NYTBR 26 | 22 septembrie 2008

Preţ: 2,5 lei

Ediţia în limba română, nr. 26 – 22 septembrie 2008

Studentul dorinţei de David Gates INDIGNATION de Philip Roth. 233 pag. Houghton Mifflin Company. 26 $

În noul său roman, Indignation (Indignare), Philip Roth ţine pentru sine o informaţie crucială – iar acesta e un fel blând de a o spune – până când trece de un sfert din carte. Această plasare a informaţiei mi se pare la graniţa jocului cinstit faţă de cronicari şi a nu recunoaşte acest lucru ar fi o minciună prin omisiune (un cititor mai abil decât mine şi-ar putea da seama uitându-se, pur şi simplu, la cuprins). Totuşi, pare răutăcios să stric surpriza celor cărora le plac asemenea strategii. Aşa că, dacă vreţi să aflaţi sfârşitul de pe acum, vă previn că în următoarele paragrafe mă limitez la generalităţi inofensive şi rezumate evazive ale acţiunii, înainte de a trece la lucruri concrete. Roth mai are în mânecă vreo două surprize (sunt şanse să vi se pară previzibile, dar cel mai probabil nu se va întâmpla aşa) şi promit să nu suflu o vorbă despre ele. Oricum, nu e suficient de surprinzător faptul că Roth, în vârstă de 75 de ani, tocmai a publicat al treilea roman din ultimii trei ani?

Ei bine, în acest moment, probabil că nu. Roth este un jucător activ de peste un deceniu. De la Sabbath’s Theater din 1995, a scris opt romane, dintre care două sunt unanim considerate nişte capodopere – American Pastoral (1997) şi Everyman (2006) –, altul reprezintă ultimul capitol al lungii sale saga Zuckerman (Exit Ghost, apărut anul trecut), iar celelalte sunt scrieri extrem de puternice. Şi în Indignation, forţa şi intensitatea scrisului său par la fel de mari. În general, îmi plac romanele scurte, despre sex şi mortalitate, ale lui Roth – Everyman, Exit Ghost, The Dying Animal (2001) – mai mult decât incursiunile sale extinse în istorie, politică şi viaţă socială – American Pastoral, The Human Stain (2000), The Plot Against Continuare în pagina 8

TINA BERNING

CHR ISTOP HE R HITCHE NS D E S P R E B E RNA RD - H E N RI L É V Y PAGINA 6

|

A . O. S C OT T D E SPRE M ARI LYNNE ROBI NSON PAGINA 10

Editorial

22 septembrie 2008

3

4

Ficţiune 1

22

9

13

SWEETHEART

14

HOME

de Marilynne Robinson Recenzie de A. O. Scott 12

17

22

THE HOUSE OF WIDOWS:

An Oral History de Askold Melnyczuk Recenzie de Rudolph Delson 23

Nonficţiune GOING HUNGRY:

Writers on Desire, Self-Denial, and Overcoming Anorexia Editat de Kate Taylor Recenzie de Ginia Bellafante 5

Eseu 24

Un hohot de râs în întuneric de Jack Handey

Articole & Bestselleruri 19 19 19 20 20

Practicanţi ai unui rit islamic, dominant în ţări ca Arabia Saudită şi Qatar.

Online

Bestselleruri ediţii cartonate Selecţia editorilor TBR: Din culise Bestselleruri ediţii broşate Raftul cu ediţii broşate

GLAMOUR:

A History de Stephen Gundle Recenzie de Caroline Weber 6

1

SWEETSMOKE

de David Fuller Recenzie de Roy Hoffman

4

SOLDIERS OF REASON:

The RAND Corporation and the Rise of the American Empire de Alex Abella Recenzie de Jacob Heilbrunn

MAN IN THE DARK

de Paul Auster Recenzie de Tom LeClair 16

SEPTEMBER SONGS:

The Good News About Marriage in the Later Years de Maggie Scarf Recenzie de Hilma Wolitzer

THE BUTT:

An Exit Strategy de Will Self Recenzie de David Kelly 15

HITLER’S EMPIRE:

How the Nazis Ruled Europe de Mark Mazower Recenzie de James J Sheehan

de Chelsea Cain Recenzie de Amy Finnerty 10

BUMPING INTO GENIUSES:

My Life Inside the Rock and Roll Business de Danny Goldberg Recenzie de Jody Rosen

GOLDENGROVE

de Francine Prose Recenzie de Leah Hager Cohen 7

THE COMEBACK:

Seven Stories of Women Who Went From Career to Family and Back Again de Emma Gilbey Keller Recenzie de Eugenie Allen

INDIGNATION

de Philip Roth Recenzie de David Gates 3

6

Christopher Hitchens a luat contact cu scrierile lui Bernard-Henri Lévy, sau a devenit „conştient de BHL“, după cum se exprimă el într-un e-mail, la sfârşitul anilor 1970, „în perioada de manifestare a fenomenului nouvelle philosophie, altfel spus, descoperirea stalinismului de către un grup de intelectuali francezi“. Hitchens îşi aminteşte că a fost impresionat, deoarece Lévy – căruia îi recenzează, în pagina 6 a revistei, cea mai recentă carte, Ce grand cadavre à la renverse (Left in Dark Times) – era „atât de autocritic şi de amuzant“. În ultimii ani cei doi s-au dovedit a fi aliaţi politici de la distanţă în repetate rânduri, vorbind, unul din Statele Unite, celălalt din Franţa, în favoarea intervenţiilor în Bosnia şi Kosovo, împotriva masacrului aflat în continuă desfăşurare din Darfur, în sprijinul drepturilor palestinienilor, în apărarea lui Salman Rushdie şi a lui Ayaan Hirsi Ali şi, „bineînţeles, împotriva talibanilor şi Al-Qaeda şi a sprijinitorilor lor din umbră, capitalişti wahhabiţi1 din Pakistan şi Arabia Saudită“.

Totuşi, când s-au întâlnit faţă în faţă pentru prima dată, în timpul unei dezbateri despre războiul din Irak, la New School din Manhattan, ei se aflau pe poziţii opuse în privinţa acestei teme. „Sunt în continuare de părere că ideea principală era necesitatea înlăturării lui Saddam Hussein“, scria Hitchens. „BHL susţinea că lui George W. Bush nu-i puteai încredinţa o astfel de însărcinare“.

Trebuie însă precizat că argumentările lor aveau multe puncte comune. „După aceea, amândoi am căzut de acord că fiecare dintre noi putea ţine, teoretic, cam 60% din discursurile celuilalt“. Cu toate acestea, Hitchens relatează că acea primă întâlnire faţă în faţă l-a lăsat cu o senzaţie „cam tristă“.

Editorii

LEFT IN DARK TIMES:

A Stand Against the New Barbarism de Bernard-Henri Lévy Recenzie de Christopher Hitchens Conţine secţiune specială de 4 pagini cu recenzii ale cărţilor apărute la editurile din România.

The New York Times Book Review, ediţia în limba română (ISSN 1937-920X) apare săptămânal, publicat de Universe Publishing House Inc. Copyright © 2008 The New York Times. All Rights Reserved. Toate drepturile rezervate. Director editorial: Cristian Teodorescu; Redactor-şef: Virginia Costeschi; Traducători: Cristiana Vişan, Ioana Chira, Ştefan Bodea, Cătălin Pruteanu; Proofreading: Anda Ciurte; Sales: virginia@edituraunivers.ro; PR: ARENA Communications, cecilia@arenacommunications.ro; Machetare şi pre-press: Antal Angyal, CMYK Pro, Budapesta; Tipar: GRASPO CZ.

Săptămâna aceasta vor apărea: Bernard-Henri Lévy, autorul cărţii „Left in Dark Times: A Stand Against the New Barbarism“, David Gates, cu o discuţie despre recentul roman „Indignation“ al lui Philip Roth, Ariel Kaminer cu ştiri de la secţia culturală a The Times şi Dwight Garner cu veşti despre bestselleruri. Gazda va fi Sam Tanenhaus, editor la Book Review.

PAPER CUTS: Blog-ul Book Review prezintă cărţi şi alte materiale tipărite.

PRIME CAPITOLE: Fragmente din „Home“ de Marilynne Robinson, „Left in Dark Times“ de Bernard-Henri Lévy, „Going Hungry“, editată de Kate Taylor, şi din alte cărţi.

E-MAIL CU NOILE APARIŢII: Primiţi în fiecare vineri o trecere în revistă a recenziilor noilor cărţi şi apariţii.

PODCAST:

nytimes.com/books ILUSTRAŢII DE JOE CIARDIELLO (SUS) ŞI CHRISTOPH NIEMANN

Anotimpul suferinţei O fată de 13 ani cunoaşte experienţa pierderii şi a unei noi realităţi după moartea surorii sale mai mari.

DE LEAH HAGER COHEN UFLUL care inspiră viaţă noului roman al lui Francine Prose este poezia lui Gerard Manley Hopkins Spring and Fall: To a Young Child. Aceasta oferă nu numai titlul şi motto-ul romanului, ci şi numele protagonistei sale şi a librăriei pe care o deţine familia ei. Personajele comentează versurile atât în mod direct cât şi indirect, iar poemul revine, în întregime, pe la jumătatea poveştii,

S

GOLDENGROVE

de Francine Prose 275 pag. Harper/HarperCollins Publishers.

24.95 $

când naratoarea îl descoperă într-o antologie şi se simte atât de copleşită de lectura lui încât trebuie să se întindă pe podea. Dată fiind încărcătura narativă pe care Prose o conferă poemului, mi se pare foarte potrivit să-i acordăm puţină atenţie în cele ce urmează. În 15 rânduri succinte, de la întrebarea iniţială („Margaret, jeleşti cumva / Dumbrava de Aur desfrunzită?“) până la ultimul distih, Hopkins acoperă o zonă uriaşă. Adresându-se unei copile mâhnite de schimbarea anotimpului, poetul observă că un asemenea proces n-o va mai înduioşa când va creşte. Moartea frunzelor, sugerează el, va păli în faţa unor suferinţe mai adânci. Însă, în orice caz, nu frunzele în sine o îndurerează pe copilă, ci aluzia la natura muritoare a omului, a ei însăşi, pe care o reprezintă căderea lor, spune poetul. Concluzia lui Hopkins nu se conturează ca o rectificare (nu neagă senzaţia de pierdere a copilei) ci ca un mod mai amplu de a înţelege durerea. Când deplângem pierderea particularului, sugerează el, deplângem totodată şi universalul, iar tocmai în acest punct se află măsura alinării. Pierderea este experienţa separării, dar experienţa suferinţei le este comună, în mod firesc, tuturor oamenilor.

Goldengrove (Dumbrava de aur) începe tot cu o Margaret, care nu mai este, de această dată, cea care jeleşte, ci cea după care se jeleşte. Frumoasă, sexy, talentată, boemă, ea moare la sfârşitul capitolului 1, înecându-se în lacul din apropierea casei cu numai câteva săptămâni înainte de absolvirea liceului.

Drept dovadă a modului în care Prose o înfăţişează, Margaret – care îi are drept idoli pe Billie Holiday, Gandhi şi Marlene Dietrich şi care crede că „nehotărârea şi regretul au ceva sfânt în ele“ – continuă să exercite o influenţă extrem de puternică asupra celorlalte personaje, precum şi asupra cititorului.

Totuşi, povestea îi aparţine naratoarei – surioara de 13 ani a lui Margaret, care îşi idolatriza sora mai mare. Nico îşi dă seama cu durere de diferenţele dintre ele: se descrie drept o persoană practică, lipsită de imaginaţie, durdulie şi stângace. Dacă Margaret era poeta familiei, Nico e specialista în ştiinţă. „Îmi plăcea să aflu de ce se întâmplă lucrurile şi în ce ordine se întâmplă“, explică ea.

Cel mai recent roman al lui Leah Hager Cohen este „House Lights“.

ILUSTRAŢIE DE NORA KRUG

Nico se dovedeşte a fi o bună observatoare, în egală măsură spioană şi pasionată de ştiinţă, relatând acţiunile familiei sale slăbite cu o sensibilitate aparte faţă de tot ceea ce rămâne nerostit. Tatăl ei pregăteşte mâncăruri complicate, pe care nu le mănâncă nimeni, şi se cufundă în proiectul său de suflet: documentarea unei cărţi pe care are de gând să o numească Escatologie pentru începători. Mama ei încetează să mai cânte la pian şi se apucă să ia calmante în doze uriaşe. Nico tânjeşte după un semn din partea fantomei lui Margaret, refuză să se întâlnească cu prietenii şi îşi face griji, într-o manieră cam obsesivă, că are o boală de inimă. În cele din urmă, pentru a o face să mai iasă din casă, părinţii o pun să lucreze după-amiaza în librăria lor.

Acolo îl cunoaşte pe Aaron, iubitul surorii sale, şi, în suferinţa ei, vede în tânăr o persoană la fel de talentată şi de fermecătoare ca şi Margaret şi la fel de îndoliată ca ea însăşi.

Atracţia dintre cei doi e imediată: „Formam o gaşcă aparte, un trib special. Eram micul grup de supravieţuitori care încercau să-şi dea seama cum să trăiască fără Margaret“.

De-acum Nico e cea care merge în maşina lui Aaron, ieşind să cumpere îngheţată la Dairy Divine şi însoţindu-l la baraca din spatele casei părinţilor lui ca să se uite la filme vechi pe care Margaret le adora. Iar toate acestea o ajută să se simtă mai aproape de sora ei.

Iar Aaron şi-o doreşte în preajmă cu atât mai mult cu cât Nico începe să semene cu Margaret datorită lipsei permanente a poftei de mâncare şi, totodată, datorită tunsorii pe care mama ei insistă să şi-o menţină.

Totuşi, în curând ne dăm seama încotro duce această poveste, dar lui Nico îi trebuie aproape întreaga carte ca să descopere cusurul relaţiei. Dacă orbirea ei este credibilă (fata are, la urma urmei, doar 13 ani), trezirea sa lentă domină cursul prozei, înăbu-

şind subiecte mai interesante pe care Prose le introduce, dar apoi le lasă neexplorate.

De pildă, interesul tatălui lui Nico faţă de diferitele concepţii culturale legate de sfârşitul lumii pare să ţină tocmai de zona de specialitate a lui Prose, hrana perfectă pentru intelectul şi ingeniozitatea ei. Într-o scenă, el şi Nico pornesc într-un pelerinaj până pe un deal unde o sectă a apocalipsei din secolul al XIX-lea s-a adunat să aştepte înălţarea la cer. Acesta e un eveniment istoric real, numit – într-un mod mai degrabă admirabil – Marea Dezamăgire, iar eu eram nerăbdătoare să văd cum îl va exploata Prose. Însă scena dezamăgeşte. Nico şi tatăl ei se plimbă deprimaţi în jurul acelui loc (un centru comercial pe jumătate părăsit), apoi se urcă din nou în maşină. Nico: „Acum putem să ne întoarcem acasă, tată?“ Tatăl ei: „Presupun că nu degeaba i-au zis Marea Dezamăgire“. Poate că această replică e o ironie, dar pare destul de lipsită de vigoare.

Măcar dacă scenele cu Nico şi Aaron ar fi mai vioaie, mai subtile, mai surprinzătoare – însă Prose le transcrie conversaţiile pe un ton fad, iar relaţia lor capătă o traiectorie previzibilă. Cei doi spun lucruri de genul: „Săracii de maică-ta şi taică-tu. Probabil că le e foarte greu“ şi „Presupun că trebuie să treacă un timp“ sau, mai încolo, când povestea lor începe să se destrame: „Trebuie să ştii. Nu sunt Margaret, sunt Nico“. Întreţesând poezia lui Hopkins atât de vizibil în împletitura poveştii sale, Prose te face să crezi că va aborda subiectul suferinţei într-un mod care să-i înduioşeze cititorii – sau măcar personajele. Spre sfârşit, Nico spune: „Dacă am învăţat ceva în vara aceea, a fost cât de important e să nu renunţi la prezent“. Nu m-am putut abţine să mă gândesc că Margaret ar fi vrut ca ea să descopere ceva mai straniu, mai h complicat, mai puţin simplist.

3

Să dispari pentru a putea fi observată O colecţie de eseuri la persoana întâi despre numeroasele aspecte ale anorexiei.

DE GINIA BELLAFANTE A 7 iunie 1866, Brooklyn Daily Eagle publica un articol despre o fată de 18 ani, pe nume Mollie Fancher, care, în opinia ziarului, reprezenta partea întunecată a preocupării Americii pentru productivitate personală. Fiica unui negustor local, Mollie era o elevă eminentă la o şcoală particulară din Brooklyn Heights. „Cărţile ei erau o încântare pentru ea“, nota Eagle. „Neglija totul pentru ele şi se trezea târziu dimineaţa din cauza slăbiciunii, grăbindu-se spre şcoală fără a lua micul dejun, temându-se că va întârzia, iar apoi, seara... negli-

L

GOING HUNGRY

Writers on Desire, Self-Denial, and Overcoming Anorexia editat de Kate Taylor 306 pag. Anchor Books. Ediţie broşată, 15.95 $

ja cina pentru care nu avea nici un apetit“.

Când a apărut articolul, Mollie sărise peste mese timp de şapte săptămâni. Ascetismul ei era presupus că ascunde o capacitate supranaturală. În cele din urmă, a devenit celebră. Reprezentanţii P.T. Barnum voiau s-o recruteze. Cu peste un secol înainte de înfricoşătoarele titluri de tabloid („Nicky Hilton e oare prea slabă?“), anorexia îşi ocupase locul în vodevilul celebrităţilor din America.

Anorexia e o boală a contradicţiei: cere atât disciplină, cât şi răsfăţ; apelează la autocontrol pentru a construi imagini ale nepuGinia Bellafante este critic de televiziune la Times.

4

tinţei. Anorexica dispare pentru a fi văzută; se munceşte pentru a se îmbunătăţi pe sine în timp ce se autoanihilează. Mollie Fancher nu e menţionată niciodată în Going Hungry (Făcând foamea), o colecţie de eseuri la persoana întâi despre ispita alimentaţiei periculos de austere, dar este o paradigmă pentru o perspectivă în care anorexia apare mai puţin palpabil ca umilitoare afecţiune fizică şi psihologică decât ca stare de spirit înaltă, ca halucinaţie intelectualizată.

Chinul e cu greu ascuns – în aceste eseuri, trupurile se prăbuşesc în forme rahitice, sunt îndurate internări în spital, ruşina şi izolarea sunt copleşitoare. Anorexica apare, totuşi, nu pur şi simplu în căutarea unui perfecţionism găunos de tip Gossip Girl, ci ca personaj care-şi contrabalansează foamea nepotolită cu un scop moral şi o preocupare mai nobilă. Ea îşi reimaginează austeritatea şi o mitologizează ca pe o virtute (spun „ea“ pentru că 16 din 18 autoare sunt femei). Într-un eseu scris în 1991 şi actualizat aici printr-o addenda, Francine du Plessix Gray scrie elocvent despre o obsesie de o viaţă pentru pierderea în greutate, cu originea în asprele judecăţi ale unei mame extaziate de modă. În faţa unei astfel de critici nemiloase, găseşte angoasă în privaţiune, dar şi „limpezime mentală şi valoare spirituală“, o asociere făcută în mod repetat pe parcursul cărţii şi, în cazul lui Gray, repudiată doar atunci când părinţii ei sunt morţi de mult – nu mai există oponenţi în războiul ei masochist.

A citi Going Hungry înseamnă a suspecta că se face un efort pentru a ne convinge că nu există anorexici superficiali, creaturi ale căror autoreglementări radicale să nu fie însoţite de o imaginaţie sau inteligenţă im-

presionantă. Antologia, compilată de Kate Taylor, reporter la New York Sun, include eseurile a doi tineri scriitori afro-americani şi al unui hispano-american, pentru a reflecta răspândirea anorexiei dincolo de un nucleu al populaţiei format din femei albe bogate.

Dar Taylor nu oferă diversitate de aspiraţie, ci puţină puţină varietate a dorinţelor (Dacă ea crede că toţi anorexicii sunt motivaţi de aceleaşi nevoi esenţiale, atunci o antologie ca aceasta este, probabil, abordarea greşită).

Discutând despre o adolescenţă petrecută slăbind până la 47 de kilograme într-o gospodărie de imigranţi din oraşul de graniţă Brownsville, Texas, Rudy Ruiz menţionează un aspect colateral omniprezent în carte: „Pe la jumătatea celui de-al treilea an de facultate, perspectivele mele la Harvard se înseninau“.

Cinci dintre eseişti menţionează timpul petrecut la Harvard; presupuşii chiulangi se referă la înscrierea la Yale, Dartmouth, Barnard şi Penn. În eseul ei introductiv, Taylor scrie cu graţie şi profunzime despre subalimentarea ei autoimpusă. Vorbind de eliberarea pe care a găsit-o în tratament, notează că „ceilalţi pacienţi sfidau toate stereotipurile“. E ciudat, atunci, că a reprodus cu emfază unul dintre cele mai mari stereotipuri – anorexicul ca om de succes sau ca geniu.

Această viziune se simte cel mai dramatic într-un eseu de Louise Glück, care scrie despre alimentaţia ei dezordonată ca şi cum ar fi predestinarea imensei ei ambiţii creative. Ca o fată interesată de pictură, „contextul în care îmi evaluam creaţiile nu era sala de curs, ci istoria artei“, spune ea.

Până la vârsta de 3 ani era bine instruită în mitologia greacă şi nu mult după aceea citea Shakespeare. Indiferent cât de atentă este faţă de grandomania din copilărie, sfârşeşte prin a dramatiza autonegarea în care găseşte atâta disperare.

Glück s-a luptat într-adevăr cu anorexia în anii 1950, dar numeroşi co-autori s-au luptat cu tulburările de alimentaţie în anii ’70 şi ’80, tocmai atunci când cultura începea să se gândească la ei. Pentru romanciera Jennifer Egan, un articol timpuriu care avertiza asupra anorexiei a funcţionat ca „un manual de utilizare“. Atât ea, cât şi Priscilla Becker, arată cu perspicacitate spre rolul mişcării pentru alimente sănătoase în însuşirea de către adolescente a obiceiurilor dietei extreme. Familia lui Becker consuma migdale fermentate şi clorofilă lichidă şi mesteca fiecare bol alimentar de 32 de ori. Obesia asupra digestiei o împinge pe Becker pe drumul alimentaţiei de regim strict – şi spre folosirea laxativelor.

Familia fericită este, desigur, rareori terenul pentru dezvoltarea anorexiei. Anorexia este considerată o boală a controlului, dar este şi, de notat, o boală a diferenţierii, deoarece anorexicul încearcă să ocupe un spaţiu emoţional separat şi autonom, ca şi cum actul slăbirii îi va pemite să-şi găsească locul mai uşor. Spre deosebire de multe alte vicii, anorexia provoacă invidie. Mai mulţi autori notează perversitatea primirii de complimente pentru rezultatele comportamentului lor periculos. Going Hungry respinge corect asemenea tentaţii, dar presupune de asemenea, chiar dacă indirect, că femeile care se înfometează în stil Villette1 ar trebui să fie mai interesante decât cele care slăbesc inspirându-se din Vogue. Nu sunt sigur că acest lucru nu echivalează cu un păcat asemănător. h 1

Roman de Charlotte Brontë ILUSTRAŢIE DE JENNIFER LEW

Ce faci, frumoaso?

Stephen Gundle analizează istoria pentru a defini glamour-ul, de la Napoleon la Warhol, de la Byron la Bond, de la Monroe la Madonna.

DE CAROLINE WEBER U câteva luni în urmă am renunţat la blondul meu natural de nuanţa mierii pentru platinatul demn de replica „e vopsit şi-o ştii şi tu“. „O să se îndrăgostească toată lumea de tine“, a gângurit stilistul meu şi, la început, în ciuda tuturor probabilităţilor, aşa s-a întâmplat. Bărbaţii fluierau după mine din maşini, de pe băncile din parc şi, într-un caz demn

C

GLAMOUR

A History de Stephen Gundle Ediţie ilustrată. 472 pag.

Oxford University Press. 39.95 $

de ţinut minte, dintr-un chioşc de mâncare organică. Soţul meu mi-a propus un drum până la magazinul de lenjerie intimă. Prietena mea cea mai bună m-a acuzat că folosesc Botox, după care mi-a cerut numărul de telefon al doctorului la care am fost. Mă simţeam desMomeala pentru paparazzi: Marcello Mastroianni şi Anouk Aimée în „La Dolce Vita,“ 1960. tul de bine până când o femeie în vârstă, la care ţin foarte mult, m-a ţintuit cu o privire glacială şi dură şi mi-a zis: să reinventeze atracţiile stilului de viaţă ariste la ranguri aristocratice, care au ajuns să joa„Doamne sfinte, te-ai dat pe glamour“. tocratic sub forma unor calităţi imitabile şi nu ce un rol esenţial în propagarea tendinţelor“.

Poate că această remarcă ar suna ca un înnăscute – ca pe nişte produse care puteau fi Oricât de bizar ar fi formulate, aceste exemcompliment, dar n-are cum să fie aşa, mai achiziţionate şi nu moştenite. Din acest motiv, ple au meritul de a dezvălui amploarea istorică ales venind din partea unei persoane a cărei după cum explică Gundle, „formarea societăţii a poveştii pe care ne-o spune Gundle. În cartea idee de aspect feminin încă ţine de accesoburgheze nu a făcut doar ca aura aristocraţisa, prima întruchipare a glamour-ului a fost rii precum pălăria şi mănuşile. Acum, datoei să fie transmisă intactă noii clase sau unor Napoleon, împăratul parvenit care a captivat rită cărţii lui Stephen Gundle – Glamour: A membri aleşi ai ei. Glamour-ul a fost rezultatul imaginaţia a milioane de oameni, depăşindu-şi History (Glamour: o istorie) –, înţeleg şi eu lansării pe piaţă a averii, moştenirii, stilurilor şi ereditatea modestă şi cucerind un continent. de ce. Căci glamour-ul, în definiţia lui Gundle, obiceiurilor aristocraţiei, precum şi al însuşirii În zorii epocii democratice, aceste lucruri erau nu înseamnă nici frumuseţe, nici eleganţă, ci şi manipulării acestor aspecte de către forţele de-a dreptul năucitoare, astfel încât „glamourmai degrabă un melanj tulburător şi pervers comerciale şi de alţi actori din mediul urban“. ul a luat naştere ca imagine ademenitoare a de „clasă şi kitsch“ care sfidează noţiunile Dacă aceste rânduri te fac să vrei să-ţi înunei vieţi fabuloase“, care era, cel puţin teoreelitiste de etichetă şi bun gust. Cum ne aflăm figi în ochi un creion proaspăt ascuţit, atunci tic, accesibilă pentru oricine, după cum cugeta în toiul cursei prezidenţiale, hai să reformuascultă la mine: nu eşti singurul. Totuşi, ele Julien Sorel în Roşu şi Negru. În timpul Marii lez: „glamour“-ul este pe lângă „bunul gust“ sunt destul de tipice pentru proza autorului. crize economice, când escapismul american a ceea ce erau blănurile ţipătoare ale lui Nancy înlocuit egalitatea francezilor pe lista de dorinţe Reagan pe lângă „haina de stofă respectabicetăţeneşti, vedetele ecranului au avut priză la Printre trăsăturile oximoronice public din motive asemănătoare. Fiindcă toată lă şi republicană“ a lui Pat Nixon.

Conform lui Gundle, profesor de studii de lumea ştia că aceste staruri sofisticate, diafane ale glamour-ului se numără film şi televiziune la Universitatea Warwick din şi elegant îmbrăcate fuseseră odinioară muri„eleganţa şleampătă“ şi Anglia, glamour-ul a prins contur în Europa la tori de rând (de exemplu Greta Garbo, care a sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului debutat ca Greta Gustaffson, acea femeie cu „exclusivitatea accesibilă“.

XIX, când revoluţionarii francezi şi Napoleon părul creţ şi bărbie dublă), ele vindeau iluzia Bonaparte au dat o serie de lovituri nimicică „oricine ar putea deveni vedetă“. După câtoare ierarhiilor sociale fixate şi privilegiilor Curtezanele din Belle Epoque, observă el, teva decenii, în New Yorkul parveniţilor, Andy de clasă bine bătute în cuie. În acea perioadă, „ofereau o fantasmagorie de glamour pe post Warhol a marşat pe aceeaşi logică, remodelând burghezia din ce în ce mai puternică a început de estetică comercială a iluziei şi a fascinaţiei“. modesta conservă de supă Campbell (suvenir să „conteste multe privilegii ereditare ale arisÎn America anilor ’50, când gospodinele şi fedin copilăria lui petrecută în perioada Marii tocraţiei“ şi să-şi atribuie monopolul pe care tele sexy din postere s-au conturat ca idealuri crize economice) sub formă de artă avangarîl deţinuse nobilimea „asupra stilului, frumufeminine rivale, „tensiunile dintre farmecele distă şi transformând o serie de necunoscuţi seţii, modei, luxului şi chiar faimei“. Instigată femeieşti domesticite şi cele erotizate nu erau cu nimic ieşiţi din comun în celebrităţi. În zilele de nou apărutele mijloace de comunicare şi de promovate doar în presă şi în industria divernoastre, Gundle regăseşte potenţialul nedomocultura consumeristă, clasa de mijloc a reuşit stimentului, ci şi în noua dialectică pe care relit al glamour-ului de a „transforma un individ voluţia consumeristă americană o crease între şters într-o fiinţă de vis“ în faima altminteri deCaroline Weber e colaboratoare frecventă Statele Unite şi Europa Occidentală“. Între rutantă a unor personaje precum Paris Hilton la Book Review. Cea mai recentă carte timp, nunta lui Grace Kelly cu Prinţul Rainier şi Victoria Beckham (alias Posh Spice). a sa e „Queen of Fashion: What Marie de Monaco „a consolidat pasiunea populară La o adică, porecla lui Beckham cam spune Antoinette Wore to the Revolution“. pentru modă şi pentru vedete şi modele ridicatotul, îmbinând pretenţiile snoabe de eleganţă FOTO: PHOTOFEST

cu obrazul gros al fetelor de la Spice Girls. De fapt, în ciuda evidentelor diferenţe dintre ele, Posh şi predecesoarele sale fac parte din aceeaşi categorie pentru că fiecare dintre ele, deşi în momente istorice diferite, a ilustrat calităţile oximoronice ale glamour-ului: „eleganţa şleampătă, exclusivitatea accesibilă, elitismul democratic“. Întruchipând asemenea paradoxuri, aceste vedete reprezentau „perspectiva unei societăţi mobile şi comerciale, în care oricine poate fi transformat într-o versiune a sa mai bună, mai atrăgătoare şi mai bogată“. Şi toate aceste vedete au prosperat graţie publicităţii. După cum remarcă Gundle, „personalitatea plină de glamour îşi joacă neîncetat rolul în faţa unui public, fără a cărui invidie sau admiraţie vedeta n-ar mai exista.... Nici măcar persoana cea mai interesantă, mai sexy şi mai elegantă nu-şi poata asuma aura de glamour fără să se aventureze în teritoriul publicului şi fără să-i câştige atenţia“. Aşa cum sunetul produs de un arbore în cădere n-are nici o importanţă dacă nu e nimeni prin preajmă ca să-l audă, la fel şi blondul platinat îşi pierde glamour-ul dacă nu e nimeni în chioşcul acela care să-i facă ochi dulci.

