NYTBR 19 | 2 iunie 2008 by Editura Univers

Preţ: 9,9 lei (ziar + carte)

Ediţia în limba română, nr. 19 – 2 iunie 2008

FOTOILUSTRAŢIE DE TOM FOWLKS, MARY FAGOT ŞI BRIAN REA

Spre nicăieri de Richard Russo

DEAR AMERICAN AIRLINES de Jonathan Miles. 180 pag. Houghton Mifflin. 22 $.

Dear American Airlines (Dragă American Airlines), un bun roman de debut al lui Jonathan Miles, ia forma unei scrisori către destinatarul din titlu, care îl ţine blocat în Aeroporul O’Hare pe Benjamin R. Ford, protagonistul de

vârstă mijlocie al cărţii, oprit din drumul său spre nunta fiicei de departe. Această premisă nu trebuie însă luată ca atare. Aşteptând să se îmbarce într-un alt avion, Bennie are mult timp la dispoziţie, îndeajuns cât să piardă repetiţiile şi apoi „nunta“ însăşi (ghilimelele sunt împrumutate de la Benjamin, care tocmai a aflat că fata lui se mărită cu o femeie), dar nu suficient pentru a scrie un roman. Continuare în pagina 4

2 iunie 20 2008

Ficţiune 1

THE BILLIONAIRE’S VINEGAR:

DEAR AMERICAN AIRLINES

The Mystery of the World’s Most Expensive Bottle of Wine de Benjamin Wallace

de Jonathan Miles Recenzie de Richard Russo

REFLECTIONS OF A WINE MERCHANT

de Neal I Rosenthal 5

THE HOUSE ON FORTUNE STREET THE BATTLE FOR WINE AND LOVE:

de Margot Livesey Recenzie de Liesl Schillinger

Sondaje 8

Or, How I Saved the World From Parkerization de Alice Feiring Recenzii de Bryan Miller 24

An Underground History of the City of Light de Gregor Dallas Recenzie de Caroline Weber

ADEVĂRUL PENTRU PUTERE CE AR TREBUI să citească un candidat

prezidenţial? Am întrebat câţiva scriitori celebri.

Nonficţiune 6

THE FLASH PRESS:

25 28

Recenzii de Joshua Hammer

Esseu 31

AMERICAN NERD:

The Story of My People de Benjamin Nugent Recenzie de Jim Windolf

WE’VE ALWAYS HAD PARIS … AND PROVENCE:

A Scrapbook of Our Life in France de Patricia and Walter Wells Recenzie de Jane and Michael Stern

EVERYTHING THEY HAD:

Sports Writing From David Halberstam Editat de Glenn Stout Recenzie de Edward Lewine

BOB DYLAN:

The Drawn Blank Series Editat de Ingrid Mössinger şi Kerstin Drechsel Recenzie de Marisha Pessl 16

CĂLĂTORII

EVERYDAY DRINKING:

The Distilled Kingsley Amis de Kingsley Amis Introducere de Christopher Hitchens Recenzie de Dominique Browning 15

ARTE VIZUALE

Recenzii de Steven Heller

Sporting Male Weeklies in 1840s New York de Patricia Cline Cohen, Timothy J. Gilfoyle şi Helen Lefkowitz Horowitz, în colaborare cu American Antiquarian Society Recenzie de Nicholson Baker 11

MÉTRO STOP PARIS:

CULINAR

Megaliteratură de Joe Queenan

Recenzii de Sam Sifton 22

TREE OF RIVERS:

Articole & Bestselleruri

The Story of the Amazon de John Hemming Recenzie de Candice Millard

Editorial

Cărţi pentru copii

Bestselleruri ediţii cartonate

Alegerea editorilor

TBR: Din culise

Bestselleruri ediţii broşate

Raftul cu ediţii broşate

The New York Times Book Review, ediţia în limba română (ISSN 1937-920X) apare săptămânal, publicat de Universe Publishing House Inc. Copyright © 2008 The New York Times. All Rights Reserved. Toate drepturile rezervate. Redactor-şef: Virginia Costeschi; Traducători: Cristiana Vişan, Ioana Chira, Mihai Paraschiv, Ştefan Bodea, Cătălin Pruteanu, Stanca Radu; Proofreading: Anda Ciurte; Sales: virginia@ edituraunivers.ro; PR: ARENA Communications; Machetare şi pre-press: Antal Angyal, CMYK Pro, Budapesta; Tipar: GRASPO CZ

Editorial

Prima recenzie, în 18 ani, a lui Richard Russo pentru Book Review începe pe copertă. „Nu scriu recenzii de carte foarte des“, a spus el într-un mesaj prin e-mail, „ceea ce e ciudat pentru că îmi place să vorbesc despre cărţi. Problema este că nu îmi doresc foarte tare să analizez cărţi care nu îmi plac. Îmi ia patru sau cinci ani să scriu un roman şi, indiferent cât de mult mi-ar displăcea o carte, nu-mi pot scoate din minte faptul că un biet neghiob a muncit cu drag la ea un timp îndelungat. Un prieten de-al meu, producător de film, a remarcat odată că majoritatea oamenilor habar n-are cât de greu este să faci chiar şi un film prost, şi eu am aceeaşi părere despre romane. Nu contest că este datoria cuiva să dea în vileag cărţile nereuşite, filmele nereuşite, arta nereuşită. Dar nu e a mea dacă o pot evita“. La ce lucrează acum? „Acum câteva luni“ spunea el, „am făcut greşeala de a-i spune unui intervievator că următorul meu roman va fi o continuare a cărţii Nobody’s Fool şi că intenţionam să-l încep îndată ce urma să termin nuvela la care lucram. Acea nuvelă a ajuns acum la 200 de pagini, în mod cert un scurt roman, şi încă nu am scris nici primul cuvînt din continuarea anunţată, deşi nu a încetat să se menţină pe lista intenţiilor secundare“. Editorii

Online

Programaţi pentru săptămâna aceasta sunt Jonathan Miles, autorul cărţii Dear American Airlines; Marisha Pessl despre picturile lui Bob Dylan; Rachel Donadio cu însemnări de pe teren; şi Dwight Garner cu veşti despre bestselleruri. Gazda va fi Sam Tanenhaus, editor la Book Review. PUBLICAŢII TIPĂRITE: Blogul Book Review cuprinde cărţi şi alte materiale tipărite. PRIME CAPITOLE: Fragmente din Red Summer, de Bill Carter; Willie Nelson, de Joe Nick Patoski; The House on Fortune Street, de Margot Livesey; şi alte cărţi. E-MAIL DESPRE CĂRŢILE NOI: Primeşti un rezumat selectiv al recenziilor noi şi articole importante în fiecare vineri. PODCAST:

nytimes.com/books ILUSTRAŢIE DE JOE CIARDIELLO (SUS) ŞI CHRISTOPH NIEMANN

Spre nicăieri Continuare din pagina 1

Premisa funcţionează, totuşi, pentru că, după cum ştie oricine a stat prin aeroport vreodată, timpul se scurge cu încetinitorul. Ai sentimentul că a trecut o veşnicie. Şi după ce Bennie înjură compania de transport aerian – într-un mod energic, plastic şi inventiv – pentru practicile ei mincinoase, cinice şi nepăsătoare (da, dragi călători exasperaţi, izbucnirea lui Bennie e foarte distractivă) şi îşi cere banii înapoi, îi rămâne destul timp ficţional pentru a reflecta asupra întregii lui vieţi de doi bani până la acel moment de doi bani, ceea ce şi face. Într-adevăr, minutele se scurg atât de încet în „purgatoriul“ Aeroportului O’Hare, încât Benjamin – un fost poet care acum lucrează ca traducător – are vreme să citească şi să traducă mari fragmente dintr-un roman polonez, dar şi să divagheze printr-o largă gamă de teme culturale, importante sau mărunte. Digresiunile lui Bennie nu ajută deloc povestea să avanseze, dar sunt amuzante şi îndeplinesc un rol însemnat: luminează încărcătura narativă. La începutul romanului, Benjamin, care şi-a petrecut mare parte din viaţă la New Orleans, locuieşte la New York, unde are grijă de mama sa, după ce aceasta a suferit un infarct. Viaţa lui, la fel ca a ei, este o compilaţie de regrete, cel mai recent dintre ele fiind renunţarea la alcool. Deşi băutura i-a luat soţia, copilul, munca, respectul de sine şi aproape şi viaţa, priveşte încă legiunea de sticle de alcool de la barul aeroportului (sticlele de votcă noi concepute de designeri „se gătesc precum domnişoarele cu sutiene push-up de la un concurs de frumuseţe“) ca pe nişte vechi prieteni neglijaţi sau trădaţi. (Miles scrie la rubrica despre băuturi Shaken and Stirred din secţiunea Sunday Styles a ziarului The New York Times). Odrasla a doi oameni care n-ar fi trebuit să se reproducă, Bennie se consideră, fireşte, un copil din flori. Miss Willa, mama sa, este o pictoriţă schizofrenică; la vârsta de 16 ani a încercat să se sinucidă înghiţind propriile vopsele. Părinţii o cred un geniu, dar pentru toţi ceilalţi, inclusiv pentru fiul ei, este „un caz demn de o echipă de psihologi de elită“ – cel puţin până când infarctul care o face să nu-şi mai poată folosi jumătate din corp îi alungă, cumva, şi nebunia. Acum, comunică cu fiul ei prin bileţele („Dragostea e dragoste“, „Servirea e cea mai importantă după gătit“, „Zâmbeşte, chiar şi când ai inima frântă“) care sunt mai inteligibile decât orice altceva i-a spus pe când el era copil. Şi i-a spus multe. Tatăl lui, Henryk Gniech (care ulterior îşi schimbă numele în Henry Ford, cel mai american nume la care s-a putut gândi), era un tânăr polonez student la teologie când a fost luat şi închis într-un lagăr de concentrare (avea o întâlnire cu Dumnezeu, numai că Dumnezeu n-a apărut la întâlnire, după cum îi spune lui Bennie). În America devine deratizator – o posibilă ironie a sorţii, dacă chiar ar omorî ceva. Dar mai tot ce prinde duce

Richard Russo a câştigat Premiul Pulitzer în 2002 pentru „Empire Falls“. Cel mai recent roman al său este „Bridge of Sighs“. 4

pe chei, redându-le libertatea în locul în care lui însuşi i s-a dat o nouă şansă. Din pricina unui oposum prins între pereţii casei lui Miss Willa se întâlnesc părinţii lui Benjamin, dând naştere unei cascade de alte zămisliri, niciuna potrivită, dar toate extrem de amuzante. Marea şansă a lui Bennie de a-şi schimba complet viaţa este Stella, o tânără poetă ale cărei creaţii apar într-o revistă literară publicată cu ajutorul lui. Adevăratul lui loc de muncă este un local de noapte numit Turf Exchange, unde lucrează, din păcate, de ambele părţi ale barului. Pentru o vreme, Stella crede că îl poate ajuta, numai că va avea parte de o mare surpriză. În mod obişnuit nu-mi plac naraţiunile marinate în băutură şi autocompătimire, dar aici lucrurile stau altfel pentru că Benjamin nu are o purtare de macho în privinţa patimii alcoolului şi pentru că detaliile tragice sunt dezamorsate de onestitatea brutală şi temperate de umor. Într-una dintre scenele mele preferate, un Benjamin eroic de beat, care îşi dă seama cât de tare a dat-o în bară cu Stella, se opreşte sub fereastra ei (în New Orleans, nu uitaţi) şi îi zbiară numele, dar înţelege imediat că literatura i-a luat-o înainte şi că nu poate face nimic altceva decât să le lase în pace – pe ea şi pe fiica lor (pe nume tot Stella, o altă greşeală). Pe când aceasta avea doar câteva luni, Bennie, în stare de ebrietate, şi-a luat fiica în braţe, a dansat vals cu ea prin camera de zi şi a promis că o va conduce la altar într-o zi – o promisiune pe care nu şi-o aminteşte decât Benjamin, dar pe care el nu poate să o uite. Pentru el, e vital să-şi ţină această unică promisiunea înainte să... OK, nu voi termina această propoziţie. Suficient să spun că a ajunge la Los Angeles înseamnă totul pentru Benjamin. Din fericire, are un tovarăş de drum, Walenty Mozelewski, personajul principal din The Free State of Trieste, romanul pe care Benjamin îl traduce din poloneză. Rănit grav pe frontul din Italia, soldatul Walenty e pe cale să se întoarcă acasă, în Polonia, când e abătut din drum, la Trieste. Comparaţia pe care Miles încearcă să o facă între aceşti doi oameni cu răni grave (Walenty a rămas fără un picior din ca-

uza unei explozii şi a unui chirurg prost) pare forţată la început, mai ales pentru că Walenty este victima unor forţe exterioare mult mai puternice decât el, pe când Benjamin s-a transformat singur într-o victimă. Dar cititorul ajunge treptat să înţeleagă că o traumă este o traumă, indiferent de natura ei. Ambii bărbaţi au nevoie de un nou vis, ceva care să le facă viitorul posibil. Noapte de noapte, Walenty visează că are două picioare, ceea ce înseamnă că în fiecare dimineaţă redevine un invalid. La rândul lui, Benjamin este infirm din cauza trecutului său, a greşelilor pe care le-a trăit şi în care a trăit. Oricât de diferite ar fi circumstanţele, ambii bărbaţi încearcă să rezolve acelaşi paradox al impulsurilor

După cum ştie oricine a stat prin aeroport vreodată, timpul se scurge cu încetinitorul. Ai sentimentul că a trecut o veşnicie. contradictorii; uneori, amândoi se tânguie „Destul!“, alteori strigă după mai mult. Pasajele despre Walenty îi permit, totodată, lui Miles să exploreze ce înseamnă a transla – cuvinte şi experienţe. „Traducerea unei opere literare“, spune fostul poet Benjamin, echivalează cu „a face dragoste cu o femeie care va fi întotdeauna îndrăgostită de altcineva“. Munca de traducere îi permite, susţine el, să devină invizibil, să dispară. Dar o traducere bună este o treabă de fineţe; e important să iasă cum trebuie, recunoaşte el. Jihadiştii care pilotau avioanele ce au intrat în Turnurile Gemene credeau că vor fi recompensaţi cu trupuri de virgine – o traducere greşită, ne spune Bennie, din siriacă, ce promitea stafide albe, nu virgine, ceea ce-i cu totul altceva. Una dintre multele plăceri oferite de Dear American Airlines este urmărirea felului în care povestea lui Benjamin şi cea a lui Walenty se împletesc, într-o manieră interesantă din punct de vedere filosofic şi emoţional.

Ah, dar divagaţiile! Nu le vor plăcea tuturor aşa cum mi-au plăcut mie. Dacă preferaţi stilul fără înflorituri, veţi sări, poate, unele paragrafe sau pagini întregi, dar pentru Benjamin, digresiunile sunt „valsul de pe margine“ al vieţii lui, aşa că se avântă în tot felul de subiecte, de la absenţa graffitiurilor în toaletele aeroporturilor (unde te-ai aştepta să găseşti multe asemenea desene produse din furie şi frustrare), la căutarea pe Google a propriilor boli (primul diagnostic afişat pentru orice simptom este adesea o boală venerică) şi camerele VIP din cluburile de striptease din Manhattan, până la analiza lingvistică a cuvântului „furie“ şi întrebuinţarea lui greşită de către tineri, pentru care e echivalent cu „a arunca rotocoale de hârtie din spatele clasei“. O’Hare îţi pune la grea încercare nervul sciatic, dar e un loc bun pentru meditaţii culturale. Marea întrebare pe care se bazează tot textul – Cine-i de vină? – nici că ar fi putut fi mai caracteristică acestor vremuri, având în vedere interesul Americii contemporane pentru jocul identificării vinovatului. Romanul începe într-o notă de certitudine morală şi indignare virtuoasă. Deşi recunoaşte că e doar puţin mai mult decât o „lumină de poziţie care s-a stins“ în viaţa fiicei lui, Benjamin tot învinovăţeşte American Airlines pentru faptul că el nu reuşeşte să-şi ţină singura promisiune la care ţinea. În ciuda condiţiilor meteo evidente, compania dă vina pe vreme, cu încăpăţânare. Dar cine-i responsabil pentru faptul că Walenty şi-a pierdut un picior, pentru nebunia lui Miss Willa, pentru viaţa irosită a lui Benjamin R. Ford? Întrebarea are, bineînţeles, o latură personală şi una publică, pentru că „istoria, chiar şi istoria personală arzătoare, nu transmite întotdeauna lecţiile aşteptate“. Romanul vrea, de asemenea, să ne încurajeze să ne gândim la faptul grăitor că adevărata călătorie a lui Bennie a putut începe doar după ce el a încetat să se mişte. Poate îi este chiar dator companiei de transport aerian? Gândiţi-vă la asta data viitoare când veţi rămâne blocaţi în aeroport. Veţi avea destul timp să întoarceţi problema pe toate feţele. h ILUSTRAŢIE DE BRIAN REA

vreunul zăboveşte mai mult decât e cazul, ea nu se teme să-şi caute un alt partener sau să trăiască singură o vreme. Atunci când află că, dacă locuieşte împreună cu iubitul ei, acesta ar putea căpăta drepturi legale asupra casei sale, Abigail se desparte de el. „M-a scos din sărite ideea că el s-ar putea răzgândi într-o zi şi mi-ar lua jumătate din casa asta frumoasă“, îşi spune în sinea ei, ajungând la următoarea concluzie: „De acum încolo, toţi or să plătească chirie“. Delicateţea Darei o derutează pe Abigail. „Bărbaţii erau doar pentru plăcere şi pentru a experimenta noi versiuni ale propriei

„Bărbaţii erau doar pentru plăcere şi pentru a experimenta noi versiuni ale propriei identităţi“.

Limbajele amorului În acest roman, două prietene nemăritate abordează bărbaţii în moduri foarte diferite. DE LIESL SCHILLINGER E înseamnă să fii o femeie nemăritată? Acum jumătate de secol, Barbara Pym, acea naratoare nepereche a vieţilor fără pereche, a pus o variantă a acestei întrebări în Excellent Women (titlul e un eufemism pentru „fete bătrâne“), un roman ca o natură statică despre viaţa mulţumită şi solitară a lui Mildred Lathbury: „Ce fac femeile dacă nu se mărită?“ – „Vai, stau acasă cu un părinte în vârstă şi au grijă de flori, sau cel puţin aşa se obişnuia, dar poate că acum au slujbe şi cariere“, este răspunsul sec al lui Mildred. Oare se mai aplică azi expresia „fată bătrână“, care trimite cu gândul la o siluetă osoasă, gârbovită, îmbrăcată într-o jachetă tricotată? Sau nu cumva celibatarele alintate şi libertine din „Sex and the City“ au reconfigurat stereotipul, transformându-le pe toate acele Mildred abătute din trecut în femei senzuale ca Samantha? E un subiect care nu poate fi pus pe tapet fără să jignească pe nimeni. În anii ’90, Martin Amis şi-a asumat riscul, cu acel cuvânt inventat „bătrânicioasă“, încântător de hain, în romanul The Information. „Ea duhnea a bătrânicioasă“, îi spune un bărbat altuia, adăugând: „Aşa cum burlacii duhnesc a încropeală“. Când prietenul său dă din cap în semn de dezgust, bărbatul îl întreabă de ce nu poate folosi acel cuvânt. „Pentru că oamenii vor începe să te evite“, vine răspunsul celuilalt. Cu numai câteva luni în urmă, revista The Atlantic a stârnit proteste furioase atunci când a publicat tânguirea de 5.000 de cuvinte a unei mame necăsătorite care-şi deplângea

Liesl Schillinger este colaborator frecvent al Book Review. FOTOGRAFIE DE ROB HANN

celibatul şi le poruncea femeilor pregătite să aibă o familie să coboare ştacheta şi să facă pasul. „Să te aşezi la casa ta e ceea ce trebuie să facem toate“, declara ea. Romanciera Anita Brookner, o arbitră perspicace a sorţii femeilor fără partener, a testat acea afirmaţie în romanul său Hotel du Lac, câştigător al Premiului Booker în 1984, în care un bărbat crunt încearcă s-o intimideze pe o femeie ca s-o facă să-l aleagă pe el. „Dacă te măriţi cu mine, o vei duce foarte bine“, o informează el. „Dacă rămâi necăsătorită, mă tem că în curând vei face figură de proastă“. Deşi tentată, femeia eludează acest târg faustian când îl prinde pe bărbat furişându-se din dormitorul alteia, scenă care îi oferă o degustare a potenţialelor

THE HOUSE ON FORTUNE STREET

de Margot Livesey. 311 pag. Harper/HarperCollins. 24.95 $. chinuri ale unei căsnicii lipsite de dragoste. În noul ei roman, The House on Fortune Street (Casa de pe Strada Norocului), Margot Livesey aduce nuanţe, împrejurări şi un cap limpede în această problemă delicată, prin portrete detaliate ale unor prietene de 30 şi ceva de ani: Abigail, care deţine casa din titlul cărţii, şi Dara, care închiriază apartamentul de la parter. Ambele sunt necăsătorite, dar au tipare emoţionale şi poveşti de viaţă diferite, care le oferă perspective distincte asupra rolului pe care ar trebui să-l joace bărbaţii în existenţa lor. Aceştia sunt interşanjabili pentru Abigail, care se află la conducerea unei trupe de teatru şi a cărei educaţie alandala a silit-o să devină autosuficientă încă de la o vârstă fragedă. Dacă

identităţi“, conchide ea, după una dintre rupturile romantice ale Darei. „Ce-o făcuse pe Dara să lase o bucată aşa de mare din sufletul ei în mâinile neatente ale lui Kevin?“ Fragilă, retrasă şi mărinimoasă, Dara lucrează la un centru pentru femei. Şi-a pierdut încrederea în sine încă din copilărie, când tatăl ei şi-a părăsit familia fără nici o explicaţie. În dragoste, recurge la abordarea „totul sau nimic“, dăruindu-şi inima şi speranţele tuturor iubiţilor săi (puţin la număr) şi riscând totul în dorinţa ei de a aparţine cuiva. Fiecare despărţire o devastează, pustiindu-i rezerva şi aşa scăzută de amor propriu. Indolentă şi egoistă, Abigail e cea căreia i se face tot timpul curte. „Bună, inteligentă, fidelă şi rentabilă“, Dara e aproape întotdeauna fără vreun iubit, iar când are pe cineva, acesta nu e genul de bărbat care să-i devină soţ. Simţinduse deprimată, se lasă năpădită de gânduri negre. „Zi de zi vedea femei şterse, irascibile, obtuze, îndatorate şi care totuşi reuşiseră acest lucru căreia ei îi scăpa“. De ce oare? Barbara Pym a conturat însă o explicaţie simplă cu mulţi ani în urmă. „Nu femeile minunate se căsătoreau“, îşi spune scrupuloasă Mildred, pe când ea şi celelalte doamne blânde şi modeste din parohia ei se uită la nou-venitele tenace care-i prind în mreje pe bărbaţii din localitate. Ci „Allegra Gray, care nu se pricepea la brodat, şi Helena Napier, care nu catadicsea să strângă masa şi să spele vasele“. E oare o victorie faptul că Abigail a lui Livesey, reprezentantă a Allegrelor şi Helenelor din anii ’50, poate să se mărite, dar n-are chef? Şi dacă Abigail ar prefera să rămână singură decât să se mărite cu bărbatul nepotrivit, asta o face demnă de laude sau de milă? Livesey îşi împarte romanul în patru părţi, fiecare fiind concentrată pe un personaj semnificativ. Prima secţiune e relatată din punctul de vedere al lui Sean, iubitul lui Abigail, un umanist specializat în opera lui Keats – bărbat şters, care şi-a părăsit nevasta (tot o umanistă) pentru Abigail, fără să fie foarte hotărât să facă acest pas. În ciuda amplasării sale la începutul cărţii, Sean are un rol oarecum irelevant în economia povestirii, ca un fel de lună palidă în universul solipsist al lui Abigail, alunecând pe orbite din ce în ce mai îndepărtate. În cea de-a doua parte, Livesey ne face cunoştinţă cu tatăl Darei, Cameron – bărbatul care şi-a părăsit familia –, colorându-i trecutul şi umanizându-l până şi atunci când dezvăluie pasiunea nepotrivită care a pus capăt

căsniciei sale (deşi el nu i-a dat curs). Tainele lui Cameron ajută la explicarea suferinţelor Darei, însă Abigail nu poate fi tălmăcită decât prin sine însăşi. Autoarea se aşteaptă ca cititorii să absoarbă toate aceste poveşti de viaţă îngemănate, iar apoi să le reorânduiască, în stilul din Rashomon, pentru a găsi răspunsul la întrebarea complicată de ce Abigail şi Dara au făcut alegeri atât de diferite. E ciudat că acest roman (în fond, o explorare a modalităţilor şi motivaţiilor prin care două femei adulte au rămas singure) începe cu poveştile a doi bărbaţi. Prima secţiune înviorătoare ne trimite cu gândul la Lucky Jim, de Kingsley Amis – un roman despre un tânăr teoretician, aproape incompetent, dar care are tupeu şi două femei (una ştearsă şi cealaltă atrăgătoare) cu care să jongleze. Cea de-a doua parte, relatată pe un ton mai înăbuşit, învelită în regret sexual masculin şi într-o uşoară notă de pedofilie, aduce aminte de proza lui Ian McEwan. Ultimele două secţiuni ale cărţii, în care vine rândul Darei şi al lui Abigail, sunt mai coordonate şi mai coerente ca texte interconectate, din motive evidente. Astfel se naşte întrebarea: de ce să fie lăsate la urmă? Oare Livesey n-a vrut ca personajele ei să „duhnească a bătrânicioasă“? A preferat ea să le arate pe Abigail şi pe Dara alături de bărbaţii lor astfel încât cititorii să nu le considere neinteresante, să nu facă greşeala de a le privi pe aceste două fete bătrâne ca pe nişte femei complet lipsite de bărbaţi? Încerca oare autoarea să plaseze vina pentru celibatul lor în afara teritoriului feminin? S-o fi gândit ea că cele două n-ar fi fost îndeajuns pentru succesul tramei? Sau nu cumva le-o fi atenuat dramele pentru a reduce nevoia de a adopta o poziţie limpede şi pentru a evita formarea unei impresii nesăbuite şi pitoreşti care să-i facă pe oameni „să înceapă să te evite“? Autoare a vreo şase opere de ficţiune anterioare, Livesey e o scriitoare minunată şi precaută. Îi place să construiască pe îndelete atmosfera în care se mişcă personajele sale, adăugând suplimente de culoare, punct cu punct. Eva Moves the Furniture – poate cel mai bun roman al său (deşi e cel mai atipic pentru ea) urmăreşte apropierea de vârsta majoratului, în anii ’30 şi ’40, a unei scoţiene orfane de mamă, care e bântuită de „tovarăşi“ fantomatici. Însă, de cele mai multe ori, Livesey se concentrează asupra epocii actuale şi asupra emoţiilor delicate şi perturbatoare: relaţii zguduite de o sarcină, de un copil vitreg, de boală, de vreo minciună (sau minciuni). În proza ei se poate regăsi o anume linişte şi o atenţie migăloasă faţă de decor care o leagă de o generaţie anterioară de scriitoare din Insulele Britanice (Livesey s-a născut în Scoţia, dar în prezent trăieşte în Massachusetts), ca Pym, Brookner şi Elizabeth Bowen. Femeile din romanele acestor scriitoare anterioare se defineau prin împrejurimile lor, prin modul în care îşi ornau vieţile casnice şi prin felul în care păreau să se simtă nelalocul lor odată ieşite din intimitatea limitelor casei. Livesey porneşte de la această tradiţie, însă o contestă în spiritul unei răzvrătiri respectuoase şi nonviolente. Abigail şi Dara ale ei demonstrează, prin exemplul lor, că, în zilele noastre, eticheta de „femeie necăsătorită“ a devenit fie minunată, fie tragică, însă nu un stigmat, ci o alegere proprie. Ambele femei locuiesc în casa de pe Strada Norocului, însă Dara nu e decât o chiriaşă. Abigail, fiind proprietara clădirii, e stăpână atât pe sine, cât şi pe împrejurimile sale. Şi fără, nici o îndoială, îşi aparţine întru totul sieşi. h 5

Sex and the City (circa 1840) Trei istorici revizitează o epocă aproape complet uitată în care publicaţiile obscene au prosperat în New York.

Imagini din The Rake, iulie 1842.

DE NICHOLSON BAKER E 9 aprilie 1842, The Whip, un săptămânal newyorkez care promitea solemn să „nu scape din ochi nici un bordel şi nici pe uşuraticii lor locatari“, publica un articol despre cameriste. Acestea erau femei din carne şi oase, conform articolului, „cu aceleaşi dorinţe instinctive ca şi patronii lor, iar o bună parte din timp şi-l petrec inevitabil singure, în apartamente izolate, care de obicei conţin paturi“. Articolul era însoţit de un desen: o cameristă care înşfăca mânerul lung de lemn al unui încălzitor cu cărbuni, care se iţea necuviincios dintre picioarele unui domn îmbrăcat în frac. The Whip reprezenta, alături de alte trei publicaţii – The Flash, The Rake şi The Libertine – ceea ce astăzi numim „presa senzaţionalistă“: o explozie publică de scurtă durată plină de discuţii plastice, şantaj intimidant, box fără mănuşi şi calomnii exagerate care a năpădit New Yorkul la începutul celui de-al patrulea deceniu al secolului XIX.

Cea mai nouă carte a lui Nicholson Baker este „Human Smoke: The Beginnings of World War II, the End of Civilization“. 6

Vreme de aproape 150 de ani, istoricii au uitat aproape complet de presa senzaţionalistă – înainte ca aceasta să fie redescoperită de Patricia Cline Cohen, de la Universitatea din California, Santa Barbara. La sfârşitul anilor ’80, Cohen se afla la Societatea Anticarilor Americani, în Worcester,

THE FLASH PRESS

Sporting Male Weeklies in 1840s New York de Patricia Cline Cohen, Timothy J. Gilfoyle şi Helen Lefkowitz Horowitz, în colaborare cu Societatea Anticarilor Americani. Ediţie ilustrată. 278 pg. The University of Chicago Press. Ediţie broşată, 20 $.

