Bineînţeles, dacă nu doriţi să faceţi mişcare pentru sănătatea voastră, sau cel puţin pentru a arăta bine în costum de baie, probabil încă mai speraţi la o soluţie mai uşoară. Problema, explică Halpern, este faptul că datele ştiinţifice solide şi confirmate, nu au dovedit până în prezent că orice altceva ar funcţiona: nici suplimentele naturiste, nici uleiul de peşte, nici vitamina E, migdalele, software-ul interactiv de 400 de euro şi nici chiar cuvintele încrucişate. (Şi totuşi, după ce veţi citi fragmentul legat de afine veţi dori să cumpăraţi găleţi întregi). Să lăsăm însă deoparte publicitatea şi confuziile: Halpern, al cărei tată a suferit de demenţă senilă, şi-a propus să afle ceea ce ştiu oamenii de ştiinţă în realitate şi cât de aproape sunt de un medicament sau o terapie care să dea rezultate – fie pentru pierderea de memorie de tip patologic, cauzată de Alzheimer, fie pentru cea „normală“, care se produce în mod inexorabil, odată ce îmbătrânim. Cele mai interesante pasaje ale cărţii subliniază diferenţa dintre aceste două tipuri de pierdere de memorie. Amândouă afectează hipocampusul, însă o altă parte a hipocampusului este „distrusă“ în fiecare situaţie, iar moleculele care încetează să-şi mai facă treaba sunt diferite. „Pentru a înţelege ceva astfel încât să-l

Kyla Dunn, jurnalist liber profesionist pe teme de ştiinţă, este fost editor recenzent al revistei Discover. 12

poţi repara, trebuie să ajungi la nivelul molecular“ îi spune lui Halpern Scott Small, cercetător neurolog la Columbia. „Iar la acest nivel am ajuns şi noi“. Cu toate acestea, pentru o carte intitulată The Good News From the Front Lines of Memory Research (Ştirile pozitive din prima linie a cercetărilor asupra memoriei), speranţa pe care o aduce este extrem de mică. Majoritatea acestor „veşti bune“ implică noi metode pentru depistarea din timp a afecţiunii Alzheimer, ceea ce nu face decât să le ofere pacienţilor mai mult timp de pregătire pentru o soartă inevitabilă. Ca parte a cercetării sale, Halpern s-a oferit voluntar să suporte o serie de teste care pot duce la diagnosticarea alienării mintale, incluzând o serie de scanări ale creierului. Îşi pune propriul proces de cercetare în prim-plan, relatând despre cele mai inovatoare descoperiri ale ştiinţei prin intermediul interacţiunii ei cu cercetătorii. Halpern, scriitoare

despre natură şi autoare de romane, pare a se simţi cel mai în largul său disecând scenele în detalii naturaliste. Cel mai bogat material al său provine din propriul articol publicat în 2005, în The New Yorker, despre şeful lui Scott Small, Richard Mayeux, şi munca echipei sale de cercetare în căutarea unei noi gene legate de cazurile în care maladia Alzheimer debutează la o vârstă înaintată. Deodată ne trezim mergând cu maşina printre jucători de noroc, prostituate şi găini, dimineaţa devreme, pe străzile Republicii Dominicane, pentru a întâlni familiile afectate de Alzheimer, ale căror probe de sânge vor evidenţia noua genă cu factor de risc. Din păcate, forţa descriptivă de invidiat a lui Halpern este irosită deseori cu detalii care par să nu aibă legătură cu subiectul principal. De exemplu, povesteşte în cele mai mici amănunte maratonul său de şase ore de testare a memoriei şi momentele în care a stat întinsă pe burtă în fiecare aparat de scanare a creierului. De asemenea, ne conduce pe prea multe drumuri înfundate de-a lungul anchetei sale. Să luăm de exemplu entuziasmul ei la descoperirea unui medicament pentru

îmbunătăţirea memoriei, produs de o secretoasă companie proaspăt-înfiinţată, numită Sention. „Am fost primul jurnalist căruia i s-a permis intrarea“ se laudă ea, încântată, descriind în detaliu istoricul şi elementele ştiinţifice din spatele acestei companii care este „de-a dreptul o mină de aur care produce un medicament minune“. Ca să aflăm imediat că Sention a dat faliment. Încă mai deranjante sunt unele descrieri neglijente ale lui Halpern legate de nişte factori ştiinţifici. Ea scrie că flavonoidele, recunoscute pentru beneficiile la nivel cardiovascular, sunt o „clasă de plante“ (în realitate, sunt nişte substanţe chimice care se găsesc în plante) şi, la un moment dat, chiar înscrie „vinul roşu“ în această categorie. Mai scrie că două gene umane – genele preseniline – care duc la declanşarea timpurie a bolii Alzheimer, nu sunt „deţinute decât de câteva sute de familii din toată lumea“. (În realitate, toţi suntem purtătorii acestor gene; ceea ce la majoritatea dintre noi însă nu este prezent sunt mutaţiile rare ale acestora care duc la declanşarea Alzheimerului). Parte a farmecului auto-depreciativ al lui Halpern este că şi ea este una dintre „noi“, publicul larg, care se îngrijorează din cauza lipsei memoriei şi îi presează pe cercetători să ne răspundă celor mai imperioase întrebări. Dar poate că uneori cititorii îşi doresc un ghid cu mai multă autoritate. Când Small afirmă că „lucrul enorm, complex, pe care-l numim diminuarea naturală a memoriei, poate fi pus pe seama unei singure molecule“, Halpern este uluită. Dacă această „idee rebelă“ este corectă, spune ea, Small poate cauza o revoluţie ştiinţifică explozivă à la Thomas Kuhn. Ei bine, poate că revoluţia nu a fost televizată în mod corespunzător, dar ceea ce Small susţine este deja o idee general acceptată: modificările moleculelor individuale pot duce la dereglări radicale ale funcţiilor creierului şi ale comportamentului. (Gândiţi-vă la medicamentele inhibitoare pentru absorbţia serotoninei, ca Prozacul, pentru depresii). El chiar îi dă lui Halpern câteva exemple, de la boala Huntington pâna la comportamentul sexual al şoarecilor de câmp. În concluzie, Halpern vede „multe motive de bucurie“, având în vedere „oamenii inteligenţi şi devotaţi“ care sunt în căutarea unui remediu. Însă cartea sa se termină cu o dezamăgire. Când Small anunţă încă o descoperire extraordinară, Halpern nu poate să nu se gândească: „Atâta muncă în laboratorul lui şi totuşi, până acum, în clinică nu se prea văd rezultate“. Cartea în sine este un instantaneu valoros al stadiului actual al cercetării. Îi lipseşte, însă, un stil narativ plin de viaţă, cuprinzător, care i-ar fi păstrat valoarea odată cu dezvoltarea ştiinţei. Din păcate, în multitudinea de cărţi despre memorie, cartea de faţă h este probabil să fie dată uitării. ILUSTRAŢIE DE FRANCESCO BONGIORNI

Învierea morţilor Eroul acestui roman este obsedat de un imigrant care a murit în 1908. DE CATHLEEN SCHINE NII scriitori prefac disperarea în umor ca o cale de a face lumea să fie mai suportabilă, de a descoperi o fărâmă de frumuseţe sau plăcere ori, cel mai important, de umanitate. Prin contrast, talentatul scriitor bosniac Aleksandar Hemon s-a folosit de structura formală a umorului, de gramatica comediei, de ritmurile glumelor, pentru a revela disperarea. Noul

THE LAZARUS PROJECT

de Aleksandar Hemon. Ediţie ilustrată. 294 pag. Riverhead Books. 24.95 $.

său roman, The Lazarus Project (Proiectul Lazarus), este o cronică remarcabilă şi remarcabil de interesantă a pierderilor, a lipsei de speranţă şi a cruzimii, propulsată de o elocventă şi iritabilă nelinişte existenţială. Este, în ciuda premiselor, plin de umor şi de glume. Este, în acelaşi timp, nespus de trist. Hemon, beneficiarul unei „burse de geniu“ MacArthur, a scris alte două cărţi în limba engleză, a doua sa limbă: o colecţie de povestiri surprinzătoare, aiurite, intitulată The Question of Bruno, şi un irezistibil roman de un farmec tenebros, Nowhere Man. Ca multe dintre personajele acestor lucrări şi la fel ca Hemon însuşi, eroul din The Lazarus Project a crescut în Sarajevo, a venit la Chicago în vizită şi a fost forţat să rămână în Statele Unite când războiul a izbucnit în ceea ce pe atunci era Iugoslavia. Şi totuşi, deşi noul roman este în multe feluri o continuare a viziunii lui Hemon asupra lumii postmoderne, strâmbe, a unui emigrant, povestitorul său, Vladimir Brik, este de asemenea departe de tinerii ironici şi totuşi naivi pe care îi întâlnim în cărţile sale anterioare. Acesta este un roman matur despre un adult animat de nuanţele dezamăgirii, şi care le savurează. Într-una din scene, Brik se duce pe vârfuri în bucătărie pentru a pregăti cafeaua înainte ca soţia sa să se trezească. „Am observat o conservă într-un colţ, pe a cărei etichetă roşie scria SADNESS1. Era deja atât de multă încât ajunsese să fie pusă în conserve şi vândută? M-a săgetat o durere când mi-am dat seama că de fapt scria nu SADNESS ci SARDINES“. Brik este căsătorit cu un faimos medic neurochirurg american, care salvează vieţi din „înalta sa poziţie de decenţă chirurgicală americană“. El, pe de altă parte, se luptă cu „o permanentă confuzie“. Trăind cu un acut simţ al pierderii pământului natal şi, deci, a identităţii, Brik a devenit preocupat de un alt imigrant: Lazarus Averbuch, tânăr evreu care a scăpat din pogromul Chişinăului anului 1903, din Moldova, şi a ajuns la Chicago. Cel mai recent roman al lui Cathleen Schine, „The New Yorkers“ tocmai a fost publicat, în ediţie broşată, în Statele Unite. 1

TRISTEŢE

FOTOGRAFIE DIN „THE LAZARUS PROJECT“

Averbuch este o figură istorică a cărui poveste este încă acoperită de mister. Se cunoaşte că a ajuns în casa şefului poliţiei din Chicago pe 2 martie 1908; a urmat o scurtă încăierare de pe urma căreia tânărul a fost împuşcat şi ucis. Bântuit încă de revoltele anarhiste din Haymarket, în care au murit şapte poliţişti, şi temându-se de o reacţie violentă la anularea de către primar a unei întruniri prezidate de Emma Goldman, Chicago a intrat într-o stare de isterie xenofobă. Paralelele între această perioadă şi ce a urmat după 11 septembrie 2001 devin clare pe măsură ce Hemon pendulează între povestea lui Lazarus şi încercarea lui Brik de a o povesti. Portretul tandru şi dureros făcut de Hemon surorii lui Lazarus este intensificat aproape insuportabil de fotografiile de arhivă ale cadavrului costeliv şi delicat al acestuia din urmă. În căutarea unei sponsorizări pentru a scrie o carte despre Lazarus, Brik se identifică în mod clar nu numai cu decedatul, ci

Povestitorul lui Hemon este un om animat de nuanţele dezamăgirii – şi care le savurează. şi cu Lazăr cel din Biblie. Pentru Hemon, figura biblică nu este decât un alt imigrant – exilat mai degrabă din moarte decât din Iugoslavia. Folosind o proză clară, distinctă, aproape jurnalistică, Hemon descrie starea înceţoşată, de transă, a naratorului, în care visele, amintirile, moartea şi viaţa de după moarte se întrepătrund. Încercând să-şi amintească evenimentele zilei de dinainte de a adormi, Brik iniţiază un ritual pe care îl numeşte „rugăciunea mea de noapte, contemplare a prezenţei mele în lume“. Dar uneori, mărturiseşte el, „o violent involuntară amintire a unui vis iese la suprafaţă în mintea mea, ca un cadavru ieşit la suprafaţa apelor unui lac“. Prin această imagine palidă şi sinistră, Hemon sugerează multiplele straturi efemere ale disocierii de realitate – mlaştinile memoriei, amintirile pierdute, vise şi moartea viselor – în care Brik trăieşte. Acest sentiment constant al unei pierderi vii, treptate, este în parte ceea ce-l determină să încerce a descoperi povestea lui Lazarus Averbuch. Scrierea cărţii, crede el, este un mod de a-şi defini viaţa din ce în ce mai în derivă. Nu câştigă nici un ban. Nu este trup şi suflet dedicat căsătoriei în felul curat şi plin de speranţă al soţiei sale americane. Nu s-a angajat, de fapt, la nimic. Într-una din minunatele şi surprinzătoarele formulări ale romanului, îşi vede situaţia ca o „clătinare morală“. The Lazarus Project reprezintă căutarea propriei părţi morale a lui Brik de către el însuşi. Iar această căutare este strâns legată cu modul în care este spusă povestea. În Sarajevo, înainte de război, ne spune Brik, „toată lumea putea fi oricine pretindea că este – fiecare viaţă, oricât de imagi-

Cadavrul lui Lazarus Averbuch, într-o fotografie din 1908 publicată în The Chicago Daily News. nară, putea fi validată de către trăitorul ei, din perspectiva persoanei întâi. … Puteai să te încrezi în aceste poveşti, pentru că erau bune“. Pentru Brik, adevărul are puţin de-a face cu căutarea plină de speranţă a faptelor pe care o găseşte în ţara adoptivă. Este, mai degrabă, suspendat undeva în logica ilogică a unei greşeli comice (conserva cu SADNESS), în glumă, în absurd. Atunci când în sfârşit Brik îşi găseşte sponsorizarea şi pleacă în Europa de Est pe urmele lui Lazarus, ia cu el un vechi prieten, fotograf şi concitadin, pe nume Rora. Povestitor desăvârşit, Rora furnizează glumele, anecdotele care străpung romanul precum frazele muzicale ale unei dematerializări lipsite de griji, ale unei alterităţi, ale unei zădărnicii năucitoare şi ale unui adevăr imposibil de atins. Într-una dintre ele, Suljo vine în vizită la Mujo în America. Mujo îl ia de la aeroport în maşina sa mare şi-l duce la o casă mare. „Vezi casa asta?“, îl întreabă. „E casa mea.“ Arată către o piscină şi o femeie sexy stând la soare pe marginea ei. „E soţia mea“. „Foarte frumos“, răspunde Suljo. „Dar cine e tânărul bronzat care o masează pe soţia ta?“ „Ei,…“ vine răspunsul, „ăla sunt eu“. Călătoria lui Brik şi Rora e un coşmar esteuropean. Sunt duşi până la Bucureşti de un peşte somnolent, alături de o înspăimântată tânără răpită aflată pe bancheta din spate.

