NYTBR 25 | 15 septembrie 2008 by Editura Univers

Preţ: 2,5 lei

Ediţia în limba română, nr. 25 – 15 septembrie 2008

Pe teren de Robert Stone THE FOREVER WAR de Dexter Filkins. Ilustrată. 368 pag. Alfred A. Knopf. 25 $

Orice război are propria sa cultură. Evident, aceasta reflectă, parţial, stările de spirit din ţările implicate, în momentul respectiv. Totuşi, istorici ca Paul Fussell şi Modris Eksteins au arătat cum implicarea într-o confruntare armată afectează conştiinţa colectivă şi felul în care o naţiune se percepe pe sine, creând un proces tranzacţional între liniile întâi ale

frontului şi civili. Unii par să câştige, alţii pierd, dar adesea consecinţele importante ale unui conflict militar nu sunt rezultate directe ale deciziilor din teatrul de operaţiuni. Mulţi oameni mor; familii, căsătorii şi oraşe sunt distruse. Lucruri ce păreau clare la vremea respectivă îi fac pe oameni să-şi pună întrebări, în decursul următoarei jumătăţi de veac, despre amăgirile şi calculele greşite care au pus în funcţiune maşinăria de război şi au provocat sfârşitul atâtor soldaţi tineri, alături de civili nevinovaţi. Continuare în pagina 6

MICHAEL KAMBER PENTRU THE NEW YORK TIMES

DOMINIQ U E B R OWNIN G : UN R OMAN A L B RO O K LY N - U LU I PAGINA 3

B RU C E J AY F RI E D MAN: EPOCA DE AUR A EDI T ĂRI I PAGINA 9

Editorial

15 septembrie 2008

Ficţiune 3

CITY OF REFUGE

DINOSAURS ON THE ROOF

de David Rabe Recenzie de Charles Taylor 14

Eseu 24

Nonficţiune DRY STOREROOM NO 1:

The Secret Life of the Natural History Museum de Richard Fortey Recenzie de Olivia Judson 5

Online

THE GIRL WITH THE DRAGON TATTOO

de Stieg Larsson Recenzie de Alex Berenson

WOMAN OF ROME:

A Life of Elsa Morante de Lily Tuck Recenzie de Alan Riding

ROMANE POLIŢISTE

Recenzii de Marilyn Stasio 23

IS THERE A RIGHT TO REMAIN SILENT?

Coercive Interrogation and the Fifth Amendment After 9/11 de Alan M Dershowitz Recenzie de Jonathan Mahler

THE GLIMMER PALACE

de Beatrice Colin Recenzie de Mike Peed 22

THE LIMITS OF POWER:

The End of American Exceptionalism de Andrew J Bacevich Recenzie de Jonathan Tepperman

de Tom Piazza Recenzie de Jennifer Szalai 14

THE GENIUS:

How Bill Walsh Reinvented Football and Created an NFL Dynasty de David Harris Recenzie de Gregory Cowles

TWO MARRIAGES: Novellas

de Phillip Lopate Recenzie de Jan Stuart 8

THE TIME OF THEIR LIVES:

The Golden Age of Great American Book Publishers, Their Editors and Authors de Al Silverman Recenzie de Bruce Jay Friedman

NOTHING IS QUITE FORGOTTEN IN BROOKLYN

de Alice Mattison Recenzie de Dominique Browning 7

Robert Stone, care recenzează, în articolul de pe copertă, cartea The Forever War a lui Dexter Filkins, a fost el însuşi corespondent de război la începutul anilor 1970. „Anii petrecuţi de Filkins în Afganistan şi Irak au fost practic opusul celor pe care i-am petrecut eu în Vietnam“, ne-a scris el. „Am văzut o maşină imensă cu dinţi mărunţi şi coadă de dinozaur, ofiţeri naivi de relaţii publice, recruţi înăcriţi, heroina care câştiga teren, moralul atât de scăzut încât mai să cad din picioare, în ciuda bocancilor mei militari din anii 1950. Filkins, aşa cum o vădeşte capitolul său inaugural despre Fallujah, a văzut probabil cele mai bine conduse şi motivate trupe din ţară, operând la maxim de eficienţă“. A continuat prin a spune că „istoria la care au participat conducătorii din perioada Vietnamului, panica lor şi, în unele cazuri, intenţiile lor onorabile, fac ca războiul din Vietnam, cu toate amăgirile şi distrugerile sale, să fie, în mod retrospectiv, mai scuzabil. Războiul din Irak a fost început în baza unor motivaţii ideologice mizerabile şi a fost condus de ignoranţă în plan strategic şi social. Aceasta este o crimă dincolo de orice metafore, crimă violentă, care merită pedepsită“. Cât despre alegerile prezidenţiale din 2008, Stone a avut de zis doar atât: „Dacă, în aceste alegeri, iluzia triumfă în faţa a ceea ce avem obligaţia să credem că este realitatea, vom eşua ca naţiune. Până la urmă, există şi punctul de la care nu te mai poţi întoarce. Dacă McCain câştigă, istoria va atinge un punct cu adevărat culminant, din care nu va lipsi doamna cu coasa şi toţi cei patru cavaleri ai apocalipsei“. Editorii

THE WAY OF THE WORLD:

A Story of Truth and Hope in an Age of Extremism de Ron Suskind Recenzie de Michael Crowley

Asaltul megalisterelor de Mick Sussman

Articole & Bestselleruri 16

Cărţi pentru copii

Bestselleruri cărţi pentru copii

Bestselleruri ediţii cartonate

Selecţia editorilor

TBR: Din culise

Bestselleruri ediţii broşate

PODCAST: Săptămâna aceasta vor apărea: Dexter Filkins, autorul căr-

ţii „The Forever War“, care ni se va alătura din biroul din Irak al The Times, Mick Sussman, cu o discuţie despre ciudăţeniile comerţului on-line cu cărţi, Patti Cohen pe tema vieţii intelectuale şi Dwight Garner cu veşti despre bestselleruri. Gazda va fi Sam Tanenhaus, editor la Book Review. PAPER CUTS:

Blog-ul Book Review prezintă cărţi şi alte materiale

tipărite. 6

THE FOREVER WAR

de Dexter Filkins Recenzie de Robert Stone Conţine secţiune specială de 4 pagini cu recenzii ale cărţilor apărute la editurile din România. The New York Times Book Review, ediţia în limba română (ISSN 1937-920X) apare săptămânal, publicat de Universe Publishing House Inc. Copyright © 2008 The New York Times. All Rights Reserved. Toate drepturile rezervate. Director editorial: Cristian Teodorescu; Redactor-şef: Virginia Costeschi; Traducători: Cristiana Vişan, Ioana Chira, Ştefan Bodea, Cătălin Pruteanu; Proofreading: Anda Ciurte; Sales: virginia@edituraunivers.ro; PR: ARENA Communications, cecilia@arenacommunications.ro; Machetare şi pre-press: Antal Angyal, CMYK Pro, Budapesta; Tipar: GRASPO CZ.

PRIME CAPITOLE: Fragmente din „The Way of the World“ de Ron Suskind, „Dry Storeroom No. 1“ de Richard Fortey şi din alte cărţi. E-MAIL CU NOILE APARIŢII: Primiţi în fiecare vineri o trecere în revistă a recenziilor noilor cărţi şi apariţii. nytimes.com/books

ILUSTRAŢII DE JOE CIARDIELLO (SUS) ŞI CHRISTOPH NIEMANN

Mama ascunsă În romanul lui Alice Mattison, o fiică abandonată încearcă să ignore indicii despre trecutul familiei sale. DE DOMINIQUE BROWNING OATE că, într-o anumită măsură, popularitatea uriaşă a cărţii Last Lecture a lui Randy Pausch, în care un profesor universitar de 46 de ani mărturiseşte că suferă de cancer terminal, a stârnit discuţii aprinse despre despărţirea de cei dragi. Deşi ştirea zilei nu e neapărat relevantă pentru modul în care citim un roman, ea adaugă o dimensiune aparte cărţii lui Alice Mattison

NOTHING IS QUITE FORGOTTEN IN BROOKLYN

de Alice Mattison 290 pag. Harper Perennial. Ediţie broşată, 14.95 $

Nothing Is Quite Forgotten in Brooklyn (În Brooklyn nimic nu se uită cu adevărat), în care moartea neaşteptată a unei mame constituie forţa motrice a poveştii. Faptul că fiica acestei femei n-a apucat să-şi ia rămas bun (nici măcar n-a crezut că va veni curând momentul şi nici că va avea un motiv s-o facă) aruncă o umbră problematică asupra vieţii ei, asupra percepţiei sale despre propria identitate şi despre propria viaţă. Titlurile de ziare din 1989 şi 2003 apar pe tot parcusrul romanului, pe măsură ce acţiunea oscilează între evenimente petrecute în aceşti doi ani. Protagonista lui Mattison, Constance Tepper, urmăreşte cu mare grijă tot ce se întâmplă în lume. Ştirile din 2003 sunt deosebit de apăsătoare: cum ar putea exista ceva mai important decât moartea soldaţilor americani în Irak? Ceea ce o interesează cel mai mult pe Con – în afară de fiica sa, Joanna – e Declaraţia Drepturilor din Constituţia americană. Deşi Constance e o avocată specializată în discriminarea femeilor la locul de muncă, e totodată o persoană timidă şi nesigură, care nu reuşeşte niciodată să-şi găsească „clientul perfect“, nici măcar când acesta se dovedeşte a fi propriul său copil. În acelaşi timp, Con nu prea pare a fie în stare să se gândească serios la titlurile importante din viaţa ei: „Moartea misterioasă a unei mame“, „Cea mai bună prietenă a unei mame e descoperită ca şarlatană în vreme de război“. Iată ce spune autoarea despre eroina ei: „Odată cu înaintarea în vârstă, a devenit tot mai pricepută să nu se mai gândească la subiectele dureroase. Aceasta nu e o poveste despre amintiri“. Aceasta e, de fapt, o poveste despre uitare şi negare. Pentru cititor, e ca şi cum ar da peste cineva care refuză să recunoască adevărul evident, adică o experienţă frustrantă şi totodată fascinantă. Cât de orbi putem fi? Şi cu ce preţ? În 2003, Con se apropie de pragul de 60 de ani. Divorţată de două ori, nu s-a mai simţit bine în pielea ei de multă vreme, probabil de ani de zile. Şi, după cum aflăm, seamănă destul de mult cu mama ei, care a murit: e

Dominique Browning, editor şi autor din New York, lucrează la cea de-a treia carte a sa. ILUSTRAŢIE DE KELLY BLAIR

o persoană obişnuită, care uneori devine precaută, nefericită şi enervantă. Primul ei soţ, Jerry, e cel mai atrăgător personaj din roman, dăruind o boare de aer proaspăt şi de farmec în cea mai dramatică scenă din carte, în timpul unei expediţii prin Brooklyn în căutarea rămăşiţelor unei linii feroviare suspendate din anii ’20. Cea mai bună prietenă a lui Con, o femeie pe care a cunoscut-o în 1989, în perioada în care şi-a pierdut mama, se descrie ca „genul de femeie care are un iubit căsătorit“ şi glumeşte spunând că preferă să evite deranjul unei căsnicii: „Primul soţ te scoate pur şi simplu din minţi. Al doilea e întotdeauna mai bun... Ce-mi doresc eu este un al treilea soţ... Prietenele mele aflate la a treia căsătorie zic că totul e numai dragoste şi iertare, de dimineaţă până seara“. Încă din copilărie, idolul lui Con a fost Marlene Silverman, prietena mamei sale. Aceasta e o femeie rafinată, mondenă, caustică, impunătoare şi enigmatică, „a cărei companie e o adevărată plăcere şi care te poate răni părăsindu-te“. Marlene îndeplineşte rolul de mamă aleasă de către Con, în felul acela în care oamenii preferă să se fixeze asupra unor părinţi suplinitori care să compenseze neajunsurile propriilor părinţi. În partea de poveste care se desfăşoară în 1989, Con descoperă un teanc de scrisori primite de mama ei de la Marlene în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în care regăseşte o femeie manipulatoare şi criminală. Constance preferă însă să-şi păstreze idolul şi dă repede uitării această descoperire. Marlene se află în centrul romanului, dar e dematerializată într-un mod ciudat. O cunoaştem mai ales prin convorbiri la telefon şi prin scrisori vechi, dar nu-şi face apariţia până la sfârşitul cărţii. Cea ce contează cu adevărat este modul în care o văd ceilalţi. Fiica lui Con se alege cu obligaţia de a dezlega încurcătura tăioasă de dragoste, încredere, trădare şi vină care alcătuieşte relaţia dintre aceste femei. Şi o face într-o scenă de confruntare tăcută şi controlată care ar trebui să constituie apogeul romanului. Însă cititorul anticipează cu mult înainte acest moment, datorită unui defect al structurii narative care subminează tensiunea dramatică.

Din cauză că romanul face salturi repetate între evenimente plasate la o asemenea distanţă în timp, cititorul primeşte nişte puncte de sprijin destul de stângace, care nu-l ajută prea mult să plonjeze în timp: „Con (în 1989)“, „Con în apartamentul ei din Brooklyn în 2003“, şi aşa mai departe. Iată ce scrie Mattison la început, de parcă s-ar lua la harţă cu cititorul: „Vreau să-mi spun povestea astfel, călătorind constant între două momente din timp, din motive care vor deveni evidente, dar şi pentru că ceea ce mă interesează cel mai mult la Con nu ţine de lucrurile pe care şi le-ar putea aminti sau afla – cine poate face asta? – ci faptul că, atunci când a descoperit, la vârsta a doua, că vreme de 14 ani n-a prea fost atentă la ce trebuia, încearcă să afle toate acestea, deşi nu voia s-o facă“. AR nu asta se şi întâmplă. Con nu încearcă să descopere ceea ce trebuie să ştie, ci e silită s-o facă – de către fiica sa. Iar în cele din urmă, acest element ne poartă spre centrul poveştii, spre aspectul care-i asigură reuşita: poezia evocării detaliate a lui Mattison în planul dragostei şi al afecţiunii, al abandonului şi al derutei, al liniştii şi al iertării, al poziţiei de a fi mamă şi fiică. Uitându-se la faţa de masă a mamei sale, îşi spune că are dungi de culoarea „timpului care trece alene“ şi-şi aminteşte de vremea când „era atât de mică încât mama sa părea negreşit interesantă şi demnă de încredere“. Îşi mai aminteşte şi cum s-a întâlnit cu mama ei, peste ani, în foaierul unui teatru: „Clipa în care Gert a dat cu ochii de ea, transformarea de pe chipul ei. Nu era doar uşurare, ci bucurie – bucuria exorbitantă şi jenantă la vederea fiicei sale“. Oricât de mărginită o fi fost mama ei, era totuşi bună şi binevoitoare. În cele din urmă, Con descoperă un adevăr profund: că a fost iubită din toată inima. Ştiind asta, reuşeşte să-şi ia în braţe propria fiică cu aceeaşi iubire radioasă. Poate că n-a reuşit să-şi ia rămas bun, dar, dându-şi seama cât de mult a iubit-o mama ei, se hotărăşte să trăiască astfel încât despărţirile să nu mai conteze. Merită să parcurgi un asemenea drum ca să ajungi la o astfel de concluzie. h

Colecţionarii Un omagiu adus unui loc în care lumea naturală este organizată într-un mod raţional. DE OLIVIA JUDSON NA din intrările Celuilalt Muzeu este în spatele scheletului leneşului terestru uriaş. Cealaltă este în faţa secţiunii cu crocodili. Căci clădirea care adăposteşte galeriile deschise publicului ale Muzeului de Istorie Naturală din Londra este, de asemenea, gazda unui alt muzeu, cu totul diferit – un muzeu aflat în continuu şantier, al cărui scop nu este edificarea sau amuzamentul publicului, ci îngrijirea, catalogarea şi descrierea milioanelor de forme diferite de viaţă, atât a celor dispărute, cât

DRY STOREROOM NO. 1

The Secret Life of the Natural History Museum de Richard Fortey Ediţie ilustrată, 352 pag. Alfred A. Knopf. 27.50 $

şi a celor încă existente, precum şi a mii de minerale diferite. Un inventar al planetei. Birourile, laboratoarele, bibliotecile şi vastele depozite ale Celuilalt Muzeu înconjoară galeriile cu acces public la fel cum iedera acoperă un gard. Depozitele adăpostesc aproximativ 80 de milioane de exemplare, de la schelete de balene şi borcane cu paraziţi până la stive de ierbare şi meteoriţi. Birourile găzduiesc – dacă e să ne luăm după încântătoarele memorii ale lui Richard Fortey, Dry

Olivia Judson scrie blogul Wild Side din secţiunea Opinion a ediţiei online a The New York Times. Este autoarea cărţii „Dr. Tatiana’s Sex Advice to All Creation: The Definitive Guide to the Evolutionary Biology of Sex“. 4

Storeroom No. 1 (Depozitul uscat nr. 1) – o adunătură de savanţi extrem de excentrici. Îl întâlnim, de exemplu, pe Leslie Bairstow, expert în belemniţi (rămăşiţele fosile ale cefalopodelor preistorice), care s-a angajat la muzeu în 1932. Pe toată perioada în care a lucrat aici, el nu a publicat nimic, dar a colecţionat totul, inclusiv sfoara de la pachetele pe care le primea prin poştă. Când a ieşit la pensie, s-au găsit cutii etichetate în care fuseseră aranjate bucăţile de sfoară, pe lungimi. Una din ele conţinea „bucăţi de sfoară prea scurte pentru a mai putea fi folosite“. Herbert Wernham, curator la departamentul de botanică la începutul secolului al XX-lea, apela la serviciile prostituatelor. La moartea sa, s-a găsit un catalog de fişe în biroul său. Fiecare fişă avea numele unei femei şi o şuviţă de păr pubian, ca „o mulţime de ferigi delicat colorate“. Unii dintre locatari au avut şi activităţi mai eroice, ca, de exemplu, Martin Hall, expert în insecte din genul Cochliomyia. Acestea sunt muşte parazite care îşi depun ouăle în carnea sănătoasă a mamiferelor vii; când larvele ies din ou, ele „sapă“ mai adânc în carne, secretând enzime digestive cu care transformă carnea animalului într-o supă. Cea mai cunoscută specie trăieşte în zona tropicală a Americii Centrale. Dar, într-o vizită în Libia, în 1989, Hall a observat larve ale acestor muşte pe animalele dintr-o turmă aparţinând Ministerului Agriculturii. Deoarece nimeni nu l-a crezut, a crescut câteva larve în camera sa de hotel. Rezultatul? Un program de eradicare demarat imediat şi încheiat cu succes, în cadrul căruia 60 de milioane de muşte mascul sterilizate (crescute în pateu de carne) au fost aduse săptămânal din Mexic în Libia. Ca urmare, s-a preîntâmpinat răspândirea în Africa a unuia din cei mai periculoşi paraziţi. În plus, mai e şi ghidul nostru, Richard Fortey

însuşi. Expert în trilobiţi, pasionat al jocului cu purici1, căutător de ciuperci, admirator al poeziei şi îndrăgostit incurabil de muzeu, Fortey s-a angajat în cadrul departamentului de paleontologie în 1970. El ne spune că, în momentul angajării sale, muzeul avea o structură ierarhică atât de rigidă, încât existau săli de baie separate pentru „conducători ştiinţifici“ şi „domni“ (Totuşi, ambele erau dotate cu prosoape de hârtie marcate, fiecare bucată, cu ştampila „Proprietate guvernamentală“). Holul era îmbâcsit de fum de ţigară (astăzi, pentru a fuma trebuie să ieşi din clădire), iar în fiecare dimineaţă trebuia săţi recuperezi cheile de la portar. Cu cheile în mână, Fortey bântuie coridoarele labirintice ale Celuilalt Muzeu, explorând, rememorând, meditând asupra istoriei locului şi descoperind ce se mai întâmplă astăzi acolo. Aici, în acest turn, purcei morţi sunt devoraţi de viermi, în cadrul unui program de studiu al descompunerii cadavrelor. Afară, în spatele muzeului, se află clădirea numită pe vremuri „Casa Spir(i)tului“. Era reşedinţa animalelor conservate în lichid – borcan după borcan cu peşti, şopârle, şerpi sau homari, scufundate în alcool sau formaldehidă, de mult complet decolorate. Fantome palide ale fostelor lor existenţe. Iar aici, la subsol, Fortey ne conduce în camera care dă titlul cărţii, Depozitul uscat nr. 1. Înăuntru, găsim un talmeş-balmeş de exponate vechi şi exemplare aparent uitate, inclusiv specimenul „etalon“ al peştelui-lună, acel peşte cu aspect ciudat, care arată ca o pereche de înotătoare înfipte într-un cap ca o farfurie. Un specimen etalon este exemplarul declarat oficial al unei specii, cu care pot fi comparate toate creaturile din aceeaşi specie. Conservarea specimenelor etalon este unul din cele mai importante roluri ale tuturor marilor muzee de istorie naturală, de la Muzeul American de Istorie Naturală din New York la venerabilul Muzeu Naţional de Istorie Naturală din Paris. Când Fortey s-a angajat la muzeul din Londra, comparaţiile erau făcute la fel ca în urmă cu sute de ani – examinând conturul fizic al organismului, numărându-i firele de păr de pe picioare sau măsurând lungimea cleştilor. Astăzi, după cum explică Fortey, mare parte din această muncă este făcută prin analizarea ADN-ului organismului. (Asta în cazul în care poate fi prelevat: fosilele ca mult-iubiţii săi trilobiţi vor continua să fie examinate prin metodele tradiţionale). Posibilitatea de a extrage ADN din exemplare conservate a atribuit un nou rol muzeelor. Din moment ce multe dintre exemplare au intrat în colecţie cu mulţi ani în urmă, ele furnizează o fereastră către istoria genetică a planetei. De exemplu, ADN de la exemplare de Calliphoridae (o altă familie de muşte, paraziţi dăunători pentru efectivele de animale domestice), conservate din perioada anterioară folosirii pesticidelor, ne-au permis să înţelegem în ce mod şi în ce moment s-a dezvoltat rezistenţa lor la pesticide. ADN recoltat din exemplare păstrate în muzee ale unor păsări din specii periclitate arată cât de mare era diversitatea genetică a respectivei specii. Rolul şi importanţa muzeelor sunt de fapt subiectele cărţii lui Fortey. Iar el demonstrează cu nenumărate ocazii că, deşi par demodate şi prăfuite, ele sunt mai mult decât doar nişte păstrătoare ale trecutului. Muzeele au un rol vital acum şi în viitor. h 1

Jocul cu purici este un joc în care două echipe de jucători încearcă să-şi introducă propriile jetoane de plastic într-un pahar aflat în mijlocul mesei de joc, propulsându-le printr-o apăsare pe muchie, cu ajutorul unei palete. ILUSTRAŢIE DE TOM GAULD

Gigantul din San Francisco O biografie a lui Bill Walsh, de la ascensiune până la faima în Liga Naţională de Fotbal. DE GREGORY COWLES N cazul în care aţi ratat cel mai important moment din istoria echipei San Francisco 49ers – hai, bine, cel mai important moment din istoria lumii –, daţi-mi voie să fac o recapitulare. 10 ianuarie 1982: rămaşi cu şase puncte în urma rivalilor de la Dallas Cowboys în campionatul Conferinţei Americane de Fotbal, cu adversarii pătrunzând serios în teritoriul lor, cei de la 49ers şi-au petrecut următoarele 4 minute deplasându-se către linia de 6 yarzi a celor de la Dallas, pentru a salva situaţia cu mai puţin de 1 minut rămas de joc. Profitând de o oportunitate, Joe Montana s-a rotit spre dreap-

THE GENIUS

How Bill Walsh Reinvented Football and Created an NFL Dynasty de David Harris. Ediţie ilustrată. 385 pag. Random House. 26 $

ta şi l-a căutat pentru o pasă pe Freddie Solomon, care înscrisese deja o dată în acel meci. Însă Solomon era flancat, iar de sfrijitul Montana se apropiau trei fundaşi. Chiar înainte să ajungă la el, Montana s-a făcut că scapă de minge, printr-o aruncare dezechilibrată către fundul zonei de apărare. Apoi, printr-o mişcare care a devenit atât de faimoasă încât e cunoscută peste tot ca Gregory Cowles este redactor la Book Review. FOTO: BARTON SILVERMAN/THE NEW YORK TIMES (1985)

„Interceptarea“, Dwight Clark a apărut din stânga şi a sărit cu braţele întinse după pasă, prinzând-o chiar cu vârfurile degetelor. Eseu pentru San Francisco. În mijlocul nebuniei care a izbucnit, camerele de filmat de la CBS au dat peste antrenorul grizonat al celor de la 49ers, Bill Walsh, stând pe tuşă. Afişa un zâmbet rigid şi trecător, după care şi-a reluat expresia impasibilă obişnuită. „Uitaţi-vă la Bill Walsh în timp ce toţi ceilalţi o iau razna“, i-a spus crainicul Vin Scully lui Hank Stram, partenerul său din cabina comentatorilor. „Probabil că e uluit“, i-a replicat Stram. De fapt, după cum vor afla cititorii din impecabila biografie scrisă de David Harris – The Genius: How Bill Walsh Reinvented Football and Created an NFL Dynasty (Geniul: despre cum a reinventat Bill Walsh fotbalul şi a întemeiat o dinastie în Liga Naţională de Fotbal), victoria l-a lăsat pe antrenorul echipei din San Francisco „jubilând, sleit şi gândindu-se deja la următorul meci“. Aşadar, interceptarea – scuze: Interceptarea – i-a propulsat pe cei de la 49ers în prima lor prezenţă în Super Bowl şi a ajuns să simbolizeze priceperea lui Montana la fapte măreţe, salvatoare. Însă Harris subliniază că meritul i-a aparţinut în egală măsură lui Walsh, care se afla la al treilea sezon al său ca antrenor principal. Nu numai că el îl băgase pe teren pe Montana (în a treia rundă, merită menţionat) şi pe Clark (în a zecea rundă), dar tot el a şi conceput mişcarea aparent spontană pe care echipa o exersase încă din prima zi de antrenamente. Strategia lui de bază – să ai întotdeauna un alt jucător disponibil pentru pase – a stat la baza sistemului de

pase denumit „ofensiva de pe Coasta de Vest“ pe care Walsh l-a perfecţionat la San Francisco. Autor experimentat, printre ale cărui cărţi se numără şi o istorie a Ligii Naţionale de Fotbal (NFL), Harris a scris acea biografie rară care se ridică la nivelul pretenţiilor exagerate emise în subtitlu. În cei 10 ani în care a fost antrenor la 49ers, Walsh chiar a reinventat fotbalul şi a întemeiat o dinastie în NFL. Dar a fost cât pe ce să nu aibă această oportunitate. La jumătatea anilor ’70, în calitate de coordonator al jocului de ofensivă al echipei Cincinnati Bengals, Walsh era considerat în mare măsură un urmaş al legendarului patron-antrenor Paul Brown. Atunci când Brown şi-a desemnat însă un alt succesor (Harris sugerează că a făcut-o de teamă ca nu cumva Walsh să-l eclipseze), Walsh şi-a ieşit din pepeni şi a plecat de la Cincinnati, acceptând un post de antrenor secund la San Diego. Plecarea sa l-a înfuriat pe Brown, care a considerat-o „o trădare personală“ şi a intervenit în repetate rânduri pentru a împiedica angajarea lui Walsh în vreo altă echipă din ligă. Acestea sunt detalii irezistibile, în care fotbalul pare drama unei răzbunări freudiene, însă e meritul lui Harris că alege să nu exagereze. Autorul adoptă un ton admirativ, dar cumpătat, şi îi lasă pe cititori să facă pe cont propriu legăturile dintre diferitele puncte ale tramei oedipiene. În cele din urmă, Walsh a ajuns să conducă programul de fotbal de la Stanford, unde a şi intrat în atenţia tânărului proprietar al echipei 49ers, Eddie DeBartolo Jr., un petrecăreţ moştenitor al unui imperiu imobiliar care primise echipa adou de la tatăl său. DeBartolo l-a angajat pe Walsh în 1979, când, după vreo câteva sezoane dezastruoase, 49ers era „una dintre cele mai proaste echipe ale tuturor timpurilor pe ofensivă“, după cum spunea în 1978 jucătorul de ofensivă Randy Cross. Alegerea a fost mai mult decât inspirată. Deşi palmaresul echipei din San Francisco nu s-a îmbunătăţit de îndată, prognoza era mult mai favorabilă: Cross declara în 1979 că cei de la 49ers „erau cea mai bună echipă pe ofensivă din toate timpurile“. Şi apoi au început să câştige. Marile echipe reflectă adesea personalitatea oraşelor în care joacă: aspectul corporatist al celor de la New York Yankees, ofensiva tradiţională a celor de la Pittsburgh Steelers –, iar jucătorii de la San Francisco 49ers ai lui Walsh au devenit faimoşi prin tactul şi inteligenţa lor. Harris susţine că porecla de „Geniu“ cu care s-a ales Walsh era inevitabilă. „Toată lumea a căzut de acord că el era un tip cam bizar pentru un antrenor de fotbal, un soi de savant nebun care rearanja poziţiile jucătorilor pe o tablă, prea cerebral şi prea original... Într-un joc în care, după cum spunea un editorialist, «orice abonat la National Geographic e considerat deja intelectual», Bill venea de la Stanford, arăta ca un profesor, lucra după scenarii de jocuri pe care el însuşi le inventa, era într-adevăr mai deştept decât aproape toţi contemporanii săi şi pronunţa fraze complete, ieşind deseori din sfera subiectelor publicate în paginile de sport“, scrie Harris. Antrenorii principali au tendinţa să nu se implice mai deloc, iar Walsh era şi mai puţin implicat decât ceilalţi. Însă Harris elucidează cu răbdare această chestiune. Autorul trasează provenienţa jocului său de ofensivă denumit „Coasta de Vest“, recunoscând meritul mentorilor lui Walsh şi subliniind rolul filosofiei sale de antrenor. Analizează talentul bizar al lui Walsh de a selecta echipa şi observă că trei dintre jucătorii aleşi de el – Montana, Ronnie Lott şi Jerry Rice – au fost, probabil, cei mai buni jucători ai tuturor timpu-

rilor, pe poziţiile lor. Pătrunde sub aspectul calm al lui Walsh ca să dezvăluie ghemul clocotitor de resentimente şi nesiguranţă. Walsh ţinea minte jigniri reale şi închipuite. Se băga până peste cap în conflicte cu şefii dominatori – mai întâi Brown, apoi DeBartolo – şi simţea nevoia permanentă de a-şi demonstra calităţile în faţa presei. Era un om obsedat, genul de antrenor care ar fi în stare să deseneze o schemă de joc pe umărul nevestei, în timp ce o îmbrăţişează. („A funcţionat?“, întreabă ea). Mai avea şi un simţ prostesc al umorului, deghizându-se în hamal de hotel ca să ia bagajele jucătorilor săi înainte de prima lor finală de Super Bowl. La fel ca toate poveştile excelente despre sport, The Genius e cel mai captivantă atunci când atinge subiectul triumfului celui umilit. După ce dispreţuitul antrenor şi ai săi enervanţi jucători de la 49ers câştigă acel Super Bowl din 1982 – împotriva echipei lui Paul Brown – cartea alunecă pe o pantă nereuşită, pe care strategiile de joc ale lui Walsh şi echipele sale n-au coborât niciodată: devine unidimensională. Autorul strecoară imagini chinuitoare despre viaţa personală a lui Walsh (căsnicia i-a fost aproape distrusă de aventura lui cu o jurnalistă, de exemplu, iar el a insistat că fiul său cel mare murea de leucemie, când de fapt acesta avea SIDA), dar indiferent dacă e vorba de respect sau de nepăsare, Harris preferă să se axeze pe gândirea robotică a lui Walsh în privinţa fotbalului şi neglijează, în mare parte, aceste dezvăluiri din afara terenului de joc care-i dau protagonistului său o aură mai umană. E de altă parte, e oarecum normal. Omul a câştigat, la urma urmei, trei finale de Super Bowl şi a devenit un personaj important tocmai datorită fotbalului. Însă e totodată un subiect de memorie publică şi până şi cei mai înrăiţi fani îşi dau ochii peste cap când Harris recapitulează mişcare după mişcare, meci după meci, sezon după sezon după sezon: „Scorul final nu era aşa de strâns: 45 pentru 49ers, 14 pentru Cowboys“. „Scorul final era 24-14, dar meciul n-a fost prea strâns“. „Scorul final era de 30 pentru Pittsburgh şi 17 pentru San Francisco, iar meciul nu fusese aşa de strâns“. „Scorul final avea să fie 28 la 3, dar diferenţa ar fi putut să fie mai mare“. Din fericire, epoca lui Walsh la 49ers a fost consemnată de autori mai buni decât Harris, care e suficient de înţelept încât să-i citeze la liber (chiar dacă o face fără să precizeze şi sursa) în unele dintre cele mai memorabile pasaje din cartea sa. De pildă, atunci când descrie comportamentul imperturbabil al antrenorului, Harris îl citează pe un „editorialist de sport plin de admiraţie“ – e vorba despre Jim Murray de la The Los Angeles Times – care scria că „te aştepţi cumva să asculte Mozart în căşti“. Ceea ce e mai important este că Harris chiar a stat destul de mult de vorbă cu Walsh cu un an înainte ca antrenorul să moară de cancer, în iulie 2007. Acele interviuri, la care se adaugă câteva zeci de discuţii ulterioare cu partenerii lui Walsh, au fost reunite în această biografie care e detaliată, sârguincioasă, generoasă şi onestă. Poate că Harris nu dezvoltă pe larg anumite chestiuni, dar când povesteşte, intră în profunzimea subiectului, ceea ce e de ajuns. „Am avut o viaţă frumoasă“, i-a spus Walsh lui Harris în timpul tratamentului pentru cancerul său aflat în fază terminală. „Cum aş putea să fiu nemulţumit? Las în urmă o moştenire şi o poziţie importantă. Poate că asta nu s-ar fi întâmplat dacă Dwight Clark h n-ar fi prins pasa aia“.