Massachusetts, făcându-şi documentarea pentru o carte despre senzaţionala asasinare a lui Helen Jewett, o curtezană din secolul XIX. Întâmplarea face că societatea anticarilor tocmai cumpărase de la fiul unui comentator sportiv şi promotor al boxului o amplă colecţie privată de ziare aparţinând presei senzaţionaliste. Fascinată, Cohen a început să frunzărească exemplarele, luând notiţe. I-a spus despre

descoperirea ei unui alt umanist, Timothy J. Gilfoyle, aflat acum la Universitatea Loyola din Chicago, iar acesta a introdus citate din ziare în volumul său City of Eros (1992), o istorie a prostituţiei newyorkeze. Vestea s-a răspândit repede în mediul academic, iar acum, când a intrat în vogă istoriografia sexului plătit, colecţia de presă de senzaţie a devenit una dintre cele mai intens folosite posesiuni din nepreţuitul tezaur antebelic al societăţii. Cohen, Gilfoyle şi o a treia scriitoare, Helen Lefkowitz Horowitz – istoric la Smith College şi autoare a volumului Rereading Sex, un studiu al literaturii erotice – au colaborat la The Flash Press (Presa de senzaţie), primul studiu amplu al acestei bizare băltoace de depravare din 1840. Cititorii recentului roman istoric Heyday al lui Kurt Andersen – şi, de fapt, orice persoană interesată să afle cum era New Yorkul înainte de Războiul de Secesiune – vor vrea să arunce o privire. Autorii au reuşit să scoată la lumină şi să pună la un loc o cantitate remarcabilă de amănunte abundente despre un moment ciudat de senzual din istoria activităţii editoriale newyorkeze. Precursorul presei senzaţionaliste a fost un nemernic genial şi nenorocit din Boston, pe nume William J. Snelling. Mama lui Snelling a

murit pe când el avea 6 ani; tatăl său era erou de război şi beţiv împătimit. După ce a abandonat academia militară de la West Point, Snelling a petrecut o vreme printre indienii dakota, scriind mai târziu despre ei cu afecţiune şi simpatie în Tales of Northwest. Apoi s-a întors la Boston, a făcut puşcărie pentru beţie în public şi a prelucrat acea experienţă într-o carte, după care, însufleţit de ambiţii literare, a încercat să producă marea Dunciadă americană: un poem lung intitulat Truth, scris în cuplete eroice, în care ataca nenumăraţi poeţi puţin importanţi şi lăuda alţi câţiva. După 50 de pagini de insulte iambice scrise pe-un ton tăios, Snelling scria istovit: Acum pocnit-am eu toţi mitocanii pe care să-i pocnesc am vrut Şi condeiul meu uzat arată doar ca un ciot rupt. Ce era să facă după Truth? Versificarea i se părea deja anostă, îi scria Snelling unui editor. „Nu pot scrie decât sub freamătul unei simţiri puternice“, spunea el. Pe atunci locuia la New York, încă mai bea cu patimă şi petrecea prea mult timp în cartierul Five Points, aflat la nord de Primărie, unde se aflau reprezenILUSTRAŢII DIN „THE FLASH PRESS“.

tantele mai frivole ale sexului slab. Pornind de la această experienţă, Snelling şi un alt editor au întemeiat Polyanthos, imitând fiţuicile de scandal din Marea Britanie. Iar apoi, în vara anului 1841, a apărut şi marea invenţie a lui Snelling: publicaţia The Flash. Aceasta era un săptămânal de patru pagini, de dimensiuni normale, realizat după modelul de tipar al momentului (adică pe hârtie din bumbac, ceva absurd, cu text ilizibil şi incredibil de mic), cu un antet fantezist ce înfăţişa o luptă între câini, o balerină cu picioare lungi şi alte alegorii picante. (Pe coperta-spate a cărţii lui Cohen, Gilfoyle şi Horowitz se poate vedea o reproducere în miniatură a paginii întâi a unui exemplar din The Flash). Ziarul era editat de Snelling, sub pseudonimul Scorpionul, împreună cu alte două persoane: Fiorul şi Vicleanul. Fiorul era George Wilkes, un tip ferchezuit şi om de lume care fusese arestat în 1836, pentru scandal într-o casă de toleranţă. Vicleanul era George Wooldridge, care avea taverna Elssler de pe Broadway nr. 300, unde se consuma carne marinată şi alte delicateţuri, care puteau fi servite în încăperi private, „unde vizitatorii puteau şedea fără să fie observaţi“. Fiorul şi Vicleanul furnizau bârfele şi ponturile despre viaţa din bordeluri, iar Scorpion îşi făcea numărul beletristic caustic, producând un ziar care era dedicat, după cum declara, „evenimentelor excepţionale, accidentelor îngrozitoare şi dezvăluirilor neaşteptate“. Săptămânalul, vândut cu şase cenţi de către băieţi care îl promovau sonor pe stradă şi plin de reclame la birturile Grotto şi Climax, la fracuri ieftine, moaşe şi leacuri anti-sifilis precum Picătura Roşie a Vânătorului, a avut un succes imediat şi a intrat, tot imediat, în bucluc. În numărul din 17 octombrie 1841, a apărut un episod dintr-o serie de articole intitulată „Viaţa nimfelor“. Articolul spunea povestea unei curtezane bogate şi de succes pe nume Amanda Green – fiica înaltă şi trupeşă a unui croitor, care fusese răpită de un bărbat într-o trăsură şi îmbuibată cu şampanie. „La cântatul cocoşilor deja nu mai era domnişoară“, se afirma în articol. Abandonată de domnul care o răpise, fata s-a înhăitat cu un acordor de piane neamţ, după care nu mai avea altă cale decât cea a ruşinii făţişe. „Fie ca aceia care n-au păcătuit încă să ia aminte la pilda ei“, scria cu pioşenie reporterul de la The Flash. „E foarte frumoasă. Locuieşte în casa dnei Shannon, pe West Broadway nr. 74“. În acelaşi număr cu articolul despre viaţa Amandei Green (la care contribuise cu detalii „Vicleanul“ Wooldridge) apărea şi un atac scris

de Snelling la adresa unui negustor de pe Wall Street pe nume Myer Levy. Acesta avea un duşman – un agent de bursă numit Emanuel Hart, care i-a furnizat lui Wooldridge nişte amănunte din trecutul lui Levy, transmise de Wooldridge lui Snelling. Acesta a scris la iuţeală un articol lung şi calomnios, susţinând că Levy lucrase ca „peşte“ pentru o prostituată şi afirmând că era, printre altele, un bărbat lasciv, sordid şi beţiv. Levy a făcut plângere la procurorul şef al New York-ului, care i-a pus imediat sub acuzare pe cei trei proprietari ai publicaţiei The Flash pentru calomnie penală şi, într-un proces separat, pentru obscenitate. Wooldridge a învârtit probele acuzării şi a scăpat,

Un artist întreprinzător vindea desene obscene cu titluri precum „Vă plac lucrurile de genul acesta?“ iar în curând şi-a întemeiat un nou ziar, numit The True Flash, în care l-a atacat pe Snelling: „Cele mai bune efuziuni ale lui sunt acum bolboroselile unui beţivan“, scria în articol. „Nu i-a rămas altceva de făcut decât să reintre târându-se în lume, lăsânduşi în spate urmele băloase“. Snelling a făcut puşcărie o scurtă vreme datorită acuzaţiei de obscenitate (ale cărei ramificaţii sunt elucidate foarte frumos în The Flash Press), iar la câteva luni mai târziu, când a reapărut, în mod remarcabil, s-a împăcat cu Wooldridge şi şi-au reunit forţele într-o nouă publicaţie, The Whip, care semăna cu The Flash, numai că era ceva mai puţin indecentă şi mai atentă în privinţa calomniilor. XPLOZIA neruşinării tipărite şi-a atins apogeul în vara anului 1842: într-adevăr, după cum arată autorii volumului The Flash Press, însăşi folosirea cuvintelor „licenţios“ şi „licenţiozitate“ în periodicele americane s-a ridicat de la 1.500 de apariţii în 1830, la 3.000 în 1842, ulterior scăzând iarăşi considerabil. Până în acea vară existau deja încă două fiţuici senzaţionaliste, The Rake şi The Libertine, iar un tipograf şi caricaturist pe nume Robinson era foarte ocupat cu vânzarea unor desene obscene cu titluri precum „Vă plac lucrurile de genul acesta?“ Situaţia era deja inacceptabilă pentru James Whiting, procurorul şef, care a început să împartă cu acuzaţii în stânga şi-n dreapta. În ciuda problemelor juridice şi a răsturnărilor editoriale, The Flash şi The Whip au reuşit să supravieţuiască până în 1843, recurgând la amenin-

ţarea răufăcătorilor cu dezvăluiri supărătoare, la interviuri făcute în parc cu femei pe jumătate dezbrăcate, la denunţarea sodomiţilor şi la articole favorabile despre femeile frumoase şi modelele vestimentare aflate în cele mai bogate bordeluri. (O asemenea personalitate, Mary Walker, purta mătase brodată, de un roşu stacojiu: „Praxiteles n-a dăltuit niciodată o formă mai splendidă, iar Canova ar fi murit în vana încercare de a modela un bust ca al ei“, informa The Whip). Apoi s-a sfârşit totul. Snelling a plecat la Boston, unde s-a împăcat cu cea de-a treia soţie a sa şi a devenit redactor-şef la The Boston Herald. El era „părintele ziarelor obscene“, după cum scria un autor în The Rake. „Ce ne-am fi făcut noi toţi fără el?“ Snelling a murit în 1848 lefter, însă cu decenţă, fiind jelit ca un stâlp al societăţii din Boston. De curând am mers cu maşina până la Worcester ca să văd aceste ziare în original. Iată-le: nişte obiecte mari, de un cafeniu deschis, cu un aspect cărturăresc, protejate de mape făcute din materiale fără substanţe acide, depozitate pe rafturi răcoroase cu suluri de aramă – pline de scandaluri stranii şi pierdute în timp. În anumite numere fragile – acelea salvate de profesorul Leo Hershkowitz de la Queens College, care le-a extras din munţi de documente istorice aruncate de Municipalitatea newyorkeză în anii ’70 – se văd însemnări şi acuzaţii caricaturale scrijelite de însăşi mâna procurorului şef Whiting, în timp ce se gândea care ar fi fost posiblele capete de acuzare. Într-un număr am citit un editorial: „The Flash este cunoscut în toată Uniunea“, scria acolo; „în Sud se vinde ca pâinea caldă“. Precum săptămânalul Screw al lui Al Goldstein, care a prosperat cu peste un secol mai târziu, ziarele senzaţionaliste îi vorbeau tânărului cititor nervos despre ce exista în lume: unde să meargă, cum să se comporte şi la ce să se aştepte. „The Sunday Flash şi succesorii săi le ofereau cititorilor căi de a parcurge oraşul fără să fie traşi pe sfoară sau făcuţi să se simtă stânjeniţi pentru că erau nişte ageamii“, scriu Cohen, Gilfoyle şi Horowitz. „Până şi un bărbat mai timid, care stătea în pensiune, se putea imagina drept un şmecher, intrând în salonul unui bordel într-o manieră rafinată“. Graţie eforturilor de conservare depuse de Societatea Anticarilor Americani, dar şi muncii de cercetare meticuloase a acestor trei cărturari, ni se oferă din nou posibilitatea de a privi printr-o ferestruică mânjită la viaţa ilicită din trecutul demult apus al New Yorkului. Ah, da: desenul cu camerista şi încălzitorul ei cu cărbuni h este la pagina 101. 7

Sondaj

Adevărul pentru putere Am rugat un grup de scriitori să ne recomande cărţi pentru candidaţii la preşedinţie. Iată sugestiile lor. LORRIE MOORE Pentru Obama: Portretul unei doamne, de Henry James. Unui orfan neprihănit i se pregăteşte o capcană de către un cuplu fermecător şi nemilos, în care orfanul avea încredere şi pe care îl admira. Pentru Clinton: Macbeth, de William Shakespeare. O poveste eternă despre cum ambiţia nemărginită şi prezicerile timpurii pot avea un preţ uriaş. Pentru McCain: Poveştile Fraţilor Grimm. În cazul în care mai e nevoie de aşa ceva.

războinic ce candidează la preşedinţie într-o ţară care se dă peste cap ca să-şi infirme tendinţele de supremaţie a albilor? Iată în sfârşit pe cineva care e cu adevărat optimist, care chiar are credinţă. Onorabilului senator îi recomand cartea Ceremony, de Leslie Marmon Silko: a) pentru că e un roman perfect despre ţara noastră şi b) pentru că Ceremony vorbeşte despre dragoste şi speranţă, iar senatorul Obama va avea nevoie de o grămadă de dragoste şi de speranţă ca să treacă proba asta cu inima-i de războinic intactă.

★ ★ ★ ★ ★

JUNOT DÍAZ Cred în cărţi aşa cum numai un cititor devotat poate, dar nici măcar eu nu-mi pot închipui că o carte ar reuşi să-i schimbe pe vreunul dintre candidaţii noştri. Dar, pentru orice eventualitate: McCain: Eroul de război trebuie să citească romanul tovarăşului său veteran din Vietnam Joe Haldeman, The Forever War. Disponibilitatea lui McCain de a menţine ţara în războiul din Irak vreme de – să zicem – 100 de ani reprezintă un semn că, inspirat de poza sa de erou de război, McCain chiar i-a uitat pe tinerii pe care i-am condamnat la această absurditate căreia îi spunem Irak. Poate că minunatul roman al lui Haldeman va înmuia inima Faraonului. Dar să nu vă bazaţi pe asta. Hillary: Ce poţi să-i recomanzi unei femei hotărâte, inteligente şi imperfecte pe care n-o deranjează să ameninţe cu ştergerea Iranului de pe faţa pământului, în cazul în care această ţară ar ataca Israelul? Îi recomand Black Dog of Fate, de Peter Balakian, în încercarea de a o lecui de înclinaţiile ei spre genocid. Armenii ştiu totul despre „ştergerea de pe faţa pământului“ şi poate că suferinţa îndurată de acest popor şi miraculoasa lui supravieţuire vor înmuia inima Faraonului. Dar să nu vă bazaţi pe asta. Obama: Un bărbat de culoare cu inimă de

SCOTT TUROW M-am întâlnit cu toţi cei trei candidaţi la preşedinţie, cu doi foarte pe scurt, dar ştiu că fiecare afişează o acută sensibilitate literară măsurată prin criteriul folosit în secret de majoritatea autorilor: îmi cunosc opera. (Cel puţin aşa spun – la urma urmei, sunt politicieni). La modul mai serios, le recomand tuturora aceleaşi trei cărţi. Prima e Anna Karenina, cea mai deplină relatare pe care o cunosc eu despre complexitatea motivaţiei omeneşti care devine, astfel, o avertizare de preţ ca să nu ajungem să vedem lumea ca şi cum ar fi plină de ticăloşi. A doua este orice carte despre nava de război suedeză Vasa. Terminată în 1628, Vasa era considerată de către regele Gustav Adolf ca fiind cea mai grozavă corabie de război din istorie. S-a scufundat după ce a navigat mai puţin de o milă, cu ea înecându-se zeci de membri ai echipajului. Unii au zis că mulţi dintre constructorii navei şi o parte dintre sfetnicii regelui ştiau că vasul era şubred, dar că toţi erau îngroziţi să-i dea vestea suveranului lor. În cele din urmă, aş recomanda o lectură despre subapreciata preşedinţie a lui Dwight D. Eisenhower. Eisenhower a fost un scriitor mult mai fluent decât au lăsat să se înţeleagă bâlbele lui de la microfon, aşa că aş alege autobiografia lui, Mandate for Change. Ike a fost

ultimul preşedinte ales din rândul nepoliticienilor, iar viziunea lui moderată despre administraţia americană şi folosirea restrânsă a puterii statului oferă lecţii puternice despre cum se poate guverna, cu adevărat, de la centru. ★ ★ ★ ★ ★

BARBARA KINGSOLVER Luaţi-vă gândul de la vorbele mari ale personalităţilor: următorul nostru preşedinte va trebui să ştie cum să ne restructureze economia bazată pe exploatarea hidrocarburilor, ba chiar foarte repede. Presupun că toţi candidaţii au citit Un adevăr incomod, de Al Gore, deci înţeleg că orice promisiune a lor va trebui să fie dusă la îndeplinire fără a recurge la combustibili fosili ieftini. Pentru lecturi suplimentare, Deep Economy, de Bill McKibben, şi Getting a Grip, de Frances Moore Lappé, oferă noi definiţii ale progresului şi economiei cu o atenţie particulară faţă de capacitatea umană de a găsi resurse şi de a forma comunităţi. E de înţeles că pe toţi candidaţii noştri îi preocupă doar cei care votează, însă le sugerez să aibă în vedere şi consecinţele ignorării celorlalţi. Le prescriu aşadar Future of Life, de E.O. Wilson şi, pentru tratemente ulterioare, Pilgrim at Tinker Creek, de Annie Dillard. Cei trei ar putea încheia cu orice roman de-al lui Wendell Berry. (Preferatul meu e Jayber Crow). În vreme ce terenurile agricole şi oraşele din provincie sunt masiv ignorate în ţara noastră, merită să reamintim faptul că mulţi oameni încă locuiesc în asemenea zone, conservând încă aptitudini de autosuficienţă şi cooperare între vecini care aşteaptă să fie apreciate în lumea viitoare. ★ ★ ★ ★ ★

JOHN EDGAR WIDEMAN Mulţumesc pentru şansa de a le instrui pe ve-

dete. Drept lectură obligatorie pentru Obama, aleg Principele lui Machiavelli, un manual care detaliază strategiile pentru confruntarea situaţiilor când întoarcerea celuilalt obraz nu dă rezultate. Lui McCain îi aloc Micul Prinţ, de Antoine de Saint-Exupéry, o proză lirică despre o iubire care nu înseamnă supunere, ci renunţare. Iar în spiritul echităţii sexelor, din moment ce există o singură candidată, aleg două cărţi pentru Clinton: Black Beauty, de Anna Sewell, o poveste direct de la sursă despre încercările şi victoriile unui concurent cu puţini susţinători, plus orice volum scris de Judith Martin, doamna „Bune maniere“, care îi reaminteşte oricărui cititor că politeţea contează, chiar şi în campaniile prezidenţiale. ★ ★ ★ ★ ★

STEVEN PINKER Toţi cei trei candidaţi ar trebui să citească următoarele trei cărţi, însă McCain ar trebui să se apuce repejor de cartea lui Bob Harris Who Hates Whom: Well-Armed Fanatics, Intractable Conflicts, and Various Things Blowing Up. O voioasă trecere în revistă a răzmeriţelor şi războaielor civile din lumea actuală, această carte te ajută să faci diferenţa dintre sunniţi şi şiiţi, între un Congo şi altul (e aşa de greu să le distingi!) şi-ţi va aminti dacă wazirii sunt sau nu în tabăra noastră. Obama are dreptul de preempţiune asupra volumului Letter to a Christian Nation, de Sam Harris. Unii au criticat tonul intransigent al acestui bestseller ateist, care însă e o nimica toată pe lângă acidităţile cu care aţi fost obişnuiţi în campanie. Cartea îţi prezintă minoritatea religioasă cu cea mai rapidă creştere din ţară, te ajută să înţelegi de ce aliaţii noştri europeni ne consideră atât de înapoiaţi şi te încurajează să stai departe de ţicniţii care se autointitulează lideri spirituali. Clinton ar trebui să citească şi să dea repede mai departe cartea Mistakes Were Made (But ILUSTRAŢIE DE BRIAN REA

Not by Me): Why We Justify Foolish Beliefs, Bad Decisions, and Hurtful Acts, de Carol Tavris şi Elliot Aronson. Jumătate de secol de cercetări psihologice au arătat că ne încredem cu toţii prea mult în propria memorie, în gândirea şi în corectitudinea noastră. La un preşedinte, nimic n-ar putea fi mai important decât conştientizarea acestui defect universal.

jinul său faţă de războiul din Irak – îl îndemn cu toată sinceritatea pe senatorul McCain să citească geniala relatare a lui Connell despre nebunia absolută a generalului George Armstrong Custer şi despre Bătălia de la Little Bighorn. Cu puţin noroc şi cu toate că e încăpăţânat, ar putea afla că intrarea într-un război nu e întotdeauna o idee aşa de minunată.

★ ★ ★ ★ ★

KATHRYN HARRISON Pentru Clinton: The Denial of Death, de Ernest Becker. În eventualitatea în care ar vrea să ştie ce ne-am întrebat cu toţii ani la rând: ce o mână pe Hillary? O explicaţie irefutabilă a ambiţiei îngâmfate, a imboldului către eroism şi a preţului bunei noastre păreri despre noi înşine. Toată lumea ar trebui să citească această carte, iar politicienii ar fi primii pe listă. Pentru Obama: The 9/11 Report: A Graphic Adaptation, de Sid Jacobson şi Ernie Colón. Bilanţul perfect înainte de o dezbatere: nu-i lipseşte nimic esenţial, dar nu are nimic din bâzâitul raportului comisiei naţionale. Doar o persoană specială – Hillary? – ar putea parcurge cele 600 de pagini ale raportului iniţial şi să mai şi reţină arsenalul necesar de date pe care să le prezinte. Pentru McCain: The Worst Journey in the World, de Apsley Cherry-Garrard. O să fie o vară lungă şi fierbinte pentru dl McCain şi ce altă companie ar fi mai potrivită pentru inevitabilele salturi pe tărâmul îndoielilor existenţiale, al fricii de necunoscut şi al epuizării psihice decât această lucrare clasică despre strădaniile oamenilor, despre curaj şi nebunie la temperaturi negative?

ERIC FONER „Standardul discuţiei politice din America e nu atât de înalt în prezent încât să nu admită o elevare“, observa istoricul Charles Francis Adams în 1901. Din punctul lui de vedere, cunoaşterea trecutului era esenţială pentru o asemenea îmbunătăţire. Din moment ce acest lucru e la fel de adevărat şi astăzi, le sugerez următoarele lecturi candidaţilor. William Appleman Williams, Empire as a Way of Life, pentru că dezvăluie cât e de adânc înrădăcinată în istoria noastră dorinţa de a remodela lumea după chipul şi asemănarea Americii şi pentru că expune cu claritate consecinţele dezastruoase ale orgoliului imperialist Arthur Schlesinger Jr., The Politics of Upheaval: 1935-1936, pentru că demonstrează cum mariajul dintre guvernul activist şi mişcările angajate social poate promova binele comun chiar şi în cele mai cumplite circumstanţe economice şi pentru că oferă o perspectivă alternativă asupra fundamentalismului economiei de piaţă care domină azi politica americană. Mae M. Ngai, Impossible Subjects: Illegal Aliens and the Making of Modern America, pentru că porneşte pe urmele definiţiilor politice şi juridice mereu schimbătoare ale termenilor „cetăţean“ şi „străin“, oferind o perspectivă istorică din păcate mereu evitată de dezbaterile actuale pe tema imigraţiei. Cu riscul de a părea că mă promovez pe mine însumi, sper ca cei trei să citească şi textul meu Story of American Freedom şi să se lase inspiraţi de el pentru a face, pesemne, ca „libertatea“ să redevină ceea ce a fost în trecut: un strigăt unificator pentru dreptate socială, mai degrabă decât o lozincă stearpă, aşa cum a devenit în mâinile administraţiei actuale.

★ ★ ★ ★ ★

GARRY WILLS Politicienii nu citesc decât rareori cărţile până la capăt (atenţia lor se mută de la persoana de care au nevoie la următoarea), aşa că tuturor finaliştilor ocupaţi de anul acesta le recomand un eseu de Samuel Johnson. Eseurile sunt izvoare de profundă înţelepciune. Pentru McCain: The Rambler No. 11, despre furia la bătrâneţe. Pentru Obama: The Rambler No. 196, despre iluziile speranţei la tinereţe. Pentru Clinton: The Rambler No. 79, despre demonizarea propriilor adversari. Această înţelepciune le poate fi de folos atât lor, cât şi nouă, tuturora. ★ ★ ★ ★ ★

JOHN IRVING Obama ar putea găsi ceva alinare în textele pastorului Billy Graham, căci – în toiul predicilor anoste ale evanghelistului – senatorul Obama s-ar putea consola cu ideea că propriul său preot incendiar, care l-a elogiat pe Louis Farrakhan, nu e singurul preot jenant din zonă. Clinton ar putea considera că Macbeth e o provocare – adică să citească sau să vadă cumva piesa şi să nu să simtă ofensată de asemănarea cu personajul Lady Macbeth. Iar bietul John McCain – care e mai bătrân şi mai demodat chiar şi decât mine – ar trebui silit să citească volumul lui Evan S. Connell Son of the Morning Star: Custer and the Little Bighorn. Cu tot respectul cuvenit faţă de educaţia militară şi de eroismul senatorului McCain în Vietnam – şi la cât de consternat sunt de spri-

★ ★ ★ ★ ★

FRANCINE PROSE Eu i-aş sfătui pe toţi cei trei candidaţi să parcurgă repede Antologia Literaturii Americane a lui Norton, precum şi operele anumitor clasici americani, pentru un curs intensiv (sau recapitulativ) despre cine suntem – ca popor – şi despre cum am ajuns să fim astfel: Cotton Mather şi Jonathan Edwards, pentru a căpăta o idee despre cât de important este să rezistăm exploziilor periodice de puritanism aspru şi punitiv din ţara noastră; Moby Dick (printre altele), drept un avertisment la adresa pericolelor fanatismului şi ale ideilor fixe; Walt Whitman pentru umanismul său pătimaş, pentru spiritul său festiv, pentru dragostea sa faţă de dimensiunea fizică şi trupească; Emily Dickinson, pentru melanjul său esenţial de mister şi de frumuseţe; Huckleberry Finn, pentru inteligenţa, analiza socială tranşantă şi conştiinţa sa morală; predicile lui Martin Luther King, pentru că reprezintă modele ale nivelului înalt la care se pot ridica retorica şi oratoria. În cele din urmă, le-aş sugera să citească Domestic Manners of the Americans, de Fanny Trollope, şi Fear and Loathing on the

Campaign Trail ’72, de Hunter S. Thompson, pentru a le reaminti, în mod util, de faptul că o persoană cu un simţ tonic al umorului şi cu o conştiinţă bine dezvoltată a absurdului este (indiferent dacă ei o ştiu sau nu) mereu prezentă, mereu atentă la ceea ce fac. ★ ★ ★ ★ ★

GEORGE PACKER Lui Clinton îi revine Mitul lui Sisif, de Albert Camus, al cărui protagonist îşi învinge predestinarea de abia atunci când devine conştient de absurditatea sa tragică: „Însăşi strădania de a atinge culmea e îndeajuns pentru a umple inima unui om. Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit“. Lui McCain îi revine The Forever War, de Dexter Filkins (va apărea în septembrie, şpalturile fiind disponibile la cererea senatorului), scris nu de un defetist, ci de un reporter a cărui întreagă gamă de noţiuni romantice despre Irak şi despre război a fost anulată printr-un susţinut contact cu realitatea: „Am aşteptat în tăcere să apună soarele. Încremenirea de afară părea măsura propriei noastre ignoranţe. Cică insurgenţii se apropiau, dar uite că acum nu mai veneau. Ne urmăreau“. Lui Obama îi revine Sister Carrie, de Theodore Dreiser, cu acţiunea plasată în Chicago-ul natal al senatorului, dar tratând genul de cetăţean american pe care el nu-l cunoaşte: „Ea era un exemplu potrivit pentru clasa de mijloc americană – la două generaţii de strămoşii imigranţi. Cărţile nu intrau în sfera intereselor ei, iar cunoaşterea îi era ca o carte închisă. În ceea ce priveşte graţiile intuitive, era încă necoaptă. Nici măcar nu putea să-şi întoarcă graţios capul“. ★ ★ ★ ★ ★

STACY SCHIFF E mare ispita de a împărţi exemplare din The March of Folly, într-o ediţie de format mare pentru oricine sugerează că vom rămâne în Irak încă 100 de ani. Însă uite, e vară. Oamenii ăştia au jucat într-un reality show epuizant vreme de aproape 17 luni. Sincer, e uimitor că, în afară de Bill Clinton, n-a făcut nimeni vreo combustie spontană. Aşa că eu zic să-i lăsăm să citească opere de ficţiune, căci actuala administraţie oricum a dovedit că ficţiunea e mai puternică decât adevărul. Oricine înţelege Ghepardul lui Lampedusa, întrucât oricum nu există o înfăţişare mai intensă a societăţii agăţându-se de propriul declin. Totodată, aş împărţi peste tot exemplare din Pata umană a lui Philip Roth. Fără nici o îndoială, falimentul moral se află în vârful celorlalte cusururi uluitoare ale noastre. Şi ce ar fi mai potrivit, după un an şi jumătate de campanie electorală, decât un roman despre jucarea unui rol? În cele din urmă, trei exemplare, vă rog, din Main Street. Lăsând deoparte discuţiile despre rubedeniile care fac dantele în Scranton, nici unul dintre aceşti candidaţi n-a prea mai dat pe acolo de ceva vreme. Pentru senatorul Obama, recomand o nestemată a unei alte epoci angoasate, înfumurate şi speculative – Marele Gatsby, acea povestire perfectă despre visul american care a luat-o razna. Ca să-şi amintească de preţul idealismului, mai ales într-o epocă inflaţionistă, The Quiet American pentru senatorul McCain. Acesta nu-i un moment potrivit să te dai inocent peste tot.

Senatoarea Clinton ar trebui să se pună pe citit volumul Middlemarch. Nu-mi vine în minte un alt roman în care eroina noastră să supravieţuiască atât pericolelor coacerii prăjiturelelor (metaforice), cât şi conştientizării faptului că s-ar putea să nu vrea să facă prăjiturele. Dorothea a făcut o greşeală. Şi o recunoaşte. Fireşte, silitorul le va citi pe toate şase. Silitorul şmecher le va citi chiar între copertele de la Harry Potter. ★ ★ ★ ★ ★

THOMAS MALLON Toţi trei candidaţii au scris autobiografii cu mult înainte de acest an electoral, spre deosebire de candidaţii de pe vremuri, care se bazau pe „biografii de campanie“ scrise la persoana a treia pentru a-i face cunoscuţi publicului din afara statelor lor natale. În cel puţin un caz istoric, autorul biografiei avea să ajungă să fie mai cunoscut posterităţii decât candidatul pe care îl ajutase să devină preşedinte. I-aş îndemna pe cei trei senatori să arunce o privire la cartea lui Nathaniel Hawthorne Life of Franklin Pierce (1852), în care scriitorul enumeră calităţile care s-ar zice că-l recomandă la cea mai înaltă poziţie din ţinut pe vechiul său coleg de facultate. Orice poveste despre nefericitul mandat al lui Pierce le-ar putea servi drept lecţie aspiranţilor la fotoliul prezidenţial, însă omagiul ingenios şi pre-prezidenţial al lui Hawthorne le poate aminti, în această fază, să nu ia în serios nici măcar cele mai bine scrise elogii şi mesaje de sprijin, care izvorăsc inevitabil – sau cel puţin în parte – din speranţa secretă de a obţine o recompensă. În cazul lui Hawthorne, această răsplată avea să ia forma postului de consul al Statelor Unite în Liverpool, în Anglia, unde scriitorul a şi lucrat până la scurtă vreme după ce zăpăcitului său prieten Pierce i-a fost refuzată o nouă candidatură în 1856. ★ ★ ★ ★ ★

KATRINA VANDEN HEUVEL Pentru toţi trei: Robert Scheer – Pornography of Power: How Defense Hawks Hijacked 9/11 and Weakened America. Această incriminare a complexului militar-industrial explică de ce orice preşedinte dedicat conservării republicii noastre trebuie să pună capăt politicii de război permanent. Cartea reaminteşte, la fel ca Seventh Decade: The New Shape of Nuclear Danger a lui Jonathan Schell, de demenţa strategiei noastre nucleare şi de aroganţa policii noastre externe hipermilitarizate. Charlie Savage – Takeover: The Return of the Imperial Presidency and the Subversion of American Democracy aduce în prim plan o întrebare care până acum a lipsit cu desăvârşire din această campanie: cum va reuşi noul preşedinte să refacă ordinea constituţională dezmembrată de intervenţia executivului în numele siguranţei false? Takeover este totodată un reproş la adresa complezenţei unui corp mediatic ce a facilitat demersul actualei administraţii de a prelua puterea executivă. A se vedea şi volumul lui David Cole şi James X. Dempsey – Terrorism and the Constitution: Sacrificing Civil Liberties in the Name of National Security. Naomi Klein – Shock Doctrine, pentru că aruncă în aer mitul că pieţele libere merg întotdeauna mână în mână cu democraţia. Taylor Branch – trilogia biografiilor lui 9

Sondaj Martin Luther King Jr. – Parting the Waters, Pillar of Fire şi At Canaan’s Edge, lecturi esenţiale pentru orice preşedinte căruia îi pasă de lupta pentru cetăţenia democratică şi totodată o carte despre cum puterea mişcărilor sociale, combinată cu politica electorală, contribuie la schimbarea civilizatoare. Pentru McCain, care a recunoscut că nu ştie nimic despre economie: Affluent Society, de John Kenneth Galbraith, o elocventă articulare a valorilor atât morale cât şi politice ale unei economii mixte. This Land Is Their Land: Reports From a Divided Nation, de Barbara Ehrenreich, pe post de depeşă de la reporterul principal pe partea de dedesubturi ale capitalismului. Iar pentru a înţelege economia din viaţa reală, de la salariu la salariu, între două slujbe, cu care se confruntă majoritatea americanilor, ar trebui să citească şi Nickel and Dimed al Barbarei Ehrenreich. Pentru Obama: Who Will Tell the People: The Betrayal of American Democracy, de William Greider. Demascând modul în care puterea banilor de la Washington îi tratează nedrept pe oamenii de rând, Greider le spune cetăţenilor cum îşi pot recăpăta democraţia deteriorată, totodată explicându-i preşedintelui cum să demareze această acţiune. Nixonland, de Rick Perlstein, trasează rolul lui Nixon în modelarea unui tip special de populism de dreapta: o recreare mitică a vieţii politice americane în care o „majoritate tăcută“ şi asediată parează încontinuu jafurile şi îngâmfarea liberalilor, a intelectualilor şi a elitelor de tot felul. Este limpede că dreapta e absorbită, ca în fiecare campanie electorală recentă, de efortul de a-şi transforma adversarul într-un George McGovern modern. Indiferent de cât de nepotrivit e Obama în acest rol, Nixonland îi va oferi o perspectivă inegalabilă asupra acţiunilor pe care i le-au pregătit republicanii. Pentru Obama şi Clinton: Why We’re Liberals, de Eric Alterman. Să-l citească pentru a-şi aduce aminte că „liberal“ e o etichetă cu o istorie mândră şi patriotică, o doctrină ale cărei principii de bază sunt împărtăşite de marea majoritate a americanilor. În loc să fugă de ea, ar trebui s-o susţină cu mândrie, aşa cum au făcut John F. Kennedy şi Franklin Roosevelt, şi apoi să-şi provoace adversarii să continue s-o defăimeze. ★ ★ ★ ★ ★

