NYTBR 27 | 29 septembrie 2008

Preţ: 2,5 lei

Ediţia în limba română, nr. 27 – 29 septembrie 2008

Ultimele zile de Jill Abramson THE WAR WITHIN A Secret White House History 2006–2008 de Bob Woodward. Ed. ilustrată. 487 pag.

Simon & Schuster. 32 $

Campaniile de promovare ale lui Bob Woodward se desfăşoară întotdeauna conform unui scenariu prestabilit. Cărţile lui sunt „ţinute ascunse“, adică nici un exemplar nu este dat cronicarilor în avans pentru a scrie despre respectivul volum, iar editorii lui depun jurăminte că nu vor dezvălui amănunte fără consimţământul autorului. Informaţiile sale bombă – detaliile surprinse în catedrala puterii de către un jurnalist care alege adesea să fie un observator tăcut al evenimentelor şi documentele interne imposibil de obţinut (de către oricine altcineva decât Woodward) – sunt divulgate treptat, în articole de primă pagină din The Washington Post, un ziar la care autorul a fost timp de zeci de ani editor coordonator adjunct.

(Acum este editor asociat). Apoi intervin interviurile în exclusivitate din cadrul emisiunii „60 Minutes“, urmate de alte materiale televizate – o primire foarte bună care aproape întotdeauna propulsează cartea în fruntea listei de best-seller-uri.

De data aceasta, în cazul The War Within (Războiul din interior), ultimul din seria de patru volume despre Bush, scenariul este acelaşi, dar titlurile de ziar maschează exact noutatea adusă de carte. Presupusele informaţii bombă – faptul că administraţia Bush a monitorizat în secret Continuare în pagina 4 ILUSTRAŢIE DE PAUL SAHRE; FOTO: WILLIAM PHILPOTT/REUTERS

LIESL SC HIL L I N G E R : OAME NII - LUP D I N RU SI A PAGINA 6

|

F RA N C I N E P RO S E : „ H A P P Y FA MI L I ES“ DE CARLOS FUENT ES PAGINA 10

Editorial

29 septembrie 2008

Ficţiune 3

ZEN AND NOW:

On the Trail of Robert Pirsig and the Art of Motorcycle Maintenance de Mark Richardson Recenzie de John Leland

ONE FIFTH AVENUE

de Candace Bushnell Recenzie de Henry Alford 6

11

14

THE SACRED BOOK OF THE WEREWOLF

NONFICTION CHRONICLE THE INVISIBLE CONSTITUTION 28

de Victor Pelevin Recenzie de Liesl Schillinger

de Laurence H Tribe WHAT RHYMES WITH BASTARD?

10

HAPPY FAMILIES: Stories

A Memoir de Linda Robertson

de Carlos Fuentes Recenzie de Francine Prose

JOURNEY OF A THOUSAND MILES:

12 13

Recenzii de Marilyn Stasio

My Story de Lang Lang with David Ritz

A BETTER ANGEL: Stories

CEREMONIAL VIOLENCE:

ROMANE POLIŢISTE

A Psychological Explanation of School Shootings de Jonathan Fast Recenzii de Tara McKelvey

de Chris Adrian Recenzie de Sylvia Brownrigg 16

ONCE UPON A TIME IN ENGLAND

de Helen Walsh Recenzie de Marisa Silver 17

15

How Conservatives Abandoned the Free Market and Why Liberals Should Too de James K Galbraith Recenzie de Roger Lowenstein

THE GOOD THIEF

de Hannah Tinti Recenzie de Maile Meloy 21

ALL WE EVER WANTED WAS EVERYTHING

THE PREDATOR STATE:

19

ICON OF EVIL:

Hitler’s Mufti and the Rise of Radical Islam de David G Dalin and John F Rothmann Recenzie de Tom Segev

de Janelle Brown Recenzie de Sheelah Kolhatkar

Nonficţiune

Eseu

1

24

THE WAR WITHIN:

A Secret White House History 2006-2008 de Bob Woodward Recenzie de Jill Abramson 7

THE KING AND THE COWBOY:

Theodore Roosevelt and Edward the Seventh, Secret Partners de David Fromkin Recenzie de Johann Hari 8

HURRY DOWN SUNSHINE

de Michael Greenberg Recenzie de Rachel Donadio 9

Ce m-a învăţat editorul meu de Dorothy Gallagher

Online

Articole & Bestselleruri 20

Bestselleruri ediţii cartonate

20

Selecţia editorilor

20

TBR: Din culise

22

Bestselleruri ediţii broşate

22

Raftul cu ediţii broşate

BLUE GENES:

A Memoir of Loss and Survival de Christopher Lukas Recenzie de Roy Blount Jr

Conţine secţiune specială de 4 pagini cu recenzii ale cărţilor apărute la editurile din România.

The New York Times Book Review, ediţia în limba română (ISSN 1937-920X) apare săptămânal, publicat de Universe Publishing House Inc. Copyright © 2008 The New York Times. All Rights Reserved. Toate drepturile rezervate. Director editorial: Cristian Teodorescu; Redactor-şef: Virginia Costeschi; Traducători: Cristiana Vişan, Ioana Chira, Ştefan Bodea, Cătălin Pruteanu; Proofreading: Anda Ciurte; Sales: virginia@edituraunivers.ro; PR: ARENA Communications, cecilia@arenacommunications.ro; Machetare şi pre-press: Antal Angyal, CMYK Pro, Budapesta; Tipar: GRASPO CZ.

2

Dacă aţi căuta „Henry Alford“ pe Google, aţi găsi o grămadă de informaţii despre un preot şi poet englez din secolul al XIX-lea, autorul unei antologii de poezie intitulată The Abbot of Muchelnaye. Dar nici Henry Alford cel din secolul XXI, care colaborează frecvent la Book Review cu recenzii, eseuri şi anchete, nu e tocmai un diletant în arta versificării, el fiind autorul, printre altele, al unei poezii alcătuite din fragmente de anunţuri publicitare imobiliare din Los Angeles. Fost membru al colectivului de redacţie de la revista Spy, în prezent redactor la Vanity Fair, el este autorul unei antologii de umor, Municipal Bondage, al unei povestiri a aventurilor sale nefericite în lumea actorilor, Big Kiss, şi a unei cărţi despre înţelepciunea bătrânilor, How to Live, care va fi publicată în ianuarie. La fel ca personajele celui mai recent roman al lui Candace Bushnell, One Fifth Avenue, pe care o recenzează în pagina 8 a acestui număr al revistei, Alford locuieşte în Greenwich Village – dar, aşa cum a precizat într-un e-mail recent, „cam la patru cvartale mai spre vest, în cartierul Adorabilelor Restaurante“. Când vine vorba de atmosferă melodramatică, nu poate fi vorba de vreo concurenţă între clădirea în care locuieşte şi cea din One Fifth Avenue, susţine el, deşi vecinul său de dedesubt, Philip Schultz, a câştigat Pulitzer-ul din 2008... cu o carte de poezie intitulată Failure.

Editorii

PODCAST: Săptămâna aceasta vor apărea: editorul şef al departamentului de ştiri de la The Times, Jill Abramson, care va discuta pe marginea seriei din patru volume despre Bush a lui Bob Woodward, John Leland, cu o discuţie despre volumul „Zen and Now“ al lui Mark Richardson, Ariel Kaminer, cu noutăţi de la secţia de cultură de la The Times şi Dwight Garner cu ştiri despre bestselleruri. Gazda va fi Sam Tanenhaus, editor la Book Review.

PAPER CUTS: Blogul Book Review prezintă cărţi şi alte materiale tipărite.

PRIME CAPITOLE: Fragmente din „Capitol Men“ de Philip Dray, „Happy Families“ de Carlos Fuentes şi din alte cărţi.

E-MAIL CU NOILE APARIŢII: Primiţi în fiecare vineri o trecere în revistă a recenziilor noilor cărţi şi apariţii. nytimes.com/books ILUSTRAŢII DE JOE CIARDIELLO (SUS) ŞI CHRISTOPH NIEMANN

Oameni din Village Noul roman al lui Candace Bushnell se desfăşoară în centrul New York-ului.

DE HENRY ALFORD R trebui să fie plăcut să ai bani. Un cont bancar solid, s-ar părea, ar trebui să-ţi asigure ceva – linişte sau oportunităţi ori ocazia de a fi generos. Dar, după cum ştiu toţi cei care sunt familiarizaţi cu telenovelele, acest lucru e departe de realitate. E periculos pentru cei bogaţi:

A

ONE FIFTH AVENUE

de Candace Bushnell 433 pag. Voice/Hyperion 25.95 $

e tot aşa de uşor să-ţi scapi câinele rasa Lhasa apso pe aleile vilei cum e să te înăbuşi accidental cu eşarfa Hermès. Ceea ce poate explica de ce avem nevoie de trei tipuri diferite de lege şi ordine.

Precum o mare petrecere de caritate dintr-o seară de miercuri, noul roman al lui Candace Bushnell, One Fifth Avenue (Fifth Avenue Nr.1), îşi îndreaptă privirea atentă şi atotcunoscătoare asupra bogaţilor nefericiţi, livrând un portret mai puţin suculent decât te-ai putea aştepta, dar mai armonios decât te-ai teme că este în realitate. Persoanele în chestiune trăiesc – sau vor să trăiască – în zona în stil Art Deco din Greenwich Village care dă titlul cărţii.

Faceţi cunoştinţă cu Mindy Gooch, preşedintele stresat şi sceptic de consiliu de administraţie, un editor de revistă care tânjeşte să fie „semnificativ“, Schiffer Diamond, o actriţă de 40 şi ceva de ani, care avut o frământată relaţie pe termen lung cu un rezident al clădirii, Philip Oakland, romancier premiat cu Pulitzer, care a plecat la Hollywood, mătuşa de 82 de ani a lui Philip, Enid Merle, o editorialistă mondenă „de treabă“, originară din Texas şi Billy Litchfield, un colaborator la Vogue, homosexual, chel, dependent de antidepresive şi „om de societate“.

Aceste personaje, precum şi intriga cărţii, sunt, într-un fel sau altul, concentrate pe achiziţia şi bunăstarea celor mai bune două mărfuri ale clădirii – apartamentul de 650 de metri pătraţi al unei dame din înalta societate (Billy îi va ajuta pe ezitanta Annalisa Rice, cu poziţie socială foarte importantă, şi pe soţul ei, să-l cumpere pentru 20 de milioane de dolari atunci când marea damă se prăbuşeşte pe terasă peste un paravan neancorat în zid, în timpul unei furtuni) şi „încă atrăgătorul“ Philip, care-şi va strica prietenia cu Schiffer, atunci când se îndrăgosteşte de o nouă forţă dolofană a naturii numită Lola.

Henry Alford este colaborator la Vanity Fair şi Travel and Leisure.

FOTO: DONNA SVENNEVIK, ABC INC.

Cartea are deliciile ei. Cei care ne bucurăm de o bălăceală în abisurile scânteietoare ale tabloidelor şi ale revistelor parfumate ne putem felicita pentru că suntem în stare să detectăm posibila prezenţă a lui Liz Smith, Brooke Astor şi Billy Norwich în trei dintre personajele lui Bushnell; e ca şi cum ni s-ar da un ciolan delicios sau o jucărie de ros. Bushnell – ale cărei cărţi Sex and the City şi Lipstick Jungle au fost ecranizate în seriale de televiziune şi care, dacă e să dăm crezare editorialelor mondene, reuşeşte să iasă frecvent din casă – îşi introduce experienţa personală în aceste întâmplări ficţionale. Punctul ei forte este capacitatea de a construi (sau de a deplasa încet) cele două mărfuri – tensiunea sexuală şi lupta pentru succes – care îi definesc personajele.

Bushnell are o servitoare auctorială, iar numele ei este Calibrarea. Dat fiind

Bushnell îşi introduce propria ei experienţă personală în aceste întâmplări ficţionale. genul şi temele cărţii, acest punct forte e întâmplător. Perioada care a urmat imediat după 11 septembrie a reprezentat un regres pentru autorii de romane mondene. „Cinismul şi superficialitatea care străbăteau viaţa oraşului au fost interpretate ca reprezentând o cruzime inutilă şi

era dintr-o dată de prost gust să-ţi doreşti altceva în afara păcii mondiale“, gândeşte la un moment dat Billy, chiar înainte de a decide că a existat un soi de recul. „Dar au trecut şase ani şi, ca un cal de cursă, New York-ul n-a putut rămâne pe dinafară, nici nu şi-a putut schimba natura. În vreme ce cea mai mare parte a New York-ului era în doliu, o societate secretă de bancheri fierbea un cazan uriaş de bani, adăugând o aromă de tinereţe şi de tehnologie IT şi, voilà, se născuse o nouă clasă obscenă de superbogaţi“. Bazele erau puse. Şi totuşi... Şi totuşi... Ceea ce lipseşte e genul de înfloritură stilistică sau zbor al imaginaţiei care ar face aceste întâmplări memorabile. Proza lui Bushnell este aici rareori artistică şi îmi vine greu sămi amintesc pasaje care merită repetate.

Privat de expresii fericite sau detalii portretizate cu minuţiozitate, am aşteptat în schimb un moment de tipul Valea păpuşilor – ceva, să spunem, ca scena în care Neely O’Hara îi smulge peruca lui Helen Lawson şi i-o aruncă în toaletă. Dar nici aşa ceva nu s-a petrecut.

E o diferenţă între a găsi toate detaliile adecvate şi a potrivi toate aceste detalii într-o manieră care să ne capteze imaginaţia.

Bushnell se pricepe, de exemplu, la ceea ce adolescenţii din oraş fac în casele de la ţară şi la un sentiment de dor numit „durerea“ pe care proprietăţile imobiliare îl pot induce.

Dar aceste interludii sunt rare şi, de asemenea, aşa cum predica Miss Susann, insuficiente. Dat fiind faptul că Bushnell ne-a trântit într-un mediu în egală măsură mustind de lux şi stil, aceste scurte apariţii par picante. Şi-a căptuşit capa de hermină cu muselină.

NTR-ADEVĂR, în acele momente în care Bushnell o stăpâneşte cel mai puţin, scriitura ei nu se dilată, aşa cum se întâmplă cu opera celor mai mulţi scriitori în acest gen literar, melodramatic sau gotic. În schimb, e pur şi simplu anostă.

Două dintre cele mai pline de aspiraţii personaje ale lui Bushnell, Lola şi Paul, soţul Annalisei, care face speculaţii bursiere – sunt atât de hotărâţi în fiecare acţiune sau exprimare a lor, că aproape par robotici. La un moment dat, un flashback o face pe doamna Houghton, dublura lui Brooke Astor, să bată în podeaua bârlogului ei central cu bastonul cu vârf de marmură şi să declare într-o manieră excesivă: „Acesta este centrul societăţii din New York.... Societatea a început aici şi se va sfârşi aici“. Ai zice că avantajele acordate de un surplus – fie bani, în cazul personajelor acestei cărţi, sau talent, în cazul lui Bushnell – ar trebui să fie etalate cu mai mult elan. Ar trebui să fie plăcut să ai bani, iar acestă carte nu e h întotdeauna plăcută.

Î

3

Ultimele zile Continuare din pagina 1

aproape orice mişcare şi orice cuvânt al premierului irakian, Nuri al-Maliki, şi că reprezentanţi ai armatei şi ai serviciilor de informaţii americane au folosit metode de spionaj ultra-secrete pentru a anihila terorişti străini în Irak – nu sunt deloc şocante.

Acest ultim episod, care explorează la rece procesul de aproape trei ani prin care preşedintele Bush şi consilierii lui au avut revelaţia faptului că au nevoie de o nouă strategie în Irak, este mult mai puţin captivant decât precedentele cărţi ale lui Woodward despre Bush.

Ce este cu adevărat remarcabil la The War Within este schimbarea de stil al autorului.

Woodward este celebru pentru faptul că prezintă doar faptele, ghidându-se după crezul oamenilor de presă de pe vremuri că un jurnalist trebuie să arate, nu să afirme. Rareori îşi întrerupe naraţiunea pentru a sintetiza sau a analiza, şi cu atât mai puţin pentru a emite judecăţi de valoare în ceea ce-i priveşte pe subiecţii săi puternici, mai ales că unii dintre ei sunt chiar sursele lui. Nu are decât un singur unghi: prim-planul. Lipsa de analiză a contextului, evidentă în toate cărţile lui despre preşedinţi, de la Richard Nixon încoace, i-a supărat pe unii cititori şi critici – cel mai cunoscut dintre ei este Joan Didion, care într-o cronică despre şase cărţi ale lui Woodward (din anii ’80-’90) a scris: „În aceste cărţi, o activitate cerebrală măsurabilă este practic absentă“.

PRE deosebire de celelalte volume despre Bush ale autorului, The War Within conţine câteva elemente de analiză şi de valorizare. Iar la final face chiar o evaluare extrem de severă a preşedintelui. Într-un epilog usturător, Woodward conchide: „Ani de zile, iar şi iar, preşedintele Bush a dat dovadă de nerăbdare, bravadă şi nesiguranţă neliniştitoare în legătură cu propriile-i decizii. Rezultatul a constat prea des în impulsivitate, neglijenţă şi – ceea ce e cel mai îngrijorător – în reacţii întârziate la realităţile şi sfaturile ce se opuneau intuiţiilor sale“.

Această concluzie li se va părea unora evidentă şi depăşită. De asemenea, vor fi dezamăgiţi dacă se vor aştepta ca Woodward să abordeze tranşant cea mai importantă întrebare legată de războiul din Irak: a fost lansat şi purtat pentru o cauză bună sau nu? Totuşi, Woodward a parcurs un drum lung faţă de primele două volume, în care privea evenimentele dintr-o perspectivă excesiv de eroică după atacurile de la 11 septembrie. Cu al treilea volum, State of Denial, a mai avut o şansă. Scriind cartea în timp ce luptele din Irak scăpau de sub control, a reluat povestea de la început şi a făcut o relatare mult mai dură despre politicile de război ale lui Bush şi despre executanţii lor. În The War Within, o carte cu şi mai multe judecăţi de valoare, preşedintele Bush pare „să intre la apă“ pe măsură ce prezenţa naratorului creşte. Cinicii vor spune că Woodward a aşteptat până la ultima carte pentru a-l critica deschis pe preşedinte şi

S

Jill Abramson, editor coordonator de ştiri la The Times, a condus biroul de la Washington al ziarului în 2001–2003.

4

pe sfătuitorii săi cei mai apropiaţi pentru că acum nu mai trebuie să fie în preajma lor.

Cu siguranţă, concluziile lui Woodward despre siguranţa, lipsa de toleranţă faţă de dezaprobări şi proasta gestiune a politicii în Irak manifestate de preşedintele Bush, inclusiv depăşirea din punct de vedere juridic a campaniei sale împotriva terorii, au fost explorate mai adânc în cărţi foarte bune, scrise, printre alţii, de Thomas Ricks, Michael Gordon, Ron Suskind, Robert Draper, George Packer şi Jane Mayer. Dar, comparându-le, este imposibil să nu fii impresionat de calităţile jurnalistice ale lui Woodward, care ne oferă o cronologie extrem de sugestivă, săptămână cu săptămână, de la atacarea Afganistanului după evenimentele din 11 septembrie la războiul din Irak, a derulării politicii preşedintelui şi a consecinţelor acesteia. Relatările sale bazate exclusiv pe fapte le-au furnizat multor altor autori şi reporteri o bază preţioasă de informaţii despre ce s-a întâmplat şi ce s-a spus în momentele de răscruce ale mandatelor lui Bush.

De fapt, câteva amănunte definitorii despre paşii greşiti făcuţi de administraţia Bush au fost descoperite chiar de Woodward: regula demnă de Pottery Barn a fostului secretar de stat Colin Powell („Dacă o strici, e a ta“), eticheta de „slam dunk“ („o victorie sigură“) aplicată de fostul director al CIA George Tenet cazului programelor de arme de distrugere în masă din Irak, disputa aprinsă dintre vicepreşedintele Dick Cheney şi Powell pe tema politicii în privinţa Irakului, faptul că senatorul Chuck Hagel i-a spus lui Bush că s-a ascuns prea tare în buncăr, expresia de pe faţa secretarului Apărării Donald Rumsfeld în momentul în care generalul în rezervă Jack Keane i-a oferit dovezi irefutabile că e nevoie de mai multe trupe pentru a asigura securitatea în Irak. În noua carte există o scenă de neocolit ce surprinde esenţialul: preşedintele Bush, obtuz, cere reintroducerea cuvintelor „victorie“, „câştig“ şi „succes“ întrun discurs ce urma să fie ţinut într-o perioadă în care violenţele din Irak escaladau. Mai mult decât un detaliu anecdotic, acesta este nucleul memorabil al istoriei. Şi având în vedere cât de secretoşi sunt actualii ocupanţi şi vizitatori ai Casei Albe, dintre care puţini ar scrie onest şi cuprinzător despre cele întâmplate (cel puţin dacă ne luăm după recenta carte de memorii a lui Tenet), seria de patru volume a lui Woodward este cu atât mai valoroasă. Observaţiile amănunţite sunt extrem de relevante şi, împreună, aceste cărţi ar putea reprezenta cea mai bună mărturie pe care o vom avea vreodată despre perioada acoperită.

Nu-i corect să-i reproşezi unui autor că nu scrie cărţile pe care alţii ar prefera să le scrie. În cazul lui Woodward, el nu este adeptul nici unei ideologii, aşa că scrierile lui îi dezamăgesc pe partizanii de dreapta sau de stânga. Oricum, relatarea evenimentelor concomitent cu petrecerea lor rareori sau chiar niciodată nu poate fi la fel de strălucită ca, să zicem, naraţiunea din cele trei volume ale lui Robert Caro despre Lyndon Johnson, unice prin combinaţia riguroasă de documentare şi interviuri, care reflectă înţelepciunea acumulată odată cu trecerea timpului. Ca protagonist al operei lui Woodward, George W. Bush nu evoluează de la un volum la altul, aşa cum se întâmplă cu Franklin D. Roosevelt în ciclul lui Arthur Schlesinger Jr. despre New Deal. Dar Woodward chiar surprinde esenţa personajului său. Cu ipostazele sale contradictorii, cu optimismul şi siguranţa sa, Bush apare ca un

avansat, iar defectele lui Bush au fost mai numeroase decât calităţile, Woodward l-a privit dintr-o nouă perspectivă pe Bush şi şi-a reconsiderat părerile iniţiale. În cele din urmă, el le furnizează cititorilor nu numai materialul pe baza căruia ei să poată trage propriile concluzii, ci şi o judecată aspră de valoare referitoare la preşedinte. Astfel, el a depăşit rolul de stenograf şi s-a apropiat mai mult de cel de biograf.

Bush at War, prima carte, publicată în 2002, a fost pe drept criticată la momentul respectiv pentru că era lipsită de adâncime şi naivă. Aceleaşi reproşuri i se pot face şi astăzi.

Cititorul face grimase în anumite momente – de exemplu, când citeşte că, înainte de a declanşa războiul din Afganistan, Bush a întrebat dacă ajutorul umanitar poate fi transportat pe calea aerului acolo. „Pentru Bush, acest lucru era fundamental pentru ceea ce el consideră

preşedinte deopotrivă productiv şi superficial, îmbătrânit fizic, dar nu şi intelectual sau psihic. „Într-un fel, preşedintele Bush s-a schimbat foarte puţin de la primul meu interviu cu el, din 20 decembrie 2001“, remarcă Woodward.

Ce te surprinde când citeşti cele patru volume unul după altul, aşa cum am făcut eu în timpul primăverii şi al verii, este faptul că, în ciuda abordării neutre a autorului, toate eşecurile preşedintelui şi ale echipei sale sunt vizibile uşor, mai ales în ceea ce priveşte personajul principal, Bush. Cărţile îi fac acestuia un portret complet, chiar dacă Woodward nu pare întotdeauna conştient de asta. Într-adevăr, sentimentele diferite ale lui Woodward reprezintă adevărata substanţă dramatică a cărţilor. Toate cele patru volume conţin material incriminatoriu, dar în primele două, Woodward nu a putut sau nu a vrut să recunoască asta. Pe măsură ce războiul a

a fi misiunea morală a Statelor Unite“, scrie Woodward încrezător. Într-un alt punct, el transcrie, în loc să analizeze, viziunea preşedintelui asupra lumii: „Viziunea sa include în mod clar o rearanjare ambiţioasă a lumii prin acţiuni preventive şi, în caz de necesitate, unilaterale, pentru a reduce suferinţele şi a instaura pacea“. Totuşi, chiar şi în această primă carte, Woodward dă indicii clare despre cel mai mare eşec al Casei Albe: „Stilul de conducere al lui Bush tindea să fie unul grăbit. Vroia acţiuni, soluţii. Odată pornit la drum, îşi canaliza toate energia pentru a merge înainte, cât mai repede, privind rareori în urmă, râzând sau chiar ridiculinzându-i pe cei care aveau îndoieli şi un angajament mai mic de 100%“. În a doua carte, Plan of Attack, referitoare la decizia de a porni războiul din Irak, preşedintele Bush devine şi mai dispreţuitor cu sfătuitorii săi care îl îndeamnă la prudenţă, ILUSTRAŢIE DE PAUL SAHRE; FOTO: WILLIAM PHILPOTT/REUTERS

dar care se tem să nu fie înlăturaţi pentru lipsă de loialitate. Adevăratele consecinţe ale siguranţei depline din interiorul Casei Albe ajung în prim-plan în State of Denial, în care Woodward povesteşte despre haosul ce domină Irakul la trei ani de la începerea războiului.

Acum, în ultimul volum, Woodward dezvăluie, în sfârşit, tot teatrul Kabuki al generalilor care ştiu că pierd, dar îi spun lui Bush că este îndrăgit de popor în Irak. Preşedintele şi echipa lui se împacă prea lent cu ideea că este nevoie de o nouă strategie, ce implică mai multe trupe, pentru a calma furtuna.

Citite împreună, cele patru volume descriu un arc ciudat. Actele 3 şi 4 par să aparţină unei alte piese. În trei dintre volume, sinteza cea mai valoroasă a materialului se găseşte în epiloguri, care lasă foarte clar să se întrevadă faptul că existenţa lor se datorează editorului cărţilor. (Poate Woodward ar trebui să urmeze modelul lui Francis Ford Coppola, care şi-a remontat saga „Naşul“ într-un singur film).

Pe alocuri, scriitura lui Woodward este atât de stângace, încât devine involuntar comică – de pildă, în deschiderea unui capitol în care violenţele din Irak ajung în pragul anarhiei hobbesiene: „Grijile lui Condi Rice creşteau“.

Aceste cărţi reprezintă şi o lecţie despre cum nu trebuie să conduci. De asemenea, ele descriu tiparul tragic al unui preşedinte care acţionează impulsiv, ghidat doar de instincte, cu sfătuitori care îl încurajează, dar îi fac deservicii tocmai pentru că nu îşi îndeplinesc sarcina crucială de a spune puterii adevărul.

Chiar şi în Bush at War, care are cea mai favorabilă atitudine faţă de Casa Albă dintre toate volumele din serie, stilul de conducere al preşedintelui Bush îmbină grandiozitatea („Vom neutraliza teroarea oriunde s-ar afla“) cu fanfaronada („O să aflăm cine sunt vinovaţii şi o să le-o tragem“, îi spune Bush lui Cheney). Pe scurt, „un preşedinte trebuie să fie calciul din şira spinării“, după cum îi spune lui Woodward în două interviuri.

Astfel, el respinge orice sugestie că ar fi nevoie de mai mult timp pentru a replica teroriştilor după 11 septembrie. Când fostul senator Thomas Daschle îi aduce aminte că „război“ este un cuvânt puternic, iar Cofer Black de la CIA îl avertizează că luptele din Afganistan nu vor fi uşoare şi nici fără vărsare de sânge, preşedintele răspunde: „Ăsta-i războiul.

Asta-i ceea ce vrem să câştigăm“. În interviurile sale cu Woodward, preşedintele face referire în mod constant la „instinctele“ lui şi la intuiţii. De la bun început autorul presimte pericolul prezentat de un lider pentru care „instinctele sunt fel de a doua religie“.

Dar Bush nu ascultă numai de vocea interioară. El primeşte timpuriu o lecţie puternică de la Karl Rove: istoria ţine întotdeauna cu învingătorul, indiferent de greşelile pe care le-a comis pe drum. Şi astfel, în următoarele trei cărţi, Bush este obsedat de ideea de a se putea mândri cu o victorie în Irak. În Plan of Attack, îndoielile autorului se amplifică. Când Bush îi spune că „libertatea este darul lui Dumnezeu pentru oameni... cred că avem datoria de a-i elibera pe toţi“, Woodward, printr-o rară interpolare, întreabă dacă o asemenea convingere nu poate părea „primejdios

de paternalistă“. „Cei care devin liberi ne apreciază râvna“, este replica preşedintelui.