Pe teren Continuare din pagina 1

Cât de necesar li s-a părut multora să apere aşa-zisa „democraţie“ din Asia de „totalitarism“! Cât de mulţi turişti americani din Vietnam dau peste tancuri ruginite şi cumpără brichete Zippo cu inscripţii falsificate în muzeul războiului din Ho Chi Minh, un oraş în care socialismul este o glumă şi pe care mulţi oameni nici măcar nu-l numesc Ho Chi Minh! Tendinţe şi elemente care în anumite societăţi au părut marginale înaintea unui război se dovedesc a fi mult mai semnificative. Uneori, cauzele, strategiile şi motivaţiile adoptate cu fervoare în toiul luptei se dovedesc a fi cu totul diferite faţă de cum au fost prezentate sau înţelese de către cei responsabili. Perspectiva culturală a unui război este altfel percepută odată cu trecerea timpului şi schimbarea generaţiilor. După cum remarcă Fussell în The Great War and Modern Memory, jargonul militar este asimilat în limbaj de cei rămaşi acasă. Până şi rostirea cuvintelor este militarizată. La fel şi tropii literari. Frustrările şi dislocările trăite de civili în timpul unui război se dezvăluie în vorbirea de zi cu zi a bărbaţilor şi femeilor de pe front. Ironiile erau de-abia şoptite în Primul Război Mondial, mai puţin tăinuite în al doilea şi mult mai răspândite în războiul din Vietnam, pe măsură ce oamenii secolului al XX-lea îşi pierdeau inocenţa, aflau tot mai mult despre ceea ce se întâmpla cu adevărat, credeau şi făceau tot mai puţin din ceea ce li se spunea. Au apărut, au înflorit şi, în cele din urmă, s-au golit de sens glumele amare. Dacă vrei să evoci astăzi starea de spirit din timpul unui război din ultima sută de ani, apelezi la cântecele vremii. Cadenţa, ritmurile vieţii şi morţii în luptă, temerile şi grijile de acasă sunt exprimate intens în aceste cântece. Limbajul pare să dispară mai repede ca termen de referinţă decât muzica. Totuşi, unul dintre cele mai vechi elemente care contribuie întotdeauna la formarea ambianţei culturale a unui conflict este proza corespondenţilor. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Ernie Pyle spunea povestea „omului mărunt“, a „tipului obişnuit“ din armată, un personaj idealizat în acea confruntare a unor soldaţi neprofesionişti cu eroi de pe două continente. În Vietnam, aducându-şi aminte de Ernie Pyle şi de reticenţa loială a reporterilor care au fost martori la evenimentele din Coreea, eşaloanele superioare ale armatei americane se aşteptau ca o sumă de corespondenţi să le sprijine deciziile. Dar în anii ’60, America era în plină transformare, ca şi valorile jurnaliştilor absolvenţi de colegiu. Ofiţerii au cunoscut o nouă generaţie de gazetari sensibili la ceea ce unii tineri educaţi vedeau ca fiind un soi de conştiinţă reformată ce cuprindea campusurile americane. Jurnalistul devenise un personaj mai bine văzut, mânat de idealism, ambiţie personală motivată şi scepticism faţă de versiunea oficială asupra evenimentelor. Jurnaliştii tineri nu se mai înclinau în faţa autorităţii militare şi unii dintre ei intrau în competiţie cu congenerii lor din grupul tot mai mare al ofiţerilor de rang inferior proveniţi din rândul muncitorilor. Percepţia acestor jurnalişti asupra lor înşişi era că servesc un adevăr mai înalt decât patriotismul, dar şi că aduc un serviciu mai mare publicului şi ţării decât toţi generalii la un loc. Reporterii au fost şocaţi când au descoperit că o armă importantă a relaţiilor publice din domeniul militar era minciuna. Unii ofiţeri se pricepeau să mintă, alţii nu. În Robert Stone este autorul romanului „Dog Soldiers“, a cărui acţiune se petrece în timpul războiului din Vietnam. Cea mai recentă carte a sa este „Prime Green: Remembering the Sixties“. 6

mediul anilor ’60, jurnaliştii devotaţi meseriei găseau colaboratori în rândul cadrelor militare mânate de aceleaşi impulsuri şi dispuse să furnizeze informaţii care le alimentau atitudinea critică. Dar la început, conducerea americană – binecuvântată să-i fie inocenţa ucigaşă – credea că nu are nimic de ascuns. După doi ani ani în care a relatat de la faţa locului despre cele mai dure atacuri din timpul războiului, Michael Herr şi-a reunit reportajele scrise pentru revista Esquire în cartea Dispatches, publicată în 1977. Ea a devenit mostra „noului jurnalism“ şi chiar mai mult de atât: un jurnal personal profund şi cea mai strălucită expunere a dimensiunii culturale a unui război american făcută vreodată. Cartea reda într-un mod desăvârşit sunetul frenetic şi conştienţa fracturată a războiului, oamenii tineri care i-au supravieţuit. Dispatches a stabilit un standard greu de atins pentru reporteri, dar i-a eliberat. Acum, în buna tradiţie a acestei cărţi, odată cu publicarea uluitorului volum The Forever War (Războiul dintotdeauna) de Dexter Filkins, se pare că jurnalele corespondenţilor curajoşi trimişi în Orientul Mijlociu vor deveni izvorul istoric principal pentru ultimele aventuri imperiale americane, inima acestor exerciţii fără inimă în mijlocul dezastrului, o posibilă sursă de consolare pentru cei năpăstuiţi din cauza lor. Nu-i o glumă să spui că lucrări precum cea a lui Dexter Filkins definesc „cultura“ unui război. Contrastul dintre elocvenţa şi umanismul lui, pe de o parte, şi lipsa de scrupule a guvernului american atunci când a pornit conflictul, pe de altă parte, ne foloseşte. Poţi considera munca de luminare şi îndrumare a unui public ghidat în mod deliberat într-o direcţie greşită, în vremuri de restrişte, drept o necesitate culturală. Prin The Forever War, Filkins livrează una dintre cele mai eficiente antitoxine produse vreodată de scris, pentru a se opune

Jurnalele corespondenţilor din Orientul Mijlociu vor fi izvoarele istorice principale pentru ultimele aventuri imperiale.

Dexter Filkins în lupta de la Fallujah, noiembrie 2004.

tacticilor fascinante de relaţii publice utilizate astăzi de administraţia americană. Metoda folosită de liderii politici a fost aceea de a răspândi fapte întoarse cu 180 de grade înspre semicercul minciunilor – până acum, un glonţ magic în cruciada fără sfârşit menită să realizeze totul, de la furarea alegerilor la iniţierea unor războaie ideologice. Filkins foloseşte adevărul văzut cu ochii lui pentru a reda în detaliu politica aridă şi fără speranţă dintr-o parte nepromiţătoare a lumii. Scrisul lui este unul dintre puţinele lucruri bune ce pot ieşi dintr-un război. Potrivit unei vechi zicale, fiecare armată poartă războiul precedent, fără să înveţe nimic şi fără să uite ceva, după cum spunea cineva despre dinastia restaurată a Bourbonilor în Franţa. Armata Statelor Unite a învăţat, totuşi, o strategie pentru a împiedica repetarea dezastrelor de relaţii publice din Vietnam: integrarea corespondenţilor în unităţi militare combatante. Michael Herr n-ar fi putut fi mai străin de comunicările de PR ale guvernului, dar faptul că el a trăit aceleaşi experienţe ca trupele americane din Vietnam a determinat transmiterea compasiunii şi chiar a dragostei lui faţă de acestea către americanii preocupaţi de război. E greu de imaginat că ofiţerimea intimidată politic a lui Donald Rumsfeld se gândea la Dispatches când a decis încorporarea corespondenţilor în unităţile militare, dar aceasta a fost, la început, o politică eficientă. Una dintre FOTO: ASHLEY GILBERTSON PENTRU THE NEW YORK TIMES

cele mai pregnante amintiri din timpul primelor zile de la invadare a Irakului a fost corespondentul care radia citând din Churchill în faţa camerei de luat vederi: „Nu e nimic mai incitant decât să se tragă în tine şi să fii ratat!“. Cu totul altceva decât să se tragă în tine şi să fii împuşcat. Toate acestea au funcţionat o perioadă. Filkins începe cartea The Forever Man cu un prolog care descrie atacarea fortăreţii sunni de la Fallujah de către primul batalion al celui de-al optulea regiment de puşcaşi marini. Integrat în Bravo Company, Filkins înfruntă riscurile luptelor pe străzi într-un oraş ostil în care trupele, aflate sub comanda unui ofiţer remarcabil, îşi îndeplinesc obiectivul, dar cu preţul unui număr înspăimântător de răniţi. Descrierile lui Filkins ne fac să ne dăm seama cât de mult nu ne-am fi dorit să fim acolo, dar fac mai de înţeles

decizia lui George W. Bush şi a lui Dick Cheney de a da undă verde ultimei noastre excursii în Asia. Filkins a relatat despre lumea arabă timp de mulţi ani înaintea invadării Irakului, iar cartea sa începe, inspirat, cu o scenă dincolo de cea mai dură ficţiune: o mostră de justiţie religioasă sharia, desfăşurată pe un teren de fotbal în Kabul, la sfârşitul anilor ’90. Ereticii sunt mutilaţi şi omorâţi sub ochii unui public traumatizat, ce include şi un grup isteric de orfani înfometaţi, al căror viitor schilodit într-o ţară distrusă de războaie nesfârşite este uşor de închipuit. Pentru mine – poate din motivul egoist că se desfăşoară mai aproape de casă – cea mai înfiorătoare experienţă povestită de Filkins se petrece nu în partea cealaltă a lumii, ci în Lower Manhattan, pe 11 septembrie. Filkins trece pe lângă Battery Park. „Ochii mi s-au oprit pe un

lucru gri-verde întins pe jos. Alungit, desfăşurat, chiar acolo, neobservat. Un intestin. Parcă mi-a sărit în faţă, mi s-a prezentat. E uimitor cum privirea îţi cade direct pe carnea umană, o identifică în mijlocul celui mai bun camuflaj format din pietre şi mizerie şi sticlă“. În Tel Aviv, îşi aminteşte el, a văzut voluntari ortodocşi iudaici care căutau acelaşi lucru, după explozia unei bombe sinucigaşe. Filkins se adăposteşte în timpul nopţii răcoroase în magazinul Brooks Brothers din One Liberty Plaza. „În noaptea aceea, m-am trezit de mai multe ori, mai ales din cauza poliţiei“, scrie el. „Odată, un grup de ofiţeri probau haine din caşmir şi se învârteau admirându-se în oglindă. Se râdea mult. «Drăguţ», a zis unul dintre ei, privindu-şi imaginea din oglindă, cu un zâmbet mare pe faţă. «Ca să vezi»“. Dexter Filkins, unul dintre cei mai

talentaţi reporteri de la The New York Times, dă dovadă de o bună cumpătare jurnalistică – nu forţează ironii şi paradoxuri, lăsându-le în seama cititorului. Nici nu îşi dă cu presupusul asupra a ceea ce nu vede. Aceste atribute sunt valoroase şi, indiferent dacă rădăcinile lor se găsesc în disciplina jurnalistică sau nu, ele îi folosesc de minune în povestire. Cineva, poate Chesterton, a echivalat simţul paradoxului cu spiritualitatea. Deşi Filkins nu se scaldă în paradoxuri, nici nu pare să rateze vreunul, iar rezultatul este o mărturie spirituală obsedantă ce transformă volumul într-o parte integrantă a istoriei acestui război oribil. El îşi intitulează segmentul referitor la Manhattan „Lumea a Treia“ şi ne lasă impresia că istoria povestită aici nu se va regăsi neapărat în amintirile noastre culturale îndepărtate, ci chiar va fi istoh rie însăşi.

Nu mai e timp pentru mizantropi În două nuvele, Phillip Lopate descrie bărbaţi îndrăgostiţi şi trădaţi, mult sau puţin. DE JAN STUART EGAREA este înfloritoare în Dyker Heights, cartierul din Brooklyn unde se joacă începutul din Two Marriages (Două căsnicii), porţia dublă de novele servită de Phillip Lopate. Încântătorul narator naiv din The Stoic’s Marriage (Mariajul stoicului) este Gordon, un pierde-vară îndesat, un scriitor ratat care se îndreaptă spre 50 de ani şi care, în sfârşit, atinge culmile împlinirii personale, după decenii de burlăcie. Resemnarea devenise o ocupaţie pentru Gordon cel plin de bani, care, până la căsătoria sa târzie cu o filipineză superbă, se mulţumea să

TWO MARRIAGES

Novellas de Phillip Lopate 264 pag. Other Press. 24.95 $

stea la cheremul mamei muribunde sau al filozofiei severe a lui Zeno şi a acoliţilor lui din Imperiul Roman. Printre picături, Gordon a reuşit să producă un compendiu cu citate, intitulat A Slave’s Wisdom: The Sayings of Epicteus, care, după cum explică el cu o modestie seacă, se vrea „o carte din aceea pe care o cumperi din impuls, Jan Stuart a scris „The Nashville Chronicles: The Making of Robert Altman’s Masterpiece“. ILUSTRAŢIE DE HINTERLAND

ţinută lângă casa de marcat din librării, alături de desene animate cu pisici, calendare Bloomsbury Circle şi Sonetele unei portugheze. Reflecţiile lui Gordon pe tema înrobirii maritale ar putea umple câteva tomuri. Dar el preferă să scrie un jurnal ce înregistrează, până la cel mai mic detaliu, ascensiunea şi decăderea propriei căsnicii. Se numeşte Robii din Kings County. Sora medicală la domiciliu din povestirea lui Lopate este Rita, o asistentă fără studii în vârstă de 36 de ani, de care Gordon se îndrăgosteşte până peste cap, în timp ce ea are grijă de mama lui. Împietrit într-o stare de adoraţie servilă după ce ea răspunde pozitiv cererii în căsătorie, Gordon scoate din calcul discrepanţa intelectuală dintre ei, revărsând asupra iubitei lui promisiunea unei vieţi de idolatrie, un cec în valoare de 25.000 de dolari

şi – marele premiu – perspectiva obţinerii vizei de rezidenţă permanentă în Statele Unite. El îi face loc în casă şi unui văr al Ritei, o piază rea din Filipine care tulbură aranjamentul celor doi într-un mod alarmant. În timp ce aşteptăm răbdători punctul culminant (care vine, puternic, în cele din urmă), Gordon ni se dezvăluie neintenţionat ca însăşi caricatura bărbatului american neocolonialist: orbit de sentimentul unei misiuni şi de fanteziile à la Gauguin cu fecioare exotice din lumea a treia. Protagonistul nefericit al lui Lopate, cu proza sa chinuită, divagaţiile soporifice şi revelaţiile selective, reuşeşte aproape imposibilul – să dea prea multe informaţii şi, în acelaşi timp, să nu spună nimic. The Stoic’s Marriage este o săgeată amuzantă aruncată înspre toţi diariştii cu vise de scriitor.

Pentru Eleanor; Or, The Second Marriage (Eleanor sau despre al doilea mariaj), Lopate îşi îndreaptă busola mai la nord, în zona Cobble Hill din Brooklyn, reducând temperatura emoţională de la fierbinte la călduţ. Subiectul este un moment de cotitură, un weekend din viaţa unui cuplu în care ambii parteneri au mai fost căsătoriţi şi se sprijină pe lecţiile învăţate din prima căsnicie. Apartamentul lui Eleanor şi al lui Frank emană aroma cosmopolită a unor new-yorkezi creativi (ea lucrează în domeniul promovării de carte, el este inginer de sunet), ale căror reţele de prieteni şi membri ai familiei au fuzionat cu succes. Lopate surprinde circulaţia tinerilor au pair şi a actorilor de teatru britanici care îşi declamă rolurile, cu jovialitatea rafinată a unei comedii de Moss Hart. După un genial jurnalist polonez, pe scenă intră fiul adolescent deprimat al lui Frank, aflat doar în trecere pentru a-i vinde tatălui nişte iarbă (Frank se tocmeşte pentru 50 de grame, apoi suplimentează patern suma cu 50 de dolari „pentru cheltuieli“). Weekendul culminează cu o cină acasă la cei doi, în timpul căreia oaspeţii sunt ţinuţi ostatici la vizionarea filmului lui Chaplin „City Lights“, după care Frank rămâne înmărmurit la auzul dezvăluirilor post festum ale lui Eleanor. Dar în timp ce tonul întregii povestiri este perfect, impactul obţinut prin cumulare este ciudat de slab. După disonanţa turului de forţă din Dyker Heights, larma ce se aude din Cobble Hill se aseamănă cu partea B a h unui disc cu hituri de 45 de minute. 7

rui publicare a fost grăbită în iarna anului 2005, după ce autorul l-a scris în cinci săptămâni, într-o explozie de furie şi durere, iar acum, după trei ani, apare City of Refuge (Oraşul de refugiu), un roman despre două familii fictive, a căror traiectorie e urmărită printre imaginile de distrugere ale catastrofei. Una dintre ele – familia Donaldson – e albă, cealaltă, Williams, e neagră. Familia Donaldson e evacuată înainte de uragan, dar Williams nu. Familia Donaldson ajunge, în cele din urmă, la Chicago, la rude; membrii familiei Williams sunt despărţiţi în timpul potopului şi trimişi la Houston, Albany şi într-un orăşel din Missouri. Craig Donaldson, redactorul-şef al ziarului de avangardă din oraş, s-a mutat la New Orleans la maturitate (ca şi Tom Piazza), iar legăturile sale cu oraşul s-au intensificat de atunci. S.J. Williams, tâmplar văduv, a trăit toată viaţa în cartierul Lower Ninth Ward

După ce e strămutat, un redactor-şef de ziar se hotărăşte să nu devină un „boieraş suburban în timp ce oraşul pe care îl iubea se transforma într-o ruină“.

New Orleans pentru totdeauna Experienţe diferite şi soluţii similare după uraganul Katrina. DE JENNIFER SZALAI ENTRU americanii curioşi în privinţa metodelor de guvernare misterioase ale preşedintelui lor actual, scufundarea oraşului New Orleans sub 4.5 metri de apă a fost deosebit de revelatoare, măcar pentru a arăta că guvernarea părea să fie ultimul lucru la care se gândea. Au trecut cinci zile înainte ca trupele federale să fie trimise cu provizii în Louisiana, timp în care locuitorii prea săraci ca

CITY OF REFUGE

de Tom Piazza 403 pag. Harper/HarperCollins Publishers. 24.95 $

să fie evacuaţi au fost înghesuiţi în Superdome (până când o parte din acoperiş s-a desprins), iar de acolo la centrul de congrese (fără mâncare, fără apă, fără electricitate) sau pur şi simplu pe trotuare, în vreme ce aceia care rămăseseră acasă înotau printre propriile catra-

Jennifer Szalai este senior editor la Harper’s Magazine. 8

fuse, gâfâind şi încercând să respire în spaţiul mic dintre suprafaţa apei şi tavan, când în jurul lor apa aducea cadavre umflate de la căldură. Preşedintele Bush părea gata să călătorească oriunde, numai în Louisiana nu, făcând un popas în Arizona ca să-i ducă lui John McCain un tort de ziua lui şi apoi în California, pentru a primi o chitară acustică, oferită în dar de un cântăreţ de muzică folk. Cei doi Michael (Brown de la Agenţia Federală pentru Situaţii de Urgenţă – FEMA – şi Chertoff de la Agenţia de Securitate Naţională) se lăudau că sunt stăpâni pe situaţie, până când a devenit limpede că nu era aşa, moment în care s-au apucat să nege că ar fi ştiut vreodată că uraganul Katrina ar însemna altceva decât multă, multă ploaie. La New York, Secretarul de Stat Condoleezza Rice trăgea de capătul ei de front unit prezentându-se la o reprezentaţie din „Spamalot“. Printre numerele comice din acest musical se afla şi piesa „Always Look on the Bright Side of Life“ (Priveşte întotdeauna partea bună a lucrurilor), în cazul în care ar mai fi fost nevoie să i-o reamintească cineva. Pe acest fundal al grotescului american şi-a scris Tom Piazza cele două cărţi despre New Orleans şi uraganul Katrina: un eseu scurt şi furios, intitulat Why New Orleans Matters, a că-

din New Orleans, iar legătura lui cu oraşul a fost puternică încă de la bun început. Dacă toate acestea par schematice şi pline de bune intenţii, e pentru că aşa şi sunt. City of Refuge pare să fi fost conceput ca un roman despre triumful virtuţii în faţa dezastrului; nu ca un roman despre ce s-ar putea întâmpla sau nu s-ar putea întâmpla cu virtutea din viaţa personajelor sale, ci un roman în care personajele sunt introduse pentru a demonstra că virtutea va învinge, în cele din urmă. Craig şi soţia sa au avut probleme înainte de uragan, iar acestea se datorează, din câte îmi dau eu seama, faptului că ea nu reuşea să aprecieze New Orleans-ul la adevărata lui valoare, din moment ce autorul îl descrie, de mai multe ori, ca pe „oraşul pe care el îl iubea“. Cei din familia Williams au avut şi ei parte de probleme: Lucy, sora mai mare a lui S.J., e alcoolică, iar fiul ei adolescent, Wesley, a fost interpelat de poliţie pentru că şi-a bătut prietena – deşi ancheta unui asistent social nu surprinde esenţa problemei, din câte ni se spune: „Adevărul era că, mai presus de toate, Lucy îl iubea din tot sufletul pe Wesley şi băiatul ştia asta, iar relaţia cu ea era cea mai apropiată şi mai stabilă relaţie din viaţa lui. Şi S.J. o iubea pe Lucy; de fapt, aproape toată lumea o iubea. Poate că se îmbăta şi se purta prosteşte, dar o făcea dintr-o mărinimie de spirit“. Faptul că se foloseşte atât de liberal cuvântul „iubire“ sugerează că Piazza vrea să-şi emoţioneze în mod sincer cititorul, căruia se pare că trebuie să-i spună ce semnificaţie are fiecare lucru pentru a-l face să înţeleagă magnitudinea pierderii. Apare „stejarul uriaş pe care Craig îl iubea“ şi faptul că „S.J. îşi iubea casa“; când Craig îşi vede fiica, „inima i se umple de bucurie şi de dragoste“, iar el protestează atunci când soţia sa „critică acest loc şi viaţa pe care au iubit-o şi au trăit-o împreună“. Înainte de uragan, Craig dă o petrecere acasă la el, iar cititorul află că „puţine lucruri îl făceau mai fericit decât să-şi vadă prietenii în casa lui, cu muzica pe care îi plăcea s-o cânte“. După uragan, când se gândeşte dacă să se întoarcă sau nu la New Orleans, Craig se hotărăşte să nu fie un „boieraş

suburban în Chicago, în timp ce oraşul pe care îl iubea se transforma într-o ruină“. Personajele se străduie atât de mult săşi îndeplinească rolurile încât Piazza le mai acordă câte o pauză, când inserează pasaje cu comentarii sociologice care descriu ce se întâmpla în restul oraşului. Însă caracterul imperios al situaţiei, vitalitatea ei oribilă e adesea prea înăbuşită de proza prea sentimentală: „Cu cât mai sărac era cartierul şi cu cât mai mult trebuiseră să lupte oamenii pentru a se menţine pe poziţii de-a lungul anilor, cu atât mai puţin probabil era ca ei să dezerteze şi să fugă spre zone aflate mai la înălţime, chiar dacă ar fi putut s-o facă“. Deşi esenţa acestei fraze e uşor de înţeles, amestecul neglijent de clişee (dacă oamenii se menţin pe poziţii, cum adică să dezerteze?) trece peste experienţa trăită ca să redea ideea primită, care e atent notată, însă superficială şi inertă. Graba în care par să fi fost scrise foarte multe rânduri şi smulgerea fructului uşor de cules al sentimentalismului indică un romancier care crede că poate neglija posibilităţile literare pentru a vorbi despre ceea ce el consideră a fi Adevărul Superior. Nu m-aş fi aşteptat la asta din partea autorului antologiei de povestiri Blues and Trouble şi al romanului My Cold War, căci amândouă cărţile erau dispuse să zăbovească în lumi pline de locuţiuni surprinzătoare şi de ambiguităţi morale. Poate că mai există şi aceia care cred că un roman însărcinat cu relatarea unei poveşti inspirate de o tragedie reală merită o dispensă specială, o păsuire de la preocupările mai complicate ale literaturii. Dar dacă privezi ficţiunea de poverile sale, înseamnă s-o laşi fără vlagă. |ntr-adevăr, o bună parte din City of Refuge pare să fi fost scrisă cu aceeaşi mână stângace ca şi Why New Orleans Matters, în care Piazza declară, „New Orleans inspiră un fel de dragoste pe care foarte puţine oraşe îl pot inspira“. Dacă Piazza speră ca, prin City of Refuge, să-i stârnească cititorului compasiunea, adică un scop la fel de vrednic ca oricare altul, atunci începerea unei scene – care ar trebui să fie de dragoste – cu „Acum făceau primul pas spre ceea ce nu se mai putea controla“ e ca şi cum ar miza pe faptul că cititorii săi ar fi atenţi numai la însemnătatea momentului, trecând cu vederea neglijenţa prozei. Nu mă îndoiesc că există şi cititori cărora nici că le pasă şi care se apucă să citească City of Refuge doar pentru a afla mai multe despre uraganul Katrina, dar mă întreb ce informaţii ar putea găsi ei în acest roman care să nu fie disponibile şi în alte formă, mai directe. Relatarea de nonficţiune a lui Douglas Brinkley din The Great Deluge, de pildă, şi documentarul lui Spike Lee „When the Levees Broke“ prezintă poveştile adevărate ale celor care au suferit, au răbdat şi au supravieţuit ca să ne povestească despre cei care n-au apucat s-o facă. Cuvintele pline de adevăr ale supravieţuitorilor adevăraţi sunt destul de copleşitoare, iar un romancier care îndrăzneşte să creeze o versiune fictivă a experienţei lor trebuie să-şi asume responsabilitatea de a produce mai mult decât un simplu val de emoţie. Locuitorii din New Orleans au fost dezamăgiţi de reprezentanţii guvernului subjugaţi de optimismul lor prostesc şi de cele mai bune previziuni. Ceea ce oferă ficţiunea e posibilitatea de a pune în opoziţie acest obicei al lenei mentale cu o focalizare necrutăţoare asupra complexităţii şi nuanţelor. Deşi e limpede că intenţiile lui Piazza sunt bune şi sincere, îmbibarea unui roman în sentimentalism nu face altceva decât să înlocuiască o serie h de generalităţi cu altele. ILUSTRAŢIE DE JOSH COCHRAN

Una mică în cinstea cărţilor O istorie a editurilor americane, din 1946 şi până la începutul anilor ’80, spusă de supravieţuitorii „vremurilor bune“. DE BRUCE JAY FRIEDMAN M tendinţa să ratez Epocile de Aur, chiar şi atunci când trăiesc în toiul lor. Din anii ’60 până în anii ’80 am scris articole pentru reviste precum Harper’s şi Esquire doar ca să mi se spună, mult mai târziu, că am trăit şi am făcut parte din Epoca de Aur a Revistelor americane. Dacă m-ar fi anunţat şi pe mine la timp, aş fi putut cere mai mulţi bani. Acum, Al Silverman vine cu o istorie plăcută şi atent documentată – The Time of Their Lives (Cea mai bună perioadă a vieţii lor), în care face o argumentare favorabilă Epocii de Aur a editorilor de ziare şi de cărţi (cu scriitorii adunaţi în urma lor), pe segmentul dintre 1946 şi începutul anilor ’80. Şi iată-mă din nou, văzându-mi liniştit de

THE TIME OF THEIR LIVES

The Golden Age of Great American Book Publishers, Their Editors and Authors de Al Silverman. Ediţie ilustrată. 498 pag. Truman Talley Books/ St. Martin’s Press. 35 $

scris, fără să-mi dau seama că se întâmpla ceva deosebit. Trecusem printr-o perioadă de strădanii amarnice pe când aveam vreo 20 şi ceva de ani, timp în care încercasem să scriu un roman. Iar apoi, dintr-odată, am izbândit şi cărţile au început să-mi fie publicate, mai întâi la editura Simon & Schuster, care accepta aproape orice, şi apoi la prestigioasa Alfred A. Knopf. De-a lungul timpului, editorul meu a fost Robert Gottlieb, unul dintre cei mai buni, fără discuţie. Stilul de editare a lui Gottlieb, cel puţin în cazul meu, era să-mi indice un pasaj oarecare şi să-mi spună: „Fă câte ceva aici“. Totuşi, sugestiile lui erau minunate, iar odată ce făceam „câte ceva“, cărţile erau îmbogăţite. Tot ce încercam – sau cel puţin aşa s-ar fi zis – era achiziţionat în grabă şi nu doar de edituri, ci şi de industriile filmului şi teatrului. Nu putea fi ceva de durată – şi nici n-a fost –, dar, când privesc înapoi, îmi spun că e posibil ca acea perioadă să fi avut o nuanţă aurită. Silverman a început să observe această zonă într-o vreme în care „cărţile erau cel mai îndrăgite de către publicul cititor“. La puţin timp după aceea, marii „cărturari“ s-au dat la o parte, iar afaceriştii au preluat controlul. Pentru a-şi demonstra perspectiva, Silverman – care e de ani de zile preşedintele companiei de comenzi de carte prin poştă Book of the Month Club (şi care a şi fost, în timp ce lucra la Viking, editorul lui Saul Bellow, T. C. Boyle şi William Kennedy) – a căutat supravieţuitori ai acelor „vremuri bune“ şi a găsit 120 de persoane. Mulţi dintre ei erau realişti şi foarte activi chiar şi la vârste de peste 80 şi 90 de ani. (Înveseliţi-vă, voi cei care vă îndoiţi de McCain). S-ar fi zis că editorii au trăit mai mult decât autorii lor. Poate şi pentru că au ştiut când să se retragă. Scriitorii n-o fac niciodată – sau nu-şi permit s-o facă. Curtis Benjamin, fost preşedinte la McGraw-Hill, e foarte clar pe această temă: „Editori săraci? Nu există aşa ceva“.