MICHAEL POLLAN I-aş îndemna pe cei trei candidaţi prezidenţiali să citească – sau să recitească – două cărţi din anii ’70, care le-ar putea fi de folos în confruntarea cu problemele tot mai grave (şi deacum profund interdependente) ale resurselor noastre de energie şi hrană. Cu mult înainte ca schimbarea climei sau epidemia de obezitate să devină o prioritate naţională, cartea lui Wendell Berry Unsettling of America susţinea convingător un stil de viaţă şi un fel de agricultură care ar fi putut preveni ambele probleme şi care încă ar mai putea avea un aport însemnat la rezolvarea lor. În Diet for a Small Planet, Frances Moore Lappé face lumină în cazul costurilor risipei şi a preţului plătit de mediul înconjurător pentru alimentaţia bazată pe carne, prezicând că apetitul carnivor tot mai crescut al omenirii va avea drept rezultat înfometarea săracilor lumii. Împreună, aceşti doi autori vizionari – care au căzut în dizgraţie începând din anii ’80, când 10

mâncarea şi energia erau foarte ieftine, perioadă care acum se apropie de un sfârşit catastrofal – încă mai au multe de spus despre cum am putea ieşi din actuala situaţie critică. ★ ★ ★ ★ ★

ORLANDO PATTERSON Candidaţilor noştri le recomand patru cărţi şi, din moment ce trăim în vremuri periculoase din punct de vedere social şi economic, îmi restrâng selecţia la domeniul ştiinţelor sociale. Understanding America: The Anatomy of an Exceptional Nation, editat de Peter H. Schuck şi James Q. Wilson, ar trebui să constituie o lectură obligatorie pentru toţi trei candidaţii. În ce constă unicitatea Americii? De unde-şi trage ea vitalitatea în chestiunile economice, culturale şi sociale? De ce e ţara noastră atât de invidiată şi de ponegrită în restul lumii? De ce politicienii săi sunt atât de deosebiţi? De ce e atât de agitată pe plan cultural? Aceste întrebări i-au nedumerit pe occidentali, dar şi pe americanii care încearcă, de două veacuri, să-şi înţeleagă societatea. Singurul lucru asupra căruia cădem de acord e că America este excepţională. Or această lucrare e dedicată tocmai înţelegerii măsurii a cât de diferit poate fi un popor. Editorii au reunit un remarcabil grup de specialişti care cercetează toate aspectele societăţii, într-un limbaj accesibil: economia, birocraţia, sistemele juridice şi penale, cultura politică şi cea populară, armata, religia, viaţa de familie şi presa, precum şi rolul rasei, al imigraţiei, al asistenţei medicale şi al filatropiei, pentru a enumera doar câteva dintre subiectele analizate. Dacă cei trei candidaţi vor o imagine competentă şi la zi a ţării vaste, complexe şi infinit de fascinante pe care speră s-o conducă, aceasta e cartea potrivită pentru ei. (La modul cinstit, vă anunţ că eu am scris capitolul despre americanii de culoare. Însă celelalte 20 sunt indispensabile). Dacă McCain şi Hillary Clinton chiar vor să înţeleagă fenomenul Obama şi îndeosebi popularitatea lui în rândul americanilor tineri, atunci pe lista lor de lecturi trebuie să se afle Richard D. Alba şi Victor Nee, cu Remaking the American Mainstream: Assimilation and Contemporary Immigration. Asimilarea a devenit un cuvânt urât printre intelectualii şi liderii de opinie americani, mai ales odată cu ascensiunea idealului multicultural. Diversitatea preamăreşte diferenţa şi politica identităţii, în vreme ce asimilarea e dispreţuită fie ca mit, fie ca un anglo-conformism ce vrea să treacă drept creuzet cultural. Însă dincolo de diferitele curente care străbat viaţa americanilor se află o forţă profundă şi invincibilă, o putere care alege, integrează şi modelează cursul amplu, uneori crud, dar mereu schimbător al civilizaţiei americane. Acea forţă e asimilarea. Ceea ce a făcut ea pentru imigranţii europeni cu un secol în urmă face şi acum, în noua epocă a imigraţiei, cu o sublimă indiferenţă faţă de politica săracă cu duhul şi de cacofoniile academice care o distorsionează şi o denaturează. Această carte magnifică, posibil una dintre cele mai bune mostre de măiestrie sociologică din ultimele decenii, arată că asimilarea este „tendinţa principală“ din istoria Americii, adică un proces puternic care redefineşte încontinuu sfera convenţională, întruchipată şi exprimată la o răscruce temporală de Andrew Jackson, la alta, de John Kennedy, iar

acum, din câte s-ar părea, de Obama. De ce s-au răsculat bunii locuitori ai oraşului Seattle împotriva întrunirii unei instituţii atât de obscur birocratice precum Organizaţia Mondială a Comerţului? De ce statele producătoare de banane din estul zonei caraibiene îl urăsc, în unanimitate, pe Bill Clinton? Asemeni manifestanţilor din toată Europa şi din ţările în curs de dezvoltare, aceste state ridică obiecţii faţă de globalizare şi de efectele sale negative şi nedrepte. Totuşi, după cum susţine laureatul Nobel Joseph E. Stiglitz în lucrarea sa înţeleaptă, lizibilă şi foarte echilibrată, Globalization and Its Discontents, globalizarea a făcut, per ansamblu, mult bine lumii a treia, fiind o forţă pozitivă în reducerea sărăciei mondiale. Şi atunci de ce e atât de ocărâtă? Răspunzând la această întrebare, Stiglitz face dovada unei minţi puternice, imparţiale şi compătimitoare, informată în amănunt după anii petrecuţi în agenţii de dezvoltare internaţionale şi în postul de consilier al administraţiei Clinton, care l-a pus adesea în conflict cu obiceiul preşedintelui de a aservi interese comerciale individuale pe spinarea sutelor de mii de agricultori din lumea a treia. După cum ne arată autorul în această carte pe care ar trebui s-o citească de urgenţă toţi cei trei candidaţi, problema nu e globalizarea în sine, ci politica economică de gen „o singură măsură pentru toţi“, care e fundamental greşită şi adesea nedreaptă şi care e promovată de agenţii internaţionale precum FMI şi Banca Mondială, dar şi ipocrizia statelor avansate care obligă ţările sărace să reducă taxele şi subvenţiile acordate săracilor în vreme ce ele îşi menţin piedicile şi subvenţiile, în detrimentul propriilor consumatori şi conducând la nimicirea agricultorilor săraci din lumea a treia. Toţi oamenii de rând, toţi jurnaliştii care se confruntă cu audienţe scăzute, toţi politicienii care înclină să înlocuiască acţiunea cu retorica cer insistent discuţii pe tema rasei. Aceste încercări eşuează de fiecare dată sau chiar înrăutăţesc situaţia. Asta pentru că, aşa cum arată Richard Thompson Ford, profesor de drept la Stanford, în lucrarea sa susţinută incisiv – The Race Card: How Bluffing About Bias Makes Race Relations Worse –, ritualurile interacţiunii rasiale în America sunt adesea agravate de cei care vor să joace cartea rasei. Negrii o fac prea des, dar la fel procedează şi albii. Şi mai e rău e faptul că amândouă taberele se acuză reciproc de acest truc, după cum am văzut în campania electorală. Ce se întâmplă de fapt? E absolut necesar ca cei trei candidaţi să afle care e substratul chestiunii, fie şi numai pentru a se asigura că nu cad în această capcană, şi s-o recunoască atunci când adversarii şi consilierii apelează la acest joc distrugător. În această carte, Ford dezgroapă acest „dialect naţional“ (după cum îi spune el) şi ne arată cât de periculos şi de obtuz poate fi el, dar şi modul în care un asemenea demers denaturează politica pozitivă îndreptată către ajutarea săracilor minoritari. Senatorul McCain, care a recapitulat recent, cu o candoare înălţătoare, dezastrul provocat de Katrina, va fi interesat de critica adusă de Ford liderilor de culoare care aleg să joace cartea rasei. Clinton va descoperi multe motive de reflecţie în capitolele despre rasismul prin analogie şi trasare de profiluri. Iar Obama, ca fost avocat pe drept constituţional, va fi cu siguranţă mirat de modul inventiv în care Ford susţine tratamentele preferenţiale acordate femeilor şi minorităţilor.

★ ★ ★ ★ ★

CURTIS SITTENFELD Eu cred că toţi candidaţii ar citi cu plăcere romanul destul de recent al lui John Burnham Schwartz – The Commoner. Personajul principal e inspirat din împărăteasa Michiko a Japoniei, care, în 1959, a devenit prima „femeie de rând“ care s-a căsătorit cu un membru al familiei imperiale. Îmi imaginez că cei trei candidaţi s-ar identifica cu eticheta şi ritualul pretins de la împărătească, în acelaşi timp lăsându-se transportaţi într-o lume străină, descrisă cu lux de amănunte. Cea de-a doua carte pe care le-o recomand – din moment ce campania e mai mult ca sigur epuizantă, aşa că până şi candidaţii la preşedinţie merită să se hlizească niţel – e I Am America (and So Can You!), de Stephen Colbert. Sunt sigur că numai capitolul „Sex şi întâlniri“ în sine îi va ajuta, măcar pentru câteva minute, să uite de scorurile de la desemnarea superdelegaţilor, de pennsylvanienii înverşunaţi şi loiali sau de următorii noştri 100 de ani în Irak. ★ ★ ★ ★ ★

ROBERT PINSKY Trei sugestii – pe care bineînţeles că cei trei candidaţi se poate să le fi citit deja. Robert M. La Follette (introducere semnată de Allan Nevins): La Follette’s Autobiography: A Personal Narrative of Political Experiences. Mai ales McCain va găsi multe de admirat şi de cumpănit în discursul atât de direct al lui La Follette, care se numără printre cei mai admiraţi şi convingători senatori americani ajunşi vreodată la putere. Multe dintre perspectivele marelui progresist par profetice, după cum ar putea consimţi cei trei candidaţi. William Carlos Williams: In the American Grain. Lucrare fundamentală despre literatura americană, această carte, cu proza ei intensă, reîmprospătează personaje şi evenimente cunoscute. E ca şi cum cititorul ar afla pentru prima oară despre Columb, Montezuma, Raleigh, Cotton Mather, Aaron Burr, Daniel Boone sau Benjamin Franklin. Dacă Obama nu a parcurs până acum această lectură importantă şi compactă, s-ar putea simţi reinspirat de viziunea de ansamblu a lui Williams şi de percepţia detaliată a Statelor Unite şi a trecutului lor. Oricărui politician i s-ar putea părea stimulantă proza eliberată de clişee a lui Williams. Willa Cather – The Song of the Lark. Eu o consider cea mai însemnată lucrare despre ambiţie scrisă vreodată într-un context american. Relatarea lui Cather despre viaţa unei artiste începe cu perioada de lipsuri, de singurătate şi dorinţă într-un orăşel din regiunea Great Plains. Povestea vieţii protagonistei sale, Thea Kronborg, mai include şi alte zone americane: peisajul şi artefactele precolumbiene din sud-est şi, în cele din urmă, pătrunderea ei în lumea cea mare, începând din Chicago, oraşul natal al lui Clinton. ★ ★ ★ ★ ★

GORE VIDAL Eu nu pot răspunde decât la modul negativ: vreau ca nici unul dintre ei să nu citească The New York Times dacă sunt abonaţi la h The Financial Times.

Îmbibat ca la carte Chintesenţa înţelepciunii lui Kingsley Amis despre cum să te faci criţă – cu stil, bineînţeles. DE DOMINIQUE BROWNING UDECÂND după scrierile sale, n-a existat niciodată un iubitor al băuturii mai fermecător, erudit, pasionat, generos şi devotat decât Kingsley Amis, care a fost, de asemenea, după cum însuşi recunoştea, „înfricoşător de autoritar“. Dar prea mult dintr-un lucru bun strică în general şi lectura completă a cărţii Everyday Drinking: The Distilled Kingsley Amis (Băutul zilnic: Kingsley Amis distilat) se încadrează la orgie. Cartea e de fapt o compilaţie a trei cărţi, scrise iniţial ca editoriale

EVERYDAY DRINKING

The Distilled Kingsley Amis de Kingsley Amis. Introducere de Christopher Hitchens. 302 pag. Bloomsbury. 19.99 $.

între 1971 şi 1984 de către autorul lui Lucky Jim. În nici un caz nu trebuie citită dintr-o dată. Nici măcar cu o cană de martini sec la îndemână. Veţi face un lucru corect faţă de opera lui Amis, aşa cum însuşi sugerează, citind-o în ritmul de, să zicem, câte un capitol pe noapte. Aţi putea chiar s-o citiţi cu voce tare la ora de culcare. Sau nu. Cel mai bun capitol în prima secţiune, On Drink (Despre băutură) (a nu se confunda cu cel mai util capitol, „Băuturi actuale“) este „Unelte ale meşteşugului“. „Echipamentul de bar“ începe cu „1. Un frigider. Numai pentru tine, adică“. Amis acoperă esenţialul: tăviţe de gheaţă, lingură de bar, cuţite ascuţite, strecurători. „Ţinele într-un loc de la care numai tu ai cheia“, scrie el, „sau nu vor mai fi acolo când vei avea nevoie de ele, te asigur“. Trebuie să mărturisesc că, atunci când am citit asta, am fost ameţită. Nimic nu e mai atrăgător ce o persoană cu opinii originale, întemeiate şi un simţ pentru aspectele relevante ale calităţii vieţii, în special dacă acea persoană posedă cele necesare pentru a face un martini perfect: amestecat, nu agitat. Gin, nu vodcă. Iată un om care respectă regulile şi limitele. Cel puţin pe ale lui. On Drink se scaldă într-o slabă rămăşiţă de dor – doar o picătură de bitter – după Clubul Băieţilor din tinereţe, de genul celor din scânduri bătute una peste alta într-un copac, cu un semn bătut în cuie la intrare: Interzis fetelor (fetelor le place vinul alb). Şi ce mai club. I-am zărit, înainte ca uşa să mi se trântească în faţă, pe Philip Larkin şi Paul Fussell, care îşi împărtăşeau o reţetă de punch cu lapte. După cum bănuiam noi, fetele, se desfăşurau tot felul de experimente în club. Experimente cu mahmureli, de exemplu, unele regeşti: „Am luat bicarbonat cu un al doilea pahar de vodcă. Tovarăşul meu zise «Să vedem ce se întâmplă în stomacurile noastre» şi a turnat

Dominique Browning, editoare şi scriitoare din New York, lucrează la cea de a treia carte a sa, „The Shadows Come Into Play”. FOTOGRAFIE DIN ARHIVA TERENCE DONOVAN/GETTY IMAGES (1960)

On Drink se scaldă într-o slabă rămăşiţă de dor după Clubul Băieţilor din tinereţe. ce rămăsese din vodcă în restul soluţiei de bicarbonat. Amestecul s-a înnegrit şi a scos fum“. Ce distracţie. În cultura de azi a pericolului, bieţii tineri se laudă doar despre curăţarea casei cu oţet şi praf de copt. Cu acel cuţit ascuţit al său, Amis era un adevărat cercetaş. Ne spune cum, la nevoie, să declorinăm apa de la robinet, cum să stoarcem cât mai mult suc dintr-o lămâie, cum să dăm impresia unei băuturi consistente turnând gin pe spatele unei linguriţe şi aşa mai departe. Amis era cât de poate de inventiv şi m-am bucurat să aflu că nu am fost singura persoană care m-am riscat cu o reţetă când mă grăbeam să fac o băutură. Notez că whiskey-ul Collins rapid al maestrului e doar cu puţin diferit de reţeta mea de Acreală Suburbană (pentru momentele când mama n-a mai ajuns la supermarket să cumpere lămâi; indiciu: limonadă îngheţată). On Drink a fost scrisă în anii ’70, pe care toată lumea îi cunoaşte ca fiind mai distractivi ca anii ’80. Accidentele şi incidentele

se strecoară în a doua carte, Everyday Drinking: Amis şi-a rupt un picior, s-a căţărat pe un vagon şi a căzut de pe el. Cu excepţia unui editorial minunat şi însufleţitor despre lista lui de cumpărături de Crăciun (am fugit drept la magazinul de băuturi şi e deabia primăvară), capitolele par reluări. Îmi amintesc de zilele în care eram secretară la Esquire, în deceniul distracţiei (bineînţeles), scriind după dictarea unui Faimos Editorialist. Meseria fetelor era să dactilografieze – ca în dactilograf! rânduri libere! copii la indigo! – Notele Clubului în editoriale care aproximau dimensiunile paginii tipărite. Când îi spuneam lui F. E. – în fiecare lună – că editorialul lui era cu câţiva centimetri mai mic, ofta greu, apoi îşi amintea că scrisese despre un subiect „similar“ în urmă cu un an şi ceva şi dacă aş fi bună să-i adaug câţiva centimetri din acela... Poţi să simţi, în Everyday Drinking, constrângerea obligaţiei de a descoperi încă un cocktail încântător despre care să scrii sau concluzia epuizantă pentru încă o degustare din lista de vinuri. Editorul cărţii de faţă ar fi fost bine inspirat dacă ar fi inclus, în utilul său glosar de termeni pentru băutură, verbul „a distila“. Nu e nimic concentrat sau rafinat în acest volum; de fapt, e descris în nota editorului drept „raftul necenzurat“. Majoritatea cititorilor vor simţi nevoia să se oprească după această primă carte, On Drink. Continuaţi să parcurgeţi a doua carte – necenzurata sau, mai exact, regurgitata Everyday Drinking – dacă vă plac sentimentalismele. Lăudăroşii şi plicticoşii se vor amuza cu cea de a treia carte, un grupaj de chestionare (nu glumesc) numit How’s Your Glass? (Cum e paharul tău?), care m-au epuizat, cel puţin pentru câteva ore. Principalul merit al strângerii acestor cărţi este o scuză pentru introducere, un elegant eseu plin de afecţiune, „Muza băuturii“, de spiritul înrudit al lui Christopher Hitchens. Amis a fost un băutor rafinat, ale cărui gusturi se îndreaptă către puţinele lucruri de preţ: martini; bloody Mary; scotch, fără apă. Fiind eu însămi o clasicistă, îi simt durerea scriind despre Alexander, Bobbie Burns şi Jittersauce. Dar chiar şi aşa, după ce i-am dat cartea de duşcă, îmi dau seama că mâine voi avea cea mai groaznică mahmureală. Mă voi legăna în „vasta, neclara, oribila, pâlpâitoarea suprastructură metafizică care face din mahmureală o (din fericire) cale unică spre autocunoaştere şi conştiinţă de sine“. Ah, băutorii de ieri! h Erau uriaşi printre copii. 11

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

CĂRŢI ILUSTRATE

Săpt. în top

Cărţi pentru copii Săpt. aceasta

2 iunie 2008

LECTURI UŞOARE

Săpt. în top

READ ALL ABOUT IT! de Laura şi Jenna Bush, ilustrată 4 de Denise Brunkus (HarperCollins, 17.99 $) Un băiat descoperă cu surprindere că îi plac cărţile de poveşti. (Vârsta: 4 – 8)

DIARY OF A WIMPY KID scrisă şi ilustrată de Jeff 57 Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Chinurile adolescenţei, în benzi desenate. (Vârsta 9 – 12)

GALLOP! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder 27 (Workman, 12.95 $) Animalele par să se mişte la răsfoirea paginilor. (Vârsta: 4 – 8)

DIRT ON MY SHIRT de Jeff Foxworthy, ilustrată de 11 Steve Bjorkman (HarperCollins, 16.99 $) Poeziile copilăriei scrise de actorul şi realizatorul TV. (Vârsta: 4 – 7)

DIARY OF A WIMPY KID: RODRICK RULES 18 scrisă şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Despre cum s-a făcut Greg de ruşine în vacanţă (află de la fratele lui mai mare, Rodrick); urmarea la Diary of a Wimpy Kid. (Vârsta: 9 – 12)

LOCK AND KEY de Sarah Dessen (Viking, 18.99 $) O 4 liceană boemă este trimisă să trăiască alături de bogata ei soră mai mare. (Vârsta: de la 12 ani)

NICK OF TIME de Ted Bell (St. Martin’s Griffin, 17.95 $) La izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, un băiat britanic călătoreşte înapoi în timp, în anii 1800. (Vârsta: 9 – 12)

TWEAK de Nic Sheff (Ginee Seo/Atheneum, 16.99 $) Amintirile unui adolescent despre dependenţa de metamfetamine. (Vârsta: de la 15 ani)

SMASH! CRASH! de Jon Scieszka, ilustrată de 17 David Shannon, Loren Long şi David Gordon (Simon & Schuster, 16.99 $) Camionul Jack şi maşina de gunoi Dan adoră să se izbească de lucruri. (Vârsta: 3 – 7)

INK EXCHANGE de Melissa Marr (HarperCollins, 16.99 $) Un tatuaj conduce o fată într-o lume paralelă. (Vârsta: de la 12 ani)

ZEN TIES scrisă şi ilustrată de Jon J. Muth 18 (Scholastic, 17.99 $) Un urs panda îşi încurajează nepotul şi pe prietenii acestuia să ajute un vecin morocănos. (Vârsta: 4 – 8)

THE INVENTION OF HUGO CABRET scrisă şi ilus- 59 trată de Brian Selznick (Scholastic, 22.99 $) Un roman „în cuvinte şi imagini“; un hoţ rămas orfan trebuie să descifreze ultimul mesaj lăsat de tatăl său. (Vârsta: 9 – 12)

AIRHEAD de Meg Cabot (Point, 16.99 $) Un prichindel 1 deştept e transportat în corpul unei tinere manechine, spre supărarea ei. (Vârsta: de la 12 ani)

LITTLE BROTHER de Cory Doctorow (Tor, 17.95 $) Un 2 hacker preia guvernarea după ce un atac terorist transformă America într-un stat poliţienesc. (Vârsta: de la 12 ani)

THE MYSTERIOUS BENEDICT SOCIETY AND THE 2 PERILOUS JOURNEY de Trenton Lee Stewart, ilustrată de Diana Sudyka (Little, Brown, 16.99 $) Societatea are o săptămână ca să-l salveze pe dl. Benedict. (Vârsta: 9 – 12 ani)

ALPHABET de Matthew Van Fleet (Wiseman/Simon & Schuster, 19.99 $) Un ABC safari interactiv. (Vârsta: 2 – 6)

KNUFFLE BUNNY TOO scrisă şi ilustrată de Mo Willems (Hyperion, 16.99 $) Una dintre colegele lui Trixie are un iepuraş identic cu al ei. (Vârsta: 4 – 8)

LADYBUG GIRL de Jacky Davis şi David Soman, ilustrată de David Soman (Dial, 16.99 $) Creativitatea şi hainele potrivite o ajută pe o fetiţă să se simtă mai mare. (Vârsta: de la 4 ani)

7 8

DON’T BUMP THE GLUMP! scrisă şi ilustrată de 8 Shel Silverstein (HarperCollins, 17.99$) Prima sa serie de versuri fără sens, publicată iniţial în 1964. (Vârsta: de la 5 ani)

HENRY’S FREEDOM BOX de Ellen Levine, ilustrată de Kadir Nelson (Scholastic, 16.99 $) Un sclav tânăr se îndreaptă spre libertate. (Vârsta: 9 – 12)

CĂRŢI BROŞATE

SERII

DYLAN de Lisi Harrison (Poppy/Little, Brown, 6.99 $) Fiica unui jurnalist TV se îndrăgosteşte la un turneu de tenis din Hawaii; un roman Clique. (Vârsta: de la 12 ani)

THE TWILIGHT SAGA de Stephenie Meyer (Megan Tingley/Little Brown, ed. cartonată şi broşată) Vampiri şi vârcolaci în liceu. (Vârsta: de la 12 ani)

MASSIE de Lisi Harrison (Poppy/Little, Brown, 6.99 $) 7 O fată din Westchester îşi ia o slujbă de vară ca vânzătoare de cosmetice; un roman Clique. (Vârsta: de la 12 ani)

PERCY JACKSON & THE OLYMPIANS de Rick Riordan (Miramax, ed. cartonată şi broşată) Bătălia contra unor monştri mitologici. (Vârsta: 9 – 12)

THE CARLYLES de Cecily von Ziegesar (Poppy/ Little, Brown, 10.99 $) Tripletele din Nantucket se mută în vechiul apartament al lui Blair de la Waldorf; un roman Gossip Girl. (Vârsta: de la 14 ani)

FANCY NANCY de Jane O’Connor, ilustrată de Robin Preiss Glasser (HarperCollins, ed. cartonată şi broşată) Viaţa paradisiacă a unei fete glamour. (Vârsta: 4 – 8)

THE BOOK THIEF de Markus Zusak (Knopf, 11.99 $) 36 O fată salvează nişte cărţi de la o incendiere nazistă şi le împarte cu un bărbat evreu. (Vârsta: de la 14 ani)

WARRIORS: POWER OF THREE de Erin Hunter (HarperCollins, doar ed. cartonată) Pisicile războinice se luptă pentru surpavieţuire într-un ţinut mitic. (Vârsta: 9 – 12)

4 5

AMBITION de Kate Brian (Simon Pulse, 9.99 $) Marele 2 maestru vrea să închidă Billings Hall, iar Reed trebuie să o salveze; un roman Private. (Vârsta: de la 14 ani)

MAGIC TREE HOUSE de Mary Pope Osborne, ilustrată de Sal Murdocca (Stepping Stone/Random House, ed. cartonată şi broşată) Călătoria în timp a unor copii. (Vârsta: 6 – 9)

THE CHRONICLES OF NARNIA: PRINCE CASPIAN 4 de C. S. Lewis (HarperCollins, 7.99 $) Pevensii se întorc în Narnia; legat de filmul omonim. (Vârsta: de la 8 ani)

MAXIMUM RIDE de James Patterson (Little, Brown, 39 ed. cartonată şi broşată) Copiii înaripaţi încearcă să salveze lumea. (Vârsta: de la 10 ani)

BRATFEST AT TIFFANY’S de Lisi Harrison (Poppy/ 15 Little, Brown, 9.99 $) Îndrăgosteala sparge gaşca de fete din Pretty Committee; un roman Clique. (Vârsta: de la 12 ani)

RANGER’S APPRENTICE de John Flanagan (Philomel, ed. cartonată şi broşată) Un băiat înfruntă răul. (Vârsta: 9 – 12)

JUST LISTEN de Sarah Dessen (Speak, 8.99 $) O fată 12 trece în sfârşit peste incidentul care a separat-o de cea mai bună fostă prietenă. (Vârsta: de la 12 ani)

SEPTIMUS HEAP de Angie Sage (Tegen/HarperCollins, 18 ed. cartonată şi broşată) Pierdut la naştere, un băiat îşi împlineşte destinul de vrăjitor. (Vârsta: de la 9 ani)

WICKED LOVELY de Melissa Marr (HarperTeen, 8.99 $) Un rege al zânelor vrea ca muritoarea Aislinn să-i devină regină. (Vârsta: de la 12 ani)

THE SISTERHOOD OF THE TRAVELING PANTS de 124 Ann Brashares (Delacorte, ed. cartonată şi broşată) Nişte prietene împart o pereche de pantaloni magici. (Vârsta: de la 12 ani)

IRON MAN de Stephen Sullivan (HarperEntertainment, 2 4.99 $) Un inventator miliardar devine supererou; filmul transformat în roman. (Vârsta: 8 – 12)

FABLEHAVEN de Brandon Mull (Shadow Mountain/ Aladdin, ed. cartonată şi broşată) Răul pătrunde întrun sanctuar al creaturilor magice. (Vârsta: 9 – 12)

181

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna care s-a încheiat la 17 mai, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/ books. Toate cele patru liste de cărţi pentru copii apar în fiecare săptămână pe site-ul Book Review. Editorii au furnizat categoriile de vârstă pentru titlurile respective.

Cărţi pentru copii

Joc triplu DE LISA VON DRASEK OARELE străluceşte, anul şcolar înaintează molcom, iar bibliotecarii de pretutindeni promovează lecturile de vară. Promovează? Încurajează, terorizează şi cicălesc, astea ar fi cuvintele mai potrivite. Toate sălile pentru copii din bibliotecile publice sunt gata pregătite. Discuri cu lecturi? Bifat. Liste de cărţi? Bifat. Premii promoţionale, abţibilduri, semne de carte? Bifat, bifat, bifat. Nu-i nevoie ca părinţii să fie convinşi că lecturile de vară, cel puţin pentru elevii între 8 şi 11 ani, sunt esenţiale pentru menţinerea deprin-

SIX INNINGS

A Game in the Life de James Preller. 147 pag. Feiwel & Friends. 16.95 $. (Vârsta: 9 – 14 ani) THE BIG FIELD

de Mike Lupica. 243 pag. Philomel Books. 17.99 $ (Vârsta: de la 10 ani) KEEPING SCORE

de Linda Sue Park. 202 pag. Clarion Books. 16 $. (Vârsta: 9 – 12 ani)

derii cititului în timpul vacanţei. Din păcate, mulţi elevi ies din clădirea şcolii strângând la piept un exemplar decolorat de a cincea generaţie dintr-o listă foarte scurtă de lecturi obligatorii. Nici nu-i de mirare că nu vor să citească. Nimic nu e mai neatrăgător pentru un copil decât un părinte care îl imploră să „citească măcar încă cinci pagini“ din Charlotte’s Web. Fireşte, avem copii care stau la coadă să prindă un exemplar din noua carte de aventuri cu Percy Jackson sau Pendragon, însă ce ne facem cu cititorii care n-au prins trenul romanelor fantasy? În cazul copiilor care pot să citească dar preferă să n-o facă, pretenţia nr. 1 a multora – fie ei băieţi sau fete – sunt romanele despre sport, iar în această perioadă tocmai începe sezonul pentru noile cărţi de baseball. Deşi n-am fost niciodată un fan al baseballului, ca bibliotecară am înţeles în ce constă farmecul cărţilor despre sport: totul ţine de drama inerentă a băieţilor buni contra celor răi, de jargonul cunoscătorului şi, bineînţeles, de suspansul firesc al jocului. Eu una pur şi simplu nu i-am descoperit farmecul. Aşa că a fost un adevărat şoc pentru mine să constat că aceste trei romane foarte diferite – Six Innings (Şase reprize), The Big Field (Terenul mare) şi Keeping Score (Cu ochii pe tabela de marcaj), mi-au provocat exact ceea ce se presupune că face marea literatură de ficţiune: m-au pus în centrul acţiunii. Fiecare ar putea înscrie un eseu la lecturile de vară

Lisa Von Drasek este bibliotecară pentru copii la Bank Street College of Education.