Într-unul din capitole, a cărui acţiune se desfăşoară într-un bordel sub acoperire de hotel, numit Business Center Bukovina, Hemon construieşte o delicată şi frumos redată fabulă a urâţeniei, dezolării şi cruzimii: „Camera mirosea ca la moartea bunicului meu – un amestec rău mirositor de urină, viermi şi descompunere mentală“. Intrând, trec pe lângă un câine jalnic. Fereastra dă spre un tomberon gigant, „plin de sticle goale“, strălucirea lor oferind un scurt moment de plăcere: „Întotdeauna îmi place să văd un tomberon plin, deoarece mă bucur la gândul golirii lui, al debarasării“. La finalul capitolului, Brik aude un cuplu beat certându-se, râsete, un câine urlând şi apoi zgomot de sticlă spartă. „Cei doi aruncaseră câinele în tomberonul cu sticle şi probabil că stăteau să se uite cum acesta se chinuia să scape, tăindu-se în bucăţi“. Nu există nici o scăpare, nici o „debarasare completă“ pentru Brik, nici o golire de o viaţă pe care o cunoaşte şi a încercat atât s-o uite, cât şi s-o ţină minte. „Coşmarurile tale te urmăresc ca o umbră, pentru totdeauna“, scrie el. Atunci când Brik şi Rora ajung în sfârşit la Sarajevo, Brik descoperă că povestirile lui Rora sunt la urma urmei povestirile oraşului Sarajevo. Dar povestea sa? În încheierea acestui roman bogat şi răscolitor în lipsa sa de menajament, Brik îşi dă seama că, asemeni unui Lazăr autocreat, va trebui h să înceapă s-o scrie el însuşi. 13

Durerile muncii Atitudinea faţă de muncitorul american: din ce în ce mai ostilă. DE ROBERT H. FRANK N urmă cu opt ani, Deborah Shank a fost accidentată grav atunci când un vehicul cu remorcă a intrat în dubiţa sa, pe partea şoferului. Deoarece Shank, pe atunci angajată ca persoană care aranja marfa în rafturi la un supermarket Wal-Mart din Cape Girardeau, Missouri, se calificase recent pentru programul medical al companiei, mare parte din cheltuielile ei de spitalizare de urgenţă au fost aco-

THE BIG SQUEEZE

Tough Times for the American Worker de Steven Greenhouse. 365 pag. Alfred A. Knopf. 25.95 $. perite de aceasta. Dar, din cauză că accidentul a lăsat-o într-un cărucior cu rotile, cu afecţiuni cerebrale permanente, continuă să aibă nevoie de îngrijire medicală permanentă. Pentru a o plăti, o instanţă de judecată a înfiinţat un fond de 417.000 de dolari, din despăgubirile obţinute din procesul împotriva companiei al cărei şofer a provocat accidentul.

Robert H. Frank, economist la Johnson School of Management de la Cornell University, e autorul cărţii „Falling Behind: How Rising Inequality Harms the Middle Class“. 14

Aşa cum relata anul trecut The Wall Street Journal, totuşi, instanţa a dispus ca familia să ramburseze către Wal-Mart cei 470.000 de dolari pe care-i cheltuise pe îngrijirea medicală a lui Shank. Hotărârea curţii a citat o clauză din programul medical al companiei, care-i dădea dreptul să recupereze cheltuielile medicale dacă un angajat accidentat era despăgubit de către terţi în urma unui proces. Practica recuperării cheltuielilor, cunoscută ca subrogare, a fost apărată susţinându-se că e incorect ca o persoană să fie despăgubită de două ori pentru aceleaşi cheltuieli medicale. Totuşi, despăgubirile din procesul lui Shank erau insuficiente pentru a acoperi chiar şi îngrijirea ei cotidiană, cu atât mai puţin pentru cheltuielile de spitalizare iniţiale. Până de curând, companiile au revendicat rareori clauza de subrogare în astfel de cazuri. Astfel de procese sunt acum foarte răspândite. În această situaţie şi într-o mulţime de altfel de cazuri, mediul cu care se confruntă muncitorii americani a devenit din ce în ce mai dificil în ultimele trei decenii. Milioane de muncitori au asistat la abandonarea planurilor de pensii pe termen lung de către propriii lor angajatori şi chiar mai mulţi şi-au pierdut asigurările de sănătate. Violările regulilor de protecţie a muncii şi ale altor reguli de muncă sunt din ce în ce mai frecvente. Remuneraţia pe ora de muncă, ajustată la inflaţie, a crescut foarte puţin,

în ciuda faptului că riscul de a fi concediat a crescut abrupt. În The Big Squeeze (Marea strâmtorare), corespondentul pe probleme de muncă al New York Times, Steven Greenhouse, intervievează sute de muncitori care au fost nevoiţi să se adapteze la aceste schimbări. Examinează forţele care le-au transformat vieţile şi oferă sugestii pentru ce ar trebui făcut pentru a-i ajuta să le facă faţă. Imediat după Al Doilea Război Mondial, democraţiile sociale europene au construit elaborate sisteme de protecţie socială pentru propriii cetăţeni, incluzând acoperire medicală universală şi un generos sistem public de pensii. Dimpotrivă, sistemul american de protecţie socială a fost delegat sectorului corporatist. Abordarea a fost în esenţă un accident, explică Greenhouse, inspirat de un pact neobişnuit de generos dintre General Motors şi confederaţia sindicală United Auto Workers, în timpul primelor zile ale boom-ului postbelic. Marile corporaţii americane fiind izolate de competiţia străină în timpul acelor ani, sistemul a funcţionat rezonabil de bine. Dar, pe măsură ce cheltuielile medicale au început să crească şi pieţele au devenit din ce în ce mai expuse concurenţei din exterior, marjele de profit destinate susţinerii sistemelor de protecţie socială au început să se erodeze. În paralel, spune Greenhouse, climatul legal american devenea tot mai ostil sindicatelor. În opinia sa, momentul de cumpănă a fost decizia din 1981 a preşedintelui Reagan de a concedia 11.500 de controlori aerieni care iniţiaseră o grevă ilegală. De atunci, s-a născut şi a prosperat o mare industrie de firme de consultanţă specializate în subminarea sindicatelor, adesea prin tactici ilegale care au atras prea puţină atenţie din partea Departamentului de Justiţie. Printre dificultăţile muncitorului s-a numărat şi o piaţă de capital din ce în ce mai agresivă. Dacă un director executiv nu reuşeşte să se folosească de toate opţiunile pentru a creşte profiturile unei companii – de exemplu, concediind muncitori şi reducând beneficiile – acaparatorii din exterior sunt pregătiţi să-i cumpere acţiunile şi să instaleze pe cineva care o va face. Greenhouse nu pretinde că muncitorii pe care i-a intervievat constituie o mostră reprezentativă. Într-adevăr, mulţi dintre ei i-au atras atenţia pentru că erau reclamanţi în procese de abuzuri de muncă, sugerând că un procent disproporţionat din angajatorii lor sunt răuvoitori. Dar cel puţin unele companii sunt hotărâte să-şi trateze bine angajaţii. Greenhouse citează triumfător practicile de muncă progresiste ale unor companii precum Costco şi Patagonia. Totuşi, nu putem şti dacă succesul acestor companii demonstrează viabilitatea unui model de afaceri mai uman sau e, în schimb, o consecinţă a activităţii unor directori executivi neobişnuit de talentaţi care sunt dispuşi să muncească pentru mai puţin. În orice caz, Greenhouse este suficient de precaut pentru a recunoaşte ipoteza că multe dintre problemele pe care le descrie sunt înrădăcinate în forţe competitive aflate dincolo de controlul individual al unei companii. Dacă este aşa, atunci acţiunea colectivă este unicul remediu. Sugestia lui de a înăspri legile muncii ar putea fi de folos, dar probabil că numai în domenii neexpuse competiţiei străine (nu e întâmplător că puţinele sindicate care au prosperat în anii din urmă, cum sunt the Service Employees International Union şi American

Federation of State, County and Municipal Employees, reprezintă lucrători din domeniul serviciilor şi angajaţi guvernamentali, ale căror slujbe nu pot fi transferate prea uşor în străinătate). Dar, aşa cum a demonstrat experienţa din industriile automobilelor, a oţelului şi din alte domenii de producţie, sindicatele puternice nu pot realiza prea multe. Vestea proastă e că în climatul hipercompetitiv de azi, sectorul corporatist nu mai poate să administreze sistemul de protecţie socială a naţiunii. Guvernul este cu adevărat unica alternativă. Vestea bună e că economia americană are încă cel mai mare produs intern brut din lume – mai mult decât suficient pentru a susţine un standard de viaţă ridicat pentru acţionari, manageri şi muncitori deopotrivă. Aşa cum observă Greenhouse în capitolul de încheiere, componentele unui sistem de protecţie socială eficient sunt destul de bine înţelese. De exemplu, ne putem permite uşor să plătim un sistem medical cu cotă unică, precum cel din Franţa, care-i acoperă pe toţi şi furnizează îngrijire medicală mai bună pentru jumătate din suma pe care o plătim noi per capita. Ne-am putea lejer permite să suplimentăm sistemul american de securitate socială, care transferă venitul de la muncitori la pensionari, punând bazele unui plan naţional de fonduri de pensii în care o parte din salariul fiecărui muncitor să fie depus într-un cont de investiţii scutit de taxe, permiţându-le familiilor să se bucure pe deplin de miracolul recapitalizării dobânzii. Avem resurse ample pentru a suplimenta salariile rămase în urmă prin creşterea deducerii pe taxa pe venit, pe care Ronald Reagan l-a numit cel mai eficient program împotriva sărăciei inventat vreodată de Congres. Şi am putea foarte uşor să reducem povara taxei şcolare plătite de familiile cu venit redus, extinzând actualul program Pell Grants. Invariabil, scepticii spun că taxele necesare pentru a plăti un sistem extins de protecţie socială ar schilodi economia prin slăbirea stimulentelor acordate persoanelor pentru a munci din greu şi a-şi asuma riscuri. Totuşi, sunt multe modalităţi de a creşte veniturile adiţionale din taxe care ar provoca mai degrabă creşterea P.I.B.-ului decât scăderea lui. O taxă pe emisiile de carbon şi pe alţi poluanţi, de exemplu, ar creşte substanţial veniturile şi ar crea un mediu mai curat, mai sustenabil. Taxele de ambuteiaj ar economisi milioane de ore pierdute actualmente în blocaje de trafic. O taxă progresivă pe venit care ar scuti economiile ar redirecţiona miliarde de dolari dinspre risipitoarele competiţii de cheltuire consumeristă. Aşa cum ne aminteşte Greenhouse cu înflăcărare, nici un sistem economic nu poate prospera pe termen lung dacă oamenii care muncesc din greu şi respectă regulile nu îşi pot satisface nevoile de bază. Muncitorii portretizaţi în The Big Squeeze nu-şi pot permite să plătească pentru îngrijirea medicală sau să-şi trimită copiii la şcoli bune. Şi tocmai din cauza poziţiei lor economice precare, fiii şi fiicele lor sunt mai înclinaţi să intre în armată. La şase zile după ce sentinţa de subrogare a fost emisă împotriva lui Deborah Shank, familia a aflat că fiul lor de 18 ani, Jeremy, căzuse la datorie în Divizia de Infanterie 25 din Irak. Luna trecută, influenţată de publicitatea nefavorabilă, Wal-Mart a abandonat eforturile de a recupera cheltuielile de spitalizare ale lui Shank. Chiar şi aşa, nu e de mirare că studiile descoperă că atâţia muncitori americani tânjesc după alegeri care ar putea h produce schimbări veritabile. FOTO DE PORTER GIFFORD/BW – CORBIS

Cealaltă jumătate O nouă privire asupra jurnalismului senzaţional şi a pledoariilor lui Jacob Riis.

„O spălătoreasă şi patul ei, Eldridge Street Station“, de Jacob Riis, 1892.

DE MATTHEW POWER STĂZI, una dintre ultimele pensiuni ieftine de pe Bowery Street stă sprijinită de faţada futuristă de oţel a New Museum, iar un loc într-o cameră la Bowery Hotel poate ajunge până la 750 $ pe noapte. După o asemenea boierie, e greu să evoci New York-ul mizer pe care Jacob Riis l-a documentat în senzaţionala sa lucrare fotojurnalistică din 1889, How the Other Half Lives. Riis era foarte conştient că „cealaltă jumătate“ din New York City erau de fapt celelalte trei sferturi, cu 1,2 milioane de newyorkezi săraci care locuiau în mahalale reprezentând un adevărat pericol pentru sănătatea publică, infestate de tifos, diaree, holeră şi tuberculoză. Cu ajutorul povestirilor lipsite de melodramă, al reportajului, statisticilor sociale şi a celor mai noi invenţii ale fotografiei, Riis a aruncat o lumină puternică asupra condiţiilor îngrozitoare de trai ale vastei populaţii de imigranţi la limita sărăciei din New York. În Rediscovering Jacob Riis (Redescoperindu-l pe Jacob Riis), Bonnie Yochelson şi Daniel Czitrom au efectuat o reexaminare riguroasă, academică a vieţii şi muncii lui Riis. În timp ce Czitrom, istoric al Mount Holyoke College, îl pune pe Riis în contextul altor cruciaţi sociali ai secolului XIX, Yochelson, fost curator fotografic al Museum of the City of New York, ne oferă o evaluare mai critică; ea reexaminează fotografia lui Riis şi pune la îndoială miturile care îl înconjoară. Riis a fost răsfăţatul epocii sale. Teddy Roosevelt l-a numit „cel mai

Matthew Power este editor colaborator al Harper’s Magazine.

bun american pe care l-am cunoscut vreodată“, inventând chiar termenul de „muckraking“ pentru a descrie acerbul jurnalism propagandistic practicat de Riis şi alţii. Însă Riis a fost departe de a fi un reformator social infailibil. După estimarea lui Czitrom, el a refuzat să recunoască datoria pe care o avea faţă de preREDISCOVERING JACOB RIIS

Exposure Journalism and Photography in Turn-of-the-Century New York de Bonnie Yochelson şi Daniel Czitrom. Ediţie ilustrată. 268 pag. The New Press. 35 $. decesori precum jurnalistul activist Charles Wingate şi s-a dedat mult prea des la utilizarea stereotipurilor etnice. Imigrant danez muncitor, părea să găsească decăderi morale în orice alt grup etnic: evreii polonezi, italienii, chinezii, irlandezii. Riis era de asemenea critic faţă de socializarea inter-rasială; spunea, despre cârciumile în care negrii şi albii se aşezau la aceleaşi mese, că „nu poate exista o josnicie mai mare“. Însă cea mai mare aversiune a lui Riis a fost rezervată locuinţelor însăşi, ale căror condiţii cumplite el le numea „moartea casei“. Şi-a dus campania cu un zel aproape religios. Riis credea că un caracter deficitar duce la sărăcie, iar capitalismul condus de conştiinţă reprezenta cea mai bună soluţie. Deşi le plângea de milă, cruciada sa reformatoare „le atribuia un rol insignifiant sau inexistent locatarilor respectivelor case“, scrie Czitrom. Această marcă de noblesse oblige anticipa probabil eşecurile locuinţelor sociale

FOTOGRAFIE DIN COLECŢIA JACOB A. RIIS, MUZEUL ORAŞULUI NEW YORK.

ale admiratorului lui Riis din secolul XX, Robert Moses. Dar, indiferent de filosofia sa, fotografiile lui Riis rămân de neşters. Folosind nou descoperita pulbere de magneziu pentru blitzuri, a adus lumina strălucitoare a unui nou mediu într-un tărâm subteran care nu fusese niciodată fotografiat. A fotografiat ocupanţii nevoiaşi ai subsolurilor întunecoase de la Bowery şi saloanele de opiu din Chinatown, subiecţii fiind luaţi pe nepregătite. Camerele prăfuite şi dezordonate, în care a pătruns pentru o fracţiune de secundă lumina zilei, sunt instantanee şi surprinzătoare, şi rămân extraordinar de convingătoare ca dovadă a sărăciei pe care Riis încerca s-o combată. Dar Riis s-a considerat fotograf „numai până la o anumită măsură“. Vedea fotografia drept instrumentul cu care putea dovedi adevărul spuselor sale, adeseori angajând alţi fotografi pentru partea tehnică a muncii sale. Drept dovadă, Riis dădea atât de puţină importanţă acestui proces încât negativele sale s-au umplut de praf într-un pod al unei case din Long Island timp de 30 de ani după ce murise. Mult mai târziu munca sa a ajuns să fie considerată artă, nu doar jurnalism, printre susţinătorii săi numărându-se John Szarkowski, renumitul curator de fotografie al Museum of Modern Art. În această carte, Czitrom şi Yochelson încearcă să demitizeze ceva din estetizare şi să recâştige pentru Riis un rol istoric mult mai complex: unul al unui oportunist şi evanghelist al reformei. Lăsând la o parte reevaluările, imaginile catastrofelor sociale surprinse de biltzul lui Riis încă mai au puterea să şocheze, chiar şi după 120 de ani. h 15