Dacă tot a venit vorba despre ochi dulci, aceşti reprezentanţi ai glamour-ului s-au mai priceput şi la exploatarea dorinţelor publicului – Gundle consideră că e vorba nu numai de o dorinţă de transformare personală, ci şi de apropiere de cei care au atins deja acest stadiu. De la Lord Byron la James Bond şi de la Marilyn Monroe la Madonna, seducţia e un ingredient esenţial în cocteilul glamour-ului: e ca măslina care dă gust şi o notă de obscenitate paharului de martini. Cinstit vorbind, poate că asta şi urmăream atunci când am trecut la nuanţa de blond platinat. „O să se îndrăgostească toată lumea de tine“. Poate că pe dumneavoastră nu vă tentează o asemenea perspectivă, dar pe mine m-a atras extrem de mult. Nu şi pe Gundle, presupun eu. Căci, deşi autorul oferă mai degrabă un talmeş-balmeş de reprezentări ale glamour-ului decât o analiză susţinută a importanţei şi a puterii sale durabile, el observă totuşi că glamour-ul a servit la „alimentarea iluziilor şi la înşelarea oamenilor în privinţa realităţii ierarhice a relaţiilor sociale. În acest mod, glamour-ul a jucat un rol important în crearea şi menţinerea unui model de putere dat“. Aşadar, glamourul este o oglindă fermecată care ne orbeşte şi ne face să nu mai vedem cine suntem cu adevărat şi care e statutul nostru real. Spre deosebire de sex-simbolurile noastre şi de vedetele ecranului, nu ne ridicăm deasupra bălegarului cotidian, cu toată lupta sa nesfârşită pentru bani, faimă şi desfătări. În cel mai bun caz, glamour-ul ne consolează printr-o minciună – şi anume că aceste lucruri pot fi fără îndoială ale noastre, atâta vreme cât suntem dispuşi să visăm. Şi să facem o schimbare rah dicală de coafură.

5

Bons Mots şi Bêtes Noires Bernard-Henri Lévy se opune stângiştilor francezi în anumite chestiuni şi reconsideră o discuţie cu preşedintele Nicholas Sarkozy.

DE CHRISTOPHER HITCHENS LEGEREA lui Nicholas Sarkozy în funcţia de preşedinte al Republicii Franceze, din partea dreptei gaulliste şi centriste, a fost marcată de două tipuri de dezertări din partea stângii. Înaintea votului, mai mulţi intelectuali parizieni, foşti marxişti, ca André Glucksmann, şi-au anunţat intenţia de a-l vota pe Sarkozy, în defavoarea echipei insipide, temperamentale şi cvasi-conjugale a partidului socialist, formată din Ségolène Royal şi partenerul

A

LEFT IN DARK TIMES

A Stand Against the New Barbarism de Bernard-Henri Lévy.

Traducerea: Benjamin Moser 233 pag. Random House. 25 $

său de viaţă, François Hollande. Iar apoi, după ce victoria lui Sarkozy a fost asigurată – probabil mai degrabă prin voturile foştilor susţinători ai dreptei decât ai stângii – noul preşedinte le-a oferit nişte slujbe importante unor socialişti precum Bernard Kouchner, fostul comunist şi cofondator al organizaţiei internaţionale Medécins Sans Frontières, care acum este ministru de Externe. După care preşedintele francez a dat un nou sens expresiei de „echipă conjugală“, căsătorindu-se cu fostul supermodel Carla Bruni, chiar la Palatul Élysée.

S-ar putea spune că situaţia s-a aranjat de minune, invocând un apel din partea lui Bernard-Henri Lévy – universal cunoscut în Franţa ca BHL –, care reprezintă o figură dominantă atât în rândurile intelectualităţii de pe Rive Gauche, cât şi în lumea modei de lux şi a societăţii de salon din Paris (şi a cărui minunată soţie, Arielle Dombasle, se poate ridica oricând la nivelul Carlei Bruni). Însă adevărul este că aceste evoluţii îl fac să se simtă extrem de incomod. Întâmplarea face că BHL îl cunoaşte pe Sarkozy din 1983, când acesta a fost ales primar în Neuilly.

Totuşi, anul trecut, când a primit un telefon prin care Sarkozy îl întreba când urma să apară şi discursul de susţinere publică din partea sa, Lévy n-a putut să colaboreze. De fapt, s-a trezit părăsind o clipă sfera intelectuală şi spunând că va vota cu candidata stângii, fiindcă lucrurile nu s-au schimbat, iar stânga era adevărata sa „familie“.

Relatarea fidelă a acestei convorbiri telefonice, care alcătuieşte un soi de prolog la Left in Dark Times (Stânga în vremuri de restrişte), constituie cheia întregii cărţi. Lévy se apără impetuos de reproşurile agresive şi uneori vulgare ale unui interlocutor atât de evident egomaniac, care cere sus şi tare să ştie ce face BHL în acea „clică“ de nebuni şi simpatizanţi ai comunismului în care se transformase stânga franceză. Deşi ofenChristopher Hitchens este editorialist la „Vanity Fair“, membru jurnalist al consiliului Institutului Hoover de la Universitatea Stanford. Cartea sa cea mai recentă este „God Is Not Great“.

6

sat de demagogia lui Sarkozy, Lévy se simte în continuare silit să admită că, la urma urmei, candidatul dreptei are nişte observaţii perspicace despre Darfur, Hezbollah şi Cecenia. De fapt, câteodată nu mă pot abţine să-mi spun că probabil e interesant să trăieşti într-o ţară în care un candidat prezidenţial te sună acasă, îţi înşiră numele rivalilor intelectuali şi-ţi reaminteşte reacţiile lor perfide în faţa unei dintre cărţile tale, pentru ca mai apoi să adauge: „Chiar credeţi că sunt un idiot sau nu cumva credeţi cu adevărat în ceea ce spuneţi – că aceşti oameni sunt familia dvs?“ În loc să reacţioneze în mod convenţional – căci, la urma urmei, nu aşa e o viaţă de familie normală? –, Lévy începe o lungă digresiune despre cum Diderot se poate să fi fost primul care a invocat l’esprit d’escalier, adică toate replicile care se produc atunci când cineva coboară pe scări şi e pur şi simplu prea târziu. Cu alte cuvinte, se simte obligat să reabiliteze onoarea stângii şi să spună că stânga are nevoie de niţică remodelare. Navigând printre aceste recifuri şi

cerând permanent – atât sieşi cât şi celorlalţi – să se confrunte cu problemele dificile, BHL produce un text pe care mulţi cititori îl vor considera foarte captivant, cred eu.

Ar trebui să spun din capul locului că eu şi BHL ne-am aflat o dată sau de două ori pe acelaşi podium (în tabere diferite în cazul intervenţiei americane în Irak şi în aceeaşi tabără în cazul vălului purtat de musulmane în Europa) şi că avem un armistiţiu destul de amical în privinţa altor chestiuni. Dacă ai vrea să-i rezumi într-o singură propoziţie perspectiva politică, ai ajunge să foloseşti remarca lui Orwell cum că nu e de ajuns să fii antifascist, trebuie să mai fii şi antitotalitar, în principiu.

Uneori îmi doresc ca Levy să poată fi atât de succint şi de lucid. Îi poate lua destul de mult timp ca să arate cât îl consumă compromisurile stângii cu fiecare regim şi ideologie căzute în dizgraţie, de la Slobodan Miloşevici la jihadismul islamic, însă merită efortul să-l urmăreşti expunând câteva dintre cicatricile războaielor politice din Bangladesh până în Bosnia. E mult mai dis-

pus să apere cauza democratică a Israelului decât decât mulţi evrei şi decât majoritatea stângiştilor, însă s-a grăbit să spună că statul palestinian e o idee bună în sine şi nu fiindcă ar atenua nedreptăţile arabe şi musulmane. (Această distincţie mi se pare importantă atât la nivel moral, cât şi politic).

Aşadar e întrucâtva interesant că îl înfruntă pe Sarkozy tocmai pe problema care probabil că l-a propulsat, în primul rând, pe fostul primar din Neuilly în fruntea politicii franceze, şi anume chestiunea extrem de spinoasă a comportamentului violent în suburbii. În aceste cartiere înfiorătoare de la periferia pariziană, tinerii musulmani de origine arabă şi africană s-au confruntat vreme îndelungată cu poliţia franceză. Unii liberali şi stângişti laici s-au arătat de acord, în general, cu Sarkozy, atunci când acesta s-a referit la insurgenţi în termeni precum „scursuri“ şi „lepădături“. Aceşti racaille nu erau nevoiaşi, ci depravaţi. Iar dincolo de vandalismul lor se ascundea spectrul Islamului radical. Problema avea să fie definită, ulterior, de Sarkozy drept una de lege şi ordine. În replică, Levy se adună şi produce o declaraţie foarte elocventă, în care susţine că nimeni nu are dreptul de a defini categorii de indezirabili care să fie excluse din societate. În primul rând, se joacă cu cuvântul francez „banlieue“ (suburbie), care e asociat cu termenul medieval „lieu de ban“ sau loc al proscrişilor. Lévy susţine că acest cuvânt ar trebui înlocuit cu „cartier“, din următorul motiv: „E mai bun decât conotaţiile proscrierii, e mai bun un termen prea sociologic decât ceva cu iz de paria izgonit, de refuzare a contractului social, de gunoi, spectru, condamnat. Fiindcă, la urma urmei, toţi incendiatorii sunt la fel. Însă cât de folositor e să tratezi întregi cartiere aşa cum erau tratate odinioară «clasele primejdioase»?“ Lévy o ţine mai departe în acelaşi stil; unul sau două dintre capitolele sale pot fi descrise ca fiind aproape un monolog interior sau flux al conştiinţei, în care fiul unui om care a luptat pentru Republica Spaniolă are probleme cu redefinirea conceptului pe care imnul Internaţionalei îl numeşte „obidiţii de pe pământ“. Nu toată lumea va împărtăşi suferinţa istorică a acestei experienţe, a amintirilor din Cambogia sau Zimbabwe (să zicem) transformate în ceva mai rău decât o negare a visului eliberator. Însă pentru cei care înţeleg toate acestea, precum şi pentru cei care n-o fac, Lévy reuşeşte să exprime foarte bine povara acelei experienţe. Dar, pe de altă parte, în cartea sa apar pasaje precum: „Sunt convins că prăbuşirea blocului comunist aproape peste tot a avut, în anumite cazuri, efectul secundar neaşteptat al ştergerii urmelor crimelor, ale semnelor vizibile ale eşecului său, permiţându-le anumitor oameni să înceapă să viseze din nou la un comunism imaculat, fericit şi fără compromisuri“.

Aceste rânduri conţin o doză de adevăr, chiar dacă nu sunt tocmai adevărate, nici măcar pentru nostalgicii lui Castro, pentru ILUSTRAŢIE DE JOE CIARDIELLO

cei care îi găsesc scuze lui Hugo Chávez, pentru cei care cred în caracterul laic al Partidului Baath sau pentru cei dispuşi să-l susţină pe Vladimir Putin când acesta se declară îngrijorat că ţara sa e înconjurată de titani agresivi precum Estonia, Kosovo şi Georgia. Subiectul ar fi putut fi aprofundat şi mai mult, susţinând că ispita totalitară se extinde acum la o sprijinire a islamismului ca ultimă şi cea mai bună speranţă a omenirii împotriva imperiului american. Aş putea să menţionez cu uşurinţă nişte stângişti de marcă, de la George Galloway la Michael Moore, care au descris mişcarea de „rezistenţă“ din Irak, să zicem, cu aceleaşi expresii strălucitoare folosite odinioară pentru Armata Roşie sau pentru Vietcong. Analizând istoria intelectuală a Europei (lucru pe care îl poate face cu măiestrie), Lévy dă peste un strămoş al acestei convergenţe sinistre într-o remarcă jinduitoare din jurnalul scriitorului fascist Paul Claudel, notată pe 21 mai 1935:

„Discursul lui Hitler; în inima Europei se creează un soi de islamism“.

ÉVY se pricepe mai bine să ia urma acestor filiaţii şi complexităţi decât să facă generalizări idealiste precum: „coroana dublă a libertăţii şi a egalităţii... o torpilă liberală în granitul egalitarist... vulturul bicefal al dorinţei de emancipare“.

Cred că veţi fi de acord cu mine că aceste fraze conţin un surplus de metafore. Există şi posibilitatea ca traducerea să nu fie exactă, iar traducătorul să fi exprimat vechiul slogan antireformist „cu cât mai rău, cu atât mai bine“ sub forma expresiei neutre derutante „politica celui mai rău caz“. În cartea sa anterioară, o revenire la Democraţia în America a lui Tocqueville, Lévy apărea în rolul de mediator într-o vreme în care relaţiile franco-americane ajunseseră într-o stare lamentabilă. În mod asemănător, şi în această carte ia poziţie împotriva

L

anti-americanismului absurd care e atât de răspândit în rândurile intelectualilor obtuzi din Europa. În opinia sa, fenomenul are două subtexte extrem de neplăcute. Primul ţine de invidie şi de ranchiună, derivate din faptul că Statele Unite au intervenit în repetate rânduri pentru a salva Europa de urmările propriilor greşeli şi de consecinţele demenţelor sale ideologice. Poate în legătură cu această idee, cel de-al doilea subtext e percepţia nu mai puţin pizmuitoare asupra Americii ca o slujnică şi vasală a evreilor.

Acest amestec de prejudecăţi relativ moderne cu cele mai vechi prejudecăţi din lume este tocmai ceea ce îl scârbeşte atât de tare pe Lévy încât să-i dea numele de „Roşu-Brun“. Acesta e „noul barbarism“ din subtitlu, peste care autorul contrapune valorile Iluminismului, ale Franţei susţinătorilor lui Dreyfus şi a lui Camus mai degrabă decât a lui Sartre, a lui Jean Moulin şi Pierre Mendès-France mai degrabă decât a lui Maurice Thorez sau – ade-

văratul coşmar sau „bête noire“ al lui BHL – a acelui iacobin ticăloşit din socialismul actual francez, Jean-Pierre Chevènement. Stânga, insistă autorul, trebuie să renunţe la orice versiune de istorie finală sau apocaliptică, alături de toate planurile nebune de a crea raiul pe pământ. Şi aşa umanismul laic şi pragmatic ar fi destul de solicitant, mulţumim. În concluzie, Lévy respinge simpatia radicală cu teocraţia, ba chiar cu teologia, inversând spusele lui Pascal şi declarând că „trebuie să punem un anti-rămăşag că putem câştiga nu pariind pe existenţa, ci pe nonexistenţa lui Dumnezeu. Acesta e preţul democraţiei. Iar alternativa, singura care există, e diavolul şi legiunile sale de îngeri ucigaşi“. Cu greu te-ai putea abţine să nu-i urezi succes în încercarea de a purifica stânga de demonii săi. Însă anti-pariul este totuşi un pariu, iar uneori e foarte puternică impresia că vremurile întunecate ale vechii h stângi de abia au început.

Femme Fatale Unei frumoase ucigaşe în serie îi place să-şi vadă victimele suferind, iar detectivul lui Chelsea Cain nu se mai satură de ea.

DE AMY FINNERTY ERSONAJELE din cel de-al doilea roman de suspans al lui Chelsea Cain, Sweetheart (Scumpete), sunt atât de cinematografice încât, în timp ce citim, ne imaginăm deja versiunea ecranizată. Bliss Mountain – o persoană, nu o adresă – are cârlionţi oxigenaţi şi un epilat pubian în formă de semn al păcii (ca formă de protest faţă de „războiul ilegal“). Fiica ei, Susan, este o reporteră cochetă, cu nevoi afective şi cu părul vopsit în

P

SWEETHEART

de Chelsea Cain 328 pag. St. Martin’s Minotaur. 24.95 $

nuanţa Turcoaz Atomic. Ne aflăm în Portland, Oregon, unde pasionaţii de yoga şi de piercing se amestecă degajat cu fermierii şi cu funcţionarii publici ţâfnoşi. Bliss şi Susan întruchipează cercul tolerant. Însă Gretchen Lowell, ucigaşa în serie cu glas suav şi ireproşabil de frumoasă, care a apărut mai întâi în romanul Heartsick al lui Cain, n-are vreme de pierdut cu coabitarea urbană. E prea ocupată să omoare copii şi să-l seducă pe protagonistul cărţii, detectivul Archie Sheridan. Gretchen ucide cu seninătate, se îmbracă cu gust şi şi-a legat trompele uterine

Amy Finnerty este editor şi scriitoare independentă din New York.

FOTO: DEREK HENTHORN

la 17 ani, ştiind că probabil n-ar fi făcut nici un serviciu omenirii reproducându-se.

Ucigaşa savurează suferinţa celorlalţi, iar autoarea nu oferă nici o analiză profundă a denaturării ei emoţionale. Îţi vine în minte Sharon Stone în rolul sociopatei cochete din Basic Instinct. Povestea e una clasică: o femeie glacială şi rafinată îl vrăjeşte pe protagonistul complex, dar vulnerabil, şi îl înfrânge. Archie, poliţistul care, în Heartsick, trebuia să o prindă pe aşa-zisa Ucigaşă Superbă, a fost păcălit şi torturat de Gretchen. De-acum marcat cu cicatrici chirurgicale şi emoţionale (femeia l-a legat pe o targă, i-a turnat pe gât soluţie de desfundat ţevile, i-a scos splina şi i-a tăiat pieptul cu un bisturiu), Archie se întoarce către normalitate, către soţia sa răbdătoare, Debbie, şi către copilaşii lor. Problema e că simte povara vinovată a unui secret ascuns demult şi, drept urmare, după cum devine limpede pentru cititor, îi place să fie torturat de blonde frumoase.

Se dă înapoi când soţia sa încearcă să-l atingă şi are fantezii erotice cu Gretchen.

Vulnerabilitatea lui Archie e evidentă fizic în „nasul lung şi gura strâmbă, în părul des şi ochii trişti, fiecare trăsătură reprezentând o moştenire de la câte un strămoş, fie el irlandez negru, croat sau evreu.... Până şi genotipul său era tragic“. Însă, în ciuda dispreţului faţă de sine, e un personaj foarte agreabil. Dependent de calmante, îşi face apariţia din concediul medical tocmai când Gretchen (în mod inevitabil) evadează din închisoare. Preţ de 325 de pagini, suntem copleşiţi de teama că poftele ei sângeroase o vor conduce către nevinovata familie

a detectivului. Cain ne recrutează cu îndemânare pentru postul de paznici etici, în timp ce Archie se străduieşte să-şi depăşească propria versiune sexuală a complexului Stockholm şi să mai renunţe la analgezice.

S

WEETHEART e un film poliţist sadic transpus în paginile unei cărţi. Însă mai e, totodată, o meditaţie pe tema unei suferinţe banale: predestinata criză a vârstei a doua, cu tendinţele sale sinucigaşe. Archie nu poate înceta să se gândească la psihopata cu pielea netedă. Devine sclavul propriului telefon mobil, aşteptând-o să-l sune. A vizitat-o adesea în închisoare – o versiune proprie a proverbialei camere de hotel – pentru a-i smulge mărturisirile. O urăşte şi se urăşte şi pe sine. Îl mistuie dorinţa să se culce cu ea. E obsedat.

Se înţeleg multe din perfecţiunea fizică a lui Gretchen şi din pasiunea pe care i-o stârneşte lui Archie înfăţişarea ei, dar această frumuseţe aduce, pe de altă parte, riscuri, durere şi obligaţii faţă de lume.

Autoarea îi plasează pe copiii şi pe soţia lui Archie în umbra căminului familial: acestea sunt personaje bidimensionale şi monotone în comparaţie cu femeile pe care le întâlneşte Archie în timpul serviciului.

Ne întrebăm dacă şi-ar putea găsi alinarea în braţele lui Susan, reportera a cărei naivitate e mascată de o aparentă duritate. Tânăra

vrea să câştige premii şi se lipeşte de redactorii mai în vârstă. Unul dintre ei, adus de la un legendar cotidian new yorkez, îşi etalează părul prins în coadă de cal. S-a culcat cu ea şi-a lăsat-o să-i atingă Pulitzer-ul. Poate că aceasta e singura revelaţie din carte care ne provoacă mai multă repulsie decât chirurgia amatoricească a lui Gretchen. Un alt mentor de-al lui Susan, un stereotip de redacţie mai copt, are patima băuturii şi e un jurnalist de modă veche, cu o inimă de aur.

Din fericire, majoritatea cititorilor n-au avut niciodată de-a face cu un criminal în serie adevărat, aşa că sunt cât se poate de încântaţi să-i dea crezare autoarei atunci când o prezintă pe Gretchen în toată splendoarea impetuoasă a unui film panoramic. Sweetheart nu e un thriller psihologic nuanţat, în tradiţia celor scrise de P. D. James sau de Margaret Atwood. Violenţa e prea previzibilă şi prea plastic descrisă încât să poată speria. Însă romanul e senzual şi captivant. Simţim şi noi fiecare junghi din coasta lui Archie şi savurăm narcoticele amare pe care le ia, câte cinci odată, pentru a-şi îndepărta agonia. Mirosim parfumul de liliac al lui Gretchen şi măruntaiele pe care le lasă în urma ei, pe post de cărţi de vizită. Însă ceea ce ne face să dăm paginile mai departe e tocmai drama conjugală îmbinată cu carnagiul – conflictul lui Archie, furia soţiei ocrotitoare şi ameninţarea reprezentată, în ultimă instanţă, de această distrugătoare de h familii.

7

Studentul dorinţei Continuare din pagina 1

America (2004) –, deşi recunosc că lucrările voluminoase sunt o lectură mai plăcută datorită multitudinii de teme şi tipuri umane abordate.

Indignation, a cărui acţiune este plasată în timpul războiului din Coreea, într-un mic colegiu conservator din Ohio – inspirat numit Winesburg –, are ceva din ambele stiluri ale lui Roth. Evocă o perioadă tulbure din istoria socială a Americii (da, spre deosebire de toate perioadele idilice cunoscute...), dar, la fel ca precedentele două romane ale autorului, este necruţător de cumpătat şi neîncetat obsedat de moarte.

Cum scapă Roth faţă curată cu toate astea – Cu suspansul prelungit, cu semnul prevestitor obscur, cu nedezvăluirea unei informaţii esenţiale?

Naratorul, un student în anul al doilea pe nume Marcus Messner, care spune despre sine că a fost „cel mai drăguţ băiat din lume“, este adolescentul obişnuit, în perioada sa superficial inocentă. „La liceu eram un elev atent, responsabil, harnic, muncitor, de nota 10, care ieşea numai cu cele mai drăguţe fete, un participant devotat la dezbateri şi un titular folositor pentru echipa de baseball şcolară“. În vara de după absolvirea liceului, Marcus a lucrat timp de 60 de ore pe săptămână în măcelăria kosher a tatălui său din Newark – încă un mediu de lucru asupra căruia Roth s-a documentat minuţios, alături de fabrica de mănuşi din American Pastoral. La Winesburg, Marcus învaţă toată săptămâna şi serveşte la mese în weekend. „Vroiam să fac totul aşa cum trebuie“, spune el. „Dacă făceam totul aşa cum trebuie, puteam să-i justific tatălui meu cheltuielile făcute pentru a mă ţine la un colegiu din Ohio în loc de Newark. Puteam să-i justific mamei mele faptul că trebuia să muncească din nou o normă întreagă în magazin“. Ţelul său este să fie şef de promoţie şi, pentru că este un om ca oricare altul – dar şi un personaj al lui Philip Roth –, „să fac sex o dată înainte să mor“. La 19 ani, Marcus începe să-şi perceapă propria identitate în oceanul de comportament drăguţ de până atunci: spre surpriza sa, dacă nu şi a noastră, el identifică o calitate pentru care titlul lui Roth, cu implicaţia sa de mânie justificată faţă de demnitatea călcată în picioare, este le mot juste.

Pe vremea când era în şcoala generală, în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, Marcus şi colegii lui erau nevoiţi să înveţe ceea ce li se spunea că este imnul naţional al Chinei, aliatul Americii în teatrul de operaţiuni din Pacific: „Deşteptaţi-vă voi cei care refuzaţi să fiţi sclavi!/...Indignare-i în sufletul compatrioţilor noştri, / Deşteptaţi-vă! Deşteptaţivă! Deşteptaţi-vă!“. Acum, în timpul unui război în care China a devenit inamic, Marcus cântă în gând acest apel la arme atunci când trebuie să asiste la slujbă, cu imnuri creştine şi predici despre „modelul lui Hristos“ – obiecţiile sale derivând nu din faptul că este „un evreu pios“, ci un „ateu înfocat“. Când problemele şi sfidările lui cresc – nici unele într-atât încât să fie foarte grave –, este chemat de decan, un personaj caricatural de ofensiv, şi din nou Marcus cântă în gând „cel mai frumos cuvânt din limba

Cea mai recentă carte a lui David Gates este „The Wonders of the Invisible World“, o culegere de povestiri.

8

engleză: In-dig-na-re!“. Ce a făcut cel mai drăguţ băiat din lume? Şi-a schimbat camera de două ori, pentru a scăpa de colegii care-l scoteau din minţi.

Nici acesta, nici alte delicte ulterioare, legate unul de celălalt într-o manieră inexorabilă, n-ar conta prea mult astăzi, cu atât mai mult cu cât sunt inofensive.

Dar într-un roman plasat în 1951, seria de momente nesemnificative este mai mult decât suficientă pentru a provoca deznodământul. Totul în The Human Stain, după cum vă amintiţi, se rezumă la folosirea de către Coleman Silk a unui singur cuvânt; pentru Marcus Messner, e nevoie de două cuvinte ca viaţa lui să se schimbe pentru totdeauna.

Roth nu divulgă surpriza finală – aceste două cuvinte şi tot ceea ce urmează după ele – decât cu câteva pagini înainte de sfârşit; de această surpriză nu ne vom atinge. Marcus, însă, ne-a dus doar de la Newark la Winesburg şi într-o maşină la prima sa întâlnire cu o încântătoare fată disperată, pe nume Olivia, când naraţiunea se opreşte într-un moment de suspans – în timpul unui episod mai uimitor pentru protagonist decât pentru noi – şi ne împărtăşeşte ceva la fel de uimitor şi pentru noi, şi pentru el. Şi anume... dar haideţi să păstrăm şi noi suspansul încă puţin, ok? Cum scapă Roth faţă curată cu toate astea – cu suspansul prelungit, cu semnul prevestitor obscur, cu nedezvăluirea unei informaţii esenţiale? El nu foloseşte aceste instrumente învechite în mod ironic. Şi să nu uităm de mostrele ocazionale de proză stereotipă! Nu-i la mijloc nici o găselniţă postmodernistă à la Barthelme care să-l facă pe Roth să utilizeze o sintagmă precum „deceniul turbulent al anilor ’60“. Cred că secretul lui Roth este marea sa încredere în capacitatea de a spune o poveste – şi, paradoxal, marea sa modestie. Scrisul lui stă în slujba poveştii şi a personajelor; Roth este un pragmatic, nu un beletrist. Dacă anumite convenţii de intrigă şi limbaj funcţionează, de ce să te complici? Poate recurge la scriitura superbă când e nevoie.

De pildă, când Marcus îşi exprimă revelaţia: şi anume... că este mort „de nu ştiu cât timp“. În trei pagini de elocvent monolog deconcertant, Roth îl face pe Marcus să pară o versiune mai lucidă şi mai conectată la realitate a Nenumitului lui Samuel Beckett: „Chiar şi acum (dacă «acum» mai înseamnă ceva), dincolo de existenţa corporală, viu cum mă aflu aici (dacă «aici» şi «eu» înseamnă ceva), numai ca memorie (dacă «memoria» este, cu adevărat, mediul primitor în care mi se permite să fiu «eu însumi»), acţiunile Oliviei continuă să mă nedumerească.... Cine şi-ar fi putut imagina că va trebui să-ţi aduci aminte pentru totdeauna fiecare moment al vieţii, până în cele mai mici detalii?... Fără pauză, pentru că în viaţa de apoi nu dormi.... Nu există uşi. Nu există zile.... Iar reflecţiile sunt fără încetare, dar nu pentru că te judecă vreo zeitate, ci pentru că acţiunile tale sunt judecate încontinuu, supărător, de către tine însuţi“. Pe de altă parte, această stare ar putea fi „doar anticamera uitării“.