Cea mai recentă carte a lui Bruce Jay Friedman este „Three Balconies: Stories and a Novella“.

Cu ajutorul echipei sale voioase de veterani, Silverman a trasat profilul marilor edituri şi al editorilor care le-au dat fiecăruia un caracter aparte. Unii dintre aceştia, precum Barney Rosset de la Grove Press, erau corsari care nu se temeau să-şi asume riscuri. Bărbat cu „toane de fier“, după cum spune unul dintre editorii săi, acesta a înfruntat cu îndrăzneală tribunalele şi a fost primul care a scos Amantul doamnei Chatterley şi apoi Tropicul Cancerului. Alţii au fost mai puţin cutezători. Precautul George Braziller („dichisit ca un intendent“ până şi la aproape 90 de ani) se pricepea de minune să „miroasă cărţile bune“. Unii au avut bani la început. Charles Scribner V avea un sfat pentru cei care-şi doreau să devină editori de carte: „Însuraţi-vă cu fiica celui mai bogat om din America“, aşa cum făcuse stră-străbunicul lui. Ian Ballantine a început cu 500 de dolari şi cu un vis. (Banii îi primise în dar de la socrul său). Alfred A. Knopf, care se dădea în vânt după cămăşi vişinii şi cravate verzi, a pus la fel de mult accent pe aspectul unei cărţi ca şi pe conţinutul ei. Chiar şi astăzi, emblema sa cu ogarul borzoi pare să dea cărţilor publicate de Knopf un avantaj în faţa concurenţei. Grupul editorial Little, Brown, pe atunci aflat în Boston, era prin definiţie un pilon al culturii albilor anglo-saxoni protestanţi, promovând „o atmosferă de respectabilitate à la Henry James“. Lui Henry Kissinger această calitate i s-a părut irezistibilă şi de aceea a ales această editură pentru publicarea primului volum din White House Years. Editura Harper a fost definită de Cass Canfield („un «sclav al muncii», dar care avea stil“, după cum spunea un editor), care credea că oricare dintre prietenii săi „conţinea o carte“. A fost de folos că în cercul său de cunoştinţe se aflau personalităţi precum Eleanor Roosevelt, Adlai Stevenson şi John F. Kennedy. Editorul avea tot timpul la el un contract gata redactat, care trebuia doar completat cu un nume, un titlu şi o semnătură. „N-aveai de unde să ştii“, scrie Silverman. Doubleday, o editură care se mândreşte cu statutul său semidoct, a fost întemeiată de Frank N. Doubleday, care suferea de flatulenţă. Drept urmare, n-a permis niciodată ca vreunul dintre personajele din cărţile publicate de el să tragă vânturi. Epoca de Aur a lui Silverman nu era chiar aşa de aurită pentru femei. Jane Friedman, care a devenit preşedinte la HarperCollins, a început ca asistentă la Random House în 1967. „Bennett Cerf... venea şi mă trăgea de păr, pe care-l purtam strâns într-o coadă de cal“, îşi aminteşte

FOTO DE SAM FALK/THE NEW YORK TIMES (TOP, 1967) ȘI ERNIE SISTO/THE NEW YORK TIMES (1969)

Lei literari: Barney Rosset de la Grove Press, sus, și Alfred A. Knopf. ea. Ca membru al consiliului de conducere de la Harper, Ursula Nordstrom, renumit editor de cărţi pentru copii, a fost gratulată, în timpul unei întâlniri la care ea era singura femeie, cu rugămintea să prepare nişte cafea, iar ea a răspuns că nu ştie cum. În ciuda obstacolelor, femeile şi-au lăsat amprenta. Lui Judith Jones, secretară la biroul parizian al editurii Doubleday, i s-a cerut să redacteze scrisori de refuz pentru un morman întreg de manuscrise. Unul i-a atras atenţia. Cu lacrimi în ochi, l-a trimis la reprezentanţa Doubleday din Manhattan. În 1952, apărea Jurnalul Annei Frank. Deşi existau şi câteva femei, pe atunci lumea editorială era, fără îndoială, un club masculin, ale cărui poziţii-cheie erau ocupate de editori talentaţi şi adesea excentrici. Unul dintre cei mai importanţi oameni de la editura Viking a fost „îndrăgitul“ Cork Smith, un susţinător încăpăţânat al lui Thomas Pynchon, deşi a întâmpinat rezistenţă din partea şefului său, George Stevens, care a prezis că „într-un an, tipul ăsta va vinde maşini Chevrolet de mâna a doua“. La editura Little, Brown, Alfred McIntyre şi-a lăsat sentimentele să-i influenţeze judecata: „Dacă la a doua lectură cartea îi umplea ochii de lacrimi, o recomanda pentru publicare“. Dar a existat oare cineva mai inventiv (şi mai curajos, ar spune unii) decât Stan Hart de la Little, Brown care a „furat-o“ pe Lillian Hellman de la Random? „Săream într-un taxi şi mergeam la ea, unde ne aruncam direct în pat“. Preferatul meu din carte e Jim Silberman (edi-

torul lui James Baldwin şi Hunter Thompson), care e pasat neîncetat între o editură şi alta. Nici nu apucă să se aşeze bine la biroul său de la o editură că şi începe să fie curtat de alta. L-am cunoscut pe acest bărbat genial şi trebuie să mărturisesc că am simţit şi eu nevoia să-l smulg de la o editură. Silverman îi gratulează cu elogii pe editori, pe redactori, pe cei de la vânzări şi – ei bine, da – până şi pe operatorii tabloului de comandă. (Se lucrează cumva şi la vreo Epocă de Aur a Contabililor?). Totuşi, se pare că scriitorii, bată-i vina, sunt cei care nimeresc tot timpul în lumina reflectoarelor. Cu un manuscris în mână, W. H. Auden şi-a făcut apariţia la Random House în papuci şi a zis: „Aş prefera să-mi daţi banii pe loc“. Samuel Becket, cu silueta lui înaltă şi sfrijită, a bătut la uşa lui Richard Seaver de la biroul parizian al editurii Grove, i-a înmânat un plic şi-a zis „Poftim pe «Watt»“ (n.r. – în engleză se pronunţă la fel ca „Uite ce e“.) Seaver a răspuns „Ce e?“, crezând că e vorba despre o glumă în stilul comedienilor Abbott şi Costello. La o cină festivă, Blanche Knopf, nevasta rotofeie a lui Alfred Jr., cobora pe scara hollywoodiană a apartamentului lor, moment în care se spune că Joseph Conrad, dând cu ochii de ea, a exclamat „Ce belgiană!“. Înainte să devină celebrul autor al romanului Ragtime, E. L. Doctorow a spus despre postul său de editor de la New American Library că era „destinat unui evreu“. Într-un moment minunat pentru scriitori, Thomas Harris a refuzat să facă vreo schimbare la Tăcerea mieilor, din cele şapte-opt modificări sugerate de editura St. Martin’s Press. Există o doză de „haz de necaz“ în informaţiile despre „The Ones That Got Away“. Când au refuzat să publice Naşul, toţi cei trei editori de la Atheneum au căzut de acord: „Mafia ne iese pe nas“. La ce se gândea oare Mike Bessie de la Harper când a respins Lolita pentru că nu-i stârnea interesul? Totuşi, simţi ceva simpatie pentru Victor Weybright de la New American Library atunci când află că ar putea pierde drepturile de reeditare ale romanului De veghe în lanul de secară şi „se trezeşte năclăit de o sudoare rece“. Există şi nişte pasage obositoare în cartea lui Silverman. Totuşi, cine ştie?, poate că un tânăr student ambiţios la MBA ar simţi un frison la aflarea veştii că, după cel de-Al Doilea Război Mondial, „cartea de pe locul 1 de la Macmillan“ s-a prăbuşit repede, iar „Doubleday, McGrawHill şi Prentice-Hall au prins viteză“ (ca un cal de curse cumva?). Însă, în general aceasta e o carte minunată, plină de comori anecdotice. Doar un editor ar fi putut s-o scrie, un om căruia cerneala tipografică i-a pătruns în sânge şi în oase. Ni se spune adesea că vremea cărţilor a trecut. Să nu i-o spuneţi şi lui Silverman. În mod potrivit, îşi prefaţează această lucrare monumentală cu o poezie de Czeslaw Milosz. Iată ultimele versuri: Îmi închipui pământul în care eu nu mai exist: Nimic nu se întâmplă, nu-i nici o pierdere, dar e totuşi un spectacol ciudat, Rochiile femeilor, liliacul înrourat, un cântec în vale. Şi totuşi cărţile vor fi acolo pe rafturi, de neam ales Născute din oameni, dar şi din h lumină, înălţimi. 9

Domnia contraterorii Ron Suskind analizează abordarea ideologică a administraţiei Bush în privinţa unor realităţi înspăimântătoare. DE MICHAEL CROWLEY

„C

ÂT de reală e povestea asta cu terorismul nuclear?“ Conform unui reprezentant de vârf al serviciului de informaţii american, aceasta e întrebarea ciudat de superficială pusă de George W. Bush în timpul unei sesiuni informative desfăşurate la Casa Albă, în 2006. E mai mult decât neliniştitor să afli că preşedintele nu era încă sigur de răspunsul la o asemenea întrebare, la 5 ani după atacurile de la 11 septembrie. Asta se datorează şi faptului că, în cartea lui Ron Suskind, ameninţarea e foarte reală, dar noi o înţelegem doar într-o măsură periculos de mică.

THE WAY OF THE WORLD

A Story of Truth and Hope in an Age of Extremism de Ron Suskind. 415 pag. Harper/HarperCollins Publishers. 27.95 $

The Way of the World (Mersul lumii) a stârnit polemici mediatice prin acuzaţiile explozive (şi controversate) legate de abuzurile extreme ale administraţiei Bush, între care şi întrebuinţarea greşită a serviciilor de informaţii înainte de război şi un presupus plan de falsificare despre care Suskind spune că ar oferi temeiuri posibile pentru punerea sub acuzare. Însă aceste lucruri ţin, din în ce în mai mult, de domeniul consemnării istorice. În centrul poveştii lui Suskind se află o posibilă ameninţare a existenţei înseşi a Statelor Unite în prezent. E vorba despre „ceea ce ar putea fi ultima mare cursă a omenirii“, după cum se exprimă autorul: o cursă între guvernele civilizate şi teroriştii radicali, premiul fiind un nor ciupercă într-un oraş american – sau, din fericire, lipsa lui. Suskind abordează acest subiect îngrozitor în termeni foarte umani. Scriitor excepţional, care combină relatări informative excelente cu o înclinaţie spre scrierea unui roman despre oameni adevăraţi, Suskind reface cu măiestrie câteva poveşti împletite despre ciocniri culturale şi polenizări încrucişate, toate decurgând din încercarea de a găsi un răspuns la întrebarea dacă America şi lumea musulmană vor putea să-şi depăşească vreodată neînţelegerile din trecut şi să ajungă la un acord. Către final, descoperim povestea unui student afgan ajuns, printr-un program de schimb internaţional de studenţi, în Colorado. Tânărul rămâne uluit la vederea formelor generoase ale majoretelor şi a oamenilor care convieţuiesc cu câinii, pe care el îi consideră paraziţi, conform educaţiei sale. Ne întâlnim cu un emigrant politic idealist din Pakistan, care trăieşte la Washington şi a cărui admiraţie pentru America e pusă la grea încercare după ce o neînţelegere legată de coloana auto prezidenţială îl face să fie arestat, bătut în detenţie şi supus unui interogatoriu umilitor de către Serviciul Secret. Mai apare şi un avocat american perseverent, care îl reprezintă pe un libian aflat în detenţie la Guantánamo pe baza unor dovezi iniţial respinse ca fiind prea

Michael Crowley este senior editor la The New Republic. 10

neclare, dar apoi reclasificate, fără explicaţie, drept temeiuri pentru rămânerea în detenţie. O urmărim apoi şi pe Benazir Bhutto în ultimele luni dinaintea asasinării ei din decembrie 2007, în timp ce pledează în zadar pentru ca administraţia Bush să-i ofere mai mult sprijin în lupta ei pentru democraţie în Pakistan. Fiecare poveste se adresează vânturilor piezişe ale culturii şi politicii care vor determina cursul istoriei şi rolul Americii în lume. Însă nici una dintre ele nu oferă un caracter mai imperios cărţii decât portretul pe care Suskind i-l face lui Rolf Mowatt-Larssen, fost agent secret al C.I.A., aflat acum pe o funcţie înaltă la Ministerul Energiei şi însărcinat cu monitorizarea pieţii negre de materiale nucleare la nivel mondial, deoarece teroriştii ar putea recurge la asemenea materiale pentru a construi un dispozitiv destul de puternic încât să ucidă zeci de mii de oameni. Povestea lui Mowatt-Larssen despre inerţia guvernamentală în această privinţă e absolut înfiorătoare. El e cel care relatează întrebarea idioată a lui Bush despre „povestea asta cu terorismul nuclear“, la care mai adaugă informaţii despre o altă întâlnire la Casa Albă, care s-a dovedit atât de neproductivă încât l-a îngreţoşat teribil pe acest spion grizonat. Ajungând la concluzia că numai un şoc la nivelul mentalităţii naţionale ar putea forţa luarea unor măsuri adevărate, Mowatt-Larssen plăsmuieşte un plan demn de un roman de-al lui Tom Clancy: „Testul Armageddon“, un complot prin care se trimit în lume echipe de agenţi sub acoperire ca să cumpere de pe piaţa neagră destul material nuclear pentru o bombă funcţională. După aceea, echipele trebuie să introducă în secret aceste materiale pe teritoriul american şi să le prezinte lumii, pentru a demonstra cât de reală e ameninţarea. (Proiectul nu ajunge să fie demarat, în parte datorită inerţiei birocratice care îl face pe Mowatt-Larssen să ia în considerare posibilitatea de a-şi desfăşura misiunea prin agenţi privaţi). Cam ca în celelalte cărţi ale lui Suskind des-

pre administraţia Bush – The Price of Loyalty şi The One Percent Doctrine, The Way of the World, deşi uneori încărcată de suspans, e o lucrare aproape jurnalistică, mai ales atunci când ajungem la descrierea intrigilor interne ale echipei de securitate naţională a administraţiei. De pildă, Suskind povesteşte cum, în vara anului 2006, oficialii americani au demascat o celulă teroristă ce părea să pună la cale aruncarea în aer a mai multor avioane de mari dimensiuni, aflate în timpul zborului. Relatarea sa sugerează că acţiunea lui Bush a fost motivată mai degrabă de dorinţa de expunere mediatică înaintea alegerilor legislative decât de teama de un atac iminent (oficialii britanici, care s-au opus arestărilor, susţineau că acest complot era departe de a fi complet). Mai uluitoare sunt însă dezvăluirile lui Suskind despre războiul din Irak şi despre folosirea informaţiilor oferite de serviciile secrete înainte de război, în privinţa armelor de distrugere în masă. Într-un caz, Suskind spune că declaraţiile prin care ministrul de Externe irakian, Naji Sabri, nega faptul că ţara sa deţine arme de distrugere în masă au fost pur şi simplu rescrise: „mai mult ca sigur modificate sub presiunile de la Washington“, afirmă Suskind, pentru a obţine declaraţia falsă cum că Sabri a alimentat suspiciunile referitoare la existenţa unor programe irakiene nucleare şi biologice aflate încă în vigoare. Şi mai tulburătoare este totuşi povestea unui fost şef al serviciului secret irakian, pe nume Tahir Jalil Habbush. Suskind descrie, cu detalii captivante, întâlnirile secrete dintre Habbush şi agenţii serviciilor Britanice, în ianuarie şi februarie 2003. Habbush a insistat că Saddam Hussein şi-a abandonat programele de înarmare, dar că nu voia s-o recunoască public pentru a menţine o impresie care să-i descurajeze adversarii regionali precum Iranul. Însă, conform lui Suskind, Casa Albă nu numai că a respins declaraţiile lui Habbush, ci, pe deasupra, Bush a întrebat foarte enervat dacă irakienilor li se

poate cere să ofere „ceva ce ne-ar folosi să ne susţinem cauza“. A urmat o plată de 5 milioane de dolari făcută de C.I.A. lui Habbush şi pe care Suskind o dezvăluie cu titlul de preţ plătit pentru a-i cumpăra irakianului tăcerea. Apoi urmează adevărata bombă: Casa Albă le-ar fi cerut agenţilor C.I.A. să falsifice o scrisoare, predatată pentru iulie 2001, în care să se spună că Mohamed Atta, teroristul implicat în atentatele de la New York din 11 septembrie, ar fi fost pregătit în Irak şi, mai mult chiar, că Irakul primise transporturi suspecte de arme (probabil de uraniu concentrat neîmbogăţit) din Niger, cu ajutorul Al Qaeda. Scrisoarea trebuia să fie redactată şi semnată de Habbush, folosind articole de birotică specifice guvernului irakian, şi să fie adresată lui Hussein însuşi. Această recapitulare iraţional de avantajoasă despre cum ar putea arăta o cauză perfectă de război aproape că semăna cu o glumă confuză din săptămânalul parodic american The Onion. Însă, la sfârşitul anului 2003, această scrisoare chiar a apărut într-un ziar britanic, înainte să fie preluată şi de presa americană. Suskind nu arată cine a născocit acest document dăunător. Însă spune că una dintre sursele sale, un fost agent de operaţii C.I.A. pe nume Robert Richer îşi aduce aminte că a primit un ordin direct de la George Tenet, care pe atunci era directorul C.I.A., prin care i se cerea să-l pună pe Habbush să transcrie cu mâna lui textul produs de Casa Albă. Richer îşi aminteşte până şi „hârtia albicioasă de la Casa Albă pe care fusese scrisă însărcinarea“, după cum se exprimă Suskind. Totuşi, de la lansarea cărţii, Tenet, Richer însuşi şi o altă sursă-cheie au negat categoric că s-ar fi întâmplat aşa ceva. (Tenet mai neagă şi faptul că declaraţiile dinainte de război ale lui Habbush ar fi fost trecute sub tăcere). Chiar şi în contextul ultimilor şapte ani, neruşinarea prostească a unei scrisori false, redactate în ciornă pe hârtie provenită de la Casa Albă, tot ne mai pune la încercare credulitatea. Însă afirmaţiile lui Suskind, fost reporter la Wall Street Journal şi laureat al Premiului Pulitzer, n-ar trebui respinse pur şi simplu. Faptul că nu s-a întâmplat ca multe alte informaţii senzaţionale din această carte să fie contestate în mod credibil sugerează o încercare a celor vizaţi de a-şi acoperi spatele. Totuşi, publicarea unor transcrieri parţiale ale interviurilor înregistrate cu Richer nu confirmă în mod categoric dezvăluirile lui Suskind. Intenţia autorului nu ţine de dovedirea răspunderilor. Dacă sunt certe, episoadele legate de Habbush demonstrează mai degrabă o amoralitate înfiorătoare în modul în care America şi-a gestionat războiul împotriva terorii. Dacă poziţia noastră morală e afectată, la fel e şi capacitatea de a le bate obrazul altor ţări pentru a le face să adopte măsuri mai stricte în privinţa pieţelor negre nucleare pe care le alimentează. Şi la fel de afectată e şi apropierea noastră de inimile şi minţile unor oameni precum studentul afgan, emigrantul pakistanez sau pesemne nevinovatul deţinut de la Guantánamo şi adepţii lui Benazir Bhutto. Concluziile lor despre America vor hotărî dacă Rolf Mowatt-Larssen va avea plăcerea să rămână în amintirea tuturora ca băiatul care a strigat „Lupul!“ sau dacă va deveni h un îngrozitor profet al dezastrului atomic. ILUSTRAŢIE DE PATRICK THOMAS

Avem probleme Andrew J. Bacevich joacă rolul profetului pentru o Americă îmbuibată şi răsfăţată. DE JONATHAN TEPPERMAN NDREW J. BACEVICH crede că sistemul nostru politic e terminat. În The Limits of Power: The End of American Exceptionalism (Limitele puterii: sfârşitul excepţionalismului american), el susţine că principiul fondator al ţării – libertatea – a început să fie confundat cu apetitul, transformând

THE LIMITS OF POWER

The End of American Exceptionalism de Andrew J. Bacevich 206 pag. Metropolitan Books/ Henry Holt & Company. 24 $

tradiţionala luptă pentru libertate a Americii într-o obsesie pentru consum, în căutarea nesfârşită de şi mai mult. Pentru a satisface această foame, politicienii-proxeneţi au creat un imperiu neoficial al materiilor prime, pe care l-au menţinut prin războaie neîntrerupte, de mică amploare. Totuşi, aparatul de politică externă care trebuia să coordoneze acest imperiu a crescut hidos şi peste măsură şi a condus naţiunea dintr-un dezastru în altul. Cel mai recent este Irakul: conform viziunii lui Bacevich, cristalizarea a tot ceea ce a mers prost în sistemul american. În zilele sumbre ale perioadei George W. Bush, când luptele din Irak şi Afganistan se prelungesc cu zi ce trece, iar crizele globale economice, energetice şi alimentare se accentuează, această aserţiune exercită o imensă atracţie intuitivă şi cartea lui Bacevich a ajuns, e adevărat, în topul vânzărilor. Naţiunea pare a fi într-o criză serioasă. Este important să înţelegem cum s-a ajuns aici, iar o regândire de la origini până la ramificaţiile actuale poate fi necesară pentru remedierea situaţiei. Este exact ceea ce intenţionează să ofere Bacevich. Provenind din ceea ce poate fi numit şcoala ultratradiţionalistă a politicii externe americane, Bacevich, care predă istoria şi relaţiile internaţionale la Boston University, se vede pe sine ca pe un Ieremia modern, jeluinduse pentru o ţară îmbuibată şi răsfăţată care şi-a pierdut scopul existenţei. Conform raţionamentelor sale, lucrurile au luat-o razna la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, atunci când Statele Unite au câştigat pentru prima dată titulatura de „cea mai puternică, bogată şi... liberă na-

Jonathan Tepperman este redactor-şef adjunct la Newsweek International. ILUSTRAŢIE DE MATT DORFMAN

ţiune de pe glob“. Pe măsură ce puterea americană s-a extins în lume, libertatea era tot mai mare în ţară. Dar aşteptările naţiunii au depăşit repede capacităţile ei de a şi le satisface. În acel moment, americanii au avut de ales: „să îşi tempereze apetitul şi să înveţe să trăiască cu ceea ce aveau, sau să apeleze la... puterea Statelor Unite în speranţa că îi vor obliga pe alţii să satisfacă acest apetit“. Puteţi ghici ce crede Bacevich că au ales americanii. Pe măsură ce cetăţenii deveneau tot mai comozi, guvernul Statelor Unite se transforma şi el. Ca răspuns la şocurile revoluţiei comuniste din China, la bomba atomică a Uniunii Sovietice şi la declanşarea războiului din Coreea, Washingtonul a creat un vast aparat de securitate permanent, complet nou, constând din Pentagon, F.B.I., C.I.A. (alături de alte servicii secrete mai mici) şi Consiliul Naţional de Securitate. Aceste organisme, alături de un Congres cooperant, au permis o uriaşă extindere a puterii executive. Totuşi, acest nou aranjament ar fi putut funcţiona bine, susţine Bacevich, dacă o făcea aşa cum a fost conceput. Dar bineînţeles că nu a făcut-o. Enorma birocraţie a devenit rapid împovărătoare, în loc să fie de ajutor; agenţiile individuale şi-au pus propriile interese în faţa celor naţionale; generalii aveau grijă doar de ei şi de serviciile pe care le conduceau. Preşedinţi frustraţi, începând cu John Kennedy, au apelat la consiliere personală informală, ignorând nou fondatul sistem. Iar lucrurile s-au degradat rapid. Într-o succesiune relativ rapidă, avem Golful Porcilor, Vietnamul, criza petrolului din anii ‘70, Libanul, războiul spaţial, războiul din Golf în 1991, Somalia, Kosovo şi apoi, după 11 septembrie, „războiul de durată“ împotriva terorismului, care a transformat conflictul într-o „stare permanentă“. Apoi a venit Irakul: dovadă, pentru Bacevich, a decăderii noastre politice, economice şi militare. Ca naraţiune, toate acestea sunt plauzibile, dar se destramă oarecum la o examinare mai atentă. Mai întâi, deşi, fără nici un dubiu, Bacevich s-ar caracteriza ca fiind realist, nostalgia

sa pentru luminata republică în care se presupune că au trăit americanii înainte de Al Doilea Război Mondial implică o mare doză de mistificare. Consumerismul excesiv cu greu poate fi numit un fenomen postbelic şi, chiar şi pe vremea când John Quincy Adams avertiza asupra expediţiilor „în alte ţări, în căutarea unor monştri care să fie distruşi“, preşedinţii americani deja încălcau acest precept. Un alt punct în care Bacevich se împotmoleşte este propria sa retorică. Această carte concisă şi percutantă este evident concepută ca o polemică, şi asta nu e neapărat ceva negativ. Problema e că anumite ticuri verbale ale lui Bacevich, cum ar fi sâcâitoarele sale referiri la presupusul „împăratpreşedinte“ al Americii, par paranoice şi sună fals. Din cauza lor e mai greu să iei argumentaţiile în serios. E păcat că e aşa, căci multe din ideile lui Bacevich sunt juste, inclusiv atunci când critică ipocrizia inerentă în declaraţiile americanilor despre presupusele lor valori universale. Acelaşi lucru e valabil atunci când evidenţiază similarităţile politicilor promovate de preşedinţii recenţi. Conştientizarea continuităţilor în politica externă americană, pe care o dovedeşte Bacevich, este de un real folos acum, când mania Obama a convins pe atât de mulţi că totul va fi diferit începând din noiembrie. Conform lui Bacevich, nu va fi aşa, şi probabil că are dreptate – mai ales dacă Statele Unite rămân dependente de importul de petrol, de bunurile ieftine produse în China şi de creditarea fără limite. Iar interesele particulare vor deforma, indubitabil, politica, indiferent de învingătorul în alegeri. Din păcate, Bacevich nu prea reuşeşte să sugereze soluţii. La ce amploare au atacurile sale, alternativele pe care le propune sunt surprinzător de lipsite de anvergură: America ar trebui să se descurce cu resursele proprii, să practice o politică externă modestă, să ia poziţie în eradicarea armelor atomice şi în combaterea încălzirii globale – toate acestea sunt idei de bun-simţ, dar nu tocmai marile transformări de care susţine că ţara are nevoie. Poate că Bacevich are senzaţia că nu trebuie să furnizeze răspunsuri detaliate, pentru că se vede mai degrabă ca pe un profet decât ca pe un coordonator politic. Dar este sigur că ceea ce ne este acum necesar, mai mult decât condamnări extensive ale consumerismului american, sunt soluţii foarte concrete la probleme h foarte concrete. 11

Tortura şi apelul la al Cincilea Amendament Alan Dershowitz pune sub semnul întrebării o decizie a Curţii Supreme în privinţa interogatoriilor. DE JONATHAN MAHLER CEST volum indiscutabil subţire este a treia – da, a treia – carte a lui Alan M. Dershowitz apărută în ultimul an. Între grafomania sa, înclinaţia pentru cazuri răsunătoare şi frecvenţa cu care a fost văzut la emisiunile de ştiri ale televiziunilor prin cablu, nu e greu să uiţi că Dershowitz e şi un

IS THERE A RIGHT TO REMAIN SILENT?