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

CĂRŢI ILUSTRATE

Săpt. în top

READ ALL ABOUT IT! de Laura şi Jenna Bush, ilus3 trată de Denise Brunkus (HarperCollins, 17.99 $) Un băiat descoperă cu surprindere că îi plac cărţile de poveşti. (Vârsta: 4 – 8)

GALLOP! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder (Workman, 12.95 $) Animalele par să se mişte la răsfoirea paginilor. (Vârsta: 4 – 8)

SOMEDAY de Alison McGhee, ilustrată de Peter H. Reynolds (Atheneum, 14.99 $) O mamă îşi imaginează viitorul copilului ei. (Vârsta: 4 – 8)

Cărţi pentru copii Săpt. aceasta

26 mai 2008

LECTURI UŞOARE

Săpt. în top

DIARY OF A WIMPY KID: RODRICK RULES 17 scrisă şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Despre cum s-a făcut Greg de ruşine în vacanţă (află de la fratele lui mai mare, Rodrick); urmarea la Diary of a Wimpy Kid. (Vârsta: 9 – 12)

DIARY OF A WIMPY KID scrisă şi ilustrată de Jeff 56 Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Chinurile adolescenţei, în benzi desenate. (Vârsta 9 – 12)

LOCK AND KEY de Sarah Dessen (Viking, 18.99 $) O liceană boemă este trimisă să trăiască alături de bogata ei soră mai mare. (Vârsta: de la 12 ani)

DIRT ON MY SHIRT de Jeff Foxworthy, ilustrată de 10 Steve Bjorkman (HarperCollins, 16.99 $) Poeziile copilăriei scrise de actorul şi realizatorul TV. (Vârsta: 4 – 7)

TWEAK de Nic Sheff (Ginee Seo/Atheneum, 16.99 $) Amintirile unui adolescent despre dependenţa de metamfetamine. (Vârsta: de la 15 ani)

ALPHABET de Matthew Van Fleet (Wiseman/ Simon & Schuster, 19.99 $) Un ABC safari interactiv. (Vârsta: 2 – 6)

INK EXCHANGE de Melissa Marr (HarperCollins, 16.99 $) Un tatuaj conduce o fată într-o lume paralelă. (Vârsta: de la 12 ani)

LITTLE BOY de Alison McGhee, ilustrată de Peter H. Reynolds (Atheneum, 15.99 $) Gândaci, cutii şi căţei: lucrurile care îl fac fericit pe un băieţel. (Vârsta: 4 – 8)

A KITTEN TALE scrisă şi ilustrată de Eric Rohmann 2 (Knopf, 15.99 $) Patru pisicuţe aşteaptă prima ninsoare – trei nervoase, una entuziastă. (Vârsta: 4 – 8)

THE INVENTION OF HUGO CABRET scrisă şi ilus- 58 trată de Brian Selznick (Scholastic, 22.99 $) Un roman „în cuvinte şi imagini“; un hoţ rămas orfan trebuie să descifreze ultimul mesaj lăsat de tatăl său. (Vârsta: 9 – 12)

THE MYSTERIOUS BENEDICT SOCIETY de Trenton 4 Lee Stewart, ilustrată de Carson Ellis (Little, Brown, 16.99 $) Patru copii cu har într-o misiune secretă. (Vârsta: 9 – 12)

THE PENDERWICKS ON GARDAM STREET de Jeanne Birdsall (Knopf, 15.99 $) Patru surori intervin în viaţa amoroasă a tatălui lor; urmarea la The Penderwicks. (Vârsta: de la 12 ani)

LITTLE BROTHER de Cory Doctorow (Tor, 17.95 $) Un hacker preia guvernarea după ce un atac terorist transformă America într-un stat poliţienesc. (Vârsta: de la 12 ani)

EVER de Gail Carson Levine (HarperCollins, 16.99 $) O fată muribundă se îndrăgosteşte de zeul vânturilor, şi e reciproc. (Vârsta: de la 10 ani)

8 9 10

LADYBUG GIRL de Jacky Davis şi David Soman, 8 ilustrată de David Soman (Dial, 16.99 $) Creativitatea şi hainele potrivite o ajută pe o fetiţă să se simtă mai mare. (Vârsta: de la 4 ani) ZEN TIES scrisă şi ilustrată de Jon J. Muth (Scholastic, 17 17.99 $) Un urs panda îşi încurajează nepotul şi pe prietenii acestuia să ajute un vecin morocănos. (Vârsta: 4 – 8) KNUFFLE BUNNY TOO scrisă şi ilustrată de Mo Willems (Hyperion, 16.99 $) Una dintre colegele lui Trixie are un iepuraş identic cu al ei. (Vârsta: 4 – 8)

CĂRŢI BROŞATE

SERII

DYLAN de Lisi Harrison (Poppy/Little, Brown, 6.99 $) Fiica unui jurnalist TV se îndrăgosteşte la un turneu de tenis din Hawaii; un roman Clique. (Vârsta: de la 12 ani)

THE TWILIGHT SAGA de Stephenie Meyer (Megan 40 Tingley/Little Brown, ed. cartonată şi broşată) Vampiri şi vârcolaci în liceu. (Vârsta: de la 12 ani)

MASSIE de Lisi Harrison (Poppy/Little, Brown, 6.99 $) 6 O fată din Westchester îşi ia o slujbă de vară ca vânzătoare de cosmetice; un roman Clique. (Vârsta: de la 12 ani)

PERCY JACKSON & THE OLYMPIANS de Rick Riordan (Miramax, ed. cartonată şi broşată) Bătălia contra unor monştri mitologici. (Vârsta: 9 – 12)

AMBITION de Kate Brian (Simon Pulse, 9.99 $) Marele maestru vrea să închidă Billings Hall, iar Reed trebuie să o salveze; un roman Private. (Vârsta: de la 14 ani)

WARRIORS: POWER OF THREE de Erin Hunter (HarperCollins, doar ed. cartonată) Pisicile războinice se luptă pentru surpavieţuire într-un ţinut mitic. (Vârsta: 9 – 12)

THE CARLYLES de Cecily von Ziegesar (Poppy/Little, Brown, 10.99 $) Tripletele din Nantucket se mută în vechiul apartament al lui Blair de la Waldorf; un roman Gossip Girl. (Vârsta: de la 14 ani)

FANCY NANCY de Jane O’Connor, ilustrată de Robin 14 Preiss Glasser (HarperCollins, ed. cartonată şi broşată) Viaţa paradisiacă a unei fete glamour. (Vârsta: 4 – 8)

THE BOOK THIEF de Markus Zusak (Knopf, 11.99 $) 35 O fată salvează nişte cărţi de la o incendiere nazistă şi le împarte cu un bărbat evreu. (Vârsta: de la 14 ani)

MAGIC TREE HOUSE de Mary Pope Osborne, ilus- 180 trată de Sal Murdocca (Stepping Stone/Random House, ed. cartonată şi broşată) Călătoria în timp a unor copii. (Vârsta: 6 – 9)

BRATFEST AT TIFFANY’S de Lisi Harrison (Poppy/ 14 Little, Brown, 9.99 $) Îndrăgosteala sparge gaşca de fete din Pretty Committee; un roman Clique. (Vârsta: de la 12 ani)

SEPTIMUS HEAP de Angie Sage (Tegen/HarperCollins, 17 ed. cartonată şi broşată) Pierdut la naştere, un băiat îşi împlineşte destinul de vrăjitor. (Vârsta: de la 9 ani)

THE CHRONICLES OF NARNIA: PRINCE CASPIAN 3 de C. S. Lewis (HarperCollins, 7.99 $) Pevensii se întorc în Narnia; legat de filmul omonim. (Vârsta: de la 8 ani)

BEST AT EVERYTHING cu mai mulţi autori şi ilustratori (Scholastic, ed. cartonată) Sfaturi de viaţă, comice şi sincere. (Vârsta: de la 9 ani)

JUST LISTEN de Sarah Dessen (Speak, 8.99 $) O fată trece în sfârşit peste incidentul care a separat-o de cea mai bună fostă prietenă. (Vârsta: de la 12 ani)

MAXIMUM RIDE de James Patterson (Little, Brown, 38 ed. cartonată şi broşată) Copiii înaripaţi încearcă să salveze lumea. (Vârsta: de la 10 ani)

IRON MAN de Stephen Sullivan (HarperEntertainment, 1 4.99 $) Un inventator miliardar devine supererou; filmul transformat în roman. (Vârsta: 8 – 12)

THE DEMONATA de Darren Shan (Little, Brown, ed. 1 cartonată şi broşată) Binele şi răul într-o lume a demonilor. (Vârsta: de la 9 ani)

WICKED LOVELY de Melissa Marr (HarperTeen, 1 8.99 $) Un rege al zânelor vrea ca muritoarea Aislinn să-i devină regină. (Vârsta: de la 12 ani)

RANGER’S APPRENTICE de John Flanagan (Philomel, ed. cartonată şi broşată) Un băiat înfruntă răul. (Vârsta: 9 – 12)

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna care s-a încheiat la 10 mai, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/ books. Toate cele patru liste de cărţi pentru copii apar în fiecare săptămână pe site-ul Book Review. Editorii au furnizat categoriile de vârstă pentru titlurile respective.

TBR: Din culise TOŢI SE MUTĂ: În ultima vreme au avut loc

multe schimbări pe această pagină; nici una din cărţile apărute în topul ediţiilor cartonate de ficţiune şi nonficţiune nu a rămas mult timp în aceste topuri – romanul Appeal al lui John Grisham este supravieţuitorul cel mai în vârstă, cu doar 15 săptămâni. Ba mai mult, cărţile de pe primul loc al celor două topuri sunt noi, de asemenea. În topul cărţilor de nonficţiune, memoriile Barbarei Walters, intitulate Audition, ocupă primul loc, detronând volumul Revolution scris de Ron Paul. În topul cărţilor de ficţiune, romanul Host de Stephenie Meyer îi ia locul romanului Sundays at Tiffany’s de James Patterson. Până nu demult, Meyer nu era decât o gospodină anonimă din comunitatea mormonilor şi a scris prima sa carte abia acum câţiva ani. Este autoarea seriilor Twilight de romane cu vampiri pentru adolescenţi, cărţi care au devenit foarte populare şi care s-au vândut foarte repede în Statele Unite, în peste 5,3 milioane de exemplare. Revista Time sugera de curând că ar putea fi următoarea J. K. Rowling. Lev Grossman a capturat isteria, scriind într-un articol publicat în Time: „Oamenii se îmbracă precum personajele ei. Îşi scriu propriile poveşti şi le postează pe Internet. Când apare într-o librărie, 3000 de oameni vin să o vadă. Există formaţii rock cu tematică Twilight“. Cel mai recent roman al lui Meyer, The Host, este prima sa carte pentru adulţi; e ceva de genul Invasion of the Body Snatchers – extratereştrii încep să pună stăpânire pe creierele oamenilor, iar unii dintre ei ripostează. Editorul lui Meyer, Little, Brown se aştepta la aşa ceva. Primul tiraj a fost de 750.000 de exemplare. FOARTE SLABĂ: Cartea de bucate cu diete, destinată femeilor, Hungry Girl, scrisă de Lisa Lillien, este pe locul 3 în topul ediţiilor broşate cu sfaturi practice. Se bazează pe popularul serviciu de abonare la mail-uri zilnice al autoarei. Una din descoperirile lui Lillien, care te ajută să devii foarte slabă, este ceea ce ea numeşte „prăjirea fibrelor“ – folosirea cerealelor Fiber One măcinate în locul firimiturilor de pâine pentru felurile de mâncare cum ar fi fâşii din carne de pui la cuptor. Multe din reţetele lui Lillien chiar nu sunt rele deloc. Şi totuşi, „prăjirea fibrelor“ este o idee care le va face să plângă pe unele dintre fetele flămânde – ca să o citez chiar pe Lillen, dintr-un alt subiect de discuţie – „Bleah!“ CONFORTUL SPECIFIC SUDULUI: Dacă sunteţi în căutarea unei cărţi de bucate scrise de o fată flămândă şi ceva mai robustă, înşfăcarea unui exemplar al minunatei cărţi Georgia Cooking in an Oklahoma Kitchen: Recipes From My Family to Yours de Trisha Yearwood (se află pe locul 9 în topul ediţiilor broşate cu sfaturi practice) nu este cea mai proastă alegere. Este un manual al începătorului amuzant, generos, prietenos şi direct pentru mâncarea preparată acasă. Yearwood, o cântăreaţă de muzică country, căsătorită cu Garth Brooks, de asemenea interpret de muzică country, a realizat această carte împreună cu mama şi sora sa, dând iama prin multele şi copioasele reţete de familie. Găsim aici nişte preparate care pot fi incluse în categoria delicateselor (sărăţele, o salată grecească cu mentă). Dar Yearwood nu se dă drept o cunoscătoare a modului de preparare a mâncărurilor fine – nu se teme să folosească ingrediente conservate, atunci când e cazul, şi se pricepe foarte bine la pregătirea unor feluri de mâncare clasice, din sudul Statelor Unite, cum ar fi pui prăjit, salată roz de fructe, coaste de porc şi ceea ce ea numeşte „fasole verde răsfiartă“. Yearwood m-a cucerit în totalitate când a sugerat folosirea unei oale sub presiune (pentru prepararea piureului), un dispozitiv demodat care i-ar face să roşească pe toţi snobii. N-am mai văzut una din timpul bucătăriilor glorioase ale tinereţii mele, a mamei şi a bunicii. A mea s-a stricat de mult. E DWIGHT GARNER timpul să-mi cumpăr alta.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

Ediţii cartonate Săpt. trecută

FICŢIUNE THE HOST de Stephenie Meyer (Little, Brown, 25.99 $) În acest prim roman pentru adulţi al autoarei seriei Twilight pentru adolescenţi, extratereştrii au preluat controlul asupra minţilor şi trupurilor celor mai mulţi oameni, dar o femeie nu va capitula.

Săpt. în top

Săpt. aceasta

26 mai 2008

NONFICŢIUNE

Săpt. trecută

Săpt. în top

AUDITION de Barbara Walters (Knopf, 29.95 $) Amintirile personale şi profesionale ale realizatoarei TV.

HOME de Julie Andrews (Hyperion, 26.95 $) Amintirile lui Andrews, din copilărie până la distribuirea în rolul Mary Poppins.

ARE YOU THERE, VODKA? IT’S ME, CHELSEA de Chelsea Handler (Simon Spotlight, 24.95 $) Eseuri personale amuzante ale actriţei de comedie stand-up.

A REMARKABLE MOTHER DE JIMMY CARTER (SIMON & SCHUSTER, 22.95 $) Un omagiu pentru Lillian Carter, mama celui de-al 39-lea preşedinte american.

THE POST-AMERICAN WORLD de Fareed Zakaria (Norton, 25.95 $) Ascensiunea Chinei şi Indiei şi distribuţia globală a puterii.

SUNDAY AT TIFFANY’S de James Patterson şi Gabrielle Charbonnet (Little, Brown, 24.99 $) O femeie găseşte dragostea pe neaşteptate.