La fel, în timpul primelor deliberări în privinţa Irakului, George Tenet îşi dă seama că, în preajma preşedintelui Bush, „preţul cel mai mare pe care îl poţi plăti este să te îndoieşti“, ceea ce înseamnă, în schimb, că „dintr-odată părea să fi dispărut orice sancţiune pentru asumarea de riscuri şi înfăptuirea de greşeli“. Nu-i de mirare că ceva mai târziu ajungem la „slam dunk“.

Colin Powell şi adjunctul său, Richard Armitage, se numără printre sursele la care renunţă prea uşor. Powell „simte o febră a războiului“ la Casa Albă şi cere să fie primit în audienţă la preşedinte. Dar odată aflat în faţa lui, Powell nu reuşeşte să spună tot ceea „are pe suflet“ şi în minte. Apoi, în pragul războiului, Woodward acceptă că, în ciuda rezervelor lui Powell, acestuia îi era imposibil să renunţe şi să nu „îşi îmbrace uniforma de război“. Dar dacă Powell ar fi rupt comunicarea cu preşedintele în timpul războiului? Ce influenţă ar fi putut avea? Este o întrebare pe care Woodward nu o pune. (În The War Within, Wooward priveşte, în sfârşit, în faţă realitatea că acest casus belli a fost discreditat: „Nu s-a găsit nici o armă de distrugere în masă, mulţi au privit războiul ca o catastrofă, iar reputaţia lui Powell a devenit iremediabil legată de el, prejudiciată pentru totdeauna“. El îl citează pe James A. Baker III, din partea Grupului de studiu Irak, care spune că Powell ar fi putut fi singura persoană capabilă să împiedice declanşarea războiului).

„Bush s-a schimbat foarte puţin de la primul meu interviu cu el, din 20 decembrie 2001“, remarcă Woodward. În Plan of Attack, Woodward îşi recunoaşte o greşeală proprie: ar fi trebuit să convingă cotidianul The Washington Post să publice un articol pe prima pagină despre cât de nesemnificative erau informaţiile deţinute de serviciile secrete despre armele de distrugere în masă. La vremea respectivă, eu conduceam biroul de la Washington al ziarului The Times şi nici eu n-am făcut destule presiuni ca să apară un articol aproape identic, sceptic, al lui James Risen. În acea perioadă erau prea multe preluări credule ale afirmaţiilor administraţiei Bush despre armele de distrugere în masă din Irak (unele dintre ele, publicate chiar în The Times şi The Post). Woodward, cu care m-am întâlnit de câteva ori din raţiuni profesionale (participam amândoi la mese rotunde, sau în alte împrejurări asemănătoare) în decursul celor 20 de ani în care am fost reporter şi editor la Washington, nu ne oferă o versiune la fel de completă despre campania administraţiei Bush în privinţa armelor de distrugere în masă ca alte două cărţi excelente: Greatest Story Ever Told de Frank Rich şi Hubris de Michael Isikoff şi David Corn. În State of Denial, Woodward, care încetează a fi un observator pasiv al evenimentelor,

explorează acea perioadă a războiului în care optimismul încăpăţânat al lui Bush, Cheney şi Rumsfeld s-a transformat într-un refuz de a înfrunta adevărul. Woodward îl ia la întrebări pe Rumsfeld în ceea ce priveşte numărul în creştere de atacuri în Irak şi este lăsat fără replică de acesta, care aseamănă situaţia cu un bol cu fructe. Astăzi cartea este ţinută minte pentru glumele grobiene cu care se amuză Bush şi Rove sau pentru dezvăluirea faptului că şeful personalului de la Casa Albă, Andrew Card, şi Prima Doamnă, Laura Bush, vroiau ca preşedintele să renunţe la serviciile lui Rumsfeld.

Dar cele mai puternice pagini se referă la momentul în care oamenii preşedintelui îşi dau seama că „Bush refuză să privească adevărul în faţă“ în ceea ce priveşte Irakul.

Faptul că Woodward n-a reuşit să-i ia un interviu lui Bush pentru a treia carte s-ar putea să-l fi făcut să gândească liber, să ajungă la concluzii mai adânci, deşi, din nou, rezultatul este întinat de relaţia amicală dintre Woodward şi unele surse ale lui. Sunt prea multe descrieri ale lui Bush făcute de Prinţul Bandar al Arabiei Saudite, o veche sursă a lui Woodward, interesată poate mai mult să-şi facă sieşi un serviciu decât să spună ceea ce crede.

N The War Within, Bush rămâne imun la adevărurile crude. Generalul George Casey conchide că principala problemă cu Irakul „este preşedintele însuşi“, o percepţie care defineşte această carte ce vorbeşte despre anii de şovăială în timpul cărora preşedintele refuză cu încăpăţânare să accepte – chiar şi atunci când există tot mai multe dovezi în acest sens – că o strategie militară bazată pe ideea lui Rumsfeld de trupe puţine, şi lipsa unui plan viabil post-invazie transformă „victoria“ cerută într-o imposibilitate. Iar insistenţa Casei Albe pe ideile de loialitate şi optimism îi inhibă pe ultimii oameni rămaşi în echipă care privesc realist situaţia – printre aceştia, adjunctul consilierului pentru securitate naţională, Meghan L. O’Sullivan, şi consilierul de la Departamentul de Stat Philip Zelikow. O’Sullivan se încumetă într-un final să îi spună lui Bush că Irakul este „iadul pe pământ“, dar Zelikow, care a vizitat de peste 12 ori Irakul şi şi-a dat seama cât de sumbră este situaţia acolo, îşi ascunde pesimismul în prezenţa lui Bush. „Poate Zelikow nu a vrut să facă notă discordantă faţă de optimismul afişat sau n-a vrut să fie privit ca un gică contra“, speculează Woodward. „Poate nu a putut trece peste vechiul clişeu conform căruia consilierii se apleacă în faţa preşedintelui“. Şefa lui Zelikow, Condoleezza Rice, este şi ea complice. Ştie că Bush ar trebui să afle şi versiunea sceptică, dar şi ea îndulceşte realitatea pentru preşedinte, la început în calitate de consilier pentru securitate naţională, apoi ca secretar de stat. Şi nu îndrăzneşte să treacă de Cheney sau Rumsfeld pentru a spune adevărul. În interviurile cu Woodward, Bush îl laudă pe succesorul lui Rice în funcţia de consilier pentru securitate naţională, Stephen J. Hadley, ca fiind arhitectul conflictului, care a redus numărul de atacuri în Bagdad şi în alte locuri din ţară (cu ajutorul unei noi alianţe cu liderii unor triburi irakiene şi cu sunniţi). Dar

Î

Woodward, îngrozit că Bush pune războiul pe cale de a se transforma în eşec pe seama consilierului său pentru securitate naţională, îl critică pe Hadley pentru că fascinat de un preşedinte pe care îl consideră „vizionar“.

Este un vizionar care vede uneori lucrurile în ceaţă. În marele său interviu cu Bush pentru ultimul volum, Woodward îl roagă pe preşedinte să precizeze momentul în care a decis să-şi schimbe politica de război şi să aprobe mărirea efectivelor din Irak. Uimit de întrebare, Bush îi recomandă să apeleze la Hadley – „Poate ştie Steve“. Cititorul rămâne perplex, la fel ca atunci când, în State of Denial, Woodward îi cere lui Rumsfeld să descrie o situaţie în care Bush s-a afirmat ca lider de război, iar Rumsfeld nu poate da nici un exemplu.

Cel mai şocant moment pentru Woodward este cel în care Bush recunoaşte că în iunie 2006 şi-a dat seama că strategia din Irak nu funcţionează, dar nu a făcut nimic s-o revizuiască. Întrebat dacă n-ar fi trebuit să trimită mai multe trupe mai devreme, Bush răspunde: „Nu m-am gândit prea mult dacă mai multe trupe trimise în 2003“ ar fi schimbat situaţia. În momentul de vârf al atacurilor, Bush cere imposibilul: „Vreau să fiu capabil să spun că avem un plan de ripostă“, pentru a „îndepărta impresia că acest război nu poate fi câştigat“.

Dacă există un erou în această poveste tristă, el este generalul David Petraeus, febleţea autorului: „La 53 de ani, Petraeus era un bărbat zvelt cu trăsături de băieţandru, recunoscut pentru inteligenţa şi ambiţia sa“.

Dar chiar şi Petraeus, oricât de competent ar fi, stă în umbra unicei figuri care domină seria de patru volume: „Rămâne în urmă o lecţie, una repetată de nenumărate ori în istoria guvernării în America: dintre toate personalităţile puternice care străbat culoarele puterii, dintre toţi consilierii îndărătnici, adjuncţii vicleni şi generalii cu inimă de fier îmbrăcaţi sau nu în uniformă, dintre toate vocile din corul Congresului care se zbat să se facă auzite, o singură persoană contează mai mult decât celelalte“.

The War Within include un ultim epilog – sau o ultimă auto-justificare. Woodward subliniază că seminţele care au prins în State of Denial şi The War Within au fost plantate în precedentele două volume. Pledoaria lui e convingătoare, dar ar fi fost mai bine, pentru el şi pentru noi, ca opiniile sale să fie întreţesute în textele originale. Nici măcar acum Woodward nu ne lămureşte care este viziunea lui asupra războiului, ci se mărgineşte să spună un lucru evident:“Rezultatul războiului din Irak, aflat acum în al şaselea an de desfăşurare, rămâne incert“.

Dar părerile lui Woodward despre război şi Bush nu contează cu adevărat. Pe parcursul celor patru cărţi, el ne-a oferit conversaţiile şi documentele de care avem nevoie pentru a trage propriile noastre concluzii. Deşi într-o manieră imperfectă şi neechilibrată, ne-a furnizat destule pasaje de sinteză şi analiză pentru ca aceste concluzii să fie bine documentate. Desigur, aceste cărţi pot fi o corvoadă. Dar ele reprezintă cea mai cuprinzătoare imagine de până acum a mandatelor lui Bush şi a războiului, care s-ar putea constitui în cea mai h importantă moştenire a acestora.

5

Muza demonică Victor Pelevin proiectează o filosofie acidă a epocii moderne prin glasul unui fetişcane naratoare care îşi poate schimba forma.

DE LIESL SCHILLINGER N această alegorie satirică şi erotică a lumii după căderea Uniunii Sovietice şi după atacurile de la 11 septembrie, Victor Pelevin dă o nouă semnificaţie cuvintelor „narator nedemn de încredere“. Povestea e spusă de o fetişcană care îşi schimbă forma: A Hu-Li, o damă de companie asiatică, cu părul roşu, care are vreo 2000 de ani, dar arată ca la 14. Numele ei, spus cu voce tare, sună ca o obscenitate în rusă, dar provine, de fapt, din expresia chineză pentru spiritul vulpii, huli jing – epitet care, în China, mai are şi sensul de femeie lascivă care distruge căsnicii. În timpul zilei, A Hu-Li stă într-un labirint întunecos

Î

THE SACRED BOOK OF THE WEREWOLF

de Victor Pelevin Traducerea: Andrew Bromfield 335 pag. Viking. 25.95 $

de sub tribunele unui complex de călărie din Parcul Bitsevski din Moscova, iar noaptea lucrează la prestigiosul Hotel National, unde vânează bancheri de investiţii.

Chiar dacă arată ca o prostituată obişnuită (deşi nemaipomenit de atrăgătoare), A Hu-Li e o fiinţă supranaturală, o „imitatoare profesionistă a unei adolescente cu ochi mari şi nevinovaţi“, care îşi vrăjeşte clienţii scoţându-şi repede coada stufoasă de vulpe înaintea fiecărui rendez-vous şi mişcând-o ca pe o armă laser ce stârneşte fantezii carnale hipnotice în mintea clienţilor ei. Deşi bărbaţii simt plăceri telepatice ale cărnii, camera video instalată clandestin de hotel ar putea dezvălui că vulpiţa n-a luat parte, fizic vorbind, la respectivul exerciţiu.

Bărbaţii s-au distrat singuri. În Rusia, The Sacred Book of the Werewolf (Cartea sacră a vârcolacului) a fost numită de criticii fascinaţi „literaturnaia Viagra“.

Efectul Viagra este cel care potenţează leacul – adică leacul filosofiei despuiate a lui Pelevin în care epoca modernă e prezentată prin declaraţii precum: „Întreaga istorie a omenirii din ultimii 10.000 de ani se reduce la o revizuire permanentă a rezultatelor privatizării“. E un mesaj acid, pe care acest basm sumbru îl face nu doar acceptabil, ci şi irezistibil.

Pelevin, un rus pişicher introspectiv, ajuns de-acum pe la 45 de ani, şi-a făcut un nume în ultimele două decenii scriind ficţiuni bizare şi tulburătoare care îmbină realitatea socială şi politică cu filosofiile occidentale şi orientale deopotrivă, prinzându-le în plasa literaturii ştiinţifico-fantastice şi presărându-le cu aluzii literare. Pelevin dovedeşte un amplu interes faţă de semnificaţia condiţiei umane (sau a absenţei ei tot mai pregnante). În plan secund, se concentrează asupra schimbării produse în Rusia după ascensiunea şi căderea lui Gorbaciov, în rândul „generaţiei programate pentru viaţă într-o paradigmă socio-culturală anume, dar care s-a trezit trăind într-alta“.

Liesl Schillinger este colaborator permanent la Book Review.

6

Autorul denumeşte acest grup Generaţia P, de la Pepsi, căci „pe vremuri, în Rusia chiar exista o generaţie tânără şi lipsită de griji, care zâmbea veselă înaintea soarelui, a mării şi a verii, şi care alegea Pepsi“. Ce se întâmplă cu o asemenea generaţie după ce lumea ei este invadată de Coca-Cola şi de capitalism şi, ulterior, de revenirea autoritarismului? „Când se destramă legăturile stabilite în lumea reală, acelaşi lucru se întâmplă şi în psihicul uman“, scrie Pelevin. Într-un roman anterior, Viaţa insectelor, scriitorul proiecta această deconectare asupra trupului. Personajele sale îşi schimbau forma, devenind când om, când insectă, fără nici un avertisment şi fără nici o întrerupere a dialogului, lăsându-l pe cititor să-şi bată capul cu descurcarea metamorfozelor şi a stabilirii legăturii dintre minte şi trup. Cele mai reuşite romane ulterioare ale lui Pelevin, Degetul mic al lui Buddha şi Homo Zapiens, au pretins şi mai multe de la capacităţile de asociere ironică ale cititorilor, prin pasaje strălucite, care trimit cu gândul la Gravity’s Rainbow al lui Thomas Pynchon. În Degetul mic al lui Buddha, Pelevin îşi

imagina contopirea Rusiei postcomuniste şi a Americii consumeriste sub forma unei plimbări nefericite într-un avion de vânătoare pilotat de Arnold Schwarzenegger şi furat de o rusoaică bolnavă mintal care-şi spune Maria.

Fără să-şi pună centura şi lăsându-se expusă stihiilor, ea se cocoţa pe aripa avionului, prinzându-se bine de o antenă umflată, în timp ce Schwarzenegger uruia mai departe prin cer, complet nepăsător, ajungând să se prăbuşească, în cele din urmă. În Homo Zapiens, un traducător de poezie îşi schimbă cariera după ce URSS „s-a îmbunătăţit atât de mult încât a încetat să existe“. Aşa că devine copywriter într-o agenţie de publicitate, creând reclame indescifrabile care au priză la publicul ţintă format din „noii ruşi“ (grobieni şi avizi după bani), deoarece conţinutul prostesc al reclamelor demonstrează că firma care plăteşte publicitatea e atât de putred de bogată încât îşi permite să „arunce pur şi simplu un milion de dolari pe geam“. Sunteţi cumva derutaţi de ce înseamnă toate acestea? La fel e şi protagonistul romanului, dar el primeşte lămuriri de la Che Guevara, care îi trimite comunicate oficiale lungi, despre televiziune, identitate şi

dualism, prin intermediul planşetei de spiritism. Unul dintre şefii săi îl ajută şi-l îndrumă în misiunea sa. „Mai întâi încerci să înţelegi ce le va plăcea oamenilor, iar apoi le livrezi rezultatul sub forma unei minciuni. Însă ceea ce vor oamenii e ca tu să le livrezi acelaşi lucru sub forma adevărului“, îi spune şeful.

Această reflecţie stă la baza noului roman al lui Pelevin: şi, deşi ar putea suna cinic, nu asta e şi intenţia lui. El nu înţelege „adevărul“ şi „minciuna“ ca un cugetător de rând şi datorită faptului că îşi ancorează ideile în fantezie, exprimându-le prin cuvintele muzei lui demonice, şterge orice necesitate de a face diferenţa dintre cele două noţiuni. În naraţiunea sa vicleană, super-vulpiţa cuprinde învăţăturile confucianismului, ale budismului şi ale sikhismului, împreună cu teoriile lui Wittgenstein, William Ockham, Freud, Foucault şi, mai ales, cu cele ale lui Berkeley. (Noţiunea de conversaţie în pat a unui iubit de-al lui A Hu-Li: „Totul există doar prin intermediul percepţiei“). În vreme ce-şi scrie propriul anunţ pornografic pe Internet pentru târfe.ru, A Hu-Li se inspiră în glumă din basmele lui Aksakov, din poezia lui Blok şi din textele lui Nabokov. Pentru a condimenta un rendez-vous obişnuit, visează cu ochii deschişi la Suetoniu, care îi inspiră una dintre şedinţele sale de sex în grup deosebit de sadice. Se înţelege de la sine, A Hu-Li manevrează aluziile cu o îndemânare admirabilă.

Romanul rezultat e ceva ce Pelevin ar considera o „aporie“ care conţine o „contradicţie irezolvabilă“. E un catalog enciclopedic al ideilor filosofice şi politice ale lui Pelevin, îmbrăcat în veşmântul basmului: închipuiţi-vă lucrarea lui Nietzche Despre adevăr şi minciună în sens extramoral sub formă de manga. În opinia lui A Hu-Li, această aporie e sinonimă cu viaţa. „Substanţa vieţii nu se schimbă prea mult de la o cultură la alta, dar sufletul omului are nevoie de un înveliş frumos“, observă ea. Picant, jucăuş, provocator şi pervers, romanul The Sacred Book of the Werewolf se pretează atât la analiza unui doctorand cât şi la sublinierile pe text ale unui cititor amator de senzaţii tari.

La începutul romanului, pe când A Hu-Li îşi face meseria, semnalele ei se bruiază atunci când dă peste un membru FSB (noul KGB), „căpitanul brigadei de mercenari“. Alexandr Serîi (numele de familie, care înseamnă „cenuşiu“ în rusă, e totodată un eufemism pentru piaţa neagră) e „nebărbierit, posac şi foarte arătos“, cu o mină „feroce, de lup“, pentru care există un motiv foarte bun. Alexandr e vârcolac, iar pavăza vicleniei de vulpe a lui A Hu-Li se dovedeşte inutilă în faţa puterii lui crude de lup. Ochii lui cenuşii-gălbui îi ard retinele fetei, dar „cel mai important lucru“, după cum observă ea, e că faţa lui „era un chip din trecut. Pe vremuri erau multe chipuri ca al lui, pe când oamenii credeau în iubire şi în Dumnezeu“.

Alexander îi spune Ada iubitei lui – o trimitere la numele ei de pe Internet, la Nabokov şi la cuvântul „iad“ în ruseşte. Ea îl porecleşte Şurik, referindu-se intenţionat la numele câinelui Şarik din povestirea lui Bulgakov Inimă de câine (faimoasă în Rusia), despre o potaie care se transformă în proletar şi devine atât de enervant încât cineva trebuie să-i pună capăt. Jocurile lor de-a spiritele vulpii şi al luILUSTRAŢIE DE JIMMY TURRELL

pului încep cu o formă transcedentală de uniune canină, dar degenerează în amuzamente mult mai primejdioase, prin care A Hu-Li şi Şurik se iniţiază reciproc în pasiuni secrete. Ei îi place să-şi pună o rochie de seară, să treacă pe la casele fermierilor şi să-i sperie pe aceştia înşfăcându-le găinile şi apoi zbughind-o, transformată în vulpe. Lui îi place să se adune cu ceilalţi vârcolaci din FSB în nordul îngheţat, unde urlă la ţeasta unei vaci înfiptă într-o ţepuşă, cu speranţa că prin necromanţie vor aduce la suprafaţa pământului petrol, care să umple conductele Maicii Rusii. Privind acest tabloul, văzând ţeasta vacii, A Hu-Li îşi aduce aminte de un basm rusesc macabru, despre o vacă măcelărită căreia i se face milă de o orfană şi-i trimite aur de pe lumea cealaltă. Înduioşată, A Hu-Li adaugă propriul bocet emoţionant la cacofonia generală: „Urlam cu toţii, cu chipurile

întoarse spre lună, urlam şi ne jeleam pe noi înşine şi ţara noastră imposibilă, ne jeleam viaţa jalnică, moartea prostească şi sfinţii barili de 100 de dolari“. Drept răspuns la emoţia sa (crede fata), petrolul începe să gâlgâie de-a lungul ţepuşei. Şurik râde de sentimentalismul ei. „E treaba mea să provoc scurgerea petrolului“, îi spune el batjocoritor. „Iar pentru asta, ţeasta trebuie să plângă“.

E o plăcere să citeşti fantasmagoria lui Pelevin, tradusă atât de strălucit de Andrew Bromfield, o reuşită de vârf a îndelungatei colaborări a scriitorului cu traducătorul. Ideile complexe sunt redate în mod simplu şi organic, fără a tulbura vreodată curgerea poveştii. Versiunea în engleză a lui Bromfield e alertă şi magică.

Fiecare cultură are în centrul său parabole cu animale. De obicei, aceste poveşti sunt

menite să formeze comportamentul oamenilor, dar basmele ruseşti sunt neobişnuite, pentru că sunt foarte des lipsite de morală. În schimb, înfăţişează situaţii tulburi sau nedrepte într-un limbaj fascinant, transformând resemnarea însăşi într-o fabulă. Copiii din Rusia cresc cu poveşti precum cele despre aventurile Alionuşkăi şi ale frăţiorului ei însetat, Ivanuşka, care s-a transformat într-un ţap după ce a băut apă dintr-o urmă de copită.

Literatura despre vârcolaci este o ramură a genului despre oameni şi fiare şi un obiect de interes constant pentru Pelevin. Într-o povestire scrisă la începutul carierei sale – O problemă cu vârcolaci în Rusia centrală, autorul îl trimitea pe un tânăr nebănuitor într-un sat aflat în apropierea unei vechi gospodării colective, pentru a lua parte la adunarea vârcolacilor, creaturi despre a căror existenţă

nici nu avusese idee înainte. „Ce sunt vârcolacii, de fapt?“, îl întreabă el pe conducătorul haitei. „Ce sunt oamenii, de fapt?“, îi răspunde acesta, dezgolindu-şi dinţii. Ţinând cont că Pelevin este atât de impregnat de jocurile de cuvinte nabokoviene, nu poate fi vorba de nici o greşeală în privinţa faptului că, pentru versiunea rusă a romanului The Sacred Book of the Werewolf, autorul nu a mai ales cuvântul vervolk, folosit în povestirea sa anterioară despre vârcolaci, preferând termenul oboroten, care desemnează o creatură ce îşi schimbă forma sau, literalmente, cineva care revine la forma pe care o avea înainte.

Să fie cumva această opţiune un comentariu despre Rusia actuală? Există oare o morală în povestirea lui Pelevin? Ce sunt copiii înlocuiţi de spiriduşi, de fapt? La aceste întrebări, cele h mai bune răspunsuri le are A Hu-Li.

O căsătorie de convenienţă David Fromkin analizează vechea loialitate politică ce a contribuit la făurirea secolului XX. DE JOHANN HARI NCHIPUIŢI-VĂ un remake după Un cuplu ciudat, în care Jack Lemmon şi Walter Matthau ajung să conducă lumea. Aceasta e premisa din The King and the Cowboy (Regele şi cowboy-ul), o istorie fascinantă, contrară şi deficientă scrisă de David Fromkin, autorul volumului A Peace to End All Peace şi al altor câtorva cărţi. Fromkin susţine că a descoperit un „parteneriat secret“ între un cowboy-pre-

Î

THE KING AND THE COWBOY

Theodore Roosevelt and Edward the Seventh, Secret Partners de David Fromkin.

Ediţie ilustrată. 256 pag. The Penguin Press 25.95 $

şedinte şi un afemeiat-rege care au ajuns la putere pe malurile opuse ale Atlanticului, în 1901, şi care şi-au lăsat la o parte personalităţile adverse pentru a plăsmui alianţele care au modelat secolul XX. La prima vedere, regele Eduard al VII-lea şi preşedintele Theodore Roosevelt aveau doar un singur lucru în comun: neaşteptata lor ascensiune la putere a stârnit panică în rândul compatrioţilor lor. Amândoi au ajuns la putere din întâmplare – unul datorită moştenirii genetice, iar celălalt, în Johann Hari, editorialist la ziarul londonez The Independent, a scris „God Save the Queen? Monarchy and the Truth About the Windsors“.

urma unui asasinat – şi au fost consideraţi extrem de nepotriviţi pentru noile lor poziţii. O rudă de-a regelui, prinţesa May de Teck, a rezumat mânia publică din Marea Britanie când a strigat: „Dumnezeu să ne ajute pe toţi!“. În mod asemănător, Mark Twain a dat tonul în America atunci când a murmurat „Preşedintele e nebun“.

De ce atâta îngrijorare? Înaintea încoronării, Eduard al VII-lea – general cunoscut sub numele de „Bertie“ – era un prinţ cu patima alcoolului şi a actriţelor. Cea mai remarcabilă realizare a lui în viaţă a fost crearea „scaunului dragostei“, care înlesnea actul sexual cu două femei în acelaşi timp.

Nu asta se aşteptase de la el. Mama lui, regina Victoria, plănuise un regim de pregătire puritană pentru moştenitorul ei: nu i se permitea să se joace cu băieţi de vârsta lui sau să se dedea la „plăceri“. Bertie s-a răzvrătit imediat, dezlănţuindu-se şi distrugând sala de clasă. În adolescenţă, când a fost dus la Paris, i-a implorat pe conducătorii ţării să-l adopte ca să poată rămâne acolo.

Peste ocean, Theodore Roosevelt ducea o viaţă foarte diferită. Născut într-o familie bogată din New York, acesta privea sexul premarital cu dispreţ pedant. Încerca să-şi dovedească altfel bărbăţia: în luptă, atât militară cât şi politică. Fromkin scrie că Roosevelt vedea viaţa ca un western, „o confruntare între bine şi rău“. Şi-a croit prin luptă drumul în politica newyorkeză şi în marina militară, făcând propagandă pentru ca Statele Unite să pornească la război împotriva imperiului spaniol. Era „de partea războiului – orice război“, scrie Fromkin. De îndată ce a început conflictul cu Spania, şi-a adunat propriul regiment de

ILUSTRAŢIE DE EVAN GAFFNEY DESIGN; DE LA „THE KING AND THE COWBOY”

voluntari şi a răspuns cu bucurie ecourilor de împuşcături de dincolo de dealurile Cubei.

Oare ce puteau avea în comun aceşti doi bărbaţi – regele beţiv şi preşedintele îmbătat de război? Un singur lucru: perspectiva asupra lumii. În 1901, alianţele dintre marile puteri se dizolvau. Îndelungatele conflicte ale Marii Britanii cu Statele Unite şi cu Franţa începeau să fie deja date uitării, în faţa unui nou inamic. Wilhelm al II-lea, nepotul pe jumătate nebun al lui Bertie, transforma Germania într-o putere imperială rivală şi hotărâtă să

subjuge Europa. Roosevelt şi regele credeau că nu exista decât un singur mod de a împiedica asta: crearea unui imperiu anglofon care să stăpânească pământul. Pe teren propriu, această nouă putere avea să comande conform constituţiilor liberale, iar în colonii, avea să apeleze la forţa brută. (Fromkin nu vorbeşte prea mult despre această forţă, care era totuşi nucleul imperiului). Bertie şi Teddy şi-au trimis scrisori şi telegrame secrete, plănuind să atragă Rusia şi Franţa în intriga împotriva Germaniei. Astfel se năştea „relaţia specială“.