şi pot atesta că nu e nici o nevoie să cunoşti, să îndrăgeşti sau să te hrăneşti cu baseball pentru a fi captivat de aceste cărţi. Six Innings m-a transformat într-o amatoare de baseball. Sam Reiser, în vârstă de aproape 13 ani, un fost jucător vedetă pus pe tuşă din cauza unei boli grave, este comentator sportiv. Cartea e construită în jurul unui singur joc de campionat din Liga de baseball pentru copii. Noi ţinem cu echipa lui Sam, numită Echipamente pentru piscine de la Earl Grubb, împotriva celor de la Gaz & Electricitate Nord-est. Selecţionata este în formaţie completă. Ne întâlnim cu Scooter Wells, mijlocaş de centru, care intuieşte matematica jocului – „forţă şi traiectorie, distanţă şi anticipare a vântului.... El ştie cum să înţeleagă o minge pornită dintr-o bâtă de baseball“. Mike Tyree, mijlocaşul de aripă dreaptă şi cel mai bun prieten al lui Sam, joacă cel mai important meci al vieţii sale. Se întreabă dacă o să apară sora lui, vedeta echipei de baschet; succesul ei îl face să se simtă invizibil. Tyler Weinberg este un jucător care trăieşte ca să lovească mingea, să tragă una tare de tot. Momentul umoristic e furnizat de jucătorul de rezervă Colin Sweeney, care declamă citate din filme precum The Bad News Bears şi A League of Their Own. James Preller are un dar pentru descriere astfel încât ar face-o până şi pe o ignorantă ca mine să-şi închipuie meciul cu ochii minţii. Textul accelerează cu propoziţii sacadate şi metafore scurte şi eficiente. În ciuda startului supus, mi-am simţit inima luând-o la goană când l-am auzit pe Sam anunţând în ultima repriză:

„Dylan Van Zant a făcut un joc superb în baza întâi! El a făcut totul astăzi. Cei de la Nord-est au ajuns la ultimul out. Uite că vine durul de Frank Ausanio“. Când am ajuns cu cititul la sfârşitul reprizei, mi-a trebuit o clipă ca să-mi trag sufletul. DITORIALIST de sport la The New York Daily News, Mike Lupica şi-a dovedit deja muşchii prin romane cu vânzări uriaşe, precum Travel Team, Miracle on 49th Street şi Heat. Dacă Six Innings m-a învăţat limbajul şi tensiunea baseball-ului, în The Big Field, Lupica mi-a arătat entuziasmul care se simte când trăieşti, mănânci, dormi şi respiri baseball. Spre deosebire de cartea lui Preller, accentul cade în The Big Field pe viaţa unui jucător în etapa preliminară a marelui meci. În vârstă de 14 ani, Hutch este cel mai bun jucător din echipa American Legion, intrând în nemaipomenita poziţie de jucător cheie, poziţionat între bazele a doua şi a treia. Asta până când intră pe scenă Darryl Williams, un jucător excepţional de talentat. Aşa că Hutch joacă pe poziţia a doua când Darryl reuşeşte un joc cu care salvează meciul. E oare Hutch invidios? De ochii lumii, zice că nu, însă, în secret, visează să prindă el mingea cea mai importantă. Hutch e încântat când echipa ajunge în etapa pe stat a campionatului, dar acasă atmosfera e apăsătoare. Hutch şi tatăl său întâmpină greutăţi în orice fel de conversaţie. Băiatului i se pare că tatăl său, care jucase baseball profesionist, ar trebui să-l ajute cu lovirea mingii, poate chiar să şi vină la unul dintre meciuri. În

A COUPLE OF BOYS HAVE THE BEST WEEK EVER

Scrisă şi ilustrată de Marla Frazee. Ediţie cu pagini nenumerotate. Harcourt. 16 $. O vizită la bunici devine o vacanţă de vară de vis pentru doi prieteni, chiar dacă nu în felul în care îşi închipuie adulţii. În vreme ce proza inexpresivă a lui Frazee ne spune una (tabăra de vară, plaja, „meditaţia tăcută“), imaginile spun alta, obţinându-se astfel un puternic efect comic.

schimb, Hutch se alege cu tăcere sau cu ceva ce el interpretează drept nepăsare. Fără să adopte un ton de predică, Lupica concepe o sferă morală puternică, astfel încât, atunci când Hutch acţionează din impuls, consecinţele grave ale faptei sale nu-l privesc doar pe el, ci şi pe membrii echipei sale. Deşi această istorie are toate indicatoarele de direcţie specifice unei poveşti despre atingerea majoratului, ceea ce te face s-o citeşti pe nerăsuflate este capacitatea ei de a te implica în acţiune şi dedicarea neîntreruptă a lui Hutch. OTUŞI, Keeping Score a fost cartea care m-a ajutat să înţeleg loialitatea dârză a suporterilor. Maggie Olivia Fortini provine dintr-o familie de suporteri ai baseball-ului. Fratele ei mai mare, Joey-Mick, a fost botezat astfel după Joe DiMaggio, iar dacă tatăl său ar fi reuşit să-şi impună vrerea, pe certificatul ei de naştere ar fi figurat prenumele Maggie-O. Tatăl ei, care a copilărit în Bronx, este un suporter înrăit al celor de la Yankees. Maggie, care are nouă ani în Brooklynul anilor ’50, îi adoră pe cei de la Dodgers. O urmărim pe Maggie şi pe familia ei de-a lungul a patru sezoane de baseball, din 1951 până în 1954, iar Linda Sue Park – care a câştigat Medalia Newberry, faimosul premiu pentru literatură de copii, pentru romanul A Single Shard – dozează perfect desfăşurarea poveştii. Deşi romanul acoperă câţiva ani din viaţa unei fetiţe, e limpede că ceea ce se întâmplă în timpul iernii nu contează: iarna e doar o perioadă petrecută în aşteptarea vieţii adevărate – baseball-ul. Jim, prietenul lui Maggie, care e pompier într-o staţie de pompieri unde a lucrat şi tatăl ei, o învaţă în amănunt arta urmăririi scorului. Trama e punctată cu momente realiste de superstiţii şi credinţe: dacă fratele ei poartă cămaşa albastră, vor câştiga cei de la Dodgers, iar dacă Maggie renunţă la pauzele de mers la toaletă sau nu-şi ridică creionul, următoarea lovitură va fi reuşită. În timp ce jucătorii de la Dodgers îi frâng inima lui Maggie, Jim e recrutat şi trimis în Coreea. Când se întoarce, cu minţile spulberate, Maggie dovedeşte acelaşi curaj şi putere de sacrificiu ca cei de la Dodgers şi îşi ajută prietenul oricum poate ea. Aceste trei romane au mai mult în comun decât tema baseball-ului: fiecare dintre ele oferă nişte analize memorabile de personaje, relaţie, o percepţie a vieţii într-un anumit loc şi timp. Iar autorii respectă regula sfântă a povestirii: arată, nu spune. (Am şi fost avertizată de prieteni mai cunoscători că datele din istoria baseball-ului sunt corecte şi că toate meciurile au sens). Lecturile de vară ţin de munca în echipă: părinţii, profesorii şi copii se prezintă la antrenament. Nu e vorba despre un concurs de performanţe: cine citeşte cele mai multe cărţi sau cele mai multe pagini, cine obţine cel mai mare scor numeric. E vorba despre răbdare, despre aşteptarea loviturii potrivite, a cărţii care se apropie de tine, şi despre a o da gata tocmai pe aceea. h

Cărţi pentru copii

Instinct pentru afaceri imobiliare DE JOHN SCHWARTZ

E spune că New Yorkul e un oraş dur, dar să nu credeţi. Bineînţeles, milioane de oameni sosesc şi pleacă neobservaţi. Însă, din când în când, apare câte un nou-venit care face tot oraşul să-şi piardă capul. Prin 1991, un şoim tânăr cu coadă roşie, cu o anvergură a aripilor de 120 cm şi cu un penaj atipic în nuanţe

PALE MALE

Citizen Hawk of New York City de Janet Schulman. Ilustraţii de Meilo So. Ediţie cu pagini nenumerotate. Alfred A. Knopf. 16.99 $. (Pentru vârste de la 6 la 12 ani) deschise şi-a făcut apariţia în Central Park şi s-a hotărât să rămână. Spre încântarea obsevatorilor de păsări (şi a reporterilor care ştiu că nu poţi da greş cu un articol despre animale), el şi femela lui şi-au făcut cuibul pe Fifth Avenue nr. 927, într-o clădire de lux care îi aşternea în faţă, ca un fabulos bufet suedez, întregul Central Park cu savuroasele sale vietăţi. Acest aranjament îi convenea de minune păsării, partenerelor sale avute de-a lungul anilor şi celor peste 20 de pui pe care i-au produs. Însă intruşii înaripaţi erau o bătaie de cap pentru bogaţii locatari ai clădirii, din cauza împroşcărilor cu murdărie sau bucăţi de hoituri din hrana zilnică, astfel încât s-a ajuns la încă o poveste de evacuare în New York, completată cu proteste zgomotoase şi cu declaraţii ale celebrităţilor. Saga Masculului Palid a făcut să curgă râuri de cerneală de-a lungul timpului. S-au scris sute de articole în ziare, iar Marie Winn – primul reporter care a abordat subiectul, în The Wall Street Journal – a scris o carte despre şoim şi partenera sa, Red Tails in Love, publicată în 1998. Lipsea oare mult până la producerea unor cărţi pentru copii? Fireşte că nu. Anul trecut a apărut The Tale of Pale Male: A True Story, de Jeanette Winter (Harcourt), iar apoi s-a publicat City Hawk: The Story of Pale Male, de Meghan McCarthy (Simon & Schuster). Cartea lui McCarthy, scrisă într-un limbaj simplu şi presărată cu desene plăcute, cu păsări cu ochişori mari, a omis

John Schwartz, reporter la The Times, scrie despre ştiinţă şi tehnologie. 14

multe dintre detaliile poveştii, inclusiv tentativele de evacuare. Povestea lui Winter e şi ea simplu spusă, cu ilustraţii apatice care ar

Pale Male şi partenera sa, Lola, prezidează din nou peste clădirea de la 927 Fifth Avenue. putea însoţi o carte despre legendele amerindienilor. Amândouă cărţile sunt destinate copiilor mai mici şi amândouă oferă doza lor de satisfacţie. În Pale Male: Citizen Hawk of New York City (Masculul Palid: Şoimul care locuia în New York), Janet Schulman spune povestea celui mai popular animal de pradă din oraş de la celebrul finanţist Michael Milken încoace, însă o face cu eleganţă verbală şi cu detalii mai generoase. Autoarea nu oferă noi informaţii despre această poveste cu vietăţi urbane, însă limbajul ei e sofisticat şi spiritual. Având mai puţin de 2 ani atunci când a fost reperat prima oară – scrie Schulman –, Masculul Palid „îşi pierdea vremea prin parc aşa

cum un adolescent îşi pierde vremea la un mall“. Şoimul „se arunca în picaj, prinzând porumbei gustoşi şi şobolani aflaţi la cantina lor din tomberon. Fugărea raţele şi a fost prins terorizând veveriţele, aparent doar din pur amuzament“. Cartea etalează şi un firicel de comentariu social acid, referitor la tentativele locatarilor din clădirea luxoasă de a scăpa de cuib, ceea ce, conform lui Schulman, „părea o faptă atât de nemiloasă, venind din partea unor oameni care trăiau în propriile lor cuiburi bogate“.

LUSTRAŢIILE în acuarelă, realizate de Meilo So, sunt luminoase, culorile părând să strălucească pe pagini ca un răsărit de soare printr-un vitraliu. Din perspectiva aeriană a cărţii, clădirile din preajma parcului sunt cenuşii, scoţând în evidenţă culorile toamnei, aşa cum probabil le văd şoimii care zboară în văzduh. Masculul Palid şi partenera lui actuală, Lola, locuiesc în continuare în clădirea lor luxoasă de la 927 Fifth Avenue. Odraslele lor trăiesc acum prin tot oraşul. Iar micuţii cititori pot afla că natura sălbatică nu e niciodată departe, nici măcar h în inima metropolei. ILUSTRAŢIE DE MEILO SO, DIN PALE MALE

Când îmi voi picta capodopera Un album ne destăinuie o altă latură a personalităţii lui Bob Dylan: artist vizual. DE MARISHA PESSL

– şi le aduce în centrul scenei, scoţând la iveală frumuseţe din banalitate. În aglomeratul „Bar de pe acoperiş“, nimeni, cu excepţia artistului, nu observă femeia singuratică ce priveşte în depărtare de pe balcon, cu spatele la noi şi chipul nevăzut. Iar femeia care aşteaptă la bar în „Femeie în barul Red Lion“ nu ar fi visat niciodată că spatele ei lat va deveni subiectul de un roşu electric al unui tablou. Dar, prin silueta ei oblică, voluptuoasă, prin alegerea rochiei şi a pălăriei femeii, Dylan evidenţiază forţa şi eleganţa ei robustă, calităţi de care ea însăşi nu pare conştientă. „Piscină de motel“ înfăţişează acel gen de groapă tristă umplută cu apă, care, fără copiii hiperactivi care poartă co-

N zilele noastre, cuvântul „artist“ este destul de uzat. Ca nici un alt cuvânt al limbii engleze, poate cu excepţia cuvântului „zeu“ şi a pronumelor, a căpătat valenţele unei îmbrăcăminţi cu măsuri universale. Îi descrie pe Isadora Duncan, Spike Lee, Picasso şi pe rapperul Q-Tip de-a lungul aceleiaşi fraze. Şi, exact atunci când crezi că ar putea lua o pauză, trebuie să se aplice şi puştiului sărac de pe Bowery Street care se roagă ca instantaneele sale orgiastice, surprinse cu un Polaroid, să ajungă la celebra Bienală de Artă Whitney, precum şi scriitorului care, aşezat la o masă la Starbucks, îşi permite

BOB DYLAN

The Drawn Blank Series Editată de Ingrid Mössinger şi Kerstin Drechsel Ediţie ilustrată, 288 pag. Prestel. 65 $.

libertăţi psihedelice cu structura lineară a unei piese de teatru intitulate „Mama“. Chiar şi vânzătorul ambulant de pe 42nd Street care crede că lumea are oricând nevoie de câteva chipuri în plus de-ale lui Leonardo DiCaprio din Titanic, pictate cu spray-ul pe o bucată de fetru, chiar şi el îşi revendică titulatura. Cuvântul „artist“ nu-şi poate face nici măcar cea mai scurtă apariţie publică fără un bagaj consistent. Data viitoare când sunteţi la o petrecere şi cineva vă întreabă cu ce vă ocupaţi, spuneţi cu curaj că sunteţi artist, apoi adânciţi-vă în fotoliu şi contemplaţi efectul şocant pe care îl are acest mic cuvânt asupra unei conversaţii. La nord de 14th Street, în zona mai săracă a Manhattanului, vi se vor oferi bani, mâncare şi ponturi despre locuri unde aţi putea găsi cazare gratuită. La sud, în zona rezidenţială, interlocutorul va zâmbi condescendent, va întreba, îndatoritor, „Ce fel de artist?“ sau va părea brusc că înghite un ou, ceea ce reprezintă de fapt un căscat camuflat. Veţi fi îmbrăţişaţi în orăşelele din Midwest. În Santa Monica, vi se va replica cu „drăguţ“ şi cu o invitaţie la o sesiune de patinat pe role, cu figuri. În anumite părţi ale ţării, veţi fi legat fedeleş şi aruncat în portbagajul unei camionete, iar apoi nimeni nu va mai auzi de dumneavoastră vreodată. Dar, din când în când, cuvântul acesta descrie la perfecţie câte o anumită persoană. În extraordinara antologie de picturi a lui Bob Dylan, Bob Dylan: The Drawn Blank Series (Bob Dylan: colecţia de desene regăsite) ni se oferă o incursiune în gama de moduri expresive şi lipsite de zorzoane în care acest artist abordează lumea şi ni se reaminteşte că el este acea persoană atât de rară care se poate deplasa fără efort între muzică, cuvânt, cerneală şi culori, ca şi cum s-ar juca cu câteva instrumente diferite într-un studio. Cu fiecare nouă ocazie, el ne înfăţişează o reflectare a vieţii atât de încărcată de adevăr şi de o asemenea simplitate încât sfidează orice descriere. Ne arată imagini din camera sa de hotel şi din cabina sa de machiaj, un tobogan de pe un teren

Marisha Pessl, autoarea cărţii „Special Topics in Calamity Physics“, lucrează în prezent la cel de-al doilea roman al său, „Night Film“. ILUSTRAŢII DIN BOB DYLAN: THE DRAWN BLANK SERIES

de joacă, care i-a atras atenţia, o draperie groasă din camera sa, un tânăr iscoditor pe nume Nick Leblanc. Aşterne linii groase de culoare peste aceleaşi schiţe simple în alb-negru, aidoma cântecelor pe care le interpretează în concert, uneori făcând modificări subtile, alteori re-

„Femeie în barul Red Lion“, deasupra, şi schiţa alb-negru pe care se bazează. Pe coloana din dreapta este „Cântăreţul la chitară“. Ambele picturi sunt realizate în guaşe şi acuarele. vizuindu-le brutal. Tuşele sale de pensulă sunt ca şi vocea sa: directă, necizelată, uneori fragilă, dar întotdeauna dedicată ilustrării crâmpeielor de experienţă umană. Părând nepreocupat de felul în care arată subiectul, el nu urmăreşte perfecţiunea artistică, ci ceva mai profund, un moment, o senzaţie. Efectul este captivant. Dylan a desenat temperamentalele schiţe alb-negru în turnee, între anii 1989 şi 1992, iar în 2007 a transformat unele dintre aceste desene în mai mult de 200 de picturi (170 reproduse aici), adăugându-le vibrante acuarele şi guaşe, precum şi titluri ca „Picioare“ sau „Păpuşa Cupidon“. Scenele naturaliste înregistrează lumea înconjurătoare, observată în pauzele

dintre concerte, şi sunt o ilustrare a modului în care privirea sa captează neîncetat oameni de obicei ignoraţi, clădiri şi obiecte banale. El smulge obiecte de fundal – un televizor ieşit din uz, storuri veneţiene, coridoare şi alei goale

laci de salvare şi strigă „Marco! Polo!“, devine instant anostă. Una din variantele picturii redă o zi toridă, cu un soare orbitor şi cu un palmier scofâlcit care garniseşte curtea interioară ca un fruct înfipt într-o scobitoare de pe buza unui cocteil Mai Tai. Redată în nuanţele albăstrii ale nopţii, totuşi, aceeaşi scenă devine luxuriantă şi misterioasă. Nu aţi fi delos surprinşi dacă, după ce v-aţi spălat pe dinţi, aţi arunca o privire afară şi aţi vedea hoţi pe marginea piscinei, plănuind jefuirea recepţiei motelului, sau poate nişte amanţi beţi, clătinându-se pe marginea bazinului şi încercând să nu cadă în el. Iar aceasta e partea cea mai reuşită a albumului The Drawn Blank Series. Găsim aici glumele transparente ale punerilor în scenă ale lui Dylan; el retează capete, umeri şi picioare pentru a desena o gură expresivă, o burtă şi trei sferturi de fotoliu. Găsim, de asemenea, perspectiva sa minunat de jucăuşă. Oraşele sale sunt construite nu pe stâncă, ci în albii de râuri. Verandele se ondulează în direcţia privitorului. Drumurile se dilată. Stâlpii de telefon, maşinile şi balustradele se întind toate către Dylan la fel ca admiratorii care speră să îl surprindă o clipă fără ochelarii de soare. Iar portretele sale sunt ceea ce ar trebui să fie fotografiile din paşaport: simple cadre pătrate, în care apare doar capul, pictat în culori puternice şi cu câteva trăsături de pensulă care revelează caracterul fundamental al persoanei. Dar adevăratele bucurii aduse de arta lui Dylan provin din viziunea sa din zbor asupra lumii în care trăim, din faptul că el simte că o pată de purpuriu va transforma o piscină urâtă într-una romantică. În seria „Trandafir pe o costişă“, el păstrează trandafirul, dar schimbă neîncetat fundalul – un orăşel european, o căsuţă de la ţară, un ciorchine de zgârie-nori – subliniind o interconectivitate pe care noi, fără ajutorul unui artist, nu am recunoaşte-o niciodată cu h adevărat. 15

Pâine prăjită franţuzească Patricia şi Walter Wells rememorează un sfert de secol de viaţă în Franţa. DE JANE ŞI MICHAEL STERN ULŢI americani avizi de cultură visează să se mute în Franţa. We’ve Always Had Paris... and Provence (Întotdeauna am avut Parisul... şi Provence) este povestea a doi oameni care chiar s-au mutat acolo şi-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Patricia Wells, cel mai cunoscută pentru germinalul său Food Lover’s Guide to Paris, şi Walter Wells, un redactor de rang înalt de la The International Herald Tribune din 1980 până în 2005, au scris împreună o autobiografie pe două voci, pendulând neîncetat între versiunile proprii pentru a spune cum s-au întâlnit o fată din Wisconsin şi un băiat din Carolina de Sud, în timp ce lucrau la The New York Times, şi cum au plecat în 1980 în Franţa, crezând că aveau să stea acolo doar pentru nişte proiecte jurnalistice temporare. Şi-au găsit menirea ca emigranţi, depăşind prejudecăţile pentru a se face acceptaţi şi chiar respectaţi într-o cultură străină pe care au adoptat-o. Walter a primit Legiunea de Onoare franceză. Patricia povesteşte,

WE’VE ALWAYS HAD PARIS … AND PROVENCE

A Scrapbook of Our Life in France de Patricia and Walter Wells. Ediţie ilustrată. 317 pg. Harper/ HarperCollins Publishers. 26.95 $.

fără a-şi cumpăni uluirea, ziua când i-a arătat francezului Joël Robuchon, „cel mai mare maestru bucătar din lume“, cum să prepare supa ei specială de peşte şi crustacee. Cei doi descriu farmecul Franţei cu entuziasmul convertiţilor. Despre primele ei cercetări pentru a scrie un ghid culinar, Patricia mărturiseşte: „Totul era nou, strălucitor, interesant. Aveam parte de atâtea experienţe noi, de atâtea gusturi noi şi senzaţionale.... În multe nopţi, când Walter se întorcea de la muncă, eu strigam veselă, «Am avut una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea!», iar Walter îmi răspundea, «Spui asta de trei ori pe săptămână»“. În privinţa deciziei lor de a se stabili în străinătate, el scrie: „De ce la Paris? Cu ce anume ne-a momit şi ne-a ţintuit aici acest oraş? Mă rog, cât de sus e cerul?“ Relatările Patriciei despre Provence sunt pline de momente de basm. Despre casa lor, Chanteduc, scrie rapsodic: „Chiar am sădit liliac de vară – buddleia, pe care îl tundem iarna. De primăvara până toamna târziu,

Jane şi Michael Stern au scris volumul Roadfood. 16

Autorii, la reşedinţa lor din Provence, 1984. florile lui de un mov strălucitor atrag fluturi albi şi galbeni care dansează pe terasă. Într-o zi, cei Trei Tenori cântau răsunător prin boxele din colţurile bucătăriei mele şi aş fi putut să jur că fluturii dansau pe muzică. M-au făcut să plâng de fericire“. Despre regiunea Provence, coautoarea spune că „simboliza toate elementele esenţiale ale fericirii pe care ne-o doream în viaţă: prieteni, familie, mâncare şi petreceri“. De mai mult spirit practic dă dovadă Walter când descrie ce au găsit la Chanteduc atunci când au cumpărat casa: „Băile erau nepotrivite, ferestrele nu ne fereau de vânt, iar încâlceala de cabluri din pivniţă însemna că şi instalaţia electrică avea nevoie de niţică atenţie“. Deşi observă că „până şi o viaţă de basm are partea ei de greutăţi“, Walter s-a îndrăgostit şi el de acest loc, scriindu-şi propriile rapsodii despre toţi negustorii cărora le-au devenit clients fidèles, dându-le o senzaţie de comunitate lui şi soţiei lui. O autobiografie e, prin natura ei, egocentrică, oferind, în cel mai bun caz, o perspectivă nouă a lumii văzute cu alţi ochi, iar în cel mai rău caz, semănând cu o scrisoare de Crăciun prea lungă. Reţetele Patriciei Wells, inserate la sfârşitul fiecărui capitol, sunt cu adevărat delicioase şi neobişnuite, unele dintre ele fiind atât de expresive încât mai că simţi mirosul straturilor de levănţică din faţa ferestrei de la bucătărie şi aproape că te laşi pătruns de răcoarea mistralului. Apariţiile lui Robuchon, Julia Child şi a unui culegător de trufe reprezintă momentele spumoase ale cărţii. Însă atunci când soţii Wells îşi îndreaptă atenţia asupra lor înşile, frişca se acreşte. Cartea e încărcată cu poze cu ei doi, împreună sau separat, uitându-se la noi cu zâmbete ţepene de politicieni, îmbrăcaţi perfect pentru o seară în oraş sau pentru o dimineaţă în grădină, arătând întotdeauna aşa cum trebuie şi fericiţi la nebunie. Nu e vorba doar de imaginile „la conservă“ care fac mai dificilă încercarea de ne identifica cu povesti-

torii noştri omniprezenţi la fel de uşor cum o facem în cazul unor autobiografii atât de dezarmante cum sunt Year in Provence, de Peter Mayle, şi From Paris to the Moon, de Adam Gopnik. Soţii Wells scriu ca nişte oameni din industria publicităţii care, bazându-se pe perfecţiunea vieţilor lor, autoproclamate „de basm“, încearcă să le vândă cititorilor orice, de la vinurile fine pe care le fac ei înşişi până la victoriile Patriciei ca maratonistă. Fără ironie, Walter o citează pe editoarea de cărţi de bucate Maria Guarnaschelli, care comentează ce obişnuiesc să cumpere ei în Franţa: „Voi aţi inventat stilul de viaţă Dean & DeLuca“. Apoi se laudă cu sinceritate că stilul lor de viaţă e chiar şi mai bun, deoarece au un măcelar ireproşabil care le aduce piciorul de miel până la maşina Patriciei, „parcată foarte departe“. Un text care ar fi putut reprezenta o delicioasă invitaţie la un ospăţ ajunge să fie citit ca o broşură despre o comunitate privată foarte scumpă. Ce nevoie avem noi să ştim că rutina de întreţinere personală a Patriciei constă în „vizite săptămânale la coafor pentru retuşuri şi manichiură, la un specialist în masaje terapeutice de două ori pe săptămână, tratamente faciale săptămânale şi pedichiură o dată pe lună“? Ne destăinuie ea: „Ba chiar fac mai multe în acelaşi timp, când mi se face tratamentul facial, mi se epilează firele de păr de pe faţă şi mi se întorc vârfurile genelor“. Răsplata pentru rutina ei de înfrumuseţare a venit „atunci când am trecut cu Walter pe lângă o femeie care bineînţeles că nu era adepta teoriei întreţinerii. Părul ei era un dezastru şi pe deasupra mai şi arăta murdar. Mergea greu, împovărată de kilogramele în plus. Avea hainele şifonate şi prea strâmte. Nu era deloc machiată, iar ridurile adânci de pe faţa ei lăsau să se înţeleagă că fumase toată viaţa. Walter s-a întors către mine şi mi-a zis în şoaptă: «Îţi mulţumesc că tu te h îngrijeşti»“. Nota, vă rog!

FOTOGRAFIE DIN WE’VE ALWAYS HAD PARIS … AND PROVENCE.

TBR: Din culise ÎNTOARCEREA LUI FREY: Bright Shiny

Morning a lui James Frey nu este prima sa lucrare de ficţiune, însă e prima carte considerată ca atare, intrând pe lista de ficţiune pe poziţia a noua. Frey, autor a două cărţi de memorii discreditate (mai trebuie să le numesc?), a primit câteva aprecieri pozitive pentru Bright Shiny Morning. Janet Maslin scria în cotidianul Times că „s-a pus pe poziţii şi a nimerit o lovitură de excepţie“. În revista Time, Lev Grossman spune cam acelaşi lucru: „Reaminteşte de una din bestiile miriapode ale lui Tom Wolfe, dar mai tare reaminteşte de naturalismul social de la începutul secolului XX al lui John Dos Passos şi John Steinbeck“. Nu toţi sunt însă de aceeaşi părere. Malcolm Jones, în Newsweek, consideră că lucrarea şovăie între „banal şi absurd“. Jones a catalogat-o drept „o carte plină de personaje lipsite de adâncime, intrigi deja cunoscute pe de rost şi un autor depăşit de situaţie“.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

1 2 3

Ediţii cartonate Săpt. trecută

FICŢIUNE

Săpt. în top

THE HOST de Stephenie Meyer (Little, Brown, 25.99 $) Extratereştrii au preluat controlul asupra minţilor şi trupurilor celor mai mulţi oameni, dar o femeie nu va capitula.

LOVE THE ONE YOU’RE WITH de Emily Giffin (St. Martin’s, 24.95 $) Mariajul fericit al unei femei este afectat când ea întâlneşte un fost iubit.

Săpt. aceasta

2 iunie 2008

NONFICŢIUNE

Săpt. trecută

Săpt. în top

AUDITION de Barbara Walters (Knopf, 29.95 $) Amintirile personale şi profesionale ale realizatoarei TV.

THE POST-AMERICAN WORLD de Fareed Zakaria (Norton, 25.95 $) Ascensiunea Chinei şi Indiei şi distribuţia globală a puterii.

ARE YOU THERE, VODKA? IT’S ME, CHELSEA de Chelsea Handler (Simon Spotlight, 24.95 $) Eseuri personale amuzante ale actriţei de comedie stand-up..

A WOLF AT THE TABLE de Augusten Burroughs (St. Martin’s, 24.95 $) Amintirile unei vieţi alături de un tată violent.

THE REVOLUTION de Ron Paul (Grand Central, 21 $) Un manifest libertar al congresmanului de Texas, candidat republican la preşedinţie. (†)

STOLEN INNOCENCE de Elissa Wall cu Lisa Pulitzer (Morrow, 25.95 $) Martora principală în procesul contra liderului sectar poligam Warren Jeffs rememorează cooptarea în Biserica fundamentalistă a Sfinţilor Zilelor de pe Urmă şi cum a forţat-o Jeffs să se mărite cu vărul ei primar, când avea 14 ani.

THE DOWNHILL LIE de Carl Hiaasen (Knopf, 22 $) Romancierul din Florida se reapucă de golf după 32 de ani.

SUNDAYS AT TIFFANY’S de James Patterson şi Gabrielle Charbonnet (Little, Brown, 24.99 $) O femeie găseşte dragostea pe neaşteptate.

PHANTOM PREY de John Sandford (Putnam, 26.95 $) Detectivul din Minneapolis Lucas Davenport investighează un şir de crime asupra tinerilor Gotici.

INVINCIBLE de Troy Denning (Del Rey/Ballantine, 27 $) Noul ordin Jedi se luptă cu Darth Caedus, nepotul lui Darth Vader; un roman Star Wars: Legacy of the Force.

SWINE NOT? de Jimmy Buffett (Little, Brown, 21.99 $) O familie sudistă încearcă să-şi ascundă animalul lor de companie, un porc, într-un hotel luxos din New York.

THE WHOLE TRUTH de David Baldacci (Grand Central, 26.99 $) Un agent secret şi un jurnalist se unesc contra unui antreprenor cu interese în declanşarea unui război.

mână de ajutor la trimiterea după gratii a liderului de sectă poligam Warren S. Jeffs pentru complicitate la viol, Elissa Wall plasează jurnalul experienţelor proprii direct pe lista de bestseller-uri. Intitulat Stolen Innocence: My Story of Growing Up in a Polygamous Sect, Becoming a Teenage Bride, and Breaking Free of Warren Jeffs, jurnalul a fost scris împreună cu Lisa Pulitzer, şi a intrat în top pe poziţia a şasea. Cartea povesteşte felul în care, la vârsta de 14 ani, autoarea a fost forţată să se mărite cu vărul ei primar de 19 ani. Povestea este atât înfiorătoare (soţului ei îi plăcea să-şi facă unghiile cu lac) cât şi emoţionantă (ea a pierdut patru sarcini până la vârsta de 17 ani). Invitată la emisiunea „20/20“ a postului ABC, i-a spus lui John Quinones: „Opiniile sunt schimbătoare. Adevărul ţine însă mai mult decât lumina soarelui“.

CARELESS IN RED de Elizabeth George (Harper, 27.95 $) În Cornwall, încercând să-şi revină după moartea soţiei, detectivul Thomas Lynley devine implicat în cercetarea unei crime.

HOME de Julie Andrews (Hyperion, 26.95 $) Amintirile lui Andrews, din copilărie până la distribuirea în rolul Mary Poppins.

BRIGHT SHINY MORNING de James Frey (Harper, 26.95$). Un roman cu acţiunea în Los Angeles, de la autorul A Million Little Pieces.

10*

TWENTY WISHES de Debbie Macomber (Mira, 24.95 $) O văduvă care este proprietara unei librării pe Blossom Street compune o listă cu lucrurile pe care şi-a dorit întotdeauna să le facă.

ESCAPE de Carolyn Jessop cu Laura Palmer (Broadway, 24.95 $) O fostă membră a unei secte fundamentaliste poligame îşi descrie mariajul forţat cu un bărbat mult mai bătrân.

THE STEEL WAVE de Jeff Shaara (Ballantine, 28 $) Un roman despre invazia aliaţilor în Franţa, în cel de-Al Doilea Război Mondial.

UP TILL NOW de William Shatner cu David Fisher (Thomas Dunne/St. Martin’s, 25.95 $) Autobigrafia Căpitanului Kirk.

11*

UNACCUSTOMED EARTH de Jhumpa Lahiri (Knopf, 25 $) Povestiri despre anxietate şi experienţe transformatoare ale părinţilor bengalezi şi ale copiilor lor americani.

LADIES OF LIBERTY de Cokie Roberts (Morrow, 26.95 $) Femeile influente ale vechii Americi, de la analistul media ABC şi NPR şi autoare a cărţii The Founding Mothers.