PHANTOM PREY de John Sandford (Putnam, 26.95 $) Detectivul din Minneapolis Lucas Davenport investighează un şir de crime asupra tinerilor Gotici.

THE WHOLE TRUTH de David Baldacci (Grand Central, 26.99 $) Un agent secret şi un jurnalist se unesc contra unui antreprenor cu interese în declanşarea unui război.

CARELESS IN RED de Elizabeth George (Harper, 27.95 $) În Cornwall, încercând să-şi revină după moartea soţiei, detectivul Thomas Lynley devine implicat în cercetarea unei crime.

A WOLF AT THE TABLE de Augusten Burroughs (St. Martin’s, 24.95 $) Amintirile unei vieţi alături de un tată violent.

FROM DEAD TO WORSE de Charlaine Harris (ACE, 24.95 $) După uraganul Katrina şi o explozie ucigătoare la un summit al vampirilor, chelneriţa Sookie Stackhouse înfruntă pericolul.

THE REVOLUTION de Ron Paul (Grand Central, 21 $) Un manifest libertar al congresmanului de Texas, candidat republican la preşedinţie. (†)

TWENTY WISHES de Debbie Macomber (Mira, 24.95 $) O văduvă care este proprietara unei librării pe Blossom Street compune o listă cu lucrurile pe care şi-a dorit întotdeauna să le facă.

LADIES OF LIBERTY de Cokie Roberts (Morrow, 26.95 $) Femeile influente ale vechii Americi, de la analistul media ABC şi NPR şi autoare a cărţii The Founding Mothers.

WHERE ARE YOU NOW? de Mary Higgins Clark (Simon & Schuster, 25.95 $) O femeie caută adevărul despre fratele ei, care trăieşte, dar a dispărut.

THE DOWNHILL LIE de Carl Hiaasen (Knopf, 22 $) Romancierul din Florida se reapucă de golf după 32 de ani.

ESCAPE de Carolyn Jessop cu Laura Palmer (Broadway, 24.95 $) O fostă membră a unei secte fundamentaliste poligame îşi descrie mariajul forţat cu un bărbat mult mai bătrân.

UNACCUSTOMED EARTH de Jhumpa Lahiri (Knopf, 25 $) Povestiri despre anxietate şi experienţe transformatoare ale părinţilor bengalezi şi ale copiilor lor americani.

BEAUTIFUL BOY de David Sheff (Houghton Mifflin, 24 $) Un tată se luptă cu dependenţa fiului său de metamfetamine.

THE MIRACLE AT SPEEDY MOTORS de Alexander McCall Smith (Pantheon, 22.95 $) Al nouălea roman din seria Agenţia de Detective Nr. 1.

HOLD TIGHT de Harlan Coben (Dutton, 26.95 $) Reacţiile la sinuciderea unui licean zguduie o suburbie a New Jersey-ului.

A VOYAGE LONG AND STRANGE de Tony Horwitz (Holt, 10 27.50 $) Călătoriile unui reporter în căutarea începuturilor istoriei americane, pe care mulţi americani nu le cunosc.

GIRLS LIKE US de Sheila Weller (Atria, 27.95 $) Portretul unei generaţii de femei, văzute prin vieţile, epocile şi muzica lui Carole King, Joni Mitchell şi Carly Simon.

CHILD 44 de Tom Rob Smith (Grand Central, 24.99 $) Un asasin în serie din Rusia stalinistă nu poate fi prins pentru că oficial nu există.

12*

MISTAKEN IDENTITY de Don şi Susie Van Ryn şi Newell, Colleen şi Whitney Cerak, cu Mark Tabb (Howard, 21.95 $) Familiile a două fete ale căror identităţi au fost încurcate după un accident din 2006 îşi povestesc experienţele.

THE APPEAL de John Grisham (Doubleday, 27.95 $) Intrigi po- 13 litice şi juridice generate de decizia unei instanţe din Mississippi contra unei firme de chimicale care elibera deşeuri toxice.

14*

13 14

CERTAIN GIRLS de Jennifer Weiner (Atria, 26.95 $) O fată descoperă romanul sexy şi oarecum autobiografic pe care l-a scris mama ei cu ani în urmă.

AMERICA’S HIDDEN HISTORY de Kenneth C. Davis (Smithsonian/Collins, 26.95 $) Episoade de la începuturile Americii, de la autorul cărţii Don’t Know Much About History.

SKELETONS AT THE FEAST de Chris Bohjalian (Shaye Areheart, 25 $) În ianuarie 1945, refugiaţii îşi croiesc drum de-a lungul Germaniei, încercând să ajungă la Aliaţi.

16*

THE CHRIS FARLEY SHOW de Tom Farley Jr. şi Tanner Colby (Viking, 26.95 $) O biografie a actorului de comedie care a murit în urma unei supradoze la 33 de ani, în 1997.

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 10 mai, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Alegerea editorilor Cărţi recente care ne-au stârnit interesul NETHERLAND de Joseph O’Neill (Pantheon, 23.95 $) În cea mai spirituală, furioasă, severă şi tristă ficţiune despre New York şi Londra de după 11 septembrie, jocul de cricket aduce consolare unui bărbat a cărui familie s-a dezbinat în urma atacurilor.

THE BIG SORT: Why the Clustering of Like-Minded America Is Tearing Us Apart de Bill Bishop împreună cu Robert G. Cushing (Houghton Mifflin, 25 $) Un jurnalist şi un statistician văd pericole politice în tendinţa din ce în ce mai mare a ţării de a se împărţi în blocuri solipsiste.

THE HAKAWATI de Rabih Alameddine (Knopf, 25.95 $) Cadrul narativ al acestui minunat roman, despre călătoria unui tânăr în Beirut, pentru a ajunge la patul de moarte al tatălui său, abundă în poveşti încântătoare, vechi şi noi.

THE RETURN OF HISTORY AND THE END OF DREAMS de Robert Kagan (Knopf, 19.95 $) Autocraţia revine în toată lumea, susţine Kagan în acest volum scurt şi excelent argumentat.

THE AGE OF REAGAN: A History, 1974-2008 de Sean Wilentz (Harper/HarperCollins, 27.95$) O privire de ansamblu accesibilă, luminoasă şi, în mare parte, corectă asupra lungii umbre aruncate de cel de-al patruzecilea preşedinte.

COUNSELOR: A Life at the Edge of History de Ted Sorensen (Harper/HarperCollins, 27.95 $) Sorensen a fost mai mult decât cel care-i scria discursurile lui John F. Kennedy: unii ajunseseră să-l numească preşedinteadjunct.

COMMON WEALTH: Economics for a Crowded Planet de Jeffrey D. Sachs (Penguin Press, 27.95 $) Sachs descrie cu inteligenţă evoluţia unei crize sumbre şi calea pe care trebuie s-o urmăm pentru a preveni dezastrul. THE THIRD ANGEL de Alice Hoffman (Shaye Areheart/Crown, 25 $) Un roman ambiţios în trei părţi, a cărui acţiune se petrece în Londra, despre nişte femei care se îndrăgostesc de bărbaţi nepotriviţi. ONLY LOVE CAN BREAK YOUR HEART de David Samuels (New Press, 26.95 $) Eseuri de călătorie prin principalele puncte sensibile ale Americii. Recenziile complete ale acestora şi altor cărţi recent apărute se găsesc pe pagina de Internet nytimes.com/books

Raftul cu ediţii broşate THE RELUCTANT FUNDAMENTALIST de Mohsin Hamid (Harvest/Harcourt, 14 $) Hamid s-a născut în Pakistan şi a studiat la Princeton şi la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Harvard. Protagonistul celui de-al doilea roman al său seamănă foarte mult cu autorul – un tânăr pakistanez educat, care lucrează în New York în 2001, după ce a absolvit cursurile Universităţii Princeton şi care devine un simpatizant al atacatorilor. „Resentimentele sale sunt cel puţin parţial datorate dezgustului faţă de sine, îndreptate spre americanul care era pe cale să devină el însuşi“ aprecia recenzentul nostru, Karen Olsson, numind cartea „elegantă şi relaxantă“. Hamid a spus unui jurnalist că „aceasta este povestea cuiva care este îndrăgostit de America… care află că trebuie să plece“.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

Săpt. în top

Săpt. aceasta

THE FRIDAY NIGHT KNITTING CLUB de Kate Jacobs (Berkley, 14 $) Un grup de femei se întâlneşte săptămânal într-o mercerie din New York.

WATER FOR ELEPHANTS de Sara Gruen (Algonquin, 13.95 $) Un tânăr – şi un elefant – salvează un circ în perioada Marii Crize.

MONSTERING: Inside America’s Policy of Secret Interrogations and Torture

in the Terror War de Tara McKelvey (Carroll & Graf, 16.95 $) În anchetele sale, McKelvey este mai interesată să prezinte ce s-a întâmplat cu exactitate la Abu Ghraib decât să investigheze motivele pentru care s-a produs un asemenea eşec moral şi instituţional. Ea prezintă această poveste intens mediatizată intervievând pe unul dintre iniţiatorii scandalului, un fost student la teologie, şi subliniind cultura dezechilibrată a soldaţilor însărcinaţi cu paza închisorii.

FICŢIUNE FORMAT CLASIC

THE KITE RUNNER de Khaled Hosseini (Riverhead, 36 15.95 $ şi 14 $) Un afgan-american se întoarce la Kabul pentru a afla cum s-a descurcat un prieten din copilărie sub regimul taliban. THE MEMORY KEEPER’S DAUGHTER de Kim Edwards (Penguin, 14 $) Decizia unui medic de a-şi interna într-un azil fiica nou-născută, când află că are sindromul Down, îi obsedează pe toţi cei implicaţi.

Ediţii broşate

26 mai 2008

FICŢIUNE FORMAT DE BUZUNAR

Săpt. în top

THE HOLLOW de Nora Roberts (Jove, 7.99 $) Cartea 2 din trilogia Sign of Seven.

THE GOOD GUY de Dean Koontz (Bantam, 7.99 $) Un om obişnuit se trezeşte în mijlocul unui complot criminal.

INVISIBLE PREY de John Sandford (Berkley, 9.99 $) Detectivul Lucas Davenport găseşte legături între asasinarea unor rezidenţi bătrâni din Minneapolis şi un scandal politic.

THE BOURNE BETRAYAL de Eric Van Lustbader (Vision, 9.99 $) Personajul lui Robert Ludlum, Jason Bourne, are de-a face cu diabolicii terorişti islamici.

SIMPLE GENIUS de David Baldacci (Grand Central, 6 9.99 $) Doi foşti agenţi secreţi cercetează uciderea unui om de ştiinţă în timp ce unul dintre ei se luptă cu proprii demoni.

THE MASTER BEDROOM de Tessa Hadley (Picador, 14 $) O profesoară universi-

tară în vârstă de 43 de ani care părăseşte Londra pentru a merge să aibă grijă de mama sa în casa părintească din Wales este urmată de fiul de 17 ani al prietenului său din copilărie în acest „joc de şah al mişcărilor erotice înăbuşite care duc la rezultate ispititoare şi neprevăzute“, a scris Liesl Schillinger în Book Review.

NINETEEN MINUTES de Jodi Picoult (Washington 14 Square, 15 $) Urmările unui atac armat la un liceu dezvăluie lanţul slăbiciunilor dintr-un orăşel din New Hampshire.

THE YIDDISH POLICEMEN’S UNION de Michael Chabon (Harper Perennial, 15.95 $) Un detectiv cercetează asasinarea vecinului său într-o reglare de conturi evreiască în Alaska.

PANDORA’S DAUGHTER de Iris Johansen (St. Martin’s, 7.99 $) O doctoriţă descoperă că e membra unei vechi familii de clarvăzători şi îi caută cartea secretelor.

THE ALCHEMIST de Paulo Coelho (HarperOne, 13.95 $) Un tânăr cioban spaniol călătoreşte în Egipt în căutarea unei comori.

SHOOT HIM IF HE RUNS de Stuart Woods (Signet, 9.99 $) Stone Barrington, poliţistul din New York transformat în avocat, urmăreşte un ticălos agent C.I.A. pe o insulă din Caraibe.

FOR ONE MORE DAY de Mitch Albom (Hyperion, 12 $) Un bărbat tulburat are o ultimă şansă să ia legătura şi să îşi remedieze relaţia cu mama sa moartă.

THE DEVIL WHO TAMED HER de Johanna Lindsey (Pocket, 7.99 $) Iubire, pasiune şi mariaj-shopping în Regency Londra.

LOVING FRANK de Nancy Horan (Ballantine, 14 $) O poveste a iubirii dintre Frank Lloyd Wright şi Mamah Borthwick Cheney şi a scandalului declanşat după ce şi-au părăsit familiile.

NATURAL BORN CHARMER de Susan Elizabeth 2 Phillips (Avon, 7.99 $) Un fundaş cunoaşte o spiritistă pe o autostradă din Colorado.

10*

PLAYING WITH FIRE de Katie MacAlister (Signet, 7.99 $) Gabriel Tauhou, şeful dragonilor argintii, trebuie să decidă dacă să îşi protejeze semenii dragoni sau iubirea, căreia i s-a comandat să fure o relicvă importantă.

THE PILLARS OF THE EARTH de Ken Follett (New 26 American Library, 24.95 $ şi 20 $) Crimă, incendiu şi pofte trupeşti înconjoară construcţia unei catedrale din secolul al XII-lea.

INNOCENT AS SIN de Elizabeth Lowell (Avon, 7.99 $) 2 Un bancher vizat de un criminal internaţional este ajutat de un om al cărui frate fusese ucis de acelaşi ticălos.

THE QUICKIE de James Patterson şi Michael Ledwidge (Grand Central, 14.99 $) Încercarea unei femei ofiţer de poliţie de a se răzbuna pe fostul soţ devine periculoasă.

THE WOODS de Harlan Coben (Signet, 9.99 $) Un 6 procuror trebuie să înfrunte secrete de familie când apar noi dovezi despre o dispariţie, cu 20 de ani în urmă, dintr-o tabără de vară.

THE GATHERING de Anne Enright (Black Cat/Grove, 28 14 $) O femeie de vârstă mijlocie încearcă să se împace cu sinuciderea fratelui ei; cartea a câştigat Man Booker Prize în 2007.

STRIKE FORCE de Dale Brown (Harper/ HarperCollins, 9.99 $) America trimite o flotă de avioane supersecrete spre Iran, în speranţa de a modifica evenimentele ce se petrec acolo.

THE DARKEST NIGHT de Gena Showalter (HQN, 6.99 $) O femeie ajunge la o fortăreaţă din Budapesta, căutând ajutorul locuitorilor nemuritori şi seducători ai acesteia.

THE OTHER BOLEYN GIRL de Philippa Gregory (Touchstone, 16 $) Povestea unei intrigi de curte cu Henric al VIII-lea, Mary şi Anne Boleyn.

THE DARKEST KISS de Keri Arthur (Dell Spectra, 6.99 $) Vârcolacul Riley Jenson vânează doi ucigaşi în serie deodată.

LOVE WALKED IN DE MARISA de los Santos 11 (Plume, 14 $) Managera unei cafenele îşi descoperă latura maternă când cunoaşte un bărbat încântător care are o fiică de 11 ani.

THE DOUBLE AGENTS de W. E. B. Griffin şi William E. Butterworth IV (Jove, 9.99 $) O nouă carte din seria Men at War, despre agenţii SS din cel de-Al Doilea Război Mondial.

16*

RANT DE CHUCK PALAHNIUK (ANCHOR, 13.95 $) 1 Biografia „orală“ a unui asasin în serie.