Aşa. Te simţi mai bine?

Nenumitul protagonist din Everyman are măcar un flash vesel cu el însuşi în copilărie, pe malul oceanului, înainte ca luminile să se stingă; Indignation face ca, prin comparaţie, această carte sumbră să pară sentimentală. Everyman şi Exit Ghost transmit amândouă o stare de resemnare tristă; Indignation îşi asumă tristeţea sfâşietoare cu sălbăticie. Şi, dintre toate romanele recente ale lui Roth, se aventurează cel mai departe în teritorii ce nu pot fi cunoscute. În felul lui neostentativ, cu precizia cotidianului şi scepticismul fără milă, Roth încearcă să ia cu asalt cerul – o misiune cu atât mai disperat de îndrăzneaţă cu cât poate să h bage mâna în foc că nu-i acolo.

ILUSTRAŢIE DE TINA BERNING

Dă-mi un impuls Biografiile a şapte femei care au revenit cu succes în viaţa profesională.

DE EUGENIE ALLEN MMA Gilbey Keller are veşti bune pentru mamele care se întorc în viaţa profesională după anii petrecuţi cu creşterea copiilor: dacă femeile pe care le portretizează în cartea sa pot s-o facă,

E

THE COMEBACK

Seven Stories of Women Who Went From Career to Family and Back Again de Emma Gilbey Keller 228 pag. Bloomsbury. 25 $

şi dumneavoastră puteţi. Şi dacă nu sunteţi chiar atât de norocoase, de educate şi de informate ca majoritatea acestor femei – ei bine, nu vă îngrijoraţi. Vă puteţi face revenirea cu o doză mare din încrederea în sine pe care ea o serveşte în această carte vie şi motivantă.

Keller s-a săturat să audă despre pericolele financiare, profesionale şi emoţionale ale demisiei şi pune pariu că şi dumneavoastră v-aţi săturat. Susţinând că izolarea şi insecuritatea sunt printre cele mai mari probleme cu care se confruntă mamele care stau acasă, se înhamă într-un discurs încurajator de mari dimensiuni, începând cu propria ei poveste. După o pasionantă carieră de jurnalist şi scriitor (a scris în 1993 o carte intitulată Lady: The Life and Times of Winnie Mandela), a fost la fel de pasionată să întemeieze o familie şi să se dedice vieţii de mamă – până ce a dezvoltat un caz serios de apatie postnatală.

O apatie postnatală foarte serioasă, ca de exemplu: „Refuzi o muncă pentru că nu vrei să călătoreşti, alta pentru că eşti obosită, apoi alta pentru că-ţi simţi creierul ruginit – şi, până să-ţi dai seama, au trecut trei ani şi ştii toate activităţile copiilor din cartier.... Ai cu vreo zece kilograme mai mult decât ţi-ai fi putut închipui vreodată, iar oamenii lângă care stai la cină te întreabă pe tine care sunt opiniile soţului tău“.

Situaţia a fost deosebit de dureroasă pentru Keller. Dar soţul ei, Bill Keller, este editor executiv la New York Times, aşa că opiniile sale păreau să conteze mai mult decât ale altora. Când a început să evite să meargă fără el la evenimente, a ştiut că e timpul pentru o schimbare, aşa că a căutat inspiraţia de la mamele aflate în situaţii similare, care reuşiseră să revină în viaţa profesi-

Eugenie Allen a scris, pe lângă alte publicaţii, pentru revistele Time şi Parenting.

FOTO: MARY PFAFF

onală. Nu numai că a găsit-o, dar a şi folosit-o ca bază pentru propria sa revenire: această carte. Acum vrea să vă inspire şi pe dumneavoastră.

Keller, care are 47 de ani, face profilul a şapte femei între 40 şi 60 de ani care au redevenit active: o afaceristă, un designer de mobilier, o profesoară, o activistă pentru drepturile omului, o fotografă, o doctoriţă şi o avocată. E uşor de observat de ce ele reuşesc să redevină active. Toate şapte au terminat facultatea (multe au studii postuniversitare), toate au amânat sarcina până ce carierele lor au fost pe poziţii foarte avansate şi toate s-au putut reinventa folosind abilităţi profesionale foarte mobile – de la un loc de muncă la următorul, de la o zonă geografică la alta, chiar de la o profesie la alta. Şi Keller îşi va reveni foarte bine.

Aceste femei reprezintă glasuri liniştitoare în dezbaterea noastră naţională despre mame şi muncă.

Cartea e în ansamblu colocvială şi fermecătoare, combinând portrete obsesiv de detaliate ale subiecţilor săi cu schiţe sumare pe problematici majore, incluzând spiritul antreprenorial al femeilor, sexismul în domeniul medicinei, al dreptului şi al arhitecturii, beneficiile custodiei comune a părinţilor faţă de programul de lucru al mamelor divorţate şi efectul sau lipsa de efect a schimbării rolurilor în treburile domestice.

Uneori, Keller se chinuieşte să-şi susţină ideea centrală: că aceste femei sunt femeile obişnuite. Mai întâi, subiecţii ei sunt cu greu reprezenta-

tivi. Şase din cele şapte sunt măritate şi, cu toate că le etichetează ca fiind din clasa de mijloc, majoritatea îşi pot permite luxuri precum călătorii în străinătate şi şcoli particulare pentru copiii lor (Femeia divorţată şi singură, doctoriţa, spune că pentru o vreme au fost probleme cu banii, dar acum se bucură de călărie şi de lecţii de dicţie). Apoi, Keller se străduieşte uneori atât de mult să treacă peste diferenţele între femei, încât le exagerează asemănările. La un moment dat, de exemplu, declară că toate femeile fac parte dintr-o reţea şi „le place să lege lucrurile“, dar, după doar patru pagini, spune „Cu toate ne simţim lipsite de siguranţă, timide şi nervoase“. Care e adevărul?

Când Keller îşi lasă personajele să vorbească singure, totuşi, ele reuşesc să vorbească pentru toată lumea. Fotografa vorbeşte despre primul ei copil: „Era ca şi cum părăseam lumea intrând într-o zonă a eternităţii. Îmi plăcea să fiu mamă.

Nu-mi lipsea deloc fotografia“.

Avocata îşi aminteşte că era atât de extenuată după ce s-a întors prima dată la muncă, încât o dată pe lună îşi lua o pauză de masă de două ore şi fugea la casa prietenei ei Bebe. „Îmi pregătea prânzul, îmi dădea o pereche de pijamale din mătase deale ei, mă urcam în patul ei cu saltea umplută cu apă şi adormeam...

Era paradisul, paradisul absolut“. În final, aceste femei realizate, norocoase, reprezintă glasuri liniştitoare în din ce în ce mai presanta noastră dezbatere naţională despre mame şi muncă; acum e timpul ca semenele lor mai puţin norocoase să se facă auzite. La începutul acestei veri, noi date ale Congresului au confirmat avertismentele vechi de ani de zile ale unor experţi. Numeroase femei au părăsit viaţa profesională nu din cauză că-şi doreau mai mult timp împreună cu copiii lor, ci pentru că au fost eliminate dintr-o fragilă piaţă a muncii.

Publicarea volumului The Comeback (Întoarcerea) este aproape simultană cu două momente marcante ale dezbaterii despre echilibrul muncă/familie: alegerea lui Sarah Palin de către John McCain în tandemul electoral şi cea de a 20-a aniversare a articolului din Harvard Business Review care introducea noţiunea sensibilă de stimulare a vieţii profesionale flexibile a mamelor.

Dacă femeia obişnuită a lui Keller poate influenţa în cele din urmă schimbarea politică şi economică de durată, poate că fiicele acesteia nu vor mai trebui să pregătească o revenire în carieră: nu vor trebui h s-o mai abandoneze de loc.

9

Întoarcerea fiului rătăcitor Marilynne Robinson se întoarce la întâmplările din romanul ei Gilead, de această dată dintr-o altă perspectivă.

DE A. O. SCOTT A începutul romanului Gilead, de Marilynne Robinson – unul dintre puţinele romane americane recente care şi-au meritat atât elogiile criticilor cât şi admiraţia cititorilor –, pastorul John Ames, naratorul, recunoaşte că are tendinţa să „folosească prea mult cuvântul «bătrân»“.

Acest obicei, îşi zice el, „nu ţine de vârstă... ci mai degrabă de deprindere. Distinge un lucru, care e privit cu o afecţiune modestă şi obişnuită. Uneori sugerează nenorocirea sau vulnerabilitatea. Spun «bătrânul Boughton», spun «oraşul ăsta bătrân şi părăginit» şi vreau să zic că îmi sunt foarte dragi“.

Personaj important în noul roman al lui Robinson, Home (Acasă), Ames îi permite totodată creatoarei sale, cel puţin în trecere, să vorbească prin intermediul lui şi să-şi accepte, cu o anumită doză de viclenie, un tic al remarcabilului său stil literar. În orice caz, cuvântul „bătrân“ apare şi mai des în Home

L

A. O. Scott este critic de film la The Times. În prezent, scrie o carte despre romanul american în perioada postbelică.

10

– o repovestire la persoana a treia a multor întâmplări din Gilead, văzute la 38 de ani de Glory Boughton. Semnificaţiile acestui cuvânt sunt complexe, iar uneori contradictorii.

Robinson foloseşte „bătrân“ la fel ca Ames, pentru a se referi la oameni, locuri şi obiecte care îi sunt dragi şi pe care le cunoaşte îndeaproape – inclusiv la Ames însuşi, trecut binişor de

HOME

de Marilynne Robinson.

325 pag. Farrar, Straus & Giroux. 25 $

70 de ani în 1956, când se petrece acţiunea din roman. Cuvântul i se potriveşte la fel de bine lui Robert Boughton – numit, în general, „bătrânul“ – un alt preot şi prieten de-al lui Ames încă din copilărie. Sănătatea şubredă a lui Boughton a adus-o acasă, în Gilead, Iowa, pe Glory, cea mai mică dintre cei opt copii ai săi şi recent părăsită de logodnicul ei, un om de nimic. Casa mare şi acoperită de cârcei de viţă de vie, care era emblema

prosperităţii şi fertilităţii familiei pe când Glory era mică, mai păstrează o urmă din fosta sa vitalitate. „Mobila şi stricăciunile aduse de-a lungul vieţii domestice lungi şi aprige erau cu toate acolo“, observă ea. „La fel şi cărţile vechi“.

Vechea viaţă, cărţile vechi, obiceiurile vechi. Glory pare să intre într-o lume la fel de ponosită şi de tihnită ca şi titlul cărţii. Însă pentru ea şi pentru Robinson totodată, aspectele imediate şi îndrăgite – un frate mai mare, de pildă, un manual vechi de istorie sau casa însăşi – pot fi în acelaşi timp nespus de misterioase, ba chiar nefireşti. „Ce carte veche şi stranie mai era“, îşi spune Glory citind Biblia, obicei cotidian pe care îl păstrează, în parte pentru că vrea să menţină o oarecare legătură cu „vechea viaţă“ de evlavie cu care s-a obişnuit în timpul copilăriei petrecute în casa unui preot, şi în parte dintr-un sentiment religios mai profund. („Pentru ea, credinţa era un obicei şi un semn de loialitate faţă de familia ei, iar respectul pentru Biblie era şi literar, dar şi admiraţie faţă de părinţii ei. Şi pe urmă mai era acea linişte tulburătoare despre care nu simţise niciodată nevoia să vorbească“). Cu siguranţă ştie cartea din scoarţă în scoarţă, dar descoperă că volumul încă mai are puterea să o FOTO: ULF ANDERSEN/GETTY IMAGES

captiveze şi s-o surprindă. „Îmi deschid gura şi vorbesc în pilde“, citeşte ea, „vestesc înţelepciunea vremurilor străvechi, ce am auzit, ce ştim, ce ne-au povestit părinţii noştri“, citeşte ea.

Un indiciu referitor la intenţiile din spatele romanelor Home şi Gilead – care nu coexistă într-o relaţie de secvenţialitate cronologică sau de prioritate tematică, ci se se împletesc ca nişte mecanisme interconectate care propulsează o singură maşinărie narativă – ar putea consta tocmai în acel Psalm 78, care sugerează că poveştile de familie şi frânturile de înţelepciune pot fi, totuşi, obscure, ba chiar sinistre sau magice în semnificaţiile şi învăţăturile lor. Şi e tipic pentru stilul prozei lui Robinson să avanseze cu o limpezime şi o simplitate evidente, părând însă, în acelaşi timp, încărcat cu implicaţii tulburătoare. O bună parte din aşa-zisa acţiune din Home constă în mişcările pe care cele câteva personaje – Glory, tatăl ei şi fratele ei Jack – le fac în jurul casei lor bătrâneşti, din bucătărie în salon, din grădină până pe verandă. Cei trei vorbesc cu o politeţe uneori nefirească, în timp ce se ocupă cu treburi casnice lumeşti. Însă aceste lucruri cotidiene pe care Glory le vede formând „o viaţă grea şi obişnuită“ par, în mâna lui Robinson, nişte vase care conţin teribilul, sublimul, miraculosul. În vreme ce ea se ocupă, cu tact şi precizie, de amănunte senzuale, elementele de limbaj cel mai preţuite de Robinson sunt genul de noţiuni ferme, de zi cu zi, la care te-ai putea gândi la biserică. Glory reuşeşte cumva să insufle cuvinte care pot părea serbede şi banale – cuvinte precum politeţe şi amabilitate, ruşine şi iertare, păcate şi îndurare – cu o uluitoare doză din vechea lor distincţie şi gravitate. Expresii pe care mulţi dintre noi le-am auzit şi cunoscut încă din copilărie ajung să aibă la ea profunzimea zicalelor sumbre, iar parabola ei despre reunirea parţială a unei familii e şi o poveste care-ţi poate fura somnul şi tulbura profund conştiinţa.

Boughton şi Ames au crescut împreună la sfârşitul secolului XIX în Gilead şi apoi le-au urmat taţilor lor în oficiile preoţeşti, care depindeau de ramuri adiacente ale trunchiului gros al tradiţiei puritane. Boughton, ai cărui strămoşi au sosit din Scoţia imediat după Războiul de Secesiune, veghea asupra enoriaşilor presbiterieni din Gilead, în vreme ce Ames, nepotul unui aboliţionist vizionar din Maine, avea grijă de sufletele congregaţioniştilor din localitate. Din moment ce sectele lor sunt despărţite (după cum a scris Robinson în altă parte) printr-o minimă „diferenţă doctrinară şi demografică“, cei doi preoţi au devenit partneri de dezbateri teologice, adversari la dameşah şi consilieri spirituali în vremuri bune şi rele. Măsura afecţiunii lor reciproce e dată de faptul că şi-au botezat copiii după numele celuilalt. Fiul mai mic al lui Ames, născut la amurgul vieţii tatălui său, se numeşte Robby. (Lui i se adresează naratorul în Gilead). Oaia neagră a stirpei mari a lui Boughton, care a avut patru băieţi şi patru fete, este John Ames Boughton, cunoscut sub numele de Jack şi care i se adresează tatălui său cu apelativul „domnule“, păstrând cuvântul „tată“ drept etichetă ironică pentru Ames.

Gilead şi Home formează împreună nişte portrete îngemănate ale acestor patriarhi evlavioşi, a căror apropiere de sfârşitul vieţii e întreruptă de revenirea lui Jack în Gilead, după o absenţă de 20 de ani. Iar farmecul acestor două cărţi constă, în parte, în nuanţele nostalgice în care Robinson descrie acest orăşel din Midwest în urmă cu cincizeci de ani. Cu clătite dimineaţa şi găluşte şi pui la cina de duminică. Cu băcanul care aduce cumpărăturile acasă la clienţi. Cu un automobil DeSoto uzat care zace în fostul grajd de cai al lui Boughton şi cu un televizor care aduce atâtea ştiri încât poate fi ignorat fără nici o grijă în cea mai mare parte a timpului. La capitolul distracţie, există cântecele religioase şi pianul, cu o selecţie ocazională din repertoriul tradiţional american pentru a mai adăuga o nuanţă de varietate uşor scandaloasă. Bisericile protestante sunt în plină înflorire, iar unul dintre preoţii bătrâni înclină spre Eisenhower la viitoarele alegeri, în vreme ce „alter egoul“ său îl preferă pe Stevenson, ceea ce pare mai degrabă o diferenţă de temperament şi de deprinderi decât un semn al unei separări ideologice serioase.

Ce-ar putea fi mai liniştitor, în toiul controverselor şi a tărăboiului din prezent, decât compania acestui cuplu de bătrâni care locuiesc într-o perioadă considerată, de mulţi dintre noi, drept „vremurile bune de odinioară“? Iar mângâierile din Home şi consolările din Gilead sunt destul de reale. Însă chiar dacă afecţiunea profundă şi nesentimentală a lui Robinson faţă de Ames şi Boughton e la fel de evidentă ca cea pe care

şi-o poartă cei doi preoţi, autoarea îi judecă pe ei şi ceea ce reprezintă ei cu intransigenţă şi fără să facă nici un fel de compromisuri.

Home este o carte plină de duplicităţi şi de paradoxuri, în acelaşi timp liniştită şi tumultoasă, nemiloasă şi iertătoare. E o pastorală pătrunsă de sentimentul angoasei, e un tablou al decenţei şi al compasiunii care nu încetează să fie, totodată, o incriminare furioasă şi devastatoare a laşităţii morale şi a păcatului celor care nu se căiesc şi nu-şi recunosc greşelile. Ar fi incorect să spunem că romanul reprezintă încă o expunere expirată a ipocriziei religioase sau o explorare mai profundă a secretelor întunecate care se presupune că se ascund sub suprafaţa calmă a vieţii unui orăşel. Atunci când Robinson spune că „mulţumirea de sine era conformă cu obiceiurile şi moravurile presbiteriene din Gilead şi se presupunea, aşadar, că avea să fie îndreptăţită de fiecare dată“, n-o face doar pentru a marca un punct facil şi sarcastic. Oraşul chiar posedă o bunătate şi o generozitate reale, iar înclinaţia sa teologică e pe măsură: tolerantă şi mărinimoasă. Pastorul Boughton întruchipează acest spirit iertător şi primitor, atât în floarea vârstei cât şi la senectute. Glory îşi aminteşte că, pe vremea când tatăl său predica, „vorbea despre păcate, dar viziunea sa era atât de diluată la acte şi omisiuni extrem de banale încât nimeni nu putea fi întru totul neprihănit şi nici speriat de ele – gândul nemilos sau neglijarea politeţii, de pildă. Dacă, pe de o parte, asta îl scutea să se refere şi la acele aspecte ale vieţii care păreau foarte departe de ziua Domnului şi de lumina soarelui, pe de altă parte demonstra că nici măcar cei mai buni dintre ei, nici măcar cei mai neprihăniţi nu erau îndreptăţiţi să-i judece pe ceilalţi, nici pe cei vicleni sau incorigibili, nici pe cei care tulburau liniştea familiilor lor şi nici pe cei

În Iowa lui Robinson de acum 50 de ani, dimineaţa se servesc clătite, iar la cina de duminică, găluşte. care poate că îşi văzuseră numele tipărite în ziar săptămâna trecută“.

Dintre aceste rânduri se desprinde figura lui Jack Boughton, care, în tinereţe, n-a făcut altceva decât să tulbure liniştea familiei lui, precum şi pe cea a altor familii. Pe atunci era un hoţ, un derbedeu şi un pierde-vară, a cărui maximă faptă ruşinoasă a fost să o lase gravidă pe o ţărăncuţă şi apoi s-o lase pradă, cu copil cu tot, unei sorţi care nu putea fi domolită de mila vinovată a altor membri ai familiei Boughton. În Gilead, Ames şi-l aminteşte pe tânărul Jack – un şarlatan destrăbălat şi abject, ale cărui greşeli sunt motivate, în cel mai bun caz, de o lipsă absolută a simţului răspunderii şi, în cel mai rău caz, de o răutate pură şi inexplicabilă. Însă bătrânul Boughton, a cărui dragoste pentru fiul său rătăcitor nu scade nici după ce acesta îi provoacă o suferinţă neîncetată, bănuieşte că purtarea lui Jack izvorăşte dintr-o senzaţie primitivă şi profundă de înstrăinare. „Pur şi simplu n-am mai văzut niciodată un copil care să nu se simtă în largul lui în casa în care s-a născut“, spune el. „Întotdeauna am avut senzaţia că ceea ce îl mâna era tristeţea, un soi de nefericire adâncă“.

Acea suferinţă e încă vizibilă şi când Jack ajunge la 43 de ani şi se întoarce, după o absenţă îndelungată, cu aerul prudent al unui „străin nesigur de cum va fi primit“. Soseşte mahmur, iar evidentul său alcoolism s-ar putea să nu fie decât simptomul unei afecţiuni mai profunde, una pe care Home ne invită să o analizăm în termeni teologici expliciţi. În Gilead, când Jack îi ia la întrebări pe tatăl său şi pe Ames în privinţa subiectului întotdeauna delicat al predestinării, Ames crede că tânărul îşi bate joc de ei. Scena se rejoacă în Home, cu Glory prevăzând o dezbatere doctrinală inutilă şi stearpă: „Ames şi tatăl ei se certaseră pe această temă de nenumărate ori, când tatăl ei susţinuse aproape feroce absoluta suficienţă a harului, pe când Ames argumentase, cu o blândeţe care îl enerva pe prietenul său, că gravitatea păcatului nu poate fi tăgăduită“. Însă întrebarea lui Jack nu conţine nici un substrat răuvoitor sau provocator. Atunci când întreabă: „Crezi că unii oameni sunt destinaţi pierzaniei în mod intenţionat şi iremediabil?“, chiar dacă tatăl său

nu pricepe, cititorului îi este limpede că fiul se gândeşte la un caz anume: al său.

Romanul nu respinge în nici un moment posibilitatea ca Jack să existe dincolo de îndurarea Domnului, iar această stare spirituală, la fel ca orice dispoziţie psihologică, i-ar putea explica singurătatea şi înstrăinarea de familia sa călduroasă şi binecuvântată. Faptul că cei doi preoţi serioşi şi învăţaţi nu reuşesc, cel puţin aparent, să distingă intenţia sinceră şi simplă din întrebarea lui Jack e dureros în sine, dar e totodată simptomatic pentru un aspect mult mai amplu. Home şi Gilead sunt nişte romane minunate despre familie, prietenie şi înaintare în vârstă. Dar sunt totodată şi nişte romane superbe – sau poate două texte într-unul singur, al unui roman încă neterminat – despre rasă şi religie în viaţa americană. În urmă cu 10 ani, Robinson publica The Death of Adam, o culegere de eseuri tonice şi neconformiste al cărui element comun era apărarea tradiţiei intelectuale şi etice puritane. În răspărul historiografiei de dată mai recentă – şi în ciuda puternicei tendinţe literare care datează tocmai de la sfârşitul secolului XIX –, autoarea îl apăra pe Calvin, pe Jonathan Edwards şi pe urmaşii lor de acuzele recurente de intoleranţă, falsă modestie şi avariţie. În schimb, Robinson găseşte o tradiţie devotată dreptăţii sociale, educaţiei universale şi cunoaşterii purificatoare a imperfecţiunii omului.

ENTRU Robinson, apoteoza politică şi morală a acestei tradiţii nobile şi greşit înţelese a luat forma mişcării aboliţioniste, printre ale cărei realizări întâmplătoare se numără şi întemeierea oraşelor precum Gilead, un fel de garnizoană pentru militanţii care luptau împotriva răspândirii sclaviei în Kansas. John Ames e impregnat cu spiritul istoriei acestui loc – bunicul său a fost un adept fanatic al vechii cauze drepte antisclavagiste –, iar Jack Boughton o ştie prea bine. „Din nou acasă în Iowa, steaua strălucitoare a radicalismului“, spune el, citând din Ulysses S. Grant. Autoarea strecoară o ironie tristă aici şi aproape în tot ceea ce spune Jack, dar mai inserează ceva: o recunoaştere sumbră a faptului că oraşul s-a îndepărtat foarte mult de personalitatea întemeietorilor săi. În 1956, problema rasei nu îngrijorează pe nimeni în Gilead, în afară de Jack Boughton. Tânărul urmăreşte împreună cu tatăl său ştirile din Montgomery, Alabama: „Pe ecran, poliţiştii albi cu bâte îi împingeau şi îi târau pe demonstranţii negri. Aveau şi câini cu ei“, însă preotul rămâne impasibil: „În şase luni nimeni nu-şi va mai aduce aminte despre povestea asta“, zice el. Mai încolo, afirmă că „oamenii de culoare“ îşi „creează probleme şi îşi pun singuri piedici cu toată această... zarvă“. Nu vede nici o legătură între zarva îndepărată şi istoria comunităţii sale, de care nu e prea interesat, decât atunci când observă că „a existat foarte mult fanatism aici, la începuturi“.

Mai există şi alte nume pentru această noţiune, unul dintre ele fiind curajul moral. Nereuşita lui Jack de a găsi vreo urmă a acestei calităţi, precum şi neputinţa lui Ames şi a lui Boughton de a înţelege că aceasta s-a pierdut, e exasperantă şi, în cele din urmă, înduioşătoare. Cititorii care parcurg Home după Gilead ştiu deja că, în timpul exilului său de 20 de ani, Jack a cunoscut o negresă, cu care a făcut un copil.

Revenirea sa în Gilead are, pe de o parte, scopul unei misiuni de recunoaştere, e o încercare de a vedea dacă oraşul ar fi potrivit pentru a se muta cu familia sa mixtă. În 1956, nu existau „oameni de culoare în Gilead“, dar lucrurile nu fuseseră dintotdeauna aşa. Negrii au plecat după ce biserica le-a fost arsă, deşi Ames îşi aduce aminte că incendiul premeditat n-a fost decât „un mic foc deranjant“, care s-a întâmplat cu multă vreme în urmă. Iar „oraşul vechi şi părăginit“ al lui Ames e un loc în care unei familii de negri îi e frică să iasă pe stradă după asfinţitul soarelui.

Aceste adevăruri oribile complică frumuseţea poveştii din Home, dar modul în care Robinson le inserează în roman face ca această carte să fie şi mai frumoasă. E un volum generos prin recunoaşterea păcatelor, care se distinge prin credinţa în posibilitatea recăpătării iertării divine. E în acelaşi timp dur şi milostiv, amarnic şi voios, fanatic şi senin. E o operă literară răvăşitoare, excentrică şi radicală, care izvorăşte din tradiţia literară autohtonă extrem de roditoare şi de h familiară. Şi ce carte veche şi stranie mai e.

P

11

O ţigară bună În acest roman satiric inspirat din Conrad, un american aflat în vacanţă ia o cale primejdioasă după ce aruncă neglijent o ţigară.

DE DAVID KELLY ILL SELF te urăşte. Nu contează cine eşti sau în ce declari că crezi, el nu te poate suporta. Ca scriitor satiric de succes, are dreptul să te deteste, dar şi tu ai dreptul să-l urăşti la rândul tău, ba poate chiar ar trebui să fii încurajat s-o faci. În noul roman al lui Self, The Butt (Mucul de ţigară), Thomas Jefferson Brodzinski, americanul de rând care e, prin urmare, arogant şi totodată naiv, se află în vacanţă cu familia lui într-o „ţară vastă şi încinsă de soare“, pe un continent insular subtropical. Stând pe balcon, Tom fumează, sătul de dependenţa de nicotină şi sperând că aceea va fi ultima lui ţigară: „În zadar s-a întins încă o dată după scrumiera care nu era acolo, iar apoi, într-un moment de absolută nechibzuinţă, a aruncat chiştocul în aerul umed. Ţigara s-a învârtit,

W

THE BUTT

An Exit Strategy de Will Self 355 pag. Bloomsbury. 26 $

capăt după capăt, şi pe urmă, pentru o clipă, a rămas suspendată la orizont. Tom şi-a luat rămas bun cu drag, căci, în timp ce mucul de ţigară îşi contura parabola precisă, trasa totodată şi noii lui parametri morali. Sunt un om mai bun, îşi spuse el, un om mult mai bun“.

E limpede că acest pedant pios îşi merită dispreţul autorului. Din păcate pentru Tom, chiştocul ajunge pe balconul de dedesubt, aterizând în capul altui american, un bătrân pe nume Reginald Lincoln III, căruia îi arde pielea capului. Mai rău chiar, această ţară fictivă a adoptat o versiune extrem de punitivă a interdicţiilor politic corecte ale Occidentului în privinţa fumatului („Fără condiţii, fără chiştoace! Stinge ţigara!“). Colac peste pupăză, Lincoln e însurat cu o localnică, împrejurare care complică şi mai tare problemele cu legea ale lui Tom atunci când starea victimei sale se înrăutăţeşte. În trecut, Self s-a jucat cu Wilde (în Dorian) şi cu Joyce (în How the Dead Live). De această dată, se opreşte la Conrad. Un judecător îl pune pe Tom să-i plătească despăgubiri doamnei Lincoln şi familiei sale tribale, sub forma a două puşti de vânătoare, un set de oale de gătit şi 10.000 de dolari, dar, pentru a-şi executa sentinţa, americanul trebuie să călătorească în interiorul continentului, să pătrundă în deşert, în „inima postcolonială a întunericului“ (după cum o spune corespondentul din această carte al personajului Kurtz al lui Conrad): „La dracu’ cu asta, la dracu’ cu aia, la dracu’ cu totul. De ce tocmai acest cuvânt trebuia să fie termenul augmentativ folosit de întreaga naţiune, se întreba Tom. Pe deasupra, de la atâta drăcuit, locul trebuia să fie deja plin de draci. Această reflecţie îi blocă mintea aplatizată, iar în urechea internă începu să-i sune o melodie: « La dracu’ cu asta, la dracu’ cu aia, la dracu’ cu totul, cu totul, de tot... La dra-

David Kelly este editor la Book Review.