FROM DEAD TO WORSE de Charlaine Harris (ACE, 24.95 $) După uraganul Katrina şi o explozie ucigătoare la un summit al vampirilor, chelneriţa Sookie Stackhouse înfruntă pericolul.

BEAUTIFUL BOY de David Sheff (Houghton Mifflin, 24 $) Un tată se luptă cu dependenţa fiului său de metamfetamine.

TATĂ ŞI FIU: Steel Wave a lui Jeff Shaara, cea de-a doua carte din planificata trilogie despre cel de-al doilea război mondial, intră în lista de ficţiune pe locul 11. Shaara este fiul lui Michael Shaara, romancier care a câştigat premiul Pulitzer în 1975 pentru un roman despre Războiul Civil numit The Killer Angels. După moartea prematură a tatălui său, în 1988, în urma unei îndelungate boli, Jeff Shaara a scris două romane care vin să susţină The Killer Angels. De atunci, a mai scris multe alte romane care au fost menţionate în această rubrică.

WHERE ARE YOU NOW? de Mary Higgins Clark (Simon & Schuster, 25.95 $) O femeie caută adevărul despre fratele ei, care trăieşte, dar a dispărut.

COUNSELOR de Ted Sorensen (Harper, 27.95 $) Amintirile scriitorului de discursuri şi confidentului lui John F. Kennedy, care uneori era numit „preşedinte adjunct“.

14*

CHILD 44 de Tom Rob Smith (Grand Central, 24.99 $) Un asasin în serie din Rusia stalinistă nu poate fi prins pentru că oficial nu există.

THE CHRIS FARLEY SHOW de Tom Farley Jr. şi Tanner Colby (Viking, 26.95 $) O biografie a actorului de comedie care a murit în urma unei supradoze la 33 de ani, în 1997.

16*

HOLD TIGHT de Harlan Coben (Dutton, 26.95 $) Reacţiile la 11 sinuciderea unui licean zguduie o suburbie a New Jersey-ului.

THE NEW PARADIGM FOR FINANCIAL MARKETS de George Soros (PublicAffairs, 22.95 $) Finanţistul analizează originile şi implicaţiile crizei creditelor şi oferă un nou mod de reflecţie asupra mersului real al pieţelor.

EVADAREA: Câteva luni după ce a dat o

MOMENTE SPLENDIDE: Acum treizeci şi cinci de ani, pentru suplimentul de vară al anului 1973, editorii Book Review au rugat-o pe Toni Morrison să scrie un eseu despre gătit la iarbă verde. Materialul care a rezultat – şi pe care îl puteţi găsi integral pe blogul Book Review’s Paper Cuts, căutând după numele lui Morrison – se încheia în felul următor: „Ziua s-a transformat într-un lucru splendid: şuncă, cartofi prăjiţi, ouă prăjite, mic dejun în aer liber; peşte prăjit şi pâine prăjită înainte de prânz, şi până când Mama – care nu a auzit niciodată de Gerber’s – rupea în dinţi o bucată de şuncă pentru a i-o da copilului, iar Blue Gums dezvăluiau incredibilul desert de piersici, primele stele străluceau în lumina albastră reflectată de Turkeyfoot Lake. Eram cu toţii acolo. Toţi, legaţi de ceva pe care nu-l puteam numi. Gătitul, dragilor, gătitul la lumina stelelor“. DWIGHT GARNER

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 17 mai, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Alegerea editorilor Cărţi recente care ne-au stârnit interesul BLACK FLIES de Shannon Burke (Soft Skull, ediţie broşată, 14.95 $) Un paramedic începător din New York este copleşit de ororile slujbei pe care o are, în acest roman captivant şi conflictual, având în spate cei cinci ani de experienţă ai lui Burke pe ambulanţele din oraş.

STANDARD OPERATING PROCEDURE de Philip Gourevitch şi Errol Morris (Penguin Press, 25.95 $) E greu să închei lectura aceastei relatări a abuzurilor asupra prizonierilor din Abu Ghraib fără să fii de acord cu autorii că „greşeala e a noastră, a tuturor“.

SLEEPING IT OFF IN RAPID CITY: Poems, New and Selected de August Kleinzahler (Farrar, Straus & Giroux, 26 $) Kleinzahler caută adevăratul miez al locurilor, fie acesta unul respingător, minunat ori amândouă în acelaşi timp.

THE LAZARUS PROJECT, de Aleksandar Hemon. (Riverhead, 24.95$.) Protagonistul acestui roman, un imigrant deznădăjduit, devine interesat de uciderea, care a avut loc în realitate, a unui presupus anarhist din Chicago, în anul 1908.

FLYING HIGH: Remembering Barry Goldwater de William F. Buckley Jr. (Basic Books, 25.95 $) Ce e nou aici e abordarea lui Buckley în ce priveşte excluderea echipei National Review din campania electorală din 1964.

NO WAY HOME: A Dancer’s Journey From the Streets of Havana to the Stages of the World, de Carlos Acosta. (Scribner, 27.50$.) Jurnalul dulce-amărui al lui Acosta ne înfăţişează un băiat care se apucă, neîncrezător, de balet.

CAN’T REMEMBER WHAT I FORGOT: The Good News From the Front Lines of Memory Research, de Sue Halpern. (Harmony, 24$.) Halpern intenţionează să descopere ce ştiu cu adevărat savanţii despre demenţa senilă. THE BIN LADENS: An Arabian Family in the American Century, de Steve Coll. (Penguin Press, 35$.) Evenimentele de pe plan mondial au împins acest clan exotic în două direcţii. THE BIG SQUEEZE: Tough Times for the American Worker, de Steven Greenhouse. (Knopf, 25.95$.) Un reporter al Times studiază boli şi sugerează remedii. Recenziile complete ale acestora şi altor cărţi recent apărute se găsesc pe pagina web nytimes.com/books

Raftul cu ediţii broşate LEGACY OF ASHES: The History of the CIA de Tim Weiner (Anchor, 16.95 $) Această istorie a primilor 60 de ani ai C.I.A., premiată cu National Book Award, „descrie cum cea mai puternică ţară din istoria civilizaţiei occidentale a eşuat în crearea unui serviciu de spionaj de înaltă clasă“, scrie Weiner, reporter al The Times. Folosindu-se de zeci de mii de documente declasificate şi declaraţii oficiale ale unor foşti demnitari, Weiner prezintă stupiditatea agenţiei prin detalii umilitoare (la căderea Zidului Berlinului, şeful diviziei sovietice se baza pe CNN pentru a obţine informaţii). Comploturile, directorii iresponsabili sau ordinele prezidenţiale eronate explică unele dintre probleme, spune Weiner, avertizând că „această naţiune poate că nu va mai fi multă vreme o mare putere dacă nu reuşeşte să-şi procure ochii cu care să vadă lucrurile aşa cum sunt ele în lumea reală“. OUT STEALING HORSES de Per Petterson. Tradusă de

Anne Born (Picador, 14 $) În acest roman, una dintre cele 10 Best Books of 2007 ale Book Review, un angajat din Oslo care şi-a pierdut de curând soţia şi sora se mută într-o cabană la ţară. Sperând că izolarea îl va vindeca de singurătate, îşi rememorează obsesiv trecutul. Recenzentul nostru, Thomas McGuane, laudă această „carte puternică“ drept „o povestire captivantă, de o asemenea originalitate încât poate îmbogăţi propria experienţă de viaţă a cititorilor“.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

FICŢIUNE FORMAT CLASIC

Săpt. în top

Săpt. aceasta

THE GOOD GUY de Dean Koontz (Bantam, 7.99 $) Un om obişnuit se trezeşte în mijlocul unui complot criminal.

INVISIBLE PREY de John Sandford (Berkley, 9.99 $) 4 Detectivul Lucas Davenport găseşte legături între asasinarea unor rezidenţi bătrâni din Minneapolis şi un scandal politic.

THE BOURNE BETRAYAL de Eric Van Lustbader (Vision, 9.99 $) Personajul lui Robert Ludlum, Jason Bourne, are de-a face cu diabolicii terorişti islamici.

SHOOT HIM IF HE RUNS de Stuart Woods (Signet, 2 9.99 $) Stone Barrington, poliţistul din New York transformat în avocat, urmăreşte un agent C.I.A. ticălos pe o insulă din Caraibe.

SIMPLE GENIUS de David Baldacci (Grand Central, 9.99 $) Doi foşti agenţi secreţi cercetează uciderea unui om de ştiinţă în timp ce unul dintre ei se luptă cu proprii demoni.

PANDORA’S DAUGHTER de Iris Johansen (St. 4 Martin’s, 7.99 $) O doctoriţă descoperă că e membra unei vechi familii de clarvăzători şi îi caută cartea secretelor.

NATURAL BORN CHARMER de Susan Elizabeth Phillips (Avon, 7.99 $) Un fundaş cunoaşte o spiritistă pe o autostradă din Colorado.

INNOCENT AS SIN de Elizabeth Lowell (Avon, 7.99 $) 3 Un bancher vizat de un criminal internaţional este ajutat de un om al cărui frate fusese ucis de acelaşi ticălos.

10*

THE DARKEST NIGHT de Gena Showalter (HQN, 6.99 $) O femeie ajunge la o fortăreaţă din Budapesta, căutând ajutorul locuitorilor nemuritori şi seducători ai acesteia.

THE WOODS de Harlan Coben (Signet, 9.99 $) Un procuror trebuie să înfrunte secrete de familie când apar noi dovezi despre o dispariţie, cu 20 de ani în urmă, dintr-o tabără de vară.

12*

DUKE MOST WANTED de Celeste Bradley (St. Martin’s, 6.99 $) O tocilară se transformă în frumoasa balului pentru a câştiga afecţiunea unui ticălos şarmant.

PLAYING WITH FIRE de Katie MacAlister (Signet, 7.99 $) Gabriel Tauhou, şeful dragonilor argintii, trebuie să decidă dacă să îşi protejeze semenii dragoni sau iubirea, căreia i s-a comandat să fure o relicvă importantă.

STRIKE FORCE de Dale Brown (Harper/ 3 HarperCollins, 9.99 $) America trimite o flotă de avioane supersecrete spre Iran, în speranţa de a modifica evenimentele ce se petrec acolo.

15*

THE GATHERING de Anne Enright (Black Cat/ 29 Grove, 14 $) O femeie de vârstă mijlocie încearcă să se împace cu sinuciderea fratelui ei; cartea a câştigat Man Booker Prize în 2007.

THE DEVIL WHO TAMED HER de Johanna Lindsey (Pocket, 7.99 $) Iubire, pasiune şi mariajshopping în Regency Londra.

COMANCHE MOON de Catherine Anderson (Signet, 1 7.99 $) Reeditarea romanului istoric de dragoste din 1991 al lui Anderson.

FOR ONE MORE DAY de Mitch Albom (Hyperion, 12 $) Un bărbat tulburat are o ultimă şansă să ia legătura şi să îşi remedieze relaţia cu mama sa moartă.

UP CLOSE AND DANGEROUS de Linda Howard 2 (Ballantine, 7.99 $) După ciudata prăbuşire a unui avion, o femeie se luptă să iasă din sălbăticia din Idaho.

ISLAND OF LOST GIRLS de Jennifer McMahon 1 (Harper, 13.95 $) O răpire trezeşte amintirile unei femei a cărei cea mai bună prietenă dispăruse în copilărie.

THE OTHER BOLEYN GIRL de Philippa Gregory (Touchstone, 16 $) Povestea unei intrigi de curte cu Henric al VIII-lea, Mary şi Anne Boleyn.

DARK DESIRES AFTER DUSK de Kresley Cole 1 (Pocket, 6.99 $) Un demon mercenar trebuie să decidă dacă să trădeze încântătoarea creatură pe care o păzeşte; cartea 5 din seria Immortals After Dark.

19*

THE DOUBLE AGENTS de W. E. B. Griffin şi William E. Butterworth IV (Jove, 9.99 $) O nouă carte din seria Men at War, despre agenţii SS din cel de-Al Doilea Război Mondial.

THE HARLEQUIN de Laurell K. Hamilton (Jove, 3 7.99 $) Vânătoarea de vampiri Anita Blake este supravegheată de un comando de vampiri.

THE KITE RUNNER de Khaled Hosseini (Riverhead, 37 15.95 $ şi 14 $) Un afgan-american se întoarce la Kabul pentru a afla cum s-a descurcat un prieten din copilărie sub regimul taliban.

3 4

THE FRIDAY NIGHT KNITTING CLUB de Kate Jacobs (Berkley, 14 $) Un grup de femei se întâlneşte săptămânal într-o mercerie din New York.

NINETEEN MINUTES de Jodi Picoult (Washington 15 Square, 15 $) Urmările unui atac armat la un liceu dezvăluie lanţul slăbiciunilor dintr-un orăşel din New Hampshire.

faptului că a crescut fără tată, în perioada Marii Crize Economice, la ferma din Iowa a bunicilor, Kalish s-a bucurat de fiecare minut al copilăriei („Era o adevărată hârjoneală“, scrie ea). Îşi împărtăşeşte amintirile cu fervoare şi şarm într-o carte care face parte, de asemenea, din grupul celor 10 Best Books of 2007 ale Book Review.

THE ALCHEMIST de Paulo Coelho (HarperOne, 36 13.95 $) Un tânăr cioban spaniol călătoreşte în Egipt în căutarea unei comori.

THE MEMORY KEEPER’S DAUGHTER de Kim 37 Edwards (Penguin, 14 $) Decizia unui medic de a-şi interna într-un azil fiica nou-născută, când află că are sindromul Down, îi obsedează pe toţi cei implicaţi.

THE YIDDISH POLICEMEN’S UNION de Michael Chabon (Harper

FELLOW TRAVELERS de Thomas Mallon (Vintage, 14.95 $) Mallon îşi plasează

acţiunea celui de-al şaptelea roman al său în Washingtonul anului 1953, unde homosexualii şi lesbienele erau vânaţi la fel de asiduu ca presupuşii comunişti. În inima poveştii se află un şef secret din Departamentul de Stat şi un absolvent ezitant al universităţii Fordham, ale căror destine se întâlnesc cu cel al lui Joe McCarthy.

THE DIANA CHRONICLES de Tina Brown (Anchor, 7.99 $) În

calitate de editor al revistei britanice Tatler în timpul primilor ani ai mariajului dintre Charles şi Diana, Brown cântăreşte modul în care iscusita manipulare a presei de către prinţesă a ajutat-o iniţial să-i umilească pe Windsori, însă în cele din urmă a distrus-o. „Această carte combină bârfa, părerile şi informaţiile contextuale în moduri care aruncă o nouă lumină asupra poveştii pline de avertismente a Dianei“, scrie Janet Maslin în The Times, lăudându-i „flerul inteligent şi acid“. THE VISIBLE WORLD de Mark Slouka (Houghton Mifflin, 13.95 $) Copiii imigranţilor se luptă adesea să înţeleagă o istorie pe care nu au trăit-o dar care, cu toate acestea, i-a modelat. Cel de-al doilea roman al lui Slouka, plin de sensibilitate, combină trei poveşti: copilăria din Queens a copilului unor imigranţi cehi, călătoria lui la Praga pentru a învăţa mai multe despre trecutul părinţilor săi şi un roman în roman care imaginează aventura mamei lui cu un membru al rezistenţei, pe vremea celui de-al doilea război mondial. THE PERFECT SUMMER: ENGLAND 1911, JUST BEFORE THE STORM

de Juliet Nicolson (Grove, 15 $) Acest studiu social alert al Angliei înainte de izbucnirea primului război mondial se axează pe prăpastia dintre bogaţi şi ELSA DIXLER săraci, pe timpul unei veri înăbuşitoare şi tumultuoase.

RANT de Chuck Palahniuk (Anchor, 13.95 $) Biografia 2 „orală“ a unui asasin în serie.

THE YIDDISH POLICEMEN’S UNION de Michael Chabon (Harper Perennial, 15.95 $) Un detectiv cercetează asasinarea vecinului său într-o reglare de conturi evreiască în Alaska.

THE LAST SUMMER (OF YOU AND ME) de Ann Brashares (Riverhead, 14 $) Legătura dintre două surori este pusă la încercare de o aventură cu un vechi prieten.

LOVING FRANK de Nancy Horan (Ballantine, 14 $) O poveste a iubirii dintre Frank Lloyd Wright şi Mamah Borthwick Cheney şi a scandalului declanşat după ce şi-au părăsit familiile.

10 11 12 13* 14

THE HOUSE THAT GEORGE BUILT: With a Little Help From Irving, Cole, and a Crew of About Fifty de Wilfrid Sheed (Random House, 16 $) Această pasionan-

tă istorie a compozitorilor americani din prima jumătate a secolului XX se axează pe stilul sincopat al melodiilor de jazz creat de Irving Berlin şi rafinat de George Gershwin, „legănat, capabil de jocuri de cuvinte, tonuri şi culori subtile“, este de părere recenzentul nostru Garrison Keillor. Cartea, adaugă el, „te face să-ţi doreşti să-i asculţi pe Gershwin, pe Berlin, pe Porter şi pe Arlen fără să te mai opreşti“.

Săpt. în top

LITTLE HEATHENS: Hard Times and High Spirits on an Iowa Farm During the Great Depression de Mildred Armstrong Kalish (Bantam, 12 $) În ciuda

de Barbara Kingsolver, în colaborare cu Steven L. Hopp şi Camille Kingsolver (Harper Perennial, 14.95 $) În urmă cu câţiva ani, Kingsolver, scriitoare de romane, şi-a părăsit împreună cu familia casa din Tucson şi s-a mutat la o fermă din sudul munţilor Apalaşi. Planul lor era să trăiască din hrana locală sau cea pe care urmau să şi-o cultive singuri, timp de un an întreg, Kingsolver folosind povestea propriei familii pentru a aduce la viaţă ideile mişcării Slow Food. Rezultatul, după cum scrie recenzentul nostru Corby Kummer, este „un amalgam atrăgător de autobiografie, reportaj ecologist şi ghid de sfaturi practice“, povestit cu „tonul cald al unui prieten de încredere“.

FICŢIUNE FORMAT DE BUZUNAR

THE HOLLOW de Nora Roberts (Jove, 7.99 $) Cartea 2 din trilogia Sign of Seven.

WATER FOR ELEPHANTS de Sara Gruen 37 (Algonquin, 13.95 $) Un tânăr – şi un elefant – salvează un circ în perioada Marii Crize.

WICKED PLEASURE de Lora Leigh (St. Martin’s Griffin, 13.95 $) O femeie e curtată de doi gemeni care o doresc de ani buni.

ANIMAL, VEGETABLE, MIRACLE: A Year of Food Life

2 iunie 2008

Perennial, 15.95 $) Chabon, care a câştigat Premiul Pulitzer pentru The Amazing Adventures of Kavalier & Clay, creează o lume ficţională extrem de detaliată deşi extrem de improbabilă – o aşezare evreiască post-Holocaust în Sitka, Alaska, unde toată lumea vorbeşte idiş. Eroul său, Meyer Landsman, un poliţist criminalist alcoolic, investighează uciderea unui fost geniu şahist în acest roman „distractiv, uman şi inteligent“, după cum îl descrie Terrence Rafferty în Book Review.

Ediţii broşate

15*

MY SISTER’S KEEPER de Jodi Picoult (Washington 16 Square, 14 $) O fată îşi dă în judecată părinţii după ce află că ei vor ca ea să doneze un rinichi surorii sale. THE QUICKIE de James Patterson şi Michael Ledwidge (Grand Central, 14.99 $) Încercarea unei femei ofiţer de poliţie de a se răzbuna pe fostul soţ devine periculoasă.

THE PILLARS OF THE EARTH de Ken Follett 27 (New American Library, 24.95 $ şi 20 $) Crimă, incendiu şi pofte trupeşti înconjoară construcţia unei catedrale din secolul al XII-lea.

LOVE WALKED IN de Marisa de los Santos (Plume, 14 $) 12 Managera unei cafenele îşi descoperă latura maternă când cunoaşte un bărbat încântător care are o fiică de 11 ani.

THE ROAD de Cormac McCarthy (Vintage, 14.95 $) Un 37 tată şi un fiu călătoresc într-o Americă post-apocaliptică.

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 17 mai, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe nytimes.com/books.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

NONFICŢIUNE

Săpt. în top

Ediţii broşate

2 iunie 2008

Săpt. aceasta

Săpt. în top

THREE CUPS OF TEA de Greg Mortenson şi David 68 Oliver Relin (Penguin, 15 $) Un fost alpinist clădeşte şcoli în Pakistan şi Afganistan.

THE INNOCENT MAN de John Grisham (Delta, 16 $; 26 Dell, 7.99 $) Prima carte de nonficţiune a lui Grisham are ca personaj principal un om condamnat pe nedrept la moarte.

EAT, PRAY, LOVE de Elizabeth Gilbert (Penguin, 15 $) 69 Călătoria de un an a unei scriitoare în căutarea propriei identităţi.

THE TIPPING POINT de Malcolm Gladwell (Back 196 Bay/Little, Brown, 14.95 $) Un studiu al epidemiilor sociale, cunoscute şi sub numele de obsesii.

THE AUDACITY OF HOPE de Barack Obama (Three Rivers, 14.95 $) Senatorul de Illinois propune ca americanii să depăşească divizarea politică.

THE GOD DELUSION de Richard Dawkins (Mariner, 15.95 $) Un cercetător de la Oxford susţine iraţionalitatea credinţei în Dumnezeu.

MARLEY & ME de John Grogan (Harper, 13.95 $) 10 Un editorialist şi soţia lui primesc lecţii de viaţă de la câinele lor nevrotic.

14*

SUCH A PRETTY FAT de Jen Lancaster (New American Library, 14 $) Autoarea, supraponderală şi mândră, îşi schimbă ideile cu privire la stilul ei de viaţă – nu din dorinţa de a deveni o slăbănoagă, ci pentru a-şi îmbunătăţi sănătatea.

LONE SURVIVOR de Marcus Luttrell cu Patrick 3 Robinson (Back Bay/Little, Brown, 15 $) Unicul supravieţuitor al unei operaţiuni a marinei în Afganistan descrie lupta, pe camarazii săi şi cum a scăpat.

I FEEL BAD ABOUT MY NECK de Nora Ephron (Vintage, 12.95 $) Eseuri oneste despre viaţa unei femei „de o anumită vârstă“.

DREAMS FROM MY FATHER de Barack Obama 96 (Three Rivers, 13.95 $) Senatorul povesteşte despre viaţa sa ca fiu al unui bărbat african şi al unei americane albe.

THE GLASS CASTLE de Jeannette Walls (Scribner, 122 15 $) Autoarea îşi aminteşte copilăria sa bizară, în timpul căreia ea şi familia s-au mutat permanent.

ANIMAL, VEGETABLE, MIRACLE de Barbara Kingsolver cu Steven L. Hopp şi Camille Kingsolver (Harper Perennial, 14.95 $) Autorii au petrecut un an consumând mâncare din surse indigene.

INFIDEL de Ayaan Hirsi Ali (Free Press, 15 $) Amintirile avocatului de origine somaleză care apără emigrante musulmane.

90 MINUTES IN HEAVEN de Don Piper cu Cecil 82 Murphey (Revell, 12.99 $) Un preot povesteşte experienţa lumii de dincolo pe care a avut-o după un accident.

18*

INTO THE WILD de Jon Krakauer (Anchor, 12.95 $) 156 Obsesia unui bărbat pentru sălbăticie sfârşeşte tragic.

JOHN ADAMS de David McCullough (Simon & Schuster, 20 $) O biografie a primului vicepreşedinte şi al doilea preşedinte al Statelor Unite.

I WAS TOLD THERE’D BE CAKE de Sloane Crosley (Riverhead, 14 $) Eseuri amuzante ale unui tânăr newyorkez.

Săpt. în top

Săpt. aceasta

I HOPE THEY SERVE BEER IN HELL de Tucker Max 33 (Citadel, 12.95 $) Reflecţiile unui Don Juan egocentric şi beţiv.

OMNIVORE’S DILEMMA de Michael Pollan 10* THE (Penguin, 16 $) Urmărind hrana de la sursă până în farfurie.

Sfaturi, Cărţi practice şi Diverse Săpt. aceasta

EDIŢII CARTONATE THE LAST LECTURE de Randy Pausch cu Jeffrey Zaslow (Hyperion, 21.95 $) După ce a aflat că are cancer în fază terminală, un profesor de la Carnegie Mellon îşi împărtăşeşte gândurile despre importanţa „profitării de fiecare clipă“.

JUST WHO WILL YOU BE? de Maria Shriver (Hyperion, 14.95 $) Mesajul lui Shriver: „Nu contează ce faci în viaţă. Contează cine eşti“.

GHOSTS AMONG US de James Van Praagh (HarperOne/HarperCollins, 24.95 $) Cum să te foloseşti de moarte şi lumea spiritelor pentru a duce o viaţă inspirată.

THE SECRET de Rhonda Byrne (Atria/Beyond 71 Words, 23.95 $) Legea atracţiei ca o cheie pentru a obţine ceea ce vrei.

THE SOUTH BEACH DIET SUPERCHARGED de Arthur Agatston cu Joseph Signorile (Rodale, 25.95 $) Un ghid pentru slăbire rapidă.

YOU: THE OWNER’S MANUAL de Michael F. 42 Roizen şi Mehmet C. Oz cu Lisa Oz şi Ted Spiker (Collins/HarperCollins, 26.95 $) O ediţie actualizată şi extinsă a ghidului de sănătate.

7 8*

BOBBY FLAY’S GRILL IT! de Bobby Flay cu 1 Stephanie Banyas şi Sally Jackson (Clarkson Potter, 35 $) Carte ilustrată, full-color, cu 150 de reţete de preparate din carne, legume, marinate, sosuri şi condimente. DEBT CURES „THEY“ DON’T WANT YOU TO KNOW ABOUT de Kevin Trudeau (Equity, 25.95 $) Cum te manipulează industria de credit şi cum să ripostezi, schimbându-ţi obiceiurile financiare. (†)

THE 4-HOUR WORKWEEK de Timothy Ferriss 25 (Crown, 19.95 $) Cum să îţi restructurezi viaţa ca să nu fie totul legat doar de muncă.

BECOME A BETTER YOU de Joel Osteen (Free Press, 25 $) 7 secrete pentru a trăi cu bucurie.

Săpt. în top

A NEW EARTH de Eckhart Tolle (Dutton, 24.95 $) Un maestru spiritual ne învaţă să fim toleranţi ca să evităm conflictele şi suferinţa.

THE POWER OF NOW de Eckhart Tolle (New 31 World Library, 14 $) Un ghid pentru dezvoltare personală şi iluminare spirituală.

HUNGRY GIRL de Lisa Lillien (St. Martin’s Griffin, 17.95 $) Reţete pentru burger, nachos, pizza, bezea, inele de ceapă şi alte feluri „vinovate“ – dar fără vinovăţie.

WHAT TO EXPECT WHEN YOU’RE 361 EXPECTING de Heidi Murkoff şi Sharon Mazel (Workman, 14.95 $) Sfaturi pentru viitorii părinţi. (†)

SKINNY BITCH de Rory Freedman şi Kim Barnouin 45 (Running Press, 13.95 $) Sfaturi din lumea modelingului pentru o dietă vegan.

THE FIVE LOVE LANGUAGES de Gary Chapman 47 (Northfield, 13.99 $) Cum să-ţi comunici iubirea astfel ca partenerul tău să înţeleagă.

GETTING THINGS DONE de David Allen (Penguin, 26 15 $) Un consultant în eficienţă dă sfaturi despre cum să ţii stresul la distanţă prin organizare personală şi management al timpului.

HELLO, CUPCAKE! de Alan Richardson (Houghton 3 Mifflin, 15.95 $) Creaţii amuzante, îngrozitoare, jucăuşe şi sofisticate cu ingrediente pe care le găsiţi la orice magazin alimentar.

MARTHA STEWART’S COOKIES De Martha 10 Stewart Living Magazine (Clarkson Potter, 24.95 $) Editorii revistei împărtăşesc 175 de reţete şi variante.

GO GREEN, LIVE RICH de David Bach cu Hillary Rosner (Broadway, 14.95 $) 50 de căi de a economisi bani în timp ce îţi faci viaţa şi finanţele eco. (†)

EDIŢII BROŞATE

Culinar

Sam Sifton

AJORITATEA cărţilor de bucate sunt nereuşite – acesta e un adevăr invariabil al lumii culinare, la fel de valabil ca proverbul care susţine că oala nu fierbe niciodată dacă stai să o păzeşti. Poţi să găteşti din plăcere şi din amuzament sau să urmezi instrucţiunile cuvânt cu cuvânt, ca un părinte îngrozit care reacţionează la biletul detaliat trimis de cel care i-a răpit copilul. Prea adesea rezultatul este mediocru – o mâncare pleoştită în farfurie, încă puţin crudă sau deja arsă, care nu e destul de savuroasă, e destrămată sau, şi mai rău, plictisitoare. Aceasta e o situaţie deprimantă, dar deloc surprinzătoare. Există numeroase cărţi de bucate în lumea asta flămândă, iar în fiecare sezon apar altele, groase, lucioase şi nechibzuite, menite să-i ispitească pe cei care gătesc acasă precum şi pe cei care se dau în vânt după restaurante. Iar noi le cumpărăm. În 2007, industria cărţilor de bucate se cifra la 530 de milioane de dolari în Statele Unite, conform lui Michael Norris, specialist la Simba Information, o firmă de cercetare a pieţei. Aproape 14 milioane de cărţi despre bucătărie şi divertisment au fost cumpărate în Statele Unite anul trecut, dacă ne luăm după Nielsen BookScan. Tendinţa a fost, în fond, ascendentă, cel puţin începând din 2002. Şi dacă ne uităm la oferta acestei veri, trendul nu dă semne de descreştere. Şi totuşi încă mai există şi excelente cărţi de bucate printre sufleurile pleoştite şi sosurile tăiate. Chiar şi în cele proaste se regăsesc câteva reţete decente, observaţii bune şi sfaturi folositoare pentru bucătarii aspiranţi. Iar între cele două extreme, se pot învăţa lecţii subtile despre ce să cauţi când te afli într-o librărie frunzărind ultimul volum al vreunui maestru bucătar faimos.

Sam Sifton este redactor de cultură la The Times. 20

Aşadar, iată 12 cărţi de bucate noi şi foarte interesante din oferta acestui sezon, care cuprind reţete ce pot fi pregătite într-o bucătărie tipică, spre deliciul şi, uneori, groaza unei familii americane, din specia Brooklynus insatiabilis. Lenny Bruce o nimerise foarte bine: „Dacă stai la New York, eşti evreu chiar şi dacă eşti catolic“. New Yorkul este un oraş plin de avocaţi albi, anglosaxoni şi protestanţi, cu feţe rumene, care consumă covrigi evreieşti şi somon afumat la mesele lor din sufragerie, dar şi de negri care mănâncă pască împletită la cină, sau de italieni care au găluşte şi supă de pui pentru toată lumea. ARTHUR SCHWARTZ, în JEWISH HOME COOKING: YIDDISH RECIPES REVISITED (TEN SPEED PRESS, 35 $), ne ajută să înţelegem ceva din acest haos splendid,

analizând în profunzime şi cu afecţiune cultura gastronomică evreiască din New York, văzută prin prisma a ceea ce autorul numeşte experienţa idiş-americană. Schwartz este un fost critic culinar la The New York Daily News, care a lucrat vreme îndelungată ca moderator radio la WOR, postul AM oficial al doamnelor care iau prânzul în Brooklyn, iar poveştile sale despre obiceiurile gastronomice newyorkeze sunt savante şi amuzante. Pe lângă aceste pilde, autorul mai oferă şi reţete hotărâtoare, simple şi extrem de eficiente pentru a găti piept de vită şi cholent, acel fel de mâncare pregătit de sabat, cu carne şi legume înăbuşite. Mai prezintă şi pască dulce şi crocantă, grătărele româneşti de toate soiurile, tocătură de ficat şi borş, ba chiar şi mâncăruri anti-cuşer precum sandvişurile chinezeşti cu carne friptă de porc pe pâine cu unt şi usturoi, care au descins din zona Catskills şi şi-au făcut loc în anii ’50 în meniurile restaurantelor de familie din partea de sud a New Yorkului. Vreţi o legumă verde? Mâncaţi o murătură.