17*

ATONEMENT de Ian McEwan (Anchor, 14.95 $) O cro- 26 nică a dezintegrării vieţii idilice a unei familii engleze.

DUKE MOST WANTED de Celeste Bradley (St. 2 Martin’s, 6.99 $) O tocilară se transformă în frumoasa balului pentru a câştiga afecţiunea unui ticălos şarmant.

PEONY IN LOVE de Lisa See (Random House, 14 $) Iubire, moarte şi fantome în China secolului XVII.

UP CLOSE AND DANGEROUS de Linda Howard 1 (Ballantine, 7.99 $) După ciudata prăbuşire a unui avion, o femeie se luptă să iasă din sălbăticia din Idaho.

THE ROAD de Cormac McCarthy (Vintage, 14.95 $) Un 36 tată şi un fiu călătoresc într-o Americă post-apocaliptică.

THE HARLEQUIN de Laurell K. Hamilton (Jove, 7.99 $) Vânătoarea de vampiri Anita Blake este supravegheată de un comando de vampiri.

THE LAST SUMMER (OF YOU AND ME) de Ann 1 Brashares (Riverhead, 14 $) Legătura dintre două surori este pusă la încercare de o aventură cu un vechi prieten.

ONE FOOT IN THE GRAVE de Jeaniene Frost (Avon, 2 6.99 $) Semivampira Cat Crawfield este acuzată de asasinat şi doar mentorul ei, fost iubit, o poate ajuta.

THE LONG EXILE: A Tale of Inuit Betrayal and Survival in the High Arctic de

Melanie McGrath (Vintage, 13.95 $) În 1953, căutând locuitori permanenţi pentru o insulă pe care instalase o staţie meteo, guvernul canadian a dezrădăcinat mai multe familii de eschimoşi din Peninsula Ungava şi i-a mutat cu 1 200 de mile spre nord, unde temperatura era cu aproape 30 de grade mai scăzută şi aceştia nu mai puteau vâna cu caiacul. McGrath dă viaţă poveştii aducând în prim plan o familie, înrudindu-se astfel cu americanul care a scris Nanook of the North.

7 8

FALLEN FOUNDER: The Life of Aaron Burr de Nancy

Isenberg (Penguin, 17 $) Această „biografie elocventă, care inspiră şi care oferă multe detalii şi noi cercetări“ (după cum o descria Jill Lepore, recenzentul nostru) propune o altă perspectivă asupra băiatului rău de la începuturile Republicii Americane. Toată lumea ştie că Burr, pe când era vicepreşedintele lui Jefferson, l-a împuşcat şi omorât pe Alexander Hamilton într-un duel. Dar Burr din cartea lui Isenberg, după cum afirmă autoarea, este „mult mai sincer şi mult mai luminat decât fusese considerat“. Ea îi provoacă pe istoricii cei mai apreciaţi să nu-l mai folosească pe Burr pentru a-i pune într-o lumină favorabilă pe părinţii naţiunii. „Istoria nu este o poveste de adormit copiii“. THE SAVAGE GARDEN de Mark Mills (Berkley, 14 $) O vilă situată pe dealurile

toscane este decorul acestui puzzle literar construit cu multă graţie. Un student de la Cambridge a câştigat o bursă pentru a studia grădina renascentistă a vilei, construită de un bancher florentin în memoria soţiei sale. Consultând surse precum Ovidiu şi Dante, el reuşeşte să dezlege secretele şocante ale grădinii. THE DAY OF THE BARBARIANS: The Battle That Led to the Fall of the

Roman Empire, de Alessandro Barbero. Traducerea de John Cullen (Walker, 15.95 $) În bătălia de la Adrianopole din 378, triburile gotice au învins armatele Imperiului Roman de Răsărit, punând în mişcare un lanţ de evenimente care vor duce la jefuirea Romei în 410. Dar goţii veniseră mai întâi ca imigranţi, iar incapacitatea romanilor de a-i stăpâni a reprezentat „un uriaş eşec al managementului crizei“, scrie Steve Coates în The Book Review, lăudând „mica povestire elegantă şi plăcută“ a lui Barbero.

9 10 11* 12 13

A MODEL SUMMER de Paulina Porizkova (Hyperion, 14.95 $)

Porizkova, un top-model de origine cehă, acum la 40 de ani, a scris un bildungsroman semi-autobiografic despre primele luni din cariera de model a unei tinere femei. Naratoarea cărţii este adusă la Paris de o agenţie la 15 ani şi plonjează într-o lume a drogurilor, băuturii şi sexului. Porizkova, care a criticat industria modelling-ului, arată cât de dăunătoare poate fi acesta pentru tinerele fete, fie că ele au succes, fie că nu. THE LAST TYCOONS: The Secret History of Lazard Frères & Co. de William

D. Cohan (Broadway, 16.95 $) Cohan, care a lucrat pe Wall Street timp de 18 ani, dintre care 6 la Lazard, povesteşte o istorie ramificată, cu accente de bârfă, despre legendara firmă de investiţii, descriind afaceri, intrigi şi slăbiciuni omeneşti. A PIG IN PROVENCE: Good Food and Simple Pleasures in the South of France de Georgeanne Brennan (Harvest/Harcourt, 13 $) Memoriile a 30 de ani de trai, muncă şi vacanţe petrecute în Provence se conturează în jurul muncii la fermă şi a bucătăriei specifice regiunii şi mai puţin în jurul ciudăţeniilor vecinilor.

THE ARCHITECTURE OF HAPPINESS de Alain de Botton (Vintage International,

16.95$). Ce face ca o clădire să fie frumoasă iar alta oribilă? Marile clădiri „vorbesc despre perspectivele fericirii“ susţine de Botton în această carte cuceritoare şi ELSA DIXLER frumos ilustrată.

MY SISTER’S KEEPER de Jodi Picoult (Washington 15 Square, 14 $) O fată îşi dă în judecată părinţii după ce află că ei vor ca ea să doneze un rinichi surorii sale.

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 10 mai, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe nytimes.com/books.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

NONFICŢIUNE

Săpt. în top

EAT, PRAY, LOVE de Elizabeth Gilbert (Penguin, 15 $) Călătoria de un an a unei scriitoare în căutarea propriei identităţi.

THREE CUPS OF TEA de Greg Mortenson şi David Oliver Relin (Penguin, 15 $) Un fost alpinist clădeşte şcoli în Pakistan şi Afganistan.

MARLEY & ME de John Grogan (Harper, 13.95 $) Un editorialist şi soţia lui primesc lecţii de viaţă de la câinele lor nevrotic.

Ediţii broşate

26 mai 2008

Săpt. aceasta

Săpt. în top

I HOPE THEY SERVE BEER IN HELL de Tucker Max 32 (Citadel, 12.95 $) Reflecţiile unui Don Juan egocentric şi beţiv.

THE TIPPING POINT de Malcolm Gladwell (Back 195 Bay/Little, Brown, 14.95 $) Un studiu al epidemiilor sociale, cunoscute şi sub numele de obsesii.

13*

THE INNOCENT MAN de John Grisham (Delta, 16 $; 25 Dell, 7.99 $) Prima carte de nonficţiune a lui Grisham are ca personaj principal un om condamnat pe nedrept la moarte.

THE AUDACITY OF HOPE de Barack Obama (Three 20 Rivers, 14.95 $) Senatorul de Illinois propune ca americanii să depăşească divizarea politică.

JOHN ADAMS de David McCullough (Simon & Schuster, 20 $) O biografie a primului vicepreşedinte şi al doilea preşedinte al Statelor Unite.

90 MINUTES IN HEAVEN de Don Piper cu Cecil 81 Murphey (Revell, 12.99 $) Un preot povesteşte experienţa lumii de dincolo pe care a avut-o după un accident.

THE GOD DELUSION de Richard Dawkins (Mariner, 19 15.95 $) Un cercetător de la Oxford susţine iraţionalitatea credinţei în Dumnezeu.

ANIMAL, VEGETABLE, MIRACLE de Barbara Kingsolver cu Steven L. Hopp şi Camille Kingsolver (Harper Perennial, 14.95 $) Autorii au petrecut un an consumând mâncare din surse indigene.

MERLE’S DOOR de Ted Kerasote (Harvest, 15 $) Lecţii de la un câine liber cugetător: un omagiu al scriitorului pentru labradorul excentric pe care l-a adoptat.

DREAMS FROM MY FATHER de Barack Obama 95 (Three Rivers, 13.95 $) Senatorul povesteşte despre viaţa sa ca fiu al unui bărbat african şi al unei americane albe.

INTO THE WILD de Jon Krakauer (Anchor, 12.95 $) 155 Obsesia unui bărbat pentru sălbăticie sfârşeşte tragic.

THE GLASS CASTLE de Jeannette Walls (Scribner, 121 15 $) Autoarea îşi aminteşte copilăria sa bizară, în timpul căreia ea şi familia s-au mutat permanent.

INFIDEL de Ayaan Hirsi Ali (Free Press, 15 $) Amintirile avocatului de origine somaleză care apără emigrante musulmane.

SUCH A PRETTY FAT de Jen Lancaster (New American Library, 14 $) Autoarea, supraponderală şi mândră, îşi schimbă ideile cu privire la stilul ei de viaţă – nu din dorinţa de a deveni o slăbănoagă, ci pentru a-şi îmbunătăţi sănătatea.

LONE SURVIVOR de Marcus Luttrell cu Patrick Robinson (Back Bay/Little, Brown, 15 $) Unicul supravieţuitor al unei operaţiuni a marinei în Afganistan descrie lupta, pe camarazii săi şi cum a scăpat.

THE OMNIVORE’S DILEMMA de Michael Pollan 37 (Penguin, 16 $) Urmărind hrana de la sursă până în farfurie, un jurnalist vorbeşte despre apetit şi conştiinţă.

10*

I FEEL BAD ABOUT MY NECK de Nora Ephron (Vintage, 12.95 $) Eseuri oneste despre viaţa unei femei „de o anumită vârstă“.

Sfaturi, Cărţi practice şi Diverse Săpt. aceasta

1 2

EDIŢII CARTONATE

Săpt. în top

Săpt. aceasta

EDIŢII BROŞATE

Săpt. în top

A NEW EARTH de Eckhart Tolle (Dutton, 24.95 $) Un 15 maestru spiritual ne învaţă să fim toleranţi ca să evităm conflictele şi suferinţa.

THE POWER OF NOW de Eckhart Tolle (New World 30 Library, 14 $) Un ghid pentru dezvoltare personală şi iluminare spirituală.

HUNGRY GIRL de Lisa Lillien (St. Martin’s Griffin, 17.95 $) Reţete pentru burger, nachos, pizza, bezea, inele de ceapă şi alte feluri „vinovate“ – dar fără vinovăţie.

WHAT TO EXPECT WHEN YOU’RE EXPECTING 360 de Heidi Murkoff şi Sharon Mazel (Workman, 14.95 $) Sfaturi pentru viitorii părinţi. (†)

SKINNY BITCH de Rory Freedman şi Kim Barnouin 44 (Running Press, 13.95 $) Sfaturi din lumea modelingului pentru o dietă vegan.

MARTHA STEWART’S COOKIES de Martha 9 Stewart Living Magazine (Clarkson Potter, 24.95 $) Editorii revistei împărtăşesc 175 de reţete şi variante.

THE FIVE LOVE LANGUAGES de Gary Chapman 46 (Northfield, 13.99 $) Cum să-ţi comunici iubirea astfel ca partenerul tău să înţeleagă.

GETTING THINGS DONE de David Allen (Penguin, 25 15 $) Un consultant în eficienţă dă sfaturi despre cum să ţii stresul la distanţă prin organizare personală şi management al timpului.

THE LAST LECTURE de Randy Pausch cu Jeffrey Zaslow (Hyperion, 21.95 $) După ce a aflat că are cancer în fază terminală, un profesor de la Carnegie Mellon îşi împărtăşeşte gândurile despre importanţa „profitării de fiecare clipă“.

JUST WHO WILL YOU BE? de Maria Shriver (Hyperion, 14.95 $) Mesajul lui Shriver: „Nu contează ce faci în viaţă. Contează cine eşti“.

THE SECRET de Rhonda Byrne (Atria/Beyond Words, 70 23.95 $) Legea atracţiei ca o cheie pentru a obţine ceea ce vrei.

THE ONE MINUTE ENTREPRENEUR de Ken Blanchard, Don Hutson şi Ethan Willis (Currency / Doubleday, 19.95 $) O parabolă care include sfaturi din viaţa reală pentru pornirea unei afaceri. (†)

THE SOUTH BEACH DIET SUPERCHARGED de 2 Arthur Agatston cu Joseph Signorile (Rodale, 25.95$) Un ghid pentru slăbire rapidă.

YOU: THE OWNER’S MANUAL de Michael F. Roizen şi Mehmet C. Oz cu Lisa Oz şi Ted Spiker (Collins/HarperCollins, 26.95 $) O ediţie actualizată şi extinsă a ghidului de sănătate.

DEBT CURES „THEY“ DON’T WANT YOU TO KNOW ABOUT de Kevin Trudeau (Equity, 25.95 $) Cum te manipulează industria de credit şi cum să ripostezi, schimbându-ţi obiceiurile financiare. (†)

YUM-O! de Rachael Ray (Clarkson Potter, 22.50 $) O carte de bucate pentru copii şi părinţi.

GEORGIA COOKING IN AN OKLAHOMA KITCHEN de Trisha Yearwood (Clarkson Potter, 29.95 $) Pui prăjit, coaste de porc umplute şi alte reţete de la cântăreaţa de country.

HELLO, CUPCAKE! de Alan Richardson (Houghton Mifflin, 15.95 $) Creaţii amuzante, îngrozitoare, jucăuşe şi sofisticate cu ingrediente pe care le găsiţi la orice magazin alimentar.

THE 4-HOUR WORKWEEK de Timothy Ferriss (Crown, 19.95 $) Cum să îţi restructurezi viaţa ca să nu fie totul legat doar de muncă.

GORGEOUSLY GREEN de Sophie Uliano (Collins/ 3 HarperCollins, 16.95 $) Cum să duci un trai ecologic fără să-ţi compromiţi stilul personal.

Catastrofistul Amis atribuie malignitatea din inima teroristului poftelor trupeşti, mai exact poftelor trupeşti frustrate.