Coercive Interrogation and the Fifth Amendment After 9/11 de Alan M. Dershowitz 212 pag. Oxford University Press 19.95 $

mare specialist în materie de drept constituţional. În Is There a Right to Remain Silent? (Există oare dreptul la tăcere?), abordează una dintre cele mai spinoase probleme legale apărute în America după 11 septembrie: dreptul la tăcere garantat de al Cincilea Amendament le interzice cumva reprezentanţilor legii să recurgă la tortură pentru a împiedica delicte viitoare, precum o eventuală acţiune teroristă? Răspunsul simplu, conform Curţii Supreme cel puţin, e „Nu“. În procesul Chavez contra Martinez, un caz din 2003 de constrângere din partea poliţiei, tribunalul a decis că dreptul unui individ de a nu răspunde la întrebări e încălcat numai dacă informaţia e folosită ulterior împotriva acelei persoane, în faţa tribunalului. Simplul fapt că respectiva persoană a fost constrânsă să vorbească nu reprezintă, în sine, o încălcare a celui de-al Cincilea Amendament. Pentru a accentua şi mai mult problema, nu e neapărat neconstituţional ca guvernul Statelor Unite să tortureze deţinuţi. Dershowitz a mai abordat şi înainte subiectul interogării coercitive. După 11 septembrie, a scris un articol provocator în pagina de opinii şi editoriale, susţinând aplicarea „mandatelor de tortură“ emise de guvern care îi scoteau din minţi pe colegii săi libertari. Aceştia vor însă cu siguranţă mai fericiţi cu perspectiva asupra celui de-al Cincilea Amendament adoptată acum de Dershowitz, precum şi de atitudinea dură cu care tratează sentinţa Curţii în cazul Chavez.

Jonathan Mahler, care scrie pentru The Times Magazine, a publicat, cel mai recent, volumul „The Challenge: Hamdan v. Rumsfeld and the Fight Over Presidential Power“. 12

Datele acestui caz sunt destul de simple. Reclamantul, Oliverio Martinez, a fost împuşcat de mai multe ori pe o stradă din California de Sud, în timpul unei altercaţii cu poliţia. Pe drumul spre spital şi la camera de urgenţă, un alt poliţist l-a întrebat pe Martinez ce se întâmplase. La început, Martinez s-a mărginit să spună „Mă sufoc“ şi „Simt că mor“, iar, la un moment dat, a zis: „Nu vă mai spun nimic până nu mă tratează medicii“. Însă poliţistul a continuat să-l interogheze, iar Martinez a spus, în cele din urmă, că luase un pistol de la unul dintre poliţişti şi îl îndreptase împotriva lor. Rămas orb şi cu o paralizie parţială după acel episod, Martinez l-a dat în judecată pe poliţistul care îl interogase, susţinând că i-a încălcat drepturile garantate de al Cincilea Amendament. Curtea Supremă a pronunţat şase opinii diferite în acest caz, dar Dershowitz se concentrează mai ales pe părerea judecătorului Clarence Thomas, care s-a impus. Deşi colegul său, judecătorul John Paul Stevens, descrisese tratamentul aplicat lui Martinez drept „echivalentul funcţional al... metodelor de tortură“, Thomas a conchis că dreptul constituţional al reclamantului în privinţa autoincriminării nu fusese încălcat, din moment ce declaraţiile nu au fost folosite în instanţă, împotriva sa. Dershowitz recunoaşte că exprimarea exactă a amendamentului: „Nimeni nu va fi... obligat, în vreun

Cartea lui Dershowitz funcţionează ca un fel de manual de analiză şi de interpretare a dreptului constituţional. caz penal, să depună mărturie împotriva propriei persoane“ nu instituie, în mod explicit, dreptul de a păstra tăcerea. Însă aici se termină generozitatea sa faţă de Thomas. Autorul atacă decizia judecătorului, pe care o consideră mărginită şi prea literală, şi îl acuză că ignoră atât sursele istorice, cât şi precedentele juridice incomode pentru a ajunge la concluzia dorită. Is There a Right to Remain Silent? funcţionează ca un fel de manual de analiză şi de interpretare a dreptului constituţional, a chestiunii dubioase a ghicirii intenţiilor creatorilor Constituţiei şi a reconcilierii opiniilor aparent contradictorii ale Curţii Supreme. Dershowitz descrie istoria

celui de-al Cincilea Amendament şi a protecţiei oferite împotriva auto-incriminării, care datează (pesemne) din vremea în care Biserica se folosea de impunerea mărturiilor sub jurământ în cazul disidenţilor politici şi religioşi din Anglia secolului XIII. Apoi autorul trece în revistă câteva dintre precedentele relevante, între care şi procesul pentru trădare al lui Aaron Burr, şi analizează cum evoluat modul în care înţelegem al Cincilea Amendament de la crearea sa. CEASTĂ analiză e plasată integral pe fundalul familiar care încadrează orice dezbatere serioasă pe marginea Constituţiei: ar trebui s-o tratăm ca pe un text „viu“, menit să se plieze pe schimbările istorice şi sociale sau trebuie să ne limităm interpretarea la cuvintele de pe pagină şi la intenţia iniţială a autorilor lor? Ca mulţi liberali, Dershowitz se fereşte să se bazeze prea mult pe eforturile noastre neapărat speculative pentru a înţelege exact ceea ce au avut în vedere strămoşii noştri. Totuşi, pledează intens pentru ideea că autorii Constituţiei erau cel puţin conştienţi de nevoia de a împiedica interogarea coercitivă – chiar dacă mijlocul prin care au ales s-o împiedice a fost interzicerea folosirii mărturiilor constrânse în procesele penale. Citind această carte, îţi aduci aminte de ce Dershowitz e unul dintre foarte puţinii profesori de drept americani a căror operă a devenit universal acceptată: Dershowitz îşi poartă erudiţia cu uşurinţă. A lucrat serios pentru ca Is There a Right to Remain Silent? să fie un material accesibil pentru omul de rând, presărând cartea cu trimiteri la Lewis Carroll, Stephen Jay Gould, Maimonide şi Jerry Seinfeld. Totuşi, în ciuda marilor lui eforturi, acest gen de analiză juridică detaliată devine, în mod inevitabil, tehnică. Cei care nu cunosc deja problema auto-incriminării mai mult ca sigur se vor împotmoli. Cu toate acestea, merită să citeşti până la capăt. Dershowitz spune că procesul Chavez e un „barometru“ care indică o schimbare mult mai amplă în aplicarea legii după 11 septembrie, cu o atenţie mai mare faţă de prevenirea actelor penale viitoare decât faţă de pedepsirea făptaşilor. Apariţia aşa-zisului stat preventiv va continua să producă probleme noi şi dificile în privinţa drepturilor inculpaţilor penali. Autorul conchide convingător că americanii nu-şi permit să nu se implice în dezbaterile stârnite de soluţionarea acestor probleme. h

Povestea ei O biografie a Elsei Morante, autoare a mai multe romane, printre care celebrul La storia. DE ALAN RIDING LSA MORANTE este unul din numeroşii scriitori care sunt faimoşi în ţara lor şi aproape necunoscuţi în străinătate. La douăzeci şi trei de ani după moartea sa, nu şi-a pierdut notorietatea în Italia, dar oriunde altundeva în Europa, şi cu siguranţă în Statele Unite, ea este cunoscută –

WOMAN OF ROME

A Life of Elsa Morante de Lily Tuck Ediţie ilustrată. 263 pag. Harper/ HarperCollins Publishers. 25.95 $

dacă cineva îşi mai aminteşte de ea – doar ca soţia lui Alberto Moravia. În Woman of Rome: A Life of Elsa Morante (Femeia din Roma: o biografie a Elsei Morante), Lily Tuck îşi propune să demonstreze că ea merită mai multă recunoaştere. Punctul comun al lui Tuck (care a câştigat National Book Award în 2004, pentru romanul The News From Paraguay) cu subiectul ei este Roma. Născută în Franţa, Tuck şi-a petrecut la Roma fericitele vacanţe din adolescenţă, alături de tatăl ei, producător de film angrenat în renaşterea postbelică a cinematografiei italiene. Iar prin intermediul tatălui ei, a savurat şi ea momente din la dolce vita (sau, cel puţin, s-a întâlnit la ocazii mondene cu personaje ca Anna Magnani şi Roberto Rossellini). „În principal, îmi amintesc cât de norocoasă eram“, relatează Tuck. „Norocoasă şi pentru că, deşi nu am întâlnit-o niciodată pe Elsa Morante, care a trăit toată viaţa în Roma, mi-o pot reprezenta acolo, cu multă intensitate“. Poate că da. Dar Morante rămâne ciudat de evazivă. Atrăgea atenţia, fără a fi însă strălucitoare, era un scriitor pasionat, dar nu tocmai prolific, admirată dar nu iubită, ea era un străin până şi în Roma. Era însemnată cu cicatricile supravieţuitorului – a trecut printr-o copilărie tulburată, prin sumbra perioadă a celui de-Al Doilea Război Mondial, printr-o căsătorie nefericită şi mai multe relaţii amoroase dureroase şi i s-a acordat o recunoaştere publică tardivă, însoţită de ostracizarea ei de către stânga italiană. Tuck încearcă să purifice opera scriitoarei de influenţa tuturor acestor tulburări, dar, aşa cum însăşi Morante sugera, probabil că ele sunt inseparabile. „Romanele sunt mai

Alan Riding, fostul corespondent pe teme culturale al The Times în Europa, este coautor al volumului „Opera“.

autobiografice decât orice altceva ar putea spune o persoană despre sine“, scria Morante spre sfârşitul vieţii. „Nu contează cum se petrec faptele în viaţă“, adăuga ea. „E important cum sunt povestite“. Născută prin 1912, Morante a avut o copilărie care putea fi ea însăşi material de ficţiune. Tatăl ei legal, Augusto, a fost tratat cu cruzime de mama ei, Irma, pentru că era impotent. Tatăl natural al lui Morante era un vagabond chipeş, Francesco Lo Monaco, care a reuşit cumva să înfrângă dezgustul Irmei pentru sex. Când Morante a început să scrie în vederea publicării, avea de unde să se inspire. După ce a plecat de acasă, la 18 ani, Morante a avut numeroase legături amoroase, în timp ce îşi începea cariera, publicând nuvele în ziarele şi revistele italiene. L-a cunoscut pe Moravia, deja un scriitor consacrat, în 1937, şi s-a măritat cu el în 1941. Dar relaţia lor cu greu putea fi numită

idilică: în timp ce ea îl iubea, el nu a simţit niciodată o mare dorinţă fizică pentru ea. Ulterior, el a mărturisit că era doar „fascinat de o trăsătură extremă, înduioşătoare, pasionată, a caracterului ei“. Când Germania a ocupat Roma, în 1943, Morante şi Moravia au fost constrânşi la o intimitate inconfortabilă. Siliţi să se refugieze într-o zonă montană din sudul Italiei pentru că fiecare din ei avea câte un părinte evreu, au petrecut nouă luni într-o cabană minusculă, aşteptând ca aliaţii să elibereze Roma. Inspirat de această experienţă, Moravia a scris romanul La Ciociara, ecranizat ulterior de Vittorio de Sica. Primul roman al lui Morante, Menzogna e sortilegio, a apărut în 1948, asigurându-i un loc alături de Moravia pe efervescenta scenă artistică a Romei. Dar ei nu au fost niciodată un cuplu literar, în genul perechii Sartre-

FOTO DIN ARHIVA ELSA MORANTE, DIN „FEMEIA DIN ROMA“

Beauvoir. „Nu-şi citeau unul altuia textele la care lucrau, nici nu comentau manuscrisele celuilalt“, notează Tuck. De fapt, în scurtă vreme aproape că au încetat de a mai constitui un cuplu. Morante s-a îndrăgostit de regizorul de film Luchino Visconti, care prefera bărbaţii. Următoarea ei mare pasiune, când avea aproape 50 de ani, a fost un pictor american de 23 de ani, Bill Morrow, care s-a sinucis aruncându-se de pe un zgârie-nori din Manhattan, probabil sub influenţa LSD, în primăvara anului 1962. La scurtă vreme, Moravia a părăsit-o, în cele din urmă, pe Morante. A avut senzaţia, spunea după aceea, „că am scăpat de ceva greu, ca un mulaj de ghips“. Pentru a se consola, Morante – care fusese mereu atrasă, susţine Tuck, de „bărbaţi chipeşi, tineri, homosexuali (sau poate bisexuali)“ – s-a reîntors la acest gen de relaţii şi, în special, la prietenia ei cu poetul şi regizorul Pier Paolo Pasolini. După romanul ei din 1957, Insula lui Arthur, au urmat o antologie de povestiri, un volum de poezii şi o carte neobişnuită, Il mondo salvato dai ragazzini, o mixtură compusă din cântece, versuri şi o piesă de teatru. Dar încununarea carierei ei a constituit-o romanul La Storia. Amplasat în timpul celui de-al doilea război mondial, romanul spune povestea unei tinere învăţătoare din Roma care este violată de un soldat german. La puţin timp după aceea, soldatul moare; după nouă luni, învăţătoarea dă naştere unui fiu. Romanul s-a vândut în 800.000 de exemplare în Italia în primul an de la publicare, în 1974. În ciuda succesului său, La Storia a fost criticat de stânga marxistă ca fiind mult prea pesimist, şi, lucru şi mai dureros pentru Morante, a fost atacat de Pasolini nu doar pentru poziţia filosofică şi politică adoptată, ci şi pentru stilul literar. În 1977, tot mai retrasă, a început să scrie Aracoeli, un roman întunecat şi tulburător, despre promiscuitatea sexuală. La data publicării, în 1982, ea era deja profund tulburată psihic. În aprilie 1983, după o încercare ratată de sinucidere, a fost depistată cu hidroencefalită. A murit în noiembrie 1985. Povestea lui Tuck cu greu poate fi mai veselă decât viaţa lui Morante, dar dovedeşte totuşi ceva: că Morante a fost mai mult decât doar nevasta lui Moravia. În unele fragmente ocazionale, este evidentă şi forţa scriiturii sale. Dacă Woman of Rome ar convinge cititorii să îi parcurgă opera, poate că Morante i-ar fi acordat chiar binecuvântarea ei. Dar ea a lăsat un avertisment pentru biografi. „Viaţa privată a unui scriitor este o bârfă“, scria ea, „iar bârfa, desh pre oricine ar fi, mă jigneşte“. 13

Se caută bonă pentru animale de companie Într-un roman cu doi protagonişti scris de David Rabe, Bernice e pregătită să se înalţe la ceruri, dar are nevoie de cineva care să-i îngrijească pisicile şi câinii. DE CHARLES TAYLOR M auzit pe cineva descriind cândva piesele lui Sam Shepard drept nişte pulovere la care cineva împleteşte, împleteşte şi tot împleteşte – ignorând ochiurile greşite, mânecile inegale, ba chiar şi posibilitatea ca cineva să şi poarte rezultatul. Dinosaurs on the Roof (Dinozauri pe acoperiş), cel de-al doilea roman al dra-

din Iowa. Şi totuşi, povestea are lăbărţarea zburlită a unui congres de yeti desfăşurat într-o sală de expoziţie de mobilă. Îşi menţine însă ritmul datorită amestecului special al lui Rabe de locvacitate şi generozitate. E limpede că autorului îi face plăcere să-şi petreacă vremea în compania celor două personaje ale sale: Janet, o fostă învăţătoare divorţată care s-a cufundat într-o viaţă de alergătură, băutură şi izolare generală, şi Bernice, prietenă cu mama decedată a lui Janet şi văduvă, care e convinsă, după ce devine membră a unei

DINOSAURS ON THE ROOF

de David Rabe 484 pag. Simon & Schuster. 26 $

maturgului David Rabe („Streamers“, „Hurlyburly“) e o bestie miţoasă la fel de diformă. Însă tocmai asta o face amuzantă. Cartea are 484 de pagini, iar în mesajul de recunoştinţă exprimat la început, Rabe îi mulţumeşte redactorului de la editură, care a primit manuscrisul pe când era complet doar în proporţie de 80%. Oare cum o fi putut să arate? În esenţă, acest roman are în centru două personaje şi nu trece niciodată dincolo de hotarele unei suburbii liniştite

Charles Taylor e editorialist la The Newark Star-Ledger şi la Bloomberg News.

biserici evanghelice din localitate, că se apropie înălţarea la cer şi că Dumnezeu se pregăteşte s-o teleporteze în Rai. Dinosaurs on the Roof începe cu Bernice făcându-şi apariţia la uşa lui Janet şi întrebând-o dacă va avea grijă de câinii şi de pisicile sale, din moment ce ea se aşteaptă să facă pasul în ceruri chiar în acea seară. Atât de hotărâtă să se izoleze de orice contact uman încât până şi pe iubitul ei căsătorit îl consideră o pacoste, Janet e deranjată de rugăminte. În loc de tramă, Dinosaurs on the Roof oferă o înşiruire de incidente, în care nerăbdarea tot mai mare a lui Bernice de a fi înălţată la ceruri furnizează o structură instabilă. Şi trebuie să mărturisesc că de câteva ori m-am uitat la toate paginile pe care le mai aveam de citit şi m-am întrebat: „Încotro se îndreaptă povestea asta?“ Răspunsul e că nu se îndreaptă mai nicăieri, dar până şi atunci când am înţeles asta tot n-am vrut să renunţ la carte. Sincer să fiu, Janet mi-a epuizat foarte repede răbdarea. E greu să nu te laşi înduioşat de o persoană care, ajungând în culmea dezamăgirii, spune: Să-i ia dracu pe toţi. Cine n-a simţit asta vreodată? Iar atunci când Janet e atât de disperată după un contact uman încât se gândeşte să-şi seducă un fost elev (de-acum adult), Rabe dovedeşte un patos impresionant. Însă tocmai prin Bernice se remarcă

autorul. Această femeie în vârstă, căreia îi e dor de soţul ei, care îşi dă seama că durerile şi slăbiciunile ce o încearcă nu pot decât să se înrăutăţească şi care e fericită cu dragostea pentru câinii şi pisicile ei, ar putea fi transformată cu uşurinţă într-o figură ridicolă, într-o ţintă de batjocură. Nu cred că Rabe o tratează cu atâta blândeţe pe Bernice doar pentru că el însuşi provine din aceeaşi regiune (a crescut în Dubuque). Cele mai bune părţi ale cărţii sunt cele în care o urmărim pe Bernice hrănindu-şi câinii, pregătindu-şi micul dejun. Fragmentul în care ea se uită cum şi unde dorm câinii şi pisicile noaptea are un farmec domol şi oferă o perspectivă de înţelegere a legăturii dintre oameni şi animalele domestice pe care, cred eu, ar saluta-o şi J. R. Ackerley. În mâinile unui scriitor mai puţin disciplinat – precum Lee Smith în Black Mountain Breakdown şi Oral History sau poate Jill McCorkle ori Elizabeth McCracken – Dinosaurs on the Roof ar putea fi o telenovelă comică reţinută, îmbibată de barocul domestic. Analiza contrastantă a lui Rabe despre cele două tipuri de izolare nu e prea reuşită. Însă descrierea micilor consolări şi a iminentelor frici ale bătrâneţii e înduioşătoare. Atunci când Bernice intră în centrul atenţiei, contururile de persoană se întrezăresc doar prin cutele lăbărţate ale puloverului prea mare împletit de Rabe. h

Stea de cinema la Weimar Acest roman plăsmuieşte viaţa unei actriţe nefericite din Germania anilor ’30. DE MIKE PEED ILMELE oferă de atâta vreme o posibilitate de a fugi de realitate încât avem tendinţa să uităm că, adesea, şi actorii de pe ecran încearcă să evadeze. În cazul orfanei Lilly Nelly Aphrodite, protagonista noului roman al lui Beatrice Colin, „The Glimmer Palace“ (Palatul sclipitor), „singura realitate pe care o putea înţelege era cea de pe platoul de filmare. Doar aici reuşea să priceapă cine era, ce simţea şi de ce; doar aici era în stare să urmărească un scenariu“. Frumuseţea lui Lilly, în special „ochii ei mari şi cenuşii“ care „puteau dezvălui totul sau nimic“, îi permite să-şi lepede trecutul şi să-şi modeleze o identitate mai suportabilă, în faţa camerei de filmat. „The Glimmer Palace“ debutează la începutul secolului XX şi se termină când Hitler se pregăteşte să demareze cel de-al Doilea Război Mondial. Colin, autoare britanică ce a mai scris două romane, formulează povestea lui Lilly folosindu-se de scene din istoria mai amplă a

Mike Peed is on the editorial staff of The New Yorker. 14

cinematografiei germane, aflată pe culmile înfloririi în anii ’20. Între capitole, scriitoarea inserează viniete independente şi ficţionalizate, surprinzând cu măiestrie percepţia epocii în privinţa invenţiilor frenetice şi a promisiunilor ispititoare. Născută în 1899, în ajunul Anului Nou, Lilly e întruchiparea acestui melaj de fast şi disperare. De-a lungul unei jumătăţi de secol aproape, pe când trupele defilează prin Berlin şi cozile la pâine degenerează în răzmeriţe, Lilly

THE GLIMMER PALACE

ds Beatrice Colin. Ediţie ilustrată. 404 pg. Riverhead Books. 25.95 $.

se transformă, aproape întâmplător, din Micuţa Lil, copilul nedorit, în Lidi, una dintre cele mai renumite actriţe de cinema din Germania. Ascensiunea lui Lilly e contrabalansată de traiectoria descendentă a lui Hanne Schmidt, o altă orfană cu care se împrieteşte în timp ce vindea trandafiri prin cabarete. Hanne îşi doreşte cu disperare să devină vedetă, însă, în locul

frumuseţii fizice, nu poate oferi decât nişte ochi obosiţi şi un dinte spart în faţă. După ani întregi în care îşi vinde trupul – ca dansatoare exotică, prostituată, vedetă de filme de „sănătate sexuală“ – o pune pe Lilly în faţa unei întrebări tragice şi fără răspuns: „De ce tu şi nu eu?“. Impregnându-şi romanul cu o perspectivă feminină frapantă, Colin îşi deosebeşte povestea de abordarea cea mai cunoscută a Republicii de la Weimar şi a epocii cabaretului – cea a lui Christopher Isherwood din povestirile sale berlineze, fundamental autobiografice (ba chiar şi cea a lui Sally Bowles). Colin scrie adesea cu un farmec suplu şi capricios: „O fetişcană s-a dus la o petrecere şi şi-a dat hainele în schimbul unui cornet cu cocaină. Bărbatul cu care a ajuns tocmai vânduse perlele bunicii sale în schimbul unei litre de votcă ieftină. Cocaina era de fapt pudră de talc, iar votca era dizolvant“. Însă ceea ce poate părea isteţime se prăbuşeşte adesea în artificialitate: de pildă, atunci când autoarea relatează evenimente-cheie în rezumate concise. În doar câteva pagini, oamenii se cunosc, se îndrăgostesc şi se căsătoresc; Lilly devine celebră în numai câteva paragrafe.

Pe măsură ce naraţiunea avansează, această tehnică începe să pară o eschivare, de parcă lui Colin i-ar lipsi pur şi simplu abilitatea de a-şi depăna povestea. Colin mai renunţă la autoritatea narativă şi prin decizia de a îmbrăca povestea lui Lilly într-o spoială de documentar, care face ca portretul actriţei să pară distant şi impersonal. Lilly enunţă, prea des, fraze cucernice. „America m-a salvat“, declară ea în 1932 pentru „The Hollywood Reporter“. „Acum casa mea e aici“. În alte părţi, proza lui Colin pur şi simplu trenează. „Se vedea în ochii ei; se vedea în montajul lui“, ni se spune despre dragostea dintre Lilly şi un regizor. „Se vedea în fiecare cadru din fiecare scenă în care apărea ea“. Totuşi, „The Glimmer Palace“ poate fi captivant prin autenticitatea sa cumplită. Până şi atunci când se află pe culmile succesului, Lilly e deprimată, dându-şi seama că existenţa escapistă pe care a căutat-o atât de mult n-o va satisface niciodată cu adevărat. Cu haşişul, cocaina şi alcoolul curgându-i prin vene, nu se poate abţine să se întrebe „dacă avusese vreun rost atunci când, fără să cugete, îşi alesese această viaţă splendidă pe marele ecran în locul adevăh ratului său destin“. FOTO: THOMAS A. BROWN

Cărţi pentru copii

Ea vorbeşte cu copacii DE SIMON RODBERG OPIII sunt ecologişti din fire. Necondiţionaţi încă pentru a se separa de restul creaţiei, în special de alte creaturi care se mişcă, fac zgomot, mănâncă şi excretează, ei se bucură de tot ceea ce creşte. Într-o manieră extraordinar de stângace, ţin la orice lucru care le este dat, capabili să iubească prea mult mai degrabă decât prea puţin – gândiţi-vă la un ţânc

PLANTING THE TREES OF KENYA

The Story of Wangari Maathai Scrisă şi ilustrată de Claire A. Nivola Nepaginată. Frances Foster Books/ Farrar, Straus & Giroux 16.95$ (Vârsta:5 – 8 ani) WANGARI’S TREES OF PEACE

A True Story From Africa Scrisă şi ilustrată de Jeanette Winter Nepaginată. Harcourt Children’s Books 17 $ (Vârsta: 3 – 7 ani)

care mângâie un golden retriever – şi au o antipatie instinctuală pentru singurătate. Oferiţi-le un loc de parcare sau o grădină ca loc de joacă şi vedeţi care are parte de dragoste. Undeva, pe drum, cei mai mulţi dintre noi pierdem această legătură; sau, pe măsură ce câmpul de acţiune ni se lărgeşte, orizonturile noastre în privinţa mediului înconjurător nu fac acest lucru. Ne disociem afecţiunea naturală de lumea naturală. Două noi cărţi ilustrate despre Wangari Maathai, care a câştigat Premiul Nobel pentru pace în 2004, îşi propun să stopeze acest proces chiar în momentul potrivit al dezvoltării copilului, când mirarea şi conştiinţa mai mare de sine coexistă pentru scurt timp. Sofisticate şi umane, aceste cărţi vor să ajute ca preocupările copiilor să treacă dincolo de local şi de fantastic (vezi Lorax, Wall-E) către un tărâm îndepărtat, cu probleme foarte diferite de ale noastre. Nobelul lui Maathai a fost primul acordat unui activist pentru mediu, pentru munca sa în Mişcarea Centurii Verzi din Kenya. Ea a inspirat şi a ajutat la organizarea plantării a 30 de milioane de copaci în 30 de ţări africane şi a protestat împotriva dezvoltării

Simon Rodberg, scriitor în Washington, D.C., a predat engleză timp de cinci ani la şcoala primară şi la gimnaziu. ILUSTRAŢIE DIN „PLANTING THE TREES OF KENYA“

distructive din Nairobi şi din alte zone. Maathai e activă în continuare, încercând în prezent să stopeze un proiect de exploatare a trestiei de zahăr într-o deltă din Kenya. Aceste cărţi ilustrate se concentrează inteligent asupra carierei sale de început, care poate fi exprimată printr-o frază limpede: o fată care iubea copacii şi care plângea după pierderea lor a ajutat la reîmpădurirea locului ei de baştină. Planting the Trees of Kenya (Plantând copacii Kenyei), scrisă şi ilustrată de Claire A. Nivola, spune povestea atât pe larg cât şi în detaliu. Peisajele ei desenate înfăţişează perspective complexe ale fermelor kenyene, pline de femei îmbrăcate în haine colorate, cu bărbaţi, femei şi copii care cară răsaduri. Nivola explică: „Nu au avut nevoie de şcoală pentru a planta copaci. Nu au trebuit să aştepte ajutorul guvernului. Au putut începe să-şi schimbe propriile vieţi“. Totuşi, acest mesaj democratic radical face din Planting the Trees of Kenya o carte lipsită de personalitate pentru o biografie. Faţa lui Wangari Maathai, niciodată în primplan, este mereu stoică, iar culorile sunt neutre, şterse, înainte chiar ca stratul superior al solului să fie spălat de ape. Ni se povesteşte despre călugăriţele benedictine care conduc colegiul american la care a mers Maathai şi despre conflictul dintre mici ferme de familie şi „plantaţiile mari care cultivă ceai pentru export“, dar fetiţa care iubeşte copacii se pierde în mijlocul informaţiilor. Mişcările sociale sunt necesare pentru schimbarea socială, dar sunt un substitut sărac al acţiunilor individuale în cărţile pentru copii. Cartea mai simplă şi mai terestră a Jeanettei Winter, Wangari’s Trees of Peace (Copacii păcii ai lui Wangari), reuşeşte un echilibru între fapte şi

atitudinea prietenoasă faţă de copii. Prin ilustraţiile tridimensionale şi culorile strălucitoare, Maathai e tratată ca o imagine prietenoasă mai mult decât ca un subiect al realismului (vaporul spre colegiul din America pluteşte direct de la girafă la Statuia Libertăţii). Copilul Wangari cultivă cartofi dulci cu mama ei, iar după colegiu îşi murdăreşte genunchii cu primele ei răsaduri; e un model care face ca grădinăritul să pară o distracţie serioasă, chiar dacă produce dureri de spate. Este o e eroină cu care copiii pot relaţiona. E de asemenea o persoană a cărei poveste naşte probleme delicate. Bărbaţii râd de femeile care plantează copaci: „«Femeile nu pot face aceste lucruri», spun ei. «E nevoie de de pădurari instruiţi pentru a planta copaci»“. Mai târziu, un poliţist o bate pe Maathai până la sânge cu un baston de cauciuc la o demonstraţie împotriva defrişărilor. Aceste episoade, absente din Planting the Trees of Kenya, sugerează că activismul, ca şi plantarea copacilor, e o muncă grea. O vedem pe Maathai în închisoare: „Şi totuşi, ea e mândră. Dreptatea e dreptate, chiar dacă eşti singur“. Nu e singură, aşa cum explică secvenţa femeilor care plantează copaci în pagina următoare, dar rămâne un mister cum iese din închisoare. În viaţa reală, activismul pentru mediul înconjurător e complicat! Acest adevăr reprezintă cel mai mare obstacol în transformarea copiilor în cetăţeni care acţionează ecologic. Dar conştientizarea globală trebuie să înceapă de undeva. E nevoie de o singură plantă, de o singură fată care să inspire schimbarea lungă de o viaţă la nivel mondial. „Plantăm seminţele speranţei“, le spune Maathai femeilor în cartea Jeanettei Winter. Secretul e să prefaci acele seminţe h într-un pământ reînsufleţit. 15

Cărţi pentru copii

Poveşti din New York DE JAMES MCMULLAN ROBLEMA dimensiunii unui text îl preocupă pe autorul unei cărţi ilustrate mult mai mult decât pe orice alt scriitor. Mai întâi, apare chestiunea distribuirii atenţiei: atât a copilului care ascultă, cât şi a părintelui care citeşte. Apoi mai e şi problema mult mai fundamentală a combinaţiei dintre cuvinte şi imagini. După cum spunea Maurice Sendak în cartea scrisă despre el de Selma Lane, „Ilustraţia e o amplificare, o interpretare a textului“. Mai încolo, adaugă că e „un gen amuzant de jonglerie, care necesită multă tehnică şi ex-

LADY LIBERTY

A Biography de Doreen Rappaport Ilustraţii de Matt Tavares Ediţie cu pagini nenumerotate. Candlewick Press. 17.99 $ (Vârsta: 5 – 9 ani) BUILDING MANHATTAN

Scrisă şi ilustrată de Laura Vila Ediţie cu pagini nenumerotate. Viking. 16.99 $ (Vârsta: 6 – 8 ani)

perienţă pentru a păstra ritmul“. Una dintre cărţile analizate aici, Building Manhattan (Construirea Manhattan-ului), de Laura Vila, aspiră la această relaţie de du-te-vino dintre ilustraţii şi textul scurt. Cealaltă, Lady Liberty (Statuia Libertăţii), de Doreen Rappaport, are o proză mai lungă, care oglindeşte realmente imaginile. În acest caz, cartea cu cel mai mult text e şi cea mai reuşită. Rappaport apelează la un instrument literar care conferă textului său un caracter imediat ce satisface la nivel afectiv: după o introducere despre bunicul său emigrant, autoarea spune povestea conceperii şi construirii statuii doar prin vocile închipuite ale actorilor principali. De pildă, vizionarul Édouard de Laboulaye nu se mărgineşte să explice cum a prins contur ideea sa de a realiza un monument care să fie dăruit americanilor, ci face şi trimiteri la scepticismul iniţial al istoricului Henri Martin. În cinci paragrafe scurte, expuse pe un ton colocvial, Rappaport ne oferă datele exacte, precum şi o perspectivă asupra personalităţilor celor doi bărbaţi implicaţi în conceperea statuii. E o învăţătură istorică livrată într-o formă uşor mascată ce ar trebui să aibă priză la curioşii de 7-8 ani, care ar fi cititorii ideali ai acestei cărţi. Rappaport include toate personajele previzibile: Auguste Bartholdi, Gustave Eiffel, Emma Lazarus şi Joseph Pulitzer, dar se-

James McMullan a scris, împreună cu Kate McMullan, cărţile „I Stink“, „I’m Dirty“ şi, mai recent, „I’m Bad“. 16

lectează şi câţiva cetăţeni necunoscuţi, precum Florence de Foreest, o fetiţă din Metuchen, New Jersey, care a contribuit cu doi cocoşi la campania de strângere de fonduri pentru construirea statuii. Povestea săpării fundaţiei pentru soclu e spusă de Charles P. Stone, supraveghetorul construcţiei, cu vorbele unui om care lucrează cot la cot cu muncitorii săi. Aceste voci modeste lărgesc naraţiunea şi, în acelaşi timp, o fac mai personală. Cartea mai conţine şi câteva pagini cu datele tehnice ale statuii şi despre istoria sa: evenimente importante, surse alese, plus câte un scurt comentariu din partea autoarei şi a graficianului. Aceste materiale adăugate par cât se poate de potrivite pentru copilul isteţ şi realist pe care mi-l închipui citind cu atenţie acest volum. Rappaport şi-a găsit un ilustrator nemaipomenit de solidar în Matt Tavares. Dacă ea oferă cititorului o descriere la persoana întâi a realizării Statuii Libertăţii, Tavares concepe imagini înzestrate cu o splendoare măreaţă. Reuşeşte s-o facă aşezând personajele în compoziţii clasice şi simple şi întrebuinţând cu grijă lumina. De pildă, prima dată când vedem statuia, e iluminată din spate de soare, care îi subliniază doar contururile. Mai încolo, statuia e învăluită în ceaţă; în alt moment, e luminată dramatic de primele raze ale zorilor. În cele din urmă, printr-o glisare verticală, structura se iveşte triumfătoare din aburii ceţii. Priceperea lui Tavares la înfăţişarea operaţiunilor de construcţie devine deosebit de evidentă în imaginile în care se taie piatra, se bat cuie, se ciopleşte şi se modelează viitoarea statuie din cupru, cu o înălţime de 46.5 metri. Suntem recom-

pensaţi cu o imagine nespus de frumoasă care prezintă armătura din lemn construită pentru mâna care ţine torţa: Tavares a trasat meşteşugit fiecare şipcă rotită pentru a contura forma structurii şi i-a pictat şi pe muncitorii aplecaţi cu atâta bunăvoinţă asupra acestei mâini uriaşe, încât par nişte călugări participând la o ceremonie religioasă. Imaginea cu muncitorii săpând fundaţia atinge o monumentalitate muralistă, prin liniile simplificate ale trupurilor cafenii aproape contopindu-se cu pământul scormonit de lopeţile lor.