La polul celălalt se află OUTSTANDING IN THE FIELD: A FARM TO TABLE COOKBOOK (CLARKSON POTTER, 32.50 $), de Jim Denevan şi Marah Stets, o carte care subliniază, în primul rând, arta culinară a lui Denevan, un maestru bucătar cu un autobuz mare botezat Outstanding, cu care merge prin ţară şi pe care-l foloseşte pentru a-şi duce oaspeţii la mese aranjate în mijlocul câmpului sau pe podgorii, în grădini publice, lăptării sau ferme. Dacă e însoţit de o servire bună şi de destul vin, acest gen de artă performativă, menit să restabilească legăturile oamenilor cu pământul, poate asigura o seară plăcută. Reţetele sunt inteligente şi vioaie. În general, chiar e vorba de mâncare hippie modernă: tocană de miel cu sfeclă şi sos gremolata cu mentă; pateu de ficat de pui, făcut cu sos de roşii caramelizat; supă de grâu cu verdeţuri. Iar reţetele merg bine dacă foloseşti cele mai bune şi mai proaspete ingrediente: ceafa de porc fiartă înăbuşit în cidru are un gust mai bun atunci când cumperi carnea de la piaţă decât din supermarket. Fireşte, te şi costă mai mult. MY CHINA: A FEAST FOR ALL THE SENSES (VIKING STUDIO, 55 $), de Kylie Kwong, maestru de bucătărie din Australia şi

vedetă TV, e o carte de bucate copioasă şi scumpă care, în ciuda greutăţii sale, e ciudat de uşurică în ceea ce priveşte reţetele. Însă îşi merită preţul prin porumbul copt cu ceapă roşie şi cu cârnăciori chinezeşti uscaţi, numiţi lup cheongmay. Rămâneţi în aceeaşi cămară pentru năutul perpelit cu anason chinezesc şi oţet. Coaceţi nişte dovleac cu boabe de soia fermentate şi cu ghimbir. Încercaţi fasole verde fiartă înăbuşit cu ardei chili. Şi pentru un prânz de weekend? O omletă cu carne tocată de porc, mentă, ghimbir şi câteva picături de sos de stridii. Urmează ora de siestă. ILUSTRAŢIE DE BRIAN REA

THE OPRAH MAGAZINE COOKBOOK (HYPERION, 29.95 $), cu o prefaţă semnată

A DOUBT: THE COOK’S ESSENTIAL COMPANION (HOUGHTON MIFFLIN, 35 $), de Rick Moonen

de Oprah Winfrey, e exact ceea ce ţi-ai închipui că ar încropi echipa lui Winfrey dintr-o colecţie de reviste: apăsătoare pe partea de fotografie porno-culinară, cu valori de producţie suculente, fără să-i stea în cale vreun principiu organizatoric. Se pot regăsi nişte gustărele de dimineaţă, dacă eşti genul de persoană care se dă în vânt după brunch – şi eşti genul, dacă îţi place Oprah. Deci! Salată de ou cu muştar şi tarhon. Sandvişuri la ceai. O ceapă caramelizată şi o plăcinţică cu bacon. Clătite cu smochine. Arăţi minunat. Genul de persoană mai dură – şi, în orice caz, cei cărora le place să ucidă ceea ce mănâncă, vor da iama la THE RIVER COTTAGE COOKBOOK (TEN SPEED PRESS, 35 $), de Hugh Fearnley-Whittingstall, o altă vedetă TV, care trăieşte într-o splendoare bucolică în faţa camerelor de filmat britanice, în Dorset, în sudul Angliei. Fearnley-Whittingstall este un adept al agriculturii rentabile şi al peştelui proaspăt pescuit, al vieţii la fermă şi al mâncărurilor făcute din măruntaie, al verdeţurilor de grădină şi al ciupercilor culese. Cu alte cuvinte, e un aristocrat. Astfel încât cartea conţine o minunată reţetă de homar stropit cu vin, câteva paragrafe riscante despre cum e mai bine să creşti animalele – „Porcii trebuie să aibă o cocină ferită în care să doarmă şi să se tolănească, dar nu trebuie să fie un loc prea extravagant“ – şi vreo 400 de pagini de sfaturi pentru a duce o viaţă cam ca a lui. Ceea ce nu înseamnă că volumul e lipsit de satisfacţii. Există ceva încântător în ideea acestui stil de viaţă, dacă te întrebi cum ar fi să creşti animale şi să le mănânci pe urmă unul după altul, totul în apropierea pământului. Totuşi, THE ELEMENTS OF COOKING:

şi Roy Finamore, reprezintă un teanc gros de partituri de-ale lui Rachmaninov: dificil, înspăimântător, uneori sublim. E greu să găteşti bine peştele. Moonen, un renumit maestru bucătar american, îşi propune să simplifice procesul, să elimine teama firească a bucătarului amator. Şi de cele mai multe ori reuşeşte, prin reţete minunate de calcan soté, cu praz şi sos cu unt şi vin roşu sau cu reţeta de biban înăbuşit în ceai sau cu cea de somon copt la foc mic cu anghinare înăbuşită. Aproape 50 de pagini de la începutul cărţii sunt dedicate tehnicii, cuprinzând sfaturi pentru cumpărături şi pentru bucătăria celui care vrea să gătească peşte. Poate că această vară e potrivită să vă dotaţi cu cele necesare şi să vă iasă, în sfârşit, plătica perfect rumenită. Sau puteţi să puneţi la treabă grătarul. Sezonul culinar estival atrage întotdeauna un val uriaş de cărţi despre preparate la grătar, majoritatea îngrozitoare (amintiţivă de acest adevăr incontestabil!). Însă anul acesta au apărut cel puţin trei care merită să le aruncaţi o privire. Prima e scrisă de Mario Batali, faimosul maestru bucătar, prolific deşi inconstant autor de cărţi de bucate. Volumul său, ITALIAN GRILL (ECCO/HARPERCOLLINS, 29.95 $), scris împreună cu Judith Sutton, îl arată pe marele bucătar în formă maximă. În general, cărţile de bucate ale lui Batali fie sunt bune (minunata şi indispensabila Babbo Cookbook), fie te lasă în mijlocul râului fără nici o barcă şi cu atât mai puţin cu vreo vâslă (cinicul şi deficientul volum Molto Italiano). Italian Grill pare să se plaseze mai aproape de Babbo Cookbook şi etalează o parte din minunata nebunie vizibilă în cele mai bune meniuri ale autorului şi în concursurile televizate Iron Chef. Adică: mortadella învelită în robiola proaspătă, pusă pe grătar şi servită peste verdeţuri amare – un fel de ravioli pe grătar, făcute din paste cu carne. Minunat. Pui cu mazăre şi agliata – un sos de usturoi (găsit între definiţiile lui Michael Ruhlman!)... Costiţe pregătite în stilul sudului american, apoi devenite foarte italiene, de parcă ar exista o tradiţie a preparatelor la grătar în Modena. Dacă n-ai primit un set de accesorii pentru rotiserie de ziua ta, pesemne că merge mai greu cu frigăruile pe foc încins. Însă aproape totul se poate adapta la grătarul obişnuit de casă, iar savoarea merită efortul improvizaţiei. Efectiv tot ce găsiţi în GRILL IT! RECIPES, TECHNIQUES, TOOLS (DK, 25 $), de Chris Schlesinger şi John Willoughby, e destinat omului de rând care are un grătar ruginit şi un frigider plin de bere. Cei doi autori sunt marii preoţi ai copanelor de pui, ai fripturilor de cowboy şi ai condimentelor din regiunea caraibiană şi din nordul Africii. Unii s-ar putea declara încântaţi de o porţie de taco cu crustă de chimion sau cu una de biban Cajun sau aripioare picante. Schlesinger este maestru bucătar şi proprietar al localului East Coast Grill din Cambridge – Massachusetts, iar Willoughby e editor executiv la revista Gourmet. Parteneriatul lor, şlefuit de-a lungul anilor, furnizează în această carte o serie de reţete ideale de vară, care poate reprezenta un bun cadou de casă nouă pentru vreun

TRANSLATING THE CHEF’S CRAFT FOR EVERY KITCHEN (SCRIBNER, 24 $), de Michael

Ruhlman, e mai bună şi mai folositoare ca sprijin instructiv pentru cei care vor să ducă o viaţă gastronomică în epoca modernă. S-ar putea să nu ajungi niciodată să culegi ciuculeţi sau să împuşti porumbei pentru tocăniţă, însă mai mult ca sigur vei da peste cuvinte ciudate în reţete, în cărţi de bucate, în limbajul pretenţios şi multisilabic al obsedaţilor de gastronomie. Îndrumarul lui Ruhlman de limbă şi gramatică gastronomică e de mare ajutor, mai ales acelora – majorităţii, de fapt – care s-ar încrunta dacă, la o întâlnire, partenerul ar arăta spre meniu şi ar întreba senin: Ce-i aia salpicon? (Of, dragă, e un cuvânt franţuzesc care înseamnă carne tocată sau peşte în sos, folosită ca umplutură). Fiind un rezumat foarte dogmatic al cunoştinţelor de bază de care au nevoie toţi bucătarii şi gastronomii, cartea aceasta mai conţine şi trei dintre cele mai importante propoziţii pe care s-ar putea să le vadă anul acesta (sau în orice an) oricine citeşte despre cărţile de bucate. Aceste trei maxime se găsesc la definiţia cuvântului „reţetă“: „Reţetele nu sunt manuale de instrucţiuni“, scrie Ruhlman. „Reţetele sunt îndrumări şi sugestii destinate unui proces care are o infinitate de nuanţe. Reţetele sunt partituri“. Dacă aşa stau lucrurile, atunci FISH WITHOUT FOTO DE TOM FOWLKS, MARY FAGOT ŞI BRIAN REA

cuplu care tocmai şi-a cumpărat un apartament pe litoral. Revenind la oraş, cei care fac grătare pe acoperiş sau în parcuri ar putea arunca o privire la BOBBY FLAY’S GRILL IT! (CLARKSON POTTER, 35 $), de (ghici cine!) Bobby Flay – scris în co-

laborare cu Stephanie Banyas şi Sally Jackson. Predomină aromele spaniole şi tehnicile de restaurant specializat în biftecuri, alături de o avalanşă de reţete minunate de burgeri şi câteva ciudăţenii în genul respinşilor la concursul Iron Chef regăsite şi în cartea lui Batali: în cazul lui Flay, e vorba de un biftec marinat în vin roşu şi umplut cu prosciutto, brânză fontina şi busuioc. Adică un preparat excelent pentru o cină festivă de sâmbătă seara şi numai bun de făcut sandvişuri la prânz, a doua zi.

NTR-O cu totul altă direcţie se îndreaptă încântătorul volum IZAKAYA: THE JAPANESE PUB COOKBOOK (KODANSHA, 25 $), de Mark Robinson. „Izakaya“ este un termen general care nu se poate defini ca „pub“ decât la modul aproximativ, fiind, de fapt, un local japonez de cartier, undeva la mijloc între bar şi restaurant, care serveşte băutură şi o grămadă de mâncăruri interesante. Cartea lui Robinson e mai degrabă un imn de slavă închinat vibrantei şi complicatei culturi izakaya decât o carte de bucate în adevăratul sens al cuvântului (unul dintre localurile din Tokio despre care scrie el are un nume ce se traduce prin Beţivul râzător), dar reţetele, în număr de peste 60, fac parte din acea gamă pe care ţi-ai dori s-o citească mai mulţi maeştri bucătari de la restaurantele de cartier din New York. Se pretează, fără doar şi poate, la o masă de sâmbătă seara nepretenţioasă, deşi presupun destulă muncă. Aşadar: începeţi cu bucăţele de ton crud, potrivit pentru sushi, amestecat cu un sos de muştar miso. Continuaţi cu salată de alge şi rapini, cu puţin ulei şi o idee de susan prăjit. Puneţi alături piept de pui la grătar cu pastă de prune. (Ori tofu prăjit şi umplut cu şvaiţer. Sau nu!) Serviţi cu orez şi cu bere japoneză. În cele din urmă, la fel ca grăsanul Uncle Jack care îşi mişcă burdihanul până la bufet, uimindu-şi nepoţii cu energia sa, Christopher

Kimball de la revista Cook’s Illustrated şi de la emisiunea America’s Test Kitchen a revenit cu o nouă carte de bucate: de această dată, THE BEST CHICKEN RECIPES (AMERICA’S TEST KITCHEN, 35 $). Pare uluitor că Kimball

şi spiriduşii lui tot mai găsesc subiecte pentru aceste cărţi, care apar neregulat, dar totuşi apar: o scurtă căutare printr-o librărie online, la Cooksillustrated.com, produce zeci de titluri, care rămân de referinţă şi absolut minunate pentru oricine vrea să gătească după o reţetă care să dea rezultate de fiecare dată. Motivul e simplu: Kimball angajează bucătari buni şi apoi îi tratează ca pe nişte oameni de ştiinţă sau ca pe nişte muncitori din fabrică. Tot ce fac ei, fără încetare, e să testeze reţete. Geniul gastronomic se naşte din priceperea dovedită la lucrurile elementare. În privinţa cărnii de pui, priceperea e garantată în această carte. Începătorii vor fi cei mai satisfăcuţi. Iată cum se frige puiul fără probleme, uite cum evitaţi să vi se ardă pieptul de pui, uite cum faceţi o tocăniţă sau cum se prăjeşte în ulei. Vă spune ce să faceţi cu resturile de mâncare şi cum. Cartea răspunde la toate neliniştile bucătarului neiniţiat: ce fel de tigaie se potriveşte la ce preparat, cât de mare trebuie să fie farfuria pentru cutare sau cutare antreu, cum se taie parmezanul. E o lectură perfectă pentru oricine şi-a sunat vreodată un prieten, încercând să înţeleagă cum se foloseşte grătarul din cuptor. Însă cartea îl satisface şi pe bucătarul experimentat. De pildă, pregătirea deliciosului pui fript după obiceiul coreean este descrisă pe două pagini şi jumătate, cu o propoziţie grozavă plasată în mijloc: „Iată cum se face“. Şi încă cum! Fript de două ori în sos de amidon de porumb şi apă, apoi dat printr-un sos picant, dulceag-sărat, şi servit cu arpagic şi coriandru, are un gust şocant, care aproape că dă dependenţă. E o reţetă numai bună să ameninţe tradiţiile familiale. Acesta e cel mai h bun gen de reţete. PE INTERNET: ALTE 20 DE CĂRŢI DE BUCATE. Mai aveţi nevoie de inspiraţie culinară?

Consultaţi lista noastră adnotată de 20 de noi cărţi de bucate la adresa nytimes.com/books.

Ambasadorul Amazonului Un cărturar, totodată explorator, scrie o pledoarie în favoarea râurilor, pădurilor tropicale şi a băştinaşilor. DE CANDICE MILLARD EŞI John Hemming este de multă vreme un expert recunoscut pe tema Amazonului – a junglelor, râurilor şi oamenilor acestuia –, rădăcinile cunoştinţelor sale depăşesc sfera cercetărilor academice. La vârsta de 26 de ani, prima expediţie serioasă la care a luat parte a fost întreruptă brusc atunci când conducătorul acesteia, un

TREE OF RIVERS

The Story of the Amazon. de John Hemming Ediţie ilustrată, 368 pag. Thames & Hudson. 39.95 $.

prieten de la Oxford al lui Hemming, a fost prins într-o ambuscadă de membri unui trib al populaţiei Panará. Indienii l-au ciuruit cu opt săgeţi, iar apoi i-au spart ţeasta cu o bâtă cioplită de mână. Hemming a ajutat la transportarea din junglă a cadavrului îmbălsămat şi învelit în pânză, pentru a fi înmormântat într-un cimitir britanic din Brazilia. Totuşi, înainte de a pleca spre casă, a lăsat şi nişte daruri pentru Panará în locul în care fusese descoperit trupul prietenului său. Fapt extrem de rar în istoria sângeroasă a explorării Amazonului, încercarea lui Hemming de a stopa ciclul vechi de secole al violenţei a devenit unul din momentele definitorii ale carierei sale. În cei aproape 50 de ani care au urmat acestei prime expediţii cu o soartă atât de nefericită, el a devenit un puternic apărător al junglei şi, mai mult decât atât, a locuitorilor ei nativi. El a vizitat zeci de triburi, dintre care patru nu mai avuseseră până atunci vreun contact cu lumea exterioară, a lucrat ca preşedinte al renumitei Royal Geographical Society din Marea Britanie şi a scris mai multe cărţi despre America de Sud, inclusiv o trilogie despre băştinaşii Braziliei care a devenit o carte de referinţă în domeniu. Cea mai recentă carte a lui Hemming, Tree of Rivers (Un arbore de râuri), acoperă subiecte familiare oricui este interesat de istoria Amazonului. Amploarea experienţei autorului şi profunzimea înţelegerii sale sunt ceea ce acordă importanţă acestei cărţi şi chiar o fac, în anumite privinţe, remarcabilă. Pe tot parcursul cărţii, Hemming presară referiri pline de modestie la extraordinarele sale călătorii. Ca o paranteză, atunci când povesteşte despre nenumăraţii afluenţi rapizi şi plini de cataracte ai fluviului, îşi aminteşte că odată era să se înece pe unul dintre aceştia. Când discută despre maladiile potenţial fatale cărora atât exploratorii Amazonului, cât şi băştinaşii, le-au fost atât de multă vreme expuşi, menţionează cu lejeritate că el a îndurat în două rânduri febra arzătoare şi frigurile care-ţi clănţăne dinţii provocate de malarie. Croindu-şi drumul prin jungle dese şi îndepărtate şi simţind îmbolnăvitoarea şi foarte

Candice Millard este autoarea cărţii „The River of Doubt: Theodore Roosevelt’s Darkest Journey“. 22

reala primejdie de a fi pierdut fără speranţă, el înţelege mult mai bine decât majoritatea de ce însuşiri extraordinare au nevoie băştinaşii pentru a se orienta în lumea lor. Având o admiraţie profundă pentru frumuseţea pădurii tropicale, Hemming înţelege totuşi de ce exploratorii care s-au luptat pentru a supravieţui acolo pot fi iertaţi dacă nu s-au oprit prea des să o admire. „Ocazional, o rază de soare străpunge penumbra, iluminând uriaşi fluturi morpho albaştri sau rarele plante colorate care înviorează nuanţele dominante de maro şi verde“, scrie Hemming. „Dar frumuseţea se pierde pentru exploratorii care îşi croiesc calea printr-un astfel de desiş.... După câteva săptămâni de astfel de trudă, oamenii proveniţi din alte medii sunt palizi, cu haine sfâşiate şi bocanci în dezintegrare. Pielea lor este acoperită de muşcături, gâlme şi zgârieturi supurânde, iar glandele care filtrează otrava insectelor de pe braţe şi picioare sunt umflate şi dureroase“. Neajutorarea străinilor în Amazonia, mai ales în comparaţie cu nonşalanţa locuitorilor săi nativi, este o temă recurentă în Tree of Rivers. Enorma diferenţă dintre cele două grupuri iese imediat în evidenţă, încă de la primii exploratori europeni care au ajuns în America de Sud. Legendara coborâre a cursului Amazonului de către Francisco de Orellana în 1541, de exemplu, este mai puţin o istorie a triumfului, cât a dezastrului absolut. „Acei tineri spanioli erau cei mai grozavi războinici ai Europei“, se minunează Hemming. „Erau invincibili în Caraibe şi în teritoriile deschise ale Anzilor. Dar, odată descinşi în pădurile amazoniene, au devenit nişte neîndemânatici lipsiţi de apărare“. Deşi călătoreau prin cel mai bogat ecosistem al planetei, şapte dintre oamenii lui Orellana au murit de foame, iar supravieţuitorii au ajuns să îşi mănânce talpa pantofilor. „Una din rase bâjbâia haotic, vlăguită, plină de răni şi înfometată“,

scrie Hemming, „în timp ce cealaltă se strecura la adăpostul vegetaţiei, în stare perfectă de sănătate şi cu o dietă echilibrată“. Timp de mii de ani, indienii au supravieţuit în Amazonia mult mai eficient şi mai firesc decât ar fi putut spera să o facă oricine venit din altă parte. Din nefericire, din secolul al XVI-lea, supravieţuirea lor a depins în mare măsură nu de evitarea şerpilor veninoşi sau a peştilor cu dinţi tăioşi, ci a oamenilor albi. În Tree of Rivers, Hemming desenează harta extincţiei aproape complete a indienilor amazonieni de către oameni care nu vedeau nici o valoare în pădurea tropicală, cu excepţia cauciucului şi a sclavilor, şi care nu se abţineau de la nimic pentru a le obţine. Satele erau mereu atacate, bărbaţii răpiţi, femeile violate şi copiii ucişi cu sălbăticie. Odată înrobiţi, indienii erau torturaţi sau puşi să muncească până mureau. Zeci de mii de indieni au fost omorâţi şi triburi întregi şterse de pe faţa pământului în timpul perioadei de înflorire a exploatării cauciucului de la începutul secolului XX şi în timpul secolelor de expediţii de capturare de sclavi care au precedat-o. Cei care au supravieţuit fie s-au mutat atât de departe în amontele afluenţilor fluviului încât nici un străin nu avea nici o şansă să ajungă la ei, fie s-au opus prin luptă. Încă din secolul al XVIII-lea, cei din tribul Mura, revoltaţi de înrobirea de către albi, deveniseră, în cuvintele lui Hemming, „luptători desăvârşiţi de guerilla. Foloseau arcuri mari şi săgeţi lungi şi, ţinând cu piciorul un capăt al arcului lipit de pământ, reuşeau să proiecteze săgeţile cu suficientă forţă încât să treacă printr-un om“. La fel de abili în strategie ca şi în luptă, cei din trib organizau ambuscade în zona cataractelor, atacând atunci când duşmanii lor erau cel mai vulnerabili şi neajutoraţi în apele învolburate. Până ca Brazilia să înfiinţeze Serviciul pentru Protecţia Indienilor în 1910, oamenii din zona Amazonului era, aşa cum descrie

Hemming un grup, „inconturnabil ostili şi suspicioşi pe bună dreptate în privinţa tuturor albilor“. Exploratorii, pe tot parcursul secolului XX – toţi, de la Theodore Roosevelt până la Hemming însuşi – au învăţat această lecţie pe propria piele atunci când expediţiile lor au fost atacate brusc şi pe nesimţite. Serviciul pentru Protecţia Indienilor a încercat să stabilească legături paşnice cu cele mai izolate triburi ale Amazoniei dar, până la urmă, a făcut mai mult rău decât bine. „Primul contact era de obicei stabilit de funcţionari experimentaţi şi bine intenţionaţi“, explică Hemming. „Dar, aproape inevitabil, apărea rapid o epidemie teribilă – pojar, gripă sau tuberculoză – pentru care nu exista tratament sau pentru care nu fuseseră asigurate destule resurse medicale. De asemenea, mult prea des, când un trib temut renunţa la luptă, pădurile şi râurile sale erau invadate“. Spre finalul cărţii Tree of Rivers, Hemming îşi invită cititorii să privească Amazonul prin proprii săi ochi. Aşa cum sugerează titlul, ceea ce vede el atunci când priveşte o fotografie din satelit a întinsului fluviu este conturul unui imens arbore. „Mlădiţele se alipesc crengilor în curgerea lor spre masivul trunchi central, care, la rândul său, se lărgeşte pe măsură ce coboară“, scrie Hemming. Trunchiul arborelui lui Hemming este Amazonul, ramurile sunt afluenţii săi, iar mlădiţele sunt pâraiele care se varsă în acestea. După secole de explorare şi exploatare, trunchiul acestui măreţ sistem hidrografic a fost abandonat de locuitorii săi nativi. Crengile rămân totuşi refugiul unor grupuri izolate, dintre care unele încă nu au avut contacte cu lumea exterioară. Tree of Rivers este un memento plin de forţă al faptului că este responsabilitatea noastră nu numai să îi protejăm, lăsându-i în pace, dar şi, dacă totuşi drumurile noastre se intersectează, să lăsăm daruri mai degrabă decât distrugere în h urma noastră. FOTOGRAFIE DE LALO DE ALMEIDA PENTRU THE NEW YORK TIMES

Cronică: Vinul

Bryan Miller

THE BILLIONAIRE’S VINEGAR

THE BATTLE FOR WINE AND LOVE:

The Mystery of the World’s Most Expensive Bottle of Wine de Benjamin Wallace. 319 pag. Crown. 24.95 $.

Or, How I Saved the World from Parkerization de Alice Feiring. 271 pag. Harcourt. 23 $.

Thomas Jefferson a fost prima celebritate a Americii obsedată de vinuri. Părintele naţiunii era amorezat pe viaţă de Bordeaux şi făcea comenzi regulate de la moşia sa din Virginia, Monticello. Cât timp a locuit în Paris, după revoluţia americană, a profitat de fiecare ocazie pentru a face turul marilor podgorii ale Franţei, pentru a-şi educa simţul gustativ şi pentru a studia viticultura. În timpul celor opt ani petrecuţi la Casa Albă, marele cunoscător, pe atunci deja un expert în vinuri de recunoaştere internaţională, avea o colecţie de aproximativ 20.000 de sticle; doar în timpul primului său mandat, nota de plată pentru vinuri a fost estimată la mai mult de 7.500 de dolari – şi asta se întâmpla atunci când preşedintele îşi plătea distracţiile din salariul său de şef al guvernului, în valoare de 25.000 de dolari anual. Jefferson ţinea evidenţa cu scrupulozitate. Înregistrările din 1788, spre sfârşitul detaşării sale oficiale la Paris, arată că a comandat 125 de sticle de Château Haut-Brion pentru Monticello, împreună cu un transport de provizii care includea unele vinuri neidentificate. Transportul n-a mai ajuns niciodată. Sau a ajuns? În 1985, o sticlă gravată cu iniţialele „Th. J.“ şi-a croit drum până la licitaţiile casei Christie´s din Londra. Deşi inconcludent autentificată, a fost oricum licitată, obţinând un preţ de 156.000 de dolari. În captivanta sa carte, The Billionaire’s Vinegar (Oţetul miliardarului), Benjamin Wallace urmează sinuoasa cale a controverselor celor care susţin – alături de alţii deopotrivă – că sticla este autentică cu cei care speră să descopere o înşelătorie. În cadrul acestui proces, el examinează lumea falsificatorilor de vinuri, care devin tot mai performanţi graţie tehnologiei moderne. Dar tipii buni au şi ei uneltele lor, ca de exemplu termo-luminiscenţa sau substanţele luminescente, care permit savanţilor să detecteze elementele radioactive în sedimentele de pe fundul sticlelor de vin, determinându-le astfel vârsta reală. Walace îşi structurează naraţiunea ca pe un roman poliţist plin de suspans, deşi ne dumirim destul de repede cine e criminalul. El îşi însoţeşte cititorii prin lumea dinamică şi elaborată a colecţionarilor de vinuri rare, unde sticle de 1.000 de dolari de grand cru de Burgundia sunt date pe gât ca limonada, iar conversaţiile se învârt în jurul unor vinuri-trofeu din pivniţele particulare care pot ajunge până la dimensiunea sălii de sport a unui liceu. În acelaşi timp, Walace examinează contradicţiile din viaţa unor oameni de afaceri bogaţi şi probabil cunoscători (nu apare nici măcar o femeie colecţionar în toată cartea) care aruncă sute şi chiar mii de dolari pe vinuri vechi care se pot dovedi de nebăut sau, chiar mai rău, falsuri.

Acum vreo 10 ani, într-un articol despre criticii de vinuri din America, l-am caracterizat pe Robert M. Parker Jr. ca fiind un Alan Greenspan al podgoriilor. Arareori o singură persoană a exercitat atâta putere într-un domeniu oarecare al economiei. Astăzi, producătorii de vinuri, din Napa până în Noua Zeelandă, studiază simţul gustativ al lui Parker şi creează produse destinate declanşării unui zâmbet pe chipul marelui om. Deloc surprinzător, el este o figură controversată. În The Battle for Wine and Love: Or, How I Saved the World from Parkerization (Bătălia pentru vin şi dragoste, sau cum am salvat lumea de la parkerizare), jurnalista Alice Feiring boscorodeşte orice i se pare de prost gust în industria viticolă şi mai presus de toate pe Parker, pe care pare să-l acuze de toate dezastrele, în afară de topirea gheţarilor. Pentru a nu rata nimic, ea abordează multe aspecte vitale: diminuarea calităţii vinului pentru a satisface gustul marelui public, încrederea prea mare în ştiinţă în domeniul producerii de vinuri, dispariţia micilor producători tradiţionali de vinuri şi multe altele. Doar că tonul uneori dogmatic şi lăudător-de-sine al lui Feiring poate deveni puţin obositor. De asemenea, ne confruntăm cu o cantitate considerabilă de jargon specific, aşa că veţi dori să vă documentaţi înainte de a citi cartea. Totuşi, Feiring poate fi totodată vioaie şi sardonică, mai ales atunci când portretizează numeroasele personaje întâlnite de-a lungul nebuneştilor ei descinderi în Europa. „Era duminică“, scrie ea despre o întâlnire cu un fabricant important de şampanie. „Epernay era nemişcat şi de nepătruns. Într-un contrast absolut era ajutorul său Pascal, un tip jovial, hiperactiv, bărbos, nepieptănat, cu părul cărunt şi ochii albaştri, cu o jachetă de un verde ţipător (care, susţinea el, era exact culoarea podgoriei sale)“. The Battle for Wine and Love este lax structurată, dar acesta nu e un defect. Lectura ei este asemenea unei excursii împreună cu un prieten deştept şi lăudăros, care nu se poate abţine să-ţi povestească despre vinurile pe care le vei gusta la cină. În mod reconfortant, aceasta este şi una dintre puţinele cărţi ale genului care pun accentul în a informa cititorii ce să nu bea. Spre final, când Feiring se decide în cele din urmă pentru o confruntare cu inamicul ei suprem, de-abia aşteptam să văd sărind scântei. Spre dezamăgirea mea şi a cititorilor, întâlnirea se limitează la două conversaţii telefonice scurte şi pe alocuri arţăgoase, dar în mare măsură axate pe subiecte tehnice. Singura remarcă ironică pe care am sesizat-o a fost atunci când Feiring l-a întrebat pe Parker dacă în lumea vinului mai era loc şi pentru alte opinii critice, pe lângă a lui. „Ştii, acum ar trebui să mă simt insultat“, a replicat el. Nu cumva se aude h cum se topesc gheţarii?

Bryan Miller, critic gastronomic şi de vinuri, precum şi coautorul unor cărţi de bucate, este fost recenzent de restaurante al The Times. IMAGINI DE TOM FOWLKS, MARY FAGOT ŞI BRIAN REA

Chiar înainte de licitaţie, se răspândise zvonul că sticla lui Jefferrson era o replică şi că falsificatorul responsabil era un personaj dubios, pe nume Hardy Rodenstock, pe vremuri manager al unei formaţii pop şi actualmente colecţionar de vinuri. Timp de decenii, Rodenstock s-a dovedit neobişnuit de norocos în a „descoperi“ vinuri rare şi râvnite, unele în circumstanţe îndoielnice. Chiar dacă se adunau tot mai multe dovezi că această mină de aur era puţin mai mult de o grămadă de pietriş – în fosta sa reşedinţă, anchetatorii au descoperit etichete de vinuri, dopuri vechi şi sticle goale – el a refuzat cu insistenţă să divulge sursa exactă a descoperirii sale. Deşi William I. Koch, moştenitorul unei averi petroliere şi posesorul mai multor sticle „Jefferson“, l-a dat în judecată pe Rodenstock, acesta a nesocotit deciziile tribunalului şi a rămas în Europa. Cât despre sticlele rămase, cele mai multe se odihnesc în beciuri particulare, subiecte nepreţuite de conversaţie. REFLECTIONS OF A WINE MERCHANT

de Neal I. Rosenthal. Ediţie ilustrată, 257 pag. Farrar, Straus & Giroux. 24 $. Mai bine de 30 de ani, Neal I. Rosenthal, un importator de vinuri new-yorkez, a fost un pasionat şi uneori arţăgos susţinător al vinurilor produse în mod tradiţional – acelea create de artizani lucrând la scară mică, în afaceri de familie, care refuză genul de artificii care permit producătorilor moderni de vinuri să facă licorile lipsite de personalitate şi înecate în arome de fructe care sunt febleţea publicului larg. Cu alte cuvinte, McPinot-uri. „Cele mai bune vinuri îşi anunţă întotdeauna, cu mândrie, provenienţa“, susţine el în Reflections of a Wine Merchant (Cugetările unui negustor de vinuri), adăugând, „susţin, de asemenea, că unele dintre cele mai grozave vinuri au căzut

în troaca cu poşirci standardizate, ambalate atractiv, manufacturate pentru a impresiona, dar lipsindu-le individualitatea şi inteligenţa care făceau parte din propriul lor patrimoniu“. Whisky cu sifon, cineva? Deşi e adevărat că această tendinţă globală a câştigat teren în ultimul deceniu şi chiar dinainte, afirmaţia că ea este atotcuprinzătoare poate fi exagerată. Rosenthal, care nu suferă, cu siguranţă, de modestie – declamă că şi-ar putea reaminti „aproape orice vin care mi-a atins buzele“ – a rezistat tentaţiei de a compune o ieremiadă de 250 de pagini împotriva tendinţelor din industria viticolă. Dimpotrivă, cartea sa este un elogiu cald, personal şi elocvent al oamenilor şi locurilor unde tradiţia supravieţuieşte. Imaginea unui contractor itinerant de vinuri ca fiind un gentleman cu un sacou elegant şi un carneţel în buzunar, care se delectează cu o semi-vacanţă de degustări conviviale, este întreruptă de realitatea degustărilor rapide din butoi (deseori începute imediat după micul dejun) în beciuri reci şi umede. Şi, spre deosebire de multe memorii ale oenologilor profesionişti, cartea lui Rosenthal nu este, slavă Domnului, înţesată de argoul profesional. Unul din cele mai edificatoare capitole povesteşte cum, la sfârşitul anilor 1970, macroeconomia a prefigurat o schimbare dramatică în industria viticolă. În acea perioadă, inflaţia galopantă produsese creşteri substanţiale ale dobânzilor, iar producătorii de vin s-au confruntat cu o criză a lichidităţilor. Pentru a atenua lovitura, s-a scos cepul şi s-au comercializat vinuri care, în timpuri mai bune, ar fi rămas în pivniţe pentru a mai îmbătrâni. Această măsură a condus, la rândul ei, la crearea unor vinuri mai simple care puteau fi consumate după o maturare mai scurtă. Tendinţa s-a extins până în cele mai prestigioase regiuni viticole ale Franţei şi Italiei şi continuă şi astăzi.