E 10 septembrie 2001, în America nimeni nu părea să ştie ceva despre Islam. Pe 12 septembrie 2001, toată lumea părea să ştie totul despre Islam. Mă rog, nu chiar totul, însă e de mirare cum amănuntele ascunse ale unei civilizaţii străine le stau acum pe limbă tuturor. Oameni care n-ar şti dacă o pagină scrisă în arabă e aşezată pe dos sau aşa cum trebuie acum explică cu amabilitate semnificaţia cuvântului arăbesc pentru ignoranţa în cele sfinte – jahilliyah. Sayyid Qutb îl întrece repede pe Reinhold Niebuhr ca te-

THE SECOND PLANE

September 11: Terror and Boredom de Martin Amis. 211 pag. Alfred A. Knopf. 24 $. Recenzie din Book Review 27 aprilie 2008.

ologul la care persoanele ne-teologice sau anti-teologice se referă cu cea mai senină autoritate. Nimic altceva nu creează convingeri intelectuale cum o face catastrofa. După ce se deschide, mintea amorţeşte; imediat după suferinţă, nu acceptă decât certitudini. În vreme de război, complexitatea e suspectată că ar avea un efect de Leon Wieseltier este editor literar la The New Republic. 20

vlăguire, aşa că se impune un program mental redus. Pornind de la maxima că trebuie să ne cunoaştem duşmanii, ajungem la concluzia că duşmanul nostru ar putea fi uşor de cunoscut. În The Second Plane (Al doilea avion), antologia sa de texte zgomotoase şi informate despre teocraţie şi teroare, Martin Amis se pune într-o poziţie vulnerabilă. Le denunţă pe amândouă. Vorbesc serios. Urăşte islamismul şi urăşte crimele islamiste. Aşa şi trebuie: dacă anumite forme ale răului nu sunt detestate, asta înseamnă că n-au fost înţelese pe deplin. Amis savurează elementul moral dintr-o postură dispreţuitoare şi e minunat de neafectat de perspectiva jignirii altora. Ba chiar pare să creadă că insulta e o analiză. Despre islamiştii din Marea Britanie, vrea să ne amintim „tuburile lor de şase litri, din plastic, de decolorant de păr şi acetonă, triperoxidul lor triacetonic cristalin şi făina lor de azimă indiană“. Ştie cu siguranţă că islamiştii nu respectă „în mod curent“ culoarea roşie la semafor, pentru a-şi „arăta dispreţul faţă de legea ţării (şi dispreţul faţă de raţiune)“. Iranienii, ne explică el, sunt „mistici, uşuratici şi masochişti“. Amis pare să considere că micile lui insulte sunt nişte contribuţii aproape militare la conflict. Are o viziune furtunoasă şi eroică a propriei persoane. Scrie de parcă el, cu exemplarele lui boţite din Bernard Lewis şi Philip Larkin, e singura barieră dintre noi şi reinstaurarea califatelor. Evenimentele de la 11 septembrie nu doar îl scandalizează, ci îl şi stârnesc. „Dacă 11 septembrie trebuia să se întâmple, atunci nu-mi pare deloc rău că s-a întâmplat în timpul vieţii mele“. Nu vă daţi seama? Nu mai contează că n-am apucat vremurile Războiului Civil din Spania.¡No pasarán! – Pe aici nu se trece! În ciuda tuturor declaraţiilor lui Amis despre impactul transformator al atacurilor de la 11 septembrie – care „poate că nu vor fi niciodată întru totul asimilabile“, orice ar însemna asta – există cel puţin un fel în care el a rămas complet neafectat de atrocitate: e încă foarte prins cu distinsa căutare a propoziţiilor extraordinare. Ce trebuie să se întâmple ca să-i clatine această înrobire faţă de cuvânt? Amis e genul de scriitor care nu va spune niciodată „oraş“ când poate spune „conurbaţie“. În primul său articol despre 11 septembrie, scris la o săptămână după atacuri, spera că reacţia americanilor „va reflecta atacul iniţial şi prin capacitatea sa de a ului“, de parcă revanşa ar fi o declaraţie estetică. Atunci când, într-un reportaj trivial despre Tony Blair, Amis observă că „poliţiştii ghemuiţi, în uniformele lor cu dungi galbene fosforescente, trec bâzâind ca nişte gărgăuni hotărâţi“, asta reprezintă doar o mostră de proză bună. Însă atunci când descrie cel de-al doilea avion, îndreptându-se spre turnul din sud „strecurânduse la joasă înălţime pe deasupra Statuii Libertăţii“, ingeniozitatea imaginii func-

ţionează ca o întrerupere a atenţiei, ca o pretenţioasă digresiune metaforică de la monstruozitatea pe care se pregăteşte s-o dezvăluie, ca o invitaţie la urmărirea prozei şi nu a avionului. În relatarea lui Amis, teroriştii islamişti nu se fac vinovaţi doar de masacrarea oamenilor, ci şi de proliferarea „clişeelor“ şi a „formulărilor moştenite şi neverificate“ – iar în această privinţă sunt „ca toate re-

Nimic altceva nu creează convingeri intelectuale cum o face catastrofa. Imediat după suferinţă, nu acceptăm decât certitudini. ligiile“, care, nu-i aşa?, au fost demascate ca „fosilizări ale prozei moarte şi ale gândului mort“, „într-unul dintre cele cele mai măreţe romane scrise vreodată, Ulise“. De ce nu pot oamenii ăştia să citească pur şi simplu Ulise? Atunci când scrie despre frica provocată de atacurile de la 11 septembrie, acest sentiment este „la fel de audibil ca acufena“, iar „dacă ai fi închis ochii“ într-un elicopter Cobra care survola Bagdadul „ţi s-ar fi părut că auzeai muzică, militară dar atonală, ca acufena“, tocmai proza lui e ca acufena. Şi ce se câştigă prin preferarea „horror-ismului“ în locul „terorismului“, în afară de un eventual ropot de aplauze? Prospeţimea lui Amis e fadă, nevrotică şi cu adevărat obositoare. Autorul scrie despre politică şi despre istorie ca şi cum n-ar fi existat niciodată Orwell. Habar n-are cât de tare dăunează această virtuozitate caracterului imperios al prozei sale. În schimb, mută centrul de interes iarăşi şi iarăşi. Cartea lui îmi aminteşte de ceea ce se spune c-ar fi remarcat Heath Ledger, cu dezamăgire, despre Oscarul lui Philip Seymour Hoffman: „Credeam că e pentru cea mai bună interpretare, nu pentru cea mai lungă interpretare“. Arta nu e singura piedică pe care Amis o pune în calea înţelegerii cititorilor săi. Mai intervine şi impedimentul sexului. Printre multele teorii despre islamism şi despre terorismul islamist care apar în aceste pagini, scriitorul o preferă pe cea carnală: el crede că 2.992 de oameni ar mai fi încă în viaţă azi dacă 19 bărbaţi din Orientul Mijlociu ar fi găsit vreun soi de satisfacţie în plăcerile cărnii. Asemeni lui Updike, scriitorul britanic alege să impute poftelor trupeşti malignitatea din inima teroristului. Mai exact, o atribuie poftei frustrate; ba chiar şi mai exact, poftei frustrate masculine. Osama bin Libido! Această interpretare are avantajul de a-l repune pe Amis pe făgaşul anterior. Dintr-odată, subiectul său nu mai este exotic. În singura propoziţie cu adevărat amuzantă din cartea lui, Amis declară că „n-o fi geopolitica subiectul meu natural, dar masculinitatea este“. Doar un bărbat poate să înţeleagă un alt

bărbat. Relatarea lui Amis despre Sayyid Qutb insistă îndelung asupra fricii de femei a personajului său, mai ales de femeile din America, şi asupra urmării acestei frici: transfigurarea puritanismului acestui bărbat în ideologia unei mişcări. Deşi declară solemn că nu e un islamofob, ci un „islamismofob“ – e de acord, la modul formal, că profetul Mohamed a fost „o persoană titanică“, citându-l în sprijinul său tocmai pe politologul britanic Walter Bagehot! – Amis explică faptul că „dominaţia bărbatului e coranică“ şi, la modul mai general, că „atunci când e provocat sau sfidat, reacţia credinciosului e hormonală“. Presupun că noi trebuie să tragem concluzia că necredinciosul îşi stăpâneşte bine hormonii. ACĂ subjugarea femeilor în Islam a fost generos documentată şi deplânsă, ar mai trebui subliniat (însă nu pentru a ne slăbi voinţa!) şi faptul că stricteţea sexuală a legii islamice şi moralitatea ei nu diferă în mod semnificativ de codurile extrem de nevoluptuoase din alte religii şi că multe milioane de musulmani n-au devenit ucigaşi în masă ca urmare a restricţiilor sexuale tradiţionale. Relatarea masculinistă a terorismului trimite cu gândul la relatarea feministă despre armele nucleare, conform căreia tot ce trebuie să ştii despre sursa pericolului e forma rachetei. O fi utilă teoria istorică genitală pe plan romanesc, dar e prostească la nivel analitic. În cazul de faţă, reduce decenii şi secole de filosofii, culturi, religii şi triburi, clase, naţiuni şi mişcări, state şi imperii, la şliţul levantinilor. Cu siguranţă că ne-am putea imagina, nu numai de dragul literaturii, ci şi de dragul siguranţei noastre, că există duşmani ai decenţei şi modernităţii care sunt satisfăcuţi sexual. Şi hai s-o terminăm odată cu acele răbdătoare fecioare din ceruri: ameninţarea atentatelor sinucigaşe şi a culturilor politice care recompensează asemenea fapte e întemeiată pe denaturări mai lumeşti şi mai palpabile decât o fantezie de harem. Fie-vă milă de scriitorul care ar vrea să fie Bellow, dar ajunge să fie doar Mailer. Ne confruntăm aici cu un necredincios hormonal. Antipatia lui Amis pentru islamism se bazează pe o antipatie mai generală faţă de religie. În universul lui, eşti fie religios, fie raţional. Sau, dacă ne exprimăm în termenii reconfortant de originali din The Second Plane, cauza tanatismului este misologia. Amis nu se declară ateu, ci agnostic, însă tot se apropie de versurile lui Matthew Arnold din Dover Beach. „Astăzi, în Occident, nu mai există pretexte bune pentru credinţa religioasă – decât dacă noi credem că ignoranţa, reacţiile antiprogresiste şi sentimentalitatea reprezintă pretexte bune“, pe când în Orient, mă rog, se înţelege. „Deloc surprinzător, toate religiile îşi au teroriştii lor“, decide Amis. Din moment ce George W. Bush era mai religios decât Saddam Hussein, „dintre cei doi preşedinţi,

ILUSTRAŢII DE PAULA SCHER ŞI DREW FREEMAN

în această privinţă el este cel mai primitiv din punct de vedere psihologic“. După care afirmă şi mai răsunător: „Când deturnează avioane cu pasageri şi intră cu ele în clădiri sau le taie capetele ostaticilor, islamiştii strigă «Dumnezeu e mare!» Când laicii fac aşa ceva, ei ce strigă?“ Ei bine, asta depinde de limba pe care o vorbesc: franceză, germană, rusă, chineză, khmeră, sârbă sau bantu din Ruanda. Inocenţa istorică a secularismului e un mit. Şi care ar fi diferenţa dacă măcelarii laici ar lucra în tăcere? Crima ar fi aceeaşi. Întotdeauna există prea puţină raţiune pe pământ. Însă chiar crede oare Amis că raţiunea nu are mâinile mânjite de sânge? Fireşte, nu spun asta ca să justific cumva crimele în numele religiei. Nici o crimă n-are nimic de-a face cu religia. Nu vreau decât să sugerez că perspectiva simplistă asupra lumii, aşa cum o promovează cu mânie Amis, nu prea aduce o contribuţie la studiul pasiunilor care opăresc planeta. Există oameni religioşi care se opun teroriştilor, aşa cum există şi laici care îi susţin pe terorişti. După secolul XX, a fost pusă pe tapet îngrozitor de mult în-

trebarea dacă perspectiva divină a lumii sau cea atee omoară mai mulţi oameni. În orice caz, siguranţa Occidentului nu poate depinde de evoluţia raţională a celor din Waziristan. Urmările cocteilului literar al lui Amis, care amestecă aiurea furia cu retorica, pot fi excentrice sau chiar mai rău de-atât. Într-un articol comemorativ publicat în septembrie anul trecut, Amis se juca cu expresia 11 septembrie în forma sa consacrată, „9/11“. Cu abilitate, dă ca din întâmplare peste o dilemă care a sâcâit orice persoană raţională în ultimii şapte ani: că în Europa, stenografia numerică în cazul calendarului e tocmai invers. Şi atunci face uz de ingeniozitate, sugerând că atacurile de la metroul londonez, de pe 7 iulie 2005, au oferit o soluţie palindromică la problemă, cu „7/7“, după care meditează sarcastic că această soluţie va funcţiona doar dacă ororile viitorului se vor produce pe 1 ianuarie, 2 februarie, 3 martie, 4 aprilie şi aşa mai departe. La Amis, până şi textele comemorative sunt adevărate spectacole. Însă spectacolul din această carte se încheie absolut neîncântător. Protestând

că numerele sunt un mod meschin de a ne aminti de cei morţi, Amis ajunge la argumentul lui à la Rush Limbaugh, celebrul comentator republican american, şi anume că „singura raţiune fundamentală imaginabilă“ pentru folosirea numerelor în acest scop e „că aceste cifre sunt, la urma urmei, arabe“. N-aş băga mâna în foc, dar cred că vorbeşte serios. Sau hai să luăm o altă remarcă indecentă, din recenzia intitulată Demografie, în care Amis e năucit tocmai de o carte de Mark Steyn, din care e deranjat să afle că Occidentul a intrat în „declin demografic“. Nu facem copii la rata care ar păstra constantă populaţia actuală, de 2,1 naşteri de fiecare femeie. În opoziţie, natalitatea din Somalia e de 6,76, cea din Afganistan e de 6,69, iar cea din Yemen, de 6,58. Există multe feluri de a evalua o asemenea angoasă la modul inteligent, însă iată care e estimarea lui Amis: „Va ajunge oare cultura alegerii să fie obligată să cedeze teren culturii vieţii? Fiind profund retrograd în sine, islamismul ne poate forţa pe toţi să luăm calea regresului. Şi dacă tot trebuie să ne îndreptăm în această direcţie, am putea smulge şi o pagină din cartea comunismului revoluţionar. După recensământul înspăimântător din 1936, Stalin a renunţat pe dată la planurile sale sociale progresiste. Noile lui măsuri includeau proliferarea masivă a grădiniţelor, crearea de medalii pentru mame, legalizarea moştenirilor, sărbătorirea solemnă a nunţii, prelungirea şi complicarea procesului de divorţ şi reincriminarea avortului. Acest plan a funcţionat o vreme. În secolul XXI, fiind privată de supravegherea totalitară, Rusia pierde ruşi într-un ritm de cam un milion pe an“. Dacă e să apelăm la cuvintele nemuritoare ale lui Dick Cheney: „Aşa, şi?“ Poate că există o anumită ironie în predica lui Amis, dar eu n-am avut norocul s-o găsesc. În orice caz, acest pasaj nu e menit să convingă, ci să surprindă. Citind aceste pagini, ai senzaţia că Amis ar spune aproape orice în avantajul său, fiindcă, pentru el, a se face observat e la fel de important ca a avea dreptate. Ceea ce complică lucrurile e însă faptul că Amis are de partea lui o bună doză de dreptate. Are dreptate când insistă asupra întâietăţii morale şi istorice a luptei cu teocraţia şi

teroarea. Are dreptate că Occidentul deţine avantajul moral în această luptă şi că apărarea noţiunilor de libertate şi egalitate ale Occidentului nu reprezintă un exerciţiu de etnocentrism. Are dreptate când spune că polemicile sceptice despre idei şi practici religioase nu trebuie să fie abrogate de goliciunea sau de viclenia multiculturalismului. Are dreptate când afirmă că opiniile care sunt false nu doar la modul spectaculos, ci şi letal, nu trebuie să fie respectate, intelectual vorbind, chiar dacă trebuie să fie tolerate politic. Are dreptate că doctrina islamistă reuneşte nenumăratele doctrine ale antimodernismului, anti-americanismului şi antisemitismului. N-am mai fost niciodată de acord cu atâtea concepţii dintr-o carte pe care s-o fi considerat atât de proastă. Însă şi aici înfloreşte intensitatea seacă ce a caracterizat o bună parte din opera lui Amis. Să fie oare o coincidenţă sau o providenţă malignă că The Second Plane apare în aceeaşi perioadă cu Human Smoke? Cartea despre Al Doilea Război Mondial a lui Nicholson Baker, foarte populară de altfel – tremur pentru ţara mea când mă uit la lista de bestseller-uri – e o renegare pacifistă a conflagraţiei de la jumătatea secolului trecut şi nu am nici o îndoială că Martin Amis ar dispreţui-o; până şi în acest caz aş fi de acord cu el. Căci Amis vociferează atunci când Baker de-abia şuşoteşte. Şi totuşi cele două cărţi seamănă într-un mod straniu. Ambele sunt produse ale literarităţii deplasate. Ambele tratează cele mai fundamentale chestiuni de politică şi filosofie (pentru ce ar trebui să trăiască şi să moară oamenii şi societăţile) ca pe nişte prilejuri pentru etalarea propriilor figuri de stil şi pentru expunerea temperamentului propriu. Aprecierea argumentelor lor e de obicei deviată de aprecierea efectelor lor. Din acest motiv, asemenea texte o să se dovedească mai degrabă şocante decât influente. O fi necesară critica limbajului pentru critica politicii, însă politica nu înseamnă în primul rând limbaj. O fi din plin luminată istoria de razele strălucitoare ale imaginaţiei, dar studentul la istorie nu e în primul rând artist. Iar marea campanie împotriva medievalilor din epoca noastră va h fi plictisitoare, lungă şi banală.