Astfel îşi prezintă povestea Fromkin. E o relatare captivantă şi neaşteptată. Dar totuşi... În paginile finale ale cărţii, cititorul ajunge să perceapă nişte goluri uimitoare în acest tablou. The King and the Cowboy are o structură ciudată: 100 de pagini sunt dedicate vieţii lui Bertie, iar următoarele 50, celei a lui Roosevelt, aşa că poveştile celor doi se intersectează de abia în cele 50 de pagini rămase. De ce? Pentru că suprapunerea lor a fost uluitor de scurtă.

De fapt, cei doi nu s-au întâlnit niciodată: această „prietenie“ a fost întreţinută doar prin emisari. Bertie nu avea puterea să aranjeze nimic. În 1901, deciziile în privinţa politicii externe fuseseră deja trecute în seama Parlamentului, iar puterea regelui a fost redusă la încercarea de a-şi plasa prietenii în diferite poziţii de funcţionari publici în ministerul de Externe. Iar Marea Britanie şi Statele Unite erau deja plasate pe calea acelei relaţii speciale încă dinainte de „prietenie“: după cum a recunoscut Teddy însuşi, acea relaţie se baza strict pe geopolitica expansiunii şi a controlului, nu pe simpatii personale sau pe etici comune. Fromkin ne spune că încearcă să restabilească teoria istoriei care are în centru personalităţile remarcabile, dar, de fapt, ne arată cât de restrânsă şi de parţială rămâne această istorie.

După cum se vede şi în istoriile sale anterioare, Fromkin are abilităţi serioase şi reale.

Scrie într-un stil concis, prezintă amplu, iar ritmul e superb. Toate cele trei talente pot fi admirate şi în această carte. Însă e greu să scapi de senzaţia că, de această dată, şi-a irosit priceperea cu o relatare despre o prieh tenie care n-a existat niciodată.

7

Focul din mintea ei Pe când avea 15 ani, fiica autorului a căzut pradă, în mod neaşteptat şi îngrozitor, unei boli mintale.

DE RACHEL DONADIO N viaţă există puţine lucruri mai triste sau mai înfiorătoare decât să vezi o fiinţă iubită răpită de boală, într-un mod rapid şi irevocabil. În vara anului 1996, fiica de 15 ani plină de viaţă a lui Michael Greenberg, Sally, a căzut pradă unui episod psihotic de pe urma căruia atât ea, cât şi familia ea, încă nu şi-au revenit complet. „Am senzaţia că tot merg şi merg şi n-am unde să mă întorc“, spune tulburată Sally în deschiderea romanului Hurry Down Sunshine (Coboară repede, scumpete), în care Greenberg oferă o remarcabilă relatare a încercărilor sale de face faţă sindromului maniaco-depresiv al fiicei sale – sau nebuniei ei, după

Î

HURRY DOWN SUNSHINE

de Michael Greenberg 234 pag. Other Press. 22 $

cum preferă el să-i spună. Transformarea lui Sally e bruscă şi devastatoare. „De la mine învăţase să vorbească, de la mine auzise primele ei poveşti“, scrie Greenberg. „Şi totuşi, de pe o zi pe alta, deveniserăm nişte străini“.

Sally ajunge într-o stare psihică febrilă: scrie, umblă nervoasă, vorbeşte, se ceartă, îi împinge pe ceilalţi. Greenberg şi soţia sa, Pat, o duc pe fată la spital, unde este dusă în „Camera liniştită“, un spaţiu cât o cutie de chibrituri cu o tabliţă pe care scrie „Sally Greenberg. Fără favoruri. Fără vizite. Nivel zero“. Printre tovarăşii săi de secţie se numără Noah, un tânăr evreu hasidic a cărui familie crede că rugăciunile sale nervoase şi maniacale demonstrează că a atins starea de devaykah, sau de comuniune cu Dumnezeu.

Uneori, dialogul frugal trimite cu gândul la Beckett: „Nu ştiu cine sunt“, îi spune Sally lui Pat, mama ei vitregă, pe când se afla la Bellevue. Pat îi răspunde: „Ai ştiut vreodată?“. Sally dă din cap în semn de „nu“. „Atunci nu s-a schimbat nimic“, replică Pat. Urmează nesfârşite controale medicale şi multe medicamente. Punctele de referinţă ale lui Greenberg sunt mai degrabă literare decât medicale. „Când lua clorpromazină, poetul Robert Lowell nu era în stare să contruiască cuvinte de trei litere pe tabla de Scrabble sau să urmărească scorul de mingi şi lovituri la un meci de baseball televizat“, scrie autorul. „Sally avea să treacă printr-o paralizie intelectuală asemănătoare“.

Dar ea trebuia să fie liniştită: s-au mai văzut cazuri de pacienţi cu diagnosticul lui Sally care au murit din cauza epuizării induse în starea maniacală. Într-o scenă sfâşietoare, Greenberg înghite câteva pastile de-ale fiicei sale încercând să înţeleagă ceaţa care o învăluie. „Mă simt ameţit şi purtat departe, de parcă aş fi cât pe ce să mă prăbuşesc de la o mare înălţime, dar am picioarele lipite de marginea prăpastiei“, scrie el. Înţelege ce vrea să spună Sally când zice că a fost „învelită în spumă de

Rachel Donadio, fostă autoare şi editor la Book Review, e şefa biroului The Times din Roma.

8

cauciuc“. În încercarea de a se trezi la realitate, Greenberg îşi înfige o furculiţă în mână.

Uneori, scriitorul e consumat de furie şi de frustrare, iar alteori chiar o loveşte pe Pat. Câteodată, se mai strecoară în mintea lui şi lumea exterioară. E vara anului 1996. Zborul Trans World cu numărul 800 explodează deasupra zonei Long Island. Greenberg se simte ciudat de atras de candidatul prezidenţial republican Bob Dole, „cu braţul său schilodit şi cu efortul său nobil de a şi-l ascunde, cu acea expresie chinuită care trădează o durere înăbuşită permanent“, dar, în ceea ce-l priveşte pe Bill Clinton, „veselia lui neîncetată îmi dă o stare de disconfort“. În cele din urmă, Sally iese din pâcla ce o înconjoară şi se întoarce acasă la timp pentru un nou început de an şcolar, însă doar pentru a avea o recidivă, câţiva ani mai târziu.

Greenberg îl invocă adesea pe James Joyce, care se considera vinovat pentru boala mintală a fiicei sale, Lucia, şi se temea că munca lui la Veghea lui Finnegan, un roman plin de jocuri de cuvinte ermetice, îi accelerase cumva prăbuşirea. „Orice scânteie de geniu aş avea eu, i-a fost transmisă şi ei şi i-a aprins un foc în minte“, spunea Joyce. Asemeni scriitorului irlandez, Greenberg are o legătură literară profundă cu fiica sa. După ce fata îşi revine din primul episod, îi spune: „Am crezut cu adevărat că apariţia mea o să te strivească, tată, fiindcă tu, mai mult decât oricine altcineva, te străduiai să-ţi recapeţi scânteia de geniu, dar nu puteai, pentru că te străduiai prea tare“.

Sally îşi descrie psihoza ca pe o abilitate de a „vedea sub suprafaţa lucrurilor... de a vedea ce e înăuntrul oamenilor“.

După prima recuperare şubredă a lui Sally, mama sa, Robin, mărturiseşte că n-a renunţat la ideea că fiica sa a intrat în „legătură cu o forţă superioară“. Greenberg ripostează: „Aş prefera să reintre în legătură cu forţa inferioară“. Iar Robin spune: „Nu ţi-ar strica să mai gândeşti şi pozitiv câteodată“. Însă refuzul lui Greenberg – sau neputinţa sa – de a gândi pozitiv (sau reductiv) e una dintre cele mai bune calităţi ale sale. Elementul care deosebeşte Hurry Down Sunshine de puhoiul de autobiografii mediocre, cu toate emoţiile lor de sitcom şi cu certurile şi împăcările prea frumos conturate, este tocmai pesimismul sincer al lui Greenberg, umorul lui negru şi neputinţa sa fundamentală de a înţelege rostul chinului fiicei sale, fără a mai pune la socoteală posibilitatea de a extrage o morală înălţătoare de pe urma lui.

Pe lângă încleştarea cu boala lui Sally, Greenberg mai sondează şi istoria familiei sale. Fără prea multă bravadă sau comentarii, autorul prezintă dinamica familială încâlcită, în toată puterea sa brută. Când el şi Pat se hotărăsc să facă un copil, Sally îi spune foarte realist mamei sale vitrege: „Pe mine n-o să mă iubiţi niciodată ca pe propriul vostru copil. E o axiomă biologică“. Relaţia de competiţie dintre fraţi datează de generaţii întregi. Tatăl lui Greenberg avea o firmă de fier vechi în Brooklyn şi n-a înţeles niciodată interesul literar al fiului său. Având încă patru fraţi, Greenberg era deosebit de apropiat de mama lui. Când fraţii săi au devenit geloşi, tânărul Greenberg s-a distanţat intenţionat de ea, fisură care a început să se închidă abia după izbucnirea bolii lui Sally.

Când ies la un pahar într-un bar de pe lângă clinica Bellevue, mama lui îi spune cum nu şi l-a dorit pe fiul său Steve şi cât de mult se învinovăţeşte pentru tulburările lui afective. Într-adevăr, una dintre sursele dramei – şi ale umorului – demne de un roman rusesc din carte constă în întâlnirile lui Greenberg cu Steve, care e adesea paranoic şi care a devenit predispus la izbucniri violente după moartea tatălui lor, survenită cu doi ani înainte. Steve crede că oamenii îl urmăresc, iar uneori chiar aşa se întâmplă, chiar dacă o fac doar pentru a-l evacua din casă. Steve locuieşte într-o garsonieră dintr-o clădire renovată, iar vecinii săi îl displac şi se feresc de el. În fiecare săptămână, Greenberg îşi duce fratele să-şi cumpere mâncare, inclusiv 100 de plicuri de ceai Lipton – Steve înmoaie câte cinci o dată într-un borcan vechi de murături şi apoi îşi bea ceaiul stând într-un fotoliu ponosit. Însă dincolo de drama familială, Hurry Down Sunshine e o carte foarte newyorkeză, plină de personaje din ce în ce mai rare într-un oraş în care ţicniţii adevăraţi nu-şi mai permit să trăiască. În deschiderea romanului, Greenberg, Pat şi Sally locuiesc la ultimul etaj al unui bloc prost întreţinut de pe Bank Street, pe care Greenberg, scriitor independent, îl închiriază de la un autor aspirant, care îi ia o chirie mai mică în schimbul încurajării şi ajutorului oferit pentru scrierea unui roman neatrăgător, pe care îl „revizuieşte“ de ani buni. Atunci când Sally se îmbolnăveşte, Greenberg nu are asigurare de sănătate. „Oricât de mare va fi factura, o s-o plătesc, vă dau cuvântul meu“, îi spune el directoarei spitalului la internarea lui Sally. „Se pare că nu-mi puteţi da altceva decât cuvântul dvs“, îi replică ea. În ultimii câţiva ani, Greenberg a scris despre fratele său Steve şi despre alte subiecte în rubrica de scriitori independenţi din suplimentul literar al publicaţiei The Times, unde şi-a făcut un nume ca scriitor newyorkez evreu şi excentric. Până şi din perspectiva locuitorilor mai versaţi din Manhattan, aceste depeşe sunt extrem de proaspete şi de neaşteptate, ca nişte vederi trimise dintr-un New York boem în care încă mai există artişti, scriitori, aspiranţi, ţicniţi şi profesori, dar şi un preţ reglementat al chiriei. Nu există nici o nuanţă senzaţionalistă, nici un strop de detaşare amuzată, nici un ambalaj lucios sau vreo ironie plină de înţelesuri: imaginaţi-vă povestea din filmul The Talk of the Town scrisă de Dostoievski. Într-un editorial recent, Greenberg descria reacţia familiei sale la Hurry Down Sunshine. Steve nici n-a vrut să audă de carte, dar Robin a „elogiat-o pe un ton forţat şi respectuos care îi ascundea dezaprobarea“. Spre uşurarea lui Greenberg, Sally (care acum locuieşte alături de mama sa, în Vermont) i-a dat binecuvântarea ei, cu câteva mici proteste. „N-ai fost drept faţă de mama“, îi spune ea. „Ai făcut-o să arate ca un soi de ţicnită din cultul New Age“. Însă, per ansamblu, fata e mulţumită. „Am avut senzaţia că citeam despre altcineva, despre o adolescentă de 15 ani pe nume Sally care a ajuns în iad şi era singura care nu şi-a dat seama de asta“, spune ea. „Oare câţi oah meni au şansa să se vadă astfel?“ ILUSTRAŢIE DE CHRISTIAN NORTHEAST

Autorul, în stânga, și fratele său, Tony, în 1938

Moştenirea unei pierderi Memoriile lui Christopher Lukas despre depresia căreia i-a căzut victimă familia sa.

DE ROY BLOUNT JR. ITLUL acestor memorii face aluzie la tendinţele suicidale ale membrilor familiei autorului şi în special la sinuciderea fratelui acestuia, a cărui depresie pare să-l fi făcut să simtă că o carte pe care o scrisese, care era gata să apară, nu era suficient de bună. Cât despre sine, autorul memoriilor

T

BLUE GENES

A Memoir of Loss and Survival de Christopher Lukas Ediţie ilustrată. 248 pag. Doubleday. 24.95 $

ne informează că „în fiecare dimineaţă, timp de mulţi ani, m-am trezit cu gândul: «Sunt pregătit să mă sinucid»“. Într-o „concluzie“ a memoriilor, scrisă atunci când acestea plecau la tipar, autorul ne informează că Susan, soţia sa – ale cărei „glume nestăpânite“ i-au ridicat starea de spirit timp de 30 de ani bizari – a murit pe neaşteptate.

Cea mai recentă carte a lui Roy Blount Jr., Alphabet Juice, va apărea luna viitoare.

FOTO: „BLUE GENES”

N-am luat niciodată prea în serios ideea lui Holden Caulfield potrivit căreia o carte bună te face să-i dai un telefon autorului, dar aceasta e o carte care te face să-l suni pe autor ca să te asiguri că e în regulă. Cu mare uşurare, pot să recomand cu toată sinceritatea calităţile Blue Genes (Gene depresive) – exceptându-i titlul.

Insolitul ei o merită. Am ajuns să aşteptăm de la memoriile din zilele noastre o lectură excelentă, o poveste captivantă şi profundă îndoială (uneori chiar din partea autorului) cu privire la cât adevăr cuprinde („adevărul“ fiind definit drept ceea ce crede sincer autorul că s-a întâmplat).

Blue Genes, dimpotrivă, este articulată ciudat şi frecvent stângace, iar eu cred fiecare cuvând scris în ea. Bine, cu excepţia aruncării de baseball, la care vom ajunge.

Fratele mai mare al lui Christopher Lukas, J. Anthony Lukas, a fost un idol pentru generaţia tânără a reporterilor. În calitate de corespondent pentru New York Times, a câştigat cele mai importante distincţii jurnalistice. Apoi, pe cont propriu, în 1985, a câştigat premiile literare importante cu Common Ground, o carte despre frământările rasiale din Boston. În 1997 a devenit, postum, un is-

toric lăudat. Big Trouble, despre lupta de clasă din Vestul începutului de secol XX, a fost scrisă în nouă ani. Times a numit-o „o lucrare opulentă, generos detaliată... magnifică, o realizare uimitoare, monumentală“. Cu trei luni înainte de data publicării, Tony Lukas s-a spânzurat cu cordonul capotului său de baie.

De ce? Aşa cum abordează Christopher problema, Blue Genes nu furnizează „«răspunsul» pe care oamenii vor să-l audă“.

Dezvoltă, totuşi, un complex convingător de factori. Mama băiatului era frumoasă, teatrală şi din păcate lipsită de afecţiune.

Aventura ei prelungită, cu despărţiri şi împăcări, cu directorul liceului ei, începută în adolescenţă, umbreşte mariajul ei cu tatăl copilului. Curând după naşterea lui Tony, ea a încercat să se sinucidă. Aflată într-un sanatoriu, a compus o autobiografie la persoana a treia care include acest înfricoşător fragment: „Când i l-au adus pe Tony ca să-l vadă, ea a plâns cu amărăciune, doar pentru că nu simţea nimic“.

Când Tony avea 9 ani, iar Christopher, căruia i se zicea Kit, avea 7, mama şi-a tăiat gâtul şi venele de la încheieturi şi a murit.

Băieţii au fost ţinuţi departe, la ţară, apoi trimişi la internat. Nimeni nu le-a explicat nimic. Tatăl lor bea. Şi-a petrecut mare parte din copilăria lor spitalizat din cauza tuberculozei. Când avea timp pentru ei, tuşea. Odată, l-a făcut pe Kit să plângă. „- «Îi e frică de tine», spuse fratele meu, dezvăluind pentru prima oară micul secret.

Tata păru uimit. «Frică? De ce?»...

Gândirea magică a copilăriei îmi divizase cugetul între două posibilităţi: ori fusesem eu responsabil pentru moartea mamei mele, ori el....

Dacă el era responsabil pentru moartea Mamei, eram furios pe el, dar îmi era frică de puterea lui. Dacă eu eram responsabil pentru moartea ei, el avea să mă omoare pentru asta.

Stătea acolo, uimit de lacrimile mele.

«Nu trebuie să-ţi fie frică de mine niciodată», spuse el. «Nu ţi-aş face niciodată nimic rău». Nu i-am răspuns.

«Nu ştii că, orice ai face, te voi iubi mereu? » Spusese acest lucru de multe ori, iar rezultatul era că-mi întărea convingerea puerilă că făcusem ceva rău.

Scutură din umeri cu o nedumerire neputincioasă“.

Acesta e Christopher în cele mai bune paragrafe, emoţionant, influenţat de terapie, dar lipsit de simplism. „Copiii îşi revin repede“, spune el cu autoritate, „sau cel puţin aşa par să fie“.

El este coautorul, împreună cu un prieten psiholog, al Silent Grief: Living in the Wake of Suicide, o carte pentru supravieţuitori.

Nu i-a plăcut Common Ground.

Fraţii au fost mereu un cuplu bizar. Când erau mici, scrie Christopher, „eram senin şi cu părul cârlionţat şi alergam peste tot după Mama. Tony era gânditor şi brunet, tenul său palid şi sprâncenele încruntate semnalând gânduri intime care-l frământau“. Ca adult, scrie el, „eram încrezător (deşi nu mereu optimist) că viaţa poate lua o întorsătură minunată în bine, aproape ca prin magie. Tony era încrezător că nimic nu poate da rezultate bune în afară de munca grea, sârguinţa şi atenţia la detalii“. Kit putea fi lipicios, Tony distant.

Lui Tony nu-i plăcea niciodată să vorbeas-

că despre traumele lor comune. Când Kit a încercat să discute, în detalii clinice, despre stomacul său deranjat din motive psihosomatice, Tony l-a oprit: „Încerc să nu mă preocup de chestiile astea“.

Dacă Tony era Oscar Madison, Kit era Felix Ungar. El scrie că Tony nu era un atlet înnăscut. „Doar atunci când juca la baza a doua sau între baza a doua sau a treia, vechea lui dragoste pentru baseball îi dădea posibilitatea să arunce o minge drept la prima bază, pregătindu-se pentru un al doilea joc“. Acest lucru aminteşte de Ungar din mai multe motive. Nu spui „aruncă o minge“, cel puţin nu în legătură cu un al doilea joc. Iar băieţii inconstanţi ca Tony nu au ce căuta, dacă coechipierii au ceva de spus, în poziţiile

După sinuciderea mamei sale, fraţii Lukas au fost trimişi la internat. Nimeni nu le-a explicat nimic. spaţioase, decisive, ale bazei a doua şi a treia. Câteva pagini mai târziu, Christopher se referă la o antologie, Birth of a Fan, în care Tony este unul dintre mai mulţi colaboratori care relatează amintiri timpurii despre baseball. Am un exemplar din acea carte.

Calitatea de suporter al echipei de baseball New York Yankees, scrie Tony, reprezenta „un sprijin pentru sentimentul de respect de sine, un substitut pentru familie“. Însă, ca jucător, el îşi cunoştea limitele – era al treilea jucător la bază, stând acolo „în timp ce mingile îmi ricoşau din piept şi braţe, încercând să le recuperez la timp pentru a le arunca cu disperare primul“.

Nu e nevoie de sporturi pentru a scoate la iveală latura timidă a lui Christopher. „Ca nou-venit într-o cameră plină de oameni“, ne spune el, „mă strecuram pe la margine.

Toată lumea părea, dacă nu ostilă, atunci suprem de îngâmfată în legătură cu prezenţa mea“. Proza lui cere uneori cu disperare o doză din sârguinţa lui Tony: „Ca multe aventuri, înspăimântătoare atunci când se petrec, siguranţa noastră din final ne furnizau tuturor un sentiment eroic în anii care au urmat“.

Printre impresiile lui despre o fiesta mexicană se numără şi aceasta: „Tacos, prăjindu-se pe cărbuni, agitau sucul gastric din mii de stomacuri“. Tony şi Kit au vizitat împreună un bordel din Acapulco. „Încă mă simt îngrozitor“ în legătură cu experienţa, spune Christopher, şi „nu doar din cauză că am contribuit la un mod de viaţă nesănătos“. În putem auzi pe Oscar/Tony murmurând. Dar dacă Kit poate fi un scriitor exasperant, cu înclinaţie pentru diateza pasivă şi intranzitivă („Câteva cuvinte de laudă au venit spre mine de la el“), este mereu personal, mereu încercând să înţeleagă sincer, iar cartea sa reprezintă o pledoarie convingătoare pentru relativa sănătate mintală a lui Felix. Nervozitatea bate melancolia. Când băieţii se băteau, „deşi Tony avea cel puţin patru kilograme mai mult ca mine, era la mine ceva asemănător unui bătăuş disperat. Mă agăţam cu unghiile sau dinţii sau picioarele în timp ce eram burduşit“. În cele din urmă, Kit n-a reuşit să se agaţe de Tony, dar s-a agăţat de viaţă şi de povestea unei vieţi pe care fratele său n-a putut s-o relateze. h 9

cesibilă – străduindu-se să ne convingă că un personaj poate pronunţa fraza „Specialitatea mea e să mă arunc în sărăcie în căutarea bogăţiei“ sau să găsească luciditate şi originalitate în observaţii care sunt fie aforistice, fie de neînţeles, fie sentenţioase şi evidente, pe rând: „Probabil că furtuna de dispreţ nominal şi adjectival care s-a dezlănţuit asupra homosexualilor mexicani doar ascundea, în stare brută, inclinaţiile ascunse ale celor mai

Cu cât eşti mai apropiat de familie, cu atât mai expus eşti pericolului de a suferi violenţe psihice importante şi daune de durată.

Tradiţiile suferinţei Poveşti plasate în Mexic, despre taţi răi, soţii în vârstă, ţărani oprimaţi şi copii nerecunoscători.

DE FRANCINE PROSE ARE Tolstoi chiar a crezut în fraza provocatoare cu care şi-a început romanul Anna Karenina? Oare toate familiile fericite sunt la fel? Fiecare familie nefericită e cumva nefericită în felul său? Noua culegere de povestiri a lui Carlos Fuentes nu numai că îşi ia titlul şi motto-ul din celebra frază de deschidere a lui Tolstoi, dar ne şi facem să reflectăm asupra afirmaţiei îndrăzneţe folosite de scriitorul rus pentru a-şi ademeni cititorii.

E adevărat că familiile descrise în aceste 16 povestiri nici c-ar putea fi mai mohorâte sau mai diferite, la suprafaţă, căci fiecare îşi poartă propria povară de tragedie şi suferinţă. Şi totuşi, pe măsură ce citim această propunere venită din partea unuia dintre cei mai faimoşi scriitori mexicani, care a scris peste 20 de cărţi, se conturează anumite tipare, anumite similitudini care sugerează că familiile foarte disfuncţionale au mai multe în comun decât vecinele lor armonioase.

Copiii repetă şi îmbină greşelile care le-au distrus viaţa părinţilor lor, căsniciile fericite se transformă în relaţii guvernate de ranchiună şi amărăciune, iar secretele otrăvitoare izbucnesc în cele mai distrugătoare momente. Firul care străbate multe dintre aceste poveşti pare, dacă nu exclusiv mexican, atunci o caracteristică a culturii latine, încă romano-catolică în mare parte. La nord de Rio Grande, aceste cazuri s-ar putea încheia cu divorţuri şi litigii legate de moştenire. Dar în oraşele şi satele, în vilele şi

O

Cel mai recent roman al lui Francine Prose, „Goldengrove“, a fost publicat de curând.

10

căsuţele sărace în care se desfăşoară povestirile lui Fuentes, suferinţa şi tradiţia sunt elementele de legătură ale acestor cupluri nepotrivite şi ale odraslelor lor nerecunoscătoare. Cu cât eşti mai apropiat de familie, cu atât eşti mai expus pericolului de a suferi

HAPPY FAMILIES

Stories de Carlos Fuentes Traducerea: Edith Grossman 331 pag. Random House. 26 $

violenţe psihologice importante şi daune de durată, pare să sugereze Fuentes.

Probabil că cea mai folositoare învăţătură care se poate extrage din Happy Families (Familii fericite) e că e mai bine să nu te căsătoreşti. Cele mai mulţumite (sau, în orice caz, cele mai puţin chinuite) personaje sunt celibatarii: Leo, care, în două povestiri, se dovedeşte că e implicat în două aventuri simultane cu două femei căsătorite, şi călătorul mai în vârstă din „Îndrăgostiţi“, o baladă tristă despre dragostea pierdută ce pare o versiune karaoke dezacordată a superbei Dragostea în vremea holerei, de Gabriel García Márquez.

Protagonistul din „O verişoară fără farmec“ îşi distruge căsnicia atunci când invită în vizită un grup de neamuri, pentru a-şi distra iubita soţie, iar verişoara care trebuia să fie o fată bătrână urâtă se dovedeşte a fi superbă. La maturitate, fiii ajung să-şi dispreţuiască taţii, fraţii se trădează între ei, o mamă deplânge groaznica soartă a fiicei sale, iar alta, copleşită de experienţa maternităţii, îşi cedează bebeluşul tatălui său, o vedetă de ci-

nema. Legătura care dă consistenţă cuplului homosexual din „Divorţata gay“ începe să se clatine atunci când cuplul acceptă să aibă grijă de un gen de fiu adoptiv, un şarpe care scoate la iveală şi amplifică fisurile din relaţia lor, pe care o credeau de vis.

Mai devreme, începem să observăm detalii şi întorsături de situaţie care par, în cel mai bun caz, lipsite de gust şi de sensibilitate. În prima povestire din carte, „O familie ca oricare alta“, o femeie se retrage din mijlocul problemelor şi umilinţelor la care e supusă în munca sa de stewardesă şi se întoarce acasă la părinţii săi, unde îşi petrece vremea uitându-se la emisiuni de tip reality show. O asemenea emisiune prezintă o competiţie desfăşurată din nordul Mexicului până la graniţa cu Guatemala şi în timpul căreia doi concurenţi străini sunt ucişi şi găsiţi într-un şanţ din apropiere de Rio Grande – o trimitere bizar de comică la crimele nesoluţionate prin care au fost ucise sute de femei în Ciudad Juárez.

Printre cele mai neplăcute povestiri se află acelea care funcţionează, în parte, ca critici politice ori sociale şi care ajung să pară aproape autoparodice. În „Familia înarmată“, un bărbat ambiţios dezvăluie armatei ascunzătoarea fratelui său rebel, fiindcă prezenţa unei gherile în familie nu prieşte afacerilor sale. În „Mater Dolorosa“, o femeie poartă o corespondenţă cu ucigaşul fiicei sale, un bărbat aflat în închisoare şi ale cărui impulsuri criminale sunt legate cumva de nedreptăţile pe care le-a suferit ca membru al populaţiei băştinaşe.