Oraşul eclecticilor Un ghid poartă cititorii prin 12 staţii de pe 5 linii de metrou pentru a examina adâncimile istoriei intelectuale pariziene. DE CAROLINE WEBER ACĂ romantismul Parisului e un stereotip cultural, la fel e şi reputaţia lui pentru adâncimi care care nu pot fi niciodată explorate, un cod care nu poate fi descifrat. „Poţi să ştii fiecare stradă din Paris“, observa Henry Miller, unul dintre cei mai cunoscuţi expatriaţi ai oraşului, „şi să nu cunoşti Parisul“. Cole Porter avertiza de asemenea că „poţi să ştii Parisul, dar nu cunoşti Paree1“. Cu toate astea, clişeele (dacă îmi scuzaţi clişeul) sunt adevărate pentru un motiv; de aceea, Métro Stop Paris: An Underground History of the City of Light (Staţii de metrou în Paris: O istorie subterană a oraşului luminilor) confirmă afirmaţia potrivit căreia mereu există ceva de aflat în plus despre capitala Franţei. Scrisă de Gregor Dallas, acest „ghid al Parisului pentru gânditori“ încearcă să sondeze aspecte neexplorate sau mai puţin luate în seamă ale istoriei oraşului. Până acum, Dallas, printre cărţile căruia se numără un studiu al ţărănimii de pe Loara şi o biografie a lui Georges Clemenceau, oferă o duzină de viniete din diferite epoci istorice, fiecare poveste fiind cel puţin la suprafaţă asociată cu un anumit cartier parizian. Principiul organizatoric al investigaţiei lui Dallas, explică el în introducerea cărţii, este sistemul de metrou parizian: „Vom

MÉTRO STOP PARIS

An Underground History of the City of Light de Gregor Dallas. Ilustrată. 262 pag. Walker & Company. 24.99 $.

călători cu cel mai ieftin şi mai convenabil sistem de transport: metroul oraşului sau «métro», cum e cunoscut la Paris, oprindumă în anumite staţii importante, unde vom contempla o clădire, o stradă, o statuie, o piatră funerară sau vreun alt punct de reper care va stârni o poveste ce ne spune multe despre personalitatea oraşului“. Selectând douăsprezece opriri pe cinci linii de metrou, începe să construiască ce numeşte mai degrabă cu grandoare „un cerc al vieţii, începând cu moartea şi sfârşind cu moartea“ : turul începe la catacombele Porţile Infernului, în sudul Parisului, şi se încheie la mormântul lui Oscar Wilde, la cimitirul Père Lachaise, în est. Dallas nu oferă vreo justificare pentru alegerea acestora sau a altor puncte din itinerariul său, cu excepţia truismului că „în moarte există, desigur, renaştere: aş zice, o temă foarCaroline Weber, profesoară de literatură franceză la Barnard College, este colaboratoare frecventă a Book Review. Cartea sa, „Queen of Fashion: What Marie Antoinette Wore to the Revolution“, a apărut recent în ediţie broşată. 1

Transcriere în engleză a pronunţiei franţuzeşti pentru Paris

te pariziană“. Potrivit acestei logici (deloc convingătoare), locurile de îngropăciune pe care i se bazează călătoria sunt pandantive necesare pentru „viaţa oraşului: sfinţii lui, chinul naşterii sale – şi cel pentru drepturile copiilor – şi procesul prin care se naşte arta, în sculptură, muzică, în arta culinară, în literatură şi chiar în filozofie“. Elementele acestei liste eclectice anunţă restul „istoriei subterane“ a lui Dallas. Sfinţii oraşului sunt reprezentaţi de St. Vincent de Paul, care în secolul XVII a fondat primul spital pentru copiii abandonaţi al oraşului (Staţia de metrou 2: Gare du Nord) şi de St. Denis, primul episcop al Parisului, care, după ce a fost decapitat la porunca împăratului roman, chipurile, s-a ridicat şi a ieşit din oraş cu capul sub braţ (Staţia de metrou 6: Porte de Clignancourt). Artele sunt evidenţiate în capitole despre sculptorul Antoine Bourdelle (Staţia de metrou 4: Montparnasse), compozitorul Claude Debussy (Staţia de metrou 9: Opéra) şi, într-o mai mică măsură, despre romancierul Émile Zola (Staţia de metrou 7: Châtelet-Les Halles), pe care Dallas îl invocă mai ales ca sursă de informaţie despre vas-

ta expansiune a pieţei centrale a oraşului în timpul celui de-al doilea imperiu (aceasta ar putea fi şi secţiunea în care autorul crede că a vorbit despre „procesul prin care arta se naşte... în bucătărie“, deşi, de fapt, descrierile de brânzeturi picante şi cărnuri însângerate scoase din romanul lui Zola, Le Ventre

Métro Stop Paris confirmă afirmaţia potrivit căreia mereu există ceva de aflat în plus despre acest oraş. de Paris, sau Pântecele Parisului, constituie singura referinţă culinară a cărţii). Filozofia îşi face apariţia într-o discuţie previzibilă despre gândirea existenţialistă a lui Jean-Paul Sartre, fiind rostită la mesele legendarei Café de Flore din Paris (Staţia de metrou 5: SaintGermain-des-Prés). Politica, esenţială pentru orice relatare a vieţii pariziene, ia primplanul în cele mai puternice două capitole ale cărţii: unul despre implicarea improbabilă a

lui Oscar Wilde în Afacerea Dreyfus (Staţia de metrou 12: Père Lachaise) şi unul despre Marchizul de Morès (Staţia de metrou 8: Porte de la Villette), un activist din secolul XIX al pieţei libere, cu o apetenţă pentru costume de cowboy şi ură pe evreii „parazitari“. Deşi constant de pitoreşti, aceste dramatis personae se dovedesc în final prea disparate pentru a forma un tablou coerent al „personalităţii“ oraşului. Însă şi mai dezamăgitor, accentul pus de Dallas pe faptele glorioase ale personajelor sale îl împiedică să acorde o mai mare atenţie locurilor care, susţine el, inspiră fiecare poveste. În special până la sfârşitul capitolelor despre Porte de Clignancourt, Trocadéro şi Montparnasse, pierdusem aproape total evidenţa reperelor geografice în chestiune, pentru simplul motiv că figurau atât de tangenţial în acţiune. Drama centrală a capitolului despre Trocadéro, de exemplu, este decizia lui Anaïs Nin de a avorta copilul pe care-l concepuse având legături extraconjugale atât cu Henry Miller, cât şi cu psihanalistul german Otto Rank, care se mutase la Paris după ce se despărţise de Freud. Dar, cu toate că aflăm că Rank a trăit aproape de Trocadéro şi că existau multe clinici de avort în cartierul înconjurător (Dallas nu poate şi nu încearcă să dovedească că Nin a făcut procedura aproape de apartamentul iubitului ei), monumentul însuşi dispare practic din vedere. Nu ajută cu nimic, după mine, faptul că finalul capitolului e o comparaţie între cenuşiile ziduri cu unghiuri largi care înconjoară Trocadéro şi „pulpele unei femei care naşte“. Mai degrabă, poate fi interpretat ca un efort disperat – şi neplăcut – de a reintroduce o noţiune geografică care a dispărut de mult din peisaj. Din acest motiv, ghidul aspirant ar trebui să abandoneze cartea în favoarea unei reale călătorii de plăcere în Oraşul Luminilor. După cum recunoaşte cu modestie însuşi Dallas, „ar fi cu adevărat mai bine să faceţi călătoria şi să priviţi cu ochii proprii“. Totuşi, Métro Stop Paris are gratificaţiile sale. Acestea rezidă mai ales în abundenţa de tentante picanterii biografice din carte, precum acela că prinţesa Marie Bonaparte era descendenta „fondatorului cazinoului din Monte Carlo – după cum puţini ştiu“. Şi că doctorul lui Marcel Proust a îngrijit-o pe prima soţie a lui Debussy, Lilly, după ce aceasta nu a reuşit să se sinucidă cu un foc de revolver tras în piept. Şi că pe a doua soţie a lui Bourdelle o chema Cléopâtre. Şi că Georges Clemenceau l-a descris pe Alfred Dreyfus, ofiţerul de armată evreu a cărui încarcerare nedreaptă de către demnitari militari francezi la sfârşitul secolului XIX a produs scandalul naţional care i-a făcut numele nemuritor, ca având înfăţişarea unui „vânzător de creioane“. Şi că ultimul cuvânt pe care Otto Rank l-a rostit pe patul de moarte a fost „Komisch“. „Comic? Ciudat? Bizar?“ se întreabă Dallas retoric cu privire la acest din urmă detaliu, trecând în revistă numeroasele sensuri ale cuvântului german. „Rank, în vârstă de 55 de ani, a luat gluma cu el în mormânt“. Iată, din nou, găsim acel mit stăruitor al Parisului – o ghicitoare fără răspuns. QED: Poţi să ştii h Parisul, dar nu cunoşti Paree. ILUSTRAŢIE DIN MÉTRO STOP PARIS

Arte vizuale

Steven Heller

N 1937, Joseph Goebbels i-a cerut designerului grafic german Will Burtin (1908-1972) să devină director de design la Ministerul Instruirii Populare şi al Propagandei. Burtin nu s-a simţit flatat şi n-avea nici o intenţie să accepte oferta. S-a codit vreun an, până când Hitler însuşi i-a impus să accepte postul (cu toate că soţia lui era evreică). Astfel s-a ivit ocazia unei „evadări grăbite“ în America, după cum scriu R. Roger Remington şi Robert S. P. Fripp în DESIGN AND SCIENCE: The Life and Work of Will Burtin – Design şi ştiinţă: viaţa şi opera lui Will Burtin (Lund Humphries, 70 $), unde Burtin a fost

angajat de vărul soţiei sale, Max Munk, inventatorul tunelului aerodinamic, pentru a crea logoul companiei sale de aeronautică. În perioada războiului, Burtin a lucrat la Oficiul de Servicii Strategice, printre altele creând, pentru Forţele Aeriene Americane, manuale cu o grafică sofisticată, pentru instruirea soldaţilor de artilerie. Goebbels n-avea cum să fie mulţumit. Burtin a fost unul dintre nenumăraţii designeri exilaţi care au fugit de nazişti şi de fascişti, în rândul acestora aflându-se şi membrii şcolii Bauhaus, Herbert Bayer şi Laszlo MoholyNagy, tipograful modernist ceh Ladislav Sutnar, creatorul de afişe vienez Joseph Binder şi directorul artistic olandez al revistei Fortune şi al unor agenţii de publicitate, Leo Lionni, care trăia în Italia. De la sfârşitul anilor ’30 până în anii ’50, acest grup a introdus în corporaţiile americane designul special şi limbajele tipografice europene. Însă în ciuda nenumăratelor realizări importante ale lui Burtin – mai ales reprezentările pătrunzătoare ale unor concepte ştiinţifice, atât în materiale tipărite, cât şi tridimensionale –, artistul nu e la fel de apreciat astăzi ca alţi membri ai mediului său generaţional, cu toate că i s-au conferit proiecte de design celebre. Burtin a fost director artistic al revistei Fortune până la sfârşitul anilor ’40, lui datorându-i-se introducerea artei abstracte şi conceptuale pe copertele publicaţiei. A fost totodată consultant de design la Kodak, I.B.M. şi la Union Carbide. Cele mai importante lucrări ale sale intră în sfera denumită acum grafica informaţiei, ce a înflorit în perioada postbelică, în parte datorită cantităţii de date produse de guvern în timpul războiului. (Infografica, fireşte, reprezintă o materie primă pentru revistele de ştiri, pentru ziare şi pentru Internet). Pentru a da lucrărilor sale aspectul lor distinctiv, Burtin a angajat ilustratori şi designeri suprarealişti şi realişti, ca să explice concepte precum televiziunea şi transformarea cărbunelui în combustibil. Atât în designul său didactic, cât şi în cel impresionist, Burtin a făcut juxtapuneri surprinzătoare, cele mai vizibile fiind pe copertele realizate pentru revista de farmaceutice Scope şi în layouturile pentru Fortune, unde a îmbinat tematic montaje de fotografii şi grafice diferite prin pete de culoare şi forme vibrante. Vreme de mulţi ani, Burtin a fost consultantul pe design şi specialistul de imagine al companiei farmaceutice Upjohn, căreia i-a creat ambalajele moderne şi minimaliste, precum şi sistemele de etichetare. A recurs iarăşi la grafică pentru a cuantifica noţiuni complexe, precum efectele comparative ale penicilinei, streptomicinei şi neomicinei asupra unei game de bacterii. În acest fel, a introdus un nivel înalt de design conceptual şi estetic în imaginea firmei Upjohn, la care s-a întâmplat să muncească şi un tânăr artist publicitar pe nume Andy Warhol, care a şi lucrat, ca independent, pentru Burtin. Cea mai impresionantă contribuţie a lui Burtin a fost însă îmbinarea dintre ştiinţă şi design. Capodoperele sale au fost două instalaţii masive, cu rol explicativ, sponsorizate de Upjohn, care dezvăluiau, în mod transparent, procesele din interiorul unei celule-tip (mărită de un milion de ori) şi din creier. După cum s-au exprimat Remington (profesor de design grafic la Institutul Tehnologic Rochester) şi Fripp (scriitor şi producător, căsătorit cu fiica lui Burtin): „Când «celula» a prins formă din plastic, cabluri şi lumină, această imagine nu avea să mai fie o reprezentare reală. Nu putea să fie astfel. Existau prea multe necunoscute... Prototipul care în curând urma să capete faimă internaţională avea să fie o reprezentare vizuală, tactilă şi luminoasă a unei celule umane reale – o

O diagramă comparativă pentru penicilină, streptomicină şi neomicină, din Design and Science: The Life and Work of Will Burtin.

manifestare fizică uriaşă a viziunii unui designer şi, după cum s-a dovedit, o viziune care nu era prea departe de adevăr“. După avalanşa recentă de biografii ale unor designeri grafici, această monografie detaliată soseşte, în mod categoric, cam târziu. Opera realmente uitată a lui Burtin, precum expoziţia „Metabolism – the Cycle of Life“, prefigurează designul interactiv folosit astăzi pe Internet şi arată exact cât de distractiv poate fi designul pe teme ştiinţifice, dacă e bine articulat grafic şi pus într-o expoziţie. În Germania, Burtin s-a şcolit în arta tiparului. În zilele noastre, computerul a transformat mulţi non-designeri neşcoliţi în tipografi-surogat. Din moment ce tiparul este atât de integrat acum în viaţa noastră cotidiană, e absolut necesar să ştim mai multe – să fim mai „învăţaţi“, chiar – în privinţa creării tipurilor de literă şi a genezei stilurilor tipografice. LETTER BY LETTER: An Alphabetical Miscellany – Literă cu literă: un amestec alfabetic (Princeton Architectural Press, ediţie broşată, 24.95 $), de

Laurent Pflughaupt (designer şi caligraf care a studiat la École

Celula lui Burtin, un model gigantic, expus pentru prima dată în 1958. 25

Municipale Supérieure des Arts et Techniques din Paris) este un ghid al literelor de la A la Z. Deşi cititorii nu vor găsi Arial (cel mai popular font nondecorativ de pe computer) sau Zapf Dingbats (cel mai folosit font cu ornamente tipografice, cel puţin pe Macintosh), li se va povesti despre originile caligrafice şi gravate ale alfabetului occidental, în speţă ale literelor latine, cu o asemenea claritate (şi cu un strop de picanterie) încât până şi începătorii o vor aprecia. Fiecare literă e analizată conform „originii şi evoluţiei“, „formelor şi interpretărilor“, precum şi „literei pe scurt, abrevierilor şi semnificaţiilor“. De pildă, despre litera I, Pflughaupt scrie: „În privinţa formei, «I» este cel mai simplu semn, fiind redus la o singură linie verticală (vezi Linia dreaptă, simbol falic)“. Despre «F», spune că era folosit în lumea romană pentru a însemna sclavii fugari şi că „mai târziu, nelegiuţii francezi care erau condamnaţi la muncă silnică au fost marcaţi cu literele «T.F.» (travaux forcés)“. Despre înşelătoarele litere «Y» şi «Z», Pflughaupt spune: „După ce au dispărut vreme de câteva veacuri, atât «Y» cât şi «Z» au fost reintroduse în alfabetul latin pe la jumătatea secolului I d.Hr., pentru a translitera cuvintele de origine grecească“. Această carte nu-i va îmbunătăţi pe utilizatorii mediocri de fonturi de calculator, însă le va oferi o perspectivă asupra anatomiei şi structurii literelor, ca să nu mai vorbim de sunetul lor. Aşa că poate că data viitoare când un începător alege un anume font mai şic pentru un raport sau o corespondenţă comercială, veţi putea folosi termenii „ascendent“ şi „descendent“, ca şi cum aţi înţelege nuanţele fontului folosit. În opoziţie cu corpurile de literă convenţionale (şi sterile) produse de calculator, mulţi designeri au revenit la practica expresivă a literelor de mână. De curând, a ajuns să fie atât de la modă încât marile campanii publicitare, revistele pentru marele public şi chiar şi anumite site-uri web au ajuns să folosească mâzgălituri prosteşti sau decorative în locul fonturilor digitale. Unul dintre principalii înaintaşi ai literelor de mână, Ray Fenwick este un designer şi ilustrator cunoscut pentru sampler-urile lui în alb-negru după „idei“ bune sau trăznite. Multe dintre acestea au fost reunite în volumul HALL OF BEST KNOWLEDGE – Muzeul cunoaşterii (FANTAGRAPHICS, EDIŢIE BROŞATĂ, 19.99 $), care e legat cu o „centură“ trecută peste coperte şi pe care scrie: „Atenţie: a se înlocui toate cărţile cu acest volum“. Deşi e amuzant să citeşti expunerile ingenioase ale lui Fenwick – „Copii: în care autorul discută despre omuleţii hrăpăreţi“, „Necunoscuţi: în care autorul pune la încercare «frecvenţa holbatului»“, „Bogăţie: în care autorul nu poate înţelege de ce sunteţi săraci“ –, adevărata plăcere a cărţii constă în diversitatea mâzgăliturilor bizare. Fiecare cadru e realizat cu stiloul cu cerneală, în diferite tipuri de corpuri de literă; unele dintre ele imită fonturile clasice, în vreme ce altele sunt mai ingenioase şi au mai multe înflorituri. Fără să fie caligrafie în sensul tradiţional, aceste manuscrise contemporane edificatoare reprezintă o nouă întorsătură în vechea artă a scrierii cu litere. Dacă tot veni vorba despre edificare, SACRED. Books of the Three Faiths: Judaism, Christianity, Islam – Sacrul. Cărţi despre trei credinţe: iudaism, creştinism, islamism (British Library/University of Chicago, ediţie cu coperte îmbrăcate, 45 $; ediţie broşată, 25 $), editat de John Reeve, este un catalog

de pagini de text uluitoare, scrise de mână sau corpuri de literă străvechi – fragmente din tratate religioase, produse în unicat sau multiplicate, unele datând chiar din secolul II. Dacă cineva se întreabă de ce s-a inventat, la urma urmei, tiparul, ar trebui să cerceteze atent mostrele de pagini rare şi bine reproduse din aceste texte sacre. Înainte de inventarea tiparului, răspândirea veştilor şi a ideilor era o muncă intensă şi de durată. Unele manuscrise cu litere de mână, precum Codicele Askew, sunt precise şi minimale, în vreme ce altele, ca Psaltirea de la Monte Cassino, sunt scrise cu iniţiale îmbinate complicat. Tiparul a standardizat multe texte, însă chiar şi în 1838, volumul Rugăciuni zilnice după ritul spaniol, tipărit de Anton Schmid, folosea caractere ebraice ca să arate ca o menoră, prefigurând experimentele de tipar cu imagini şi text din secolul XX, realizate de futurişti şi de dadaişti. 26

Dacă sunteţi în căutarea unui manual bun despre corpuri de literă şi tipar, încercaţi GRAPHIC DESIGN HISTORY: A Critical Guide – Istoria designului grafic. Un îndrumar critic (Pearson Prentice Hall, ediţie broşată, 68.80 $) de Johanna Drucker şi

Emily McVarish. Deşi e conceput ca manual universitar, acest volum e scris destul de elegant. Orice persoană interesată de studierea continuităţii comunicaţiilor tipărite – de la logouri la afişe, de la zona politică la cea comercială, de la scrierile străvechi la designul digital –, Drucker (care a predat istoria artei la Yale) şi McVarish (care predă la Colegiul de Artă din California) oferă relatări detaliate şi adesea pătrunzătoare ale designului grafic şi ale precursorilor săi. Deşi designul grafic, asemeni tipografiei, a avut un rol esenţial în viaţa cotidiană decenii la rând (cel puţin de când s-a popularizat expresia „artă comercială“, la începutul anilor ’20), el a fost observat, dar nu şi discutat. Interesul recent faţă de artele populare în general a schimbat această situaţie. De fapt, cartea lui Drucker şi McVarish e doar cea mai recentă dintr-un domeniu şi aşa prea încărcat, care cuprinde deja patru istorii lungi ale designului grafic (şi încă una în curs de apariţie, din câte mi s-a spus). Fiecare dintre ele abordează, mai mult sau mai puţin, acelaşi material de bază. Aşadar e derutant, dintr-o perspectivă de marketing, ca trei din acestea cinci să fi fost publicate în ultimii doi ani. Ceea ce face ca volumul lui Drucker şi McVarish să fie excepţional nu e conţinutul vizual (unele ilustraţii sunt folosite doar în acest volum, deşi există, în rest, destule duplicate), ci mai degrabă integrarea istoriei critice a artei şi designului, cu atenţia concentrată asupra evoluţiei stilurilor, formelor şi tehnologiei. În cea mai mare parte, celelalte cărţi sunt doar simple naraţiuni liniare, în vreme ce aceasta încearcă să stabilească legături între evenimente sociale cruciale şi procesul creativ. „Designul grafic nu există pur şi simplu“, spun de la început autoarele. „Obiectele grafice servesc mereu unui scop şi au o intenţie proprie, indiferent cât de neutre sau de naturale par să fie“. Fiecare acţiune de design e o reacţie la un proces cultural, iar asemenea afirmaţii sunt articulate adesea în carte: transportul rapid a făcut ca publicitatea bunurilor să devină mai necesară; corpul de literă îngroşat semnala autoritate, iar propaganda stilizată a făcut războiul să nu mai pară o enormă dislocare a vieţii cotidiene. Cititorul care nu e şi designer s-ar putea să considere că volumul oferă prea multe detalii ca să le mai şi asimileze. Însă Drucker şi McVarish includ un glosar amplu – de la „abecedar“ (o serie de litere sau alfabete) până la „înălţime x“ (înălţimea literei „x“ scrisă în minusculă cu orice corp de literă) – care ar trebui să contribuie la transformarea cărţii într-o lectură plină de satisfacţii chiar şi pentru neavizaţi. În 1914, mişcarea avangardistă cunoscută sub numele de vorticism a avut o influenţă uriaşă asupra artei şi designului grafic din Marea Britanie, formând o punte de legătură între acestea două. Asemeni futurismului italian, limbajul vizual al vorticismului era bazat pe obsesia faţă de mişcare. În ochii acestor artişti progresişti, iluzia vitezei era obţinută prin linogravuri cubiste şi multicolore, reprezentând viaţa modernă. Scenele urbane erau abstracte şi cu contururi aerodinamice. Creaţiile industriale erau apreciate ca simboluri ale epocii maşinilor. Războiul era comemorat în tablouri cu avioane în zbor şi tancuri care înaintau. RHYTHMS OF MODERN LIFE: British

Evoluţia literei „X“, din Letter by Letter.

Un afiş din timpul războiului, din Graphic Design History.

Prints 1914-1939 – Ritmuri de viaţă modernă: tipărituri britanice 1914-1939 (MFA Publications/Museum of Fine Arts, Boston, 60 $), editat de Clifford S. Ackley, se concentrează asu-

pra unor autori de linogravuri mai puţin cunoscuţi, între care Cyril E. Power, Sybil Andrews, Edward Wadsworth şi Claude Flight, precum şi asupra faimosului E. McKnight Kauffer, o atenţie specială fiindu-i acordată şi lui Wyndham Lewis, autorul şi artistul care a publicat Blast, o revistă vorticistă. Acest catalog creat pentru o expoziţie prezentă acum la Muzeul de artă din Boston (şi programată să deschidă sezonul în septembrie, la Muzeul Metropolitan de Artă din New York), oferă o perspectivă valoroasă asupra mişcării despre care Ackley spune că a reprezentat „un moment unic şi vi-

O xilogravură din 1918, din Rhythms of Modern Life.

Arte vizuale

Steven Heller

brant în modernismul britanic“. Volumul abordează „transformările personale“ ale artiştilor pornind de la futurism şi cubism, către un limbaj singular care a influenţat designul grafic şi de afişe prin „ritmurile îmbrâncite, vertiginioase sau sincopate ale lumii moderne“. Şi, indiferent dacă reprezenta un pustiu tărâm al nimănui sau un peisaj urban, această artă pentru o nouă epocă plină de culoare a constituit o deviere radicală de la sugrumarea stilistică a epocii victoriene. Pentru o scurtă perioadă, chiar înainte şi în timpul Primului Război Mondial, vorticismul era – cum s-ar zice azi – mişto. Până pe la jumătatea sau sfârşitul anilor ’50, acest vortex „mişto“ se mutase în Statele Unite, manifestându-se în expresionismul abstract, în jazz şi în designul modernist posterior şcolii de la Bauhaus. Dacă New Yorkul era epicentrul modernismului corporatist sau dominant, California tocmai ieşea în evidenţă ca o zonă mai experimentală. În volumul lui Elizabeth Armstrong BIRTH OF THE COOL: California Art, Design, and Culture at Mid-century – Naşterea artei mişto: arta, designul şi cultura din California, la jumătatea veacului (Orange County Museum of Art/ Prestel, 65 $), fiecare faţetă a artei populare, de la arhitectură la

mobilier, cu o doză generoasă de design grafic, e analizată pentru a determina măsura în care exprimă aura culturală californiană. Titlul cărţii – un catalog care a fost realizat pentru o expoziţie itinerantă, expusă acum la Muzeul Oakland din California – e împrumutat de pe albumul din 1957 al lui Miles Davis, care, după spusele sale, este exemplul clasic al atitudinii „mişto“ de pe Coasta de Vest, în directă opoziţie faţă de stilul mereu la curent cu ultimele tendinţe de pe Coasta de Est. „Interpretarea lui lirică şi sunetul pur, fără pic de vibrato, părea să defineas-

O carte despre arta „mişto“ californiană împrumută un termen folosit de Miles Davis. că un concept postbelic denumit mişto“, scrie Thomas Hine în Cold War Cool, unul dintre cele nouă eseuri din carte. În completarea sunetelor lui Miles Davis, mobilierul minimalist şocant realizat de Charles şi Ray Eames, precum şi arhitectura de epocă spaţială a lui Richard Neutra şi Rudolph M. Schindler au contribuit la crearea unei estetici inconfundabile pe Coasta

de Vest. Deşi designul grafic modern n-a început în California, prin diferitele transferuri din New York (ca designerul de titluri de filme Saul Bass) şi din Europa (creatorul de afişe Herbert Matter, de exemplu), precum şi prin Alvin Lustig (maestrul copertelor, originar din Los Angeles), această zonă era un focar de experimente grafice. Revista Arts & Architecture reprezenta un izvor nesecat de progresism grafic. „Atât copertele lui Ray Eames, cât şi cele ale lui Alvin Lusting şi John Follis se folosesc de tehnica plăsmuirii unei idei printr-o juxtapunere în circuit liber a elementelor fotografice şi a celor făcute manual, deşi fiecare designer făcea asta în propriul său fel“, scrie designerul de cărţi Lorraine Wild în eseul său Formal, Cool, Dense: Graphic Design in Los Angeles at Midcentury. Nu toate aspectele artei „mişto“ din California sunt pur californiene. Însă după cum scrie Bruce Jenkins în Making the Scene: West Coast Modernism and the Movies, grafica simplificată specifică studiourilor United Productions of America (care au produs scurtmetrajul de animaţie câştigător de Oscar Gerald McBoing Boing, precum şi Mr. Magoo) a definit estetica post-Disney de pe Coasta de Vest. Desenele animate ale UPA „nu se refereau doar la un stil vizual apărut în arena mai amplă a artelor frumoase, ci şi ca estetică a designului care devenea rapid un stil distinctiv în arhitectura rezidenţială şi comercială a Californiei – stilul mişto“. În actuala cultură internaţională, în care stilurile regionale şi naţionale cad repede victimă creării mărcilor globale, această istorie integrată şi consistentă demonstrează că designul este o funcţie nu doar a comerţului, a tehnologiei şi a h politicii, ci şi a locului, locului, locului.

Călătorii

Joshua Hammer

ĂLĂTORIILE sunt adesea un mijloc de evadare, iar cărţile de călătorii ale acestui an ni le oferă din plin. Legături sentimentale eşuate, slujbe fără perspectivă şi multe alte dezamăgiri contaminează recolta curentă precum ploşniţele paturile hotelurilor de tineret, ducându-şi autorii de-a lungul şi de-a latul globului în căutarea transformării. Căutătorii sunt persoane dintre cele mai diverse, de la tineri plictisiţi şi dezorientaţi la anxioşi de vârstă mijlocie, motivaţi de speranţa exaltată că eliberarea va stimula intelectul şi va vindeca sufletul. „Eram gata să plec la Paris“, spune Bryce Corbett în deschiderea cărţii A TOWN LIKE PARIS: FALLING IN LOVE IN

THE CITY OF LIGHT (BROADWAY, EDIŢIE BROŞATĂ, 12.95 $)

„Gata pentru o schimbare de peisaj şi pentru a scăpa de bagajul emoţional“. După despărţirea de partenera sa de lungă durată, australianul de 28 de ani îşi părăseşte slujba de la Sky News din Londra şi ia Eurostarul, pregătit pentru o nouă viaţă. Ce urmează este o variaţie înviorătoare a unei teme devenită clişeu: anglofonul dezlănţuit în capitala franceză, care trebuie să facă faţă barierei lingvistice, inaccesibilelor femei galice şi canalizărilor defectuoase. Corbett îşi găseşte o slujbă „pentru care nu este nici calificat şi de care nu este nici măcar interesat“, un apartament oribil mobilat din cartierul Marais şi se alătură unui grup de conaţionali expatriaţi amatori de petreceri pe care îi numeşte în mod ridicol „Potera Parisului“. Nu e chiar A Moveable Feast a lui Hemingway, iar tonul poate fi unul pe alocuri infatuat, dar observaţiile atente ale lui Corbett dau poveştii avânt. Plângând declinul lui Shakespeare într-un

Joshua Hammer, fost şef de redacţie al Newsweek, este corespondent extern independent. Cea mai recentă carte a sa este „Yokohama Burning“. 28

local pentru turişti de pe malul stâng, remarcă faptul că „credibilitatea literară a fost demult înlocuită de aroma distinctă a americanilor din clasa mijlocie şi superioară – mixtură de Snapple Ice Tea, sandale Teva transpirate şi apă de colonie Tommy Hilfiger“. Atunci când Corbett îşi abandonează căutarea unei prietene franceze şi se îndrăgosteşte de o animatoare australiană dintr-un club de noapte căreia îi spune „fata de spectacol“, nu ne putem abţine să nu-i urăm bonne chance. Ilarianta DO TRAVEL-WRITERS GO TO HELL? A SWASHBUCKLING TALE OF HIGH ADVENTURES, QUESTIONABLE ETHICS, AND PROFESSIONAL HEDONISM (THREE RIVERS, EDIŢIE BROŞATĂ, 13.95 $) a lui Thomas B.