Febleţea neoconservatorilor O biografie a lui Ahmad Chalabi, cel care a fabricat dovezile pentru invadarea Irakului. DE LESLIE H. GELB RECUM Ahmad Chalabi n-a mai fost nimeni în istoria Americii: niciodată n-a mai existat vreun străin fără statut oficial care să aibă un aport atât de crucial în decizia Statelor Unite de a porni la război. Fireşte, Winston Churchill a contribuit la maşinaţiile care au determinat intrarea Americii în Al Doilea Război Mondial, însă el era, la urma urmei, prim-ministrul Regatului Unit al Marii Britanii. Iar Chalabi n-are nimic în comun cu Winston Churchill, fiind absolvent al unui doctorat în matematică la Universitatea din Chicago, bancher bogat mereu intrat în faliment, creator şi proprietar unic al unui front de eliberare a Irakului – misiune de faţadă, însă finanţată integral de către contribuabilii americani. În multe feluri, Chalabi seamănă cu William Randolph Hearst, un maestru în construirea unei imagini mediatice a Spaniei văzută ca ameninţare fatală pentru America la sfârşitul secolului XIX. Totuşi, puterea lui Hearst a ţâşnit de pe ţeava de puşcă a omniprezentelor sale ziare, pe când Chalabi nu s-a bazat decât pe agerimea lui. Cu respectiva agerime, acest personaj dinamic, îndesat, voios şi aproape neverosimil a conspirat şi complotat fără încetare pentru a-şi duce la îndeplinire două visuri: acela ca armata americană să-l îndepărteze pe Saddam Hussein de la putere şi cel de a se instala el însuşi în locul dictatorului. Aliaţilor lui de la Washington nu le trebuia o motivaţie prea puternică pentru a-i face vânt lui Hussein: Dick Cheney, Paul Wolfowitz şi mulţi alţii îl considerau deja Inamicul Public Nr. 1. Ei au primit cu bucurie muniţia lui Chalabi, „informaţiile“ lui, în lupta cu scepticii care se opu-

Leslie H. Gelb, fost editorialist la The Times şi, în prezent, membru al Consiliului de Relaţii Externe, lucrează la o carte despre putere în secolul XXI. 22

neau războiului, însă nu cu atâta bucurie încât să-l şi plaseze ca nou şef la Bagdad. Această intrigă generală e binecunoscută, iar Chalabi a făcut să curgă râuri de cerneală în cărţile de dată recentă. Şi tot mai e nevoie să se scrie despre el. Succesele lui ar trebui să stârnească demararea unui amplu proces de conştiinţă în rândul americanilor interesaţi să afle cum şi de ce ne-am hotărât să intrăm în luptă, să murim şi să ne irosim tezaurul naţional. Rezident ocazional în ţara noastră, persoană despre care eu am tot auzit în ultimii 20 de ani, Chalabi ne cunoştea foarte bine şi ne-a jucat pe degete. În The Man Who Pushed America to War

THE MAN WHO PUSHED AMERICA TO WAR

The Extraordinary Life, Adventures, and Obsessions of Ahmad Chalabi de Aram Roston. 369 pag. Nation Books. 27.50 $.

(Omul care a împins America în război), Aram Roston, reporter şi producător de televiziune, prezintă fiecare maşinaţie a lui Chalabi în 53 de capitole sacadate, începând chiar cu copilăria lui Chalabi. Numai arareori alunecă pe panta analizei sau a comentariilor, precum atunci când îi invită pe cititori să-şi închipuie că Chalabi e un amestec între Don Quijote, Căpitanul Ahab şi Elmer Gantry. Sensul analogiei cu Don Quijote îmi scapă. Chalabi nu s-a năpustit niciodată asupra morilor de vânt, iar lancea sa a ţintit cu precizie pieptul lui Hussein. Însă chiar l-a vânat pe acel dictator necruţător cu toată ferocitatea şi concentrarea unui Ahab. Din păcate pentru noi, barca lui de vânătoare nu era Pequod, ca în Moby Dick, ci Statele Unite. Iar Chalabi ne-a manipulat visurile cu toată forţa intuitivă cu care Elmer Gantry i-a subjugat pe americanii de clasă medie. Roston se bazează, în relatarea sa, pe inter-

viuri realizate cu membrii familiei lui Chalabi, cu prieteni, cu apropiaţi şi duşmani, însă şi pe o gamă de cărţi şi articole. Chalabi nu i-a acordat nici un interviu lui Roston. Rezultatul final este o carte cu anumite detalii noi despre evenimente-cheie, însă lipsită de dezvăluiri importante. Principalul său merit constă în sudarea tuturor anecdotelor despre Chalabi într-o singură relatare, coerentă şi imparţială. Roston nu se apucă să facă supoziţii şi nici nu caută să scoată concluzii din orice, ci se rezumă să ofere o temelie solidă pentru a analiza lucrurile pe care acest escroc fermecător şi ingenios ne-a determinat să ni le facem nouă înşine. În cel puţin un sens, Chalabi e la fel de american ca plăcinta cu mere din Washington. Şi-a atras simpatia şi a câştigat de partea sa persoane influente printr-un pervers simţ al umorului şi printr-o sumedenie de poveşti indiscrete despre slăbiciunile omeneşti, exprimate toate cu aplombul incisiv şi încântător al unui Mark Twain. Maniera lui conversaţională era irezistibilă. Mintea lui poate deschide perspective nemaivăzute de către locuitorii mai convenţionali ai capitalei noastre. Proza lui Roston ne arată că Statele Unite au fost, într-un mod semnificativ, ţara în care Chalabi a atins cel mai mare succes până acum. În Anglia, unde a locuit ani la rând, nu a făcut nici pe departe atâta senzaţie. Iar dacă cercurile sale personale şi politice din Irak includ, în mod incredibil, reprezentanţi ai tuturor religiilor, culturilor şi ideologiilor, el nu a ajuns niciodată în vârful ierarhiei puterii de acolo. Europenii şi cei din Orientul Mijlociu l-au intuit mai bine pe Chalabi decât au făcut-o americanii, cărora le-a lipsit capacitatea de a-l înţelege pe acest personaj care şi-a făcut mereu jocurile pe muchie, atât în afaceri cât şi în politică, de fiecare dată la un pas de pericol. Chalabi a priceput punctele tari – idealurile, sistemul politic deschis şi încrederea în sine a americanilor (sau aroganţa lor) – şi a ştiut

cum să transforme aceste atuuri în vulnerabilităţi. Roston povesteşte cum Chalabi a arborat drapelurile libertăţii şi democraţiei fiindcă ştia prea bine că puţini americani ar fi îndrăznit să se opună iniţiativei de a duce aceste adevărate binecuvântări şi celor asupriţi. A mai ştiut şi că mulţi americani, între care o bună parte dintre cei din Washington, nu făceau diferenţa dintre disponibilitatea pentru democraţie în Japonia, Germania sau Coreea de Sud în perioadele postbelice (toate aceste state nemaifiind afectate de conflicte armate interne şi având o bună temelie economică) şi o ţară precum Irakul, care nu cunoştea decât experienţa tiraniei. În acelaşi timp, a înţeles că americanii erau extrem de impresionaţi de adevărurile aparente. Dintre acestea, el a furnizat destul de multe, remarcabil fiind cazul fabulaţiei despre laboratoarele de arme biologice ale lui Saddam. A observat că, indiferent de câte ori sunt demascate afirmaţiile false, politicienii şi intelectualii tot nu încetează să ofere şi mai multe. A băgat de seamă că presa de ştiri poate corecta o dată informaţiile eronate, dar că ulterior nu mai consideră că ştirea corectată are potenţial de audienţă şi regurgitează pur şi simplu deşeuri până la dezgust. Chalabi a văzut dincolo de institutele de cercetări şi de strategii din structurile de putere şi siguranţă naţională de la Washington. Nu şi-a prea pierdut vremea cu liberalii, a căror influenţă asupra politicii externe se rezumă, în general, la alegerea candidatului democrat din cursa electorală pentru Casa Albă. Dacă avea nevoie de un senator democrat – şi avea mai tot timpul nevoie – recurgea la radicali precum senatorul de Nebraska, Bob Kerrey, sau cel de Connecticut, Joe Lieberman. Şi-a dedicat însă cea mai mare parte a timpului conservatorilor republicani precum senatorul de Kansas, Sam Brownback, jurnaliştilor influenţi şi, mai ales, neoconservatorilor ca Richard Perle. Aceştia erau cei care stăpâniseră arta dezbaterilor publice, a declamării ameninţărilor şi a taxării oponenţilor drept incapabili. În consecinţă, ei atrăgeau cel mai mult atenţia reporterilor, a Congresului şi a clevetitorilor de la Washington care urmăresc şi discută tot timpul despre „ce se întâmplă cu adevărat“. Lui Roston îi reuşeşte de minune pasajul despre Legea Eliberării Irakului din 1998, prin care Statele Unite îşi asumau obligaţia de a-l da jos de la putere pe Saddam. Era o lege bipartită şi susţinută de administraţia Clinton. Chalabi a jucat cu mână forte cartea bipartismului, înţelegând că promotorii modelelor de politică externă liberale (care nu se mai declarau liberali) n-au vrut niciodată să fie daţi la o parte de conservatori din înlăturarea lui Saddam. Chalabi a făcut tot ce a făcut din motive personale şi patriotice. Şi cine poate să spună că, din punctul de vedere al unui irakian, el nu era îndreptăţit să folosească orice mijloace disponibile, fie ele cinstite sau murdare, pentru a îndepărta bestia ce guverna la Bagdad? Problema – una imensă chiar – nu e că Chalabi a făcut ce-a crezut el că era necesar; problema e că noi i-am căzut în plasă fără o deliberare serioasă, fără ca Parlamentul sau administraţia să-şi imagineze ce vom face în prima zi de după victorie, fără ca cineva de la Casa Albă să întrebe măcar vreodată care ar fi urmările asupra terorismului islamic sau a influenţei regionale a Iranului. Problema nu e că Chalabi a fost aşa de deştept, ci că noi am fost atât de indolenţi şi de vulnerabili în faţa manipulării. După cum demonstrează în amănunt Roston, Chalabi ne-a înţeles mai bine decât ne-am h înţeles noi înşine.

FOTOGRAFIE DE ROBERT NICKELSBERG/GETTY IMAGES PENTRU THE NEW YORK TIMES

Zonă de război revizitată Un avocat britanic, scriitor de jurnale de călătorie, reface un marş prin Europa, alături de un fost locotenent american. DE CRAIG R. WHITNEY ITLUL cărţii Panther Soup (Supă de Pantere) a lui John Gimlette se referă la noroiul pe care Putnam Flint, un veteran al armatei americane din cel de-Al Doilea Război Mondial, îşi aduce aminte cu intensitate că l-a frământat în 1944-1945 cu Batalionul 824 de Distrugătoare de Tancuri. Membrii săi purtau pe uniforme o emblemă cu panteră în timp ce remorcau arme antitanc, înlocuite mai târziu de autotunuri, mutate de la Marsilia în sus pe Valea Rhonului, ca să lupte cu armatele

PANTHER SOUP

Travels Through Europe in War and Peace de John Gimlette. 400 pag. Alfred A. Knopf. 26 $.

lui Hitler prin munţii Vosgi şi Alsacia, spre sudul Germaniei si Alpii austrieci. Gimlette este un avocat din Londra care, ca ocupaţie secundară, scrie nu neapărat jurnale de călătorie ci mai degrabă explorări abil întocmite ale timpului, spaţiului şi personajului. Pentru această secvenţă din Europe in War and Peace (Europa în timp de război şi de pace), l-a convins pe Flint să se întoarcă în Franţa prima dată după 60 de ani, şi, la vârsta de 86 de ani, să-şi retrăiască noroiasa călătorie împreună cu nepotul său şi să încerce să-şi amintească lucruri petrecute pe drum. Aproape totul era distrus atunci şi refugiaţii umpleau drumurile; surprins de prosperitatea Europei moderne, Flint îşi compară amintirile cu cele ale unor supravieţuitori de război francezi şi germani, în timp ce Gimlette călătoreşte decenii înainte şi înapoi pentru a întregi contextul şi pentru a introduce câteva voci britanice. Oamenii, castelele, podgoriile, hotelurile, restaurantele din jurnalul său de călătorie nu sunt cele peste care ar da cei mai mulţi călători. Multe sunt în cartiere jerpelite în care numai un tânăr locotenent obosit de luptă sau un scriitor determinat să îi calce pe urme ar găsi o atracţie. Ceea ce rezultă este o imagine formată dintr-o colecţie de anecdote de război la care locotenentul a fost martor şi amintiri retrăite de alţii la un pahar de vin cu autorul. (Autorul scrie că a plecat „clătinându-se“ de la mai multe astfel de întâlniri). Gimlette spune o poveste reuşită, cu toate că nu sunt multe cercetări susţinute care să treacă de suprafaţă pentru a găsi înţelesuri mai adânci, iar când sunt, par câteodată ultrasimplificate şi grăbite. „Sosirea în Marsilia este precum căderea prin mai multe straturi ale istoriei până aproape de prezent“, scrie Gimlette, pornind călătoria din locul debarcării distrugătoarelor de tancuri, la două luni după ce raidurile aeriene aliate şi contraatacurile naziştilor distruseseră deja mare parte din port. Americanii au fost întâmpinaţi de o mulţime disperată, Craig R. Whitney, un vechi corespondent în străinătate, este standards editor la The New York Times. FOTO DIN „PANTHER SOUP“