N Building Manhattan Laura Vila recurge la cuvinte şi imagini pentru a relata povestea insulei, din cele mai vechi timpuri până în prezent. Orice text care străbate atâta teritoriu în 30 de pagini e sortit să pară o pietricică săltând pe suprafaţa unui ocean de date, dar poate că acest gen de abreviere extremă e tot ce-i trebuie unui copil. (La sfârşitul cărţii există şi o linie

temporală care dezvoltă întrucâtva ideile din text). Cu simplitatea relatării rezumată la date istorice concrete, Vila reduce sosirea colonilor olandezi în Manhattan la următoarea expunere: „Olandezii au venit în căutare de pământuri şi bogăţii. Au făcut hărţi cu toate locurile pe care le-au explorat“. Cade în sarcina părintelui să explice ce s-a întâmplat cu amerindienii care populau cele două pagini dinainte. În alte comentarii mai ample, autoarea inserează amănunte bizare pentru a însufleţi textul şi imaginile. Descriind zona Lower East Side în perioada sosirii emigranţilor din Europa de Est, Vila spune: „Aceşti oameni şi-au construit căsuţe sărăcăcioase şi alipite, pe străzi paupere cu nume nostime“. Această afirmaţie îi dă ocazia să insereze o imagine cu o alee îngustă, ce dă spre căsuţe ce se micşorează în perspectivă, dotate cu indicatoare pe care apar numele de străzi Lispenard şi Desbrosses. Cititorul e recompensat cu privelişti şi mai neobişnuite: o perspectivă panoramică asupra forturilor olandeze, urmată de conturarea unei linii directe între postul de observaţie de pe catargul unei corăbii în timp ce exploratorii britanici zăresc pentru prima oară insula. Mai târziu, cadrul se schimbă, fixându-se asupra zgârie-norilor de secol XX, probabil din poziţia avantajoasă a unui şoricel de oraş. Autoarea mai recurge şi la ameţitoare imagini aeriene cu maşini răsturnate şi cu şosele de racord complicat intersectate, plus un prim plan surprins din spatele bagajului unui turist. Aceste schimbări dramatice reprezintă un mod ingenios de a sugera accelerarea activităţii oamenilor şi sunt cea mai reuşită parte a ilustraţiilor. Dacă imaginile lui Vila sunt viu colorate, aceste culori nu sunt folosite în mod obişnuit, fie pentru a crea impresia de spaţiu într-o imagine sau pentru a defini formele în interiorul desenelor unidimensionale. În peisajele de la începutul cărţii, culoarea e controlată cu grijă, dar apoi Vila inserează steguleţe turtite şi simboluri ce nu se aşează firesc în ilustraţiile care sunt realizate mai mult sau mai puţin realist, însă mai introduce şi trupuri schiţate prin arcuri cu aspiraţii geometrice şi cu slab potenţial anatomic. Impresia generală e una de oscilaţie stilistică în realizarea unei idei ambiţioase. Aceste două cărţi despre aspecte diferite ale Manhattanului abordează subiectul din perspective foarte diferite şi vor avea priză la copii diferiţi. În ciuda rezervelor mele faţă de arta din Building Manhattan, cartea lui Vila e totuşi plină de viaţă şi de culoare, iar orice părinte ar putea să i-o citească cu plăcere copilului său, pentru a-i prezenta pe scurt istoria insulei. Lady Liberty e destinată copiilor mai mărişori, cărora le oferă o lectură mai bogată şi mai imaginativă, fiind totodată o carte care ar putea fi recitită h de nenumărate ori. ILUSTRAŢII DIN „LADY LIBERTY“ (SUS) SI „BUILDING MANHATTAN“

Activişti tocilari DE AUSTIN GROSSMAN N primele capitole din Little Brother (Frăţiorul), celebrul Bay Bridge din San Francisco e ţinta unui atac terorist dintrun viitor apropiat, iar un adolescent pe nume Marcus Yallow cade pradă măsurilor de forţă majoră arbitrare şi brutale luate ulterior de autorităţile federale. Marcus e un băiat plăcut, deşi indiscutabil îngâmfat: deblochează telefoane mobile, răspunde obraznic celor mari şi recită pe de rost din Declaraţia de Independenţă. Îngâmfarea lui e oarecum şifonată pe urma dezastrului, dar urmarea e că atât Marcus, cât şi povestirea, capătă mai multă substanţă.

LITTLE BROTHER

de Cory Doctorow 382 pag. Tor/Tom Doherty Associates. 17.95 $ (Vârsta: de la 13 ani)

Frica şi umilinţa la care e supus în timpul interogatoriului sunt atent detaliate, iar după aceea Marcus adoptă o poziţie principială care îl poartă spre un ingenios program de rezistenţă şi spre activism pentru drepturile cetăţeneşti. Deşi e un roman de suspans antrenant şi totodată o polemică profundă asupra drepturilor cetăţeneşti în epoca Internetului, Little Brother e şi un ghid practic de autoapărare digitală. Una dintre principalele desfătări ale cărţii e vizita ghidată a lui Marcus în lumea dispozitivelor de clonare a datelor, a criptografiei şi a matematicii bayesiene. Protagonistul îşi difuzează mesajul printr-o reţea securizată compusă din console de Xbox, trimiţându-l unui tânăr cunoscător în ale tehnologiei (acum ne află în era post-tocilari, aflu eu: hipsterii şi experţii în reţelistică socială i-au înlocuit pe nespălaţii programatori de odinioară). Autorul cunoaşte foarte bine acest teren. Cory Doctorow e un fervent activist al drepturilor de autor, precum şi orator, profesor, editorialist, scriitor prolific de romane şi povestiri, dar şi co-editor al popularului blog Boing Boing. Înţelege în mod categoric implicaţiile tehnologiei informaţiei de astăzi, iar proza sa cuprinde mostre actualizate de argou specific discuţiilor pe net (adică „Ea nu era b1ă în sensul obişnuit“), care poate că vor fi deja depăşite până la publicarea acestei recenzii. Totuşi, relatarea la persoana întâi oferă savoarea autentică a cunoscătorului într-ale tehnologiei. Dacă drumul lui Marcus spre maturitate are aspecte comune cu alte romane pentru adolescenţi, acestea par cât se poate de reale pe pagină. Îşi vede tatăl într-o nouă lumină, deprimat şi derutat de autorităţile federale şi descoperă semnifacţia şi preţul plătit pentru că s-a apărat, atât pe sine cât şi pe alţii. Iar apoi cunoaşte o fată.

Austin Grossman a scris romanul „Soon I Will Be Invincible“

Little Brother e o lectură minunată, dar aspiră şi la câştigarea unui loc în tradiţia romanelor SF controversate, precum 1984 şi Fahrenheit 451 (cu un strop de Mr. Smith Goes to Washington). Autorul are însă o datorie mai imediată faţă de seria de benzi desenate DMZ scrisă de Brian Wood şi Riccardo Burchielli, despre aventurile unui fotoreporter în toiul unui nou război civil american. Little Brother nu e o carte timidă în privinţa intenţiilor sale de a disemina idei subversive în rândurile unui public tânăr. Romanul vine la pachet cu două eseuri, plus o bibliografie de texte tehno-contraculturale, de la On the Road al lui Kerouac la Applied Cryptography, de Bruce Schneier. Cartea poate fi obţinută chiar şi prin descărcare gratuită de pe Internet, un gest îndrăzneţ care nu a afectat deloc cifrele de vânzări ale ediţiei tipărite. Personajele lui Doctorow au tendinţa de a susţine ideile pe care le reprezintă, precum atunci când protagonistul adolescent dezbate melodramatic cu interogatorul său de la agenţia de Siguranţă Naţională: „Credeam că trăiesc într-o ţară în care am drepturi. Dvs. îmi vorbiţi despre apărarea libertăţii mele distrugând Declaraţia Drepturilor“. În asemenea momente, Little Brother încearcă să producă discursuri şi n-ar fi cinstit să judecăm proza după alte standarde, deşi chiar conduce la câteva modificări ciudate de intonaţie. După o dizertaţie pe tema protocoalelor de Internet, e niţel incomod să fii silit să auzi despre primul sărut adevărat al lui Marcus: e ca şi cum ai da peste un profesor preferat în timp ce-şi serveşte prânzul. Ceea ce-mi place cel mai mult la Little Brother e că din fiecare pagină răzbate o veritabilă percepţie a nevoii personale şi etice de a avea o relaţie mai bună cu tehnologia informaţiei, o percepţie viscerală că de asta ar depinde propria demnitate şi independenţă: „Tehnologia funcţiona pentru mine, în slujba mea, în apărarea mea. Nu mă spiona. De aceea îmi plăcea tehnologia: dacă o foloseai cum trebuie, îţi dădea putere şi intimitate“. -AM cum să nu susţin această carte, până şi în clipele sale cele mai stângace. E o poveste bine închegată şi scrisă convingător, cu un subiect trăit pătimaş. Simţi un soi de emoţionantă chemare la arme când Doctorow scrie: „Chiar dacă n-apuci să scrii coduri decât pentru o singură zi, o singură după-amiază, trebuie s-o faci. Computerele te pot controla sau îţi pot uşura munca: dacă vrei să stăpâneşti mecanismul, trebuie să înveţi să programezi“. Într-un anumit sens, şi creatorii Constituţiei Americane erau o ceată de tocilari în ştiinţe politice, pierzându-şi nopţile pentru a sparge împreună coduri pentru un guvern deloc tiranic. Little Brother susţine că, dacă nu ai suficiente cunoştinţe tehnice, nu-ţi stăpâneşti pe deplin libertăţile garantate prin constituţie: de fapt, e datoria patriotică a oricărui american h să fie puţin mai tocilar.

Raftul de cărţi THE PET DRAGON

Scrisă şi ilustrată de Cristoph Niemann. Greenwillow/HarperCollins. 17.89 $ (Vârsta: 4 – 8 ani)

人大 f[hied

X_]

天 iao

La baza acestui jovial omagiu adus limbii chineze se află o călătorie în China: pornind de la ideogramele pentru „persoană“ şi „mică“, Niemann plăsmuieşte o aventură cu o fetiţă şi dragonul ei, făcând tot ce-i stă în putinţă cu formele prăvălite şi avântate ale câtorva dintre miile de caractere pe care un cititor chinez educat le cunoaşte. Până şi această scurtă introducere într-o limbă complet diferită (a se vedea „copac“ care devine „pădurice“ care devine „codru“) e o adevărată revelaţie.

DIN „THE PET DRAGON“

BATS AT THE LIBRARY MY PRESCHOOL

Scrisă şi ilustrată de Anne Rockwell Holt. 16.95 $ (Vârsta: 2 – 5 ani) Cu o doză de realism revigorant, această carte ilustrată adoptă perspectiva unui copil asupra primei zile de grădiniţă: cadrul imaginii e plin de educatori şi colegi, cu educatorii arătând extrem de jovial. Naratorul îndură câteva lovituri (un alt băiat „s-a enervat şi mi-a dat una de-am văzut stele verzi“), dar e încrezător şi realist: „Nu ştiu de ce Melissa plânge de fiecare dată când îi zice pa-pa maică-sii. Eu nu plâng. Mie-mi place la nebunie să vin la grădiniţă“. Arta autoarei e îndrăzneaţă, năucitoare şi superbă, rămânând totodată reprezentativă pentru stilul lipsit de griji al unui copil.

Scrisă şi ilustrată de Brian Lies Houghton Mifflin. 16 $ (Vârsta: 4 – 8 ani) După Bats at the Beach, Lies revine cu o altă poveste despre năzbâtiile liliacilor: „Ne-am ospătat, ne-am fluturat aripile, ne-am aruncat în picaj şi ne-am avântat în zbor, dar... tot mai suntem niţel plictisiţi“. O fereastră lăsată deschisă noaptea la biblioteca din localitate oferă tocmai amuzamentul potrivit: nu doar ţîşnitoarele de apă numai bune pentru bălăcit, ci şi rafturile pline de volume. Apare până şi un grup însufleţit de cititori care se întâlnesc să discute despre cărţi la lumina veiozei (un liliac chiar poartă lornion). Rimele nu sunt dintre cele mai omogene („Gata cu gălăgia – vedeţi cum vă purtaţi! Biblioteca asta nu e peştera în care staţi!“), dar nu mai contează: povestea în sine e încântătoare.

WALKING TO SCHOOL

de Eve Bunting. Ilustraţii de Michael Dooling Clarion. 16 $ (Vârsta: 4 – 8 ani) Walking to school e un alt gen de poveste despre şcoală, cu o fetiţă care se confruntă cu cea de-a doua zi de şcoală în Irlanda de Nord: „Poate că astăzi protestanţii n-or să mai fie acolo, stând la pândă şi aşteptându-ne pe noi“. Picturile în ulei ale lui Dooling oferă o uluitoare individualitate zecilor de faţete ale poveştii: familia catolică a lui Allison, adulţii furioşi, cele două fetiţe care trec peste diferenţele care le despart. Alegerea acestei poveşti e într-un fel derutantă, totuşi: totul se petrece înainte de încheierea acordurilor de pace, făcându-te să te întrebi cum ar sta lucrurile acum.

FROM „WALKING TO SCHOOL“

CYCLER DREAM GIRL

de Lauren Mechling. Delacorte. 15.99 $ (Vârsta: de la 12 ani) Claire Voyante, elevă de clasa a X-a, are un talent bizar: prevede viitorul, dar nu poate interveni cu nimic. Îşi poate da seama că o persoană sau un obiect se vor dovedi a fi importante; întrebarea e ce să facă cu tot ceea ce vede. Darul moştenit de la bunica ei melodramatică, un pandantiv cu medalion, e un talisman care se dovedeşte a fi cu totul altceva. „Când purtam lănţişorul... toate visele începeau să mi se adeverească“, îi spune bunica ei. În cazul lui Claire, asta înseamnă străfulgerări derutante şi ameninţătoare din viitor, care n-o ajută deloc să se acomodeze într-o şcoală nouă.

de Lauren McLaughlin. Random House. 17.99 $ (Vârsta: de la 14 ani) Supracoperta acestui aiurit roman de debut spune totul: fata de pe coperta 1 devine un băiat cu o înfăţişare aproape identică pe coperta 4. Doar părinţii ei ştiu că, vreme de patru zile pe lună, Jill se transformă într-un băiat (pe care îl cheamă „Jack“, bineînţeles). Colegii ei cred că dispare ca să facă nişte transfuzii pentru o boală rară de sânge, dar ea are pe cap o grămadă de muncă de întreţinere personală: în primul rând, toate firele de păr de care trebuie să scape. Povestea oscilează constant între punctele de vedere ale lui Jill şi Jack, înfăţişând în cheie comică problemele cu care ai de-a face când eşti pe jumătate băiat – pe jumătate fată şi ce se întâmplă când băiatul se îndrăgosteşte de prietena cea mai bună a fetei. JULIE JUST 17

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

CĂRŢI ILUSTRATE

Săpt. în top

Cărţi pentru copii Săpt. aceasta

15 septembrie 2008

LECTURI UŞOARE

Săpt. în top

GALLOP! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder (Workman, 12.95 $) Animalele par să se mişte la răsfoirea paginilor. (Vârsta: 4 – 8)

DIARY OF A WIMPY KID scrisă şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Chinurile adolescenţei, în benzi desenate. (Vârsta 9 – 12)

SPLAT THE CAT scrisă şi ilustrată de Rob Scotton (HarperCollins, 16.99 $) Neliniştile primei zile de şcoală. (Vârsta: 4 – 8)

DIARY OF A WIMPY KID: RODRICK RULES scri- 33 să şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Despre cum s-a făcut Greg de ruşine în vacanţă; urmarea la Diary of a Wimpy Kid. (Vârsta: 9 – 12)

BATS AT THE LIBRARY scrisă şi ilustrată de Brian Lies (Houghton Mifflin, 16 $) Liliecii pot face multe într-o bibliotecă, nu doar să atârne cu capul în jos. (Vârsta: 4 – 8)

IDENTICAL de Ellen Hopkins (McElderry/Simon & Schuster, 17.99 $) Incest şi abuz de droguri între două gemene fiice de politicieni. (Vârsta: de la 14 ani)

OLD BEAR scrisă şi ilustrată de Kevin Henkes (Greenwillow/HarperCollins, 17.99 $) În timpul hibernării un urs îşi visează tinereţea. (Vârsta: 2 – 7)

THE DANGEROUS DAYS OF DANIEL X de James Patterson şi Michael Ledwidge (Little, Brown, 19.99 $) Un băiat cu puteri secrete caută să se răzbune pe asasinii părinţilor lui. (Vârsta: de la 12 ani)

BARACK OBAMA: SON OF PROMISE, CHILD OF HOPE de Nikki Grimes, ilustrată de Bryan Collier (Simon & Schuster, 16.99 $) Da, poate; biografia candidatului democrat la preşedinţie. (Vârsta: 5 – 10 ani)

KISS MY MATH de Danica McKellar (Hudson Street, 4 24.95 $) Ghidul unei fete pentru algebră. (Vârsta: 12 – 14)

FAIRIES AND MAGICAL CREATURES de Matthew Reinhart şi Robert Sabuda (Candlewick, 27.99 $) Popups mitologice de la autorii Encyclopedia Prehistorica. (Vârsta: 9 – 12)

THE ABSOLUTELY TRUE DIARY OF A PART41 TIME INDIAN de Sherman Alexie, ilustrată de Ellen Forney (Little, Brown, 16.99 $) Un băiat pleacă din rezervaţie la o şcoală de albi. (Vârsta: de la 12 ani)

THE CLONE WARS de Jason Fry (DK Children, 19.99 $) Un ghid vizual al noului film Star Wars. (Vârsta: de la 12 ani)

ALPHABET de Matthew Van Fleet (Wiseman/Simon 21 & Schuster, 19.99 $) Un ABC safari interactiv. (Vârsta: 2 – 6)

KENNY AND THE DRAGON de Tony DiTerlizzi (Simon & Schuster, 15.99 $) Prietenul unui iepure, un dragon, e considerat inamic public. (Vârsta: 9 – 12)

GOODNIGHT GOON scrisă şi ilustrată de Michael Rex 1 (Putnam, 14.99 $) Vremea culcării în cavoul rece şi gri: parodie a poveştii clasice. (Vârsta: 4 – 8)

THE POUT-POUT FISH de Deborah Diesen, ilustrată de Dan Hanna (Farrar, Straus & Giroux, 16 $) Un peşte ursuz învaţă cum să fie mai vesel. (Vârsta: 4 – 8)

THE INVENTION OF HUGO CABRET scrisă şi 74 ilustrată de Brian Selznick (Scholastic, 22.99 $) Un hoţ rămas orfan trebuie să descifreze ultimul mesaj lăsat de tatăl său. (Vârsta: 9 – 12)

FOR THE LOVE OF AUTUMN scrisă şi ilustrată de Patricia Polacco (Philomel, 16.99 $) Afecţiunea unei noi profesoare pentru pisicuţa ei. (Vârsta: 4 – 8)

THE MYSTERIOUS BENEDICT SOCIETY AND THE PERILOUS JOURNEY de Trenton Lee Stewart, ilustrată de Diana Sudyka (Little, Brown, 16.99 $) Societatea are o săptămână să îl salveze pe Mr. Benedict. (Vârsta: 9 – 12)

CĂRŢI BROŞATE

SERII

THE TALE OF DESPEREAUX de Kate DiCamillo, ilustrată 31 de Timothy Basil Ering (Candlewick, 7.99 $) Un şoarece, un şobolan şi o fată într-o călătorie magică. (Vârsta: de la 10 ani)

THE TWILIGHT SAGA de Stephenie Meyer (Megan 56 Tingley/Little Brown, ed. cartonată şi broşată) Vampiri şi vârcolaci în liceu. (Vârsta: de la 12 ani)

THE BOOK THIEF de Markus Zusak (Knopf, 11.99 $) 51 O fată salvează nişte cărţi de la o incendiere nazistă şi le împarte cu un bărbat evreu. (Vârsta: de la 14 ani)

PERCY JACKSON & THE OLYMPIANS de Rick Riordan (Miramax, ed. cartonată şi broşată) Bătălia contra unor monştri mitologici. (Vârsta: 9 – 12)

THE CLONE WARS de Tracey West (Grosset & Dunlap/ 5 LucasBooks, 6.99 $) Jabba o să participe la lupta împotriva Contelui Dooku? Film novelizat. (Vârsta: de la 12 ani)

BOOKS OF EMBER de Jeanne DuPrau (Random 25 House, ed. cartonată şi broşată) Într-un viitor postapocaliptic, copiii încearcă să salveze lumea. (Vârsta: 10 – 13)

THE NEW PADAWAN de Eric Stevens (Grosset & 5 Dunlap/LucasBooks, 3.99 $) Spre disperarea lui, Anakin are un elev; o carte Star Wars bazată pe filmul The Clone Wars. (Vârsta: 9 – 12)

ARTEMIS FOWL de Eoin Colfer. (Hyperion, ed. car- 106 tonată şi broşată) Aventurile magice ale unui infractor. (Vârsta: de la 8 ani)

BATTLE AT TETH de Kirsten Mayer (Grosset & 5 Dunlap/LucasBooks, 3.99 $) Clone vs. druizi; o carte Star Wars bazată pe filmul The Clone Wars. (Vârsta: 4 – 8)

CLIQUE de Lisi Harrison (Poppy/Little, Brown, doar ed. broşată) Vieţile şi iubirile unor copii populari de la o şcoală elitistă. (Vârsta: de la 12 ani)

MATH DOESN’T SUCK, by Danica McKellar. (Plume, $15.) Ghidul unei fete pentru matematica de gimnaziu. (Vârsta: 9 – 12)

HOUSE OF NIGHT de P. C. şi Kristin Cast (St. Martin’s 1 Press, ed. broşată şi cartonată) Vampiri la şcoală. (Vârsta: de la 14 ani)

THE MYSTERIOUS BENEDICT SOCIETY de Trenton 4 Lee Stewart, ilustrată de Carson Ellis (Little, Brown, 6.99 $) Copii cu har într-o misiune. (Vârsta: 9 – 12)

HARRY POTTER de J. K. Rowling (Arthur A. Levine/ 198 Scholastic, ed. cartonată şi broşată) Un băiat vrăjitor îşi întăreşte puterile şi se luptă cu răul. (Vârsta: de la 10 ani)

IMPULSE de Ellen Hopkins (Simon Pulse, 9.99 $) Trei adolescenţi suicidali se întâlnesc la un spital psihiatric. (Vârsta: de la 14 ani)

THE SISTERHOOD OF THE TRAVELING PANTS 137 de Ann Brashares (Delacorte, ed. cart. şi broşată) Patru prietene împart o pereche de pantaloni magici. (Vârsta: de la 12 ani)

THE ALCHEMYST de Michael Scott (Delacorte, 8.99 $) Gemenii trebuie să ajute un alchemist nemuritor să îşi protejeze cartea vrăjilor de un magician diabolic. (Vârsta: de la 12 ani)

MAGIC TREE HOUSE de Mary Pope Osborne, ilustrată de 191 Sal Murdocca (Stepping Stone/Random House, ed. cartonată şi broşată) Călătoria în timp a unor copii. (Vârsta: 6 – 9)

JUST LISTEN de Sarah Dessen (Speak, 8.99 $) O fată înfruntă incidentul care a separate-o de fosta ei bună prietenă. (Vârsta: de la 12 ani)

NIGHT WORLD de L. J. Smith (Simon Pulse, doar ed. broşată) Rase supranaturale formează societăţi secrete. (Vârsta: de la 14 ani)

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna care s-a încheiat la 30 august, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/ books. Toate cele patru liste de cărţi pentru copii apar în fiecare săptămână pe site-ul Book Review. Editorii au furnizat categoriile de vârstă pentru titlurile respective.

TBR: Din culise MOORE’S GUIDE: Mike’s Election Guide 2008, o carte scrisă la repezeală a lui Michael Moore, este nouă pe lista de cărţi broşate de nonficţiune, la numărul 3. Mai mult decât celelalte cărţi din opera lui Moore, aceasta pare dictată în aceeaşi măsură în care e scrisă. Mike’s Election Guide 2008 este plină de liste („Şase propuneri modeste pentru a repara alegerile viciate“) şi de întrebări şi răspunsuri nu prea amuzante („E adevărat“, spune o întrebare, „că democraţii beau din pahare cu capac şi dorm cu lumina aprinsă?“). Cartea lui Moore are momentele ei bune, dar tonul autorului – are o pasiune pentru folosirea majusculelor – poate fi enervant. Ca răspuns la o întrebare, el scrie: „Poftiiiim? Ai spus cumva arme de distrugere în masă? Retrage-ţi cuvintele. AM ZIS SĂ-ŢI RETRAGI CUVINTELE! Jur că, dacă mai aud cuvintele astea o dată în viaţă, o să pocnesc pe cineva – şi eu sunt pacifist!“. Moore nu e străin de lista de bestselleruri a Times. A apărut prima dată aici cu Downsize This, în 1996. Cea mai lungă prezenţă a fost cu Stupid White Men, care s-a aflat pe listă timp de 59 de săptămâni la categoria cărţilor cu coperţi cartonate, în 2002 şi 2003. Apoi au venit Dude, Where’s My Country?, care a debutat la numărul 1 în 2003 şi a rămas pe lista volumelor cartonate timp de 24 de săptămâni, şi Will They Ever Trust Us Again? (2004), care a rămas pe listă patru săptămâni. ART OF THE COMEBACK: Profesorul de drept de la Harvard Alan M. Dershowitz – ultima sa carte e recenzată în acest număr – e un scriitor prolific, care scoate unul sau două titluri noi aproape în fiecare an. Patru au apărut pe lista Times de cărţi cartonate: Chutzpah (1991), despre evrei în America; Reasonable Doubts (1996), despre cazul O. J. Simpson; Supreme Injustice (2001), despre alegerile contestate din 2000; şi The Case for Israel (2003), o apărare a acestei ţări împotriva diverselor acuzaţii. Dershowitz este de asemenea un respondent prolific la recenziile cărţilor sale. Nu e genul care primeşte pasiv o cronică proastă, nici chiar una bună. Aproape fiecare menţiune pe care a primit-o în Book Review a produs o scrisoare de la acest scriitor născut neînţeles. De dragul vremurilor bune, iată, alese din multe altele, patru prime propoziţii din scrisorile pe care Dershowitz le-a publicat în aceste pagini. Am schimbat în „X“ numele criticului pentru a evita să pun paie pe focul încă fumegând. • „În această cronică, altfel profundă, a Shouting Fire: Civil Liberties in a Turbulent Age, X face o gravă declaraţie eronată în legătură cu volumul meu“. • „Cronica altfel pozitivă a romanului meu, Just Revenge, are o eroare care se cere corectată şi scapă din vedere unul dintre punctele centrale ale cărţii“. • „În cronica sa la The Case for Peace, X sugerează că adopt o poziţie neconsecventă. Critica sa se bazează pe o lectură neatentă“. • „În această recenzie a Why Terrorism Works, X pare să aprobe felul în care eu caut un echilibru între libertate şi securitate, dar se înşeală în privinţa poziţiilor mele faţă de identificarea rasială şi deportare“. Subsemnatul, în mare parte un admirator al lui Dershowitz, aşteaptă apariţia certă a viitoarei (şi de succes) cărţi Declaraţii eronate şi interpretări greşite: Scrisorile complete către editor ale lui Alan Dershowitz. DWIGHT GARNER

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

Ediţii cartonate Săpt. trecută

FICŢIUNE

Săpt. în top

DEVIL BONES de Kathy Reichs (Scribner, 25.95 $) În cel de-al 11-lea roman de mistere din seria Temperance Brennan, antropologul criminalist trebuie să identifice 2 victime ale voodoo şi adorării diavolului.