De-a lungul cărţii, cititorul simte prezenţa lui Edith Grossman – excelenta traducătoare care recent a făcut limba din Don Quijote ac-

macho dintre machişti: cei care îşi înşelau soţiile cu alţi bărbaţi şi aduceau boli venerice în casele lor decente“. Chiar şi cu ajutorul lui Grossman, e greu să citeşti poeziile narate pe voci colective („Corul copiilor din familii bune“, „Corul familiilor ranchiunoase“, şi aşa mai departe) care separă povestirile şi care, în anumite cazuri, oferă relatări senzaţionaliste ale masacrelor ţăranilor din El Mozote şi din alte părţi. Incursiunile lui Fuentes pe tărâmul incantaţiilor sugerează că romanele lui William Faulkner se prea poate să fi avut efecte eterogene asupra scriitorilor din America Centrală şi de Sud. Cât e de tulburător să-ţi dai seama că autorul volumului Happy Families e acelaşi scriitor care a produs romanul Moartea lui Artemio Cruz, o carte plină de atâta umanitate complicată. Poate că cel mai tulburător element al noului volum e că suntem siliţi să descoperim, mult prea des, clivajul dintre intenţie şi execuţie, dintre aparenta dorinţă a lui Fuentes de a inspira înţelegere faţă de personajele sale şi modul în care suntem îndemnaţi să simţim dispreţ şi chiar repulsie faţă de aceşti taţi nepotriviţi, faţă de aceste soţii îmbătrânite, faţă de ţăranii oprimaţi şi de soţii afemeiaţi, faţă de decrepitudinea bătrânilor şi de neputinţa neajutoraţilor. Mult prea des, structura tramelor şi construirea personajelor par pur şi simplu neglijente sau indolente, iar cartea e presărată şi cu nuanţe de telenovelă, deşi nu unele deliberate, din câte s-ar zice.

Aşa că ne-am întors la Tolstoi, care a ajuns şi el să producă ceva complet diferit de ceea ce-şi propusese, deşi el a luat calea opusă. Dacă Fuentes ne face să ne pierdem răbdarea faţă de aceia pe care se presupune că ar trebui să-i sprijinim, Tolstoi s-a apucat s-o condamne pe eroina sa adulterină şi apoi s-a lăsat copleşit de ea – la fel ca cititorii săi –, într-un val uriaş de compasiune pentru cei care păcătuiesc şi pentru cei faţă de care s-a păcătuit, pentru toate familiile, deopotrivă fericite şi nefericite.

Fireşte, e nedrept să-l comparăm pe Fuentes cu Tolstoi. Dar dacă îţi faci griji că următorul tău roman ar putea fi comparat cu unul al lui Melville, gândeşte-te bine înainte să-i pui titlul Moby Dick. Totuşi, nici una dintre aceste chestiuni nu mai contează în cele din urmă. Problema cu Happy Families nu e nici titlul său, nici faptul că nu e scrisă de Tolstoi. Problema e că avem impresia că aceste povestiri surprind realitatea într-un mod greşit, iar asta ne face să ne întrebăm câtă energie a investit Fuentes pentru a plăsmui o lume, reală sau închipuită, în care h să putem crede.

FOTO: PAULINA LAVISTA

Gânduri de motociclist Un motociclist reface călătoria lui Robert Pirsig din Zen and the Art of Motorcycle Maintenance.

DE JOHN LELAND OMANUL Zen and the Art of Motorcycle Maintenance al lui Robert M. Pirsig (1974) e una din rarele naraţiuni despre o călătorie iniţiatică efectuată de doi masculi americani, care au plecat spre vest în căutarea iluminării şi nu au marcat nici măcar o dată, de-a lungul întregului drum, la capitolul gagici.

Cast şi pedagogic, volumul s-a vândut în cinci milioane de exemplare şi a inspirat „pelerini ai

R

ZEN AND NOW

On the Trail of Robert Pirsig and the Art of Motorcycle Maintenance de Mark Richardson 274 pag. Alfred A. Knopf. 25 $

lui Prisig“, aflaţi în căutarea unui drum, care i-au refăcut călătoria, marcând pe hartă coordonatele GPS ale acesteia şi dezbătându-i ideile pe internet. Pasionaţii au alcătuit un ghid de lectură şi au organizat o conferinţă academică dedicată ideii unificatoare a lui Pirsig, aceea de Metafizică a Calităţii.

Pe urmele lor vine şi Mark Richardson, care scrie despre maşini şi motociclete pentru cotidianul The Toronto Star. În 2004, simţindu-se încorsetat de jocurile cu machete de maşini Hot Wheels şi cu cărţile Pokemon, pe care le juca cu copiii săi, a pus şaua pe credinciosul său Suzuki DR600 din 1985, l-a echipat cu un aparat GPS şi cu un set de perne pentru şezut But Buffer şi a plecat pe ruta urmată de Pirsig, din Minnesota până la San Francisco, unde urma să ajungă exact în ziua celei de-a 42-a aniversări. „Nu se poate nega că, dacă această carte a putut oferi atâtor cititori o perspectivă mai curpinzătoare asupra calităţilor vieţii, atunci există o şansă destul de mare ca repetarea călătoriei în sine să îmi deschidă ochii încă şi mai larg“, scrie Richardson.

Prieteni, nu am trecut cu toţii prin aşa ceva?

Nu am urcat toţi până în vârful încărcat de semnificaţii al muntelui, sau am vizitat mormântul lui Elvis, sperând să atingem catharsis-ul, iar odată ajunşi acolo nu am făcut altceva decât să regăsim aceleaşi blocaje perceptive cu care plecaserăm de acasă: uau, ce munte mişto, şi acuma ce facem? Sau, în exprimarea lui Richardson de pe la mijlocul drumului, „mare parte din mesajul din Zen and the Art of Motorcycle Maintenance poate fi rezumat printr-un truism: dacă o treabă merită făcută, atunci merită să fie bine făcută”.

Acest nivel de perceptivitate nu îl lasă baltă niciodată pe Richardson, dar nici nu îi permite să se înalţe. În alte pasaje din Zen and Now (Zen şi prezentul), el identifică „un memento al uneia din cele mai importante lecţii care trebuie învăţate: trăieşte ca şi când ai fi nemuritor, dar trăieşte-ţi fiecare zi ca şi cum ar fi ultima“. Iar apoi, când duce dorul familiei sale, descoperă în cele din urmă că „suntem legaţi unii de alţii în moduri pe care nu le înţelegem niciodată pe deplin, poate

John Leland este reporter la The Times şi autorul cărţii „Why Kerouac Matters: The Lessons of «On the Road» (They’re Not What You Think)“.

ILUSTRAŢIE DE OLIVER MUNDAY

că uneori nu le înţelegem chiar deloc, dar familia mea mă cheamă chiar acum, când, la 42 de ani, am ajuns să înţeleg sensul vieţii mele.... Oamenii cărora le pasă şi oamenii care ţin destul de mult la mine îmi dau o casă – ei sunt Calitatea Vieţii“.

Ca şi cartea lui Pirsig, şi aceasta e una a epocii în care a fost scrisă: răsplata noului aventurier este terapeutică, iar să fii tată este cel mai minunat dar al vieţii.

Richardson inserează o schiţă sumară a biografiei furtunoase şi fascinante a lui Pirsig. Înainte de călătoria sa Zen, Pirsig a fost internat la un ospiciu, unde a fost tratat, împotriva voinţei sale, cu electroşocuri, iar mare parte din Zen and the Art... reprezintă dansul naratorului cu sinele său de dinaintea acestui tratament, pe care îl numeşte Phaedrus. Pirsig şi-a descris mai târziu colapsul, care a inclus, printre alte episoade, un moment în care şi-a ameninţat soţia cu o armă, ca fiind fie „schizofrenie catatonică“, fie „iluminare subită“, depinde de perspectivă. El a refuzat să aleagă între cele două interpretări. Fosta sa soţie, Nancy, a ales schizofrenia. Tulburările sale au fost moştenite şi de fiul său, Chris, tovarăş de călătorie în Zen and the Art..., care, ulterior, a fost de asemenea internat într-un ospiciu, iar în cele din urmă a murit înjunghiat în faţa unui centru Zen din San Francisco, în 1979, fiind victimă a unei tâlhării. În Zen and the Art..., călătoria cu motocicleta a fost în mare măsură doar un pretext pentru Pirsig, prin care şi-a ilustrat principiile sale de „chestionare a valorilor“, pe care le simţea sfărâmate de logica dihotomică înţepenită a gândirii occidentale (emoţie contra intelect, tehnologie contra romantism, subiect contra obiect) şi prin care stabilea ideea de Calitate ca fundament pentru ambele părţi. În interviuri – nu a vorbit niciodată cu Richardson, deşi au făcut schimb de scrisori – el s-a plâns de faptul că nu e acceptat de catedrele de filosofie ale universităţilor şi că, uneori, cărţile sale sunt

desconsiderate şi categorisite ca „New Age“.

Până la urmă, după cum scrie în Zen and the Art..., ideile sale constituie „o linie de gândire care nu a mai fost explorată niciodată“.

Richardson, pe de altă parte, este un motociclist. Cel mai bine îi ies descrierile acceleraţiei sau ale senzaţiei de ansamblu de pe motocicletă. „E aproape ca un rodeo“, scrie el despre coborârea pe un drum din Montana, „şi, exact când dau un chiot răsunător, drumul coteşte fără nici un avertisment... iar o atotputernică groapă din asfalt îmi întinde suspensia la maximum, aproape aruncând motocicleta în gardul de pe margine“.

Problemele pe care şi le pune sunt cele ale şoferului: va avea destulă benzină? va reuşi să găsească scurtătura cu care să evite blocajele din trafic?

Cartea e un jurnal reuşit de călătorie, care, uneori, se abate de la ruta austeră a lui Pirsig. „Drumul ăla nu e pentru mine“, scrie Richardson. „Prefer oricând să dorm la un motel confortabil sau să am parte de o servire atentă la un restaurant decent“. Călătoria prin ceea ce Pirsig numea „ţara înaltă a minţii“ nu trebuie să includă camparea în aer liber sau cafeaua proastă.

Aceasta nu e o biografie, iar Richardson nu include destule interviuri pentru a da contur mărturiilor lui Pirsig şi a câtorva apropiaţi.

De exemplu, atât Zen and the Art..., cât şi Zen and Now includ pasaje care tratează lupta lui Pirsig cu departamentul de filosofie al Universităţii din Chicago, luptă pe care Pirsig o descrie ca pe o dramă intensă, în care el este geniul rebel care înfruntă inamovibilele forţe ale întunericului. Zen and Now nu oferă nici măcar o singură opinie a unei terţe persoane.

Modestia lui Richardson, care îşi propune doar să avanseze cu paşi mărunţi, îl distanţează de subiectul său, care are numai ambiţii măreţe. Până la urmă, scrie Richardson, „remarcabila carte a lui Robert Pirsig mi-a schimbat viaţa sub numeroase aspecte“. Miaş dori să fi înţeles care sunt acele aspecte. h

11

Romane poliţiste

Marilyn Stasio

Persoane dispărute Simbolurile consacrate ale luminii şi întunericului sunt inversate în austerele romane poliţiste islandeze ale lui Arnaldur Indridason. Pe acest tărâm arctic, ai cărui localnici „tânjesc după întunericul rece al nopţii şi după miezul iernii“, umbrele aduc cu ele înţelegerea, iar lumina zilei nu e niciodată purtătoare de veşti bune. Inspectorul Erlendur Sveinsson, detectiv plin de compasiune şi eroul acestei remarcabile serii, trage draperiile pentru a se proteja de „neobositul soare de mai“ în THE DRAINING LAKE (LACUL CARE SEACĂ) – ST. MARTIN’S MINOTAUR, 24.95 $ –, învinuind instintiv razele

sale călduroase de secarea lacului Kleifarvatn, pe fundul căruia un hidrolog care studia nivelul în scădere al apei a descoperit un schelet omenesc, cu o gaură în craniu (de fapt, secarea lacului este determinată de un cutremur, care a provocat fisuri pe fundul acestuia – un fapt sugestiv, dintr-o serie tot mai alarmantă de metafore).

Dacă nu ar fi fost anticul transmiţător radio sovietic, descoperit alături de schelet, poliţia ar fi fost tentată să claseze dosarul acestei descoperiri macabre ca fiind o altă sinucidere anonimă. „În ţara asta nu prea contează dispariţia unor persoane“, observă sec Erlendur.

Dar, din postura unuia care a văzut cum furtuna îi mătură fratele în neant, într-o iarnă din timpul copilăriei, detectivului i se potriveşte la fix rolul luptătorului pentru cei dispăruţi şi al consolatorului pentru cei care încă îi aşteaptă. Acesta este omul care, dedicându-şi atenţia profesională cazurilor de mult uitate de persoane dispărute, îşi petrece timpul liber citind relatări despre avalanşe şi alte catastrofe care nu lasă nici o urmă a vieţilor pe care le mătură din calea lor. În această carte, ca şi în anterioarele volume ale lui Indridason (toate traduse cu o sensiblitate solemnă de către Bernard Scudder), efortul lui Erlendur de a recupera un suflet pierdut dă naştere unei investigaţii de mai mare amploare, într-un capitol neglijat al istoriei islandeze. În cazul de faţă, e vorba de „perioada bizară“ a războiului rece, când Islanda era un punct strategic atât pentru Statele Unite, care aveau o bază militară la Keflavik, precum şi pentru Uniunea Sovietică, care avea o mulţime de spioni aici.

Indridason recreează acest moment istoric printr-o linie narativă paralelă, care rememorează amara deziluzie a studenţilor islandezi ale căror idealuri socialiste au fost trădate atunci când au mers la studii în Germania de Est. Încă o dată, căutarea perseverentă, întreprinsă de Erlendur, a unui lucru de inestimabilă valoare, de multă vreme 12

pierdut – de la logodnicul iubit al unei femei, la inocenţa politică a unei întregi generaţii –, devine piatra de temelie a cercetării lui Indridason, aflat într-o continuă descoperire a capitolelor lipsă din moştenirea naţională a ţării sale.

Căutaţi ceva glacial? Ceva posomorât? Lăsaţi Islanda cu primăvara ei toridă şi campaţi în teritoriul siberian.

Adorabilul urs rus, inspectorul şef Porfiri Petrovici Rostnikov, detectivul din romanul PEOPLE WHO WALK IN DARKNESS (OAMENI UMBLÂND ÎN ÎNTUNERIC) – FORGE/TOM DOHERTY, 23.95 $ – al

betonat desfundat, care ducea la mină. În timp ce unii ar putea înnebuni în astfel de locuri, sau chiar o şi fac, Devotchka îl inspiră pe detectivul lui Kaminsky, care atinge noi niveluri ale ironiei.

Un mediu ostil se presupune că fortifică personalităţile. Dar anotimpurile nu mai sunt „ceea ce erau odată“ în pădurile din nordul Minnesotei, unde se desfăşoară romanele pline de duritate ale lui William Kent Krueger. În loc să se întărească pe parcursul lungilor ierni, cetăţenii din orăşelele de mineri şi tăietori de lemne, acum aflate în criză economică, se înrăiesc şi devin violenţi. În RED KNIFE (CUŢITUL ROŞU) – ATRIA, 25 $

„În ţara asta nu prea contează dispariţia unor persoane“, observă sec detectivul islandez din cartea lui Arnaldur Indridason. lui Stuart M. Kaminsky, este obligat să călătorească până acolo, atunci când un geolog canadian este asasinat, după ce a întâlnit un copil fantomatic adânc în măruntaiele pământului, într-o mină de diamant.

Rostnikov, un om cu un picior lipsă, dar neobosit, este înspăimântat de subterană, dar trebuie să împiedice sabotajul industriei ruseşti de exploatare a diamantelor, înainte ca acesta să afecteze pieţele globale („Mă întreb“, spune un personaj, „dacă au vreodată probleme din astea la DeBeers1“). Credincios, ca întotdeauna, formulei romanului poliţist cu intrigi paralele, Kaminsky îi lasă pe colegii lui Rostnikov să descâlcească complicata reţea de contrabandişti care leagă Moscova, Kievul şi Botswana. Între timp, inspectorul şef este detaşat în oraşul părăsit Devochka, compus din opt clădiri identice cu un singur etaj şi un drum 1 Una din cele mai mari companii din lume, care exploatează mine de diamant, producând aproximativ 40% din volumul mondial de diamante. (n.tr.).

–, conflicte rasiale serioase izbucnesc atunci când cineva îl execută pe şeful unei găşti Ojibwe2 a tinerilor, alături de nevasta sa. Vinovaţii ar putea fi membrii unui cartel mexican al drogurilor, care foloseşte rezervaţia indiană ca depozit, dar, la câtă ură dospeşte în zonă, ar putea fi de fapt oricine. Cork O’Connor, fost şerif, a cărui ascendenţă indiană îi permite accesul în mijlocul triburilor, este unul din acei eroi din oraşele de provincie pe care cu greu îi mai găseşti astăzi (şi în a căror existenţă nu prea îţi vine să mai crezi) – o persoană cu atâta bun-simţ şi atât de cinstită, încât e în stare să restaureze credinţa ştirbită a oraşului său în vechile sale valori.

Nimeni nu reuşeşte să redea mai bine latura întunecată a Alaskăi decât Stan Jones, în romanele lui sumbre despre Nathan Active, un poliţist eschimos, detaşat la Chukchi, satul său natal de la Cercul Polar. În FROZEN SUN (SOARELE ÎNGHEŢAT) – BOWHEAD, EDIŢIE BROŞATĂ, 13,95 $ –, Nathan e trimis în

plăcutul Anchorage pentru a se perfecţiona în utilizarea calculatorului, ocazie cu care îi ia urma lui Grace Sikingik Palmer, fostă „Miss Lumea Nordului“ şi fostă mândrie a satului, despre care umblă zvonuri că ar fi prostituată, fără locuinţă, exersându-şi profesia în cartierul de proastă reputaţie Four Streets al Anchorage-ului. După ce renunţă să o mai caute, presupunând că a murit, Nathan află că îngerul său decăzut s-ar putea să lucreze într-o fabrică de conserve de peşte din insulele Aleutine. E un tărâm de iad („Nu voma acolo, mergi dinainte la toaletă“, îl avertizează maistrul de pe feribot pe Nathan), iar Jones nu face nici un efort să-l înfrumuseţeze, tot aşa cum nu pretinde să găsească nimic ce ar aduce măcar cu o experienţă formatoare de caractere în existenţa celor care au supravieţuit nemilosului climat arctic doar ca să sfârşească pe străzi. h 2 Una din cele mai importante populaţii de indieni din America, alături de Cherokee şi Navajo. (n.tr.).

ILUSTRAŢIE DE WES DUVALL

Toată lumea e bolnavă Personajele dependente de droguri, suferind de cancer, obsedate de 11 septembrie ale lui Chris Adrian.

DE SYLVIA BROWNRIGG ACĂ eşti un personaj într-o povestire de Chris Adrian, e foarte probabil să se fi petrecut ceva îngrozitor. Probabil că eşti bolnav, mental sau fizic, sau suferi de pierderea traumatizantă a unui frate sau părinte sau, mai simplu, de capacitatea de a

D

A BETTER ANGEL

Stories de Chris Adrian 227 pag. Farrar, Straus & Giroux 23 $

te deplasa nestânjenit prin lume.

Teritoriul lui Adrian este unul terifiant, bântuit de spirite angoasate, în care e căutată izbăvirea – iar ocazional aceasta poate fi găsită. În pătrunzătoarele prime două romane care preced prezenta culegere de povestiri ale lui Adrian, cauza unei asemenea suferinţe extinse este amplasarea naraţiunii: Gob’s Grief, debutul său poetic, uimitor, se petrece în timpul şi după Războiul Civil, în vreme ce futuristul Children’s Hospital are loc în pustiirea ce urmează unui potop apocaliptic (ai cărui singuri supravieţuitori locuiesc în spitalul-arcă din titlu). În A Better Angel (Un înger mai bun), sursele durerii sunt mai recognoscibile, deşi mai neobişnuite – ceea ce, curios, face ca aceste povestiri să fie şi mai tulburătoare.

Un pediatru dependent de droguri se întoarce în Florida pentru a-l îngriji pe tatăl său muribund, deşi, aşa cum protestează cu amărăciune, „Abia dacă-l cunosc!“ (Folosind pe ascuns morfina şi Ativan-ul ta-

Cele mai recente romane al Sylviei Brownrigg sunt Morality Tale şi The Delivery Room, care va fi publicat în noiembrie.

FOTO: GUS ELLIOTT

tălui său, el descoperă că acestea le uşurează viaţa amândurora).

O adolescentă care suferă de sindromul colonului iritabil, spitalizată iar şi iar, începe să scrie schiţe macabre pentru o „Carte pentru copii despre boală şi moarte“. Iar un copil de 8 ani care şi-a pierdut fratele geamăn din cauza leucemiei se împrieteneşte cu fata orfană din vecini – după ce aceasta a început să ucidă în secret animalele vecinilor şi pe cele sălbatice.

Adrian, el însuşi pediatru, este acum înscris la Harvard Divinity School. Acest curriculum vitae generos pare să explice nu doar intimitatea sa profundă şi sumbră cu dezastrele medicale şi multiplele reacţii ale copiilor la crize, ci şi viziunea sa asupra bolii. Pentru Adrian, boala e foarte apropiată de o stare de înălţare spirituală – iar moartea nu e întotdeauna sfârşitul poveştii. În „Suma părţilor noastre“, o femeie aflată în comă după o tentativă eşuată de suicid este lăsată,

Autorul, pediatru şi scriitor, este acum şi student în teologie. ca spirit, să rătăcească pe coridoarele spitalului, în vreme ce trupul ei nemişcat aşteaptă transplantul de organe. Prezenţa ei tăcută îi permite să facă observaţii caustice dar tulburătoare despre un grup de laboranţi care lucrează cu mostre de sânge. În „Viziunea lui Peter Damien“, o povestire care se desfăşoară într-un trecut ambiguu, personajul din titlu este bântuit de imaginile înfricoşătoare ale cadavrelor care cad din cele două turnuri în flăcări – o boală care se răspândeşte ca un virus printre

ceilalţi copii (care sunt trataţi cu cataplasme şi ţinuţi în carantină).

Peter Damien este unul dintre multele personaje ale lui Adrian care nu pot uita oroarea evenimentelor de la 11 septembrie (deşi Peter nu are nici o sursă cunoscută pentru aceste viziuni). O victimă în vârstă de nouă ani a unei căderi nervoase abrupte perorează intermitent despre actele teroriste; o elevă de liceu al cărei tată a fost ucis în World Trade Center dezvoltă o obsesie pentru masa de divinaţie, care îi spune că un alt coleg de clasă orfan de tată este Antihristul. Dată fiind frecvenţa descrierilor sângeroase ale brutalităţilor de război din Gob’s Grief, poate că nu e surprinzător că arderea celor două turnuri gemene captează într-atât imaginaţia lui Adrian (deşi războiul din Irak e absent total din carte). Cititorii familiarizaţi cu lucrările anterioare ale lui Adrian vor observa că Războiul Civil apare în aceste pagini, în subtext, într-o povestire mai degrabă comică despre o reconstituire a bătăliei de la Chickamauga.

Cu siguranţă, sunt urme de comedie în scriitura întunecată a lui Adrian. Locul în care un părinte bolnav face chemoterapie e numit „salonul de infuzie“. Povestea despre fata cu intestinul iritat este narată cu vocea sarcastică a unui copil plictisit de propria-i condiţie grotescă, care se referă la folosirea tubului pentru hrănit prin „alimentare cu sos“ şi aminteşte că a fost exclusă dintr-o tabără pentru suferinzi de sindromul colonului iritabil „din cauza organizării unui joc în care am folosit doi copii cu sindrom ca minge de fotbal“. „Aproape tuturor le-a plăcut“, comentează ea ca dezvinovăţire, „şi nimeni n-a fost rănit“.

Adrian e interesat de stările alterate de boală, dar acest lucru nu înseamnă că el crede că durerea înnobilează. Dimpotrivă, pe parcursul lucrării sale sumbre şi strălucite, a fost atent la felurile în care durerea îi răvăşeşte pe cei afectaţi. Adrian este familiarizat, ca doctor, cu nedreptăţile disfuncţiilor corporale, şi are un sentiment acut al banalităţii spitalelor şi al rutinei acestora. Multe dintre rândurile pline de umor presărate în povestiri au legătură cu personalul medical, care îşi desfăşoară activitatea cu variate grade de atenţie şi competenţă. Doctorii nu sunt eroi în aceste povestiri; dar, aşa cum sugerează şi titlul, nici chiar îngerii nu sunt perfecţi. E mereu loc de mai bine şi de speranţă, poate pentru un miracol – h sau măcar pentru o alinare.

13

Cronica de nonficţiune

Tara McKelvey

THE INVISIBLE CONSTITUTION

ceartă tot timpul că nu exersează destul: „Dacă Mozart n-ar fi avut tatăl pe care l-a avut, n-ar fi ajuns niciodată faimos“, îi explică tatăl său, adăugând, „Împreună, cei doi au atins nemurirea“. Când, la 9 ani, Lang se întoarce târziu de la şcoală, tatăl său, scos din minţi, încearcă să-l silească să accepte un pact sinucigaş. După ce, drept urmare, renunţă la pian, băiatul îşi redescoperă cumva dragostea atât pentru tatăl său, cât şi pentru Mozart şi, patru luni mai târziu, începe să cânte din nou. Journey of a Thousand Miles (Călătorie de o mie de mile), scrisă împreună cu scriitorul despre muzică David Ritz, face loc unor întrebări dificile despre legătura dintre geniu şi nebunie (precum şi despre părintele implicat prea mult). Lang spune povestea copilăriei sale fără amărăciune şi fără să-şi plângă de milă, ceea ce face ca succesul lui – şi cartea în sine – să fie şi mai satisfăcător.

de Laurence H. Tribe Oxford University, 19.95 $ Constituţia există pe pergament la Arhivele Naţionale, spune Tribe, profesor de drept la Harvard care e menţionat adesea drept potenţial candidat la Curtea Supremă. Însă Constituţia mai şi „pluteşte într-un ocean imens şi adânc – şi, în mod fundamental, invizibil – de idei, teoreme şi amintiri recuperate“. „Constituţia invizibilă“ cuprinde principii precum cel care instituie puterea Curţii Supreme de a declara neconstituţionale actele Congresului, iar aceste principii ne îndrumă încercările de a înţelege „ce text să acceptăm drept Constituţia vizibilă“. Cu alte cuvinte, există foarte multe lucruri importante în Constituţie, care nu apar însă scrise negru pe alb. După cum subliniază Tribe, până şi „elevii de clasa a cincea pot înţelege asta“, iar literatura despre Constituţia nescrisă datează încă din 1890. Totuşi, Tribe nu pare să citeze nici o putere invizibilă nouă, ci mai degrabă continuă dezbaterea derutantă despre cele şase „moduri de construire“ a Constituţiei invizibile, între care cel „geodezic“ şi cel „giroscopic“. Toate cele şase moduri încep cu „g“ fiindcă Tribe se declară pasionat de aliteraţie, „chiar cu preţul pierderii transparenţei de sens“. Cu sau fără „g“, diferitele moduri şi ilustraţiile complicate care le însoţesc adaugă prea puţin la această dezbatere. Într-un desen pe marginea „Construcţiei geologice“, de pildă, nişte stânci ascuţite şi un ţărm stâncos întunecos te trimit cu gândul mai degrabă la Stăpânul Inelelor decât la nişte principii juridice. În alte locuri din The Invisible Constitution (Constituţia invizibilă), autorul îşi citează propriile articole şi reflectă asupra unor chestiuni precum cazul Home Building & Loan contra Blaisdell („Fiecare contract integrat implicit în termenii săi...“). Cititorului nu-i trebuie prea mult (sau mie, cel puţin) să se simtă ca un elev de clasa a cincea care se întreabă: „Cât mai e până la prânz?“. Subiectul nu e lipsit de miză interesantă, însă propoziţiile neclare ale lui Tribe fac „invizibilul“ şi mai greu de văzut.

Gata, s-a sunat de ieşire.

WHAT RHYMES WITH BASTARD?

A Memoir de Linda Robertson MacAdam/Cage, 24 $ Robertson are o vastă experienţă literară, cel puţin în ceea ce priveşte genul chick-lit. Iar această experienţă include şi o slujbă la o revistă glossy (Tatler), necazuri cu iubiţii (el se opune cumpărării de cadouri) şi colegi de cameră nesuferiţi (Saffron şi Gian-Marco sunt muncitori pe vas). Totul e prea familiar, din păcate. Apoi Robertson se mărită şi, undeva pe parcurs – poate atunci când soţul ei se hotărăşte s-o înşele

Tara McKelvey, senior editor la The American Prospect, colaborează frecvent cu Book Review şi este autoarea cărţii „Monstering: Inside America’s Policy of Secret Interrogations and Torture in the Terror War“.