12

cu’ cu asta, la dracu’ cu aia, la dracu’ cu totul, cu totul, de tot... bah-bah-baaah», kilometru după kilometru“.

Pe măsură ce se desfăşoară această poveste despre avocaţi, arme şi bani, insula-continent începe să semene mai degrabă cu Irakul decât cu Australia. Insurgenţii detonează dispozitive explozive improvizate, iar când Tom întreabă pe cineva de ce guvernul nu vrea să admită cât de primejdioasă a devenit situaţia, răspunsul e decupat parcă din atitudinea Washingtonului de după 11 septembrie: „«Problema cu siguranţa», spuse el pe un ton oficial şi plin de sine, «nu poate fi comunicată din motive de siguranţ㻓. De fapt, călătoria lui Tom pare mai lungă decât războiul din Irak şi nici nu e la fel de amuzantă.

Tovarăşul său de drum este un alt răufăcător, un anglofon pe nume Brian Pretince, care fumează ţigară după ţigară şi a cărui fărădelege rămâne un mister. Tom îl bănuieşte că e „amator de copilaşi“ şi simte atracţie şi repulsie în acelaşi timp: „În ochii lui Tom, acesta părea mai mult decât oricând un om slab şi totodată periculos. Se trezi repetând la

nesfârşit în minte numele însoţitorului său: Prentice, Prentice, Prentice.... Până când consoanele se amestecară, iar în cap îi rămase doar: penis, penis, penis“. Ceea ce urmează e mai degrabă o versiune a luptei dintre sexe decât o variantă a unei poveşti de camaraderie: deşi cititorul nu e niciodată sigur care dintre cei doi e bărbatul şi care e femeia. „Satira mea încearcă să-i facă pe oameni să gândească“, declara Self în martie, pentru The Guardian. Acesta e doar pe jumătate scopul satirei, care, pe de altă parte, trebuie să-i facă pe oameni să râdă. Self a scris nişte romane şi povestiri inteligente şi nostime în anii 1990 – My Idea of Fun, Great Apes, Flytopia, Caring, Sharing – dar în ultima vreme n-a mai reuşit să stârnească decât zâmbete. Probabil că e doar o coincidenţă faptul că s-a lăsat de alcool şi de droguri (nu şi de ţigări) în urmă cu zece ani.

Admirabil lucru, fără îndoială, dar am cunoscut cu toţii oameni care nu s-au dovedit nici pe departe atât de amuzanţi după ce s-au îndreptat. Poznele din viaţa reală ale lui Self, care au ameninţat dintotdeauna să-i eclipseze cărţile, au avut şi ele de suferit în ultima vreme. A fă-

cut ceva vâlvă în presă acum doi ani, când a făcut pe jos 42 de kilometri până la aeroportul Heathrow, a luat avionul până la New York, a ieşit din aeroportul Kennedy şi a luat-o la picior până în Manhattan. Totuşi, acele plimbări nu au avut chiar aspectul unei poveşti standard de tabloid. Pe de altă parte, în 1997, a atras o atenţie uriaşă şi nedorită atunci când a fost aruncat din avionul de campanie al prim-ministrului John Major pentru că trăsese pe nas nişte cocaină în baie: ăsta da divertisment!

Poate că Self nu mai e la fel de zurbagiu ca odinioară, dar e acelaşi pervers polisilabic dintotdeauna. Numai în primele zece pagini găsim cuvinte precum „flamboaiant“, „limonit“ şi „exiguu“. Personajele lui îşi vor spune dialogurile ca pe nişte dizertaţii, în loc să le pronunţe pur şi simplu. Când Tom reacţionează nervos în faţa însoţitorului său care manevrează un pistol, Self scrie: „Prentice tot gudura trăgaciul, iar când îi răspunse, o făcu într-o manieră de reverie erotică“. Ce importanţă mai are că vrea să spună „gâdila“ şi nu „gudura“, intenţia contează.

Dar pe de altă parte, cuvintele aşternute pe pagină n-au fost întotdeauna atuul lui Self: „Cercuri concentrice de iluzii hipnotice se formau acolo unde stătea Tom, se întindeau ca un luntraş de apă pe tensiunea superficială a albiei“. Cunosc sentimentul. „Tom intrase într-o mlaştină psihică, în care se zbătu o zi şi jumătate. Nu era în stare nici măcar să-şi tragă fermoarul de la pantaloni“. Cunosc şi sentimentul ăsta. Un paragraf crucial dinspre sfârşitul romanului, chiar dacă scris cu nepăsare, demonstrează mai degrabă un sentimentalism selfian decât o satiră swiftiană: „În mintea lui Tom aproape că nu mai rămăsese pic de curent care să-i activeze sinapsele, dar apoi, iată-le. În mare viteză, întreaga poveste se desfăşură în faţa vizorului conştiinţei sale, iar profunzimea şi complexitatea montajului, precum şi superficialitatea şi simplitatea propriilor lui reacţii, îl uimiră în valuri succesive“. În interviul acordat pentru The Guardian, Self îşi eticheta romanul drept „alegorie politică“ şi spunea că Inima întunericului a lui Conrad descrie „colonialismul într-un mod profund ambivalent“, subliniind că textul poate fi interpretat atât ca o „critică a colonialismului“, cât şi ca „o carte despre molipsirea Occidentului cu un ritm îngrozitor, infernal şi primitiv“. Apoi adăuga scriitorul: „Am vrut ca The Butt să aibă mai multe lecturi posibile“. Totuşi, una e să atingi o ambiguitate profundă şi cu totul altceva e să scrii un roman de-al lui Will Self. Dacă Inima întunericului se concentrează asupra ororii metafizice, The Butt pare să se reducă la abilităţile de creştere a copiilor. Spun „pare“ fiindcă n-ai cum să fii sigur, ţinând cont de toate aceste interpretări posibile. La fel ca Marlow, „m-am întrebat uneori ce însemnau toate astea“. În final, nici una dintre aceste chestiuni nu mai contează pentru Self. Subtitlul său e An Exit Strategy (O strategie de fugă), dar ar putea la fel de bine să fie „Despre modul în care nu funcţionează ficţiunea“. Nu s-a omorât niciodată după subtilităţile literare precum trama şi caracterizarea personajelor, dar de ce-ar trebui s-o facă? La urma urmei, un roman e doar un roman, dar o ţigară bună e ceva aparte. h ILUSTRAŢIE DE ISTVAN BANYAI

Crescut în New York, într-o familie de liberali prosperi, Goldberg şi-a început cariera la revista Billboard, unde, ca tânăr de 18 ani care tocmai renunţase la facultate, a primit o slujbă în care trebuia să întocmească topurile muzicale (una din primele ocazii când chiar i s-a cerut să scrie ceva a fost atunci când a fost însărcinat să facă un reportaj despre „un eveniment de weekend, de la ţară, de care nici unul din reporterii consacraţi nu avea nici un chef: festivalul de la Woodstock“). În 1969, devenise deja un obişnuit al celebrului local unde se adunau artiştii, Max’s Kansas City, unde îşi „croia drumul, târâş“ printr-o clică de critici rock cu greutate.

Astăzi, când jurnalismul muzical e, în cel mai bun caz, o profesie marginală, este uimitor să ci-

Unul din primele articole care i s-au cerut lui Goldberg a fost un reportaj despre un eveniment care nu interesa pe nici unul din colegii săi: Woodstock.

Danny Goldberg şi Kurt Cobain, 1993.

E doar rock ’n’ roll O scrisoare de dragoste către industria muzicală, scrisă de un veteran al acesteia.

DE JODY ROSEN ITLUL autobigrafiei lui Danny Goldberg, Bumping Into Geniuses (Ciocnindu-mă de genii), provine dintr-un aforism al lui Ahmet Ertegun, co-fondator al Atlantic Records. Formula succesului în afacerea muzicală era pentru Ertegun „să te tot învârţi până ajungi să te ciocneşti de un geniu“, o metodă care funcţionează destul de bine dacă, la fel ca Ertegun, reuşeşti să te ciocneşti de Ray Charles şi Aretha Franklin. Goldberg – un veteran al industriei muzicale, care a fost, de-a lungul carierei, critic de rock, agent de P.R. şi impresar, înainte de a ajunge, pe rând, preşedinte la Atlantic, director al consiliului de administraţie de la Warner Brother Records şi preşedinte la Mercury Records – are un C.V. în care întâlnirile cu marii artişti nu sunt atât de abundente. Dar asta nu l-a împiedicat de la a vedea genii pretutindeni.

Neil Young, scrie Goldberg, este „unul din marile genii“. Patti Smith este o „artiste... incandescentă“, un „geniu“. Stevie Nicks, în cazul căruia Goldberg a pus umărul pentru a-i promova cariera solo, este „magnetic... captivant... un mistic autodidact“. Chiar şi deloc carismatica formaţie de grunge Stone Temple Pilots este ridicată în slăvi de Goldberg pentru „strălucitele lor piese muzicale“ şi „sufletul poetic“ al solistului Scott Weiland. Poţi

T

Jody Rosen este critic muzical la Slate şi autoarea cărţii „White Christmas: The Story of an American Song“.

FOTO: JEFF KRAVITZ/FILMMAGIC--

să-ţi dai seama că Goldberg n-are o părere prea bună despre formaţia de rock Styx, din anii 1970, când categoriseşte hitul lor Come Sail Away ca fiind „unul din imnurile clasice ale rock-ului“. Pentru Goldberg, asta înseamnă damnarea, cu o uşoară notă laudativă.

Cu alte cuvinte, Goldberg este un admirator fanatic al rock-ului – iar, dacă, uneori, devoţiunea sa conferă scriiturii sale o tentă purpurie, ea îl ajută, totodată, să-şi susţină punctul de vedere. „Industria rock ´n´ roll-ului... a produs şi a popularizat o grămadă de muzică pe care o iu-

BUMPING INTO GENIUSES

My Life Inside the Rock and Roll Business de Danny Goldberg 307 pag. Gotham Books. 26 $

besc“, scrie el. „Ne-a oferit, de asemenea, mie şi unei mulţimi de prieteni, un rost în lumea asta.“ Conducătorii industriei muzicale sunt adesea portetizaţi ca exploatatori filistini, dar Goldberg ne aminteşte că această industrie a fost reclădită, la sfârşitul anilor 1960 şi în anii 1970, de afaceriştihippie care nu urmăreau doar profitul, ci şi proximitatea artiştilor pe care îi admirau, precum şi un rol în fermentul culturii alternative. Aceasta e doar una din numeroasele intuiţii ale acestei surprinzător de reuşite cărţi, care prezintă o viziune captivantă, ilariantă şi – în pofida menţionării artiste-lor incandescente – în mare măsură demistificatoare, asupra evoluţiei afacerilor cu muzică rock, de la Woodstock până la grunge.

teşti despre influenţa pe care o exercitau criticii în anii 1970 şi despre animozităţile ranchiunoase dintre presa dedicată rock-ului şi formaţii ca The Eagles sau Kiss. Goldberg însuşi nu a făcut notă discordantă. L-a citat pe poetul rus Vladimir Maiakovski într-un articol din revista Crawdaddy, pentru a o impresiona pe Patti Smith, iar, la primul său articol din revista Rolling Stone, a făcut recenzia unui album al cântăreţului-compozitor Karen Dalton, după ce primise 1.000 de dolari pentru a-l promova. „Adevărul este că îi idolatrizam pe muzicienii rock şi mă simţeam vinovat când îi criticam“, spune el.

Goldberg include în carte capitole lungi şi pline de bârfe despre Led Zeppelin, pentru care a lucrat ca publicist şi vicepreşedinte al companiei de înregistrări cu care colabora formaţia, precum şi despre Nirvana, al căror impresar a fost. Dar nu avem de a face cu o Teorie a Unui Om Mare despre istoria rock-ului. În loc de asta, el se concentrează pe evenimente mai puţin cunoscute şi pe personaje minore, oferind instantanee amuzante din culise pentru a arăta cum erau formate şi întreţinute gusturile publicului. Găsim aici un capitol valoros despre aventurierul consultant radio Lee Abrams, care a inventat formatul rock-ului axat pe producţia de albume, cu care s-au obţinut succese de milioane de copii vândute de către formaţii desfiinţate de critici, ca Boston, Kansas şi Foreigner. Goldberg îl citează pe Abrams delectându-se cu succesul perseverenţilor în ale rock-ului axat pe albume, Yes: „Criticii de rock îi urau. Admiratorii lui Lou Reed nu puteau să-i sufere“. O versiune de cunoscător a istoriei rock ´n´ roll-ului a tot fost prezentată, în nenumărate cărţi: lumea în viziunea admiratorilor lui Lou Reed. Goldberg ne-a făcut o favoare, înclinând chiar şi numai o idee balanţa în favoarea muzicii pe care milioane de cumpărători de albume – nu promotori de tendinţe – o ascultau şi o iubeau.

Bumping Into Geniuses are o trăsătură elegiacă: Goldberg aruncă o privire lungă unei lumi dispărute. El scrie despre transformarea care a avut loc prin 1965, când Bob Dylan şi The Beatles au făcut din albumele cu o durată medie de 45-50 de minute standardul definitiv al producţiilor rock.

Albumele au dus industria muzicală la noi niveluri – LP-urile se vindeau în tiraje de cinci până la zece ori mai mari decât discurile single – şi au devenit totemurile religiei rock: „Fiecare fotografie, fiecare cuvânt din notele de pe plicul discului şi fiecare cântec în parte reprezentau mereu alte ferestre către minţile artiştilor, care erau percepuţi de că-

tre admiratorii lor ca fiind cele mai grozave şi mai interesante persoane din lume“. În 2008, rock-ul a cedat hip-hop-ului centrul atenţiei, iar odată cu ascensiunea download-ului digital şi a iPod-ului, muzica pop s-a întors la modelul anterior anului 1965, centrat pe cântece individuale, în mijlocul unui cor generalizat de lamentări pe tema „morţii albumului“. Povestirile de război din industria muzicală ale lui Goldberg – episoade în care promotorii muzicali au „discuţii banale“ cu directorii de programe de radio, la mese încărcate cu teancuri de albume şi linguriţe de cocaină – le par probabil tinerilor directori din industria muzicală actuală la fel de desuete cum trebuie să li se fi părut lui Goldberg şi tovarăşilor săi pletoşi vechea gardă a producătorilor muzicali de la începutul secolului al XX-lea, centraţi în celebra zonă Tin Pan Alley, cu aura ei de subterană a a New York-ului.

Goldberg însuşi s-a retras din jocul marilor case de discuri (o mişcare înţeleaptă, dată fiind situaţia actuală) pentru a se întoarce la impresarierea artiştilor, unde are clienţi ca trubadurul stângist de country-folk Steve Earle – exact genul de artist deloc la modă pe care te-ai aştepta să-l aprecieze un hippiot la bătrâneţe ca Goldberg.

Gusturile lui Goldberg s-ar putea să fie cam prea orientate spre sinceritate şi simplitate, dar el are o privire lucidă atunci când e vorba de miturile autenticităţii muzicale: „Nimeni nu a devenit un star rock din întâmplare sau împotriva voinţei sale“, scrie el. El ne aminteşte că, atunci când Dylan a trecut la chitara electrică, a fost parţial vorba de o orientare după tendinţele pieţei: el îşi dorea o parte din succesul din topuri al Beatles-ilor. Iar Goldberg rememorează o conversaţie din 1980 cu mult lăudatul Domn Integritate al rock-ului, Bruce Springsteen, în cadrul căreia vedeta i s-a plâns că „populaţia mea feminină are un nivel scăzut“ şi îşi propunea să rezolve problema incluzând „cântece pentru fete“ pe următorul său album.

Apoi mai e şi Kurt Cobain de la Nirvana, despre care Goldberg spune că a fost „cel mai mare artist rock cu care am lucrat vreodată“. Cobain a ajuns superstar pornind de la ultra-purista scenă indie/punk şi şi-a păstrat o atitudine ambivalentă faţă de succesul său pop, până la sfârşitul său tragic – până şi în confuzul său bilet de sinucigaş. În perioada de culme a maniei Nirvana, în aprilie 1992, Cobain a apărut pe coperta revistei Rolling Stone purtând un tricou pe care era scrisă de mână o diatribă împotriva „revistelor corporatiste“. Şi totuşi, Goldberg îl citează pe colegul de trupă al lui Cobain, Krist Novoselic: „Ştii cine voia cel mai mult dintre noi trei să fie ascultat de cât mai mulţi oameni? Kurt. El voia să iasă ceva mare“. Iar apoi Goldberg ne spune cum Cobain a cerut îndepărtarea referinţelor la „politica punk“ din mapa de presă a formaţiei Nirvana, pentru a sublinia simţul umorului al acesteia şi pentru a-i lărgi atractivitatea pentru masa mare de ascultători de rock – asta ca să fie totul mai clar pentru lăudătorii de serviciu de la respectivele reviste corporatiste. În spatele încruntăturii punk-rock şi a cardiganului răpciugos ale lui Cobain se ascundea un specialist versat în promovarea propriului brand. Într-unul din cele mai incitante pasaje ale cărţii, Goldberg scrie: „Kurt avea o conexiune atât de puternică şi de mistică cu audienţa, încât mi-a tăiat răsuflarea.... Am înţeles că Kurt Cobain nu era doar un artist rock inteligent şi neconvenţional, ci şi un geniu autentic“. Poate. Dar, ca mulţi alţi muzicieni, directori şi funcţionari ai industriei muzicale, de care ne ciocnim în paginile pline viaţă ale lui Goldberg, Cobain era ceva mult mai important decât un geniu pentru industria (şi arta) h rock ´n´ roll-ului. Era un profesionist.

13

Un miting al Partidului Naţional Socialist la Nurnberg.

Lebensraum Naziştii au cucerit Europa, dar pe urmă au fost nevoiţi s-o guverneze.

DE JAMES J. SHEEHAN

„D

ACĂ Berlinul va avea soarta Romei“, scria Hitler în 1925, atunci doar „magazinele universale ale câtorva evrei şi hotelurile unor corporaţii“ vor rămâne în urmă spre a fi admirate de generaţiile viitoare. El credea că aceste clădiri comerciale stridente reflectau gradul de corupţie politică şi de dezintegrare socială a Republicii de la Weimar. Führerul era hotărât ca, într-o zi, Germania să aibă o capitală demnă de destinul său imperial: când generaţiile din viitorul îndepărtat aveau să viziteze vestigiile Reich-ului său milenar, aveau să descopere nişte ruine care să le eclipseze pe ale Romei. Fireşte, imperiul lui Hitler a durat doar câţiva ani şi nu o mie, iar în urma lui n-au rămas decât munţi de moloz. În această carte importantă, Mark Mazower oferă cea mai bună analiză disponibilă a ascensiunii rapide şi a prăbuşirii violente a imperiului nazist.

Hitler nu şi-a închipuit niciodată Germania ca pe un stat suveran între multe altele, ci mai degrabă ca pe centrul unui imperiu ce cuprindea toată Europa şi includea chiar şi coloniile din Africa centrală, bogate în resurse. Inima acestui imperiu era teritoriul de la hotarul răsăritean al Germaniei: o parte din acest teritoriu urma să fie anexat de Reich, restul fiind ocupat apoi de coloniştii germani, în timp ce populaţia slavă de acolo avea să fie subjugată, iar evreii şi alte rase inferioare, exterminaţi. Hitler era mai puţin sigur în privinţa viitorului Europei occidentale şi nordice: unele dintre statele din această zonă ar fi continuat să existe, dar trebuia să fie subordonate intereselor Germaniei la nivel econo-

Cea mai recentă carte a lui James J. Sheehan este „Where Have All the Soldiers Gone? The Transformation of Modern Europe“.

14

mic, politic şi militar. Pe lângă ţelul constant al dominaţiei rasiale, naziştii nu aveau decât nişte idei vagi şi şovăitoare cu privire la natura imperiului lor. „Dacă cineva întreabă cum vă imaginaţi noua Europă, trebuie să răspundem că nu ştim... Când va sosi momentul, vom şti foarte bine ce vrem“, le spunea Göbbels jurnaliştilor germani în aprilie 1940.

După cum explică Mazower în Hitler’s

HITLER’S EMPIRE

How the Nazis Ruled Europe de Mark Mazower.

Ediţie ilustrată, 725 pag.

The Penguin Press. 39.95 $

Empire (Imperiul lui Hitler), ocupaţia nazistă avea adesea o componentă improvizată şi dezorganizată: de pildă, grava subestimare a problemelor demografice şi logistice determinate de procesul de germanizare a teritoriilor cucerite din Europa de Est. Până şi soluţia genocidă la „problema evreiască“, cel mai durabil şi mai prevalent ţel al imperiului, s-a conturat încet şi neuniform.

La fel ca restul sistemului nazist, imperiul era locul de confruntare dintre nişte adversari înverşunaţi, fie ei cetăţeni şi instituţii, şefi de partid şi funcţionari publici, armata regulată şi forţele SS, oameni de afaceri şi ideologi. Nu există altă idee mai eronată decât imaginea meticulos cultivată a coeziunii disciplinate a naziştilor. După cum observa colaboraţionistul francez Pierre Laval atunci când cineva descria Germania nazistă drept un stat autoritarist: „Da, ba chiar cu atât de multe autorităţi!“.

Nivelul de trai în Europa lui Hitler varia enorm, cel mai vizibil între est şi vest. În

Occident, ocupaţia germană a fost relativ benignă, cel puţin până în ultima fază a războiului. Danemarca a organizat alegeri libere în 1943 (naziştii n-au obţinut decât 2% dintre sufragii). Parisul a rămas un oraş destul de liniştit, o destinaţie populară în rândul intelectualilor precum filosoful Hans-Georg Gadamer, care a conferenţiat la centrul cultural german şi s-a bucurat de compania multor reprezentanţi ai elitei intelectuale din capitala Franţei. În schimb, Estul a avut parte de o ocupaţie agresivă, cu raţii reduse şi cu acţiuni de reprimare mult mai evidente. Dar până şi în Est existau diferenţe profunde – de pildă între Guvernul General al fostelor teritorii poloneze (Polonia nu mai exista ca stat) şi protectoratul ceh. Atunci când Hans Frank, brutalul şef al Guvernului General, a vizitat Praga şi a zărit un afiş care anunţa că şapte cehi au fost împuşcaţi, şi-a spus că dacă ar fi să pună câte un anunţ de fiecare dată când împuşca el şapte polonezi, „n-ar ajunge nici toate pădurile din Polonia ca să producă atâta hârtie“.

Cel de-al Treilea Reich era o întreprindere naţională, condusă şi creată pentru un popor german bine definit rasial. Însă Mazower subliniază că imperiul n-ar fi putut funcţiona fără nenumăraţii colaboraţionişti internaţionali, care îi sprijineau pe nemţi din convingere, din interes sau dintr-o combinaţie a acestor doi factori. În perioada în care câştigau războiul, naziştii puteau impune termenii colaborării, încurajând-o sau descurajând-o conform înclinaţiilor ideologice şi avantajelor lor imediate.

După ce balanţa victoriei a înclinat în partea cealaltă, oamenii n-au mai fost aşa de dispuşi să colaboreze cu nemţii, iar, în cele din urmă, fosta armată de colaboraţionişti s-a redus la câţiva disperaţi şi amăgiţi, precum acei membri ai unităţii SS din Franţa, care au murit în luptele cu Armata Roşie, pe străzile din Berlin.

Unul dintre cele mai şocante subiecte din Hitler’s Empire este contrastul dintre vitejia militară a naziştilor şi incompentenţa lor politică. Hitler pur şi simplu nu era interesat de derularea unui program care să fie pe placul potenţialilor săi aliaţi, pentru ale căror interese şi aspiraţii naţionale nu avea mai deloc înţelegere. A lăsat cârma politică a regimului său din Europa Răsăriteană în mâinile lui Alfred Rosenberg, care – după cum se aştepta Hitler – şi-a irosit timpul străduindu-se să conceapă în foc continuu programe şi proclamaţii irelevante. Diplomaţia nazistă, condusă din 1938 de Joachim von Ribbentrop, un personaj nespus de inept, era, de fapt, un oximoron. În 1942, când demnitarii din reprezentanţele diplomatice în străinătate au insistat pe lângă Hitler să dea o declaraţie referitoare la planurile de viitor, Führerul a dat un răspuns concis: „Nu e nevoie de asemenea pregătiri de pace“.

După cum se întâmplă adesea, violenţa despotică a izbucnit în acest vid politic, cu ajutorul celor mai activi şi mai talentaţi slujitori ai Germaniei. Totul a început cu campania de invadare a Poloniei, în 1939, răspândindu-se treptat în întregul imperiu, cu o brutalitate care întrece imaginaţia. Mişcările de rezistenţă au fost înăbuşite prin represalii imediate şi disproporţionate: conform propriilor estimări, armata germană a ucis 73 de bieloruşi pentru fiecare neamţ mort. Printre cele mai deprimante concluzii ale lui Mazower este observaţia că acest sistem a dat roade. Aplicată fără şovăială sau mustrări de conştiinţă, teroarea era, în general, suficientă pentru a împiedica formarea unei opoziţii sau pentru a o eradica. Mişcările de rezistenţă s-au dovedit a fi extrem de importante pentru viitorul politic al Europei, dar, în mare parte, acestea nu au afectat eforturile războinice ale Germaniei.

Imperiul a scos la iveală tot ce aveau mai urât cei care au rămas prinşi pe teritoriul său.

Desigur, au existat şi acte de curaj şi de omenie, dar aceste scântei răzleţe n-au făcut altceva decât să accentueze bezna din jurul lor.

Profesor de istorie la Universitatea Columbia şi autor al multor cărţi importante, între care şi un studiu superb despre ocupaţia germană în Grecia, Mazower spune cu mare artă această poveste sumbră. Autorul surprinde caracterul divers al experienţei europenilor, fără să se piardă în amănunte; îşi menţine elanul narativ fără să scape din vedere subiectele principale. Descriind o serie de persoane şi întâmplări atent selecţionată, Mazower dă experienţei războiului un chip uman, aducând la viaţă un grup uriaş de călăi şi de victime. Deşi îşi concentrează atenţia asupra nemţilor, face mai multe comparaţii revelatoare cu alte regimuri. Într-un capitol final captivant şi provocator, analizează însemnătatea războiului în istoria lumii. Războiul nu a însemnat sfârşitul Europei, scrie el, ci „sfârşitul Europei care îşi însuşise rolul de jandarm mondial şi de creator de norme.... Din acel moment, ordinea internaţională avea să se întemeieze pe o altă bază, sub îndrumarea altor mâini“.

Hitler’s Empire e un antidot util la argumentul că cel de-al doilea război mondial n-a fost nici necesar, nici drept – idee avansată, cel mai recent, în cartea Human Smoke a lui Nicholson Baker. Deşi n-ar trebui să subestimăm şi nici să uităm vreodată costurile îngrozitoare ale războiului, cartea convingătoare şi plină de învăţăminte a lui Mazower ne reaminteşte cum ar fi arătat lumea dacă inamicii lui Hitler n-ar fi vrut sau n-ar fi putut să plătească preţul h înfrângerii lui.

FOTO: HULTON ARCHIVE/GETTY IMAGES

Nopţi albe în Vermont Protagonistul insomniac al lui Paul Auster îşi imaginează o lume paralelă.

DE TOM LECLAIR U câţiva ani în urmă, Paul Auster declara într-un interviu: „Dintre toţi scriitorii pe care îi cunosc, eu mă aleg cu cele mai bune şi cu cele mai proaste recenzii“. Romanul său precedent, Travels in the Scriptorium, i-a recompensat pe cei mai buni recenzenţi ai săi şi pe alţi admiratori cu o întrunire a personajelor anterioare ale lui Auster, într-o tramă familiară despre identităţi confuze. În

C

MAN IN THE DARK

de Paul Auster.

180 pag. A Frances Coady Book / Henry Holt & Company. 23 $

noul roman, Man in the Dark (Omul din întuneric), Auster se răzbună pe cei mai răi recenzenţi ai săi alegându-şi drept protagonist-narator un critic literar de 72 de ani care are mai multe suferinţe. Sora sa se poate să se fi sinucis, soţia i-a murit recent, iar fiica şi nepoata lui sunt profund nefericite. Bărbatul suferă de insomnie şi merge într-o cârjă pentru că şi-a rupt piciorul într-un dintre acele accidente cu care îi place lui Auster să-şi blagoslovească personajele.

Fiind de foarte multă vreme redactor care scrie despre cărţi la The Boston Globe, August Brill a produs peste 1.500 de eseuri, dar de-acum crede că opera sa e „efemeră“. Şi-a abandonat demult singurul proiect de carte pe care l-a început vreodată – o autobiografie despre şi pentru familia sa. Deşi nu mai scrie despre cărţi, îşi spune poveşti pe întuneric pentru a evita să se gândească la femeile cu care locuieşte: o fiică ce suferă după destrămarea căsniciei sale şi o nepoată care îşi jeleşte iubitul

Cel de-al cincilea roman al lui Tom LeClair, „Passing Through“, a fost publicat recent.