THE GYPSY MORPH de Terry Brooks. (Del Rey/ Ballantine, 27 $) În al treilea volum al seriei Genesis of Shannara, campionii Word şi Void se ciocnesc.

THE GUERNSEY LITERARY AND POTATO PEEL PIE SOCIETY de Mary Ann Shaffer şi Annie Barrows (Dial, 22 $) După Cel de-Al Doilea Război Mondial, un ziarist merge în insula Guernsey pentru a cunoaşte locuitorii care au rezistat ocupaţiei naziste.

4 5

SILKS de Dick Francis şi Felix Francis (Putnam, 25.95 $) Un avocet bitanic al apărării şi jockey amator reprezintă un al jockey care pare vinovat de o crimă.

Săpt. aceasta

15 septembrie 2008

NONFICŢIUNE

Săpt. trecută

Săpt. în top

STORI TELLING de Tori Spelling cu Hilary Liftin (Simon Spotlight Entertainment, 24.95 $) Memorii. (†)

THE OBAMA NATION de Jerome R. Corsi (Threshold, 28 $) Candidatul democrat ca stângist extrem, într-o carte de coautorul Unfit for Command: Swift Boat Veterans Speak Out Against John Kerry. (†)

ARE YOU THERE, VODKA? IT’S ME, CHELSEA de Chelsea Handler (Simon Spotlight, 24.95 $) Eseuri personale amuzante ale actriţei de comedie stand-up.

WHEN YOU ARE ENGULFED IN FLAMES de David Sedaris (Little, Brown, 25.99 $) Cele mai recente eseuri ale umoristului.

THE CASE AGAINST BARACK OBAMA de David Freddoso (Regnery, 27.95 $) Candidatul democrat ca un stângist extrem calculat. (†)

THE WAY OF THE WORLD de Ron Suskind (Harper, 27.95 $.) Cum a ignorat administraţia Bush administration probele despre Irak în goana pentru război.

FLEECED de Dick Morris şi Eileen McGann (Harper, 26.95 $) Americanii sunt extorcaţi de guvern, afaceri, sindicate şi lobbişti. (†)

THE LIMITS OF POWER de Andrew Bacevich (Metropolitan/ Holt, 24 $) Un colonel de armată la pensie susţine că americanii sunt responsabili de erorile militare şi economice. (†)

THE POST-AMERICAN WORLD de Fareed Zakaria (Norton, 25.95 $) Ascensiunea Chinei şi Indiei.

THE WRECKING CREW de Thomas Frank (Metropolitan/Holt, 13 25 $) Administrarea proastă deliberată a regulilor republicane.

11*

TRAFFIC de Tom Vanderbilt (Knopf, 24.95 $) De ce conducem aşa.

IN DEFENSE OF FOOD de Michael Pollan (Penguin Press, 21.95 $) Un manifest care ne îndeamnă „Mâncaţi. Nu prea mult. Mai mult vegetale.“

THE HOST de Stephenie Meyer (Little, Brown, 25.99 $) Extratereştrii au preluat controlul asupra minţilor şi trupurilor celor mai mulţi oameni, dar o femeie nu va capitula.

THE STORY OF EDGAR SAWTELLE de David Wroblewski (Ecco, 25.95 $) Un mut se refugiază cu trei câini în pădurile din Wisconsin, după ce tatăl lui este ucis.

THE BOURNE SANCTION de Eric Van Lustbader (Grand Central, 25.99 $) Personajul lui Robert Ludlum Jason Bourne urmăreşte liderul unui grup terorist musulman.

SMOKE SCREEN de Sandra Brown (Simon & Schuster, 26.95 $) Morţi scandaloase traversează investigaţia unui foc devastator la sediul poliţiei din Charleston, S.C.

THE FORCE UNLEASHED de Sean Williams (Del Rey, 26 $) Un ucenic al lui Darth Vader este însărcinat să-l ucidă pe ultimul duşman al maestrului său; un roman Star Wars.

MOSCOW RULES de Daniel Silva (Putnam, 26.95 $) Gabriel Allon, restaurator de artă şi spion ocazional pentru serviciile secrete israeliene, descoperă un scenariu de vânzare a armelor ruseşti.

ACHERON de Sherrilyn Kenyon (St. Martin’s, 24.95 $) Cartea a 12-a din seria paranormală Dark-Hunter.

OFF SEASON de Anne Rivers Siddons (Grand Central, 24.95 $) O văduvă se întoarce în oraşul natal din Maine pentru a se regăsi.

WAITER RANT de Waiter (Ecco, 24.95 $) Un chelner anonim 15 din New York despre obiceiurile scandaloase ale clienţilor.

THE LACE READER de Brunonia Barry (Morrow, 24.95 $) Secrete ale familiei unor femei din Salem care pot prevedea viitorul.

14*

ROUGH JUSTICE de Jack Higgins (Putnam, 25.95$) Violenţă şi intrigi îl aşteaptă pe un agent american în Kosovo.

THE NIGHT OF THE GUN de David Carr (Simon & Schuster, 26 $) Un editorialist la New York Times şi reporter cultural îşi aminteşte perioada de dependenţă de crack, alcool şi cum şi-a revenit.

THE MERCEDES COFFIN de Faye Kellerman (Morrow, 25.95 $) Decker şi Lazarus investighează asasinarea unor femei găsite în portbgaje Mercedes-Benz.

AFTER THE FIRE de Robin Gaby Fisher (Little, Brown, 24.99 $) Căutarea piromanilor care au incendiat căminul Seton Hall în 2000 şi luptele supravieţuitorilor.

THE LAUGHTER OF DEAD KINGS de Elizabeth Peters (Morrow, 25.95 $) Istoricul de artă şi detectivul Vicky Bliss trebuie să descopere cine a furat o relicvă egipteană.

16*

WE ARE SOLDIERS STILL de Harold G. Moore şi Joseph L. Galloway (Harper, 24.95 $) Autorii We Were Soldiers Once... and Young revizitează 10 veterani ai unei lupte din Vietnam, din 1965, pe care i-au mai intervievat pentru o carte precedentă.

16*

6* 7 8*

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 30 august în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Selecţia editorilor: cărţi recente care ne-au stârnit interesul THE HOUSE AT SUGAR BEACH: In Search of a Lost African Childhood de Helene Cooper (Simon & Schuster, 25 $) Cooper, reporter pentru New York Times, care a plecat în copilărie din Liberia aflată în război, s-a întors să-şi înfrunte fantomele trecutului – şi să-şi regăsească o soră pierdută.

SYNCOPATIONS: Beats, New Yorkers, and Writers in the Dark de James Campbell (University of California. Îmbrăcată în material textil, 55 $; broşat, 21.95 $). Colecţia de profiluri, eseuri şi amintiri ale acestui jurnalist literar trebuie să intereseze pe oricare observator al literelor americane postbelice.

FINE JUST THE WAY IT IS: Wyoming Stories 3 de Annie Proulx (Scribner, 25 $) Aceste povestiri triste, intense oferă un Vest american în care elementele naturale ucid şi nici oamenii nu sunt mai buni.

YESTERDAY’S WEATHER de Anne Enright (Grove, 24 $) Personajele irlandeze din clasa muncitoare se luptă cu dragostea, mariajul, confuzia şi dorul în povestirile diverse, într-o oarecare măsură pline de deziluzie, ale lui Enright.

SUPREME COURTSHIP de Christopher Buckley (Twelve, 24.99 $) O sclipire de realism emană din romanul maliţios al lui Buckley, în care un preşedinte nepopular îl nominalizează pe un judecător de televiziune pentru o poziţie într-o înaltă curte de justiţie.

I DON’T: A Contrarian History of Marriage de Susan Squire (Bloomsbury, 25.99 $) Squire pune în ordine amestecătura de reguli şi moravuri biblice, clasice, de curte şi creştine care modelează instituţiile moderne.

AMERICAN WIDOW de Alissa Torres. Ilustrată de Sungyoon Choi (Villard, 22 $) Torres şi-a pierdut soţul la 11 septembrie 2001. Memoria ei grafică – crudă, energică, uneori înnebunitoare – insistă asupra naturii izolatoare a durerii. THE HERETIC’S DAUGHTER de Kathleen Kent (Little, Brown, 24.99 $) Un roman plin de forţă despre procesele vrăjitoarelor din Salem, scris de descendenta uneia dintre condamnate. WALK THE BLUE FIELDS de Claire Keegan (Black Cat, broşat, 13 $) Dorinţa pare să genereze sensibilitatea crescândă a unui preot din povestirea care dă titlul acestei colecţii. Cronicile complete ale acestor cărţi, precum şi ale altor apariţii recente se află pe web: nytimes.com/books.

RAFTUL CU EDIŢII BROŞATE THE BRIEF WONDROUS LIFE OF OSCAR WAO de Junot Díaz (Riverhead, 14 $) Acest splendid roman de debut a câştigat atât un premiu National Book Critics Circle, cât şi un Premiu Pulitzer. Trecând prin New Jersey-ul contemporan şi epoca Trujillo a Republicii Dominicane, scrisă într-un limbaj al străzii, o engleză-spaniolă vibrantă, cartea „se dezvoltă dintr-un portret comic al unui ciudat din a doua generaţie de dominicani într-o meditaţie dureroasă despre istoria publică şi privată“, scria Michiko Kakutani în Times. Díaz, continua ea, este „una dintre cele mai pline de personalitate şi mai irezistibile voci noi ale ficţiunii contemporane“. AMERIGO: The Man Who Gave His Name to America de Felipe FernándezArmesto (Random House, 15 $) Amerigo Vespucci, un explorator neînsemnat, dar important promotor al propriei persoane, este subiectul acestei biografii provocatoare şi inteligente. „Această naţiune de faimoşi negustori, visători şi profesionişti în relaţii publice... a primit chiar numele omului potrivit“, spunea criticul nostru Nathaniel Philbrick. OPTIONS. The Secret Life of Steve Jobs: A Parody de Fake Steve Jobs (Da Capo, 15 $) Timp de mai bine de un an, iniţiaţii high-tech au devorat „Jurnalul secret al lui Steve Jobs“, o satiră foileton a unui blogger anonim. Anul trecut, autorul a fost dezvăluit de către un reporter al New York Times ca fiind Daniel Lyons, care este acum editorialist pe tehnologie. Falsul Steve/ Lyons şi-a încheiat blogul şi a scris acest roman amuzant, care-şi satirizează naratorul complex şi narcisist. „Lumea are nevoie de sociopaţi“, insistă falsul Steve. „Cine altcineva să facă lucrurile până la capăt?“. AGENT ZIGZAG: A True Story of Nazi Espionage, Love, and Betrayal de Ben Macintyre (Three Rivers, 14.95 $) Eddie Chapman, un criminal profesionist din Soho, era în închisoare în Jersey când germanii au cucerit insula. L-au trimis în Anglia ca spion, unde s-a înrolat imediat în MI5 ca agent dublu. Viaţa lui Chapman (a murit în 1997) „are tot ce-i trebuie unei poveşti de spionaj de succes“, scria Joseph Kanon în Book Review, iar Macintyre îi redă cu pricepere „amuzamentul curat“. PROUST WAS A NEUROSCIENTIST de Jonah Lehrer

(Mariner/Houghton Mifflin, 14.95 $) Lehrer coordona un experiment universitar în domeniul neurologiei când a studiat „Swann“ şi şi-a dat seama că Proust descoperise în 1913 ceea ce studiau acum savanţii moderni: rolul mirosului şi a gustului în producerea amintirilor intense şi natura schimbătoare a memoriei înseşi. Acest lucru l-a făcut să studieze alţi scriitori şi muzicieni pentru a descoperi ce ne puteau învăţa aceştia despre natura minţii, pe care o descrie în această carte captivantă. THE BLOODSTONE PAPERS de Glen Duncan (Ecco/Harper Perennial, 14.95 $) Cel de-al şaselea roman al lui Duncan explorează complexitatea dublei identităţi, când un profesor anglo-indian din Londra contemporană investighează trecutul părinţilor săi în timpul perioadei divizării Indiei. El vrea să ştie dacă un escroc britanic i-a furat tatălui său un inel cu piatră preţioasă şi de ce tatăl său i-a permis acest lucru. O comunitate indiană diferită, dar în egală măsură complicată, există printre rezidenţii romano-catolici, anglofoni din Santa Clara, o suburbie bogată din Mumbai. În WHAT YOU CALL WINTER (Anchor, 14.95 $), Nalini Jones spune nouă povestiri interconectate, începând din anii 1950, despre un grup de familii care trebuie să facă faţă unei Indii în schimbare şi imigrării în Statele Unite. O altă perspectivă asupra Indiei moderne e a lui Ramachandra Guha, care furnizează o relatare plină de sensibilitate a dezvoltării acesteia, mai ales a viguroaselor instituţii democratice, în INDIA AFTER GANDHI: The History of the World’s Largest Democracy (Ecco/Harper Perennial, 18.95 $). SAMMY’S HOUSE de Kristin Gore (Hyperion, 13.95 $) Cel de-al doilea roman al celei de-a doua fiice a lui Al Gore continuă aventurile Samanthei Joyce, o consultantă de douăzeci şi ceva de ani în domeniul politicilor de sănătate. Şeful lui Sammy, un vicepreşedinte „ferm, onest şi serios“, trebuie să-i facă faţă unui director executiv predispus la scandal, în vreme ce Sammy jonglează printre obligaţiile slujbei sale şi relaţia cu un reporter de la Washington Post.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

Săpt. aceasta

15 septembrie 2008

FICŢIUNE FORMAT DE BUZUNAR

Săpt. în top

8 SANDPIPER WAY de Debbie Macomber (Mira, 7.99 $) Intrigă romantică în Cedar Cove, Wash.

STONE COLD de David Baldacci (Vision, 9.99 $) Mem- 1 brii Washington’s Camel Club sunt hărţuiţi ca să nu dezvăluie secrete guvernamentale.

PLAYING FOR PIZZA de John Grisham (Dell, 7.99 $) Un fundaş american se alătură echipei Parma Panthers din Liga Naţională Italiană de Fotbal.

THE EDGE OF DESIRE de Stephanie Laurens (Avon, 7.99 $) Având nevoie de ajutorul fostului iubit, Lady Letitia Randall îl seduce ca să lupte pentru rege şi ţară; un roman Bastion Club.

THE SHACK de William P. Young (Windblown Media, 15 14.99 $) Un bărbat a cărui fiică a fost răpită este invitat, în aparenţă de către Dumnezeu, într-o cabină izolată. (†)

THE CHOICE de Nicholas Sparks (Grand Central, 13.99 $) Cum acţionează alegerile unui bărbat din North Carolina.

BAREFOOT de Elin Hilderbrand (Back Bay/Little, Brown, 13.99 $) Trei femei încărcate cu tot felul de probleme petrec împreună o vară transformatoare în Nantucket.

WATER FOR ELEPHANTS de Sara Gruen (Algon52 quin, 13.95 $) Un tânăr – şi un elefant – salvează un circ în perioada Marii Crize. THE ALCHEMIST de Paulo Coelho (HarperOne, 13.95 $) Un tânăr cioban spaniol călătoreşte în Egipt în căutarea unei comori.

PROTECT AND DEFEND de Vince Flynn (Pocket, 9.99 $) Un agent antitero american trebuie să deturneze o catastrofă nucleară în Iran.

THE ROAD de Cormac McCarthy (Vintage, 14.95 $) Un tată şi un fiu călătoresc într-o Americă postapocaliptică.

YOU’VE BEEN WARNED de James Patterson şi Howard Roughan (Vision, 9.99 $) O fotografă aspirantă care lucrează ca bonă are viziuni îngrozitoare.

THE KITE RUNNER de Khaled Hosseini (Riverhead, 52 15.95 $ şi 14 $) Un afgan-american se întoarce la Kabul pentru a afla cum s-a descurcat un prieten din copilărie.

NIGHTS IN RODANTHE de Nicholas Sparks (Grand Central, 7.99 $) Dragostea apare între un bărbat matur şi o femeie într-un han din North Carolina.

BRIDGE OF SIGHS de Richard Russo (Vintage, 14.95 $) Vieţile încurcate ale unui cuplu din New York şi a prietenului lor.

COMPULSION de Jonathan Kellerman (Ballantine, 9.99 $) Psihologul-detectiv Alex Delaware cercetează uciderea câtorva femei din Los Angeles.

8 9

NINETEEN MINUTES de Jodi Picoult (Washington Square, 15 $) Urmările unui atac armat la un liceu dezvăluie lanţul slăbiciunilor dintr-un orăşel din New Hampshire.

DARK LIGHT de Jayne Castle (Jove, 7.99 $) Şeful 1 Ghost Hunter Guild apelează la un reporter ca să descopere o conspiraţie în organizaţie; de Jayne Ann Krentz, sub pseudonim.

THE SECRET LIFE OF BEES de Sue Monk Kidd 11 (Penguin, 14 $) În 1964 în South Carolina, o adolescentă încearcă să descopere secretul din trecutul mamei sale.

WILD CARD de Lora Leigh (St. Martin’s, 7.99 $) Un membru al forţelor marinei presupus mort se întoarce la soţie sub o identitate falsă.

10*

THE FRIDAY NIGHT KNITTING CLUB de Kate Jacobs (Berkley, 14 $) Un grup de femei se întâlneşte săptămânal într-o mercerie din New York.

SWEET TROUBLE de Susan Mallery (HQN, 6.99 $) Când Jesse Keyes se întoarce în Seattle, surorile ei sunt distante, iar un fost iubit nu vrea să o vadă.

SECOND CHANCE de Jane Green (Plume, 15 $) Un grup de prieteni în vârstă de 30 şi ceva de ani îşi reexaminează vieţile după ce unul dintre ei este ucis într-un atac terorist.

SEDUCTION OF A PROPER GENTLEMAN de Victoria Alexander (Avon, 7.99 $) Un nobil e sedus de o lady încăpăţânată atinsă de amnezie.

SWEET REVENGE de Diane Mott Davidson (Avon, 7.99 $) Când face catering pentru un mic dejun de vacanţă, Goldy Schulz crede că a găsit-o pe femeia care i-a ucis fostul soţ – şi despre care se presupune că e moartă.

13*

NIGHTS IN RODANTHE de Nicholas Sparks (Grand Central, 13.99 $) Dragostea apare între un bărbat matur şi o femeie într-un han din North Carolina.

MY SISTER’S KEEPER de Jodi Picoult (Washington 30 Square, 14 $) O fată îşi dă părinţii în judecată după ce află că ei vor să-i doneze un rinichi surorii ei.

DARK EMBRACE de Brenda Joyce (HQN, 7.99 $) Un războinic scoţian face un salt peste secole în Manhattanul modern ca să salveze o femeie în pericol.

IN THE WOODS de Tana French (Penguin, 14 $) Un detectiv irlandez care cercetează uciderea unei fete de 12 ani se întoarce în pădurea unde trăise o mare dramă în copilărie.

TRUNK MUSIC de Michael Connelly (Grand Central, 7.99 $) Ancheta lui Harry Bosch asupra asasinării unui producător de la Hollywood duce spre Las Vegas; reeditare a unei cărţi din 1997.

THE MEMORY KEEPER’S DAUGHTER de Kim Ed- 52 wards (Penguin, 14 $) Decizia unui medic de a-şi interna într-un azil fiica nou-născută, când află că are sindromul Down, îi obsedează pe toţi cei implicaţi.

16*

PLAY DIRTY de Sandra Brown (Pocket, 9.99 $) Un fotbalist ratat e de acord să fie tatăl unui copil pentru o femeie şi soţul ei bogat, dar paraplegic.

THE LAST SUMMER (OF YOU AND ME) de Ann 17 Brashares (Riverhead, 14 $) Legătura dintre două surori este pusă la încercare de o aventură cu un vechi prieten.

THE BOOK OF SCANDAL de Julia London (Pocket, 6.99 $) O bătălie din secolul XIX din Anglia.

17*

18*

CRY WOLF de Patricia Briggs (Ace, 7.99 $) Un vârcolac poliţist şi partenera lui pleacă în căutarea unui vârcolac ticălos înconjurat de magie neagră.

NOAH de Jacquelyn Frank (Zebra/Kensington, 6.99 $) 1 Regele Demon ajunge la femeia care i-a părovocat vise tulburătoare; cartea 5 din seria de romance paranormal Nightwalkers.

THE BURNT HOUSE de Faye Kellerman (Harper/ 5 HarperCollins, 7.99 $) După un accident de avion, detectivul Peter Decker şi soţia lui Rina, cercetează destinul unei însoţitoare de bord care a dispărut.

LIKE YOU’D UNDERSTAND, ANYWAY: Stories de Jim Shepard (Vintage

Contemporaries, 13.95 $) Aceste 11 povestiri sunt cuprinzătoare (decorurile includ Tibetul, Uniunea Sovietică şi Noua Anglie) şi mereu surprinzătoare. „Shepard este un scriitor impresionant, dar n-am fost impresionat până ce nu am terminat cartea“, spunea criticul nostru Daniel Handler. „Am fost prea captivat pentru a fi impresionat“.

Săpt. în top

DRIVEN OUT: The Forgotten War Against Chinese Americans de Jean Pfaelzer (University of California, 19.95 $) Între 1850 şi 1906, occidentalii albi, adesea conduşi de organizaţii sindicale, foloseau avertismente, incendieri şi violenţă pentru a-i scoate pe chinezi din comunităţile lor. Pfaelzer relatează această istorie îngrozitoare şi subliniază dezamăgirea numeroşilor căutători ai norocului care veniseră în Vestul american.

KEEPING THE WORLD AWAY de Margaret Forster (Ballantine, 14 $) O mică pictură a unei mansarde este protagonista acestui roman evocator, care ficţionalizează viaţa artistei britanice Gwen John. John îşi pictează mansarda pariziană pentru a-şi arăta sentimentele faţă de amantul ei nestatornic, sculptorul Auguste Rodin. Pictura stabileşte legături cu femeile care o deţin mai apoi, încurajându-le ELSA DIXLER să-şi caute propria fericire.

FICŢIUNE FORMAT CLASIC

Ediţii broşate

RUN de Ann Patchett (Harper Perennial, 14.95 $) Doi negri tineri, adoptaţi în copilărie de un politician din Boston, îşi întâlnesc mama naturală şi sora.

LOVING FRANK de Nancy Horan (Ballantine, 14 $) Povestea amorului dintre Frank Lloyd Wright şi Mamah Borthwick Cheney.

OUT STEALING HORSES de Per Petterson (Picador, 14 $) Într-o cabană îndepărtată, un norvegian se înconjoară cu amintiri din trecut.

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 30 august, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe nytimes.com/books.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

NONFICŢIUNE

Săpt. în top

THREE CUPS OF TEA de Greg Mortenson şi David Oliver Relin (Penguin, 15 $) Un fost alpinist clădeşte şcoli în Pakistan şi Afganistan.

EAT, PRAY, LOVE de Elizabeth Gilbert (Penguin, 15 $) Călătoria de un an a unei scriitoare în căutarea propriei identităţi.

MIKE’S ELECTION GUIDE de Michael Moore (Grand Central, 13.99 $) Realizatorul de filme documentare despre alegerile din 2008.

THE AUDACITY OF HOPE de Barack Obama (Three 36 Rivers, 14.95 $) Senatorul de Illinois propune ca americanii să depăşească divizarea politică.

A LONG WAY GONE de Ishmael Beah (Sarah Crich4 ton/Farrar, Straus & Giroux, 12 $) Un fost copil soldat din Sierra Leone descrie nebunia asasinatelor pe fundalul drogurilor şi întoarcerea sa la umanitate.

Ediţii broşate

15 septembrie 2008

Săpt. aceasta

Săpt. în top

11*

ANIMAL, VEGETABLE, MIRACLE de Barbara Kingsolver cu Steven L. Hopp şi Camille Kingsolver (Harper Perennial, 14.95 $) Autorii au petrecut un an consumând mâncare din surse indigene.

MARLEY & ME de John Grogan (Harper, 13.95 $) Lecţii de la un câine nevrotic.

THE TIPPING POINT de Malcolm Gladwell (Back Bay/ 211 Little, Brown, 14.95 $) Un studiu al epidemiilor sociale.

GENERATION KILL de Evan Wright (Berkley Caliber, 7 15 $) Povestea marinarilor din batalionul First Reconnaissance, una din primele unităţi combatante în Irak.

STUFF WHITE PEOPLE LIKE de Christian Lander (Random House, 14 $) O listă de 150 de lucruri.

THE DUCHESS de Amanda Foreman (Random House, 15.95$) Biografia Lady Georgiana Spencer, străstră-stră-strămătuşa Dianei, Prinţesă de Wales.

DREAMS FROM MY FATHER de Barack Obama 111 (Three Rivers, 13.95 $) Senatorul povesteşte despre viaţa sa ca fiu al unui bărbat african şi al unei americane albe.

THE OMNIVORE’S DILEMMA de Michael Pollan (Penguin, 16 $) Urmărind hrana de la sursă până în farfurie.

90 MINUTES IN HEAVEN de Don Piper cu Cecil 97 Murphey (Revell, 12.99 $) Un preot povesteşte experienţa lumii de dincolo pe care a avut-o după un accident.

THE WORLD IS FLAT de Thomas L. Friedman 33 (Picador, 16 $) Editorialistul Times analizează politicile economice şi externe ale secolului 21.

I HOPE THEY SERVE BEER IN HELL de Tucker Max (Citadel, 12.95 $) Viaţa unui afemeiat beţiv.

19*

THE GLASS CASTLE de Jeannette Walls (Scribner, 134 15 $) Autoarea îşi amineşte o copilărie bizară, când ea şi familia se mutau constant.

THE GIFT OF FEAR de Gavin de Becker (Delta, 15 $; Dell, 7.99 $) Semnale intuitive care ne pot proteja să devenim victime.

THE INNOCENT MAN de John Grisham (Delta, 39 16 $; Dell, 7.99 $) Prima carte de nonficţiune a lui Grisham are ca personaj principal un om condamnat pe nedrept la moarte.

MY HORIZONTAL LIFE de Chelsea Handler (Blooms- 8 bury, 14.95 $) Amintiri ale aventurilor de-o noapte.

Advice, Cărţi How-To and Miscellaneous Sfaturi, practice şi Diverse Săpt. aceasta

EDIŢII CARTONATE

Săpt. în top

THE LAST LECTURE de Randy Pausch cu Jef21 frey Zaslow (Hyperion, 21.95 $) Gândurile despre importanţa „profitării de fiecare clipă“ ale unui profesor de la Carnegie Mellon, care a murit de cancer pancreatic la 47 de ani.

THE SECRET de Rhonda Byrne (Atria/Beyond Words, 23.95 $) Legea atracţiei ca o cheie pentru a obţine ceea ce vrei.

3 4

THE 4-HOUR WORKWEEK de Timothy Ferriss 40 (Crown, 19.95 $) Cum să îţi restructurezi viaţa ca să nu fie totul legat doar de muncă.

THE ONE HUNDRED de Nina Garcia (Collins Living, 21.95 $) Un judecător din show-ul TV Project Runway face o listă de 100 de lucruri care nu se vor demoda niciodată.

SIX DISCIPLINES EXECUTION REVOLUTION de 3 Gary Harpst (Six Disciplines Publishing, 12.95 $) Strategii pentru afaceri mici şi mijlocii. (†) THE SOUTH BEACH DIET SUPERCHARGED de Arthur Agatston cu Joseph Signorile (Rodale, 25.95 $) Un ghid pentru slăbire rapidă.

GOODNIGHT BUSH de Erich Origen şi Gan Golan (Little, Brown, 14.99 $) Recviem pentru administraţia Bush, bazat pe cartea pentru copii Goodnight Moon.

DECEPTIVELY DELICIOUS de Jessica Seinfeld (Col- 27 lins/HarperCollins, 24.95 $) Secrete şi reţete pentru a păcăli copiii să mănânce sănătos.

de Noah J. Goldstein, Steve J. Martin şi Robert B. 10* YES! Cialdini (Free Press, 25 $) Singurul cuvânt care poate face oamenii să spună „da“ şi 49 de feluri pentru a vă îmbunătăţi puterea de convingere. (†)

EDIŢII BROŞATE

Săpt. în top

A NEW EARTH de Eckhart Tolle (Dutton, 24.95 $) Un 31 maestru spiritual ne învaţă să fim toleranţi ca să evităm conflictele şi suferinţa.

SKINNY BITCH de Rory Freedman şi Kim Barnouin 60 (Running Press, 13.95 $) Sfaturi din lumea modelingului pentru o dietă vegan.

THE POWER OF NOW de Eckhart Tolle (New World 46 Library, 14 $) Un ghid pentru dezvoltare personală şi iluminare spirituală.

WHAT TO EXPECT WHEN YOU’RE EXPECTING de Heidi Murkoff şi Sharon Mazel (Workman, 14.95 $) Sfaturi pentru viitorii părinţi. (†)

MONEY, AND THE LAW OF ATTRACTION de Esther şi Jerry Hicks (Hay House, 16.95 $) Cum să îţI îmbunătăţeşti starea fizică şi materială. (†)

THE PURPOSE-DRIVEN LIFE de Rick Warren 31 (Zondervan, 14.99 $) Găsirea scopului în viaţă cu ajutorul lui Dumnezeu.

1.000 RECORDINGS TO HEAR BEFORE YOU DIE de Tom Moon (Workman, 19.95 $) Operă, albume rock, blues, muzică clasică, etnică şi altele, de la un musician şi journalist.

THE FIVE LOVE LANGUAGES de Gary Chapman 62 (Northfield, 13.99 $) Cum să-ţi comunici iubirea astfel ca partenerul tău să înţeleagă.