Kohnstamm nu ne oferă însă o atare eliberare. Visând la gloria unui Bruce Chatwin, Kohnstamm dă corvoada de pe Wall Street pe un aranjament pentru documentarea unui ghid Lonely Planet despre Brazilia. Misiunea se transformă într-o furişare de două luni prin hoteluri ieftine pline de crime, restaurante toxice şi jalnice aventuri de o noapte. Ajungând în ceea ce a fost numit cartierul boem din Fortaleza, priveşte dezamăgit „Şobolanii de pe plajă. Prostituate adolescente în colanţi. Bătrâni hamali italieni aparent plecaţi în turism sexual“. Lucrurile se înrăutăţesc. Fără bani şi aproape de termenul de predare a materialului, Kohnstamm ajunge să se furişeze pe lângă cafenele, citind meniurile şi luând notiţe despre ce vede în farfuriile oamenilor. Este bătut de către poliţişti atunci când este prins pe plajă, în timp ce se droga împreună cu partenerul său de călătorie, un consultant israelian în domeniul securităţii. Idila cu o frumoasă colegă de cameră braziliană ia sfârşit atunci când el eşuează, băut şi bărbierit aiurea, într-un club de striptease, descoperindu-i adevărata profesie: „Nu numai că nu se deranjase nimeni să-mi spună că locuiesc şi din când în când fac sex cu o pros-

tituată, dar aparent nimeni nu se deranjase să-mi spună că mă plimbasem toată noaptea doar cu jumătate de barbă rasă“. În GOD’S MIDDLE FINGER: INTO THE LAWLESS HEART OF THE SIERRA MADRE (FREE PRESS, EDIŢIE BROŞATĂ, 15 $),

prăbuşirea căsătoriei îl trimite pe jurnalistul britanic Richard Grant într-o călătorie în infama cordilieră mexicană, un ţinut al nimănui, populat de ţărani cultivatori de marijuana, baroni ai drogurilor şi cu o istorie însângerată. Cartea lui Grant este un tur de forţă reportericesc, plin de personaje scoase parcă dintr-un roman al lui Cormac McCarthy. Ia urma unui grup de indieni Apache care îşi găsesc refugiu dinaintea armatei Statelor Unite în canioanele din Sierra Madre, se îmbarcă în obligatoria căutare de comori şi frecventează oraşe pustii unde „camionete strălucitoare cu geamuri negre“ se deplasează „în jurul micii piaţete, cu boxele urlând cântece narcocorridos şi sărind din groapă în groapă“. Întâlnirea culminantă cu o pereche de infractori drogaţi îi distruge lui Grant orice urmă de romantism despre Sierra. „Ţărănoii ticăloşi şii beţivi care trăiesc acolo“, conchide el, „ar putea foarte bine să se omoare toţi până la unul şi să ardă în iad“. O altfel de tortură îl aşteaptă pe Fran Sandham în TRAVERSA: A SOLO WALK ACROSS AFRICA FROM THE SKELETON COAST TO THE INDIAN OCEAN (DUCKWORTH OVERLOOK, 25 $) Inspirat de misionarul scoţian, din secolul XIX, David

Livingstone, Sandham îşi părăseşte apartamentul londonez în care îl trăgea curentul şi locul de muncă dintr-o librărie din West End şi pleacă într-o călătorie fără final clar, pe jos, din deşertul namibian spre Tanzania. Pe drum, se prăbuşeşte epuizat din cauza căldurii, rămâne fără plasturi pentru a-şi vindeca băşicile, împrăştie nori întregi de muşte ţeţe şi îndură constant privirile uimite ale localnicilor. La început deranjat de atenţia ILUSTRAŢIE DE BRIAN REA

acordată, Sandham începe să se vadă prin ochii africanilor: „Iatămă, un alb cărând un bagaj enorm, beţele dând impresia că schiam de-a lungul drumului, cu eşarfa în jurul capului arătând precum un personaj din opereta The Pirates of Penzance. Uneori uit că arăt unic“. Autoridiculizarea lui Sandham şi atitudinea plină de afecţiune faţă de oamenii întâlniţi ridică această carte cu mult deasupra marii grămezi de jurnale de călătorie prin Africa. INTO THICK AIR: BIKING TO THE BELLYBUTTON OF SIX CONTINENTS (SIERRA CLUB, EDIŢIE BROŞATĂ, 16.95 $) începe cu o idee de

roman: Jim Malusa, scriitor şi aventurier, originar din Tucson, decide să călătorească spre punctele cu cea mai joasă altitudine de pe şase continente, pentru a face un serial documentar online pentru Discovery Channel. De-a lungul următorilor şase ani, pedalează pe bicicletă prin Patagonia, prin deşertul australian, prin bazinul Mării Moarte, pe ţărmul Mării Caspice, prin Death Valley şi regiunea Lac Assal din Djibouti. Întâlnirile lui Malusa sunt majoritatea pedestre, dar petrece prea mult timp descriind pregătirile pentru fiecare dintre aceste călătorii, inclusiv cele câteva zile de negocieri pentru recuperarea telefonului prin satelit, reţinut de oficialii vamali din Cairo. Însă descrierile peisajelor deşertice sunt cu adevărat extraordinare. Lac Assal, în Africa de Est, este „un ochi din cel mai adânc albastru înconjurat de cel mai pur alb, scufundat mult în adânc, în răbufnirea neagră a lavei unui vulcan“. Pe drumul pustiu spre Lake Eyre în pustiul australian, depozitele de piatră şi nisip „strălucesc precum cuprul topit“. Iţindu-se din ele îşi fac apariţia „schelete de plante sălbatice fremătând în vânt. Împing mai departe, zdruncinând pietrele, săpând prin nisip, traversând un bazin de noroi uscat sclipind de cristale de gips îngropate pe jumătate“. Aproape că poţi simţi rafalele uscate care transformă buzele lui Malusa în bucăţi de piele crăpată. În 2001, Scott Huler, colaborator

al National Public Radio, a renunţat la Ulise al lui Joyce, dedicându-se Odiseei lui Homer, care l-a inspirat să-şi părăsească soţia însărcinată şi să refacă traseul urmat de eroul grec. Rezultatul a fost NO-MAN’S LANDS: ONE

O antologie a scrierilor sportive ale lui David Halberstam.

MAN’S ODYSSEY THROUGH „THE ODYSSEY“ (CROWN, 24.95$), po-

DE EDWARD LEWINE

vestire a călătoriilor lui Huler prin Mediterana estică. O prea mare parte din călătoria sa e dedicată conflictului cu hoardele de turişti din Capri şi din alte staţiuni, iar încercările sale de a face accesibile aventurile lui Odiseu pot părea ciudate. Asemuieşte marinarii greci „membrilor de folosinţă unică ai echipajului din Star Trek, a căror misiune era să coboare pe solul planetelor noi pentru a le investiga, numai pentru a fi ucişi şi permiţând astfel Căpitanului Kirk să-l învingă pe inamic şi, de obicei, să şi sărute o fată care poartă pantaloni bufanţi de harem“. Este totuşi distractiv să-l urmăm pe Huler pe măsură ce identifică posibile locaţii reale pentru Scylla şi Caribda şi pentru peştera Ciclopilor, iar atunci când analizează personajul lui Odiseu – şi pe al său – observaţiile sale sunt foarte precise. Când Huler ajunge înapoi acasă la soţia iubitoare, la timp pentru naşterea băiatului lor – ecou al întoarcerii lui Odiseu la Penelopa – epifaniile lui Huler din viaţa reală cântăresc mai mult decât turnurile de frază care dau uneori fiori. J. Maarten Troost are puţine asemenea epifanii în LOST ON PLANET

U era jurnalist sportiv. Fără supărare, însă jurnaliştii sportivi tind să facă parte din două categorii: stilişti, încercând să transforme sportul în literatură în revistele glossy, şi reporteri, care îl servesc ca ştiri în cotidiane. Prin prisma celor 44 de articole din această colecţie uneori mulţumitoare – de-a lungul carierei sale, din 1955 în 2006 – David Halberstam aparţinea unei alte specii. Articolul tipic de sport e un amestec aprins de statistici, strategie, emoţie şi acţiune. Halberstam nu e prea interesat de acestea. Nu se chinuie mult pentru a-l duce pe cititor în inte-

CHINA: THE STRANGE AND TRUE STORY OF ONE MAN’S ATTEMPT TO UNDERSTAND THE WORLD’S MOST MYSTIFYING NATION; OR, HOW HE BECAME COMFORTABLE EATING LIVE SQUID (BROADWAY, 22 $; DISPONIBILĂ DIN IULIE)

Troost, veteran al genului, se poticneşte prin China urbană doborâtă de poluare, ştiind numai câteva cuvinte în dialect mandarin, trecând de la întâlniri cu peşti şi prostituate la mâncăruri necomestibile, comandate accidental, precum creieri de oaie, sau la înghesuiala din gări. În mare parte, cartea lui Troost este o călătorie standard către mormântul lui Mao, Marele Zid, cheiul din Shanghai şi cazinourile din Macao, căreia i se adaugă mai exoticele excursii spre Lhasa şi cele trei defileuri ale fluviului Yangtzee. Există şi momente de umor şi perspicacitate: flirturi tulburătoare cu o traducătoare pe nume Meow Meow1 şi întâlniri cu copii cerşetori aciuaţi sub un ecran gigant JumboTron din Qingdao care transmite meciuri din playoff-ul N.B.A.: „Erau cu toţii mai mici decât fiul meu de 4 ani şi, privindu-i aşa prăfuiţi şi înfometaţi, mi-am dorit ca într-o zi să crească uriaşi, înalţi şi avântaţi, la fel de h mari ca Yao Ming“. 1

ILUSTRAŢIE DIN TRAVERSA

Obişnuitul galeriei de vedete

Miau Miau (n. trad.)

EVERYTHING THEY HAD

Sports Writing From David Halberstam Editată de Glenn Stout 401 pag. Hyperion. 24.95 $.

riorul jocului sau în vestiar prin reportaj obiectiv. Nu relatează meciurile pe măsură ce se desfăşoară. Halberstam e mai mult un istoric. Îşi tratează subiectul de la o oarecare distanţă. Imaginea de ansamblu nu-i scapă din vedere. Aceasta poate produce rezultate fascinante şi tulburătoare. E greu de imaginat un eseu mai bun ca „Statul în care s-a întâmplat fenomenul baschetului“, care alcătuieşte profilul statului Indiana prin temele gemene ale baschetului şi singurătăţii. Halberstam arată cum jocul a unit statul, mai întâi oferind fermierilor solitari o şansă de a se întâlni în serile de vineri, apoi furnizând un spaţiu comun pentru negrii urbani şi albii rurali şi, în cele din urmă, creând o obsesie în tot statul pentru baschetul universitar televizat. Totuşi, deşi televiziunea a lărgit unitatea de bază a societăţii din Indiana de la sat la stat, Halberstam avertizează, a făcut prea puţin pentru a diminua izolarea oamenilor din Indiana. „Cel mai dificil lucru de măsurat“, scrie el, „e noua singurătate“. „Ziua în care bibanul vărgat s-a întors – ca şi amintirile lui Bob Francis“ e o splendidă miniatură. Într-un scurt articol, reuşeşte să schiţeze relaţia dintre trei generaţii de Halberstam la pescuEdward Lewine este un colaborator frecvent al The Times. Cartea lui, „Death and the Sun: A Matador’s Season in the Heart of Spain“ a fost lansată anul trecut.

it, precum şi declinul bibanului vărgat în apele din New England, oferind în acelaşi timp o amintire sensibilă a unui vestit pescar local, al cărui stil obsesiv de pescuit poate că a contribuit la scăderea numărului de bibani. Aceste articole şi altele funcţionează din cauză că gândirea din ele e ironică şi originală. Adesea, însă, observaţiile lui Halberstam par plictisitoare. Se ajută de idei – precum rolul televiziunii în creşterea fotbalului american sau oboseala fanilor legată de ligile şi calendarele lor în expansiune – care fuseseră deja depăşite chiar şi atunci când şi-a publicat pentru prima dată articolele. Nu e de ajutor nici faptul că unele materiale sunt reciclate. De două ori, Halberstam începe prin comentariul că un nume de sportiv aruncat la momentul oportun va opri discuţiile printre cei bogaţi şi faimoşi. În apărarea lui Halberstam, aceste articole nu erau menite a fi citite laolaltă. Şi nici n-ar trebui să fie. Această colecţie ar fi slujit mai bine memoria autorului dacă ar fi fost scurtată. Halberstam, care a câştigat un premiu Pulitzer pentru reportajele din Vietnam, a scris 21 de cărţi.

Halberstam vedea în cărţile sportive o formă de „relaxare“, o pauză de la subiecte precum războiul sau politica. A murit anul trecut, la vârsta de 73 de ani, într-un accident de maşină lângă San Francisco. Se ducea să-l intervieveze pe fostul fundaş al New York Giants, Y.A. Tittle, pentru o carte rămasă neterminată despre campionatul N.F.L. din 1958. Lucrările importante ale lui Halberstam au fost afaceri importante, investigate cuprinzător, despre subiecte mari ca războiul, politica şi afacerile. Printre ele, a scos şi şapte cărţi sportive populare, care ar fi constituit o carieră pentru un scriitor mai mic, dar pe care le vedea ca pe „o formă de relaxare“. La dimensiunile unei cărţi, Halberstam putea folosi sporturile pentru a urmări povestirile întinse ale istoriei americane care îl fascinaseră întotdeauna. Aceasta e mai greu de realizat în limitele unui articol de ziar sau de revistă. Halberstam nu a reuşit întotdeauna, dar meritul lui e că a încercat întotdeauna lucruri mari, chiar şi h atunci când scria fleacuri. 29

Tocilar, pentru totdeauna O istorie afectuoasă a tocilarului.

DE JIM WINDOLF E ce şi-a încheiat tocilarul nasturele de sus de la cămaşă? Aceasta nu e o ghicitoare, ci una dintre enigmele descifrate în American Nerd: The Story of My People (Tocilarul american: povestea oamenilor mei), de Benjamin Nugent. Cartea cuprinde o istorie disparată a tocilarului, pasaje descriptive despre tocilari în acţiune şi poveşti din trecutul de tocilar al autorului. Nugent încearcă să închege totul prin teoria sa despre tocilari, care susţine că „aceşti bărbaţi şi femei, neatletici şi iubitori de reguli“ se răzvrătesc împotriva moravurilor neoficiale ale culturii moderne americane. Nugent e un scriitor vioi, cu un stil facil. Dacă ar fi ajuns la maturitate acum 30 de ani, şi-ar fi transformat subiectul în ficţiune. Chiar mi-aş dori să citesc un asemenea roman, însă în mediul editorial actual e mai uşor să obţii un contract pentru o autobiografie / istorie culturală. Autorul expune încă din primul ca-

Jim Windolf este redactor colaborator la Vanity Fair. 30

pitol elementele care-l îndreptăţesc să scrie o asemenea carte: în copilăria sa petrecută în Amherst, Massachusetts, îşi închipuia că era un soi de războinic medieval şi adesea se trezea intimidat. Cel de-al doilea capitol debutează fără imaginaţie, cu Nugent apelând la Wikipedia pentru definiţia cuvântului „tocilar“. M-am dat cu capul de masă, căci astfel mi s-a amintit de toţi vorbitorii aceia

AMERICAN NERD

The Story of My People de Benjamin Nugent. 224 pag. Scribner. 20 $.

care, după cină, se apucă să citeze din dicţionarul Webster. Primul tocilar analizat în detaliu este Brian Wilson de la Beach Boys. Dar nu e acesta mai degrabă un geniu nebun? Dacă tot trebuie să alegi un exemplu din lumea muzicii pop, care să ilustreze imaginea tocilarului, nu ar fi normal să începi cu formaţia Devo? O carte despre tocilari n-ar trebui să înceapă oare cu exemple mai puţin controversate: Bill Gates, George Lucas sau crea-

torii jocului Dungeons & Dragons – Dave Arneson şi Gary Gygax? După această introducere ezitantă, Nugent se opreşte asupra unui episod din tinereţea sa. El şi prietenii lui, înarmaţi cu spade moi, improvizate, joacă un joc de război numit „victorie“ pe terenul de fotbal. Aici lucrurile încep să devină mai interesante. Direct de la sursă, autorul descrie satisfacţiile şi spaimele pe care ţi le aduce statutul de tocilar. Însă tocmai când cartea ar avea nevoie de ceva intensitate şi energie, povestea se răsuflă. Înainte să stabilească cine e tocilar şi de ce, Nugent oferă o istorie detaliată a principalului rival al tocilarului, sportivul. E un material bun, dar asta nu înseamnă că autorul nu continuă să-şi abordeze subiectul mergând ca racul. În cele din urmă, când descrie prima conferinţă a fanilor genului SF (Philadelphia, 1936), Nugent începe să servească şi nişte date mai precise despre tocilari. Cartea câştigă autoritate prin trasarea originii stereotipului tocilarului până la numerele de la jumătatea anilor ’60 din revista umoristică a studenţilor de la Institutul Politehnic Rensselaer. Am început să prind încredere în ceea ce citeam şi am fost recompensat cu analizele inspirate ale lui Nugent despre sitcom-ul de scurtă durată de pe NBC Freaks and Geeks şi despre personajele tocilare din emisiunea Saturday Night Live – Todd DiLaMuca (Bill Murray) şi Lisa Loopner (Gilda Radner). Însă nuanţa palpitantă dispare în paginile umplute cu o discuţie despre relaţia tocilarului cu diferite stereotipuri rasiale, care e fie prost realizată, fie încâlcită dincolo de orice speranţă. Autorul îşi scoate caieţelul de reporter şi pătrunde în cluburile de dezbateri din licee, în cercurile de pasionaţi de jocuri de vârstă mijlocie şi în grupurile de fani ai anime-urilor japoneze. Aceste porţiuni îţi lasă gustul unui articol de revistă bunicel. Pe măsură ce treceam de la o propoziţie domoală la alta, mi-am dat seama cămi doream ca măcar un capitol sau două să fie monopolizate de Unabomber sau de băieţii care au înfăptuit masacrul de la Columbine. Însă American Nerd acordă mai multă atenţie filmului din 1984 Revenge of the Nerds decât mostrelor din viaţa reală ale aceluiaşi fenomen. Atunci când Nugent îşi descrie întâlnirile cu prietenii din copilărie din grupul de tocilari de-aceeaşi vârstă cu el, renunţă la tonul de blog în favoarea unei relatări mai precise. Şi astfel face loc emoţiei. Observând că unul dintre foştii săi colegi de şcoală îşi „încheie până şi ultimul nasture de sus de la cămaşă“, Nugent scrie: „Îmi dau seama acum că mulţi oameni care au suportat pedepse arbitrare în viaţă nu sunt duri, nu în sensul tradiţional al cuvântului“. Această remarcă e pe ultima pagină, dar te face să te simţi ca şi cum h cartea tocmai ar fi început. FOTOGRAFIE DIN COLECŢIA EVERETT.

Eseu

Joe Queenan

Megaliteratură ITISEM deja 1.083 de pagini din măreţul roman al lui Robert Musil Omul fără însuşiri când soţia mea a dat buzna în cameră şi mi-a zis că maşina mea, o Toyota Previa din 1991, avea scurgeri de ulei. Previa e un vehicul minunat, care nu cere aproape nici un fel de cheltuieli de întreţinere, însă Omul fără însuşiri e chiar şi mai minunat, cu toate că are 1.774 de pagini – acesta fiind şi motivul pentru care mai nimeni nu s-a învrednicit să-l termine de citit. De cel puţin patru ani am tot avut probleme cu maşina: uşa din faţă – dreapta s-a cam stricat în 2006, frâna de siguranţă a început să dea chix prin 2007, ştergătorul de parbriz din spate s-a apucat să scârţâie anul ăsta, iar motorul merge hârâit tocmai de când a atins pragul de 212.500 de kilometri, în 2004. Însă nu m-am ocupat niciodată de problemele astea pentru că prefer să stau pe canapea citind cărţi uriaşe, precum Omul fără calităţi. În ultimii doi ani, m-am folosit de pretexte precum Iliada (663 de pagini în ediţia mea), Toţi oamenii regelui (661 de pagini) şi Anna Karenina (851 de pagini) ca să nu mă ocup de maşină, dar de îndată ce soţia mea a început să ia în serios posibilitatea unei îmbunătăţiri vehiculare, mi-am dat seama că trebuia să scot artileria grea: Boswell, Gibbon, Proust. I-am tot spus: „O s-o duc în service să-i verifice frâna după ce termin Calea spre Guermantes“ sau „O să-i schimb uleiul de îndată ce ajung la partea când Diocleţian le declară război creştinilor“. Soţia mea, care a citit mormane de Trollope, nu e o fraieră când vine vorba de literatura de dimensiuni colosale, dar are opinii mai puternice decât mine în privinţa întreţinerii maşinii, aşa că, de obicei, ea e cea care se ocupă de Previa. Însă de data asta se săturase: „E maşina ta şi a devenit o capcană mortală. Repar-o“. Nu trebuie să citeşti prea mult din Omul fără însuşiri ca să-ţi dai seama de ce repararea maşinii se află în coada listei mele de priorităţi. Cu o acţiune plasată în Austria anului 1913, romanul e centrat pe un bărbat care hotărăşte să nu se implice prea mult în propria viaţă şi care devine un observator detaşat al vieţii în general şi, în particular, al Imperiului Austro-Ungar aflat în pragul imploziei. O bună parte din volum îi e dedicată Campaniei Paralele, un efort disperat al unui grup de intelectuali austrieci hotărâţi să facă ceva important, deşi nu se pot hotărî ce anume. Cea mai bună glumă din acest roman ager şi foarte amuzant e de fapt un zvon cum că acea Campanie Paralelă ar plănui să organizeze o sărbătoare dedicată Anului Austriei. Din câte scrie Musil, un singur an austriac ar fi suportabil, însă un întreg secol austriac ar condamna, de fapt, întreaga lume la „osândele iadului printr-un efort voluntar absurd“. Nu citisem decât 350 de pagini, până la capitolul în care Musil îl descrie pe „Dl Platon“ (filosoful), încercând să vândă idei de articole la secţia de Timp Liber a unui ziar contemporan. Atunci m-am apucat să cumpăr multe exemplare ale cărţii şi să le fac cadou prietenilor mei, de Crăciun. Mulţi au părut surprinşi de gestul meu, dar cred cu toată puterea că, dacă această carte ar avea o acţiune desfăşurată în Los Angeles sau în Paris – sau chiar în Miami (deşi, probabil, nu şi în Atlanta), ar fi la fel de faimoasă ca Doamna Bovary, Marele Gatsby sau poate chiar şi Vânătorul de zmeie. În orice caz, de cel puţin o lună ştiam că era ceva în neregulă cu maşina, fiindcă îmi dădeam şi eu seama că mă confruntam cu un consum de cam 30 de litri la 100 de km de la o maşină care ar fi trebuit să consume, în medie, 12. Problema era că achiziţionarea unei maşini implica lecturarea unor morma-

mult de câteva sute de asemenea oameni în toată lumea, iar nici unul dintre ei nu locuieşte în Tarrytown. Acesta e un grup mult mai exclusivist decât cel al oamenilor care au citit Război şi pace sau operele complete ale lui Jane Austen. O grămadă de puştani de liceu şi-au croit la cacialma drumul prin proza lui Tolstoi, a cărui capodoperă e intimidantă, dar nu insurmontabilă, iar consumarea lui Austen e o nimica toată, pentru că Austen e impertinentă şi meschină şi numai unul dintre romanele ei depăşeşte 400 de pagini. Ba chiar mai mult, când îi citeşti pe Austen şi pe Tolstoi, întotdeauna vezi luminiţa de la capătul tunelului. Ceea ce nu se întâmplă deloc atunci când parcurgi Omul fără calităţi, pentru că nici măcar autorul n-a văzut luminiţa asta. Deşi şi-a petrecut întreaga viaţă adultă lucrând la această carte, ea a rămas neterminată la momentul morţii sale. Scurgerea de ulei m-a convins în cele din urmă să-l pun pe Musil pe raft. Supus, mi-am scos toată maculatura cu informaţii despre achiziţionarea unei maşini, însă înainte am avut grijă să dau o fugă până la sora mea, în Philadelphia, ca

Joe Queenan scrie la publicaţiile Barron’s, The Los Angeles Times şi The Guardian. ILUSTRAŢIE DE BRIAN REA

Ani la rând, am citit nişte cărţi enorme, în timp ce casa, maşina, însăşi structura vieţii noastre se dezintegra tot mai mult.

ne de numere din revista Consumer Reports, iar de fiecare dată când mă apucam să citesc revista asta, încercând să mă hotărăsc dacă să cumpăr o Honda Accord sau Toyota Camry, mă trezeam furişându-mă către proza mult mai scânteietoare din Omul fără calităţi. Deşi i-am dat asigurări soţiei mele că o să cumpăr o maşină de îndată ce termin cartea lui Musil, ştia şi ea că minţeam. Spusesem acelaşi lucru când eram prins cu Middlemarch şi cu Primarul din Casterbridge. Ani la rând, mă lăsasem monopolizat de nişte cărţi enorme, în timp ce casa, maşina, însăşi structura vieţii noastre se dezintegra tot mai mult. Şi cum soţia mea ştia că Viaţa lui Johnson de Boswell se pregătea să intre pe firul lecturii, probabilitatea ca eu să-mi fac timp pentru cumpărarea unei maşini era aproape zero. Nu sugerez că volumele uriaşe ar fi folositoare doar ca pretext pentru a scăpa de responsabilitate. Nu, cei care le citesc culeg şi roadele psihice ale primirii într-un club exclusivist, precum cel al unor Miss Rodeo islandeze sau al preşedinţilor americani ale căror administraţii nu s-au încheiat dezastruos. Aceia care au citit ediţiile complete din Decline and Fall of the Roman Empire a lui Gibbon, În căutarea timpului pierdut sau Omul fără însuşiri aparţin unui grup foarte special pentru că, la orice moment dat, nu există mai

să ascund în casa ei, pe după canapea, Omul fără însuşiri ca un fel de poliţă de asigurare că n-o să mă ispitească să cedez. M-am întors acasă, am citit câteva articole, m-am urcat în maşină şi am traversat râul ca să mă interesez de preţul unui Nissan Altima. După care m-am dus la dealerul Honda şi am aruncat o privire la Accord. Pe urmă am trecut la Mazda 6. Sau poate că era Toyota Corolla. Sunt destul de sigur că nu era un Subaru Forester. Eram cât se poate de hotărât să cumpăr când soţia mea mi-a zis că ar face un schimb cu mine, dându-mi Toyota Sienna a ei pe maşina mea nouă, însă ea voia o Honda Civic cu schimbător de viteze manual. Asta avea să mai prelungească povestea cu încă câteva săptămâni, dându-mi astfel timp să recitesc Don Quijote şi poate chiar să trec la Decameron. Dar apoi nevastă-mea a aflat că maşinile cu schimbător de viteze manual sunt greu de revândut, aşa că poate că Honda Civic nu era o idee aşa de bună. Ca să fiu cinstit faţă de ea, trebuie să recunosc că săptămâna petrecută fără să citesc din Omul fără însuşiri a fost o adevărată revelaţie. Neavând scuze pentru indolenţa mea, mi-am făcut ordine în discurile de pick-up, am reparat dosul raftului meu de CD-uri, am adus un tâmplar să repare o grindă putrezită, am aruncat o grămadă de haine vechi, am cumpărat un fax, mi-am pus coarde noi la chitară şi am reuşit să pricep cum funcţionează camera mea digitală. Am mai pregătit şi o oală de sos de spaghete şi mi-am vizitat mama. Aşa că am reuşit să-mi dau seama cât de diferită poate fi viaţa fără Gibbon şi fără Proust care să mă ţintuiască într-un singur loc. Însă pe urmă a venit nevastă-mea şi mi-a zis că, pe lângă cumpărarea unei maşini noi, voia să discutăm şi despre refinanţarea casei. Moment în care m-am lăsat păgubaş şi m-am întors la Musil. Acum am asigurat-o că vom putea vorbi despre ipotecă de îndată ce termin cu cel mai mare dintre toate romanele austriece. Însă ceva îmi spune că, înainte să ajung la chestiunea ipotecii, o să-mi câştig acceptarea într-un club şi mai exclusivist: cel al oamenilor care citesc şi recitesc cele trei mari provocări ale secolului XX – Ulise, În căutarea timpului pierdut şi Omul fără calităţi. h Mă întreb ce maşini au ceilalţi membri ai acestui club. 31

Pro Editură „O imagine optimistă despre viitorul omenirii. Ocultismul, o carte mereu incitantă şi provocatoare.“ Sunday Express „Sunt foarte impresionat de această carte; impresionat de bogăţia de cunoştinţe a autorului, de măiestria cu care le dezvăluie şi, mai ales, de naturaleţea şi de farmecul său de netăgăduit; raţionamentele lui nu sunt niciodată trase de păr sau exagerate, nu se lasă niciodată purtat de valurile teoriilor fără noimă. Felul său de a gândi este înrudit cu cel al lui Aldous Huxley.“ CYRIL CONNOLLY, Sunday Times „Un adevărat tur de forţă! O sinteză profundă a tuturor dovezilor relevante. Un eseu profund simţit şi impresionant al unei minţi din care ideile ţâşnesc precum lava dintr-un vulcan.“ Evening News

„Ocultismul este cea mai interesantă, mai instructivă şi mai incitantă carte pe care am citit-o vreodată pe această temă. Colin Wilson cunoaşte foarte bine literatura de specialitate şi o analizează în amănunţime şi cu deosebită plăcere. Iar dacă editorii de carte sunt la curent cu noutăţile în astrologie, steaua ocultismului este în ascensiune.“ ARTHUR CALDER-MARSHALL, Sunday Telegraph

„Noua carte a lui Colin Wilson, Ocultismul, este de departe cea mai bună dintre lucrările sale şi este demnă de a fi aşezată pe acelaşi raft pe care stau cărţile lui William James, monumentalul studiu despre Personalitatea umană al lui F. W. H. Myers şi Creanga de aur a lui Frazer. Şi are ceva şi din temeinicia şi erudiţia renumitelor Studii ale lui Havelock Ellis. Pentru cei cu minte pătrunzătoare, acest volum nu poate fi decât o urmare a lui The Outsider. Este un volum esenţial pentru toţi cei pasionaţi de domeniul vast al ocultismului, pe care autorul îl abordează cu inteligenţă şi o mare capacitate de pătrundere; este, în acelaşi timp, o lectură obligatorie pentru toţi cei interesaţi de evoluţia viitoare a civilizaţiei.” ALAN HULL WALTON, Books and Bookmen Este o carte genială şi sinceră… după ce am citit-o, mi-a lăsat un puternic sentiment de afecţiune. Wilson seamănă cu directorul unei şcoli pentru copiii-problemă, care, în naivitatea şi în bunăvoinţa lui, se străduieşte să găsească un cuvânt bun chiar şi pentru cel mai dificil dintre elevi. Mai mult decât oricare dintre cărţile lui de la The Outsider încoace, Ocultismul face dovada multiplelor virtuţi ale lui Wilson.” PHILIP TOYNBEE, Observer

Te aşteptăm cu foarte multe surprize la standul nostru de la Bookfest!