14

CEREMONIAL VIOLENCE

A Psychological Explanation of School Shootings de Jonathan Fast Overlook, 25.95 $

DANIEL EATOCK IMPRINT

de Daniel Eatock Ediţie ilustrată. 224 pag. Princeton Architectural Press. 60 $ Eatock, un tânăr designer grafic britanic, crede că „o idee prostească poate crea ceva profund“. Monografia sa de imagini şi cuvinte include „Complete Roll of Brown Packing Tape Bow“. cu alte femei şi să-i şi spună – îşi găseşte vocaţia de scriitoare. Chinul sufletesc scoate la iveală talentul, cel puţin în cazul ei. What Rhymes With Bastard? (Ce rimează cu nemernic?) este prima carte a lui Robertson, iar autoarea etalează o abilitate impresionantă când vine vorba de surprinderea patosului unei relaţii bolnave: „Am stat de vorbă serios şi am ajuns la un acord care ne satisfăcea pe amândoi: Jack o să se drogheze şi o să se culce cu altele, iar eu o să mă împac cu situaţia“. Robertson e dureros de sinceră, dar şi nostimă. Atunci când bărbatul spune că relaţia lor de cuplu va fi una „deschisă“, ea îl corectează: „Nu-i chiar aşa, Jack. E deschisă numai la un capăt, ca o şosetă“. Nu se dă înapoi nici când prezintă ce motive ar avea ea ca să-şi suporte soţul, descriind căsnicia zbuciumată a părinţilor ei. În cele din urmă, se desparte de Jack, iar aici Robertson reuşeşte să îl înfăţişeze ca pe o persoană nu tocmai plăcută, dar nici ca pe un stereotip. Dacă răzbunarea poate lua forma unei proze bune, atunci autoarea şi-a luat revanşa.

JOURNEY OF A THOUSAND MILES

My Story de Lang Lang with David Ritz Spiegel & Grau, 24.95 $ Născut în China în 1982, pianistul Lang Lang străbate acum lumea, cântând la Kremlin şi în faţa reginei Angliei. Autobiografia sa, care prezintă cum a ajuns el să devină un muzician celebru, se citeşte ca un basm, deşi mai degrabă o poveste în stilul Fraţilor Grimm decât Disney, presărată cu teme întunecate şi cumplite. Înainte să împlinească 2 ani, Lang deja cântă la pian. Îi plac, ca şi altor copii, Transformers, Game Boy şi Tom şi Jerry, dar e totodată un virtuoz; la cinci ani, ajunge să interpreteze o variaţiune dificilă compusă de muzicianul rus Dmitri Kabalevski. În curând, tatăl său îl duce la Beijing ca să-l înscrie în concursuri. Ani la rând trăiesc în apartamente îngheţate, pline de şoareci, încercând „să câştige o coajă de pâine“. Băiatului îi e dor de mama sa, iar tatăl îl

De curând, într-o seară, stăteam în faţa unei şcoli din West Paducah, Kentucky, cu un fost coleg de clasă de-al lui Michael Carneal, băiatul de 14 ani care a împuşcat opt elevi, omorând trei dintre ei, în 1997. De ce? Fostul său coleg dă din umeri, spunând: „Ca să atragă atenţia asupra lui?“. În cazul din 1979 al Brendei Spencer, de 16 ani, răspunsul ei era: „Pur şi simplu nu-mi plac zilele de luni“ (inspirând o piesă de-a formaţiei Boomtown Rats). Profesor de asistenţă socială la Universitatea Yeshiva şi autor al opt romane, Fast analizează aceste cazuri şi multe altele în Ceremonial Violence (Violenţă rituală), în încercarea de a găsi o explicaţie mai satisfăcătoare pentru atacurile armate din şcoli. Respinge teoriile populare, precum cea care susţine că jocurile video sunt cumva de vină, ca fiind eronate. În schimb, examinează alte concepte care par la fel de şubrede – teoria „pieptului supt“, de pildă: el spune că, în cazul ucigaşului de la Columbine, Eric Harris, au fost subestimate problemele cauzate băiatului de pieptul său supt, care reprezintă o „sursă de nelinişte“ pentru unii băieţi.

Fast mai pune la îndoială şi efectul convieţuirii cu mame necăsătorite şi uşuratice sau într-o familie interreligioasă („Respectarea practicilor religioase antitetice“ ar putea avea „efecte negative“, scrie el). În parte, problema cărţii e stilul redactării, care e atât de stângaci încât devine o insultă la adresa stângacilor: „Înainte să intre într-o sectă satanistă şi înainte să-şi omoare mama, fosta prietenă şi pe cea mai bună prietenă a ei, rănind încă vreo şase elevi, Luke Woodham nu avusese niciodată probleme cu legea“. Atentatele din şcoli sau „crima cu inima neagră“, după cum spune un martor, ar putea sfida capacitatea de înţelegere a oricui. Pagină după pagină, cartea oferă nenumărate exemple de oameni măcelăriţi („Eu sângerând pe moarte“, se citeşte pe un anunţ lipit pe o fereastră din Columbine), intercalate cu ipoteze psihologice nepotrivite, dacă nu chiar amatoriceşti.

Povestea acestor tragedii merită mai mult. h

De la pieţele libere la benzina de 1.15 dolari James K. Galbraith şi perspectiva asupra roadelor culese de promotorii teoriei economice a ofertei agregate.

DE ROGER LOWENSTEIN

Î

N timp ce pieţele se prăbuşesc, iar preţurile cresc exponenţial, dar mai ales în timp ce salariile muncitorilor de rând rămân în urma inflaţiei, doctrina pieţei libere care a guvernat ţara vreme de o generaţie e atacată din ce în ce mai mult. Dacă pieţele sunt aşa de bune, cum se face că am ajuns să plătim aproape 1.15 dolari pe litrul de benzină? Dacă ini-

THE PREDATOR STATE

How Conservatives Abandoned the Free Market and Why Liberals Should Too de James K. Galbraith 221 pag. Free Press. 25 $

ţiativa privată e o mană cerească, ce s-a întâmplat cu toate slujbele bune?

Acum soseşte James K. Galbraith, economist la Universitatea din Texas, ca să denunţe şi – speră el – să respingă cam tot ce credeaţi că era bun la pieţele private. În The Predator State (Statul prădător), Galbraith susţine că revoluţia economică a lui Reagan şi tot ce a urmat a fost, în esenţă, o fraudă. Ce mai rămâne din ea? Nimic.

Cine mai crede în ea? În afara mediului academic, nimeni.

Galbraith spune că reaganismul era întemeiat pe trei politici: dereglementare, monetarism şi impozite scăzute. Autorul susţine că prima politică era un truc creat pentru ca lobby-iştii să poată scoate „mai mulţi bani de la aceia care-şi permit să-i plătească – şi uneori chiar şi de la cei care nu-şi permit“.

Monetarismul (tactică folosită cu succes de Rezerva Federală în anii ’80, pentru a accelera inflaţia) prezentat de el e un instrument menit să elimine sindicatele şi să crească puterea economiştilor de pe Wall Street. Iar impozitele reduse n-au reuşit să-şi atingă scopul scontat – şi anume să încurajeze economisirea banilor. N-au fost altceva decât un dar pentru bogătaşi.

Autorul, a cărui proză ne-o reaminteşte pe cea a renumitului său tată, John Kenneth Galbraith, e pe atât de caustic pe cât e de exagerat. „E just să spunem că nu va mai exista nici un guvern al Statelor Unite pentru care să funcţioneze un conservatorism cu convingeri realmen-

Roger Lowenstein este colaborator la The Times Magazine. Cea mea recentă carte a sa este „While America Aged: How Pension Debts Ruined General Motors, Stopped the NYC Subways, Bankrupted San Diego, and Loom as the Next Financial Crisis“.

te ferme“, scrie el. E just să spunem?

Ce-ar fi de spus atunci la modul părtinitor, vindicativ şi obtuz?

Am senzaţia că Galbraith ar lua drept compliment aceste cuvinte care se bat cap în cap. El recunoaşte că aceasta e o lucrare „personală“, din moment ce valul conservator „mi-a devalorizat educaţia keynesiană, mi-a blocat cariera şi m-a privat pe mine şi pe cei câţiva tovarăşi ai mei din Congres de posibilitatea de a câştiga de pe urma pârghiilor puterii“. Galbraith deplânge atacul la adresa teoriilor tatălui său. (Milton Friedman, monetaristul laureat al Premiului Nobel care e cel mai răspunzător pentru înlăturarea lui Galbraith de pe soclul său din panteonul economiştilor, e asemuit cu George Wallace. Da, acel George Wallace care a susţinut politica segregaţionistă).

Oricât de înduioşător ar fi devotamentul său filial, Galbraith pare că creadă că încă mai trăim într-un ecosistem economic dominat de titani industriali – cu alte cuvinte, în lumea descrisă în capodopera din 1967 a lui Galbraith senior, The New Industrial State. Atunci când, observându-i pe directorii executivi, spune, citându-l pe Veblen, că „soţiile şi servitorii lor sunt aşadar hrăniţi şi împo-

Ce mai rămâne din revoluţia lui Reagan?, întreabă Galbraith.

Nimic, răspunde el. dobiţi pentru a reflecta poziţia stăpânilor lor“, autorul plonjează înapoi în anii ’50, dacă nu chiar în anii ’20.

Totuşi, este revigorant entuziasmul cu care contestă, în mod repetat, convenţiile obosite. Oare inflaţia chiar a crescut în anii ’70 pentru că Rezerva Federală a pus în circulaţie prea multă monedă sau pentru că – aşa cum susţine Galbraith – marile companii, marile sindicate şi OPEC-ul aveau prea multă influenţă asupra preţurilor? Oare ratele crescute de ocupare a forţei de muncă chiar conduc la inflaţie – aşa cum susţin conservatorii – sau noţiunea însăşi e de-a dreptul absurdă? Şi dacă impozitele scăzute n-au favorizat măsurile de economisire, de ce să nu le creştem la loc?, se întreabă Galbraith.

Lui Galbraith îi face plăcere să se ia de conservatori, dar unele dintre cele mai sigure săgeţi ale sale se îndreaptă către liberali, pe care autorul îi acuză că se înjosesc, „ghemuindu-se într-o postură de apărare“. De formare keynesiană, Galbraith elogiază deficitul bugetar al guvernului şi îi atacă pe liberali pentru adoptarea ideii de bugete echilibrate tocmai când dreapta renunţase la acest concept. Susţinătorii bugetului echilibrat „nu numai că îi imită pe conservatori, ci îi imită pe conservatorii

morţi“, scrie el, pentru ca mai apoi să demaşte abordarea liberală în privinţa protecţionismului faţă de comerţul intern, care înseamnă să se insistă adesea ca ţările în curs de dezvoltare să accepte reforme în economiile naţionale. „Nu poţi impune un standard salarial în China sau în Vietnam“, subliniază Galbraith. Dar o poţi face la tine acasă.

Vrând să „elibereze gândirea liberală“, autorul sprijină fără teamă politici liberale, demult abandonate şi de-acum general discreditate, de la controlul asupra preţurilor până la economiile planificate. „Vreţi salarii mai mari?“, întreabă el. „Măriţi-le. Vreţi locuri de muncă mai multe şi mai bune? Creaţi-le“.

Multe elemente din această carte mi se par greşite. Majoritatea directorilor executivi nu sunt nici „funcţionari“, nici „inactivi“. Nu e adevărat că piaţa nu stârneşte niciodată scandaluri; Enron a fost depistat prin fonduri de speculaţii şi distrus prin vânzări intermediare.

Uraganul Katrina a scos la iveală o defecţiune care nu ţinea de pieţe, ci de guvern. Iar, spre deosebire de ceea ce afirmă Galbraith, libertatea economică, aşa cum e ea interpretată de partizanii pieţelor libere, înseamnă mai mult decât „libertatea de a face cumpărături“.

Autorul scrie atât de bine încât trebuie să te ciupeşti ca să-ţi aduci aminte că da, piaţa liberă a produs o creştere economică puternică şi că planificarea centralizată a dat greş, de obicei.

Galbraith recunoaşte că Statele Unite au cunoscut perioade mai degrabă prospere în ultimii ani, însă explicaţia sa superficială e că instituţiile menţinute ale reformei lui Roosevelt (agenţii guvernamentale ipotecare, asistenţă medicală subvenţionată, împrumuturi pentru studenţi) au reprezentat calea de salvare a politicilor conservatoare nechibzuite. Cu alte cuvinte, dacă merge, atunci e o rămăşiţă a teoriilor lui Franklin Roosevelt şi ale tatălui lui Galbraith; dacă dă greş, e vina pieţei.

La prima lectură, acest concept mi s-a părut strigător la cer, dar după prăbuşirea Asociaţiei Federale Ipotecare Naţionale şi a corporaţiei guvernamentale ipotecare Freddie Mac, când toată suflarea de pe Wall Street s-ar putea îndrepta spre o ieşire de urgenţă, începi să intri la bănuieli.

Galbraith nu recunoaşte nici ambiguitatea, nici îndoiala; de fapt, textul său e absolutist în comparaţie cu nivelul până la care afirmaţiile sale sunt imposibil de demonstrat. Pentru el, piaţa, aşa cum e descrisă ea de către susţinătorii săi, nu există cu adevărat. E o idee „himerică“, un „spaţiu cosmic şi eteric“, un „nonstat“. În cele din urmă, e „un alt zeu care a dat greş“. Aceasta e o mostră de retorică splendidă. Nu ne aflăm în faţa unei demonstraţii splendide de economie, dar hai să-i recunoaştem meritul: Galbraith pune întrebări tranşante în h privinţa unui sistem aflat în criză.

15

Spaima de skinheads Încercările unei familii interrasiale engleze.

DE MARISA SILVER EL de-al doilea roman al lui Helen Walsh este marcat de acte aleatorii de violenţă, delicte xenofobe înfăţişate într-un melanj de amănunte tranşante şi detaşare imparţială, care reprezintă trăsătura distinctivă a acestei relatări puternice, deşi neuniforme, a dezintegrării unei familii şi a ispăşirii dobândite cu greu. Plasat în peisajul industrial din nord, în anii 1970

C

ONCE UPON A TIME IN ENGLAND

de Helen Walsh 359 pag. Canongate. Ediţie broşată, 15 $

şi 1980, Once Upon a Time in England (A fost odată în Anglia) prezintă 13 ani din viaţa familiei Fitzgerald, un cuplu interrasial englez-malaiezian, destrămat de dinamica internă, precum şi de realităţile unei lumi a clasei muncitoare asediate de rasism, abuz nemăsurat de alcool şi de droguri şi stagnare economică. În relatarea sa, Welsh frizează uneori melodrama, dar redă dialectul local cu fluenţa unui vorbitor nativ, iar vocabularul ei efervescent pătrunde adânc în universul emoţional şi social al personajelor sale.

Robbie Fitzgerald este muncitor la o fabrică şi visează să dea lovitura ca interpret de lounge, în genul de localuri care duhnesc a „tocană, a malţ şi a mâzgă de la fabrici şi de la năduşeala moartă a nicotinei scurgânduse din tavan“. Soţia lui, Susheela (îşi anglicizează numele, transformându-l în Sheila, în încercarea de a se integra), a venit din Kuala Lumpur ca să lucreze ca infirmieră, iar apoi s-a ocupat de creşterea celor doi copii ai săi cu Robbie, Vincent şi Ellie. Sheila a rupt mai toate legăturile cu ţara sa natală, dar banda de skinheads care dă târcoale prin zona în care locuieşte familia Fitzgerald nu-i permite să le uite: într-o noapte, când Robbie e la un pas de a da prima sa lovitură, Sheila devine victima violenţei rasiale. Ramificaţiile nimicitoare ale atacului se amplifică atunci când ea decide să nu-i spună soţului său tot ceea ce s-a întâmplat. În încercarea de a-şi face mai fericită soţia speriată de bombe, Robbie îşi ia familia şi se mută într-o suburbie burgheză. Acolo Sheila face tot posibilul pentru a-şi şterge fosta identitate, dar Robbie, umilit de tot ceea ce nu-i poate oferi, se apucă de băut şi apoi treCel mai recent roman al Marisei Silver, „The God of War“, a fost publicat în luna aprilie.

16

ce la alte femei. Treptat, îşi pierde vechea pasiune pentru muzică şi vechile visuri, iar, în cele din urmă, îşi pierde chiar şi familia.

Ajunşi deja la adolescenţă, copiii lui Robbie şi ai Sheilei se confruntă cu tensiunile din căsnicia părinţilor lor şi cu societatea rasistă în care trăiesc. Ellie, fiica preferată a tatălui său, reuşeşte să se integreze, dar, pe măsură ce Robbie dispare din viaţa ei, fata se cufundă în lumea drogurilor. Vincent, un băiat efeminat şi pedant, e nevoit să facă faţă homofobiei tatălui său şi tiraniei colegilor de clasă. Treptat, se închide în sine, reinventându-se ca poet punk şi apoi ca dependent de heroină, iar încercarea sa de a câştiga dragostea unui tânăr pe care îl adoră va avea urmări tragice.

Walsh se întrece pe sine în descrierea mediului în care îşi plasează personajele: barurile şi complexurile de blocuri, lumea interlopă a drogurilor şi a cluburilor – dar uneori se apleacă exagerat asupra laturii sinistre, înlocuind dezvoltarea personajelor cu scene de un dramatism excesiv. Robbie şi Sheila sunt mai neclari decât Vincent şi Ellie, care sunt descrişi prin prisma unei înţelegeri ample şi înduioşătoare a mecanismelor folosite de copii pentru a face faţă golului afectiv produs de părinţii deprimaţi şi lipsiţi de înţelegere. Punctul forte al autoarei e, în bună parte, limbajul visceral folosit pentru a le înfăţişa experienţele.

Să-l luăm drept exemplu pe Vincent, aflat mereu în căutarea pericolului, cercetându-i din priviri pe doi bărbaţi care se apropie de el: „Amândoi sunt de joasă speţă, cu faţa lor ca zerul, cu pielea duhnind a clei de cel mai prost gust, în trening ieftin de fâş şi adidaşi mari şi prea încărcaţi“. Într-o altă scenă plastică, Ellie, cufundată într-un chef cu droguri într-un club, „stă pe o chiuvetă în toaletă, cu trupul vlăguit şi greu ca plumbul, străduindu-se să se ridice în ciuda undelor pârâitoare de plăcere care îi bombardau şi-i mângâiau nervii, îndemnându-i la dezmăţ“.

Deşi finalul ciudat de sentimental nu se încadrează în abordarea de obicei nesiropoasă a lui Walsh, romanul se salvează prin talentul autoarei de a înţelege şi de a descrie modurile în care relele societăţii pot molipsi o familie până în străfunduri. Într-o zi, când Robbie îşi conduce fiica la şcoală, „era ca şi cum i-ar fi făcut semn de rămas bun altcuiva, nu fetiţei sale – cuiva imens şi imposibil de înţeles“, scrie Walsh. Cum ar putea s-o apere Robbie pe ea – sau pe sine – într-o asemenea lume necruţătoare? h

E nevoie de ceva disimulare În romanul de debut al lui Hannah Tinti, un escroc îl învaţă pe un orfan arta înşelăciunii.

DE MAILE MELOY

R

OMANUL de debut al lui Hannah TINTI, The Good Thief (Hoţul cel bun) începe la un orfelinat catolic din Noua Anglie, unde statuia Sf. Antonie cel Mare din curte nu poate face nimic pentru ca băieţii orfani de aici să recupereze ce au pierdut. Ren, eroul cărţii, şi-a pierdut nu numai familia, ci şi mâna

THE GOOD THIEF

de Hannah Tinti 327 pag. The Dial Press. 25 $

stângă, în locul căreia are doar nişte cicatrici la încheietură, de la o operaţie misterioasă. Înlăturat de la adopţii din cauza mâinii lipsă, Ren începe să şterpelească mici obiecte, pe post de consolare.

Romanul este amplasat la mijlocul secolului al XIX-lea, în timpul luptelor cu indienii din Vestul Sălbatic. Când Ren ajunge la vârsta de 11 ani, un fost soldat, pe nume Benjamin Nab, soseşte la orfelinatul St. Anthony şi îl alege pe Ren dintre toţi ceilalţi băieţi. Nab le descrie preoţilor un atac brutal al indienilor, în cursul căruia mama sa i-a tăiat mâna fratelui său mai mic, pe atunci bebeluş, în încercarea de a-l salva. Ca dovadă, le arată scalpurile părinţilor săi, păstrate ca nişte moaşte sfinte.

Ren, care tânjeşte după o familie, înghite toată povestea, dar Nab se dovedeşte a fi un mincinos, un dezertor şi un escroc versat. Un băiat infirm, care poate provoca mila, e aur curat pentru el. Celor doi li se alătură colegul beţiv al lui Nab, Tom, iar Ren află că sursa lor cea mai stabilă de venituri este furtul din morminte.

Noua Anglie, în naraţiunea lui Tinti, nu este tocmai cea pe care o cunoaştem, iar atunci când cei trei ajung într-un orăşel numit North Umbrage, evenimentele se precipită şi iau o turnură stranie. Ren se agaţă de Nab pentru a supravieţui, în timp ce mica lor bandă creşte prin cooptarea unui ucigaş renăscut la viaţă, a unei impozante proprietărese surde, a unei perechi de gemeni nenorocoşi şi a unui pitic, care îşi face apariţia într-o noapte, coborând pe horn, ca un personaj dintr-un basm.

North Umbrage, aşa cum o sugerează şi numele, este un loc al întunericului şi suferinţei. Fost oraş minier, acum este un enorm cimitir: intrarea în mină s-a prăbuşit în urma unei ex-

Noua antologie de povestiri a lui Maile Meloy, „Both Ways Is the Only Way I Want It“, va fi publicată vara viitoare.

FOTO: MARIANNE BARCELLONA

plozii, capturând înăuntru bărbaţii şi lăsând văduve ale căror soţi sunt înmormântaţi exact sub picioarele lor. Un despot oportunist, pe nume McGinty, a preluat controlul localităţii, pe care îl exercită cu ajutorul unei găşti de zbiri porecliţi „băieţii cu pălării“ pentru că obişnuiesc să poarte jobenuri şi pălării turtite. Individul a construit, de asemenea, şi o fabrică de curse de şoareci, în care a angajat numai fete trecute de vârsta măritişului, pe care le ţine într-un regim de semi-captivitate.

Intriga este dickensiană, la fel sunt şi multe din numele personajelor şi locurilor, dar stilul nu. Proza lui Tinti este directă şi cumpătată, total lipsită de ornamentele baroce ale scriiturii lui Dickens. Iată cum este descrisă educaţia lui Ren de la orfelinat: „Se hotărâse că fraţii călugări tre-

evenimente stranii şi extraordinare par naturale: dacă ea spune că există băieţi cu pălării şi fete cu curse de şoareci, atunci aşa e. Iar datorită aparentei simplităţi a naratoarei, avem experienţa unei lumi văzute exact prin ochii lui Ren şi îi simţim teroarea nediminuată atunci când e lăsat singur cu un morman de cadavre, iar unul din acestea se ridică în picioare. Să scrii texte pentru adulţi, păstrându-ţi perspectiva unui copil, nu e deloc uşor, dar Tinti o face aparent fără nici un efort.

AR cartea de faţă este indubitabil una pentru adulţi, pe lângă că e genul care te ţinea cu ochii pe pagini de dimineaţa până seara, în zilele când aveai scutire medicală de la şcoală. E o carte despre natura familiei în genere – banda de nelegiuiţi a lui Ren se dovedeşte un sprijin mai puternic decât familia după care tânjea – dar şi despre natura naraţiunii în genere, despre pretenţiile de adevăr ale ficţiunilor literare.

Volumul de debut al lui Tinti, antologia de povestiri Animal Crackers, era plin de situaţii implauzibile, în care se ascundeau inevitabilul, perenul şi realitatea. În The Good Thief, Tinti este foarte generoasă cu talentele ei de povestitoare (care sunt prodigioase) şi i le concede fabulis-

I

Printre personajele lui Tinti se numără un criminal renăscut la viaţă, o proprietăreasă surdă şi o pereche de gemeni nenorocoşi. buiau să se ocupe de educaţia copiilor, în cel mai rău caz să-i înveţe măcar atâta limbă engleză cât să poată citi Biblia şi măcar atâta aritmetică încât să nu poată fi înşelaţi la socoteli de către protestanţi. De ce fusese fratele Peter însărcinat cu educaţia era un fapt asupra căruia băieţii nu aveau nici o cunoştinţă, căci în cele mai multe cazuri el dormea pur şi simplu, cu fruntea pe catedră, ignorându-i complet pe copii. Mare parte a cunoştinţelor pe care totuşi le dobândeau băieţii fusese transmisă de la un copil la altul, ca o boală contagioasă, iar informaţiile constau în mare parte din fragmente ale istoriei Noii Anglii: minutemen şi bătălia de la North Bridge, din cadrul Războiului de Independenţă, Giles Corey1 şi Crispus Attucks2“.

Efectul scriiturii pline de fermitate şi autoritate a lui Tinti este că 1 Giles Corey este una dintre persoanele condamnate la moarte pentru vrăjitorie, în cadrul celebrelor procese din oraşul Salem. (n.tr.)

2 Crispus Attucks este numele uneia din cele cinci persoane ucise în timpul Masacrului de la Boston (1770), eveniment sângeros, provocat de trupele britanice, la începutul revoluţiei americane. (n.tr.)

tului Benjamin Nab de fiecare dată când acesta e în dificultate. Ren nu ştie să mintă, dar începe să identifice mecanismele povestirilor lui Nab şi, în final, spune el însuşi una, pentru a se salva. Fabulând fără limite, Ren dă peste un adevăr neaşteptat.

Acest moment de revelaţie este în sine un argument pentru a scrie ficţiune, iar adevărul pe care Ren îl descoperă este un punct de sprijin pentru roman. Dar ceea ce contează pentru Tinti – ca şi pentru Nab – este îndrăzneala şi verva poveştii. Logica unora din evenimentele din roman e uneori destul de fragilă, dar nimeni nu ar simţi nevoia să o demonteze: aceste momente sunt prezente în carte pentru misterul, frumuseţea şi teroarea imaginilor, pentru felul în care fac apel la dorinţele cititorului.

După ce dă un răspuns deosebit de sinistru uneia din întrebările lui Ren, Benjamin Nab îl întreabă: „«Asta e ceea ce voiai să auzi?»“ „«Nu»“, răspunde Ren. „«Ei bine»“, spune Nab, „«aşa îţi dai seama că ce ţi-am spus e adevărat»“. h 17

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

CĂRŢI ILUSTRATE

Săpt. în top

1

BIG WORDS FOR LITTLE PEOPLE de Jamie Lee Curtis, ilustrată de Laura Cornell (Joanna Cotler/ HarperCollins, 16.99 $) O familie necioplită îşi îmbunătăţeşte vocabularul şi relaţiile. (Vârsta: 4 – 8)

1

2

MY DAD, JOHN MCCAIN de Meghan McCain, ilustrată de Dan Andreasen (Aladdin, 16.99 $) Biografia scrisă de fiica republicanului candidat la preşedinţie.

(Vârsta: 5 – 10)

1

3

BARACK OBAMA: SON OF PROMISE, CHILD 3 OF HOPE de Nikki Grimes, ilustrată de Bryan Collier (Simon & Schuster, 16.99 $) Da, poate; biografia candidatului democrat la preşedinţie. (Vârsta: 5 – 10 ani)

Cărţi pentru copii Săpt. aceasta

29 septembrie 2008

LECTURI UŞOARE

Săpt. în top

1

THE MAZE OF BONES de Rick Riordan (Scholastic, 12.99 $) Frate şi soră vânează sursa puterii familiei lor; cartea 1 din noua serie The 39 Clues. (Vârsta: de la 12 ani)

1

2

DIARY OF A WIMPY KID scrisă şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Chinurile adolescenţei, în benzi desenate. (Vârsta 9 – 12 ani)

74

3

DIARY OF A WIMPY KID: RODRICK RULES scri- 35 să şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Despre cum s-a făcut Greg de ruşine în vacanţă; urmarea la Diary of a Wimpy Kid. (Vârsta: 9 – 12 ani)

4

IDENTICAL de Ellen Hopkins (McElderry/Simon & Schuster, 17.99 $) Incest şi abuz de droguri între două gemene fiice ale unei familii de politicieni. Un roman în versuri. (Vârsta: de la 14 ani)

3

5

THE DANGEROUS DAYS OF DANIEL X de James Patterson şi Michael Ledwidge (Little, Brown, 19.99 $) Un băiat cu puteri secrete caută să se răzbune pe asasinii părinţilor lui. (Vârsta: de la 12 ani)

8

4

GALLOP! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder (Workman, 12.95 $) Animalele par să se mişte la răsfoirea paginilor. (Vârsta: 4 – 8 ani)

5

GINGERBREAD FRIENDS scrisă şi ilustrată de Jan Brett (Putnam, 17.99 $) Băieţelul de Turtă Dulce vrea un partener de joacă. (Vârsta: 4 – 8 ani)

1

6

TOO MANY TOYS scrisă şi ilustrată de David Shannon (Blue Sky, 16.99 $) Când fiecare jucărie ţi-e favorită, e greu să scapi de vreuna. (Vârsta: 4 – 8 ani)

2

6

THE ABSOLUTELY TRUE DIARY OF A PART-TIME INDIAN 43 de Sherman Alexie, ilustrată de Ellen Forney (Little, Brown, 16.99 $) Un băiat pleacă din rezervaţie la o şcoală de albi. (Vârsta: de la 12 ani)

7

BATS AT THE LIBRARY scrisă şi ilustrată de Brian Lies (Houghton Mifflin, 16 $) Liliecii pot face multe într-o bibliotecă, nu doar să atârne cu capul în jos.