HUNGRY GIRL de Lisa Lillien. (St. Martin’s Griffin, 16 17.95 $) Reţete de burgeri, nachos, pizza, glazură, inele de ceapă şi alte feluri „vinovate“ – dar fără vinovăţie.

SOUL WISDOM de Zhi Gang Sha. (Atria, 16 $) Un doctor în medicina occidentală şi cea chineză tradiţională explică transformarea personală şi vindecarea. (†)

YOU: STAYING YOUNG de Michael F. Roizen şi Meh- 27 met C. Oz şi al. (Free Press, 26 $) Principiile longevităţii şi cum să combatem efectele îmbătrânirii.

Săpt. aceasta

376

Romane poliţiste

Marilyn Stasio

Toamna în Edinburgh Scriitorii de cărţi poliţiste au (şi se ştie că şi folosesc) puterea stranie de a-şi învia din morţi detectivii din romanele în serie. Aşa că va trebui să aşteptăm ca să vedem ce se întâmplă cu John Rebus, eroul grozav de atrăgător al procedurilor poliţieneşti ale lui Ian Rankin, acum că şi-a cântat deja cântecul de lebădă. Rebus nu moare de-adevăratelea în EXIT MUSIC (LITTLE, BROWN, 24.99 $), dar detectivul de 60 de ani este obligat să iasă la pensie din poliţia din Edinburgh, ceea ce pentru acest agent rebel e la fel de rău ca moartea. Într-o parodie macabră, autorul supralicitează trântind clişeu după clişeu ca să-i amintească lui Rebus despre umilinţa care i-a fost menită: protagonistul e pensionat cu forţa, aruncat la gunoi, e silit să dispară în lumina amurgului. Atunci când Rankin se hotărăşte să abordeze serios problema, îşi găseşte metafora perfectă în imaginea unui taur care o ia la goană dintr-un abator şi se bucură puţin de gustul libertăţii. „Oare aşa trebuie să arate pensionarea, cu toată libertatea asta bizară şi derutantă, dar brutal de scurtă?“, se întreabă Rebus. Şi totuşi, chiar când se uită în adâncurile prăpastiei pe marginea căreia stă, detectivul refuză să se lase năpădit de sentimentalism. „N-o să ai parte de Leonard Cohen când ajungem acasă“, îşi spune el. „Şi aşa eşti destul de morbid“. Or fi numărate zilele de muncă ale lui Rebus, dar sunt pline ochi de incidente şi intrigi într-un caz complicat care îl face să-şi amintească de cele mai mari probleme cu care s-a confruntat de-a lungul carierei sale. Când un poet rus disident e bătut până moare, după un chef de-o noapte în barul unui hotel elegant, neruşinaţii de la poliţie sunt tentaţi să declare că decesul a fost urmarea unui jaf care se terminase prost. Dar Rebus are îndoieli: întâmplarea făcea ca în acelaşi bar să fi socializat anumiţi bancheri, politicieni şi oameni de afaceri ruşi, precum şi Big Ger Cafferty, căpetenia interlopă „pensionată“ care a reprezentat o adevărată năpastă pentru Rebus, de-a lungul romanelor realiste şi calculate al căror protagonist a fost. „Totul se leagă“, insistă Rebus. Într-o lume în care o mână de oameni puternici hotărăsc soarta popoarelor, „nu te mai temi aşa de mult de lumea interlopă, ci de lumea legitimă“. Prin eforturi serioase ale poliţiei, se fac legăturile potrivite, permiţându-i lui Rankin să-şi expună îngrijorările în privinţa „invaziei secrete“ a Scoţiei, ţară pregătită să-şi capete independenţa, dar aşezată pe petrolul din 22

Marea Nordului şi, prin urmare, o pradă numai bună pentru jefuitori. În vreme ce corupţii care întruchipează fricile lui Rankin sunt prea generici ca să fie prinşi uşor, peştii mai mici care le fac treburile murdare provoacă o impresie mai puternică, la fel ca detectivul care îl va înlocui, probabil, pe Rebus, sergentul Siobhan Clarke, şi restul echipei. Însă cititorul nu-şi poate reţine întrebarea dacă aceşti poliţişti vor vedea vreodată situaţia din Edinburgh cu acea claritate şi cu abordarea feroce pe care le-a avut întotdeauna Rebus în munca sa.

re a familiei, aflată pe o insulă îndepărtată dintr-un lac din Wisconsin, când descoperă că Matteson a pornit şi el într-acolo. Oricât de bun ar fi el la descrierea violenţei, Koryta recurge la şi mai multă forţă pentru scenele în care ucigaşii se caută între ei într-un peisaj superb – talent de care nu se prea face uz în romanele sale protagonizate de detectivul particular Lincoln Perry, dar care e demonstrat aici cu o măestrie brutală. Amy MacKinnon e cât pe ce să-şi distrugă fascinantul roman de debut TETHERED (SHAYE AREHEART, 24 $)

„N-o să ai parte de Leonard Cohen“, îşi spune detectivul veteran Ian Rankin. „Şi aşa eşti destul de morbid“. Michael Koryta îşi câştigă un loc la masa de onoare a scriitorilor de romane poliţiste neo-noir prin inventarea unei noi întorsături a reţetei „taţi şi fii“ pe care mulţi dintre colegii săi se simt obligaţi s-o scrie şi s-o tot rescrie. În ENVY THE NIGHT (THOMAS DUNNE/ST. MARTIN’S MINOTAUR, 24.95 $), autorul conferă mai mul-

tă substanţă prostioarelor obişnuite despre tinerii împovăraţi de păcatele taţilor morţi, făcând din respectivul tată un asasin plătit. Ereditatea e realmente demnă de angoasa existenţială care-l face pe Frank Temple III, de 25 de ani, să pornească într-o vendetă împotriva lui Devin Matteson, fiind convins că acesta i-a trădat tatăl. „Ucigaş plătit sau nu, Frank Temple II era, în sufletul său, un adevărat profesor, iar fiul său învăţase cu sârguinţă lecţiile“, scrie Koryta, pe un ton atât de rezonabil încât toată violenţa îngrozitoare din acest dinamic roman de suspans pare perfect îndreptăţită. Urmărind planul lecţiei, tânărul Frank se îndreaptă către cabana de vânătoa-

printr-un final care înlocuieşte teoriile abstracte şi vagi cu răspunsuri clare şi palpabile la evenimentele misterioase pe care le-a folosit pentru a ne prinde în mrejele cărţii ei. Spusă în şoapte tainice de către Clara Marsh, o tânără fragilă emoţional care lucrează într-o firmă de pompe funebre din Brockton, Massachusetts, povestea e dezvăluită indirect, prin tratamentele blânde aplicate de Clara cadavrelor pe care le pregăteşte şi prin gândurile cu care îşi însoţeşte aceste ritualuri. Proza are o calitate domoală, aproape tainică, astfel încât începem să ne simţim destul de stânjeniţi când Clara se împrieteneşte cu o fetiţă neglijată şi probabil maltratată, care şi-a făcut un sanctuar din firma de pompe funebre. Clara e un personaj uluitor, iar prin limbajul la fel de deschis ca şi moartea pe care o vede în fiecare zi, ea se exprimă cu o simplitate copleşitoare. Atunci când e întrebată ce crede, răspunsul său e descurajator de direct: „Cred că e important să respiri“. Colaborarea dintre Dick Francis şi fiul său, Felix, aduce un alt câştigător sigur – romanul SILKS (PUTNAM, 25.95 $). Atât tema centrală, cât şi elementele acestui roman de suspans despre cursele de cai le sunt familiare cititorilor: un protagonist înnebunit după cai trebuie să-şi dovedească bărbăţia prin câştigarea concursului cu obstacole şi prin înfrângerea răufăcătorilor nemiloşi. Însă această veche reţetă literară e mult mai vioaie, fie şi pentru că naratorul, Geoffrey Mason (cunoscut sub numele de „Perry“ în lumea curselor de cai) e un avocat din Londra şi concurent amator, stăpânit de un entuziasm fără limită. Mecanismele tramei funcţionează: un jocheu campion e acuzat de uciderea unui rival, iar Mason e ameninţat cu moartea atunci când acceptă să-l apere în instanţă. Însă perspectiva utilă a eroului său aduce o emoţie nouă într-un sport vechi şi măreţ. h ILUSTRAŢIE DE WES DUVALL

Dispărută Un jurnalist, un hacker şi un caz nerezolvat de 40 de ani. DE ALEX BERENSON N urmă cu câţiva ani, Ake Daun, profesor de etnologie europeană, a postat un articol pe site-ul oficial naţional suedez, Sweden.se, în care susţinea că suedezii nu sunt în realitate depresivi sau înclinaţi către sinucidere. „Suedia se află chiar în coada

THE GIRL WITH THE DRAGON TATTOO

de Stieg Larsson. Traducere de Reg Keeland 465 pag. Alfred A. Knopf. 24.95 $

listei sinuciderilor din Europa, pe locul al cincisprezecelea“, scria Daun, acuzând un discurs din 1960 al lui Dwight Eisenhower de creare a impresiei că suedezii sunt înclinaţi către „păcat, nuditate, alcoolism şi sinucidere“. Poate că aşa e. Dar The Girl With the Dragon Tattoo (Fata cu dragon tatuat) de Stieg Larsson, jurnalist suedez care a murit de atac de cord în 2004, nu ajută deloc imaginea ţării. Romanul oferă o imagine negativă în detaliu a naturii umane, mai ales când e vorba de felul în care bărbaţii suedezi le tratează pe femeile suedeze. În lumea lui Larsson, sadismul, crima şi suicidul sunt locuri comune – ca şi mult sex făcut la întâmplare (Suedia nu-i chiar aşa de rea). The Girl With the Dragon Tattoo, publicată în Suedia în 2005, a devenit un bestseller internaţional. Cartea începe cu un mister ciudat. Henrik Vanger, un industriaş octogenar, îl angajează pe Mikael Blomkvist, un jurnalist care tocmai a pierdut un proces de calomnie în împrejurări obscure, pentru a investiga dispariţia nepoatei sale, Harriet. Cu aproape 40 de ani înainte, Harriet dispăruse dintr-o mică insulă deţinută aproape în totalitate de familia Vanger, iar Henrik n-a reuşit niciodată să treacă peste asta. Blomkvist reia cazul, în ciuda serioaselor îndoieli, după ce Henrik îi promite 2.4 milioane de kronor1 (circa 372.000 de dolari la rata de schimb actuală) pentru munca pe un an. Henrik spune că e sigur de faptul că cineva din familie a ucis-o pe Harriet. „Îi detest pe cei mai mulţi membri ai familiei“, îi spune lui Blomkvist. „Sunt în mare parAlex Berenson este reporter la Times. Cel mai recent roman al său este „The Ghost War“. 1

Coroana suedeză

te hoţi, zgârciţi, tirani şi incompetenţi“ – o descriere care se va dovedi în orice caz prea blândă. Fata din titlu nu este Harriet, ci Lisbeth Salander, un hacker de 24 de ani cu o memorie fotografică, un temperament violent şi câteva probleme intime serioase. După o deturnare de intrigă implicând un avocat suficient de prost pentru a încerca să profite de ea, Salander se aliază cu Blomkvist pentru a încerca să rezolve misterul dispariţiei lui Harriet. Romanul devine mai dinamic pe măsură ce investigaţia lor ia amploare, cu toate că cititorii vor avea nevoie de ceva timp pentru a face ordine printre diverşii veri, nepoţi, fraţi şi surori vitrege care populează familia Vanger. Cazul lui Harriet se dovedeşte a fi legat de o serie de crime din anii 1950-60. Când o pisică este omorâtă, iar cadavrul ei torturat e lăsat lângă cabana în care trăieşte Blomkvist, el şi Salander înţeleg că s-ar putea ca, de fapt, să nu lucreze la un caz încheiat. AR, dacă secţiunea de mijloc a romanului este o încântare, restul romanului nu se ridică în totalitate la aşteptări. Titlul original în suedeză al romanului era Bărbaţii care urăsc femeile, o etichetă care surprinde exact subtilitatea abordărilor sexuale ale romanului. Cu excepţia lui Blomkvist, aproape orice bărbat din carte cu vârsta sub 70 de ani este un misogin violent. Girl nu străluceşte nici la construirea personajelor. În vreme ce Blomkvist se dezvoltă pe măsură ce investighează crima, relaţiile cu fiica sa şi cu Erika Berger, o colegă care e ocazional amantă, par nedezvoltate şi slabe. Chiar şi după 460 de pagini nu e clar dacă lui Blomkvist îi pasă, dacă e tulburat de lipsa sa de intimitate sau dacă e pur şi simplu resemnat. E stoic sau pur şi simplu suedez? Oricum ar fi, pare mai mult un personaj tipologic descât o persoană reală. Dar adevărata dezamăgire din Girl se află în partea finală, după elucidarea misterului dispariţiei lui Harriet. Fără nici un avertisment, Girl se metamorfozează într-o relatare plictisitoare a efortului lui Blomkvist de a-l înfrunta pe directorul care a câştigat iniţial procesul de calomnie menţionat la începutul romanului. Povestea răzbunării sale este plictisitoare şi neplauzibilă, bazată în principal pe schimburi leneşe de e-mailuri între personaje. Astfel că Girl se termină banal. Doar Ake Daun şi comisia suedeză de turism ar putea fi mulţumiţi de acest lucru. h

Eseu

Mick Sussman

Asaltul megalisterelor A şi romanele sale despre Vestul Sălbatic, autobiografia Books (Cărţi) a lui Larry McMurtry e o elegie despre dispariţia unui mod de viaţă. Pentru McMurtry, profesia de anticar ţine de vocaţie, de acea chemare care îi atrage pe excentrici (precum un anticar care îşi ascunde cele mai bune cărţi în pungi de hârtie) şi care necesită cunoştinţe ezoterice, „un fel de alchimie“ în privinţa „ediţiilor, a versiunilor, a punctelor tipografice, a legării copertelor, a provenienţei, a codurilor de preţ“. McMurtry preţuieşte mai ales aspectele tactile ale afacerii celei mai ameninţate de Internet. „Ce plăcere îţi poate da un click, în comparaţie cu cea a atingerii unui exemplar minunat dintr-o carte rară?“, se întreabă el. Într-adevăr, ultimul răcnet în privinţa vânzărilor de carte pare să ţină, în prezent, mai degrabă de managementul bazelor de date decât de priceperea cunoscătorilor. Cu ajutorul aplicaţiilor software, aşa-zisele megalistere (dealeri de cărţi folosite sau rare care vând online, pe baza unor liste de peste 500.000 de titluri, pe care nu le au neapărat în stoc, ci le achiziţionează de la alţi furnizori, în cazul în care utilizatorii le comandă pe Internet) vând zecii de mii de volume prin medii de comercializare online precum Amazon, AbeBooks etc. Unii comercianţi nici măcar nu deţin produsele, pur şi simplu copiază listele altor dealeri şi apoi cumpără aceste cărţi pe măsură ce se iveşte ocazia, însuşindu-şi diferenţa de preţ (deşi nimeni nu recunoaşte acest procedeu, din moment ce e interzis pe majoritatea site-urilor comerciale). Pentru comercianţii mai mici, precum Joe Orlando de la Fenwick Street Used Books and Music din Leonardtown, Maryland, megalisterele tratează cărţile ca pe nişte „fleacuri cu care pot să facă un ban“. Megalisterele – nume care iniţial avea o conotaţie de abuz, dar care a fost acceptat deja de cei acuzaţi – nu prea se împotrivesc acestor opinii. „Noi încercăm să oferim cărţi ieftine pentru toată lumea“, spune G. Seth Beal, preşedintele şi directorul de operaţiuni de la Thrift Books, care are 180 de angajaţi şi o listă de trei milioane de cărţi. Beal adaugă că, în ceea ce-l priveşte, îi place să atingă şi să adune cărţi vechi, dar că modelul său de afaceri se bazează pe atingerea economiei de scară prin automatizare. Thrift Books îşi achiziţionează stocul literalmente cu tona, de obicei de la biblioteci, anticariate şi evenimente de caritate. Angajaţii introduc codul ISBN al fiecărei cărţi în inventarul companiei, după care pun cartea la vânzare pe Amazon şi pe alte site-uri comerciale, folosind aplicaţii care le permit să stabilească preţul în raport cu ce oferă concurenţa. Însă afacerea nu înseamnă doar să baţi cel mai mic preţ. Comercianţii pot modifica o serie de variabile – pot stabili un preţ minim, de pildă, sau pot ignora concurenţa care nu e bine cotată de clienţi – pentru a produce algoritmic propriul „ingredient secret“, după cum explică Marc Fournet, director de dezvoltare comercială la FillZ, un serviciu de inventariere şi calculare a preţurilor. Din cauza structurii complicate a software-ului, fixarea automată a preţurilor nu conduce neapărat la confruntare până la capăt între concurenţi pentru cine oferă cel mai bun preţ. Totuşi, multe cărţi populare pot fi găsite pe Amazon la un preţ de nimic (1 cent): The MacGregor Brides, de Nora Roberts, The Bourne Ultimatum, de Robert Ludlum, plus şase dintre

Mick Sussman produce conţinuturile de homepage pentru ediţia web a The New York Times. 24

alte 15 titluri aflate pe lista de bestseller-uri de ficţiune a ziarului The Times, în urmă cu un an. Şmecheria, conform unui articol recent din revista de profil Fine Books & Collections, constă în taxa de transport (3.99 dolari la Amazon), care îi permite unui comerciant excepţional de bun să mai obţină încă 75 de cenţi dintr-o tranzacţie. Nu e uşor să atingi un asemenea nivel de eficienţă. Cu 13 angajaţi şi un inventar de peste 140.000 de cărţi, Harvest Book Company se află de abia la hotarul statutului de megalister, însă Eugene Okamoto, preşedintele companiei, spune că el încă n-a coborât preţurile atât de mult încât să obţină profit din vânzarea cărţilor la 1 cent bucata. „Asta-şi doreşte toată lumea“, spune el. Deşi ascensiunea megalisterelor a afectat afacerile de familie, daunele n-au fost chiar catastrofale. O bază de date întreţinută de Susan Siegel de la Book Hunter Press listează 3.968 de „magazine deschise“ – după cum mai sunt cunoscute magazinele tradiţionale care vând la preţuri reduse – în

În prezent, s-ar zice că vânzarea de cărţi uzate ţine mai degrabă de managementul bazelor de date decât de priceperea cunoscătorilor. prezent în Statele Unite, în scădere faţă de cele 4.119 care existau în 2002. S-ar putea ca o scădere de 4% în şase ani să nu pară prea îmbucurătoare, dar proprietarilor de magazine de muzică sau filme situaţia li se pare de-a dreptul demnă de invidie. La ce metodă recurg, pentru a supravieţui, micii comercianţi de cărţi folosite? „Loveşte-i acolo unde nu sunt“, transformând munca mai grea a vânzărilor „faţă în faţă“ într-un avantaj, spune Gene Alloway, coproprietar al Motte & Bailey, Booksellers, din Ann Arbor, Michigan. Noua strategie presupune o abordare selectivă a comerţului electronic, focalizată îndeosebi pe o categorie de cărţi care n-a prea existat înainte pe Internet: cărţi care s-ar putea numi „rare, dar nu de colecţie“. Acestea sunt cărţi căutate nu ca artefacte sau pentru câştigul obţinut revânzându-le, ci mai degrabă pentru conţinutul lor, ce adesea ţine de subiecte care au priză la comunităţile pasionate de respectiva tematică. Dacă ţii neapărat să ai imediat în casă volumul Kabbalistic Handbook for the Practicing Magician (Manual cabalistic

pentru magicianul practicant) al lui Joseph C. Lisiewski, ce altceva poţi să faci decât scoţi din buzunar cei 149.50 dolari pentru cel mai ieftin dintre cele trei ediţii broşate disponibile pe Amazon? (Celelalte două sunt cotate la 349.19 349.89 dolari). Înainte de era Internetului, un magician amator mai mult ca sigur n-ar fi găsit acel exemplar din Kabbalistic Handbook în magazinul din oraşul său şi nici comerciantul n-ar fi ştiut că poate ridica atât de mult preţul cărţii. Acest segment al pieţei nu e lipsit de substanţă. O căutare recentă pe Amazon, sortată pe criterii de an, gen şi preţ, a produs drept rezultate 99 de biografii în ediţii broşate publicate în 2000 şi cu preţuri de peste 100 de dolari, între care şi Seth Green (de la 201.88 dolari în sus), „biografia neoficială“ scrisă de Elina şi Leah Furman despre actorul care a jucat rolul Dr. Evil în filmele din seria „Austin Powers“ şi „Without You“ (de la 290 de dolari în sus, cu un CD) – monografia lui Dan Matovina despre formaţia galeză de power-pop Badfinger. În anumite cazuri, devin din cale afară de scumpe unele cărţi şi mai puţin cunoscute. Before the Storm, o carte din 2001 scrisă de Rick Perlstein despre Barry Goldwater şi ascensiunea mişcării conservatoare, se vindea în iulie la preţuri de peste 130 de dolari. „Editura a încetat să reediteze cartea mult prea devreme“, a explicat Perlstein într-un comentariu prin care răspundea la acest subiect abordat pe un blog. Un comerciant de cărţi ieftine, ca Joe Orlando de la Fenwick Street, îşi face mai toate tranzacţiile online în această gamă de preţuri de la mediu la ridicat. Pe Biblio.com, site comercial dedicat comercianţilor independenţi şi comerţului cu cărţi rare şi de calitate, 44% dintre ofertele venite de la magazinul Fenwick al lui Orlando aveau preţuri pornind de la 25 de dolari, iar 17% erau de peste 50 de dolari. Când vine vorba de comercializarea cărţilor rare, megalisterele se pot afla în dezavantaj, în parte pentru că software-ul lor de calculare a preţurilor trebuie să se bazeze pe mai puţine cote de referinţă. Iar Alloway de la Motte & Bailey spune că el poate să fie mai deştept decât computerele megalisterelor, provocând curse de preţuri şi apoi cumpărând cărţi sub valoarea pieţei pentru ca apoi să le păstreze până se reaşează preţurile. Comercianţii de cărţi ieftine păstrează şi rulează această nouă înţelepciune comercială alchimică pe forumurile online ale unor site-uri precum BookThink şi AbeBooks. „Această discuţie poate valora chiar şi mii de dolari pentru fiecare dintre voi“, scrie un participant la o discuţie de pe eBay sub titlul „O carte care nu arată nicicum“, din moment ce în cadrul acestor discuţii, comercianţii fac schimb de ponturi în materie de cărţi neaşteptat de valoroase. Iar comercianţii de cărţi ieftine mai au şi aliaţi – site-uri comerciale precum Biblio, care îi ţine la distanţă pe vânzătorii de cărţi de 1 cent, impunând preţuri minime de 1 dolar. „Miezul vânzărilor noastre tinde să se înscrie în segmentul dintre 40 şi 125 de dolari“, spune Brendan J. Sherar, preşedinte şi director general al Biblio. După marele val de ravagii creative stârnit de comerţul electronic, cel mai adaptabil tip de comercianţi de cărţi folosite par să fi supravieţuit păstrându-şi intacte idealurile de gen McMurtrian. Chris Volk, proprietară de magazin online şi vicepreşedinte al Independent Online Booksellers Association, spune despre colegii ei că sunt frustraţi, dar nu descurajaţi de megalistere. „Pe termen lung, vor câştih ga oamenii care ştiu ce fac“. ILUSTRAŢIE DE PAUL SAHRE

Literatură fantasy: despre troli şi oameni DE ELIZABETH DEVEREAUX OMANUL lui Clive Barker, ABARAT: Days of Magic, Nights of War – ABARAT: Zile de magie, nopţi de război (Editura Rao, 59.99 lei, pentru copii de la 12 ani în sus), la fel ca predecesorul său, The Thief of Always, marşează puternic pe elementul noutăţii. Autorul, cunoscut mai ales pentru romanele de groază scrise pentru adulţi, şi-a petrecut

Elizabeth Devereaux, care a recenzat cărţi pentru copii în Publishers Weekly, scrie în prezent o carte despre mişcarea de rezistenţă a partizanilor evrei din al Doilea Război Mondial.

şase ani creând imaginile creaturilor rococo folosite în ilustraţiile color, printre acestea aflându-se un răufăcător cu trei maxilare, aşezate unul peste altul, şi un muzician cu „cârcei din materie spiralată“ care îi cresc din cap şi din spinare. E tentant să presupui că imaginile au precedat trama adesea picarescă din primul volum, care ne face să mergem pe urmele tinerei Candy Quackenbush din Chickentown, Minnesota, până la bizareriile extravagante din insulele Abarat. În a doua carte, Candy ştie deja că este un personaj vital pentru viitorul insulelor Abarat şi că prea hainul Christopher Carrion, Lordul Beznei, se află pe urmele ei. Barker marchează serios cu

personajul Candy, o eroină neobişnuit de naturală şi de triumfătoare. Numai gândiţi-vă la cuvintele „candid“ şi „candoare“. Însă fata nu are vrăjmaşi pe măsură. Christopher Carrion şi slugile sale par la fel de nemiloşi, dar şi de creduli, spre dezamăgirea cititorilor: sunt de fiecare dată trădaţi de cei cărora le jură credinţă, dar nimeni nu-şi învaţă lecţia. Până acum, Abarat seamănă mai degrabă cu un roman uriaş decât cu o lectură h în serie. Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 14 noiembrie 2004 al The New York Times Book Review.

Ce bine că mai sunt pantofii de argint! DE SCARLETT ONICA ITIND titlul cărţii, ţi-ai putea imagina că vei descoperi o poveste extraordinară despre o prietenie „specială“ a unor fete gata oricând să se ajute şi să-şi fie de folos! Ai putea să te pregăteşti să parcurgi rânduri despre cum fetele au salvat căţeluşii şi pisicile vecinilor şi au fost aplaudate în careul şcolii pentru asta…Ei bine…NU există prietenie intre eroinele poveştii, iar întâmplările prin care trec doar banale nu sunt! Ce te frapează de la început este diferenţa imensă dintre personajele centrale: Cat – zveltă şi băieţoasă – posedă puteri paranormale şi poate face roata într-o mână; Franny nu poate asta, însă tânjeşte după aventură şi „înălţimi“; Pru cunoaşte o grămadă de

ORDINUL SECRET AL FETELOR DE PE STRADA CARAMEL

de Elise Primavera 459 pag, Editura Corint Junior Ediţie ilustrată, 37.99 lei

lucruri dar nu se aventurează să facă nimic, preferând să inventeze sfaturi „pro-siguranţă“; Ivy are forţa de a face faţă celor 7 ani de ghinion pe care îi „dobândeşte“ şi e în permanenţă urmărită de un Blestem. Nimic nu reuşeşte să le unească pe eroinele noastre… poate doar numele străzii pe care stau: Strada Caramel. Ba chiar, la un moment dat ajung să nu se mai suporte deloc! Elise Primavera, autoarea cărţii a avut, ca şi Ivy, partea ei de ghinion în viaţă şi s-a ghidat după voci miraculoase de oracol. Crede, ca şi Pru, că cel mai sigur loc într-o

lume a primejdiilor e sub pătură şi îşi doreşte, ca şi Franny, să lase ceva în urmă, ceva special: cărţi ilustrate, dedicate copiilor. Având atâtea lucruri în comun cu „fetele ei“ reuşeşte să le contureze foarte bine şi să îşi transpună în fiecare fie umorul, fie emotivitatea, fie tăria caracterului, fie visarea. Scrie ca şi cum ar povesti cu o intonaţie aparte, te ţine cu sufletul la gură şi te face să-ţi doreşti să întorci fila cărţii. Ilustraţiile realizate chiar de autoare sunt cumva întreţesute în poveste şi nu fac altceva decât să dea unitate textului. Foarte important este fontul, cald şi odihnitor pentru ochi, inspirat ales pentru a fi uşor de cuprins şi interiorizat. Tema principală din poveste este cea a prieteniei construite în situaţii speciale; deşi nu se au deloc la inimă, undeva, în străfundul sufletului, fetele se admiră reciproc şi îşi doresc prezenţa una celeilalte în viaţa de zi cu zi. Cine ducea dorul „luminilor“ din Vrăjitorul din Oz le poate regăsi în povestea de faţă…sau poate tânărul cititor va fi intrigat şi va citi în curând şi această poveste… Drumul iniţiatic al lui Dorothy şi al prietenilor ei este regăsit în drumul eroinelor din Ordinul secret. Este un drum al propriei regăsiri: „Talentul unic! Este nevoie de stăruinţă să ţi-l găseşti“ şi să-l fructifici, aşa cum cu înţelepciune se exprima un personaj al cărţii. Descoperirea talentului unic îţi dă putere la orice vârstă; îndemnul e să fii sârguincios în a-l căuta şi, o dată aflat, să te bucuri din plin de el. Este interesant modul în care autoarea introduce şi prezintă un aspect grav din viaţa oamenilor: moartea. Cartea este dedicată în special preadolescenţilor: segment aparte, prins între două lumi, copilărie (basm) şi adolescenţă (realitate

dură). Elise Primavera nu-şi sperie cititorii ci caută să-i amuze; personajele mor dar oricum, „nu de tot“ (trăiesc în amintirea noastră); nimeni nu se panichează, nimeni nu disperă. Moartea este o dispariţie, dar nu una înfricoşătoare. Autoarea familiarizează cititorul cu firescul uman; cine moare este oricum „fooaaarte bătrân“ şi continuă să-şi facă simţită prezenţa, ce-i drept o prezenţă prin absenţă, printre personaje. Cititorii se vor plimba cu interes prin Şerbet – oraş deosebit, căruia îi putem studia cu interes şi schiţa la începutul şi sfârşitul cărţii! – prin SPOZ, oraşul vrăjitoarelor dornice de „înfrumuseţare“, prin tărâmul Cartofitzilor – locul cartofilor blestemaţi să se

culeagă singuri, prin Pustula Viermilor sau prin Malul-cimitir. Povestea abundă în eroi interesanţi şi amuzanţi: Profesorul Staccato, cel care „ştie mai bine pianul decât să scrie“, Cha-Cha- vrăjitoarea enigmatică şi elegantă, Coco şi Bling Bling, nepoatele ei, incapabile să comunice una cu alta altfel decât prin intermediul telefonului mobil, Muzz, „cartoafa“ bătrână şi înţeleaptă, Dr. Nuezte – „cel mai zgârcit cartof“, Blestemul trist „ce nu vrea să fie blestem“, părinţi, mătuşi, fraţi gata să oglindească tot ceea ce părinţii, mătuşile şi fraţii au bun, rău, amuzant în viaţa de zi cu zi. Ba există chiar şi doi terrieri vorbitori, Fred şi Ginger, moşteniţi din generaţie în generaţie. Hieronymus Caramel, „păpuşarul“ întregii intrigi, domină firul poveştii. Este singurul personaj din Vrăjitorul din Oz ce reapare şi în Ordinul secret dar puţin altfel, nervos şi morocănos, pentru că între timp s-a dus! Oooh! Nu este singurul care a reapărut: au făcut-o şi o anumită pereche de pantofi roşii care de fapt sunt foarte argintii şi care vor reprezenta „mărul discordiei“, adevăratul motiv al luptei dintre taberele binelui şi răului din poveste. Ordinul secret al fetelor de pe Strada Caramel rămâne interesantă prin ideile pe care le susţine: niciodată să nu spui niciodată, întotdeauna să cauţi ceea ce te reprezintă, să nu judeci lucrurile după aparenţe, e în regulă dacă unii oameni nu îţi plac, e chiar în ordine dacă alţi oameni nu te plac pe tine şi…surprizele plăcute pot veni de acolo de unde nici nu te-ai aştepta. În final, închizând cartea, simţi amestecul de fantezie, umor, fapte reale şi acţiune din viaţa unor fetiţe mai mult sau mai puţin obişnuite şi brusc te loveşte dorinţa de h a afla continuarea povestirii. 25