Sfârşitul jocului: prizonieri de război germani. pe jumătate nemâncată. „A trebuit de multe ori să tragem pe deasupra capetelor lor, doar ca să-i ţinem departe de magaziile noastre“, îşi aminteşte Flint. Părăseşte apoi povestea în timp ce Gimlette studiază amestecul de etnii dintotdeauna prezent în Marsilia şi reaminteşte de colaborarea cu germanii din timpul războiului, care până la urmă au şi ocupat locul, evacuând şi bombardând întregul cartier Panier în 1943 şi arestând cei 804 evrei de acolo, care nu au mai fost văzuţi vreodată. Valea Rhonului are parte de o abordare sumară aici – soldaţii nu aveau timp în război pentru degustări plăcute de vinuri, iar Flint nu are o părere prea bună despre francezi. Pentru americani, lupta a început doar când au ajuns în munţii Vosgi şi Alsacia, unde Grupul german de Armată B îi aştepta, bine baricadat. O permisie de 48 de ore la Paris în care locotenentul Flint a plecat înainte de începerea celei mai grele bătălii i-a conferit lui Gimlette ocazia unei incursiuni mai adânci în experienţele capitalei sub ocupaţie nazistă, o poveste spusă bine deja de mulţi alţii. Va sta într-un hotel din Montmartre la câteva străzi depărtare de ceea ce era, în acele zile, un faimos „cel mai bun bordel din oraş“, şi include o vizită la plăcerile carnale din Pigalle („Pig Alley“ pentru oamenii lui Flint din 1944) care se încheie cu o dezamăgire. „M-am trezit asediat de membre sinis-

tre, miros de covoare vechi şi doi vagabonzi ciudaţi şi insistenţi“, scrie Gimlette, protestând, „fac doar puţină cercetare“. Flint şi Gimlette ajung mai târziu în Lorena, unde au fost trimise distrugătoarele de tancuri după ce germanii au iniţiat bătălia din Ardeni, şi găsesc un sat numit Guiderkirch. De la câteva mile depărtare, conform arhivelor detaşamentului său, lui Flint i s-a ordonat, la sfârşitul lui decembrie 1944, să deschidă focul asupra clopotniţei unei biserici, bănuită a fi punct de observaţie al inamicilor, iar detaşamentul a tras 22 de salve. „Toate au nimerit în plin“, spunea raportul lui Flint, „dar pagubele nu au putut fi evaluate“ şi americanii nu s-au mai întors timp de trei luni. Şaizeci de ani mai târziu, descoperă că a demolat toată biserica, dar nu le spune asta sătenilor pe care îi întâlneşte. „Ce ar fi sunat adecvat?“ se întreabă Gimlette. „Candoarea, se pare, a lăsat locul tactului“. De partea cealaltă a Rinului, „Flint era bucuros să se întoarcă“. Chiar şi la începutul lui 1945, credea că germanii, cu care strămoşii lui se simţeau înrudiţi, erau „oameni ca noi“ şi „mult mai rezonabili“ decât francezii. Gimlette şi ghidul său merg pe urma Panterelor prin Heidelberg şi Heilbronn, iar apoi în Alpii bavarezi şi peste graniţă în Austria, unde distrugătoarele de tancuri i-au alungat pe naziştii încrâncenaţi din Alpenfestung-ul lui Hitler. Un „austriac fa-

natic“, spune Flint, aproape că l-a omorât cu o armă ciudată cu trei ţevi. Flint a împuşcat trăgătorul cu o carabină de calibrul 50 şi i-a luat arma acasă drept suvenir. Acesta a fost finalul călătoriei de rememorare a lui Flint. Gimlette revine vara următoare pentru a încerca să-i înţeleagă pe germani puţin mai bine şi aici începe să fie puţin dezorientat. Îi ia interviu lui Manfred Rommel, fostul primar al Stuttgartului şi fiul Vulpii Deşertului, cum era supranumit mareşalul Rommel. Manfred avea 15 ani în octombrie 1944 când tatăl său anunţa că mai are 15 minute de trăit, după ce doi generali ai lui Hitler i-au spus să ia otravă sau să se înfăţişeze la procesul public, sub acuzaţia de trădare. „Aceea a fost prima dată când am înţeles cel de-al treilea Reich“, îi spune Rommel lui Gimlette, care l-a întrebat dacă a fost vreodată supărat pe tatăl său pentru serviciile aduse unui regim odios. Când Rommel răspunde că tatăl lui nu avea de ales, Gimlette întreabă dacă el înţelege de ce generaţia imediat următoare, cu aşa numita bandă Baader-Meinhof de terorişti urbani ai anilor 1970 (Grupul Armatei Roşii şi ramificaţiile), părea să fie atât de supărată. „Spuneau că dacă părinţii lor au făcut o greşeală prin acceptarea autorităţii lui Hitler, ei n-ar trebui să accepte vreo autoritate“, a răspuns Rommel. „Ceea ce nu au realizat ei este că o democraţie puternică este singura protecţie împotriva unei dictaturi precum cea a lui Hitler“. Autorului, care în alte momente insistă pe obişnuinţa germanilor să ordone şi să execute ordine, îi scapă enormitatea a ceea ce au făcut teroriştii de după război. „Bandele erau precum personajele unui film care se contopesc în vieţile oamenilor“, scrie el. „Se îmbrăcau bine şi omorau pentru că conta şi furau întotdeauna cele mai rapide maşini“. L-au omorât într-adevăr pe Hanns-Martin Schleyer, un fost SS-ist care era şeful federaţiei patronilor germani. Dar au ucis şi oameni care nu aveau de-a face cu nazismul – procurorul general al guvernului Germaniei de Vest, un bancher important şi mai mulţi soldaţi americani; au sechestrat ostatici în Ambasada Germaniei de Vest la Stockholm şi au ajutat terorişti palestinieni să deturneze un avion Air France plin de pasageri israelieni, spre Entebbe, Uganda, unde ostaticii au fost eliberaţi printr-un raid spectaculos al unui comando israelian. Gimlette se dedă şi unei ridiculizări facile a stânjenelii germane de după război în privinţa identităţii naţionale. „Odată, această ambivalenţă a sentimentului era atât de puternică încât guvernul federal s-a simţit obligat să pună o notă pe spatele paşapoartelor: «Dacă aveţi necugetata părere că tot ce este în afara Germaniei este mai rău, staţi acasă. Dacă credeţi că în afara Germaniei totul este mai bine, nu vă mai întoarceţi»“. Chiar aşa? Arătaţi-mi un paşaport german care să spună altceva decât „Acest paşaport este proprietatea Republicii Federale Germane“ şi vă voi plăti bucuros un alt tur al văii Rinului, domnule Gimlette – am putea bea un pahar h de Schloss Vollrads împreună. 23

Scrisoare din Beijing

Mike Meyer

Învăţând limba olimpică ocky e un maimuţoi obraznic. Prietenii săi, Ken şi Ann, sunt oameni. Împreună, predau engleza în şcolile primare din Beijing. Elevii mei îl iubesc pe Mocky. El şi amicii săi sunt mai distractivi decât personajele din manualele lor anterioare, Ma Nan şi învăţătoarea ei Miss Zhang. Acele abecedare s-ar fi putut intitula „Terorizând engleza“. Un dialog tipic era de genul: „– Ai întârziat iar, Ma Nan. – Mă scuzaţi, Miss Zhang. – Când te trezeşti în fiecare zi? – La 7. – Scoală-te mai devreme. Nu mai întârzia data viitoare“. În Beijing, elevii încep să înveţe engleza în clasa întâi. Fiecare copil e înscris la trei lecţii săptămânale a câte 45 de minute, până în clasa a şasea. Pare impresionant, dar luaţi aminte la lecţiile de faţadă. Majoritatea predării este automată, elevii recitând dialogul împreună cu personajele animate de pe un DVD. Deşi Mocky vorbeşte rar, sună ca Truman Capote după ce a inhalat heliu. Ca şi elevii mei, urmăresc subtitrarea. Locuiesc la sud de Piaţa Tiananmen, pe unul dintre hutong-urile oraşului, sau uliţele înguste, într-o casă decrepită cu o curte împărţită de mai multe familii. Din 2005, m-am oferit ca voluntar la şcoala primară din cartier. În prima mea zi, am găsit tablele decorate în cretă cu mascote olimpice, cele cinci inele olimpice colorate şi versuri în chineză:

Olimpiada se va ţine în 2008 Virtutea noastră civică trebuie să fie măreaţă! Să scuipi peste tot e chiar oribil Să împrăştii gunoiul e de asemenea de neiertat Mediul Beijingului depinde de noi Pentru a fi admiraţi de oaspeţii străini! După ce ascultă în poziţie de drepţi imnul naţional în fiecare dimineaţă, elevii ar trebui să actualizeze numărul zilelor rămase până la începutul jocurilor. Doar o singură clasă a ţinut numărătoarea corectă. Timpul s-a oprit complet în clasa a 2-a din anul 4, unde erau întotdeauna 996 de zile până la Jocurile Olimpice. Era o iluzie plăcută. Nu erau ceasuri în sala de curs şi priveliştea de pe fereastră părea la fel de atemporală. Valuri de acoperişuri povârnite, învelite în ţiglă, se prăvăleau înspre şcoală. Puteam vedea streşinile plutitoare ale Primei Porţi şi rândul steagurilor roşii fluturând deasupra Marii Săli a Poporului. Totuşi, perspectiva mai largă ne arăta că trăiam pe o insulă micşorându-se mereu. Turnurile moderne de birouri şi apartamente, construite în locul hutong-urilor demolate, ne înghesuiau cartierul din toate părţile. Am arătat spre arcadele aurii scânteind în depărtare, iar copii au strigat „McDonald’s!“. Până la sfârşitul acelui an şcolar, puteam vedea şi un Wal-Mart. Mocky e maimuţoiul de afiş al campaniei de a avea 35 la sută din populaţie vorbitoare de engleză până la Jocurile Olimpice. S-a născut dintr-o serie de manuale şcolare numită „Bingo!“, folosită în toată Asia, chiar dacă nu mereu iubită (Dintr-un blog al unui învăţător din Coreea de Sud: „«Ce-i în neregulă cu Mocky? Şi-a mâncat banana prea repede». De ce Mocky nu s-a înecat şi n-a murit din cauza bananei ăleia mari

Mike Meyer este autorul cărţii „The Last Days of Old Beijing: Life in the Vanishing Backstreets of a City Transformed“, care va fi publicată luna următoare în Statele Unite. 24

în loc să facă mizerie pe masa din bucătărie, masa minţii!“). Manualele sunt asemănătoare celor pe care elevii le folosesc pentru a învăţa chineza. Nu există niveluri de performanţă, astfel că cei mai buni elevi alunecă spre starea „medie“. Întrebările le cer elevilor să repete mai degrabă decât să analizeze, evalueze sau creeze. Cuvinte izolate sunt subliniate în locul propoziţiilor întregi, iar elevii adesea nu pot face legătura cu termenii. Când Mocky studiază profesiile, se gândeşte să devină fermier, doctor, asistent medical, pilot sau dansator. După ce se accidentează încercând să jongleze, ajunge să respecte

O întrebare în apropierea Jocurilor Olimpice: o maimuţă enervantă poate ajuta China să înveţe engleza? veterinarii şi hotărăşte să devină şi el unul dintre ei. Dar când mi-am întrebat elevii despre aspiraţiile lor, primul băiat a ţipat: „Când o să cresc mare, vreau să mă fac străin!“. Elevilor le venea greu să spună ce profesii au părinţii lor. „Cum spun şomer?“ a întrebat unul. Pe tablă am scris în engleză cuvintele bucătar, constructor de drumuri şi – pentru o fată care-şi spunea Cher – creator de modă. A arătat spre un coleg şi a spus în engleză şi chineză „Tatăl lui e puşcăriaş!“. Singurele ornamente de pe pereţii sălii de clasă erau cele patriotice: un steag de plastic, o listă bătută la maşină intitulată „10 acţiuni care dovedesc virtute civică şi bunăcuviinţă pentru Jocurile Olimpice“. Mocky e apolitic, totuşi uneori îi pun la îndoială afilierea. O lecţie din clasa a cincea începea cu Mocky întrebând, într-o engleză prea puţin perfectă „Cine a fost primul om în spaţiu?“. „Nu ştiu“ răspunde Ken. „Dar ştiu cine e primul om din China care a ajuns în spaţiu. Este Yang Liwei“. Mocky admiră o poză a cosmonautului, zâmbind şi făcând cu mâna lângă un steag chinezesc, şi comentează „Vai, e atât de măreţ“. Manualul pentru clasa a patra se concentrează

pe timpul trecut. În clasa a cincea, copiii fac cunoştinţă cu timpul viitor. Când le-am cerut elevilor să facă propriile propoziţii, au tradus lecţii de la cursurile de chineză. Timp de un an, am auzit elev după elev repetând: „Beijing-ul va găzdui cele mai bune Jocuri Olimpice. Cultura chineză va atrage profund lumea. Vom învinge“. Apoi, brusc, Mocky a dispărut. Ultima dată l-am văzut în junglă, la sfârşitul clasei a cincea, înfuriindu-i pe Ken şi pe Ann din cauză că i-a dus la un restaurant numai cu banane. „Nu mi-e dor de maimuţa aia stupidă“, a răbufnit în chineză una dintre cele mai bune eleve. Apoi s-a încruntat şi a întrebat: „Cum spun asta în engleză? Am uitat“. Mocky e creaţia lui Ken Methold, autorul şi coautorul a peste 250 de volume, care s-au vândut în peste 15 milioane de exemplare. Rareori acordă interviuri. Poate că ar fi mai bine recunoscut pentru cele şase romane ale sale decât pentru dinozaurul roşu vorbitor de engleză, Gogo, care poate fi văzut într-un film reluat la nesfârşit, la Book Mansion din Beijing, întrebând „Îţi plac gogoşile? Îţi plac burgerii?“. Având expuse 230.000 de titluri, Book Mansion e cea mai mare librărie din China. Manualele umplu unul dintre cele cinci etaje ale sale, fiecare de mărimea unei piscine olimpice. E o întreagă aripă cu dicţionare de englezăchineză şi o alta plină cu manuale de pregătire pentru examenele de atestare a competenţelor de limba engleză. Fiind vorba de China, Mocky trebuie să facă faţă unei alte competiţii, în forma unei serii cu o maimuţă numită Micky. Dar, cu toate teancurile de manuale, un vizitator din Beijing tot mai are greutăţi în găsirea localnicilor vorbitori de engleză. Book Mansion clasifică manualele pe categorii: engleză pentru timpul liber, engleză la telefon, engleză în taxi, engleză pentru angajare, chiar şi engleză pentru badminton. Am deschis una dintre numeroasele cărţi intitulate Olympic English şi am găsit următorul text: „Am făcut o rezervare telefonică pentru această seară. Mă numesc Tipul de la Cablu“. Aşadar, ce învaţă chinezii despre lumea anglofonă? Pentru început, suntem târfe capricioase. O carte numită Love English învaţă că „Vrei să mergi la un film?“ înseamnă de fapt „Până la urmă, vreau să fac sex cu tine“, în vreme ce „M-am plictisit“ înseamnă de fapt „Vrei să faci sex?“. Capitolul final din 50 Selected Love Letters Between United States Presidents and Their Beloved e de la Monica pentru Bill şi introduce adjectivele „disponibil“, „folosit“ şi „insignifiant“. Poliţia, din care 60 la sută se presupune că trebuie să vorbească engleza până la Jocurile Olimpice, studiază dintr-o carte numită Olympic Security English. Dialoguri numite „Împiedicarea străinilor să bea excesiv“ şi „Cum să oprim difuzarea ilegală a ştirilor“ introduc fraze utile ca „Nu te preface că eşti nevinovat“. Paisprezece ţări au graniţă cu China, dar singurele personaje din regiunile învecinate sunt musulmani cu nume ca „Mohammed Ali“. Unul dintre vinovaţi este reţinut în timp ce jefuieşte camera de hotel a unui american, „pentru că familia mea a fost ucisă când Statele Unite au bombardat Afganistanul. Am ajuns pe drumuri şi urăsc americanii“. Cel mai bun elev al meu este poliţistul local, ofiţerul Li. M-a abordat în legătură cu o lecţie particulară despre vulgarităţile în engleză, „ca să ştiu când mă înjură un străin“. Ne-am întâlnit la o masă cu găluşte. Cum rândurile de beri continuau să vină şi ceilalţi clienţi se întorceau să privească, l-am comparat pe ofiţerul Li cu părţi ale corpului, i-am spus ce să facă cu el însuşi şi am făcut aprecieri despre h mama sa. A dat din cap fericit şi a cerut mai mult. ILUSTRAŢIE DIN SERIA MOCKY