(Vârsta: 4 – 8 ani)

6

7

KISS MY MATH de Danica McKellar (Hudson Street, 24.95 $) Ghidul unei fete pentru algebră elementară. (Vârsta: 12 – 14 ani)

8

TEN LITTLE FINGERS AND TEN LITTLE TOES de 2 Mem Fox, ilustrată de Helen Oxenbury (Harcourt) O celebrare a degeţelelor şi iubirii bebeluşilor. (Vârsta: 4 – 8 ani)

8

THE INVENTION OF HUGO CABRET scrisă şi 76 ilustrată de Brian Selznick (Scholastic, 22.99 $) Un hoţ rămas orfan trebuie să descifreze ultimul mesaj lăsat de tatăl său. (Vârsta: 9 – 12 ani)

9

GOODNIGHT GOON scrisă şi ilustrată de Michael Rex 3 (Putnam, 14.99 $) Vremea culcării în cavoul rece şi gri: parodie a poveştii clasice. (Vârsta: 4 – 8 ani)

9

THE HUNGER GAMES de Suzanne Collins (Scholastic, 1 17.99 $) Într-un viitor distopic, o fată luptă pentru supravieţuire în direct la TV. (Vârsta: de la 12 ani)

10

ON A SCARY SCARY NIGHT de Walter Wick (Scholastic, 13.99 $) Vezi şi tu ce văd eu? Puzzle de imagini. (Vârsta: 4 – 8 ani)

10

GHOSTGIRL de Tonya Hurley (Little, Brown, 17.99 $) Chiar dacă e moartă, Charlotte Usher e hotărâtă să facă parte dintr-o gaşcă populară. (Vârsta: de la 12 ani)

44

1

CĂRŢI BROŞATE

2

SERII

1

THE TALE OF DESPEREAUX de Kate DiCamillo, ilustrată 33 de Timothy Basil Ering (Candlewick, 7.99 $) Un şoarece, un şobolan şi o fată într-o călătorie magică. (Vârsta: de la 10 ani)

1

THE TWILIGHT SAGA de Stephenie Meyer (Megan 58 Tingley/Little Brown, ed. cart. şi broş.) Vampiri şi vârcolaci în liceu. (Vârsta: de la 12 ani)

2

THE BOOK THIEF de Markus Zusak (Knopf, 11.99 $) 53 O fată salvează nişte cărţi de la o incendiere nazistă şi le împarte cu un bărbat evreu. (Vârsta: de la 14 ani)

2

WARRIORS de Erin Hunter (HarperCollins, ed. cart. 58 şi broş.) Patru clanuri de pisici războinice aspiră să se întâlnească cu StarClan. (Vârsta: 10 – 14 ani)

3

MATH DOESN’T SUCK de Danica McKellar (Plume, $15) Ghidul unei fete pentru matematica de gimnaziu. (Vârsta: 9 – 12 ani)

6

3

PERCY JACKSON & THE OLYMPIANS de Rick Riordan (Miramax, ed. cart. şi broş.) Bătălia contra unor monştri mitologici. (Vârsta: 9 – 12 ani)

72

4

BATTLE AT TETH de Kirsten Mayer (Grosset & Dunlap/LucasBooks, 3.99 $) Clone vs. druizi; o carte Star Wars bazată pe filmul The Clone Wars. (Vârsta: 4 – 8 ani)

7

4

HOUSE OF NIGHT de P. C. şi Kristin Cast (St. Martin’s Press, ed. broş. şi cart.) Vampiri la şcoală.

(Vârsta: de la 14 ani)

3

5

THE NEW PADAWAN de Eric Stevens (Grosset & 7 Dunlap/LucasBooks, 3.99 $) Spre disperarea lui, Anakin are un elev; o carte Star Wars bazată pe filmul The Clone Wars. (Vârsta: 9 – 12 ani)

5

BOOKS OF EMBER de Jeanne DuPrau (Random 27 House, ed. cart. şi broş.) Într-un viitor postapocaliptic, copiii încearcă să salveze lumea. (Vârsta: 10 – 13 ani)

6

THE INHERITANCE CYCLE de Christopher Paolini (Knopf, 19.99 $) Două romane fantasy, Eragon şi Eldest, împreună. (Vârsta: de la 12 ani)

1

6

ARTEMIS FOWL de Eoin Colfer (Hyperion, ed. cart. 108 şi broş.) Aventurile magice ale unui infractor. (Vârsta: de la 8 ani)

7

THE ALCHEMYST de Michael Scott (Delacorte, 8.99 $) Gemenii trebuie să ajute un alchimist nemuritor să îşi protejeze cartea vrăjilor de un magician diabolic.

(Vârsta: de la 12 ani)

3

7

HARRY POTTER de J. K. Rowling (Arthur A. Levine/ 200 Scholastic, ed. cart. şi broş.) Un băiat vrăjitor îşi întăreşte puterile şi se luptă cu răul. (Vârsta: de la 10 ani)

8

MAGIC TREE HOUSE de Mary Pope Osborne, 193 ilustrată de Sal Murdocca (Stepping Stone/Random House, ed. cart. şi broş.) Călătoria în timp a unor copii.

(Vârsta: 6 – 9 ani)

8

RULES de Cynthia Lord (Scholastic, 6.99 $) Provocările şi 2 recompensele unei vieţi cu un frate autist. (Vârsta: 9 – 12 ani)

9

THE MYSTERIOUS BENEDICT SOCIETY de Trenton 6 Lee Stewart, ilustrată de Carson Ellis (Little, Brown, 6.99 $) Copii cu har într-o misiune. (Vârsta: 9 – 12 ani)

9

NIGHT WORLD de L. J. Smith. (Simon Pulse, doar ed. broşată) Rase supranaturale formează societăţi secrete. (Vârsta: de la 14 ani)

2

10

LIFE AS WE KNEW IT de Susan Beth Pfeffer (Harcourt, 6.95 $) Jurnalul unei fete reflectă catastrofa provocată de ciocnirea unui meteorit de lună. (Vârsta: de la 12 ani)

10

CLIQUE de Lisi Harrison (Poppy/Little, Brown, doar ed. broşată) Vieţile şi iubirile unor copii populari de la o şcoală elitistă. (Vârsta: de la 12 ani)

3

1

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna care s-a încheiat la 13 septembrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/ books. Toate cele patru liste de cărţi pentru copii apar în fiecare săptămână pe site-ul Book Review. Editorii au furnizat categoriile de vârstă pentru titlurile respective.

18

6

Făcându-i curte lui Hitler Un lider religios palestinian a încercat să obţină sprijinul Germaniei naziste.

Marele muftiu din Ierusalim la întâlnirea cu Hiltler, Berlin, 1941.

DE TOM SEGEV N august 1968, doi studenţi americani, David Dalin şi John Rothmann, au vizitat Muzeul Holocaustului de la Yad Vashem din Ierusalim. Acolo au văzut o fotografie mărită a lui Hitler, alături de Haj Amin al-Husseini, liderul palestinian şi mare muftiu al Ierusalimului. „Ne-am întrebat imediat acelaşi lucru: care era povestea din spatele

Î

ICON OF EVIL

Hitler’s Mufti and the Rise of Radical Islam de David G. Dalin and John F. Rothmann Ediţie ilustrată. 227 pag.

Random House. 26 $

acelei fotografii?“, povestesc ei în prefaţa acestei cărţi.

Dalin este cercetător în istorie americană, beneficiar al unui grant Taube la Institutul Hoover de la Universitatea Stanford, iar Rothmann predă la Institutul Fromm al Universităţii din San Francisco.

Deşi, în ultimii ani, fotografia pe care au văzut-o a fost redusă la o scală inferioară şi redată contextului său istoric (fiind expusă într-o secţiune a muzeului ce prezintă voluntarii din diverse ţări care s-au înrolat în unităţile de luptă Waffen SS ale lui Hitler), impresia iniţială a rămas neştearsă. „Din acea zi din Ierusalim, acum 40 de ani, am urmărit povestea muftiului cu o hotărâre de fier şi am dedicat nenumărate ore cercetării vieţii şi vremurilor lui“, scriu ei.

Rezultatul – Icon of Evil (Efigia răului) – are o valoare ştiinţifică redusă şi ar putea dăuna planurilor de pace din Orientul Mijlociu.

Biografia lui Simon Wiesenthal scrisă de Tom Segev va apărea anul viitor.

Husseini a fost numit muftiu al Ierusalimului în 1921. Titlul reprezenta o recunoaştere a poziţiei sale de lider important şi de autoritate politică în rândul arabilor palestinieni. Conform lui Dalin şi Rothmann, se poate ca muftiul săşi fi căpătat funcţia datorită unei „relaţii homosexuale pasionale“ cu Ernest Richmond, unul dintre consilierii marelui comisionar britanic, pe care autorii îl descriu drept un „antisemit virulent“. Cei doi nu oferă dovezi documentate ale acestei relaţii şi se rezumă să spună că „se zvonea“ în rândurile administraţiei britanice din Ierusalim.

Naţionalist palestinian înflăcărat, Husseini a luptat atât cu sioniştii, cât şi cu britanicii, provocând unele dintre cele mai violente incidente care au izbucnit în Palestina anilor 1920 şi 1930. Conform principiului „duşmanul duşmanului meu e prietenul meu“, muftiul a încercat să obţină susţinerea Germaniei naziste şi, în schimb, a sprijinit războiul lui Hitler, inclusiv măsurile de exterminare a evreilor. Pe lângă întâlnirea cu Hitler, Husseini a stat de vorbă şi cu Adolf Eichmann şi au sabotat un plan de transferare a copiilor evrei din Europa de Est în Palestina.

Aceste fapte au fost imorale şi infame, dar, spre deosebire de afirmaţia autorilor, cititorul se poate întreba dacă Husseini chiar „a jucat un rol important“ în Holocaust. Căci, după cum scria Bernard Lewis în Semites and Anti-Semites: „Pare puţin probabil ca naziştii să fi avut nevoie de asemenea încurajări suplimentare din afară“. E la fel de implauzibil ca Husseini să fi fost recompensat cu o vizită ghidată a camerelor de gazare folosite la Auschwitz, după cum susţin Dalin şi Rothmann, citând, în sprijinul afirmaţiei lor, o singură declaraţie făcută de unul dintre tovarăşii lui Eichmann.

Lipsa de dovezi solide e marea problemă a întregii cărţi. Deşi au-

torii citează specialişti de renume, precum Martin Gilbert, Bernard Wasserstein şi Rashid Khalidi, unele dintre cele mai scandaloase citate provin din surse discutabile.

Presupusa promisiune, extrem de improbabilă, făcută de Hitler lui Husseini („Evreii sunt ai voştri“) se bazează pe un pasaj din autobiografia muftiului. Există însă şi o consemnare oficială germană a întâlnirii sale cu Hitler, care nu conţine această declaraţie. De fapt, muftiul nu şi-a atins ţelul principal: Hitler a refuzat să semneze un declaraţie publică prin care să se angajeze să-l sprijine.

Nu inspiră mai multă încredere nici faptul că, la un moment dat, autorii îşi permit să ofere o descriere a Palestinei, evident fictivă, de după o victorie imaginară a nemţilor: „Primele lagăre ale morţii din Tel Aviv, create după modelul celor de la Auschwitz şi Birkenau, au început să funcţioneze la scurtă vreme după sosirea lui Eichmann....

Toţi cei 450.000 de evrei din Palestina fuseseră exterminaţi.... În luna ce-a urmat, Hitler însuşi a venit cu avionul la Ierusalim“.

Sprijinul muftiului pentru cauza Germaniei naziste a făcut, fără doar şi poate, dovada răutăţii naţionalismului extremist. Totuşi, arabii nu erau singurii şovini din Palestina care încercau să facă un târg cu naziştii. La sfârşitul anului 1940 şi apoi din nou, la sfârşitul lui 1941, o mică organizaţie teroristă sionistă, cunoscută sub numele de Banda Stern, a intrat în legătură cu reprezentanţii nazişti din Beirut, încercând să le obţină sprijinul în propria luptă împotriva britanicilor. Unul dintre sternişti, aflat pe atunci într-o închisoare britanică, era Yitzhak Shamir, viitor premier israelian. Autorii nu menţionează însă acest episod.

Pe parcursul întregii cărţi, Dalin şi Rothmann au tendinţa de a amesteca termenii Islam radical, antisemitism şi nazism, iar numeroşi lideri arabi şi musulmani sunt puşi în aceeaşi oală, ca discipoli ai muftiului. Anwar Sadat şi Yasir Arafat se află în tabăra celor răi, deşi cititorul trebuie să ghicească de unul singur în ce fel i-a determinat influenţa muftiului să cadă la înţelegeri istorice cu Israelul. În ciuda acestor elemente, cartea merită observată pentru că aparţine genului de texte populare anti-arabe care sunt considerate „favorabile“ pentru Israel. Nu sunt deloc. Ideea că duşmanii Israelului sunt nazişti – sau moştenitori ai naziştilor – e numai bună pentru a descuraja orice compromis acceptabil cu palestinienii, iar asta nu e h deloc bine pentru Israel.

FOTO DE LA ULLSTEIN BILD/THE GRANGER COLLECTION

19

TBR: Din culise LUMEA LUI FRIEDMAN: Cărţi noi se află în topul ambelor liste de ediţii cartonate în această săptămână. Pe lista de ficţiune, cel de-al nouălea roman al lui Neal Stephenson, Anathem, despre un grup de oameni de ştiinţă, matematicieni şi filozofi aflaţi pe o planetă asemănătoare Pământului, în viitorul îndepărtat, devine prima dintre cărţile sale care ajunge aici nr. 1. Pe lista de nonficţiune, Hot, Flat, and Crowded a editorialistului Thomas L. Friedman de la Times, debutează la nr. 1.

Este cea de a cincea carte a lui Friedman, fiecare carte a sa fiind prezentă aici, pe lista de ediţii cartonate. From Beirut to Jerusalem (1989) a avut o prezenţă de 21 de săptămâni; The Lexus and the Olive Tree (1999) a rămas pe listă 17 săptămâni; Longitudes and Attitudes (2002), o antologie de eseuri despre 11 septembrie, s-a menţinut 15 săptămâni; şi, mai recent, The World Is Flat (2005) a fost în listă timp de 106 săptămâni – fiind cea de-a doua carte de mare succes din ultimii ani – în termeni de prezenţă pe listă (singura carte din ultimul deceniu care a stat aici mai mult, timp de 111 săptămâni, este Freakonomics de Steven D. Levitt şi Stephen J. Dubner).

CVARTETUL BUSH: Friedman surclasează o nouă carte a unui alt abonat la lista de best-seller-uri, Bob Woodward de la Washington Post. War Within a lui Woodward, ce apare la nr. 2, este cea de-a cincisprezecea sa carte consecutivă care ajunge pe lista de cărţi cartonate a Times, o serie care a început cu Toţi oamenii preşedintelui, scrisă împreună cu Carl Bernstein, în 1974 (cartea cu cel mai mic succes a lui Woodward, în funcţie de timpul petrecut aici, pe lista cărţilor cartonate, a fost Secret Man din 2005, despre Voce Răguşită. Ea a rămas pe listă şase săptămâni). Recenzia cărţii The War Within, scrisă de Jill Abramson, apare pe coperta numărului din această săptămână.

CUVINTE BĂTĂIOASE: Friedman şi Woodward ne oferă amândoi, în felul lor, noi cărţi despre patriotism. Dar Chuck Norris, fostul star din Walker, poliţist texan şi susţinător al lui Mike Huckabee, ridică miza cu Black Belt Patriotism, nouă apariţie, la nr. 14 din lista de nonficţiune. Norris defineşte patriotismul de centură neagră ca fiind „puternic, decis şi la obiect, ca o lovitură de picior prin rotire“. În sprijinul acestei afirmaţii, Norris furnizează înţelepciunea politică a amicului său Bruce Lee: „O luptă nu e câştigată printr-un pumn sau un şut. Ori înveţi să suporţi, ori angajezi un bodyguard“. Un patriot bun e un patriot sănătos, observă Norris: „Înaintaşii noştri nu ştiau nimic despre hrana procesată. Nici nu şi-ar fi putut imagina un Twinkie sau prezenţa sa pe un raft“.

NOTE: Romanul lui Junot Díaz, The Brief Wondrous Life of Oscar Wao, câştigător al premiului Pulitzer din acest an, a ieşit în ediţie broşată. Este nr. 2 pe lista de cărţi broşate, o performanţă impresionantă....

Supreme Courtship a lui Christopher Buckley ajunge pe lista de ficţiune la nr.

16.... Obama Nation de Jerome R. Corsi alunecă pe 7, cea mai joasă poziţie de când a apărut aici, pe 17 august.... cele două cărţi ale lui Obama, The Audacity of Hope şi Dreams From My Father sunt nr. 6 şi 10 pe lista cărţilor broşate de nonficţiune.... Care e pe locul 2 pe lista cărţilor ilustrate cartonate pentru copii (disponibilă în această săptămână pe internet)? My Dad, John McCain, scrisă de Meghan McCain şi ilustrată de Dan Andreasen.

DWIGHT GARNER

20

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

Ediţii cartonate Săpt. trecută

FICŢIUNE

1

ANATHEM de Neal Stephenson (William Morrow, 29.95 $) Un ordin de matematicieni şi cercetători, care trăiesc în izolare, trebuie să-şi salveze planeta, asemănătoare cu Terra, când este ameninţată de o catastrofă.

2

THE BOOK OF LIES de Brad Meltzer (Grand Central, 25.99 $) Uciderea tatălui creatorului lui Superman, Jerry Siegel, este legată de povestea biblică a lui Cain şi Abel.

2

3

THE GUERNSEY LITERARY AND POTATO PEEL PIE SOCIETY de Mary Ann Shaffer şi Annie Barrows (Dial, 22 $) După cel de-al doilea război mondial, un ziarist merge în insula Guernsey ca să cunoască locuitorii care au rezistat ocupaţiei naziste.

5

4

AMERICAN WIFE de Curtis Sittenfeld (Random House, 26 $) O bibliotecară drăguţă se mărită cu fiul alcoolic al unei familii de politicieni bogaţi, care reuşeşte cumva să devină preşedinte.

3

5

DARK CURSE de Christine Feehan (Berkley, 24.95 $) Un roman din seria Carpathian.

6

THE HOST de Stephenie Meyer (Little, Brown, 25.99 $) Extratereştrii au preluat controlul asupra minţilor şi trupurilor celor mai mulţi oameni, dar o femeie nu va capitula.

Săpt. în top

Săpt. aceasta

29 septembrie 2008

NONFICŢIUNE

Săpt. trecută

Săpt. în top

1

HOT, FLAT, AND CROWDED de Thomas L. Friedman (Farrar, Straus & Giroux, 27.95 $) Editorialistul New York Times scrie despre cum revoluţia verde poate înnoi America.

1

2

THE WAR WITHIN de Bob Woodward (Simon & Schuster, 32 $) Dezbaterile Casei Albe despre războiul din Irak, 2006-2008.

1

3

STORI TELLING de Tori Spelling, cu Hilary Liftin (Simon Spotlight Entertainment, 24.95 $) Memoriile actriţei. (†)

1

16

4

ARE YOU THERE, VODKA? IT’S ME, CHELSEA de Chelsea Handler (Simon Spotlight, 24.95 $) Eseuri personale amuzante ale actriţei de comedie stand-up.

3

21

2

5

THE FIRST BILLION IS THE HARDEST de T. Boone Pickens (Crown Business, 26.95 $) O relatare despre cariera lui Pickens şi ideile sale despre politica energetică.

8

2

1

2

6

6

5

6

19

THE LIMITS OF POWER de Andrew Bacevich (Metropolitan/Holt, 24 $) Un colonel de armată în retragere susţine că americanii înşişi sunt responsabili pentru problemele ţării. (†)

7

THE OBAMA NATION de Jerome R. Corsi (Threshold, 28 $) Candidatul democrat ca stângist extrem, într-o carte a coautorului volumului Unfit for Command: Swift Boat Veterans Speak Out Against John Kerry. (†)

2

7

8*

FLEECED de Dick Morris şi Eileen McGann (Harper, 26.95 $) Americanii sunt extorcaţi de guvern, afaceri, sindicate şi lobbişti. (†)

7

12

1

2

7

7

THE KEEPSAKE de Tess Gerritsen (Ballantine, 26 $) Un asasin care îşi mumifică victimele e liber prin Boston.

8

DEVIL BONES, de Kathy Reichs (Scribner, 25.95 $).

Temperance Brennan, antropolog criminalist, trebuie să identifice 2 victime ale ritualurilor voodoo şi de adorare a diavolului.

4

3

9

14

WHEN YOU ARE ENGULFED IN FLAMES de David Sedaris (Little, Brown, 25.99 $) Cele mai recente eseuri ale umoristului.

15

THE STORY OF EDGAR SAWTELLE de David Wroblewski (Ecco, 25.95 $) Un mut se refugiază cu trei câini în pădurile din Wisconsin, după ce tatăl lui este ucis.

9

4

9

7

3

THE CASE AGAINST BARACK OBAMA de David Freddoso (Regnery, 27.95 $) Candidatul democrat ca un stângist extrem şi calculat. (†)

6

THE GYPSY MORPH de Terry Brooks (Del Rey/Ballantine, 27 $) Al treilea volum al seriei Genesis of Shannara.

10

5

10 11

SILKS de Dick şi Felix Francis (Putnam, 25.95 $) Un avocat britanic, jocheu amator, reprezintă fără prea multă convingere în faţa curţii pe un alt jocheu care pare vinovat de o crimă.

8

3

11

THE HOUSE AT SUGAR BEACH de Helene Cooper (Simon 15 & Schuster, 25 $) Amintirile unui reporter al New York Times despre copilăria în Liberia şi fuga din această ţară.

2

12*

THE BOURNE SANCTION de Eric Van Lustbader (Grand Central, 25.99 $) Personajul lui Robert Ludlum, Jason Bourne, îl urmăreşte pe liderul unui grup terorist musulman.

11

7

12

THE STRONGEST TRIBE de Bing West (Random House, 28 $) Cum s-a răsucit războiul din Irak.

1

HOME de Marilynne Robinson (Farrar, Straus & Giroux, 25 $) Evenimentele din romanul premiat cu Pulitzer Gilead sunt reintepretate din altă perspectivă.

13

2

13*

WESLEY THE OWL de Stacey O’Brien (Free Press, 23 $) Un biolog adoptă şi ajunge să iubească o cucuvea.

1

13

14

BLACK BELT PATRIOTISM de Chuck Norris (Regnery, 26.95 $) Cum să aplici înţelepciunea părinţilor fondatori la probleme de azi precum imigraţia şi terorismul global.

1

15

THE TROUBLE WITH BOYS de Peg Tyre (Crown, 24.95 $) Controversa naţională legată de tema rezultatelor şcolare mai proaste ale băieţilor în comparaţie cu fetele.

1

16*

ANTICANCER de David Servan-Schreiber (Viking, 25.95 $) Un medic şi cercetător care a avut cancer la creier descrie metode naturale de îngrijire care pot preveni cancerul sau pot ajuta tratamentul anticancer.

1

14 15 16*

1

THE FORCE UNLEASHED de Sean Williams (Del Rey, 26 $) 12 Un ucenic al lui Darth Vader este însărcinat să-l ucidă pe ultimul duşman al maestrului său; un roman din seria Star Wars.

4

SMOKE SCREEN de Sandra Brown (Simon & Schuster, 10 26.95 $) Decese scandaloase apar în cursul investigaţiei unui foc devastator de la sediul poliţiei din Charleston, Carolina de Sud.

5

SUPREME COURTSHIP de Christopher Buckley (Twelve, 24.99 $) O satiră washingtoniană.

1

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 13 septembrie în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei.

Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Alegerea editorilor Cărţi recente care ne-au stârnit interesul INDIGNATION de Philip Roth (Houghton Mifflin, 26 $) Marcus Messner este student în al doilea an la un mic colegiu conservator din Ohio în timpul războiului din Coreea. Romanul pe care îl narează, precum precedentele două ale lui Roth, este neîndurător de economic şi necruţător de legat de moarte.

LEFT IN DARK TIMES: A Stand Against the New Barbarism de Bernard-Henri Lévy, tradusă de Benjamin Moser (Random House, 25 $) Renumitul intelectual francez înfruntă stânga din ţara sa în privinţa unei serii de probleme, după alegerea lui Sarkozy.

HOME de Marilynne Robinson (Farrar, Straus & Giroux, 25 $) Repovestind evenimentele din romanul ei Gilead dintr-o perspectivă diferită, Robinson a scris o pastorală îndurerată, amară şi veselă în acelaşi timp.

SEPTEMBER SONGS: The Good News About Marriage in the Later Years de Maggie Scarf (Riverhead, 24.95 $) Interviurile discrete cu parteneri de o viaţă dezvăluie mult optimism şi un sentiment de mulţumire.

HITLER’S EMPIRE: How the Nazis Ruled Europe de Mark Mazower (Penguin Press, 39.95 $) În această importantă carte, Mazower oferă cel mai bun studiu disponibil despre ascensiunea rapidă a imperiului nazist şi căderea lui violentă.

THE COMEBACK: Seven Stories of Women Who Went From Career to Family and Back Again de Emma Gilbey Keller (Bloomsbury, 25 $) Personajele lui Keller îi furnizează inspiraţie pentru propria ei revenire.

THE ANGEL OF GROZNY: Orphans of a Forgotten War de Asne Seierstad, tradusă de Nadia Christensen (Basic Books, 25.95 $) Portretul captivant al rănilor nevindecate ale Ceceniei, realizat de o jurnalistă norvegiană.

GOLDENGROVE de Francine Prose (Harper/ HarperCollins, 24.95 $) În acest roman, o tânără de 13 ani şi familia ei se împacă cu moartea surorii ei mai mari.

BUMPING INTO GENIUSES: My Life Inside the Rock and Roll Business de Danny Goldberg (Gotham, 26 $) Evoluţia rock-ului şi a industriei muzicale, de la Woodstock la grunge.

Cronicile complete ale acestor cărţi, precum şi ale altor apariţii recente, se află pe web la: nytimes.com/books.

Suită californiană O mamă şi cele două fiice ale ei înfruntă viaţa care a luat-o razna.

DE SHEELAH KOLHATKAR

C

UPA de îngheţată topită reprezentată pe coperta romanului de debut a lui Janelle Brown – în culori la fel de vii ca o fotografie a lui Richard Prince, cu cireşe glasate şi cu frişcă scurgându-se apetisant – se pretează în sine la mai multe interpretări. Desertul pleoştit ar putea reprezenta freneziile ofertelor publice prima-

ALL WE EVER WANTED WAS EVERYTHING

de Janelle Brown 401 pag. Spiegel & Grau. 24.95 $

re, care cuprind periodic mediul de afaceri din Silicon Valley (unul din aceste momente serveşte, de altfel, ca fundal desuet al poveştii). Ar putea, de asemenea, să simbolizeze deziluziile celor trei eroine ale romanului, care, la finalul poveştii, sunt la fel de dezumflate ca dirijabilul Hindenburg.

Sau ar putea fi doar o efigie a romanului, care e la fel de digerabil ca crema de zahăr ars şi probabil la fel de hrănitor.