JEAN-CHRISTIAN BOURCART/GETTY IMAGES

ucis în Irak. Romanul spune povestea unei insomnii de o noapte, un soi de „Lungul drum al nopţii către zi“, în care Brill născoceşte un personaj pe nume Owen Brick, un bărbat de 29 de ani cu o căsnicie fericită şi care se trezeşte într-o lume contemporană paralelă, unde Statele Unite se află cufundate într-un război civil. Acest Rip van Brick trebuie să facă faţă despărţirii de soţie, circumstanţelor diferite – bombardamente aleatorii, inflaţie uriaşă, lipsa televiziunii, raritatea maşinilor – şi bizareriilor cu duiumul, cum ar fi întâlnirea neaşteptată cu cea care i-a frânt inima în adolescenţă. Cu ajutorul acestei femei, secesioniştii din guvernul federal îl trimit într-o misiune neverosimilă: Brick trebuie să se întoarcă în lumea „reală“ din 2007 şi să-l omoare pe Brill, care a provocat războiul civil atunci când şi l-a imaginat.

Povestea lui Brick e întreruptă de amintirile lui Brill, de senzaţia sa conştientă de disconfort fizic şi, spre zori, de nepoata lui, care nu poate nici ea să doarmă. Se întinde în pat lângă el şi, încet, cu stăruinţă, îl sileşte să-i dezvăluie cea mai dureroasă parte a trecutului său, momentele când a trădat-o pe draga ei bunică. Spre dimineaţă, datorită transmisiei nocturne, Brill şi-a terminat deja autobiografia. Înviorat, Brill are chef de un „mic dejun ca la ţară“. Nu-şi dă seama cât de amplă e pedeapsa pe care i-a pregătit-o Auster. Deşi a citit cărţi toată viaţa lui, ca povestitor, Brill merge pe orbecăite: povestea lui despre lumea alternativă e conceptual banală şi şubredă în execuţie. Dar dacă relatarea sa despre războiul dintre liberalii şi conservatorii americani e plăsmuit doar schematic, Brill nu se descurcă mai bine nici cu materialele personale, anecdote inventate şi redate într-un stil anost şi cronicăresc. Una dintre expresiile sale preferate, cu care se şi termină cartea, e împrumutată de la Rose, fiica lui Na-

thaniel Hawthorne: „ciudata lume merge toată mai departe“. Această propoziţie rezumă banalitatea lui Brill şi lipsa lui de originalitate, care descurajează orice apropiere afectivă din partea celor care nu-i sunt rude de sânge.

Man in the Dark ar putea fi confundată cu o parodiere inteligentă a criticilor literari dacă stagnarea naraţiunii lui Brill n-ar afecta şi celelalte cărţi mai recente ale lui Auster.

Autorul are 61 de ani, dar personajele principale din ultimele sale trei romane sunt bătrâni la propriu sau la figurat. Naratorul din Oracle Night îşi târşâie picioarele ca un „boşorog“, după o boală aproape fatală, naratorul din Nebunii în Brooklyn s-a mutat în Park Slope ca să moară, iar dl. Blank din Travels in the Scriptorium e numai bun de internat la azilul de bătrâni. Asemeni lui Brill, aceste personaje reuşesc, în cele din urmă, să se întremeze cât de cât, dar, de-a lungul unor porţiuni lungi de text, simţurile lor sunt greoaie, percepţiile, slabe, iar limbajul, extenuat.

Figuri plăpânde, aceşti bărbaţi oferă o perpetuare a mărcii Auster într-un mod care aduce a dietă hipocalorică bogată în fibre.

Man in the Dark e un soi de Travels in the Scriptorium uşor renovat şi îmbunătăţit, rescris parţial într-o vână semirealistă. Amândoi protagoniştii se mişcă într-un context politic agitat şi amândoi se dezvăluie prin ficţiunile pe care le produc. Însă aceste asocieri ascunse dintre războiul civil al lui Brill şi conflictele familiale din trecutul său menţin romanul pe un tărâm psihologic întrucâtva interesant, în vreme ce Scriptorium e un joc îmbâcsit al orgoliului auctorial. Totuşi, superioritatea noul roman faţă de Scriptorium devine insignifiantă dacă e să comparăm Man in the Dark cu scurt roman similar al lui Max Frisch, Man in the Holocene, unde găsim tot un bătrân disperat care petrece o noapte de veghe. Pe lângă exuberanţa ştiinţifică şi culturală a romanului lui Frisch, Man in the Dark pare mărginit şi superficial.

Poate că după 10 cărţi, să zicem, romancierii ar trebui să fie puşi din nou la încercare, ca bătrânii cu risc să provoace accidente care trebuie să dea din nou testul auto. Veteranii războaielor literare ar trebui să trimită anonim manuscrise noi agenţilor. Cred că despre Man in the Dark aceştia ar spune că e „o copie de mâna a treia după Paul Auster“. Apoi autorul ar putea hotărî dacă vrea să revizuiască o copie de calitate a unei opere anterioare de prima mână. Sau ar putea scrie o critică de mâna a patra la h adresa agenţilor literari.

15

Trebuia să fie atent Un istoric grăbeşte sinuciderea tatălui său atunci când deschide o cutie cu scrisori.

DE RUDOLPH DELSON

A

SKOLD MELNYCZUK a scris două scurte romane excelente despre imigranţii ucraineni în America, What Is Told (1994) şi Ambassador of the Dead (2001). Noul său roman, The House of Widows (Casa văduvelor), pare mai ambiţios.

James Pak, naratorul principal, este un istoric blând, introspectiv,

THE HOUSE OF WIDOWS

An Oral History de Askold Melnyczuk 253 pag. Graywolf Press, ediţie broşată, 16 $

de 40 de ani, care rememorează anii petrecuţi într-o slujbă la ambasada americană din Viena. În mai 2006, când începe romanul, un informator anonim i-a trimis lui James un pachet: un dosar cu materiale despre soldaţii dezertori din războiul din Irak. Dosarul conţine mărturii despre „crime cumplite.

Tortură, decapitări, viol – catalogul exhaustiv al tuturor războaielor“. În timp ce se hotărăşte dacă să furnizeze informaţia presei, James îşi aduce aminte de 1990, când a părăsit America după ce a descoperit, „în debara, o cutie prăfuită cu scrisori de la Viena“.

Scrisorile au dezvăluit că bunica ucraineană a lui James, Vera, era încă în viaţă; tatăl lui James, Andrew, susţinuse întotdeauna că Vera murise. James l-a întrebat pe Andrew, Andrew s-a sinucis, iar James s-a îndreptat către Oxford, Roma, Viena şi Kiev pentru a căuta adevărul obârşiei sale.

E o premisă de pe vremea lui Oedip; şi, precum Sofocle, Melnyczuk găseşte loc în povestea sa pentru paricid, incest, mutilare şi exil. Acţiunea străbate mare parte din secolul al XX-lea şi prezintă trei familii frământate: familia ucraineană în care s-a născut Andrew la mijlocul anilor 1920, familia engleză care l-a adoptat pe Andrew în anii 1930 şi familia americană pe care a întemeiat-o Andrew după ce s-a mutat în Boston în anii 1950.

Din nefericire, Melnyczuk nu descrie nici una dintre aceste familii cu detalierea domestică şi generozitatea emoţională folosite în descrierea familiilor din primele sale două romane. O parte a problemei e pur şi simplu spaţiul: The House of Widows e populată de istorici Rudolph Delson este autorul romanului „Maynard and Jennica“. Locuieşte în Brooklyn.

16

amatori care prezintă pierderile omeneşti provocate de americani în Irak („jumătate de milion au murit“) sau de bombardamentele naziste asupra Londrei („25.000 de morţi“), ori condiţia mizeră a palestinienilor („milioane de compatrioţi de-ai mei care trăiesc în tabere“). Ambiţia este admirabilă – de ce să nu scrii o monografie a violenţei umane? – dar Melnyczuk îşi păstrează prea puţine scene în care să ilustreze relaţia lui James cu Andrew, sau copilăria lui Andrew în familiile ucraineană şi engleză.

Aşa că, amestecate în forţa intrigii, descoperirile lui James despre familia sau au rareori impactul pe care ar trebui să-l aibă. În romanul anterior al lui Melnyczuk, Ambassador of the

„Dinţii dor“, spune un personaj. „Viaţa doare.

Moartea e un analgezic minunat“.

Dead, un adolescent era sedus de mama în vârstă de 40 de ani a prietenului său; găsesc scena nu doar credibilă, ci şi terifiantă şi înduioşătoare, deoarece personajele au fost atât de meticulos dezvoltate. Spre finalul cărţii The House of Widows, e dezvăluită o seducţie asemănătoare; aceasta m-a lăsat doar neîncrezător şi iritat.

Dar o parte a problemei este de asemenea proza lui Melnyczuk. În primele sale romane scria ca şi cum era vrăjit, scoţând bijuterii din cele mai neaşteptate fragmente; aici, în ciuda unor fragmente de forţă (viaţa cotidiană în Viena, în 2006, călătoria ucraineană cu trenul în 1990), multe pasaje par neîngrijite. Citiţi acest paragraf, descriind momentul din 1990 când

James o întâlneşte pe demult pierduta sa bunică Vera: „O jumătate de secol se ridica între noi – 50 de ani de război, foamete, distrugere. Clipe chinuitoare de pasiune, reflecţie şi speranţă. Bătrânii sunt capsule ale timpului. În prezenţa ei, aproape că puteam să aud huruitul căruţelor cu cai, mitralierele, clopotele de Paşti“.

E un moment pentru vigoare, iar Melnyczuk e leneş; îl lasă pe James să recite câteva clişee istorice („clipe chinuitoare“, „capsule ale timpului“), iar apoi îi zoreşte pe James şi pe Vera la masa de prânz. Şi dialogul din roman este neomogen. În anumite pasaje derutante, personaje care nu au trăit niciodată în America vorbesc o engleză americană superb de expresivă şi James pare adesea să înţeleagă remarci făcute în limbile pe care nu le vorbeşte. Însă, în alte scene mai bune, Melnyczuk îşi arată virtuozitatea şi scrie dialoguri amuzante, incisive şi pe mai multe niveluri. Iată-l de exemplu pe James, amintindu-şi ce spusese Vera despre compromisurile pe care le-a făcut în tinereţe: „«Nu aveam nici un motiv să accept lucrurile aşa cum erau. Ce s-a întâmplat? » «Nimic. Un dinte. Ce lucruri? » «Ce american. Fără istorie.

Dinţii pot fi îngrozitor de dificili», spuse ea, arătând spre ai ei din pahar.

«De fapt, sunt istoric», am spus. «Eşti pe moarte şi vrei să mă plâng de dinţi?»

«Aşa e, dragă. E un fenomen natural. Dinţii dor. Viaţa doare.

Moartea e un analgezic minunat.»“ Întâlnind astfel de pasaje puternice şi slabe unul lângă altul, am simţit că Melnyczuk e un scriitor foarte bun care are nevoie de un editor foarte bun. Cartea are câteva din astfel de mici dar năucitoare erori pe care le poate face orice autor, însă pe care orice editor trebuie să le depisteze. La un moment dat, un personaj care are doar o mână îşi pune capul „între mâini“; într-o scenă din 1970, James spune că vede filmul din 1986 Crocodile Dundee.

Ceea ce e foarte rău. The House of Widows conţine scene care nu merită să se piardă (Melnyczuk este bun mai ales în descrierea momentului în care un destinatar neaşteptat desface un colet poştal sinistru). Dar primele sale două romane sunt cărţile care trebuie citite. Sunt, amândouă, frumoase h şi puternice totodată.

FOTO: LAURA PAZ

Lunga noastră căsnicie Interviuri ale unor cupluri care au rămas împreună până la bătrâneţe produc răspunsuri surprinzătoare.

DE HILMA WOLITZER N poezia sa The Common Wisdom, Howard Nemerov defineşte un mariaj reuşit ca fiind unul în care partenerii rămân împreună în ciuda înspăimântătoarelor înlănţuiri inerente. „Unul din ei va fi aproape sigur de faţă“, conchide el, „atunci când celălalt va muri“. Cele şase cupluri de aşa-zişi „proaspeţi bătrâni“ (cu

Î

SEPTEMBER SONGS

The Good News About Marriage in the Later Years de Maggie Scarf.

256 pag. Riverhead Books. 24.95 $

vârste între 50 şi 75 de ani) pe care Maggie Scarf le intervievează pentru captivanta ei investigaţie asupra mariajelor de durată par a fi de acord cu această definiţie. Totuşi, nici unul dintre ei nu a declarat că relaţia lor rezistă doar de dragul convenţiilor sau din comoditate. Claudia, una dintre neveste, spune chiar că – în ciuda dificultăţilor financiare, a serioaselor probleme de sănătate şi a întreruperii, din motive medicale imperative, a relaţiilor sexuale cu soţul ei – „Aş spune de fapt că mă aflu în cea mai fericită perioadă din întreaga mea viaţă“. Alte perechi descriu aceşti ani tomnatici ca fiind „liniştiţi“, un „nou început“. Sunt exprimate numeroase sentimente de admiraţie reciprocă şi afecţiune, chiar fără a răspunde la întrebări explicite ale intervievatoarei.

Scarf, a cărei carte anterioară, Intimate Partners, examina căsătoriile în mai multe etape ale evoluţiei lor, sugerează că multe cupluri căsătorite de mult timp au învăţat de fapt pur şi simplu să trăiască ignorând „zumzetul de fundal“ al nemulţumirilor cotidiene ale partenerului. Dar ea emite şi ipoteza că o parte a optimismului şi stării de bine întâlnite la cuplurile mai în vârstă – „paradoxul îmbătrânirii“ – poate fi atribuită modificărilor creierului care, după cum susţin rezultatele unei cercetări, „permit un mai mare control selectiv asupra emoţiilor negative“. Şi, deşi divorţul poate pune capăt confruntărilor cotidiene încărcate de agresivitate, alte studii demonstrează că majoritatea oamenilor divorţaţi nu par mai fericiţi la cinci ani după despărţire decât erau în timpul chinurilor traiului împreună.

Unele din personajele din September Songs (Cântece de septembrie) au abandonat alte relaţii nefericite anterioare şi poate chiar teama de un alt

Cele mai recente romane ale Hilmei Wolitzer sunt „Summer Reading“ şi „The Doctor’s Daughter“.

FOTO: JOYCE RAVID

eşec a contribuit la eforturile pe care le-au depus în căsătoriile actuale. Sau poate că au învăţat de-a lungul anilor, aşa cum notează Scarf, „să se concetreze asupra lucrurilor şi persoanelor care contează cu adevărat în prezentul imediat“.

Autoarea este un intervievator talentat şi discret, ştiind ce să întrebe şi când să dea înapoi. Întrebările ei, care cercetează subiectul cu delicateţe – despre pensie, sănătate, activitate sexuală, situaţie financiară, copii, religie, dezamăgiri şi regrete – îi conduc pe cei întrebaţi la răspunsuri neaşteptat de candide. Ei vorbesc fără constrângeri, separat şi împreună (în ceea ce seamănă deseori cu solilocvii în doi), despre poveştile lor comune şi despre speranţele şi îngrijorările lor în ceea ce priveşte viitorul.

Vieţile lor nu au fost tocmai scutite de probleme. Copiii le-au provocat tristeţi şi bucurii în egală măsură, iar pensionarea forţată a generat senzaţii de neastâmpăr şi inadecvare. Găsim

spune el, „oare merită chestia asta 8 dolari?“). Într-unul din cele mai emoţionante interviuri, un cuplu format din Nancy şi David rememorează triumful reacţiilor avute la depistarea cancerului ei de sân şi la mastectomia bilaterală care a urmat. David, care era înspăimântat de ideea de a pansa cicatricile lui Nancy, de teamă că îi vor provoca repulsia, spune că, din contră, experienţa l-a făcut să-şi dea seama cât de mult o iubeşte.

La un anumit moment al lecturii, am început să mă întreb dacă jocurile nu erau măsluite, dacă nu cumva cuplurile au fost toate selectate pentru a confirma vreo concluzie preconcepută despre succesul marital. Scarf însăşi pune sub semnul întrebării nivelul aproape uniform de mulţumire pe care îl întâlneşte şi pomeneşte despre aceste dubii unei prietene apropiate, terapeut, care îi spune: „Intervievează-mă pe mine. Căsătoria mea e un dezastru“. Dar, atunci când Julie şi soţul ei, Ed, se întâlnesc cu Scarf, iar aceasta le adresează una din întrebările ei de pe listă: „Care credeţi că au fost cele mai reuşite şi cele mai eronate alegeri pe care le-aţi făcut în viaţă?“, Ed răspunde, cu convingere, „Cel mai deştept lucru pe care l-am făcut vreodată a fost să mă însor cu Julie“. Ochii soţiei sale se umplu subit de lacrimi, iar Scarf îşi închide reportofonul. Cei doi, decide ea, „au picat examenul «mariajului imposibil»“.

ABELELE cu statistici, incluse în September Songs, sunt o lectură mult mai seacă decât comentariile pătrunzătoare ale lui Scarf sau decât interviurile în sine (în cadrul cărora participanţii oferă mostre autentice de viaţă palpabilă), dar ele oferă dovada continuei creşteri a longevităţii americanilor.

La începutul secolului al XX-lea, jumătate din copii mureau înainte de a împlini 5 ani, iar cei care ajungeau la maturitate nu atingeau, de obicei, 50 de ani. Melodia September Song din muzicalul lui Maxwell Anderson şi Kurt Weil – care a dat şi titlul cărţii de faţă – a fost scrisă în anii 1930, când oamenii trăiau, în medie, ceva mai puţin de 60 de ani. Printre versurile cântecului se numără şi acesta: „Vai, zilele sunt numărate, rămân puţine şi preţioase“. Mulţumită medicinei moderne şi condiţiilor sanitare mult îmbunătăţite, aproape trei decenii au fost adăugate speranţei medii de viaţă a americanilor, din 1900 până azi, ani pe care Scarf îi numeşte „suplimentari“. Spre surpriza autoarei şi a mea personală, aceşti ani adiţionali – preţioşi, chiar dacă dificili – slujesc mai degrabă la întărirea decât la slăbirea înspăimântătoarelor înlănţuiri ale angajamentuh lui marital.

T „Aş spune de fapt că mă aflu în cea mai fericită perioadă din întreaga mea viaţă“. în carte confesiunea unor dezacorduri faţă de orice, pornind de la locuinţă şi modul de convieţuire şi mergând chiar, în cazul unui cuplu, până la senzaţia acută a unei despărţiri iminente.

Compromisul (uneori unilateral) şi iertarea apar deseori în scenă.

Unul din soţi discută despre faptul că accesează pornografia de pe internet, provocând disconfortul evident al soţiei. Pierderea libidoului şi angoasele legate de performanţele sexuale nu sunt lucruri rare, dar medicamentele pentru probleme de erecţie nu sunt atât de populare cum s-ar putea crede. Una din neveste se îngrijorează din cauza posibilelor efecte secundare, în timp ce soţul alteia nu e de acord să-şi cheltuie banii pe aşa ceva („M-am întrebat“,

17

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

CĂRŢI ILUSTRATE

Săpt. în top

Cărţi pentru copii Săpt. aceasta

22 septembrie 2008

LECTURI UŞOARE

Săpt. în top

1

GALLOP!, scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder 43 (Workman, 12.95 $). Animalele par să se mişte la răsfoirea paginilor. (Vârsta: 4 – 8 ani).

1

DIARY OF A WIMPY KID, scrisă şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $). Chinurile adolescenţei, în benzi desenate. (Vârsta 9 – 12 ani).

2

BARACK OBAMA: SON OF PROMISE, CHILD OF HOPE, de Nikki Grimes, ilustrată de Bryan Collier (Simon & Schuster, 16.99 $). Da, poate; biografia candidatului democrat la preşedinţie. (Vârsta: 5 – 10 ani).

2

2

DIARY OF A WIMPY KID: RODRICK RULES, scri- 34 să şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $).

Despre cum s-a făcut Greg de ruşine în vacanţă; urmarea la Diary of a Wimpy Kid. (Vârsta: 9 – 12 ani).

3

SPLAT THE CAT, scrisă şi ilustrată de Rob Scotton 6 (HarperCollins, 16.99 $). Neliniştile primei zile de şcoală.

(Vârsta: 4 – 8 ani).

3

IDENTICAL , de Ellen Hopkins (McElderry/Simon & Schuster, 17.99 $). Incest şi abuz de droguri între două gemene fiice ale familii de politicieni. Un roman în versuri. (Vârsta: de la 14 ani).

2

4

BATS AT THE LIBRARY, scrisă şi ilustrată de Brian Lies (Houghton Mifflin, 16 $). Liliecii pot face multe într-o bibliotecă, nu doar să atârne cu capul în jos.

(Vârsta: 4 – 8 ani).

4

THE DANGEROUS DAYS OF DANIEL X, de James Patterson şi Michael Ledwidge (Little, Brown, 19.99 $).

Un băiat cu puteri secrete caută să se răzbune pe asasinii părinţilor lui. (Vârsta: de la 12 ani).

7

5

FAIRIES AND MAGICAL CREATURES, de Matthew 7 Reinhart şi Robert Sabuda (Candlewick, 27.99 $). Popups mitologice de la autorii Encyclopedia Prehistorica.

(Vârsta: 9 – 12 ani)

5

KISS MY MATH, de Danica McKellar (Hudson Street, 24.95 $). Ghidul unei fete pentru algebră elementară.

(Vârsta: 12 – 14 ani).

5

6

TOO MANY TOYS, scrisă şi ilustrată de David Shannon (Blue Sky, 16.99 $). Când fiecare jucărie ţi-e favorită, e greu să scapi de vreuna. (Vârsta: 4 – 8 ani).

1

6

THE ABSOLUTELY TRUE DIARY OF A PARTTIME INDIAN, de Sherman Alexie, ilustrată de Ellen Forney (Little, Brown, 16.99 $). Un băiat pleacă din rezervaţie la o şcoală de albi. (Vârsta: de la 12 ani).

7

GOODNIGHT GOON, scrisă şi ilustrată de Michael Rex (Putnam, 14.99 $). Vremea culcării în cavoul rece şi gri: parodie a poveştii clasice. (Vârsta: 4 – 8 ani).

2

7

8

OLD BEAR, scrisă şi ilustrată de Kevin Henkes (Greenwillow/HarperCollins, 17.99 $). În timpul hibernării un urs îşi visează tinereţea. (Vârsta: 2 – 7 ani).

3

THE INVENTION OF HUGO CABRET, scrisă şi 75 ilustrată de Brian Selznick (Scholastic, 22.99 $). Un hoţ rămas orfan trebuie să descifreze ultimul mesaj lăsat de tatăl său. (Vârsta: 9 – 12 ani).

8

THE CLONE WARS, de Jason Fry (DK Children, 19.99 $).

Un ghid vizual al noului film Star Wars. (Vârsta: de la 12 ani).

6

9

BORN TO READ, de Judy Sierra, ilustrată de Marc Brown (Knopf, 16.99 $). Când un bebeluş gigant vine în oraş, un bibliofil salvează situaţia. (Vârsta: 4 – 8 ani).

1

9

KENNY AND THE DRAGON, de Tony DiTerlizzi (Simon & Schuster, 15.99 $). Prietenul unui iepure, un dragon, e considerat inamic public. (Vârsta: 9 – 12 ani).

5

10

TEN LITTLE FINGERS AND TEN LITTLE TOES, de Mem Fox, ilustrată de Helen Oxenbury (Harcourt).

O celebrare a degeţelelor şi iubirii bebeluşilor. (Vârsta: 4 – 8 ani).

1

10

GHOSTGIRL , de Tonya Hurley (Little, Brown, 17.99 $).

Chiar dacă e moartă, Charlotte Usher e hotărâtă să facă parte dintr-o gaşcă populară. (Vârsta: de la 12 ani).

1

5

CĂRŢI BROŞATE THE TALE OF DESPEREAUX, de Kate DiCamillo, ilustrată de Timothy Basil Ering (Candlewick, 7.99 $).

Un şoarece, un şobolan şi o fată într-o călătorie magică.

(Vârsta: de la 10 ani).

2

THE BOOK THIEF, de Markus Zusak (Knopf, 11.99 $). 52 O fată salvează nişte cărţi de la o incendiere nazistă şi le împarte cu un bărbat evreu. (Vârsta: de la 14 ani).

3

THE CLONE WARS, de Tracey West (Grosset & Dunlap/ 6 LucasBooks, 6.99 $). Jabba o să participe la lupta împotriva Contelui Dooku? Film novelizat. (Vârsta: de la 12 ani).

4

THE NEW PADAWAN, de Eric Stevens (Grosset & 6 Dunlap/LucasBooks, 3.99 $). Spre disperarea lui, Anakin are un elev; o carte Star Wars bazată pe filmul The Clone Wars. (Vârsta: 9 – 12 ani).

6 7 8

42

SERII

1

5

73

32

THE MYSTERIOUS BENEDICT SOCIETY, de Trenton 5 Lee Stewart, ilustrată de Carson Ellis (Little, Brown, 6.99 $).

Copii cu har într-o misiune. (Vârsta: 9 – 12 ani).

BATTLE AT TETH, de Kirsten Mayer (Grosset & Dunlap/LucasBooks, 3.99 $). Clone vs. druizi; o carte Star Wars bazată pe filmul The Clone Wars. (Vârsta: 4 – 8 ani).

6

MATH DOESN’T SUCK, by Danica McKellar.

(Plume, $15). Ghidul unei fete pentru matematica de gimnaziu. (Vârsta: 9 – 12 ani).

5

JUST LISTEN, de Sarah Dessen (Speak, 8.99 $). O fată 16 înfruntă în cele din urmă incidentul care a separat-o de cea mai bună fostă prietenă. (Vârsta: de la 12 ani).

9

THE ALCHEMYST, de Michael Scott (Delacorte, 8.99 $).

Gemenii trebuie să ajute un alchimist nemuritor să îşi protejeze cartea vrăjilor de un magician diabolic. (Vârsta: de la 12 ani).

10

RULES, de Cynthia Lord (Scholastic, 6.99 $). Provocările şi 1 recompensele unei vieţi cu un frate autist. (Vârsta: 9 – 12 ani).

1

THE TWILIGHT SAGA, de Stephenie Meyer (Megan 57 Tingley/Little Brown, ed. cartonată şi broşată). Vampiri şi vârcolaci în liceu. (Vârsta: de la 12 ani)

2

WARRIORS, de Erin Hunter (HarperCollins, ed. carto- 57 nată şi broşată). Patru clanuri de pisici războinice aspiră să se întâlnească cu StarClan. (Vârsta: 10 – 14 ani).

3

PERCY JACKSON & THE OLYMPIANS, de Rick Riordan (Miramax, ed. cartonată şi broşată). Bătălia contra unor monştri mitologici. (Vârsta: 9 – 12 ani).

4

BOOKS OF EMBER, de Jeanne DuPrau (Random 26 House, ed. cartonată şi broşată). Într-un viitor postapocaliptic, copiii încearcă să salveze lumea. (Vârsta: 10 – 13 ani).

5

ARTEMIS FOWL, de Eoin Colfer (Hyperion, ed. car- 107 tonată şi broşată). Aventurile magice ale unui infractor.

(Vârsta: de la 8 ani).

6

HOUSE OF NIGHT, de P. C. şi Kristin Cast (St. Martin’s 2 Press, ed. broşată şi cartonată). Vampiri la şcoală.

(Vârsta: de la 14 ani).

7

CLIQUE, de Lisi Harrison (Poppy/Little, Brown, doar ed. broşată). Vieţile şi iubirile unor copii populari de la o şcoală elitistă. (Vârsta: de la 12 ani).

8

HARRY POTTER, de J. K. Rowling (Arthur A. Levine/ 199 Scholastic, ed. cartonată şi broşată). Un băiat vrăjitor îşi întăreşte puterile şi se luptă cu răul. (Vârsta: de la 10 ani).

9

MAGIC TREE HOUSE, de Mary Pope Osborne, ilus- 192 trată de Sal Murdocca (Stepping Stone/Random House, ed. cartonată şi broşată). Călătoria în timp a unor copii.

(Vârsta: 6 – 9 ani).

10

THE HEIR SERIES, de Cinda Williams Chima (Disney- 3 Hyperion, ed. cartonată şi broşată). Tineri descoperă puteri secrete în Ohio. (Vârsta: de la 10 ani).

2

71

2

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna care s-a încheiat la 6 septembrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes. com/books. Toate cele patru liste de cărţi pentru copii apar în fiecare săptămână pe site-ul Book Review. Editorii au furnizat categoriile de vârstă pentru titlurile respective.

18

TBR: Din culise OAMENI POLITICI: Noua carte depre administraţia Bush a lui Bob Woodward, The War Within, a fost lansată prea târziu pentru a mai fi inclusă în clasamentele de vânzări din această săptămână. Dar politica determină multe dintre schimbările din lista de nonficţiune. Biografia optimistă a guvernatorului Sarah Palin de Kaylene Johnson: Sarah: How a Hockey Mom Turned Alaska’s Political Establishment Upside Down, publicată iniţial în aprilie, intră pe lista cărţilor cartonate la numărul 13, iar pe cea a ediţiilor broşate la numărul 6 (cruciuliţele de lângă titlu indică faptul că s-au raportat comenzi de cantităţi mari). Iar T. Boone Pickens, în fotografia de mai sus, omul pe care Texas Monthly l-a numit recent „cel mai celebru căutător de petrol din istoria Texasului“, se află la numărul 8, cu o autobiografie intitulată The First Billion Is the Hardest (Pickens s-a menţinut în listă timp de 11 săptămâni în 1987, cu memoriile anterioare, intitulate Boone). Pickens, care în 2004 a contribuit la finanţarea grupului Swift Boat Veterans for Truth, care milita împotriva candidaturii prezidenţiale a lui Kerry, a revenit cu ceea ce pare a fi o idee democrată – un „Plan Pickens“ pentru a scădea dependenţa Americii de petrolul străin prin construirea centralelor eoliene. Totuşi, i-a spus lui Skip Hollandsworth de la Texas Monthly: „N-am votat niciodată vreun democrat la preşedinţie, şi n-am de gând să încep acum“.