Reprezentarea ororii absolute DE EDMUND WHITE EZI mai jos: dragostea e unul dintre cele mai tulburătoare romane pe care le-am citit vreodată. După ce m-am cufundat binişor în paginile cărţii, îi dădeam târcoale cu precauţie înainte să-mi reiau lectura, ca şi cum volumul ar fi putut să-mi facă rău într-un mod maliţios, seducător şi permanent. Îl luam cu reţinere şi apoi mă lăsam din nou vrăjit de farmecul său, căci se citeşte foarte uşor. Aruncă scântei

VEZI MAI JOS: DRAGOSTEA

de David Grossman 654 pag. Editura Niculescu Colecţia Cartea de Recitire, 27 lei

de inovaţie artistică, adună arta şi viaţa laolaltă, îşi spune diferitele poveşti despre memorie, suferinţă, degradare şi curaj într-o manieră compulsivă dostoievskiană. Mă refer cu bună ştiinţă la Dostoievski, din moment ce David Grossman pare să fi învăţat de la el cum să producă o voce sălbatică şi s-o lase să se tânguiască sau cum să îndepărteze toate piedicile din calea şuvoiului de proză obsesivă şi autoincriminatoare care ne stânjeneşte, ne înnebuneşte şi ne emoţionează profund. Cel mai bun şi totodată cel mai rău lucru la această carte e că ne amăgeşte ca să reflectăm din nou asupra celui mai dureros subiect al epocii moderne, unul pe care credeam că l-am epuizat sau că ne-a epuizat capacitatea de a suferi, de a ne aminti, de a retrăi: Holocaustul. (Spun în continuare „noi“ în loc de „eu“, fiindcă un roman cu o asemenea putere epică impune o reacţie colectivă, nu personală). Un comentariu inserat înainte de începutul cărţii ne spune că nu e doar „un roman despre Holocaust“, dar, de fapt, este romanul suprem despre Holocaust, căci reprezintă tocmai o investigaţie a dificultăţii de a ne imagina oroarea absolută; ca să vorbeşti despre iadul dezlănţuit pe pământ, trebuie să faci o reexaminare a naraţiunii înseşi. Se dovedeşte că adevărata problemă cu o asemenea naraţiune constă în cum să transformi suferinţa într-o poveste, cum să desfăşori ghemul fabulei peste rămăşiţele înspăimântătoare, precum şi asupra coşmarurilor supravieţuitorilor: fărâmele de os calcinate, plombele de aur scoase, abajururile din piele de om, săpunul din grăsime umană. Grossman, autor israelian care scrie în ebraică, începe cu o familie de supravieţuitori în Israelul anilor ’50: o mamă şi un tată care de abia îşi câştigă traiul vânzând bilete de loterie, dar care îşi înghit cina în fiecare seară cu o hotărâre sălbatică, de parcă ar trece prin cea mai dureroasă şi mai apăsătoare experienţă imaginabilă. Fiului lor Momik nu le spun nimic despre lagărele de exEdmund White a scris romanele „A Boy’s Own Story“ şi „The Beautiful Room is Empty“. 26

terminare, dar copilul le aude strigătele noaptea, le simte foamea nepotolită, frica de alţi oameni, dragostea feroce pe care i-o poartă. Momik îi observă pe vecini, alţi adulţi care au tatuaje cu cifre albastre pe braţe şi, încetul cu încetul, îşi plăsmuieşte propria versiune despre fiara nazistă şi îşi închipuie că aceasta trăieşte în pivniţa casei lui şi nu poate fi făcută să iasă de acolo decât atunci când i se oferă mâncarea sa preferată: un evreu. Într-o zi, fratele bunicului băiatului este adus acasă de autorităţi, care au dat în sfârşit de urma singurelor rude în viaţă ale bătrânului senil. Unchiul Wasserman mormăie ceva încontinuu, ignorat de ceilalţi, dar nu şi de Momik, care reconstruieşte şi consemnează totul (băiatul cunoaşte şi ebraică, dar şi idiş, limba vorbită în familie, deşi noul stat nu o prea aprobă). Momik află că fratele bunicului său a fost un celebru autor de cărţi pentru copii, cel care a scornit aventurile în serie ale unei găşti numite „copiii inimii“. Cea de a doua parte a acestui roman ambiţios şi lung (ambiţios atât prin formă, cât şi prin conţinut) este o relatare la persoana întâi făcută de un tânăr scriitor israelian – Momik adultul, care vizitează Polonia în căutarea unor informaţii despre Bruno Schulz, marele autor evreu care a fost împuşcat de un nazist în timpul războiului. (De fapt, Schulz lucra pentru un ofiţer nazist şi a fost împuşcat de un altul, care era principalul rival şi inamic al primului ofiţer). Schulz a lăsat în urmă un manuscris nepublicat, Mesia, iar Momik încearcă să-şi închipuie despre ce-ar fi fost vorba în acea poveste (o reconstrucţie la fel de ciudată este şi subiectul din romanul excelent şi captivant al Cynthiei Ozick, The Messiah of Stockholm). În acelaşi timp, Momik scrie şi el o versiune reconstruită a poveştii pe care bătrânul său unchi şi-o murmura tot timpul în barbă: continuarea aventurilor găştii sale ecumenice de copii evrei plini de bune intenţii. Momik a mai demarat şi alte proiecte: vrea să publice o Enciclopedie a Holocaustului pentru copii, dar nu reuşeşte să găsească sponsori sau colaboratori. Apoi vrea să scrie povestea unchiului său din lagărul de exterminare şi a relaţiei lui stranii cu Neigel, un ofiţer SS. Pe parcurs, aflăm despre conflictele amoroase ale lui Momik şi despre frustrarea sa ca scriitor. Cercetările lui despre Holocaust l-au azvârlit într-o stare de depresie stârnită de nimicirea individualităţii în lagăre, despre ştergerea totală a personalităţii. Cea de-a treia parte, care e, de pe departe, şi cea mai captivantă, constă, fireşte, în povestea pe care Momik s-a hotărât s-o scrie ca să-şi rezolve conflictele. Neigel, comandantul din lagărul de exterminare, descoperă că printre prizonieri se află şi Anshell Wasserman, autorul poveştilor pe care le citea cu încântare în copilărie. Aidoma Şeherezadei, Wasserman trebuie să-i spună tiranului său un câte nou episod din „copiii inimii“ în fiecare seară, însă există şi o diferenţă: dacă Şeherezada spunea poveşti ca să-şi salveze viaţa, Wasserman

îşi negociază moartea. După fiecare întâlnire, Neigel trebuie să-i promită că-l va împuşca. Ceea ce-şi doreşte cel mai mult Wasserman e să moară, dar gloanţele trec razant pe lângă capul lui, bărbatul ieşind sănătos şi viguros până şi din camera de gazare, unde e trimis în repetate rânduri. Wasserman speră ca poveştile sale să-l infecteze pe Neigel cu omenie. Cufundându-l pe nazist în intimitatea vieţilor evreieşti, el plănuieşte să-l înveţe să-i privească pe evrei ca pe nişte fiinţe umane. Nazistul are motive lui de a asculta povestea: transcrie fiecare episod şi îl trimite soţiei sale în scrisori în care prezintă aventurile drept invenţii proprii. Neigel speră să-şi convingă nevasta că, în ciuda profesiei sale de criminal, e încă un om cumsecade. Finalul încâlcit şi tragic al tramei e spus în partea a patra, care ia forma unui glosar complet, plin de elemente de vocabular şi de trimiteri la alte texte (de aici şi titlul cărţii). În această mostră de proză extrem de originală, vieţile personajelor lui Grossman se amestecă cu destinele eroilor din cărţile pentru copii ale lui Wasserman, iar astfel, dorinţa lui Momik de a scrie o enciclopedie a Holocaustului e realizată cel puţin parţial. Nu mai încape nici o îndoială că personajul desăvârşit al romanului e Wasserman, dovada vie că lagărele de exterminare n-au putut şterge cu totul personalitatea unui om. În lagăr, îl percepem ca pe o voce care e uneori umilă, alteori jeluită – glasul suferinţei în idiş – pentru ca apoi să devină furioasă şi mândră, ca glasul denunţător al unui profet din Vechiul Testament. Îl vedem ca pe un fabulist care, asemeni lui Bruno Schulz, e prins în focul încrucişat al ofiţerilor nazişti rivali. Descoperim afecţiunea bătrânului pentru soţia sa (pe care Neigel a ucis-o deja). Aproape că auzim discuţiile complice bizare dintre victimă şi călău. Plutim împreună cu Wasserman în timpul zborurilor nocturne ale imaginaţiei sale, obişnuite şi totodată antrenante. Ceea ce se spune în general despre Holocaust e că sfidează abordarea literară fiindcă nici o naraţiune nu poate descrie oroarea masacrului şi fiindcă orice plăsmuire ar putea s-o banalizeze. Cât de potrivit este, aşadar, ca această carte să ia forma unei examinări a artei povestirii şi totodată a Holocaustului. Plecăm la drum cu Momik

în copilărie, când încerca să încropească o poveste pornind de la indicii despre ceea ce s-a întâmplat „acolo“. Apoi îl urmărim pe adultul Momik în timp ce invocă spiritul lui Bruno Schulz, poate cel mai mare scriitor modern evreu, după Kafka. Fragmentul cel mai convenţional de literatură e alocat firului narativ din lagărul de exterminare: să fie aceasta oare versiunea reconstruită de Momik după acel Mesia pierdut al lui Schulz? Această capitulare în faţa povestirii simple se risipeşte complet în partea finală a cărţii – glosarul. Aşadar, în încercarea sa de a aborda tematica Holocaustului, Grossman ne oferă un compendiu de strategii narative, de parcă ar vrea să ne spună că o singură

abordare nu e de ajuns. Aceste tonalităţi diferite ale vocii naratorului sunt redate cu limpezime în traducerea foarte neaoşă realizată de Betsy Rosenberg din ebraică. În câteva cărţi aproape legendare, precum Zgomotul şi furia a lui Faulkner, Toba de tinichea a lui Günter Grass sau Un veac de singurătate a lui Gabriel García Márquez, scriitorii găsesc moduri originale de a prezenta perspective ample ale istoriei. Vezi mai jos: dragostea ar putea fi un nou membru de valoare al acestei serii h reduse, dar impresionante. Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 16 aprilie 1989 al The New York Times Book Review.

Un băiat în lumea interlopă DE ANNE TYLER E aproape 30 de ani deja, E.L. Doctorow a funcţionat ca o maşină umană a timpului. Şi-a purtat cititorii în perioada Vestului Sălbatic în Welcome to Hard Times, apoi în vremurile de la în-

BILLY BATHGATE

de E. L. Doctorow 464 pag. Editura Leda. 42 lei

ceputul secolului XX în Ragtime, iar pe urmă în anii ’30 în Loon Lake şi în volumul World’s Fair, care i-a adus American Book Award. Toate aceste experimente au dat roade, cel mai de succes fiind însă World’s Fair, prin reconstruirea stăruitoare, ataşată şi aproape filigranată a Bronxului anilor ’30. E limpede că aceasta este zona în care domnul Doctorow (el însuşi născut la New York, în 1931) se simte cel mai în largul lui şi până şi aceia care n-au trăit anii ’30 newyorkezi capătă sentimentul că s-au aflat acolo în vreo încarnare anterioară după ce citesc descrierea vânzătorului de batate de pe Eastburn Avenue, a cofetăriei de la intersecţia dintre Eastburn şi Strada 174 sau a dirijabilului Hindenburg plutind impunător deasupra Parcului Claremont. Billy Bathgate, cel de-al optulea roman al lui Doctorow, ne poartă încă o dată în Bronxul anilor ’30, dar cartea e întrucâtva diferită. Dacă World’s Fair se citea aproape ca o autobiografie, cu naraţiunea lejeră şi liberă a scrierii memorialistice, această nouă carte are o tramă la fel de bine construită ca cea din Huckleberry Finn. Billy Bathgate e cea mai proporţionată operă a lui Doctorow: o relatare foarte detaliată a drumului parcurs de un băiat de 15 ani de la copilărie la maturitate, presărat cu aventuri pline de suspans. Protagonistul care dă numele romanului este un băiat dur şi necizelat, care s-a lăsat de şcoală şi care îşi câştigă traiul cum poate, în Bronx. Tatăl său a dispărut cu multă vreme în urmă, iar mama lui e o spălătoreasă ajunsă în sapă de lemn şi care are momente de „zăpăceală“ (deşi unii ar zice nebunie de-a dreptul), iar Billy nu posedă decât o singură trăsătură definitorie: ştie să facă jonglerii. Într-o bună zi, în timp ce efectua un număr neobişnuit de jonglerie, îi atrage atenţia faimosului gangster Dutch Schultz. Dutch e considerat un soi de erou local; aşa că, atunci când spune că Billy e un „băiat priceput“, asta înseamnă ceva. Însă priceperea lui Billy, după cum îşi dă şi el seama după ce îşi câştigă un loc în gaşca lui Dutch, nu ţine doar de jonglerii: ţine şi de adoraţie, de faptul că admiră din tot sufletul „acea putere aspră căreia Dutch îi era un ucenic mai important decât oricine Anne Tyler a scris „The Accidental Tourist“. Cel mai recent roman al său este „Breathing Lessons“.

altcineva, ah, şi caracterul lui ameninţător care te făcea să crezi că dintr-o clipă în alta s-ar fi putut nărui totul pentru oricine s-ar fi aflat în faţa lui... pericolul stârnit de faptul că el era nebun de-a dreptul“. Deci avem de-a face cu o proză mult mai tenebroasă decât cea în care Huck şi Jim pluteau împreună pe un râu. Adevărul e că Dutch Schultz e un om înfricoşător. Totuşi, Billy e într-adevăr priceput şi mintea îi merge brici, aşa că, în scurtă vreme, se simte ca acasă în lumea contabililor neîngrijiţi, a avocaţilor şmecheri şi a criminalilor eficienţi şi profesionişti. E folositor, deşi nu chiar indispensabil, însă adevărata dovadă a priceperii sale constă în faptul că Billy supravieţuieşte îndeajuns ca să-şi spună singur povestea – căci legătura sa cu Dutch Schultz se produce la începutul decăderii finale a lui Dutch. Prohibiţia a fost deja anulată, iar copoii procuraturii se apropie tot mai mult, urmărindu-l pe Dutch în mai multe cazuri de evaziune fiscală. Însă, cel mai important aspect dintre toate e că Schultz pare să treacă şi el printr-o perioadă de deteriorare personală. Crimele lui sunt tot mai dese şi tot mai lipsite de sens, iar omul îşi pierde controlul şi se descarcă pe oricine se află prin apropiere. După cum spune Billy: „Avea nevoie de mai multă moarte, îşi consuma atât de repede triumfurile morţii încât deacum trebuia să omoare din ce în ce mai repede“. E o adevărată izbândă numai să rămâi în viaţă când stai pe lângă un asemenea om. Bineînţeles, relatarea lui Billy indică, înainte de toate, că el reuşeşte să supravieţuiască (din moment ce istorisirea curge la persoana întâi) şi, în al doilea rând, că băiatul e uimitor de elocvent, ceea ce-i poate stârni anumite nelinişti cititorului. Când un ştrengar care n-a avut parte de pic de educaţie foloseşte cuvinte precum „unduitor“, „coprolitic“, „vivace“ şi „imprimatur“, n-ai cum să nu întrezăreşti prezenţa autorului, ascuns undeva în culisele poveştii. Într-adevăr, la sfârşitul cărţii ni se spune că Billy a avut parte, în cele din urmă, de ceva instruire, însă tonul este foarte fixat pe prezent: e relatarea unui băiat – plină de energie şi de viaţă. Nu seamănă deloc cu povestirea retrospectivă lungă şi afectuoasă a unui bătrân. Există însă şi o contrapartidă. Dacă romanul pierde în autenticitate, câştigă în elocvenţă. Permiteţi-i lui Billy să facă uz de înzestrarea sa lingvistică şi veţi fi recompensaţi cu pasaje atât de intense, atât de covârşitor antrenante, încât, vrând-nevrând, vă veţi lăsa purtaţi pe firul poveştii, iar chipul acela auctorial din culise va dispărea ca prin minune.

De pildă, în prima scenă a romanului, care pregăteşte terenul pentru tot ce se va întâmpla după aceea, Billy descrie uciderea unui bărbat pe nume Bo Weinberg. E genul de crimă în general denumită „omor interlop“: cadavrul va fi aruncat la mal mai târziu, cu botoşei de ciment, după cum le place comendianilor să glumească. Însă văzută cu ochii limpezi ai lui Billy, scena pare aproape artistică, precum o mostră de îndemânare meşteşugită, ce dezvăluie detalii la care nu ne-am mai gândit înainte: suflecarea atentă a pantalonilor victimei, dezgolirea picioarelor lui lungi şi albe, modul precaut în care, „ca o prinţesă la bal“, omul se ţine de braţul unui gangster şi păşeşte într-o cuvă de spălătorie umplută cu ciment lichid. Expresia lui, în timp ce priveşte aceste proceduri, este una de „admiraţie confuză“, ceea ce s-ar putea spune şi despre expresia cititorului în timp ce parcurge aceste rânduri. Billy Bathgate e genul de carte pe care te trezeşti că o termini la trei dimineaţa, după ce la miezul nopţii ţi-ai promis că o să te opreşti după încă o pagină. Scenele se topesc una într-alta, dar totuşi fiecare e atât de desăvârşită, atât de deplin şi atent observată, încât pare cuprinsă într-un mic prespapier de sticlă. Spre exemplu, la începutul carierei sale, Billy e trimis într-o anumită intersecţie ca să raporteze despre ceva ce se va întâmpla acolo, deşi el n-are idee ce anume va fi. Aşadar, mai întâi observă cam tot ce e de văzut: chioşcul de suc de cocos, cisterna de apă, camionul din care se descarcă navete de pâine, studioul de dans din care se revarsă acordurile din „Bye Bye Blackbird“. Apoi îşi concentrează atenţia asupra a doi spălători de geamuri cocoţaţi pe un eşafodaj deasupra lui şi îşi dă cumva seama că asta trebuia să observe: frânghia cedând într-un capăt şi unul dintre spălători prăbuşindu-se pe pământ, în vreme ce totul încremeneşte la sol. În repetate rânduri, Billy dezvăluie în faţa noastră cele mai complexe şi frumoase scene de pe străzile din New York, pline de murdărie, de energie şi de culoare. Alte locuri i se par reproduceri proaste. Excursia în New Jersey îl deprimă: străzile n-au lărgimea potrivită, iar trecătorii par pierduţi. Şederea, alături de camarazii săi din gaşcă, într-un sătuc provincial e plăcută, dar neliniştitoare: nopţile sunt prea întunecate, cerul e prea pustiu, iar unul dintre gangsteri întreabă unde s-ar putea duce la o plimbare. Şi mai neliniştitoare (pentru cititori, precum şi pentru Billy) e reacţia băiatului atunci când se întoarce în oraş, unde dă cu ochii imediat de mizerie şi simte mirosul zgurii, iar noi ne facem griji, preţ de o clipă, că poate Billy şi-a pierdut sentimentul de apartenenţă la acest loc. Însă băiatul se readaptează imediat, iar ultimul paragraf din carte – un psalm obsedant şi minunat dedicat zonei

East Bronx din vremea lui Dutch Schultz – stârneşte cititorului o senzaţie imediată de dor de casă. Billy Bathgate e un roman plin de personaje memorabile. Dutch Schultz, cu vocea lui puternică şi cu stilul său vestimentar grosolan, pare să se desprindă pur şi simplu din paginile cărţii. Consilierul său financiar, spilcuitul geniu matematic Abbadabba Berman, este o persoană pe care ne obişnuim s-o aşteptăm cu nerăbdare să reapară, iar prietena aristocratică a lui Dutch e irezistibilă: uluitor de impasibilă, femeia se comportă în faţa pericolului real ca şi când ar fi la o plimbare oarecare. Până şi diverşii gangsteri sunt multidimensionali. Puţin câte puţin, încep să pară... ei bine, obişnuiţi, ceea ce, în acest caz, e un compliment. E de-ajuns să-i priveşti pe doi dintre ei în misiune, încercând să se dea drept cetăţeni serioşi în sătucul Onondaga. Dau pe gât, cu greutate, lapte cu malţ în farmacie, se opresc şovăitori în faţa unui târg de tractoare, caută în zadar un ziar newyorkez şi probează cizme de lucru pe care nu le vor încălţa niciodată. Până la sfârşitul misiunii, amândoi par de-a dreptul simpatici. Însă vedeta este Billy Bathgate, bineînţeles. Băiatul e bun la inimă şi ager la minte, original, plăcut şi aproape întru totul credibil. E Huck Finn şi Tom Sawyer cu o doză mai consistentă de poezie, e Holden Caulfield cu mai multă vervă şi spirit – un adaos minunat în rândurile eroilor adolescenţi din literatura americană. h Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 18 mai 2003 al The New York Times Book Review.

Rock de închisoare DE SOPHIE HARRISON A 16 ani, Elvis Oke locuieşte împreună cu tatăl său alcoolic, Sunday, şi cu iubita recalcitrantă a lui Sunday, Comfort, în „capătul stâng“ din Maroko, un cartier sărăcăcios din Lagos, Nigeria. Atunci când facem cunoştinţă cu Elvis, băiatul îşi câştigă cu greu traiul mergând pe plaja din oraş, acoperindu-se cu un strat gros de pudră de talc şi punându-şi o peru-

TĂRÂMUL FĂGĂDUINŢEI

de Chris Abani 414 pag. Editura Niculescu Colecţia Cartea de recitire, 18 lei

că pentru a face un ban imitându-şi celebrul tiz. Ideea e aproape mult prea ciudată ca să fie şi credibilă, dar, pe de altă parte, Lagosul lui Chris Albani e un loc atât de extraordinar încât această năstruşnicie poate fi trecută cu vederea.

Cartea funcţionează de minune în două feluri: ca relatare convingătoare şi intransigentă a vieţii într-o mahala nigeriană sărăcăcioasă şi ca perspectivă înspăimântător de sinceră asupra unei lumi denaturate de violenţa aleatorie. Totuşi, nu este şi un roman de succes. Ororile înfăţişate nu sunt asimilate întru totul în structura imaginativă a cărţii, iar înclinaţia autorului de a ne prezenta această lume rar descrisă în cuvinte atrage prea des Gra-

Sophie Harrison este o autoare independentă care trăieşte la Londra. 28

ceLand (Tărâmul făgăduinţei) în direcţia nonficţiunii. Poate în încercarea de a păstra forma de roman a textului, Abani a apelat la multe alte resurse literare. Foloseşte tot soiul de materiale inserate în fiecare articol: reţete (unele dintre ele, trebuie s-o spunem, par delicioase), date antropologice de provenienţă incertă despre etnicii igbo şi digresiuni informative despre întrebuinţările şi mitologia nucilor de kola. Abani nu e nici pe departe singurul autor contemporan care îşi foloseşte romanul pe post de album. Romanul lipsit de ornamente nu mai e suficient: ca un cornet clasic de îngheţată de vanilie, trebuie să fie presărat cu bucăţele digerabile de istorie şi cu proverbe până începe să semene cu un McFlurry pretenţios. Înainte să-l urmărim pe Elvis în timp ce-şi aminteşte cum obişnuia să-şi frece bărbia cu „spirt mentolat“ în încercarea zadarnică de a-şi face barba să crească, trebuie să ni se spună că „şi oamenii au lobi energetici diferiţi, la fel ca nucile de kola“. E însă mult mai amuzant să sari peste informaţiile culturale şi să treci direct la Vărul Obed, care, „fiindcă nu-şi dădea seama cum anume creşte părul pubian, a luat pielea de pe o coadă de veveriţă şi şi-a pus-o, cu partea îmblănită la vedere, de-a lungul penisului“. Aceste inserţii devin din ce în ce mai supărătoare pe măsură ce acţiunea romanului câştigă în seriozitate. În vreme ce Elvis alunecă pe panta delincvenţei şi a disperării, iar o serie de flashback-uri întretăiate dezvăluie un trecut plin de necazuri foarte urâte, ultimul lucru pe care mi l-aş fi dorit ar fi fost un nou pasaj din cartea „Plante medicinale din Nigeria“, de R.C. Agoha. „Nuca de kola cu patru lobi e nuca regească“, ni se dă de ştire la începutul capitolului 11. Nemaipomenit! Însă cui ar putea să-i pese, când acţiunea se desfăşoară în Lagos, în 1983, iar Elvis şi prietenul său Redemption se pregătesc să-şi petreacă noaptea ambalând cocaina astfel încât să poată fi înghiţită de cărăuşii umani. După cum explică Redemption: „Iei linguriţa asta şi măsori – vezi să nu fie plină, bine? Apoi o verşi în degetele de la mănuşa asta... o linguriţă la fiecare deget“. Ideea de a ne da o reţetă de salată de fasole africană şi de a ne povesti despre planta Ukpo se justifică prin supoziţia că aceste informaţii ar proveni din caietul de însemnări al mamei lui Elvis. De când ea a murit de cancer de sân, pe când Elvis avea 8 ani, băiatul nu s-a mai despărţit de carnetul cu coperte din piele crăpată, care-i aduce alinare. Dar pe măsură ce viaţa lui în mahala se înrăutăţeşte, s-ar zice că Abani îşi pierde răbdarea în faţa acestor dulcegării: în orice caz, îşi detonează de-a dreptul propria înşelătorie. „Toate reţetele astea, şi totuşi nimeni nu ştia că el gătea după reţete“, îşi dă seama dintr-odată Elvis, lăsând cartea de o parte. „Asta făceau actorii de la televizor şi din filme: femei

albe cu haine apretate, şorţuri încreţite şi cu coafuri perfecte care n-au transpirat niciodată alergând de colo până colo şi trebăluind de dragul soţilor cărora le spuneau «scumpule»“. Nici o femeie nu-i spune „scumpule“ soţului ei în Maroko şi nici nu se pune problema de prea multe treburi casnice. Totul ţine de putere, care, pentru clasele defavorizate, înseamnă că cei foarte săraci le fac zile fripte celor extrem de săraci. Un om nevinovat e bătut cu pietre şi ars de viu într-o scenă de o răutate de-a dreptul năucitoare: „Io cerşesc, Peter. Ştii că nu mi-s hoţ. Cerşesc“. Copiii sunt violaţi aproape din întâmplare. Un băiat care aşteaptă să i se umple găleata se apucă să bată darabana pe robinet cu o spiţă de bicicletă şi e electrocutat de cei 4.000 de volţi care trec prin lina electrică de deasupra. Străzile sunt pline de leşuri pe care nu le ridică nimeni deoarece rudele nu-şi permit să plătească amenzile datorate poliţiei pentru aceste decese imprudente. Elvis se strecoară prin tot labirintul de molime şi de haos cu graţia norocoasă a unui dansator, până când, într-o zi, e prins într-o demonstraţie publică şi arestat. Chris Abani a fost şi el arestat, în 1985. Pe atunci avea 18 ani. Guvernul nigerian a insinuat că povestea din prima sa carte, publicată pe când tânărul avea doar 16 ani, oferise planul de pornire pentru o lovitură politică. A stat şase luni în detenţie, timp în care era bătut în fiecare zi. În 1987, a fost arestat din nou; de data aceasta, a ajuns la Kiri-Kiri, o închisoare de maximă siguranţă din Lagos, unde a fost ţinut un an. În timpul detenţiei, a fost torturat. N-ai cum să citeşti scenele din închisoare descrise în Tărâmul făgăduinţei fără să-ţi aminteşti aceste lucruri. Agăţat de încheieturile mâinilor de zăbrelele ferestrei din celulă, cu picioarele la 15 centimetri deasupra podelei, Elvis

îşi simte corpul mai întâi ca „un ghem de junghiuri dulci şi plăcute“. Apoi degetele „încep să se umfle ca nişte pâini“. Incidentul se transformă într-o relatare atât de precisă şi de chinuitoare a torturii încât romanul se năruie de-a binelea sub povara încercării de a cuprinde asemenea orori. După aceea, nu mai rămâne pic de loc în care să se disipeze undele de şoc: n-ai cum să crezi în recuperarea lui Elvis ori în evenimentele ulterioare, care par pripite şi neîndestulătoare. Însă această eroare în structura ficţiunii reuşeşte să sporească senzaţia că reprezintă un adevăr nemijlocit, cu caracterul imperios al ştirilor. În ciuda grozăviilor înfăţişate, există şi scene plăcute în Tărâmul făgăduinţei, care sunt de o mie de ori mai bune tocmai fiindcă sunt complet nesentimentale. E un moment încântător într-o lecţie de dans (romanul stă cât se poate de bine la capitolul dans). La curs se prezintă o mulţime de funcţionari publici care speră că vor promova mai repede în carieră dacă ştiu să danseze cha-cha-cha. Însă mişcările lor nu reuşesc să fie destul de rigide pentru saloanele de dans occidentale, în ciuda protestelor profesorului: „Domnişoară Ebele, aici facem «Dansul lui Salome» din albumul «Seven Veils». Dacă îţi mai roteşti talia aşa, partenerul tău o să moară de ruşine pe ringul de dans“. Aşa că, în cele din urmă, profesorul îşi leagă studenţii pe nişte cruci de lemn, aceasta fiind singura manieră în care-i poate face să valseze ca nişte europeni plicticoşi. În ceea ce priveşte metodele de predare, aceasta e ciudată şi originală, dar, în cele din urmă, merită efortul. La fel şi Tărâmul făgăduinţei. h Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 22 februarie 2004 al The New York Times Book Review.