All We Ever Wanted Was Everything (Tot ce ne-am dorit de la viaţă a fost totul) abordează o temă de tip „femei în momente de criză“, familiară celor care urmăresc filmele de seară de la TV, dar realizată cu mai mult nerv şi inteligenţă. Soţul lui Janice Miller o părăseşte pentru partenera ei de tenis şi intenţionează să păstreze pentru sine toate cele 300 de milioane de dolari pe care compania sa le-a obţinut în urma ofertei publice primare. Drept urmare, Janice şi cele două fiice ale sale sunt lăsate de capul lor, obligate să lupte pentru supravieţuirea în lumea cluburilor exclusiviste şi a magazinelor de delicatese din Santa Rita, California, „o comunitate a cărei bunăstare se datorează numeroaselor acronime care o populează – C.E.O. (Director General Executiv), V.C. (Vicepreşedinte), I.P.O. (Ofertă Publică Primară) şi M.B.A. (Master în Administrarea Afacerilor)“.

Janice este o nevastă întreţinută şi vag dezorientată, care dispune de prea mult timp şi bani. Într-o zi obişnuită, ea pregăteşte pentru micul-dejun al fiicelor ei o omletă italiană din albuş de ou, cu brânză feta şi zucchini la tigaie, îşi petrece dimineaţa făcându-şi de lucru în jurul terenului de tenis şi după-amiaza în fotoliul de la salonul de frumuseţe, unde îşi oxigenează părul şi îl vopseşte într-un blond arămiu – „culoarea“, îşi dă ea seama cu tristeţe, „pe care o afişează o femeie care încearcă să se agaţe de tinereţea pierdută, şi nu una care îmbătrâneşte cu demnitate“ (oricum, ea lasă un bacşiş de 100 de dolari).

Fata ei cea mică, Lizzie, e în mijlo-

Sheelah Kolhatkar este membru al redacţiei de la Condé Nast Portfolio.

cul unei crize profunde a adolescenţei, compusă în parte din momente ca „Eşti acolo, Doamne? Sunt eu, Margaret“ şi în parte din clipe de genul scandalului înregistrării erotice a lui Paris Hilton, în timp ce se metamorfozează din ratata clasei în „târfa“ clasei, subiect al graffiti-urilor din vestiarul băieţilor. Fata mai mare a Janicei, Margaret, de 28 de ani, este personajul serios şi încruntat gen Christina Ricci. Ea e pierdută în Los Angeles – mica publicaţie feministă pe care o edita pe propria ei cheltuială a dat faliment, iar prietenul ei, vedetă de filme dulcege, a părăsit-o. Apoi, cina aniversară pe care o dă la un restaurant din Hollywood o ia razna rău de tot. E genul de loc în care se înghesuie toate arivistele „care trăiesc conform clişeelor Los Angeles-ului: emacierea la modă, bronzul strălucitor, blugii mulaţi, de firmă, şi decolteurile generoase, ridicate până sub bărbie de complicate piese de lenjerie“, al cărui patroană, „care arată ca un supermodel de origine slavă, cu obrajii supţi şi claviculele pronunţate, ignoră cu asiduitate pe toată lumea“. După ce cheltuie 300 de dolari pe o cină compusă din „microverdeţuri şi spumă de anşoa“ şi câteva cupe de Dom Pérignon, Margaret o şterge la Santa Rita, pentru a scăpa de creditori şi a se alătura, cu solidaritate, mamei şi surorii ei. După o dependenţă de metamfetamină, o graviditate nesăbuită, un dineu ratat şi mai mulţi avocaţi de divorţ, cele trei femei îşi află liniştea – sau, cel puţin, puterea sufletească de a sta împreună în faţa televizorului, înfulecând îngheţată.

Uneori, Brown abuzează de numele de mărci – într-un pasaj, Janice îmbracă „o rochie petrecută de mătase de la Diane von Furstenberg“, pe care o pulverizează cu „spray Evian“ şi la care asortează „o pereche de pantofi Ferragamo pentru ocazii speciale, încrustaţi cu cristale“ şi „un colier Tiffany“ –, iar aceasta dă scriiturii aerul unui număr al revistei W. Dar scenele comice ale lui Brown şi detaliile devastatoare transformă acest univers consumist al noului mileniu în ceva surprinzător de distractiv. Chiar şi Janice cea grea de cap, care semnase din greşeală o hârtie prin care renunţa la toate drepturile asupra averii soţului ei (şi asta, după ce lumea a trecut prin patru divorţuri ale lui Ronald Perelman?), reuşeşte, după o vreme, să-şi recâştige treptat afecţiunea iniţial pierdută a cititorului. Într-adevăr, Janice pare a avea o duritate reconfortantă, în ciuda actelor sale de auto-sabotare. De fapt, ea îşi trage puterea exact din cultura consumistă care, aparent, îi seacă vigoarea. Înainte de prima întâlnire publică cu bărbatul ei, de care urmează să divorţeze în curând, Janice îşi contemplă imaginea din oglindă, după ce a îmbrăcat rochia de la von Furstenberg: „În oglindă ea vedea unghiuri ascuţite, linii suple, o bărbie ascuţită care spuneau toate lumii întregi: h cu ea nu era de joacă“.

21

Raftul cu ediţii broşate THE ABSTINENCE TEACHER de Tom Perrotta (St. Martin’s Griffin, 13.95 $) Unele părţi din cel de-al cincilea roman al lui Perrotta sunt familiare: decorul suburban, proza conversaţională, generozitatea faţă de personaje. Dar atmosfera este oarecum sumbră. Un profesor agnostic de educaţie sexuală, care vorbeşte în clasă despre sexul oral atrăgând mânia bisericii evanghelice locale, se îndrăgosteşte pe neaşteptate de o membră a bisericii, fostă muziciană rock şi dependentă de droguri aflată în recuperare, precum şi antrenoare a echipei de fotbal a fiicei sale. Contrariile se atrag pe măsură ce ambii învaţă să treacă peste dogmatismul propriu. Perrotta este „un cronicar care spune adevărul fără ostentaţie despre America timpurilor moderne“, scria cronicarul nostru Liesl Schillinger, şi „nu a fost niciodată unul dintre cei care ridică piatra“.

THE ISRAEL LOBBY AND U.S. FOREIGN POLICY de John J. Mearsheimer şi Stephen M. Walt (Farrar, Straus & Giroux, 15 $) Această carte, o dezvoltare a articolului controversat din 2006 al autorilor, apărut în London Review of Books, afirmă că susţinerea americană pentru Israel, lipsită de spirit critic, modelată de organizaţiile puternice de lobby, dăunează atât intereselor americane, cât şi celor israeliene. Ei susţin că lobby-ul Israelului sufocă dezbaterea – „acolo unde Israelul are interese, potenţialii critici tac“ – şi îndeamnă Statele Unite să susţină Israelul doar atunci când interesele acestuia coincid cu ale Americii.

MATRIMONY de Joshua Henkin (Vintage Contemporaries, 14.95 $) Un roman studenţesc, un roman al amiciţiei şi un roman despre oameni care scriu romane, Matrimony (Căsătorie) este „o carte plăcută, naturală, populată de personaje tridimensionale“, spunea Janet Maslin în Times. Ea lăuda „cuceritoarea absenţă anacronică a ostentaţiei“ din stilul lui Henkin.

TWO LIVES: Gertrude and Alice de Janet Malcolm (Yale University, 13 $) Preocuparea lui Malcolm nu este inovaţia stilistică a lui Gertrude Stein, cât construcţia vieţii şi reputaţiei acesteia. Ea analizează dedesubturile mitului despre geniu şi înger păzitor, analizând dinamica forţelor în relaţia Stein-Toklas. „Prin drama propriilor propoziţii, Malcom transformă interludii de critică literară într-o lectură captivantă“, scria recenzenta noastră Katie Roiphe.

AN OCEAN OF AIR: Why the Wind Blows and Other Mysteries of the Atmosphere de Gabrielle Walker (Harvest/Harcourt, 14 $) Walker, un jurnalist de ştiinţă, explică limpede chimia atmosferei, mecanica vântului şi straturile care protejează Pământul de Soare. Ştiinţa e simplist prezentată, iar cartea e, poate, prea plină de anecdotică şi personalitate, dar e animată de un sentiment fermecător al mirării. STORM WORLD: Hurricanes, Politics, and the Battle Over Global Warming de Chris Mooney (Harvest/ Harcourt, 15 $) După ce uraganul Katrina a dărâmat casa mamei lui din New Orleans, Mooney a început să scrie despre dezbaterile oamenilor de ştiinţă privind relaţiile dintre schimbările climei şi uragane; rezultatul este această carte bine documentată.

GHOSTWALK de Rebecca Stott (Spiegel & Grau, 14.95 $) Stott, un istoric al ştiinţei, a construit un thriller intelectual complex în jurul morţilor ciudate a cinci bărbaţi în şi în jurul Trinity College, Cambridge, în timpul secolului XVII, în perioada în care Isaac Newton devenea celebru. Între timp, în Cambridge-ul de după 11 septembrie, ceva se ticluieşte în laboratorul ultra-secret de neurologie.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

FICŢIUNE FORMAT CLASIC

Săpt. în top

Ediţii broşate Săpt. aceasta

29 septembrie 2008

FICŢIUNE FORMAT DE BUZUNAR

Săpt. în top

1

THE SHACK de William P. Young (Windblown Media, 17 14.99 $) Un bărbat a cărui fiică a fost răpită este invitat, în aparenţă de către Dumnezeu, într-o cabană izolată. (†)

1

BOOK OF THE DEAD de Patricia Cornwell (Berkley, 9.99 $) Patologul criminalist Kay Scarpetta îşi deschide cabinet în Charleston, Carolina de Sud.

2

2

THE BRIEF WONDROUS LIFE OF OSCAR WAO de Junot Díaz (Riverhead, 14 $) Un tocilar dominicanoamerican se luptă să scape de un blestem de familie.

2

2

NIGHTS IN RODANTHE de Nicholas Sparks (Grand Central, 7.99 $) Dragostea apare între un bărbat şi o femeie de vârstă mijlocie într-un han din Carolina de Nord.

7

3

THE CHOICE de Nicholas Sparks (Grand Central, 13.99 $) Cum acţionează alegerile privind dragostea şi moartea în viaţa unui unui bărbat din Carolina de Nord.

4

3

STONE COLD de David Baldacci (Vision, 9.99 $) Membrii Washington’s Camel Club sunt hărţuiţi ca să nu dezvăluie secrete guvernamentale.

3

4

WATER FOR ELEPHANTS de Sara Gruen (Algonquin, 13.95 $) Un tânăr şi un elefant salvează un circ în perioada Marii Crize.

54

4

8 SANDPIPER WAY de Debbie Macomber (Mira, 7.99 $) Intrigă romantică în Cedar Cove, Washington.

3

5

BAREFOOT de Elin Hilderbrand (Back Bay/Little, Brown, 13.99 $) Trei femei încărcate cu tot felul de probleme petrec împreună o vară transformatoare în Nantucket.

14

5

PROTECT AND DEFEND de Vince Flynn (Pocket, 9.99 $) Un agent antiterorist american trebuie să deturneze o catastrofă nucleară în Iran.

3

THE ALCHEMIST de Paulo Coelho (HarperOne, 13.95 $) Un tânăr cioban spaniol călătoreşte în Egipt în căutarea unei comori.

53

6

PLAYING FOR PIZZA de John Grisham (Dell, 7.99 $) Un fundaş american se alătură echipei Parma Panthers din Liga Naţională Italiană de Fotbal.

8

6*

NIGHTS IN RODANTHE de Nicholas Sparks (Grand Central, 13.99 $) Dragostea apare între un bărbat şi o femeie de vârstă mijlocie într-un han din Carolina de Nord.

6

7

COMPULSION de Jonathan Kellerman (Ballantine, 9.99 $) Psihologul-detectiv Alex Delaware cercetează uciderea câtorva femei din Los Angeles.

3

7

8

DEAD UNTIL DARK de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) 1 O chelneriţă clarvăzătoare dintr-un orăşel din Louisiana se îndrăgosteşte de un golan vampir.

9

YOU’VE BEEN WARNED de James Patterson şi Howard Roughan (Vision, 9.99 $) O fotografă aspirantă care lucrează ca bonă are viziuni îngrozitoare.

10

SWEET REVENGE de Diane Mott Davidson (Avon, 3 7.99 $) Când face catering pentru un mic dejun de vacanţă, Goldy Schulz crede că a găsit-o pe asasina presupus moartă al fostului ei soţ.

11

KEEPING FAITH de Jodi Picoult (Avon, 7.99 $) O fată începe să audă voci divine după divorţul părinţilor ei.

2

12

TRUNK MUSIC de Michael Connelly (Grand Central, 7.99 $) Ancheta lui Harry Bosch asupra asasinării unui producător de la Hollywood duce spre Las Vegas; reeditare a unei cărţi din 1997.

3

13

DARK LIGHT de Jayne Castle (Jove, 7.99 $) Şeful 3 Ghost Hunter Guild apelează la un reporter ca să descopere o conspiraţie în organizaţie.

8 9

THE KITE RUNNER de Khaled Hosseini (Riverhead, 54 15.95 $ şi 14 $) Un afgan-american se întoarce la Kabul pentru a afla cum s-a descurcat un prieten din copilărie.

THE ALMOST MOON de Alice Sebold (Little, Brown, 14.99 $) O femeie obişnuită să satisfacă nevoile familiei ajunge la capătul puterilor.

1

10

THE ROAD de Cormac McCarthy (Vintage, 14.95 $) Un 54 tată şi un fiu călătoresc într-o Americă post-apocaliptică.

11

SECOND CHANCE de Jane Green (Plume, 15 $) Un 16 grup de prieteni în vârstă de 30 şi ceva de ani îşi reexaminează vieţile după ce unul dintre ei este ucis într-un atac terorist.

12

NINETEEN MINUTES de Jodi Picoult (Washington Square, 15 $) Urmările unui atac armat la un liceu dezvăluie lanţul slăbiciunilor dintr-un orăşel din New Hampshire.

32

13

THE SECRET LIFE OF BEES de Sue Monk Kidd 13 (Penguin, 14 $) În 1964, în Carolina de Sud, o adolescentă încearcă să descopere secretul din trecutul mamei sale.

HOW STARBUCKS SAVED MY LIFE: A Son of Privilege Learns to Live Like Everyone Else de Michael Gates Gill (Gotham, 13 $) Gill, fiul criticului Brendan Gill de la New Yorker, a acceptat o slujbă de debutant din disperare, după ce a fost concediat din poziţia de director de creaţie al unei agenţii de publicitate, a trecut printr-un divorţ şi i-a apărut o tumoare pe creier. Dar s-a dovedit a fi „cea mai bună slujbă din viaţa mea“, spune el.

14

LOVING FRANK de Nancy Horan (Ballantine, 14 $) Povestea amorului dintre Frank Lloyd Wright şi Mamah Borthwick Cheney.

15

OUT STEALING HORSES de Per Petterson (Picador, 12 14 $) Într-o cabană îndepărtată, un norvegian se înconjoară cu amintiri din trecut.

NOW & THEN: The Poet’s Choice Columns, 1997-2000 de Robert Hass (Counterpoint, 16.95 $) Când era poet laureat, Hass – care a câştigat recent Premiul Pulitzer şi National Book Award pentru Time and Materials – a scris o serie de articole, care au apărut în 25 de ziare. A făcut profilul a aproape 100 de poeţi, cunocuţi sau nu, inserând poeme şi comentarii.

16*

THE FRIDAY NIGHT KNITTING CLUB de Kate Jacobs (Berkley, 14 $) Un grup de femei se întâlneşte săptămânal într-o mercerie din New York.

17

BRIDGE OF SIGHS de Richard Russo (Vintage, 14.95 $) Vieţile încurcate ale unui cuplu din New York şi a prietenului lor.

5

18

THE WEDNESDAY LETTERS de Jason F. Wright (Berkley, 13 $) Doi fraţi şi o soră află despre trecutul familiei din scrisorile de dragoste ale părinţilor.

2

18

19

RUN de Ann Patchett (Harper Perennial, 14.95 $) Doi tineri negri, adoptaţi în copilărie de un politician din Boston, îşi cunosc mama naturală şi sora.

6

de Robin Cook (Berkley, 9.99 $) Un cercetă19* CRITICAL tor investighează morţi în urma unor infecţii în spitale

de Jacquelyn Frank (Zebra/Kensington, 6.99 $) 14* NOAH Regele Demon ajunge la femeia care i-a provocat vise

7

3

tulburătoare.

BAD MONKEYS de Matt Ruff (Harper Perennial, 13.95 $) Acest roman încântător „este un fel de De veghe în lanul cu secară ştiinţifico-fantastic“, scria Jonathan Ames în Book Review, iar protagonista lui Ruff este un „Holden Caulfield de genul feminin, în afară de faptul că îi ucide pe criminali cu echivalentul unei arme laser“. Ruff mai introduce în roman şi un pic de Philip K. Dick şi Thomas Pynchon pentru echilibru.

LOST GENIUS: The Curious and Tragic Story of an Extraordinary Musical Prodigy de Kevin Bazzana (Da Capo, 18 $) Bazzana urmăreşte mărirea şi decăderea apoi din nou mărirea şi decăderea pianistului Ervin Nyiregyhazi, un copil-minune născut în Ungaria în 1903, care a sfârşit ca alcoolic şi suferind de un trac paralizant. Bazzana îl numeşte „unul dintre cei mai mari şi mai individualişti pianişti ai secolului 20 şi... unul dintre caracterele cele mai ciudate“.

THE INDIAN BRIDE de Karin Fossum, tradusă de Charlotte Barslund (Harvest/ Harcourt, 14 $) Inspectorul Konrad Sejer, agerul detectiv psiholog al lui Fossum, are nevoie de toată dibăcia sa atunci când se descoperă că noua soţie a unui fermier norELSA DIXLER vegian a fost omorâtă în bătaie în ziua în care a sosit din India.

22

22

COLD HEARTED de Beverly Barton (Zebra/ Kensington, 6.99 $) Un detectiv particular se întreabă de ce fiecare bărbat care se apropie de Jordan Price moare.

16

THE EDGE OF DESIRE de Stephanie Laurens (Avon, 3 7.99 $) Având nevoie de ajutor, Lady Letitia Randall îl seduce pe bărbatul care a părăsit-o ca să lupte pentru rege şi ţară.

37

DEAD IN DALLAS de Charlaine Harris (Ace, 17* LIVING 7.99 $) Un vampir o roagă pe chelneriţa clarvăzătoare

2

1

Sookie Stackhouse să ia urma unuia dintre amicii lui dispăruţi.

THE LAST SUMMER (OF YOU AND ME) de Ann 19 20* Brashares (Riverhead, 14 $) Legătura dintre două surori

este pusă la încercare de o aventură cu un vechi prieten.

15

SWEET TROUBLE de Susan Mallery (HQN, 6.99 $) Când Jesse Keyes se întoarce în Seattle, surorile ei sunt distante, iar un fost iubit nu vrea să o vadă.

3

2

din Manhattan susţinute financiar de un don al Mafiei.

20

BEVERLY HILLS DEAD de Stuart Woods (Signet, 1 9.99 $) Crimă şi intrigă politică în timpul Prigoanei Roşii de la Hollywood, în anii 1940.

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 13 septembrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe nytimes.com/books.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

NONFICŢIUNE

Săpt. în top

Ediţii broşate

29 septembrie 2008

Săpt. aceasta

Săpt. în top

1

EAT, PRAY, LOVE de Elizabeth Gilbert (Penguin, 15 $) Călătoria de un an a unei scriitoare în căutarea propriei identităţi.

86

11

MIKE’S ELECTION GUIDE, de Michael Moore (Grand Central, 13.99 $). Realizatorul de documentare despre alegerile din 2008.

3

2

THREE CUPS OF TEA de Greg Mortenson şi David Oliver Relin (Penguin, 15 $) Un fost alpinist clădeşte şcoli în Pakistan şi Afganistan.

85

12*

I HOPE THEY SERVE BEER IN HELL de Tucker Max (Citadel, 12.95 $) Viaţa unui afemeiat beţiv.

50

3

SARAH de Kaylene Johnson (Epicenter, 15.95 $) Cariera lui Sarah Palin, guvernator de Alaska şi nominalizată de republicani pentru vicepreşedinţie. (†)

2

13

THE WORLD IS FLAT de Thomas L. Friedman 35 (Picador, 16 $) Editorialistul Times analizează politicile economice şi externe ale secolului 21.

4

A LONG WAY GONE de Ishmael Beah (Sarah Crichton/Farrar, Straus & Giroux, 12 $) Un fost copil soldat din Sierra Leone descrie nebunia asasinatelor pe fundalul drogurilor şi întoarcerea sa la umanitate.

6

14

ANIMAL, VEGETABLE, MIRACLE de Barbara Kingsolver, cu Steven L. Hopp şi Camille Kingsolver (Harper Perennial, 14.95 $) Autorii au petrecut un an consumând mâncare din surse indigene.

5*

CHANGE YOUR BRAIN, CHANGE YOUR LIFE, de 14 Daniel G. Amen (Three Rivers, 15 $). Instrucţiuni pentru învingerea anxietăţii, a depresiei şi a furiei.

15

THE ZOOKEEPER’S WIFE de Diane Ackerman (Norton, 14.95 $) Cum a găzduit un cuplu din Varşovia evrei şi membri ai Rezistenţei în timpul celui de-al doilea război mondial.

6

THE AUDACITY OF HOPE, de Barack Obama 38 (Three Rivers, 14.95 $). Senatorul de Illinois propune ca americanii să depăşească divizarea politică.

16

MARLEY & ME de John Grogan (Harper, 13.95 $) Lecţii de la un câine nevrotic.

7

INTO THE WILD de Jon Krakauer (Anchor, 12.95 $) Obsesia unui om pentru sălbăticie sfârşeşte tragic.

17

THE TIPPING POINT de Malcolm Gladwell (Back 213 Bay/Little, Brown, 14.95 $) Un studiu al epidemiilor sociale.

8

CHANGE WE CAN BELIEVE IN cu prefaţă de Barack 1 Obama (Three Rivers, 13.95 $) Discursuri şi propuneri de politici din campania prezidenţială a lui Obama.

18

THE GLASS CASTLE de Jeannette Walls (Scribner, 136 15 $) Autoarea îşi amineşte o copilărie bizară, când ea şi familia se mutau constant.

9

90 MINUTES IN HEAVEN de Don Piper cu Cecil 99 Murphey (Revell, 12.99 $) Un preot povesteşte experienţa lumii de dincolo pe care a avut-o după un accident.

19*

THE OMNIVORE’S DILEMMA de Michael Pollan 55 (Penguin, 16 $) Urmărind hrana de la sursă până în farfurie.

10

DREAMS FROM MY FATHER, de Barack Obama 113 (Three Rivers, 13.95 $). Senatorul povesteşte despre viaţa sa ca fiu al unui bărbat african şi al unei americane albe.

20

THE DUCHESS de Amanda Foreman (Random House, 15.95$) Biografia ducesei Georgiana Spencer, stră-stră-stră-strămătuşa Dianei, Prinţesă de Wales.

164

20

1

27

3

Sfaturi, Cărţi practice şi Diverse Săpt. aceasta

1 2 3

EDIŢII CARTONATE

Săpt. în top

THE LAST LECTURE de Randy Pausch cu Jeffrey 23 Zaslow (Hyperion, 21.95 $) Gândurile despre importanţa „profitării de fiecare clipă“ ale unui profesor de la Carnegie Mellon, care a murit de cancer pancreatic la 47 de ani.

BREAKTHROUGH de Suzanne Somers (Crown, 25.95 $) Opt paşi spre optimism: sfaturi despre terapia hormonală de la Somers şi un grup de medici.

Săpt. aceasta

Săpt. în top

1

A NEW EARTH de Eckhart Tolle (Dutton, 24.95 $) Un maestru spiritual ne învaţă să fim toleranţi ca să evităm conflictele şi suferinţa.

2

SKINNY BITCH de Rory Freedman şi Kim Barnouin 62 (Running Press, 13.95 $) Sfaturi din lumea modelingului pentru o dietă vegan.

3

WHAT TO EXPECT WHEN YOU’RE EXPECTING378 de Heidi Murkoff şi Sharon Mazel (Workman, 14.95 $) Sfaturi pentru viitorii părinţi. (†)

4

SOUL WISDOM de Zhi Gang Sha (Atria, 16 $) Un 10 doctor în medicina occidentală şi cea chineză tradiţională explică transformarea personală şi vindecarea. (†)

5

THE POWER OF NOW de Eckhart Tolle (New 48 World Library, 14 $) Un ghid pentru dezvoltare personală şi iluminare spirituală.

1

THE SECRET de Rhonda Byrne (Atria/Beyond 88 Words, 23.95 $) Legea atracţiei ca o cheie pentru a obţine ceea ce vrei.

EDIŢII BROŞATE

33

4

MYSTICAL TRAVELER de Sylvia Browne (Hay House, 22.95 $) Clarvăzătoarea explică modul de accedere la un nivel mai înalt de spiritualitate.

1

5

THE GONE FISHIN’ PORTFOLIO de Alexander Green (Wiley, 27.95 $) Un ghid de investiţii pe termen lung. (†)

1

6

THE 4-HOUR WORKWEEK de Timothy Ferriss (Crown, 19.95 $) Cum să îţi restructurezi viaţa ca să nu fie totul legat doar de muncă.

42

6

THE FIVE LOVE LANGUAGES de Gary Chapman 64 (Northfield, 13.99 $) Cum să-ţi comunici iubirea astfel ca partenerul tău să înţeleagă.

7

YOU: STAYING YOUNG de Michael F. Roizen, 29 Mehmet C. Oz şi alţii (Free Press, 26 $) Principiile longevităţii şi cum să combatem efectele îmbătrânirii.

7

THE PURPOSE-DRIVEN LIFE de Rick Warren 33 (Zondervan, 14.99 $) Găsirea scopului în viaţă cu ajutorul lui Dumnezeu.

8

THE SOUTH BEACH DIET SUPERCHARGED de 18 Arthur Agatston cu Joseph Signorile (Rodale, 25.95 $) Un ghid pentru slăbire rapidă.

8

MONEY, AND THE LAW OF ATTRACTION de Esther şi Jerry Hicks (Hay House, 16.95 $) Cum să îţi îmbunătăţeşti starea fizică şi materială. (†)

9

THE TRUTH ABOUT CHEATING de M. Gary Neuman (Wiley, 24.95 $) Autoarea Emotional Infidelity explică de ce soţii înşală şi cum pot preveni nevestele asta.

1

9

HUNGRY GIRL de Lisa Lillien (St. Martin’s Griffin, 18 17.95 $) Reţete de burgeri, nachos, pizza, glazură, inele de ceapă şi alte feluri „vinovate“ – dar fără vinovăţie.

10

SIX DISCIPLINES EXECUTION REVOLUTION de Gary Harpst (Six Disciplines Publishing, 12.95 $) Strategii pentru afaceri mici şi mijlocii. (†)

4

10

SKINNY BITCH IN THE KITCH de Rory Freedman 16 şi Kim Barnouin (Running Press, 14.95 $) Reţete vegan de la autorii Skinny Bitch.

5

23

Eseu

Dorothy Gallagher

Ce am învăţat de la editorul meu ditorul meu a murit.

Nu trebuie să vă întristaţi pentru mine. Nu o mai văzusem pe Helene Pleasants de mai bine de zece ani, înainte să moară, şi chiar şi cei mai apropiaţi vor fi de acord că venise momentul să ne părăsească. După o viaţă lungă, marcată de o mare aventură şi de numeroase plăceri şi capcane, Helene a murit la vârsta de 93 de ani.

Sper că a murit în somn. Helene m-ar fi omorât pentru propoziţia anterioară.

Menţionez moartea Helenei pentru că ea nu a fost doar primul meu editor, ci editorul vieţii mele. Când eram tânără şi, implicit, ignorantă, am fost angajată ca editor asistent la revista Redbook. Asta însemna, de fapt, că fusesem pusă sub tutela Helenei. Aveam propriile mele idei („Dar intenţionam ca acea propoziţie să fie ambiguă...“), iar răbdarea Helenei nu era inepuizabilă. Din fericire pentru mine, nu eram bătută în cap, aşa că am prins din mers: ceea ce avea Helene de oferit era vital pentru oricine pentru care scrisul avea importanţă.

Dacă e să ne exprimăm în termeni muzicali, ea avea tonalitatea perfectă.