OAMENI POLITICI II: romanul lui Curtis Sittenfeld, American Wife, intrat direct pe poziţia 3 în lista de ficţiune, are şi o miză politică.

Romanul este o relatare ficţională despre viaţa Laurei Bush. Pentru cronica sa, revista Time a apelat la un autor care se pricepe la ficţiunea politică – Joe Klein, „Anonimul“ din spatele Primary Colors (1996), un roman inspirat de prima campanie prezidenţială a lui Bill Clinton.

Klein a fost captivat de cartea lui Sittenfeld.

Iată o parte din cronica sa: „Nu e uşor să scrii ficţiune inspirată de evenimentele din prezent, mai ales dacă acele evenimente au şi implicaţii politice. Scena este prea mare, lumina reflectoarelor prea puternică. Viaţa noastră publică este deja ridicol de flagrantă, mult prea evidentă şi supraîncărcată pentru ficţiunea de calitate. Şi astfel, mult prea des, romanele politice se transformă din satiră în farsă ieftină. Astfel de cărţi pot fi amuzante şi uneori catartice, dar de obicei nu foarte hrănitoare. American Wife este ceva cu totul diferit – de fapt, opusul unei satire politice – cu un ritm languros şi o teribilă integritate literară“. Romanul lui Sittenfeld, scrie de asemenea Klein, „îi duce pe cititori într-un loc în care numai ficţiunea poate merge“.

LISTE CU LUCRURI DE FĂCUT:

Editorialistului îi plac cărţile cu liste tot atât de mult cât îi plac oricărui cititor. Dar şmecheria adăugării frazei „înainte să mori“ (care impulsionează vânzările) la sfârşitul titlurilor acestor cărţi îl face să se simtă un pic nedumerit. Înainte să moară? Ultima intrare a seriei Workman Publishing, „1000... înainte să mori“ este 1.000 Recordings to Hear Before You Die (1.000 de înregistrări pe care să le asculţi înainte să mori) şi se află pe locul 14 pe lista extinsă de recomandări de cărţi broşate. Lista de albume şi melodii a cărţii e atât de lungă, că nu o poţi contrazice; se prăvale peste tine precum soloul de tobe din „In-A-Gadda-Da-Vida“. A adăuga „înainte să mori“ la titlul unei cărţi de liste nu e departe de a adăuga cuvintele „în pat“ la sfârşitul prezicerii din răvaşul unei prăjituri. Aşa că ştiţi că trebuia să vină şi asta: în noiembrie, trebuie să apară un omagiu similar pentru seria Workman. Titlul: 101 Places to Have Sex Before You Die (101 locuri în care să faci sex DWIGHT GARNER înainte să mori).”

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

1

Ediţii cartonate Săpt. trecută

FICŢIUNE

Săpt. în top

DARK CURSE, de Christine Feehan (Berkley, 24.95$). Lara Callandine, expert în grote de gheaţă, se alătură lui Nicholas De La Cruz pentru a căuta adevărul despre trecuturile lor; un roman din seria Carpathian.

1

2

THE BOOK OF LIES, de Brad Meltzer (Grand Central, 25.99 $). Uciderea tatălui creatorului lui Superman, Jerry Siegel, este legată de povestea biblică a lui Cain şi Abel.

1

3

AMERICAN WIFE, de Curtis Sittenfeld (Random House, 26 $).

O bibliotecară drăguţă se mărită cu fiul alcoolic al unei familii de politicieni bogaţi, care reuşeşte cumva să devină preşedinte.

4

DEVIL BONES, de Kathy Reichs (Scribner, 25.95 $). În cel de-al 11-lea roman de mistere din seria Temperance Brennan, antropologul criminalist trebuie să identifice 2 victime ale voodoo şi adorării diavolului.

1

5

THE GUERNSEY LITERARY AND POTATO PEEL PIE SOCIETY, de Mary Ann Shaffer şi Annie Barrows (Dial, 22 $). După cel de-al doilea război mondial, un ziarist merge în insula Guernsey pentru a cunoaşte locuitorii care au rezistat ocupaţiei naziste.

3

6

THE HOST, de Stephenie Meyer (Little, Brown, 25.99 $).

Extratereştrii au preluat controlul asupra minţilor şi trupurilor celor mai mulţi oameni, dar o femeie nu va capitula.

5

18

7

THE GYPSY MORPH, de Terry Brooks (Del Rey/ Ballantine, 27 $). În al treilea volum al seriei Genesis of Shannara, campionii Cuvântului şi ai Vidului se confruntă.

2

8

SILKS, de Dick şi Felix Francis (Putnam, 25.95 $). Un avocat britanic, jocheu amator, reprezintă fără prea multă convingere în faţa curţii pe un alt jocheu care pare vinovat de o crimă.

9* 10

Săpt. aceasta

NONFICŢIUNE

Săpt. trecută

Săpt. în top

1

STORI TELLING, de Tori Spelling, în colaborare cu Hilary Liftin (Simon Spotlight Entertainment, 24.95 $). Memoriile actriţei. (†)

2

THE OBAMA NATION, de Jerome R. Corsi (Threshold, 28 $). Candidatul democrat ca stângist extrem, într-o carte a coautorului volumului Unfit for Command: Swift Boat Veterans Speak Out Against John Kerry. (†)

2

6

3

ARE YOU THERE, VODKA? IT’S ME, CHELSEA, de Chelsea Handler (Simon Spotlight, 24.95 $). Eseuri personale amuzante ale actriţei de comedie stand-up.

3

20

1

4

WHEN YOU ARE ENGULFED IN FLAMES, de David Sedaris (Little, Brown, 25.99 $). Cele mai recente eseuri ale umoristului.

4

14

2

5

THE CASE AGAINST BARACK OBAMA, de David Freddoso (Regnery, 27.95 $). Candidatul democrat ca un stângist extrem şi calculat. (†)

5

5

6

THE LIMITS OF POWER, de Andrew Bacevich (Metropolitan/ Holt, 24 $). Un colonel de armată în retragere susţine că americanii înşişi sunt responsabili pentru problemele ţării. (†)

8

4

7

FLEECED, de Dick Morris şi Eileen McGann (Harper, 26.95 $).

Americanii sunt extorcaţi de guvern, afaceri, sindicate şi lobbişti. (†)

7

11

8

THE FIRST BILLION IS THE HARDEST, de T. Boone Pickens (Crown Business, 26.95 $). O relatare despre cariera lui Pickens şi ideile sale despre politica energetică.

1

2

2

9

FAITH OF MY FATHERS, de John McCain, în colaborare cu Mark Salter (Random House, 15 $). Memorii de familie ale senatorului de Arizona, candidat la preşedinţie din partea republicanilor. (†)

25

4

THE STORY OF EDGAR SAWTELLE, de David Wroblewski (Ecco, 25.95 $). Un mut se refugiază cu trei câini în pădurile din Wisconsin, după ce tatăl lui este ucis.

6

13

SMOKE SCREEN, de Sandra Brown (Simon & Schuster, 26.95 $). Decese scandaloase apar în cursul investigaţiei unui foc devastator de la sediul poliţiei din Charleston, Carolina de Sud.

8

4

7

9

BOURNE SANCTION, de Eric Van Lustbader (Grand 11* THE Central, 25.99 $). Personajul lui Robert Ludlum, Jason Bourne,

THE FORCE UNLEASHED, de Sean Williams (Del Rey, 26 $).

Un ucenic al lui Darth Vader este însărcinat să-l ucidă pe ultimul duşman al maestrului său; un roman din seria Star Wars.

13

HOME, de Marilynne Robinson (Farrar, Straus & Giroux, 25 $). Evenimentele din romanul premiat cu Pulitzer Gilead sunt reintepretate din altă perspectivă.

14

OFF SEASON, de Anne Rivers Siddons (Grand Central, 24.95 $). O văduvă se întoarce în oraşul natal din Maine.

15*

SWEETHEART, de Chelsea Cain (St. Martin’s, 24.95 $). Un detectiv care se droghează e obsedat de frumoasa asasină în serie care l-a torturat şi care a scăpat din închisoare.

15

6

REVOLUTION, de Ron Paul (Grand Central, 21 $). Un 10* THE manifest libertarian al congresmanului de Texas. (†)

10

11

THE WAY OF THE WORLD, de Ron Suskind (Harper, 27.95). Cum a ignorat administraţia Bush dovezile despre Irak în goana pentru război, precum şi alte probleme ce au urmat după 11 septembrie.

6

5

6

12

THE POST-AMERICAN WORLD, de Fareed Zakaria (Norton, 25.95 $). Ascensiunea Chinei şi a Indiei şi distribuţia globală a puterii.

9

19

3

, de Kaylene Johnson (Epicenter, 19.95 $). Cariera lui 13* SARAH Sarah Palin, guvernator de Alaska şi nominalizată pentru

îl urmăreşte pe liderul unui grup terorist musulman.

12

22 septembrie 2008

1

funcţia de vicepreşedinte din partea republicanilor. (†) 1

12

4

1

14

TRAFFIC, de Tom Vanderbilt (Knopf, 24.95 $). De ce şofăm aşa.

15

THE HOUSE AT SUGAR BEACH, de Helene Cooper (Simon & Schuster, 25 $). Amintirile unui reporter al New York Times despre copilăria în Liberia şi fuga din această ţară.

1

16*

MY STROKE OF INSIGHT, de Jill Bolte Taylor (Viking, 24.95 $). Un neurology povesteşte ce a învăţat din atacul cerebral pe care l-a avut în 1996.

10

11

5

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 6 septembrie în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei.

Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Alegerea editorilor Cărţi recente care ne-au stârnit interesul THE FOREVER WAR de Dexter Filkins (Knopf, 25 $) Filkins, un reporter al New York Times, care a fost împreună cu trupele americane în timpul atacului aspra oraşului Falluja, a scris o relatare uimitoare a războiului din Irak, în tradiţia inaugurată de Dispatches a lui Michael Herr.

DRY STOREROOM NO. 1: The Secret Life of the Natural History Museum de Richard Fortey (Knopf, 27.50 $) Specimene remarcabile şi savanţi extrem de excentrici populează o renumită instituţie din Londra.

THE TIME OF THEIR LIVES: The Golden Age of Great American Book Publishers, Their Editors and Authors de Al Silverman (Truman Talley/St. Martin’s, 35 $) Din 1946 până în anii ’80; anecdotică superbă.

THE WAY OF THE WORLD: A Story of Truth and Hope in an Age of Extremism de Ron Suskind (Harper/HarperCollins, 27.95 $) O relatare vie şi cu puncte de vedere variate a unui câştigător de Premiu Pulitzer, asupra epocii terorii, aruncă o lumină întunecată asupra administraţiei Bush.

DINOSAURS ON THE ROOF de David Rabe (Simon & Schuster, 26 $) În romanul de mari dimensiuni al dramaturgului, două prietene – una din ele în aşteptarea extazului – dau ocazia unui studiu al tipurilor contrastante de izolare.

LITTLE BROTHER, de Cory Doctorow (Tor/Tom Doherty, 17.95 $; pentru copii de la 13 ani) În ceea ce este atât un thriller, cât şi o polemică despre drepturile civile din epoca internetului, un adolescent este reţinut cu brutalitate după un atac terorist.

NOTHING IS QUITE FORGOTTEN IN BROOKLYN de Alice Mattison (Harper Perennial, ediţie broşată, 14.95 $) Eroina acestui roman încearcă să ignore indicii cutremurătoare despre prietenul enigmatic al mamei sale decedate.

THE GENIUS: How Bill Walsh Reinvented Football and Created an NFL Dynasty de David Harris (Random House, 26 $) Ascensiunea inteligenţilor antrenori ai echipei de fotbal 49ers.

TWO MARRIAGES: Novellas de Phillip Lopate (Other Press, 24.95 $) O mireasă incredibilă şi un weekend decisiv alcătuiesc dubla reprezentaţie a lui Lopate, având ca loc de desfăşurare Brooklyn.

Cronicile complete ale acestor cărţi, precum şi ale altor apariţii recente, se află pe web la: nytimes.com/books.

19

Raftul cu ediţii broşate THE NINE: Inside the Secret World of the Supreme Court de Jeffrey Toobin (Anchor, 15.95 $) Această naraţiune captivantă despre istoria recentă a curţii supreme oferă o perspectivă profundă asupra judecătorilor, arătând cum personalitatea, filosofia judiciară şi alianţele personale pot influenţa deciziile, amplasând hotărâri decisive în contextul social şi politic. Toobin, fost procurorul general adjunct al Statelor Unite, acum editorialist la New Yorker şi analist principal pe probleme legale la CNN, sondează misterul din cauza căruia o curte plină de republicani nu s-a poziţionat mai radical spre dreapta (Răspunsul pe scurt: Curtea Rehnquist era de fapt Curtea O’Connor).

TREE OF SMOKE de Denis Johnson (Picador, 16 $)

Câştigător al National Book Award, romanul puternic şi ambiţios al lui Johnson despre experienţa americană în Vietnam e structurat în jurul poveştilor interconectate ale unei serii de soldaţi şi ofiţeri de informaţii americani şi vietnamezi. Cronicarul nostru, Jim Lewis, l-a numit „ceva ce aduce a capodoperă“. „Nu e o carte perfectă“, adaugă el, „dar o carte perfectă ar fi complet inofensivă“.

THE SCIENTIST AS REBEL de Freeman Dyson (New York Review Books, 17.95 $) Aceste eseuri, mare parte apărute pentru prima dată în New York Review of Books, reliefează elocvenţa lui Dyson ca interpret al ştiinţei. Reflectând asupra problemelor ştiinţei în perioada contemporană, precum şi de-a lungul istoriei, Dyson sugerează că „savanţii ar trebui să fie artişti şi rebeli, supunându-se propriilor lor instincte mai mult decât cerinţelor sociale sau principiilor filosofice“.

THE CULT OF THE AMATEUR: How Blogs, MySpace, YouTube, and the Rest of Today’s User-Generated Media Are Destroying Our Economy, Our Culture, and Our Values de Andrew Keen (Doubleday, 14 $) În calitate de antre-

prenor din Silicon Valley, Keen susţine că, prin subminarea mediei convenţionale şi a drepturilor de proprietate intelectuală, site-urile web interactive creează o lume în care „ignoranţa se combină cu egoismul, cu prostul gust, cu domnia gloatei“. Vom „trăi să vedem cum majoritatea muzicii noastre provine din formaţiile de garaj... şi ştirile sunt constituite din bârfa hiperactivă despre celebrităţi“, avertizează el.

AN ARSONIST’S GUIDE TO WRITERS’ HOMES IN NEW ENGLAND de Brock Clarke (Algonquin, 13.95 $) Casele fai-

moşilor scriitori din New England – Frost, Twain, Wharton, Hawthorne, Thoreau – sunt incendiate, iar bănuielile cad pe Sam Pulsifer, care a fost închis din cauză că a dat foc accidental casei lui Emily Dickinson. Sam este urmărit de fiul cuplului care a murit în incendiul Dickinson şi de tovarăşii săi din închisoare, analişti pasionaţi, dornici să-şi scrie memoriile (memoriile sunt „Uniunea Sovietică a literaturii, care a înfulecat statele mai mici, uitate, ale ficţiunii şi poeziei“, spune Sam).

Scriind în Times, Janet Maslin lăuda „hilarul vocii narative a lui Sam“ în acest roman comic „vesel şi trăsnit“.

PROMISES TO KEEP: On Life and Politics de Joe Biden (Random House, 15 $)

Aceste memorii ale candidatului democrat pentru funcţia de vicepreşedinte acoperă viaţa personală – tinereţea de elev bâlbâit într-o şcoală catolică din Scranton, Pennsylvania; moartea, în urma unui accident, a primei sale soţii şi a fiicei lor, la scurt timp după alegerea sa în senat, în 1973 – precum şi cariera politică.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

INTERRED WITH THEIR BONES de Jennifer Lee Carrell

(Plume, 15 $) Eroina acestei „ştrengării inteligente“, aşa cum a descris-o Marilyn Stasio în Book Review, este o învăţată americană care devine coordonatorul căutării unui manuscris al unei piese pierdute a lui Shakespeare – lucru care ar putea să stârnească dezbaterea despre paternitatea pieselor. Carrell pune în scenă diverse teorii academice pe măsură ce acţiunea se desfăşoară în Anglia, Europa şi sud-vestul american.

THE TERROR DREAM: Myth and Misogyny in an Insecure America de Susan

Faludi (Picador, 16 $) Faludi, autoarea cărţii Backlash, examinează semnificaţia culturală a atacurilor de la 11 septembrie, avansând ideea că în urma lor Statele Unite au creeat o poveste menită să refacă „iluzia unei Americi mitice, în care femeile au nevoie de protecţia bărbaţilor, iar aceştia reuşesc s-o asigure“.

HEARTSICK de Chelsea Cain (St. Martin’s, 7.99 $) O frumoasă criminală psihopată e vizitată în închisoare de poliţistul pe care l-a torturat anterior, care investighează, cu ajutorul unui reporter, un nou val de crime. „Ademenitoare şi plină de suspans“, cu „multe surprize sinistre şi dialog picant“, spune cronicarul nostru Kathryn Harrison, cu toate că e de părere că romanul nu a fost „ticluit la fel de elegant“ ca modelul său, Tăcerea mieilor. Răul pluteşte în aer şi în PIG ISLAND, de Mo Hayder (Penguin, 7.99$). Un jurnalist călătoreşte într-o insulă scoţiană îndepărtată pentru a investiga zonurile potrivit cărora un cult satanist a reuşit să invoce diavolul pe Pământ, în acest thriller sinistru al ELSA DIXLER autorului cărţii The Devil of Nanking.

20

Săpt. în top

Săpt. aceasta

Săpt. în top

2

2

BOOK OF THE DEAD, de Patricia Cornwell (Berkley, 9.99 $). Patologul criminalist Kay Scarpetta îşi deschide cabinet în Charleston, Carolina de Sud.

1

3

3

STONE COLD, de David Baldacci (Vision, 9.99 $).

Membrii Washington’s Camel Club sunt hărţuiţi ca să nu dezvăluie secrete guvernamentale.

2

13

4

PROTECT AND DEFEND, de Vince Flynn (Pocket, 2 9.99 $). Un agent antiterorist american trebuie să deturneze o catastrofă nucleară în Iran.

5

NIGHTS IN RODANTHE, de Nicholas Sparks (Grand 6 Central, 7.99 $). Dragostea apare între un bărbat şi o femeie de vârstă mijlocie într-un han din Carolina de Nord.

6

COMPULSION, de Jonathan Kellerman (Ballantine, 9.99 $). Psihologul-detectiv Alex Delaware cercetează uciderea câtorva femei din Los Angeles.

2

7

PLAYING FOR PIZZA, de John Grisham (Dell, 7.99 $). Un fundaş american se alătură echipei Parma Panthers din Liga Naţională Italiană de Fotbal.

7

8

THE EDGE OF DESIRE, de Stephanie Laurens (Avon, 7.99 $). Având nevoie de ajutorul fostului iubit, Lady Letitia Randall îl seduce ca să lupte pentru rege şi ţară; un roman din seria Bastion Club.

2

2

THE CHOICE, de Nicholas Sparks (Grand Central, 13.99 $). Cum acţionează alegerile privind dragostea şi moartea în viaţa unui unui bărbat din Carolina de Nord.

3

BAREFOOT, de Elin Hilderbrand (Back Bay/Little, Brown, 13.99 $). Trei femei încărcate cu tot felul de probleme petrec împreună o vară transformatoare în Nantucket.

THE BRIEF WONDROUS LIFE OF OSCAR WAO, de Junot Díaz (Riverhead, 14 $). Un tocilar dominicanoamerican se luptă să scape de un blestem de familie.

FICŢIUNE FORMAT DE BUZUNAR

8 SANDPIPER WAY, de Debbie Macomber (Mira, 7.99 $). Intrigă romantică în Cedar Cove, Washington.

THE SHACK, de William P. Young (Windblown Media, 16 14.99 $). Un bărbat a cărui fiică a fost răpită este invitat, în aparenţă de către Dumnezeu, într-o cabană izolată. (†)

4*

22 septembrie 2008

1

1

1

5

THE ROAD, de Cormac McCarthy (Vintage, 14.95 $). Un 53 tată şi un fiu călătoresc într-o Americă post-apocaliptică.

6

WATER FOR ELEPHANTS, de Sara Gruen 53 (Algonquin, 13.95 $). Un tânăr şi un elefant salvează un circ în perioada Marii Crize.

7

THE ALCHEMIST, de Paulo Coelho (HarperOne, 52 13.95 $). Un tânăr cioban spaniol călătoreşte în Egipt în căutarea unei comori.

8

THE KITE RUNNER de Khaled Hosseini (Riverhead, 53 15.95 $ şi 14 $). Un afgan-american se întoarce la Kabul pentru a afla cum s-a descurcat un prieten din copilărie.

9

BRIDGE OF SIGHS, de Richard Russo (Vintage, 4 14.95 $). Vieţile încurcate ale unui cuplu din New York şi a prietenului lor.

9

YOU’VE BEEN WARNED, de James Patterson şi 6 Howard Roughan (Vision, 9.99 $). O fotografă aspirantă care lucrează ca bonă are viziuni îngrozitoare.

10

NIGHTS IN RODANTHE, de Nicholas Sparks (Grand 5 Central, 13.99 $). Dragostea apare între un bărbat şi o femeie de vârstă mijlocie într-un han din Carolina de Nord.

10

DARK LIGHT, de Jayne Castle (Jove, 7.99 $). Şeful 2 Ghost Hunter Guild apelează la un reporter ca să descopere o conspiraţie în organizaţie; de Jayne Ann Krentz, sub pseudonim.

11

NINETEEN MINUTES, de Jodi Picoult (Washington Square, 15 $). Urmările unui atac armat la un liceu dezvăluie lanţul slăbiciunilor dintr-un orăşel din New Hampshire.

31

11

NOAH, de Jacquelyn Frank (Zebra/Kensington, 6.99 $). 2 Regele Demon ajunge la femeia care i-a provocat vise tulburătoare; cartea 5 din seria de romance paranormal Nightwalkers.

12

THE FRIDAY NIGHT KNITTING CLUB, de Kate Jacobs (Berkley, 14 $). Un grup de femei se întâlneşte săptămânal într-o mercerie din New York.

36

12

13*

SECOND CHANCE, de Jane Green (Plume, 15 $). Un 15 grup de prieteni în vârstă de 30 şi ceva de ani îşi reexaminează vieţile după ce unul dintre ei este ucis într-un atac terorist.

SWEET REVENGE, de Diane Mott Davidson (Avon, 2 7.99 $). Când face catering pentru un mic dejun de vacanţă, Goldy Schulz crede că a găsit-o pe femeia care i-a ucis fostul soţ – şi despre care se presupune că e moartă.

13

WILD CARD, de Lora Leigh (St. Martin’s, 7.99 $). Un membru al forţelor marinei presupus mort se întoarce la soţie sub o identitate falsă.

2

14

TRUNK MUSIC, de Michael Connelly (Grand Central, 7.99 $). Ancheta lui Harry Bosch asupra asasinării unui producător de la Hollywood duce spre Las Vegas; reeditare a unei cărţi din 1997.

2

15*

KEEPING FAITH, de Jodi Picoult (Avon, 7.99 $). O fată începe să audă voci divine după divorţul părinţilor ei.

1

14

THE LAST SUMMER (OF YOU AND ME), de Ann Brashares (Riverhead, 14 $). Legătura dintre două surori este pusă la încercare de o aventură cu un vechi prieten.

18

15

THE MEMORY KEEPER’S DAUGHTER, de Kim Edwards (Penguin, 14 $). Decizia unui medic de a-şi interna într-un azil fiica nou-născută, când află că are sindromul Down, îi obsedează pe toţi cei implicaţi.

53

WEDNESDAY LETTERS, de Jason F. Wright 16* THE (Berkley, 13 $). Doi fraţi şi o soră află despre trecutul

1

16

CRITICAL , de Robin Cook (Berkley, 9.99 $). Un cerce1 tător investighează morţi în urma unor infecţii în spitale din Manhattan susţinute financiar de un don al Mafiei.

17

SWEET TROUBLE, de Susan Mallery (HQN, 6.99 $).

Când Jesse Keyes se întoarce în Seattle, surorile ei sunt distante, iar un fost iubit nu vrea să o vadă.

2

21

18*

SEDUCTION OF A PROPER GENTLEMAN, de Victoria Alexander (Avon, 7.99 $). Un nobil e sedus de o lady încăpăţânată atinsă de amnezie.

2

19

COLD HEARTED, de Beverly Barton (Zebra/ Kensington, 6.99 $). Un detectiv particular se întreabă de ce fiecare bărbat care se apropie de Jordan Price moare.

1

20

HOSTAGE TO PLEASURE, de Nalini Singh (Berkley Sensation, 7.99 $). Un agent DarkRiver se îndrăgosteşte de femeia paranormală pe care a fost însărcinat să o protejeze.

1

THE VANISHING ACT OF ESME LENNOX de Maggie O’Farrell (Harvest/

Harcourt, 14 $) În emoţionantul roman (al patrulea) al lui O’Farrell, o tânără femeie lipsită de prejudecăţi din Edinburgh primeşte un telefon de la un azil de nebuni care se închide, cerându-i-se să ia în grijă o mătuşă de care n-a auzit niciodată. O duce pe Esme acasă şi treptat află despre evenimentele care au dus la inutila ei internare şi de ce existenţa ei i-a fost ascunsă de către familie.

FICŢIUNE FORMAT CLASIC

Ediţii broşate

familiei din scrisorile de dragoste ale părinţilor.

17

LOVING FRANK, de Nancy Horan (Ballantine, 14 $). Povestea amorului dintre Frank Lloyd Wright şi Mamah Borthwick Cheney.

18

THE SECRET LIFE OF BEES, de Sue Monk Kidd 12 (Penguin, 14 $). În 1964, în Carolina de Sud, o adolescentă încearcă să descopere secretul din trecutul mamei sale.

19

OUT STEALING HORSES, de Per Petterson 11 (Picador, 14 $). Într-o cabană îndepărtată, un norvegian se înconjoară cu amintiri din trecut.

20

THOSE WHO SAVE US, de Jenna Blum (Harvest, 14 14 $). O profesoară de istorie a Germaniei cercetează ce s-a întâmplat în viaţa mamei sale în timpul celui de-al doilea război mondial.

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 6 septembrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe nytimes.com/books.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

NONFICŢIUNE

Săpt. în top

1

EAT, PRAY, LOVE, de Elizabeth Gilbert (Penguin, 15 $). Călătoria de un an a unei scriitoare în căutarea propriei identităţi.

2

THREE CUPS OF TEA, de Greg Mortenson şi David 84 Oliver Relin (Penguin, 15 $). Un fost alpinist clădeşte şcoli în Pakistan şi Afganistan.

3

THE AUDACITY OF HOPE, de Barack Obama 37 (Three Rivers, 14.95 $). Senatorul de Illinois propune ca americanii să depăşească divizarea politică.

4

A LONG WAY GONE, de Ishmael Beah (Sarah Crichton/Farrar, Straus & Giroux, 12 $). Un fost copil soldat din Sierra Leone descrie nebunia asasinatelor pe fundalul drogurilor şi întoarcerea sa la umanitate.

5* 6

22 septembrie 2008

Săpt. aceasta

Săpt. în top

11

MY HORIZONTAL LIFE, de Chelsea Handler 9 (Bloomsbury, 14.95 $). Amintiri ale aventurilor de-o noapte.

12*

ANIMAL, VEGETABLE, MIRACLE, de Barbara 19 Kingsolver, în colaborare cu Steven L. Hopp şi Camille Kingsolver (Harper Perennial, 14.95 $). Autorii au petrecut un an consumând mâncare din surse indigene.

13

STUFF WHITE PEOPLE LIKE, de Christian Lander 10 (Random House, 14 $).O listă de 150 de lucruri.

14

THE TIPPING POINT, de Malcolm Gladwell (Back Bay/Little, Brown, 14.95 $). Un studiu al epidemiilor sociale.

212

15

THE OMNIVORE’S DILEMMA, de Michael Pollan (Penguin, 16 $). Urmărind hrana de la sursă până în farfurie.

54

16

THE DUCHESS, de Amanda Foreman (Random House, 15.95$). Biografia ducesei Georgiana Spencer, stră-stră-stră-strămătuşa Dianei, Prinţesă de Wales.

2

17

THE WORLD IS FLAT, de Thomas L. Friedman 34 (Picador, 16 $). Editorialistul Times analizează politicile economice şi externe ale secolului 21.

18*

THE GLASS CASTLE, de Jeannette Walls (Scribner, 135 15 $). Autoarea îşi amineşte o copilărie bizară, când ea şi familia se mutau constant.

19

LONE SURVIVOR, de Marcus Luttrell, în colaborare cu Patrick Robinson (Back Bay/Little, Brown, 15 $).

Povestea năucitoare a unui marinar în Afganistan.

26

20

CHANGE YOUR BRAIN, CHANGE YOUR LIFE, de 13 Daniel G. Amen (Three Rivers, 15 $). Instrucţiuni pentru învingerea anxietăţii, a depresiei şi a furiei.

Săpt. în top

Săpt. aceasta

85

5

DREAMS FROM MY FATHER, de Barack Obama 112 (Three Rivers, 13.95 $). Senatorul povesteşte despre viaţa sa ca fiu al unui bărbat african şi al unei americane albe.

SARAH, de Kaylene Johnson (Epicenter, 15.95 $).

Cariera lui Sarah Palin, guvernator de Alaska şi nominalizată de republicani pentru vicepreşedinţie. (†)

1

MIKE’S ELECTION GUIDE, de Michael Moore (Grand Central, 13.99 $). Realizatorul de documentare despre alegerile din 2008.

2

8

I HOPE THEY SERVE BEER IN HELL, de Tucker Max (Citadel, 12.95 $). Viaţa unui afemeiat beţiv.

49

9

90 MINUTES IN HEAVEN, de Don Piper cu Cecil 98 Murphey (Revell, 12.99 $). Un preot povesteşte experienţa lumii de dincolo pe care a avut-o după un accident.

10

MARLEY & ME, de John Grogan (Harper, 13.95 $).

Lecţii de la un câine nevrotic.

7

Ediţii broşate

18

Sfaturi, Cărţi practice şi Diverse Săpt. aceasta

EDIŢII CARTONATE

1

THE LAST LECTURE, de Randy Pausch, în colaborare cu 22 Jeffrey Zaslow (Hyperion, 21.95 $). Gândurile despre importanţa „profitării de fiecare clipă“ ale unui profesor de la Carnegie Mellon, care a murit de cancer pancreatic la 47 de ani.

2

THE SECRET, de Rhonda Byrne (Atria/Beyond 87 Words, 23.95 $). Legea atracţiei ca o cheie pentru a obţine ceea ce vrei.

3

THE 4-HOUR WORKWEEK, de Timothy Ferriss 41 (Crown, 19.95 $). Cum să îţi restructurezi viaţa ca să nu fie totul legat doar de muncă.

4

YOU: STAYING YOUNG, de Michael F. Roizen, Mehmet C. Oz şi alţii (Free Press, 26 $). Principiile longevităţii şi cum să combatem efectele îmbătrânirii.

EDIŢII BROŞATE

Săpt. în top

1

A NEW EARTH, de Eckhart Tolle (Dutton, 24.95 $).

Un maestru spiritual ne învaţă să fim toleranţi ca să evităm conflictele şi suferinţa.

32

2

SKINNY BITCH, de Rory Freedman şi Kim Barnouin (Running Press, 13.95 $). Sfaturi din lumea modelingului pentru o dietă vegan.

61

3

WHAT TO EXPECT WHEN YOU’RE 377 EXPECTING, de Heidi Murkoff şi Sharon Mazel (Workman, 14.95 $). Sfaturi pentru viitorii părinţi. (†)

28

4

THE POWER OF NOW, de Eckhart Tolle (New 47 World Library, 14 $). Un ghid pentru dezvoltare personală şi iluminare spirituală.

5

THE SOUTH BEACH DIET SUPERCHARGED, de Arthur Agatston, în colaborare cu Joseph Signorile (Rodale, 25.95 $). Un ghid pentru slăbire rapidă.

17

5

SOUL WISDOM, de Zhi Gang Sha (Atria, 16 $). Un 9 doctor în medicina occidentală şi cea chineză tradiţională explică transformarea personală şi vindecarea. (†)

6*

GOODNIGHT BUSH, de Erich Origen şi Gan Golan (Little, Brown, 14.99 $). Recviem pentru administraţia Bush, bazat pe cartea pentru copii Goodnight Moon.

10

6

THE PURPOSE-DRIVEN LIFE, de Rick Warren 32 (Zondervan, 14.99 $). Găsirea scopului în viaţă cu ajutorul lui Dumnezeu.

7

THE ONE HUNDRED, de Nina Garcia (Collins Living, 21.95 $). Un judecător din show-ul TV Project Runway face o listă de 100 de lucruri care nu se vor demoda niciodată.

2

7

THE FIVE LOVE LANGUAGES, de Gary Chapman 63 (Northfield, 13.99 $). Cum să-ţi comunici iubirea astfel ca partenerul tău să înţeleagă.

8

DECEPTIVELY DELICIOUS, de Jessica Seinfeld 28 (Collins/HarperCollins, 24.95 $). Secrete şi reţete pentru a păcăli copiii să mănânce sănătos.

8

MONEY, AND THE L AW OF AT TR ACTION, 4 de Esther şi Jerry Hicks (Hay House, 16.95 $).

Cum să îţi îmbunătăţeşti starea fizică şi materială. (†)

9

YES!, de Noah J. Goldstein, Steve J. Martin şi Robert B. 2 Cialdini (Free Press, 25 $). Singurul cuvânt care poate face oamenii să spună „da“ şi 49 de feluri pentru a vă îmbunătăţi puterea de convingere. (†)

9

HUNGRY GIRL , de Lisa Lillien (St. Martin’s Griffin, 17 17.95 $). Reţete de burgeri, nachos, pizza, glazură, inele de ceapă şi alte feluri „vinovate“ – dar fără vinovăţie.

10

THE WINNERS MANUAL, deJim Tressel cu Chris Fabry (Tyndale, 24.99 $). Un ghid al succesului de la antrenorul echipei de fotbal Ohio State Buckeyes.

10

REPOSITION YOURSELF, de T. D. Jakes (Atria, 15 $). Cum să evoluezi spiritual şi material prin credinţă.

5

1

21

Adevăraţi oameni de geniu O scurtă analiză a intelectualilor petrecăreţi şi a susţinătorilor Războiului Rece aleşi din RAND Corporation.

DE JACOB HEILBRUNN N 1960, Herman Kahn, membru al RAND Corporation din Santa Monica şi model pentru personajul Dr. Strangelove, a publicat cartea On Thermonuclear War, în care susţinea teza războiului nuclear limitat prin promovarea protecţiei civile.

Argumenta că efectele scurgerilor radioactive erau exagerate grosolan. Americanii se puteau ascunde în adăposturi construite în curtea casei, în grote adânci şi în puţuri de mină consolidate. Kahn mai sugera şi că mâncarea putea fi etichetată conform nivelului de contaminare, exprimat sub forma a cinci grade diferite: astfel, mâncarea de gradul D ar fi fost limitată doar la persoanele de peste 40

Î

SOLDIERS OF REASON

The RAND Corporation and the Rise of the American Empire de Alex Abella Ediţie ilustrată. 388 pag. Harcourt. 27 $

sau 50 de ani, iar cea de tip E ar fi fost destinată consumului animalelor.

Colegii lui Kahn n-au gustat gluma. „Pune-o pe foc“ a fost verdictul pe care i l-a dat tovarăşul şi rivalul său Albert Wohlstetter, atunci când a văzut manuscrisul. Poate că pe Wohlstetter, amator de mâncăruri şi vinuri bune cum era, cel mai tare l-a scos din sărite ideea că tipul D ar fi o hrană acceptabilă. Alţi savanţi jigniţi de la RAND au considerat că volumul le banaliza teoriile complicate despre războiul nuclear. Însă după cum indică Alex Abella în Soldiers of Reason (Soldaţii raţiunii), o relatare captivantă şi alertă despre RAND Corporation, Kahn a ajuns să surprindă, fără să-şi dea seama, un element esenţial al lumii descreierate a intelectualilor de la RAND, descrisă în termeni de jargon precum „N + 1“ şi „prima lovitură asupra infrastructurii militare“.

RAND, numită de Pravda „academia de ştiinţă şi moarte“, era născocirea Forţelor Aeriene ale Armatei americane şi a fost întemeiată în 1946, la începutul perioadei postbelice, când sociologii americani credeau că economia putea rezolva problemele politice şi strategice, reducându-le la esenţa lor prin teorii matematice bazate pe teoria jocului. Totuşi, analiştii de la RAND aveau tendinţa să uite că analizau acţiuni ale oamenilor. În cele din urmă, orgoliul lor avea să-i conducă pe americani în Vietnam, unde Vietcongul a refuzat să se comporte

Jacob Heilbrunn, colaborator frecvent al Book Review, a scris cartea „They Knew They Were Right: The Rise of the Neocons“.

22

Herman Kahn, 1968. conform modelelor elegante ale ostilităţilor şi construcţiei naţionale pe care le concepuseră experţii de la RAND şi pe care le aplicase Robert McNamara, Secretarul Apărării, în timp ce arăta spre graficele sale şi îi dădea înainte cu statistici despre numărul de morţi şi despre eficienţa bombardării strategice. Totuşi, la RAND au existat şi analişti dezamăgiţi de cursul războiului: Daniel Ellsberg a lăsat să „transpire“ documente de-ale Pentagonului despre implicarea SUA în Indochina, iar ulterior şi-a dat demisia.

Iar în domeniul strategiei nucleare, RAND chiar a înregistrat nişte succese timpurii însemnate. Abella se concentrează, în mod corect, asupra rolului lui Wohlstetter, care şi-a făcut un nume la începutul anilor ’50, cu un studiu care diagnostica vulnerabilitatea bombardierelor nucleare ale Comandamentului Strategic al Forţelor Aeriene în faţa unui atac preventiv al sovieticilor. Odată cu trecerea anilor, Wohlstetter n-a încetat să sublinieze importanţa pregătirii pentru un atac neaşteptat (soţia sa, Roberta, făcuse o splendidă descriere a unui asemenea atac într-un studiu despre Pearl Harbor). Contribuţia sa a constat în susţinerea unei forme de prevenire bazate pe conceptul care avea să fie denumit capacitate de răspuns, adică de a rezista primei lovituri şi de a reacţiona prompt. Conform lui Abella, Wohlstetter credea că „era de datoria unei persoane cu nivelul său de cunoştinţe să anticipeze cea mai nefastă eventualitate, astfel încât, odată pregătiţi pentru o asemenea posibilitate, aceasta să nu se mai producă deloc“.

După cum ne reaminteşte Abella, în anii 1970 Wohlstetter s-a aflat în linia întâi a bătăliei intelectuale menite să le taie elanul lui Richard Nixon şi Henry Kissinger (şi mai târziu lui Gerald Ford), care sprijineau reducerea tensiunilor dintre SUA şi URSS. Wohlstetter a avertizat că atât democraţii, cât şi republicanii liberali subestimau dimensiunile arsenalului sovietic.

Unul dintre rezultate a luat forma

„Echipei B“ create de guvern şi formate din susţinători ai războiului care au pus sub semnul întrebării estimările forţei nucleare a Kremlinului oferite de C.I.A. E discutabil cât de influentă a fost Echipa B, însă aceasta a fost o precursoare a eforturilor administraţiei Bush de a determina C.I.A.-ul să prezinte cele mai nefaste evaluări cu putinţă ale regimului lui Saddam Hussein. (De fapt, la începutul acestui an The New York Times informa că armata a dosit un studiu RAND din 2005 care era extrem de critic la adresa pregătirilor pentru acţiunile din Irakul postbelic).

Abella porneşte de la acest subiect şi ajunge tocmai la analiştii RAND şi la neoconservatori, ale căror păreri sumbre despre Războiul Rece au avut câştig de cauză în timpul administraţiei Reagan, după cum susţine autorul. Însă adevărul e că administraţia Reagan n-a fost pur şi simplu servitoarea Corporaţiei RAND şi a neoconservatorilor. Era vorba despre reacţia în faţa unei ameninţări reale.

Abella, coautor al volumului Shadow Enemies: Hitler’s Secret Terrorist Plot Against the United States, se grăbeşte să respingă temerile americane, pe care le clasifică drept „paranoia“.

Totodată, unele dintre afirmaţiile sale nu sunt bine plasate într-un context precis. Autorul scrie că, în ceea ce priveşte administraţia Reagan, „atitudinea nesăbuită faţă de războiul nuclear şi insistenţa ei de a plasa noi rachete de rază medie în Europa a provocat o criză în Uniunea Sovietică“. Abella nu dă importanţă faptului că Jimmy Carter, la îndemnul cancelarului vest-german Helmut Schmidt, a aprobat staţionarea rachetelor Pershing în Europa occidentală şi că URSS a provocat, iniţial, confruntarea, instalând rachete SS-20 în satrapiile din Europa de Est. În orice caz, Reagan detesta ideea conflictului nuclear şi a aplanat Războiul Rece.

Abella excelează însă în descrierile personajelor pitoreşti de la RAND la începuturile organizaţiei, precum matematicianul John Davis Williams, care „întruchipa viitoarele embleme ale membrilor RAND – pasiunea pentru plăcerile cărnii, dedicarea faţă de teoria abstractă şi o percepţie de absolută siguranţă de sine, combinată cu o abordare amorală a politicii şi strategiei guvernamentale“.

Autorul ar fi putut face supoziţii despre puzzle-ul psihologic prezentat de un grup de excentrici hedonişti implicaţi în activităţi aride precum „analizele de sistem“ şi care încercau să transforme metehnele restului omenirii în date statistice. Dar acum, când nu se mai laudă cu asemenea îndeletniciri, RAND a devenit, fără îndoială, un loc mult mai plictisitor. h

FOTO: JOHN LOENGARD/TIME & LIFE PICTURES — GETTY IMAGES

Tărâmul celor fără libertate Un sclav de pe o plantaţie de tutun investighează un asasinat.

DE ROY HOFFMAN OMANUL de debut al lui David Fuller poartă numele plantaţiei din Virginia unde se desfăşoară cea mai mare parte a acţiunii. Pentru sclavul Cassius, protagonistul acestei poveşti dramatice, Sweetsmoke înseamnă atât plăcere („mirosul dulce, senzual de tutun tămăduitor“), cât şi durere (când

R

SWEETSMOKE

de David Fuller 310 pag. Hyperion. 24.95 $

stăpânul îl biciuieşte, aroma tutunului, „amestecată cu furia sa“, devine „înecăcioasă, groasă şi uleioasă“).

Deşi acţiunea se desfăşoară în 1862, când armata Virginiei de Nord condusă de generalul Lee avansează în Maryland, Sweetsmoke (Dulce fum) se preocupă mai mult de tumultul şi violenţa de pe frontul domestic decât de carnajul de pe câmpul de luptă. Fuller se străduieşte să redea autentic lumea mijlocului de secol XIX, de la mici detalii (Cassius foloseşte chibrituri Lucifer pentru a-şi aprinde trabucul) până la perspectiva mai amplă asupra plantaţiei, cu cocioabele sclavilor şi „casa cea mare“.

Pentru Cassius, care este învăţat să citească de către „femeia hoodoo“ Emoline Justice – o sclavă eliberată a Roy Hoffman scrie la The PressRegister din Mobile, Alabama, şi este autorul romanului „Chicken Dreaming Corn“.

FOTO: MARTHA MELVOIN

cărei ucidere misterioasă reprezintă unul dintre fusurile pe care se înfăşoară intriga –, cunoaşterea alfabetului este o „putere secretă“. Iar Fuller, un scenarist cu experienţă, foloseşte acest element pentru a mări suspansul naraţiunii. Unele dintre cele mai eficiente scene ale romanului se bazează pe acţiune puternică, de la legarea picioarelor unui sclav fugar pentru a-i îngreuna mersul până la şederea lui Cassius într-o casă sigură pe Underground Railroad. În schimb, călătoria interioară a lui Cassius nu este redată la fel de convingător. La încceput, el se consideră un „bărbat mânios, înverşunat, cu inima împietrită“. Spre sfârşit, îi spune celei dragi: „Sunt aici pentru a te lua. Într-un loc unde putem iubi din nou ceva“. În asemenea revelaţii, Fuller recurge la un limbaj suspect de modern: „Cassius presupusese că partea sentimentală a vieţii lui era închisă pentru totdeauna“; „Cassius simţea cum empatia lui Hoke îl învăluie şi, în cele din urmă, şi-a înţeles pedeapsa“. Întrebându-se de ce stăpânul i-a dat numele după un personaj din Iulius Cezar, Cassius interpretează opera lui Shakespeare într-o manieră ce pare neverosimilă pentru cineva neinstruit, indiferent cât de inteligent ar fi el: „În cazul în care Cassius a ajuns să se asemene bărbatului din piesă, poate Hoke a fost un clarvăzător. Sau poate Hoke l-a modelat pe Cassius, intenţionat sau nu, pentru a-i semăna personajului lui Shakespeare. Sau poate Cassius îşi redefinea personalitatea prin prisma personajului“.

Ca un bizar artificiu literar, Fuller foloseşte ghilimelele pentru dialogul dintre albi, dar nu şi pentru cel dintre negri (Nu beneficiază oamenii, în mod egal, de semne de punctuaţie?). Iar în acest cadru, Fuller îi acordă lui Cassius nişte replici fade, uşor livreşti: „Crezi că asta înseamnă că stăpânul John-Corey face alegeri potrivite?“. Cel mai adesea nu sesizăm în limbajul său amestecul muzical pe care Andrew Ward îl descrie în The Slaves’ War: The Civil War in the Words of Former Slaves ca fiind „o exprimare plină de viaţă, fără podoabe, directă, cu rădăcini în Africa, tabere, cântece folk şi Biblie“.

Totuşi, dacă citeşti romanul lui Fuller în principal pentru ritmul său alert, Sweetsmoke poate fi o lectură captivantă. „Hotărârea de a-l vâna pe ucigaşul lui Emoline i-a dat un scop“, îşi dă seama Cassius. În această căutare, în timpul căreia personajul este prea ocupat pentru a medita la simţămintele sale, îşi h găseşte un scop şi romanul.

23

Eseu

Jack Handey

Un hohot de râs în întuneric N general, cea mai uşoară metodă de a găsi secţiunea de umor a oricărei librării este să intri pe uşa acesteia şi să mergi până în punctul cel mai îndepărtat de intrare.

Acolo se va afla secţiunea de umor.

Dacă librăria are un al doilea etaj, secţiunea de umor va fi la respectivul etaj, în punctul cel mai îndepărtat de intrare. Dacă acest al doilea etaj are o fereastră care de-abia poate fi deschisă, iar în exterior este o cornişă, secţiunea de umor va fi exact la capătul acestei cornişe.

Uneori secţiunea de umor e pur şi simplu în alt corp de clădire, ca de exemplu un depozit vechi, cu urme de incendiu pe pereţi. În acest caz, o veţi găsi în fundul depozitului, dosită după nişte scânduri.

Dată fiind izolarea ei, e o idee bună să faceţi mult zgomot când vă apropiaţi de secţiunea de umor, pentru a nu îi surprinde nepregătiţi pe cei care, probabil, sunt în mijlocul unei partide sexuale. În secţiunea de umor sunt arestate mai multe prostituate decât în orice altă parte a unei librării.

Am prezentat încercarea de a găsi secţiunea de umor ca fiind o întreprindere facilă, dar de multe ori nu e aşa. Partea din faţă a unei librării e uşor de abordat, cu pasajele largi dintre rafturile aranjate rectangular.

Dar secţiunea de umor e de obicei în partea mai veche a librăriei, unde coridoarele sunt întortocheate şi înguste.

O altă problemă este că majoritatea secţiunilor de umor ale librăriilor sunt de mici dimensiuni şi uşor de ratat. Deseori e vorba doar de un singur corp cu rafturi sau chiar numai câteva etajere. Uneori vă puteţi afla chiar în secţiunea de umor, dar să nu vedeţi nici măcar o carte acolo (indiciu: uitaţi-vă sub covor).

Uneori, librăriile contopesc secţiunea de umor cu o altă secţiune, ceea ce îngreunează şi mai mul lucrurile, căci va trebui să căutaţi „Al doilea Război Mondial şi Umor“ sau „Declaraţii fiscale şi Umor“ sau „Unelte de grădinărit şi Umor“. Când caut o carte cu bancuri despre golf, nu îmi doresc să o caut printr-o grămadă de cărţi despre golf. E o nebunie!

Există oameni, în orice librărie, care vând planuri ale acesteia, cu îndrumări către secţiunea de umor. Sfatul meu: evitaţi-i. Planurile sunt de obicei falsuri sau vă vor conduce către un birou la care cineva va încerca să vă vândă proprietăţi imobiliare dubioase în coposesiune.

Oamenii se întreabă „Dar de ce să nu ceri pur şi simplu indicaţii de la ghişeul de informaţii al librăriei?“ Pentru că iată ce se va întâmpla: persoana de la ghişeu va aborda o figură uimită şi va spune, „Aşteptaţi aici“. Apoi va merge la colegii săi şi vor şopti ceva împreună. Îţi vor arunca toţi priviri îngrijorate.

Apoi va apărea directorul, „Vă pot ajuta cu ceva, domnule?“ „Da, vă rog, caut secţiunea de umor“. „Nu avem aşa ceva. Nu am avut niciodată“. S-ar putea să se uite peste umăr la ceilalţi, căutând încurajare.

Î

Cea mai recentă carte a lui Jack Handey, „What I’d Say to the Martians: And Other Veiled Threats“ se găseşte acum în librării, la secţiunea de umor.

24

„Atunci, de ce aveţi, pe lista cu secţiuni ale librăriei, şi una de umor?“ „Săriţi pe el!!“ Să sperăm că reuşiţi să scăpaţi. Dacă nu, în vreo mie de ani un arheolog vă va găsi craniul, într-o movilă mare de cranii. „Hmmm, cred că le plăceau craniile“, va spune tipul. Apoi îl va întreba pe un coleg dacă craniul dumneavoastră merită păstrat sau nu.

Uneori secţiunea de umor este într-un depozit cu urme de incendiu pe pereţi – în fundul depozitului, în spatele unor scânduri.

Cea mai bună metodă de a găsi secţiunea de umor, în opinia mea, este să căutaţi un cerşetor bătrân care locuieşte în librărie. Numele lui va fi probabil Cartof, sau Picioacă, sau Cioacă. Va avea o barbă mare, căruntă şi stufoasă şi o pălărie murdară de cowboy împinsă pe ceafă. Dacă aveţi noroc, va fi îmbrăcat.

Vă va întreba ce căutaţi. Apoi vă va întreba ce-i iese lui la afacerea asta. E momentul în care scoateţi la iveală o sticlă de whisky. Se va uita la ea cu jind şi îşi va şterge

buzele cu mâneca murdară a cămăşii. „Îmi pare rău, prietene“, va spune, „m-am lăsat de băut de 20 de ani“.

Atunci veţi scoate dopul, veţi lua o duşcă mare şi veţi spune: „Omule, ăsta e whisky de calitate!“. Dacă asta nu îl convinge, mai luaţi o înghiţitură sănătoasă, scuturaţi din cap şi spuneţi, „Mamă, ce bun e. Îmi vine să beau toată sticla“.

Mai întâi, Cartof vă va duce la secţiunea de religie şi vă va pune să juraţi pe un teanc de Biblii. Apoi vă va conduce, în secret, până sub căpriorii acoperişului, pe scări dosnice, acolo unde puţini oameni au ajuns şi nici un fraier nu a pus vreodată piciorul. În final, chiar lângă condensatorul principal al sistemului de aer condiţionat, vă va dezvălui filonul mamă. Pereţi pe care sclipesc volume de Robert Benchley, James Thurber şi Woody Allen. Cufere peste cufere cu bancuri insultătoare, bancuri cu pisici şi sfaturi sexuale amuzante. Povestiri la persoana întâi despre femei celibatare din metropole şi bărbaţi homosexuali din Franţa. Veţi cădea în genunchi, dar doar pentru o clipă, căci apoi dumneavoastră şi Cartof veţi striga şi chiui şi veţi dansa o horă a fericirii.

Unii oameni de ştiinţă vor deplânge faptul că e atât de greu de găsit umorul în librării. Dar eu prefer să râd de asta, cu o atitudine filosofică. Am impresia că Robert Lee este cel care a spus, „E bine că secţiunea de umor e aproah pe imposibil de găsit, altfel am râde prea mult“.

FOTO: JESSE GORDON

Profetul din arbore DE ZIA JAFFREY VOCE puternică şi o imaginaţie prodigioasă răzbat din romanul Zarvă în livada de guave al lui Kiran Desai, fiica celebrei scriitoare Anita

O

unui neam de excentrici; mama lui e obsedată de mâncare şi creează feluri noi, inimaginabile: „Chimen, o puicuţă, seminţe de muştar, coajă de pomelo, murmura ea în timp ce gătea. Fenicul, coriandru, mango acru. . . . frunze de colocasia, plăcintă de mere, pepene de iarnă, dovlecel

ZARVĂ ÎN LIVADA DE GUAVE

de Kiran Desai 459 pag, Editura Corint Junior 344 pag. Editura Polirom. 38.95 lei

Desai. Cartea te prinde greu, însă din momentul în care te-a captivat te azvârle într-o lume în care personajul principal, indianul Sampath, şi-a pierdut minţile şi escaladează un arbore de guava ca să scape de omenire, iar apoi se trezeşte adulat de consăteni, ca un profet. Într-adevăr, frazele lui vizionare – „Oare bijuteriile voastre sunt în siguranţă îngropate sub plantele de tulsi?“ – au originea în cariera sa anterioară. Plictisit de cariera de oficiant la poştă, a mai deschis o scrisoare - două şi a mai aflat nişte secrete ale localnicilor. Însă după o vreme, vorbele încetează să mai conteze: bâiguind fraze ambigue, Sampath e un savant idiot, descendent al Zia Jaffrey, este autoarea cărţii The Invisibles: A Tale of the Eunuchs of India.

amar“. În acest melanj, Desai îşi aruncă personajele ca muşcături zemoase dintrun fruct: un tată care dezvoltă o industrie din nebuneala fiului înfiinţând o ceainărie pentru turişti şi tipărind afişe, fliere şi articole în ziar; o soră care îl muşcă zdravăn de ureche pe un vânzător de îngheţată ca să-şi declare pasiunea pentru el; bunica lui Sampath, a cărei placă dentară – „mai bună lejeră decât prea fixă“ – sfârşeşte înfiptă într-un cornet de îngheţată cu ciocolată. Este o parabolă, o alegorie, o amintire dulce-amăruie a haosului indian – cu straturile sale suprapuse de istorie, religie, superstiţie, colonialism şi fanatism care au dus la moarte trei lideri Gandhi. Până la urmă autoarea nu ştie ce să facă cu povestea ei impetuoasă, care păstrează ascunse noi niveluri de intensitate şi mister. Aşa că îl pune pe Sampath să doarmă ca o guava, ţinut pe braţe de şeful maimuţelor.

Sunt multe mostre de scriitură excelentă în aceste pagini. Desai are o ureche foarte fină pentru dialoguri. Maimuţele sunt descrise minunat. Toate personajele feminine sunt departe de a fi stereotipice, sunt foarte active în dorinţele lor…dar sfârşitul e dezamăgitor. Desai pare dependentă de liniaritatea intrigii, de episoade.

Dacă s-ar fi eliberat de această structură ar fi putut fi capabilă să evoce o lume mai nuanţată, în tragic şi în comic deopotrivă.

Cu toate acestea, ea creează un tablou vivant - ca o tapiserie medievală în care

toate animalele şi personajele încep să se mişte şi să vocifereze – descriind afectuos atmosfera unui sat şi relaţiile de familie.

La sfârşit pare că ne vom aminti nu intriga sau autoarea, ci personajele care ar putea apărea într-o zi la masă, pe jumătate reale pe jumătate fictive, cu şi mai multe h de povestit.

Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 19 iulie 1998 al The New York Times Book Review.

Brain stylist Pentru că se poartă listele şi stiliştii, redacţia vă furnizează o posibilă listă de brainiac shopping.

DE SAFIR de Gilbert Sinoué (Niculescu, 34.88 lei) „Acest roman istoric este, fără îndoială, cel mai bun al lui Gilbert Sinoué... Un rabin, un teolog musulman şi un călugăr franciscan îşi unesc forţele pentru a da de urma unui obiect uluitor...

Indiciile care le ghidează periplul sunt versetele din Tora, Noul Testament şi Coran. Şi cum sunt oameni de bună-credinţă, vor sfârşi prin a înţelege că cele trei mari religii monoteiste sunt trei versiuni ale unui adevăr unic...“, scria Didier Sénécal în Lire.

CARTEA

PROBLEMA LUI JANE de Catherine Cusset (Leda, 38 lei) Catherine Cusset, o franţuzoaică ce a ales să trăiască la New York, ne propune o radiografie a raporturilor sociale şi afective din America zilelor noastre, un thriller psihologic alert plasat în mediul academic contemporan, pe care autoarea (profesor asociat la prestigioasa Universitate Yale) îl cunoaşte îndeaproape.

Mic tratat pentru cei care ştiu că... nu ştiu de John Lloyd

CARTEA IGNORANŢEI.

ALB INFINIT

CARTEA LUI DANIEL

Eugen-Petre Sandu (Litera Internaţional, 44.9 lei) Pentru prima dată în România, pe lângă termenii specifici genurilor academice, dicţionarul vă propune noţiuni din sfera rock, pop, jazz, folk, alături de cele din folclor şi din muzica religioasă. Cu toate acestea, ponderea acordată muzicii clasice este substanţială. Lucrarea, apărută în condiţii grafice excelente, are o importantă componentă educativă şi conţine, de asemenea, CD-ul cu aplicaţia electronică a textului cărţii.

DICŢIONAR UNIVERSAL DE MUZICĂ de Jean Lupu, Daniela Caraman-Fotea, Nicolae Racu, Gabriel-Constantin Oprea,

MISTERUL REGELUI. Despre scris de Stephen King (Nemira, 24.9 lei) Când Stephen King s-a hotărât să scrie o carte despre viaţa sa, un accident rutier i-a pus viaţa în pericol. În timpul convalescenţei, scriitorul descoperă simbioza din ce în ce mai puternică între scris şi viaţă.

Rezultatul: această carte neobişnuită şi genială, în acelaşi timp eseu despre creaţia literară şi povestire autobiografică.

Dar mai ales revelaţia acestei alchimii care este inspiraţia.

ATLASUL POPOARELOR din... de Andre şi Jean Sellier (Niculescu, 44.15 lei broşat, 53.96 lei cartonat) Cinci volume şi tot atâtea schiţe compacte ale marilor spaţii geografice şi arii culturale, trecând în revistă mulţimea tragediilor trecute şi prezente, semnalându-le pe cele potenţiale. Cărţile colecţiei asigură o călătorie către originile unor familii de popoare şi parcursul acestora pe coordonatele definitorii ale istoriei, politicii, religiei, culturii şi civilizaţiei.

Virginia Costeschi

şi John Mitchinson (Nemira, 24.9 lei) Un compendiu al concepţiilor greşite, al neînţelegerilor şi al greşelilor frecvente adunate din programul QI de la BBC. O să aflaţi, printre altele, că: panterele nu sunt negre, James Bond bea whisky, America a fost descoperită de galezi, şampania a fost inventată de englezi, Moş Crăciun este turc, iar pe Arca lui Noe au fost paisprezece oi. de E.L. Doctorow (Leda, 39 lei) Este cartea care l-a făcut celebru pe Docotow ca fin ilustrator de epoci şi personaje, ca analist politic şi istoric priceput. Se bazează pe un fapt real petrecut în 1953, judecarea şi execuţia lui Ethel şi Julius Rosenberg, comunişti americani care au dezvăluit sovieticilor secrete legate de arme nucleare. Un roman contemporan remarcabil.

de Ken Follet (Rao, 28.99 lei) Un tehnician de laborator cu ochii însângeraţi, 12 eprubete cu un virus mortal dispărute, directoarea de securitate a unei firme scoţiene de cercetări medicale se confruntă cu inamici ascunşi sau evidenţi. Ritmul este acelaşi ca în toate romanele lui Follet: gelozii, neîncredere, atracţie, rivalităţi – toate se intensifică, secrete disperate ies la iveală. Dincolo de ficţiune, povestea poate fi un scenariu plauzibil în epoca terorismului biologic.

25

Must have DE VIRGINIA COSTESCHI EDITURĂ îşi asumă un mare risc – cel puţin financiar – când scoate pe piaţă o lucrare monumentală de istorie a artei, într-o perioadă în care cel mai bine se vând ecranizările romanţate şi romanele de weekend. Recunosc, e ide-

O

ISTORIA ARTEI ROMÂNEŞTI

de Vasile Florea 808 pag. Litera Internaţional Ediţie cartonată. 199.90 lei

al să ai, ca publisher de carte, un plan editorial care să îţi aducă un venit sigur dar care să includă şi proiecte elitiste, pe care un public nu prea numeros le aşteaptă de

ani buni. Acesta este publicul care face turism intern de dragul de a vedea nişte locuri care contează mai mult în opere ştiinţifice, e publicul care merge la Muzeul Naţional de Artă când nu sunt expuse creaţii ale bijutierilor din străinătate ori vizitează Muzeul Satului doar ca să îşi încarce sufletul cu arta naivă şi curată a vechilor aşezări româneşti.

Vasile Florea şi-a asumat o muncă sisifică atunci când a decis să scoată Istoria Artei Româneşti. El însuşi mărturiseşte, în cuvântul înainte, că multe încercări simila-

re cu a sa au fost sortite eşecului, tocmai pentru că încercau să acopere o perioadă extrem de vastă, din preistorie şi până în prima jumătate a secolului XX. Nu e o lectură simplă, însă modul de sistematizare a informaţiei o face accesibilă chiar şi unui elev de gimnaziu.

Scriitura e clară şi bine documentată; miar fi plăcut să văd mai mult din personalitatea autorului în aceste pagini, însă probabil ca istoric de artă e greu să alegi între a descrie o perioadă şi a-ţi declara preferinţele în materie. Bogat ilustrat, volumul oferă o imagine de ansamblu, sugestivă şi cuprinzătoare, a evoluţiei artei de pe teritoriul României şi din zona din stânga Prutului, sub multiple manifestări: arhitectură, pictură, sculptură, grafică, arte decorative şi aplicate. E o călătorie plăcută în timp, printre epoci, stiluri, curente şi personalităţi.

După această lectură veţi privi cu alţi ochi o pictură murală dintr-o biserică veche şi veţi valoriza mai mult vestigiile antice din diverse zone, pe care este evident că acum le apreciază mai mult turiştii veniţi de departe. Şi veţi fi aflat informaţii inedite despre pictori celebri, ale căror lucrări se vând acum la licitaţie pe sume impresionante.

Aman, Petraşcu, Grigorescu, Ţuculescu, Pallady şi mulţi alţii au, fiecare, un spaţiu generos în această istorie a artei.

Informaţia este structurată în capitole şi subcapitole ce corespund unor epoci, secole, arte şi tehnici artistice. Conţine indice de nume şi aproximativ 1000 de reproduceri color şi alb-negru ale celor mai valoroase opere din toate ramurile artei. E un demers educaţional remarcabil şi poate că ar trebui să stea alături de DEX pe lista cărţilor care contează pentru noi. h

Hassan citindu-i basme populare eroice afgane. Apoi, în timpul unui concurs de înălţat zmeie care ar trebui să reprezinte triumful adolescenţei lui Amir, Hassan e abuzat cu brutalitate de nişte tineri de familie bună. Amir nu reuşeşte să-şi apere prietenul, iar acest eşec îl va urmări tot restul vieţii.

Hosseini descrie Afganistanul dinaintea revoluţiei într-o manieră plină de umor şi căldură, dar încordată totodată din pricina tensiunilor dintre diferitele grupuri etnice din ţară. Tatăl lui Amir – Baba întruchipează spiritul nesăbuit, curajos şi semeţ al tribului său pashtun, care e şi gruparea dominantă. Nimic nu-i place mai mult decât să privească jocul naţional afgan numit buzkashi, în care călăreţi în galop se împroaşcă cu sânge, întrecânduse cine străpunge cu suliţa de mai multe ori leşul unei capre. Totuşi, e un bărbat

generos şi destul de tolerant încât să respecte înclinaţiile artistice ale fiului său şi să-l trateze cu bunătate pe umilul Hassan, făcând chiar demersurile pentru ca buza de iepure a băiatului să fie corectată printr-o operaţie.

Pe măsură ce războiul civil începe să facă ravagii în ţară, tânărul Amir şi tatăl său trebuie să fugă pentru a-şi salva viaţa. În California, Baba lucrează la o benzinărie pentru a-şi întreţine fiul în şcoală, iar la sfârşit de săptămână vinde bunuri de mâna a doua în târguri de vechituri.

Hosseini oferă din nou descrieri foarte plastice, prezentând foşti profesori şi doctori care socializează în timp ce se târguiesc cu clienţii ca să vândă portrete de-ale lui Elvis, din catifea neagră. În ciuda sărăciei lor, aceşti exilaţi afgani reuşesc să-şi păstreze principiile străvechi de onoare şi mândrie. Chiar şi după ce Amir ajunge la maturitate, se stabileşte confortabil în America şi are o căsnicie fericită, trecutul tot nu-i dă pace: îşi face griji pentru Hassan şi se întreabă ce s-o fi întâmplat cu el în Afganistan.

Tabloul romanului se întunecă atunci când Hosseini descrie chinurile ţării sale în

timpul regimului despotic al talibanilor, aşa cum îl descoperă Amir atunci când, în cele din urmă, se întoarce acasă cu speranţa de a-l ajuta pe Hassan şi pe familia lui.

Ultima parte a cărţii e plină de imagini copleşitoare: un bărbat disperat să le pună copiilor săi ceva pe masă încearcă să-şi vândă la piaţă proteza de picior; un cuplu adulterin e ucis cu pietre pe un stadion, în pauza unui meci de fotbal; un băiat fardat e silit să practice prostituţia, reproducând paşii de dans făcuţi odinioară de maimuţa unui flaşnetar.

Când Amir îşi întâlneşte fostul rival, devenit între timp un puternic reprezentant al regimului taliban, cartea ia o întorsătură mai potrivită pentru un basm popular decât pentru un roman modern. Dar, în cele din urmă, cititorul e cucerit de compasiunea lui Amir şi de hotărârea sa de a-şi ispăşi laşitatea din tinereţe. În Vânătorii de zmeie, Khaled Hosseini ne oferă o poveste intensă şi antrenantă care ne reaminteşte de câtă vreme se luptă poporul său pentru a înfrânge năpasta violenţei: o năpastă care continuă să-i ameninţe chiar şi în prezent. h

Slujitorul DE EDWARD HOWER CEST puternic roman de debut, scris de un medic afgan stabilit în California, spune o poveste plină de cruzime şi, totodată, de dragoste izbăvitoare, care îi schimbă viaţa lui Amir, tânărul narator al lui Khaled Hosseini. Acesta ajunge la vârsta majoratului în ultimele zile paşnice ale monarhiei, cu puţin înainte ca ţara lui să fie zguiduită de revoluţie şi invadată de armata rusă. Însă evenimentele politice, chiar şi cele foarte dramatice din Vânătorii de zmeie, reprezintă doar o parte din poveste. Un fir narativ mult mai personal, care se desprinde din prietenia strânsă a lui Amir cu Hassan, fiul slujitorului tatălui său, se dovedeşte a fi trama care dă coeziune cărţii. Fragilitatea relaţiei lor, simbolizată de zmeiele pe care cei doi le înalţă împreună, e pusă la încercare în timp ce băieţii îşi văd vechiul stil de viaţă dispărând. În fiecare dimineaţă, Hassan îi serveşte micul dejun lui Amir, după care acesta e condus la şcoală în Mustangul strălucitor al familiei, în vreme ce prietenul său rămâne acasă şi face curăţenie. Totuşi, Hassan nu îi poartă pică lui Amir, ci se dovedeşte a fi un tovarăş fidel băiatului singuratic, a cărui mamă a murit şi al cărui tată, un om de afaceri bogat, se cufundă adesea în munca sa. Hassan îl protejează pe sensibilul Amir de derbedeii sadici din cartier; în schimb, Amir îl captivează pe

A

Cel mai nou roman al lui Edward Hower este A Garden of Demons. Fost lector şi bursier Fulbright în India, Hower predă la catedra de compoziţie literară de la Colegiul Ithaca.

26

Această recenzie a apărut în numărul din 3 august 2003 al The New York Times Book Review.

Mult mai puţin decât zero DE DANIEL MENDELSOHN ENTRU mine e un mister de ce unii oamenii se plâng că Glamorama al lui Bret Easton Ellis nu e decât o reciclare a controversatei sale cărţi American Psycho (1991). La urma urmei,

P

GLAMORAMA

de Bret Easton Ellis 616 pag. Editura Polirom. 39.95 lei

American Psycho era un roman umflat, ridicol de repetitiv şi exagerat de promovat, în care un sociopat de pe Wall Street, nemaipomenit de arătos şi îmbrăcat în haine scumpe, tortura şi dezmembra tinere frumoase. În schimb, Glamorama, după cum bine se vede, e un roman umflat, ridicol de repetitiv şi exagerat de promovat, în care o gaşcă întreagă de sociopaţi nemaipomenit de arătoşi şi îmbrăcaţi în haine scumpe torturează şi dezmembrează atât femei, cât şi bărbaţi, ba chiar cu duiumul. E limpede că perspectiva auctorială a lui Ellis a devenit mai amplă şi mai cuprinzătoare în ultimii zece ani.

Ellis şi-a câştigat faima în 1985, cu bestseller-ul Less Than Zero, un roman-cult care prezenta o poveste de moravuri scurtă şi parţial eficientă despre disperarea din rândul tinerilor bogaţi şi nefericiţi din Los Angeles. Ficţiunile sale ulterioare, produse cu o intenţie satirică mult mai stângace, au preluat, în mare, acelaşi subiect şi, uneori, chiar şi aceleaşi personaje. Tema oficială din Glamorama urmăreşte dezintegrarea lui Victor Ward – un manechin superb şi „semi-celebru“, devenit promoter de club. Fiul unui senator american, Victor e atât de plictisit şi de îmbuibat cu Xanax încât nu-şi dă seama decât prea târziu că a intrat într-un grup internaţional de manechini-terorişti. La fel ca predecesoarele sale, Glamorama e concepută ca o relatare nimicitoare despre deşertăciunea spirituală a culturii consumeriste americane de sfârşit de secol, secţiunea cartiere de fiţe. Însă singura lecţie cu care ai o şansă să te alegi din această lectură e povestea clasică americană şi mai deprimantă despre celebritatea precoce care poate fi mai degrabă un blestem decât o binecuvântare pentru tinerii scriitori.

Noul roman îi oferă lui Ellis oportunitatea de a-şi folosi atuurile, care sunt, în esenţă, mai degrabă tipice pentru un reporter decât pentru un romancier. Autorul are un talent aparte pentru detaliile minore ale vieţii tinerilor profesionişti urbani obsedaţi de mărci şi doritori de celebritate: o bună parte din text constă în liste aiuritor de lungi (aspect intenţionat, de altfel) cu hainele şi accesoriile personajelor sale, de la celulare Nokia şi boxe În 1999 a fost publicat volumul „Elusive Embrace“ al lui Daniel Mendelsohn, o autobiografie despre povestea unei familii şi despre identitate sexuală.

Bang & Olufsen la poşete Prada, costume Armani şi cravate Ermenegildo Zegna, prin care aceşti locatari de loft-uri speră să-şi construiască un soi de identitate.

Mai mult, autorul se pricepe de minune să surprindă modul în care ocupanţii acestor lumi elevate şi central-urbane au internalizat, cu riscul amorţirii psihice totale, banalităţile din advertising şi marketing: personajele vorbesc între ele şi despre ele în dialoguri care seamănă suspect de mult cu nişte texte de reclame. (La un moment dat, Victor se descrie astfel: „o frizură răvăşită trendy, look casual marca Prada, încrezător, dar nu încrezut“). Într-un fel, Ellis e mai degrabă un soi de artist conceptual decât un romancier: îi place să descrie, să imite şi să juxtapună lucruri, în speranţa că aceste juxtapuneri vor vorbi de la sine. American Psycho, cu nenumăratele sale descrieri ale hainelor bogătaşilor de pe Wall Street – temperate de eviscerări ocazionale sau de vreo expunere a autorului pe tema „artei“ lui Whitney Houston – părea menit să sugereze că lăcomia corporatistă şi cultura consumeristă produc o generaţie de „ucigaşi“ lipsiţi de afecţiune, în ochii cărora orice persoană are aceeaşi valoare (neînsemnată). În mod asemănător, trama de thriller monden din Glamorama pune în aceeaşi oală o inaugurare de club descreierată, mai multe parade de modă, o călătorie transatlantică pe nava „Queen Elizabeth 2“, scene de sex acrobatic şi diferite secvenţe în care teroriştii aruncă în aer trenuri, avioane şi maşini şi îşi torturează partenerii neloiali în moduri extrem de neplăcute, dându-i aşadar lui Ellis ocazia de a te dezgusta cu descrierile glaciale care îi poartă semnătura („Acest dispozitiv îi sfâşie piciorul la nivelul genunchiului, iar când mă întorc, îi văd piciorul alunecând de-a lungul podelei“, etc., etc.).

Undeva în mocirla de incidente şi trupuri dezmembrate se află şi ideea acestui expozeu. Teroriştii folosesc un program pe calculator („PhotoSoap for Windows 95“) pentru a modifica fotografiile şi pentru a controla, astfel, realitatea. „Cu asta poţi chiar să muţi planetele“, spune unul dintre manechinii malefici. „Poţi remodela vieţile oamenilor“. Autorul vrea să spună că într-o cultură în care imaginea – şi, prin urmare, imaginile – e atât de impor-

tantă, identitatea dotată cu sens e distrusă şi toată lumea rămâne lipsită de suflet şi uşor de înlocuit cu altcineva la fel. (Iată o glumă care apare şi în Glamorama, şi în American Psycho: personajele sunt mereu confundate de prietenii lor cu alţi oameni, fără să intervină consecinţe demne de atenţie). Însă mesajul satiric al lui Ellis este, în esenţă, extrem de scurt şi, la o adică, mai deloc original: „Cultura celebrităţii e insipidă. Aşa, şi?“. Acest mesaj nu merită nici pe departe interminabilele pagini în care personajele stupide şi neînsemnate ale lui Ellis discută în mod stupid şi neînsemnat despre lucruri stupide şi neînsemnate: „O văd pe Emily Lloyd păstrând o ţinută remarcabilă în timp ce mănâncă un crevete uriaş făcut la grătar“. Iar mecanismul narativ, pretenţios şi neinspirat, ba chiar introdus după prima treime a cărţii pentru a sugera că acţiunea romanului face parte, de fapt, dintr-o producţie aflată în filmări (apar trimiteri ocazionale la „regizor“ sau la faptul că o anumită scenă e „un flashback“) nu face altceva decât să sublinieze cu câtă disperare încearcă autorul să dea, retroactiv, o formă şi o semnificaţie prozei sale incoerente. Ellis se chinuieşte destul de mult ca să se asigure că cititorul ştie cât de mult îl dezgustă pe el superficialitatea culturii contemporane, iar rezultatul e o ficţiune care se dovedeşte – ei, bine – dezgustătoare şi superficială.

E ciudat că romanele lui Ellis sunt atât de puţin amuzante, dat fiind faptul că subiectele lor sunt numai bune de parodiat. Dar până şi cea mai întunecată şi realmente devastatoare satiră socială (îţi vine în minte Loved One, de Evelyn Waugh) are o anumită calitate veselă: dacă chiar îi dispreţuieşti pe oamenii aceia îngrozitori şi pretenţiile lor deşarte, n-ai cum să nu te bucuri să-i tragi în ţeapa propriilor lor frivolităţi. Dar în timp ce-ţi croieşti anevoios drumul prin Glamorama, cu referinţele sale greoaie şi de dimensiunea unor dizertaţii despre celebrităţi menţionate doar pe numele mic, despre haine scumpe, saloane de coafură şi săli de forţă în vogă, dar şi despre sex rococo şi sec, despre aparate high-tech şi doze copioase şi obişnuite de droguri, n-ai cum să nu-ţi spui că Ellis ştie mult mai mult despre acest subiect decât i-ar cere-o curi-

ozitatea jurnalistică. Autorul te trimite cu gândul la acei judecători sudişti care pur şi simplu trebuiau să se uite ore în şir la filme obscene ca să poată hotărî că erau, într-adevăr, pornografice. Bănuiesc că aspectul mohorât şi implacabil al cărţilor recente ale lui Ellis (senzaţia pe care o ai în timp ce le citeşti, şi anume că eşti pedepsit cumva) e un soi de proiecţie a autorului, e produsul unei anumite stări conflictuale.

Oamenii care chiar detestă celebritatea (şi care chiar se simt jigniţi de modul în care le-au erodat intimitatea mass media şi piaţa) nu acceptă să devină subiecte ale unor filme de promovare elogioase. This Is Not an Exit, documentarul despre viaţa lui Ellis a fost „disponibil pentru evenimente în librării“, conform materialului publicitar oferit de editura Alfred A. Knopf.

Documentarul care mi-a venit în minte în timp ce citeam Glamorama a fost Unzipped, filmul din 1995 despre designerul Isaac Mizrahi: acoperea cam acelaşi teritoriu pe care pretinde că-l explorează şi romanul lui Ellis, însă îţi arăta, într-un mod încântător, că, pe lângă prostia, vanitatea şi afectarea exagerată din lumea modei şi a celebrităţilor, în acest domeniu mai există şi distracţie, pasiune şi, adesea, talent. (La urma urmei, unii ajung celebri pe bună dreptate).

Ellis nu-ţi oferă întreg tabloul acestei lumi pentru că preferă calea cea mai sigură – şi anume că alege să descrie ce haine poartă personajele lui plictisitoare decât să analizeze la ce s-ar putea gândi ele sau, Doamne fereşte!, ce-ar putea simţi. Însă cărţile mai recente ale lui Ellis sunt mai degrabă nişte reclame decât nişte romane – datorită atitudinii lor informate, pentru cât de elegant se aşează el în scenă. Din păcate – date fiind talentele autorului său – Glamorama e, în sine, doar un alt produs al culturii pe care pretinde că o critică: se situează cu puţin peste o poză, peste o fiinţă seacă şi lipsită de suflet, dar îmbrăcată după ultima modă, adică un echivalent literar şi retoric al cuiva care se plimbă printr-un club în haine negre de la Prada şi cu ochelari de soare după miezul nopţii, încercând să-i intimideze pe cei mai nesiguri de sine şi să-i convingă că e mai interesant şi chiar mai important. Nu-mi vine să cred că există astăzi cineva care să mai citească cu plăcere aceste romane chinuitoare – poate în afară de cei pe care îi laudă, în subtext, acest cărţi, deci în afară de jurnaliştii care scriu despre celebrităţi, de actorii-manechini, de manechinii-scriitori şi de alţii de teapa lor.

Dar, la urma urmei, Ellis a devenit un soi de brand în vogă în lumea editorială, iar oamenii se dau în vânt după el din aceleaşi motive care îi fac să se dea în vânt după o cămaşă simplă din bumbac marca Helmut Lang care costă 300 de dolari: e atât de incredibil şi de frustrant încât presupun cu toţii că ceva bun trebuie să aibă. Însă, de fapt, acel ceva nu există. Împăratul nu are haine şi nici creator de modă. h Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 24 ianuarie 1999 al The New York Times Book Review.

27

Ceva e încă putred în Danemarca DE MICHAEL UPCHURCH OUL ROMAN al lui Rose Tremain este plasat în Copenhaga şi în împrejurimi, la începutul secolului al XVII-lea, la vreo trei decenii după ce Shakespeare livrase informaţiile despre ce se petrecea la Elsinore cu câteva secole înainte – însă ceva e încă putred în Danemarca.

Vistieria regelui Christian al IV-lea e

N

MUZICĂ ŞI TĂCERE

de Rose Tremain 560 pag. Editura Leda. 45 lei

goală, iar ultimele sale idei de a face bani au produs zero rezultate. Cea de-a doua soţie a sa, Kirsten Munk, îl dispreţuieşte pe faţă şi are o aventură cu un conte german. În ceea ce o priveşte pe mama bătrână a lui Christian, Regia Sofie, aceasta a devenit o zgârcită obsedată să strângă aur şi care n-ar mişca un deget ca să-şi

ajute fiul strâmtorat financiar. Azvârlit într-un vârtej alcoolic de pe urma acestor nenorociri, Christian îşi caută alinarea la muzicienii de la curtea sa – mai ales la un cântăreţ la lăută, un englez angelic pe nume Peter Claire, care nu se încumetă să vorbească despre propriile frustrări romantice în faţa unui rege atât de nefericit în dragoste. Va reuşi oare armonia să se instaleze? Sau va învinge tăcerea stearpă?

Aceasta e premisa din cel mai nou roman al lui Tremain, care arată promiţător pentru admiratorii celei mai bune dintre Printre romanele lui Michael Upchurch se numără „Passive Intruder“ şi „The Flame Forest“.

28

cărţile sale, Restoration. Viaţa de la curte, prietenia incipientă, stimulată de muzică, a regelui şi a cântăreţului la lăută, izbucnirile arţăgoase ale lui Kirsten, care detestă muzica: toate aceste ingrediente alcătuiesc o poveste minunată. Şi atunci de ce pare atât de aspru şi de anost romanul Music & Silence (Muzică şi tăcere), câştigător al prestigiosului premiu britanic Whitbread? În parte, pentru că Tremain scrie cartea la prezent, stil care se dovedeşte, cel mai adesea, mai degrabă static şi lipsit de emoţie decât imediat şi imperios, mai ales în pasajele de descrieri simple.

Totuşi, o altă dimensiune o au monologurile maniace redate la timpul prezent, iar modul în care Kirsten îşi relatează propria egomanie sexuală devoratoare e elementul cel mai plin de viaţă din Music & Silence. Indiferent dacă perorează despre cum oglinzile o fac să arate grasă, despre cum copiii nu sunt decât nişte „maimuţe sălbatice“ sau despre cum îşi doreşte ea să fi fost un bărbat „ca să pot ataca pe cineva cu o lance“, Kirsten e o fată rea pe care o adori şi o deteşti totodată: o precursoare intempestivă şi desfrânată a feministelor. E adevărat, e un pic cam prostuţă, dar cel puţin are energie.

Totuşi, prezenţa ei în carte e foarte diluată de alte personaje pe care Tremain le-a înghesuit în poveste: majoritatea sunt mai puţin plini de viaţă, iar toţi sunt înfăţişaţi într-o manieră apatică şi monotonă. Lista de personaje e foarte lungă.

Peter Claire, fireşte, se află în prim plan: e frumos, talentat, melancolic, plin de tact şi, vai, incredibil de plictisitor (deşi se eschivează cu eleganţă atunci când discută despre dragoste cu regele Christian).

Apoi mai e regele însuşi: încornorat, nefericit şi la fel de netot ca soţia lui, din moment ce marele lui plan pentru impulsionarea economiei daneze e să o convingă pe mama lui să-i dea banii ei ca să-şi încerce norocul din nou, cu nişte mine de argint din Norvegia.

Tot într-un rol principal e distribuită şi Emilia Tilsen, o tânără din Jutland care devine slujnica lui Kirsten. Peter se îndrăgosteşte pe loc de ea – poate pentru că e atât de plictisitoare? Ce-i drept, Emilia are o găină ca animal de companie şi un frăţior cu înclinaţii de mediu şi astrolog, la care se adaugă o mamă vitregă nimfomană ce l-a sedus pe tatăl văduvit al fetei şi care ameninţă să-şi facă de cap cu fiii lui adolescenţi. Dar nici unul dintre aceste aspecte nu-i sporeşte farmecul Emiliei. În rolurile secundare o avem pe mama lui Kirsten, care cloceşte nişte planuri proprii, pe prietenul cel mai bun al lui Christian, care a murit de mult şi pe care regele pare să-l jelească mai mult decât pe prima lui soţie. Apoi mai e familia lui Peter din Anglia, între care şi viitorul său cumnat, un bărbat chefliu (dar totuşi cam plictisitor), precum şi fosta

patroană (şi iubită) a lui Peter, contesa O’Fingal, şi mulţi, mulţi alţii.

Cu toate aceste personaje care se perindă pe scenă, Music & Silence are o structură complicată, nu doar la nivelul acţiunii, ci şi al imagisticii elaborate pe care Tremain o împleteşte cu fragmentele sale narative şi care ţine de muzică, tăcere şi, pentru o notă şi mai excentrică, de nasturi. În mod frustrant, aceste elemente nu produc nici un fel de complexitate corelatoare a temelor sau a subiectului. După ceau fost înfăţişate în tuşe ample, personajele sunt extrem de previzibile. Uneori, li se mai întâmplă şi lucruri neaşteptate – boli, jafuri, trădări –, dar marile revelaţii prilejuite de aceste piedici sunt de fapt recunoaşteri ale faptului că „acceptarea ... e cea mai dură lecţie de viaţă şi cea mai importantă de învăţat“ sau că „fără dragoste, viaţa omului nu valorează nimic“. Nu tocmai nişte revelaţii care să te dea peste cap, dar Tremain oferă totuşi aceste banalităţi vechi de când lumea ca şi cum ar reprezenta vreo noutate pentru cineva.

Ceea ce lipseşte cu desăvârşire sunt personajele complexe, încătuşate dinamic în destine complexe. Christian se plânge în repetate rânduri de nobilii decadenţi ai Danemarcei, dar nu ni se prezintă nici măcar un singur reprezentant al acestor lorzi feudali care trăiesc pe picior mare. Kirsten se smiorcăie că este îndepărtată din viaţa Curţii, dar cititorii nu apucă să arunce aproape nici o privire la curteni. Tremain îşi spune povestea ca şi cum ar fi un basm: banii ar putea rezolva totul, iubiţii despărţiţi îşi vor recăpăta fericirea după ce se reîntâlnesc, iar sufletele malefice îşi vor primi pedeapsa meritată. Însă la cele 500 de pagini ale sale, Music & Silence are nevoie de mai mult spirit ager decât de paliative de basm.

Cartea mai are probleme şi cu dialogurile, care uneori seamănă cu nişte traduceri proaste, parodii de-a dreptul sau ambele variante. („Odios mai e războiul!“, spumegă Christian. „Mai rău decât ciuma!

Războiul mai teribil ca orice!“). În lipsa unor personaje captivate, cititorul începe să cerceteze mai îndeaproape acurateţea detaliilor istorice. Oare în

satele norvegiene din secolul al XVII-lea chiar nu se consuma altă carne de pasăre decât cea importată din Danemarca?

Oare inginerii ruşi care încearcă să ajungă la acea mină de argint din Norvegia chiar nu ştiau cum să se pregătească pentru o călătorie pe timp de iarnă, ca să nu moară îngheţaţi şi înfometaţi pe drum? Poate că nu, dar Tremain nu te face s-o crezi. Există şi câteva episoade care funcţionează în maniera de fabulă dorită de autoare. Cel mai bun dintre ele este cu soţul contesei O’Fingal, scos din minţi de o melodie pe care o visează tot timpul, dar n-o poate recompune la lumina zilei. Totuşi, momentele mai palpitante ale romanului sunt mult prea intermitente.

Trăim într-o perioadă excelentă pentru ficţiunile istorice. Orice epocă ce poate oferi cărţi precum Place of Greater Safety, de Hilary Mantel, Jem (and Sam), de Ferdinand Mount, Kalimantaan, de C. S. Godshalk, Peter Doyle, de John Vernon şi oricare dintre poveştile de epocă ale lui Penelope Fitzgerald e o adevărată epocă de aur. În acest clasament îşi face loc şi Restoration a lui Tremain, o poveste dintr-o bucată despre un arivist social aflat la curtea lui Carol al II-lea. Din păcate, Music & Silence nici măcar nu se apropie de nota h de trecere.

Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 30 aprilie 2000 al The New York Times Book Review.