Helene nu avea teorii literare, avea valori literare. Punea mare preţ pe claritate şi transparenţă. Nu avea nimic împotriva stilului personal, dacă acesta nu distrăgea atenţia de la subiect. Creionul ei albastru tăia redundanţele, confuziile, vanităţile auctoriale, cuvintele greşite sau false, concluziile nemuncite. Iubea scrisul de calitate, deci iubea cititorul: un text de calitate nu lasă cititorul să se împotmolească în sensul unui cuvânt sau al unei fraze. Când educaţia pe care am primit-o de la Helene s-a încheiat, şapte ani mai târziu, ştiam cum să citesc o propoziţie şi cum să o repar. Ştiam la ce ar trebui să slujească o propoziţie. Am început să îmi scriu propriile propoziţii; inutil să o precizez, sunt în întregime responsabilă pentru acestea din urmă. În scrumiera Helenei fumega necontenit o ţigară. Pe inelar purta verigheta de aur a mamei sale (ea însăşi nu s-a căsătorit niciodată). Am impresia că îmi amintesc şi de un inel cu ametist. În rest, garderoba ei consta din mai multe costume de tweed aproape identice şi lipsite de stil, pe sub care purta bluze albe. Părul îi era cărunt şi tuns scurt. Pentru mine, care mă vedeam, în mod inevitabil, tânără, ea îmi părea, în mod inevitabil, între două vârste.

Timpul era încă un lucru despre care nu aveam habar.

După cum văd acum, într-o fotografie pe care mi-a trimis-o nepotul ei, la începuturile tinereţii, Helene era o creatură adorabilă, cu ochi alungiţi, obraji plinuţi şi rotunjiţi şi o gură fermă şi bine conturată. Era o fată din Baltimore, născută în 1915. Din partea tatălui, avea

slujba ei de la Vocea Americii nu a avut parte de o evoluţie prea grozavă. În 1951, United States Civil Service Commission a anunţat-o pe Helene că se află în posesia unor „informaţii“ cum că ar fi simpatizantă a Uniunii Sovietice şi a comunismului. Helene a răspuns în scris: „NU admir Rusia....

NU am nici o înţelegere, explicită sau implicită, cu comuniştii“. Această declaraţie este purul adevăr, după cum pot garanta, întrucât am cunoscut-o pe Helene, dar nu a slujit la nimic. După o luptă de doi ani, timp în care a încercat să-şi salveze slujba, a fost concediată de la Vocea Americii. Era în 1953, la apogeul epocii McCarthy, anul în care au fost executaţi soţii Rosenberg.

E

Cea mai recentă carte a lui Dorothy Gallagher, scrisă în colaborare cu Edward Sorel, este „The Mural at the Waverly Inn“ şi va apărea luna viitoare.

24

şecul în carieră a fost o lovitură dură. Helene s-a cufundat într-o depresie profundă. Dar trebuia să muncească, căci avea o mamă de întreţinut, iar după o vreme a găsit o slujbă la o revistă pentru bărbaţi, specializată în călătorii exotice, intitulată Male. De acolo, a ajuns la Pageant, o revistă de cunoştinţe generale, acum defunctă, în care apăreau articole cu titluri ca, de exemplu, „Cum să mă menţin în formă“ (acest articol a fost scris în numele lui Marilyn Monroe). Conţinutul revistelor Male şi Pageant sigur a afectat respectul de sine al Helenei, dar nu şi calitatea muncii pe care a depus-o: o frază este o frază, un articol este scris într-un scop oarecare. Aceleaşi lucruri erau valabile şi câţiva ani mai târziu, când a ajuns la Redbook. Pe vremea aceea, articolele din Redbook numărau în medie 5.000 de cuvinte, iar subiectele, cel mai adesea, erau oneste, dacă nu chiar serioase. Era o slujbă bună. Helene era preţuită şi admirată. A rămas la Redbook până la pensie. Apoi, în 1981, când soţul meu a demarat proiectul unei reviste literare trimestriale, intitulată Grand Street, i-am spus, „Ai nevoie de Helene“. Niciodată nu mi-a fost mai recunoscător pentru vreun alt lucru. „Ai nevoie de Helene“ a fost o frază la care am mai apelat doar anul trecut, când un scriitor debutant m-a rugat să-i citesc primul manuscris. L-am citit cu ochii şi instinctul Helenei, aşa cum citesc orice text. Nu mă pot dezvăţa de ceea ce am învăţat de la ea, aşa cum nu mai pot să nu ştiu să înot. Iar atunci când am terminat de citit, i-am făcut tânărului scriitor o ofertă: „Eu am avut-o pe Helene“, i-am spus. „Tu ai nevoie de o Helene. Dacă vrei, pot să fiu eu Helene a ta“. Dar, atunci când scriitorul meu a înţeles ce înseamnă să ai o Helene – să-ţi vezi propoziţiile luate la puricat, să ţi se pună în discuţie fiecare intenţie şi decizie – a refuzat politicos. Nu prea pot să-l învinuiesc. Îmi place să cred că va regreta această decizie, dar mă îndoiesc că o va face. Nimeni nu are standardele Helenei; nimeni nu mai citeşte ca Helene astăzi. Şi m-am răzgândit: e păcat că Helene a murit. Cât timp era în h viaţă, mă puteam încă percepe ca tânăr scriitor.

E

rădăcini sudiste adânci – plantaţii, sclavi, tot tacâmul. De asemenea, ramura Pleasants a familiei avea preocupări literare, de mai multe generaţii. Străbunicul Helenei, James Hungerford, a scris The Old Plantation, o carte considerată la momentul apariţiei (1859) ca fiind replica sudistă la Coliba unchiului Tom. Tatăl Helenei a lucrat pentru cotidianul The Baltimore Sun, în perioada în care aici scria H. L. Mencken. În toiul Marii Crize Economice, Helene a

Helene nu avea teorii literare, avea valori literare: claritate, transparenţă, dozarea judicioasă a stilului literar. absolvit liceul şi s-a angajat, mai întâi ca stagiar, apoi ca reporter, la ziarul The Hudson Dispatch din Union City, New Jersey. În timpul războiului a fost reporter la ziarul liberal newyorkez PM. A deprins meserie din mers; cum a reuşit să o ducă la perfecţiune rămâne un mister.

Apoi a avut parte de marea ei aventură. În 1945, angajată de United States Information Agency, ca scenarist şi editor la Vocea Americii, a fost trimisă mai întâi în India şi apoi în China. Era tânără, s-a îndrăgostit, desigur.

Lucrurile nu au mers exact cum spera ea, desigur. Nici

ILUSTRAŢIE FOTO DE TAMARA SHOPSIN

Violenţă şi sensibilitate în Barcelona feudală să îşi schimbe destinul şi devine zaraf.

Acceptă de fapt să fie paravanul afacerilor mult mai elaborate ale unui grup etnic prigonit în Barcelona medievală, cel al evreilor. Se face respectat datorită moralităţii sale şi graţie actelor de binefacere faţă de

DE VIRGINIA COSTESCHI ATEDRALA mării încă nu a ajuns în topul bestseller din Book Review, însă după vânzările record şi traducerea în 23 de ţări unde publicul şi criticii

C

CATEDRALA MĂRII

de Ildefonso Falcones de Sierra 576 pag. Editura Rao 59.99 lei

au primit-o foarte bine, are toate şansele la un loc privilegiat. Autorul Ildefonso Falcones de Sierra îşi dovedeşte atât pri-

ceperea de povestitor cât şi experienţa juridică, romanul fiind şi un fel de glosar de expresii şi explicaţii ale practicilor citadine medievale. Cartea se încheie cu o notă a autorului în care sunt explicate sursele documentare şi motivaţia scrierii acestei lucrări: „Catedrala mării este omagiul meu pentru oamenii care au reuşit să ridice, în 54 de ani, unul dintre cele mai fru-

moase lăcaşuri de cult din lume“. În secolul al XIV-lea, Barcelona este un oraş important, atât economic cât şi politic; locuitorii din Ribera, o mahala pauperă de pescari, hotărăsc să ridice cea mai grandioasă catedrală închinată vreodată Fecioarei Maria, Santa Maria del Mar, Sfânta Maria a Mării. În plan paralel se derulează filmul vieţii lui Arnau Estanyol, fiul unui şerb fugar de pe pământurile stăpânului său şi refugiat în Barcelona.

După ce tatăl lui este executat în public, Arnau devine bastaix, intră în breasla cărăuşilor de piatră pentru catedrala mării şi are grijă ca Joanet, fratele lui – de fapt un copil repudiat pentru că era rodul unui adulter – să înveţe pentru a intra în rândul clericilor. Destinul lui Arnau se împleteşte cu cel al construcţiei pentru care trudeşte. Face parte dintr-o breaslă respectată, care are reguli stricte, derivate din învăţăturile bisericeşti. Îndrăgostit de frumoasa Aledis, nu se poate căsători cu ea din cauza opoziţiei tatălui ei. Pe parcursul intrigii cele două personaje se reîntâlnesc, îşi declară iubirea, se despart, se ascund unul de altul, iar la final ea se retrage elegant din viaţa lui în favoarea unei alte femei.

Aşadar, Arnau ajunge soţul Mariei, fiica unui alt bastaix, şi îşi preţuieşte nevasta pentru grija pe care i-o arată, în timp ce încearcă să îşi ascundă sentimentul de vinovăţie pentru că o înşeală cu Aledis.

Mai târziu, ca în soap operas, la întoarcerea din război Arnau îşi dă seama chiar că o iubeşte pe Maria, dar soarta crudă face ca ea să moară de ciumă şi el jură că nu va fi bărbatul altei femei în restul vieţii sale. Teoretic.

Pentru că salvează copiii unui evreu bogat în timpul ciumei, Arnau are şansa

cei din mahalaua Ribera. Devine tutorele lui Mar, fiica lui Ramón, un bastaix care îl ajutase în trecut pe Arnau să depăşească durerea pierderii tatălui său şi care acum moare de ciumă. Intră în jocuri politice, dar se dovedeşte că nu are toate calităţile necesare pentru a rămâne un personaj

invincibil. După ce acceptă o căsătorie de formă cu protejata regelui, Elinor, destinul lui Arnau devine un fel de jurnal dramatic, plin de complicaţii şi ghinioane. Elinor va fi cea care va determina întemniţarea lui Arnau şi aducerea lui în faţa judecătorilor Inchiziţiei. În această parte a romanului cel mai bine construit personaj este Joanet, acum călugărul dominican Joan ajuns inchizitor. El şi Elinor urzesc mai întâi îndepărtarea lui Mar de lângă Arnau, apoi contribuie la arestarea acestuia. De aici lucrurile o iau uşor raza şi povestea nu mai este la fel de bine orchestrată. În final prietenul şi ajutorul lui Arnau, arapul Sahat sau Guillem, cum vreţi să-i spuneţi, îl scoate din ghearele inchiziţiei plătind

bani grei. Probabil gândindu-se la eventuala ecranizare a cărţii, autorul a abandonat ideea unui grande finale elaborat şi a ales calea candidului happy end, cu Arnau liber şi din nou alături de Mar, cu Joan şi Elinor arzând, la propriu, în flăcări mistuitoare şi cu restul personajelor frumuşel aranjate. S-ar putea să simţiţi o lacrimă în colţul ochiului când veţi descoperi că ero-

ului principal i s-a îndeplinit chiar şi cea mai arzătoare dorinţă, aceea de a avea un fiu, care acum îi stă alături în catedrala proaspăt inaugurată şi care poartă numele bunicului Bernat, cel care şi-a sacrificat h viaţa pentru ca Arnau să fie liber.

25

Hook, Brine şi Tinker DE SAM SWOPE NAINTE de a scrie Peter Pan, James M. Barrie era un romancier şi un dramaturg de succes, nefericit în căsnicie şi fără copii. El face cunoştinţă cu familia Llewellyn Davies într-un parc din Londra, una dintre cele mai renumite întâlniri din

Î

PETER PAN ÎN HAINĂ STACOJIE

de Geraldine McCaughrean 288 pag. Editura Rao 35.99 lei (Vârsta: de 10 ani)

istoria literaturii, şi de-a lungul anilor ajunge să petreacă ore în şir în compania celor cinci băieţi ai familiei, punând în scenă tot felul de aventuri cu piraţi, indieni, zâne şi un personaj numit Peter Pan.

Apropiata observaţie a tinerilor săi prieteni l-a ajutat pe Barrie în conturarea lui Peter Pan, însă, cel mai probabil, acest personaj a fost inspirat de o tragedie care a avut loc în copilărie. Când Barrie avea 6 ani, fratele lui mai mare a murit într-un accident de patinaj, mama sa fiind aproape distrusă de această pierdere. Fiul mai mic, cel care supravieţuise, a încercat din răsputeri să fie întocmai ca fratele lui, astfel ca mama „să nu observe diferenţa“.

Dar, pe măsură ce Barrie creştea, fratele lui, la fel ca orice copil care moare, a rămas la aceeaşi vârstă, un băieţel care nu a mai crescut niciodată.

Cei mai mulţi dintre noi ştiu povestea lui Peter Pan din adaptările pentru Broadway sau Disney. Ambele respectă întocmai scenariul piesei de teatru scrise de Barrie, care a avut premiera în 1904 şi care a cunoscut un succes imediat şi de lungă duraSam Swope este autorul cărţilor „The Araboolies of Liberty Street“ şi „I Am a Pencil: A Teacher, His Kids, and Their World of Stories“.

26

tă, fiind considerată cea mai celebră piesă de teatru pentru copii a tuturor timpurilor. Mai puţin cunoscut însă este romanul omonim al lui Barrie, publicat şapte ani mai târziu. Ceea ce deosebeşte romanul de piesa de teatru este naratorul său ironic şi visător, un adult care păstrează distanţa de Peter, dar care totuşi îl înţelege în totalitate, astfel încât povestea este relatată simultan, atât din perspectiva unui adult, cât şi din cea a unui copil.

Această toamnă ne aduce o poveste a cărei acţiune este o continuare a celor din carte. Puriştii cer o comparaţie cu originalul, iar dacă originalul este considerat o capodoperă, despre succesori se va spune mai mult ca sigur că nu se ridică la înălţimea sa, ceea ce va îngreuna şi mai mult recunoaşterea valorii noilor cărţi .

Peter Pan în haină stacojie (Peter Pan in Scarlet), prima continuare „oficială“ a poveştii originale – autorizată de spitalul de copii care deţine drepturile de autor – beneficiază deja de un nume foarte cunoscut în literatură. Este scris de Geraldine McCaughrean, o scriitoare foarte apreciată în Anglia, dar nu suficient de bine cunoscută în alte ţări. Este deţinătoarea a trei premii Whitbread Children’s Book, unul fiindu-i acordat pentru romanul excepţional, Not the End of the World, care prezintă povestea arcei lui Noe. McCaughrean are aceeaşi imaginaţie plină de viaţă, inteligentă şi sumbră ca şi Barrie, însă îi lipseşte fantezia nebună, şi, în consecinţă, cartea sa are o oarecare cumpătare.

Romanul începe de la ultimul capitol al cărţii lui Barrie, din care aflăm că Băieţii Pierduţi, adoptaţi acum, „şi-au dat seama ce proşti au fost că nu au rămas pe insulă; dar acum era prea târziu şi curând după aceea s-au mulţumit să fie la fel de obişnuiţi ca orice om“. Inevitabil, spune Barrie, au încetat să mai creadă şi şi-au pierdut puterea de a zbura.

Povestea lui McCaughrean începe cu personajele-copii ale lui Barrie care, devenind adulţi, au coş-

maruri legate de Neverland. Temându-se că ceva ar putea fi în neregulă, se hotărăsc să se întoarcă. Însă doar copiii pot zbura. Ce-ar putea să facă nişte adulţi?

McCaughrean spune: „Când te costumezi, devii altcineva. Deci dacă te îmbraci cu hainele copiilor tăi, devii din nou de vârsta lor“. Pentru a evită răspunsul la întrebarea cum de încap în acele haine, ea scrie: „Ce pot să spun… ceva magic s-a întâmplat şi toţi şi-au prins copcile şi şi-au încheiat nasturii“.

E ciudat faptul că hainele trebuie să aparţină propriilor copii – m-am întristat din cauza lui Slightly (unul dintre Băieţii Pierduţi), care va fi lăsat acasă pentru că nu are copii. Dar, ce să vezi?

McCaughrean inventează o nouă cale de a deveni din nou copil. Slightly pur şi simplu „a coborât la piciorul patului… Poţi să ajungi oriunde, dacă îndrăzneşti să te cobori direct la fund!“ Soluţiile acestea sunt neconvingătoare, dar să trecem peste asta: echipajul reunit îşi ia zborul spre Neverland, unde întâlneşte un Peter Pan plictisit pe o insulă poluată. După ce dau peste steagul abandonat al piraţilor, Peter găseşte haina stacojie a lui Hook şi o îmbracă. Datorită regulii „devii ceea ce îmbraci“, începe să devină Hook. Între timp, Hook a reuşit să scape din

stomacul crocodilului, dar fierea acestuia l-a „încreţit“ sub formă de lână, transformându-l într-un fel de pulover uriaş vorbitor. Se pare că Hook l-a păcălit pe Peter să devină Hook deorece doar Peterdeghizat-în-Hook ar putea să descopere cufărul său de comori – al cărui conţinut dezvăluie veştile dezamăgitoare cum că Hook a devenit pirat nu din pură dorinţă de a face rău, ci din cauza unei copilării traumatizate.

McCaughrean îi aduce înapoi pe Tinker Bell şi pe piratul Smee şi reuşeşte să facă loc unui circ, unui război între zâne, unui atac al piraţilor Redskin, vrăjitoarelor cu ţipete stridente şi mamelor disperate care călătoresc spre Neverland în cărucioare pentru copii, în căutarea băieţilor lor pierduţi. E un fel de harababură.

Autoarea spune despre Neverland: „Visele s-au scurs prin găuri; dezordinea adulţilor a pătruns înăuntru“.

Dezordinea adulţilor, bine spus! Talentata McCaughrean ne-a oferit de data aceasta o poveste încâlcită, uşor pesimistă, relatată din perspectiva unui adult. Neverland-ul lui Barrie aparţinea imaginaţiei lui Peter, prin urmare el era eroul. Însă Peter în viziunea lui McCaughrean nu este stăpân pe situaţie, ci este o victimă care are nevoie să fie salvatăe modă. h

Iadul se vinde DE ALEXANDRA RUSU RAZILIANUL Paulo Lins a scris un roman ,,în sânge”. La propriu, pentru că sângele este lichidul cel mai lesne de vărsat în Oraşul Domnului, faimoasa favelă (i.e. mahala rău-famată) de la periferia oraşului Rio de Janeiro. La figurat, pentru că stilul lui Paulo Lins este dur, neprelucrat, savuros şi greu de rumegat, în acelaşi timp.

Există o violenţă pură, exorcizantă, a ficţiunii bazate pe experienţa personală – în cazul lui Lins, bazate atât pe copilăria şi adolescenţa petrecute în cartierul morţii, cât şi pe cercetările antropologice făcute mai târziu asupra criminalităţii. Dar romanul Oraşul Domnului (1997) duce violenţa până în pânzele albe ale redundanţei, încercând parcă s-o despoaie de orice mistificare, romanţare sau mister. Să vedem însă dacă reuşeşte.

Oraşul Domnului s-a născut din coasta capitalei braziliene prin anii `60, colectând victimele inundaţiilor, muncitorii, sărăcimea şi gangsterii marelui oraş. Noii locuitori au adus cu ei ,,gunoaiele, cutiile de conserve, câinii vagabonzi, Exu şi Pombagira pe coliere sacre, zile de mers la luptă, vechi reglări de conturi, rămăşiţe de furie din confruntări armate, nopţi de priveghi, vestigii ale inundaţiilor, taverne, târguri de miercuri şi de duminică, viermi bătrâni în burţi infantile, revolvere, talismane cu orixá la gât, găini pentru sacrificii, samba, loterii clandestine, foamete, trădare, moarte, Iisuşi Hristoşi pe şnururi roase (...), ochi ca niciodată să nu vadă, să nu vorbească, şi piept ca să înfrunte viaţa, să inducă în eroare moartea, să împrospăteze furia, să însângereze destine, să se războiască şi să fie tatuat”. Iată lumea lui Sforicică, Rachetă, Infernalu`, Sambistu`,

B

Drăcosu`, Belzebut, Ciocan, Papuc Sucit, Cireaşă, Mango, Ochi Verzi, Zé Micuţu`, Cezar Otravă, Spadă Tremurată, Şoarecu` Rusesc – numele eroilor lui Lins ar putea fi, la fel de bine, numele demonilor dintr-o alegorie comercială a iadului. Un iad aflat la câteva staţii de autobuz, un iad cu pădure de guave, nisip, ţipari, lagună şi râu, un iad cu taverne şi şcoli de samba. Toţi cei de mai sus sunt copii. Copii care omoară oameni ca într-un joc pe calculator; copii care dorm cu 38-ul la cap; copii care prin ,,verde” înţeleg doar marijuana lor cea de toate zilele, iar prin ,,zăpadă”, doar cocaina de Carnaval.

Adolescenţi care vor jefui şi vor ucide ca să meargă în Cartierul Lupanarelor şi să se culce cu trei prostituate pe noapte. Puţinii dintre ei care vor ajunge adulţi se vor ,,căsători” în închisoare cu cel mai puternic deţinut, defilând în chiloţei roşii pentru câteva grame de cocaină şi o lingură de mâncare.

Câţiva se vor pocăi şi vor încerca să predice cuvântul Domnului, dar, respinşi de albi, se vor întoarce şi mai schimonosiţi la singura societate căreia i-au aparţinut vreodată.

Dragostea trupească, atunci când apare, încalcă legile tovărăşiei întru fărădelege, aşa că naşte crimă, chiar infanticid. Dragostea filială înseamnă să protejezi cu arma comerţul ilicit al părinţilor. Dragostea frăţească înseamnă să mori în acelaşi raid. Samba e deziluzie, revoltă, seducţie şi intimidare, iar Carnavalul amână morţile ştiute în favoarea celor neaşteptate. Nu există odihnă.

Romanul conţine trei poveşti comunicante: ,,Povestea lui Infernalu`”, ,,Povestea lui Vrăbiuţă” şi ,,Povestea lui Zé Micuţu’”.

Infernalu` încearcă să concureze întru nelegiuiri doi poliţişti – şi nu-i treabă uşoară: Şefu`-Nostru-al-Tuturor foloseşte glonţul înfipt în creieri în loc de mandat şi îi curăţă de bani pe drogaţii din Oraşul Domnului, iar detectivul Belzebut ştie fundăturile şi bombele cartierului ca pe propria palmă.

El îi face cunoştinţă lui Infernalu` cu destinul său, adică revelaţia târzie că moartea e într-adevăr ,,odihnă, pentru cine s-a văzut obligat să facă din pacea lucrurilor o sistematică declaraţie de război”. Povestea lui Vrăbiuţă e despre gelozie, trădare şi adulter şi se sfârşeşte cu o înmormântare veselă, ce reinstituie vechiul şi singurul mod de viaţă dovedit funcţional. Povestea lui Zé Micuţu` mută accentul dinspre războaiele cu lumea

exterioară înspre conflictele care rod pe dinăuntru Oraşul Domnului şi momentul înfruntării finale, al luptei răului cu răul.

Există oare salvare în Oraşul Domnului?

Nu în sens creştin, ci barbar sau primitiv: există supravieţuitori care să spună povestea. Rachetă, unul dintre copiii-demoni, cu nume predestinat, părăseşte cartierul, merge la universitate şi se face fotograf.

O persona a lui Lins, desigur, un personaj care nu trebuie să înceteze să privească în urmă: în momentul în care va uita, acest Orfeu tatuat, cu misiune răsturnată, se va trezi cu ,,trancanu`”-n mână, în locul aparatului de fotografiat.

Apropo de creştinism, trebuie semnalată o polarizare schematică, dar cu tradiţie. Ucigaşii trăiesc sub semnul lui Exu şi Pombagira, zeităţi sângeroase ale cultelor afro-braziliene Candomblé şi Umbanda, care impun un cod de comportament primitiv, axat pe supravieţuire; cei care, întrun fel sau altul, se salvează sunt creştini în devenire. Paulo Lins îşi dinamitează însă propriul proiect polarizant, prin sublinierea – conştientă sau nu – a impotenţei religiei creştine în faţa complexităţii vicioase a problemei sociale. Nici soluţia ţapului ispăşitor, care salva comunităţile primitive de la răzbunarea în lanţ, nu funcţionează în Oraşul Domnului, tocmai din pricina hibridizării: o junglă pavată, străzi pe care moartea e un decor natural. Un spaţiu ce se sustrage legilor ambelor lumi cărora le aparţine, chiar în virtutea dublei sale filiaţii.

Personajele din Oraşul Domnului sunt personaje-oglindă; ele nu fac decât să reflecte violenţa, să o repeadă cu şi mai mare forţă asupra corpurilor din jur. Nu au dimensiuni, pentru că orice creştere este inhibată, în afară de escaladarea violenţei. Aici, gradul de ficţionalizare e zero, iar soluţia încă nu a fost găsită: dacă extirpi violenţa dintr-o zonă a corpului social, ea creşte în alta. Pe parcursul a cinci sute şi ceva de pagini, violenţa devine redundantă, se toceşte, se albeşte, dar nu-şi pierde conotaţiile de sacru. Pe măsură ce se acumulează, în loc să se îndrepte spre acel grad zero social de la care a pornit, devine metafizică şi se autodepăşeşte. În final, după cum se vede, vorbim despre altceva: despre iad, despre religie, despre natură, fie ea şi socială.

Mult mai cunoscută decât cartea este

însă ecranizarea ei. Dacă personajul central al romanului este Oraşul Domnului, un proiect de iad necreştin, pentru că nu include noţiunea de ispăşire, în filmul lui Fernando Meirelles şi al Kátiei Lund (Oraşul zeilor, 2002, nominalizat la Oscar), personajul principal este Rachetă, cel care reuşeşte să se salveze. În carte, nu există progresie, ci doar acumulare – şi acesta este unul dintre marile merite ale lui Lins, redarea violenţei extreme ca stază. În film, există parcurs, traiect, evoluţie. La Meirelles, violenţa pare mai absurdă de-

cât în roman, are ceva de joc pe calculator, un aer spectacular. La Lins, oricât ar fi de redundantă, îşi păstrează o dimensiune sacră, chiar dacă scenariul sacru e ratat, suspendat, parcă injectat cu hemostatic.

Traducerea în română, semnată de Clarisa Lima, este o performanţă per ansamblu, dat fiind gradul de dificultate a textului, chiar dacă lasă de dorit în detalii.

Stilul lui Lins este alb, metalic, dar cu inserţii poetice, metaforice, a căror stranietate în portugheză devine, uneori, stângăcie în română. Iar potenţialul creativ al filonului argotic rămâne parcă neexploatat. ,,E vremea zmeielor în Oraşul Domnului” – iată fraza emblematică a cărţii, epitaful perpetuu amânat al unei lumi care se deconstruieşte perpetuu. Zmeie – adică joc, copilărie, axă verticală. În Oraşul Domnului, cozile de zmeie sunt însă date cu clei şi tăvălite prin sticlă pisată, ca să se războiască şi în cer. Iată iadul perfect: parareligios, tentacular, static, adică stabil, multietajat şi – aşa cum arată şi succesul romanului lui Lins, tradus în nenumărate h ţări – foarte comercial.

O întâmplare ciudată cu o leziune la şold DE DAVID KAMP ITLURILE cărţilor lui Mark Haddon par mai degrabă potrivite pentru scurtmetrajele „Wallace & Gromit“.

Primul său roman, publicat acum trei ani, este intitulat The Curious Incident of the Dog in the Night-Time (O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii). Cel mai recent se numeşte Pata cu bucluc (A Spot of Bother).

T

Nici unul dintre ele nu are legătură cu vreun cuplu maleabil om-câine, propulsat de tehnica de animaţie cadru cu cadru. Dar, asemenea lui Nick Park, geniul din spatele producţiilor „Wallace & Gromit“, Haddon introduce o monotonie veselă, ciudată şi sentimentul că viaţa merge mai departe, specific britanic. De-a dreptul genial.

Pata cu bucluc este despre un pensionar pe nume George Hall. George este un per-

sonaj amabil, plăcut, care deţinuse un post de conducere într-o companie producătoare de echipament pentru locurile de joacă. „Într-o oarecare măsură“, scrie Haddon, „a făcut mai fericită o mică parte a populaţiei“.

George îşi petrece timpul în casa sa din provincialul Peterborough, la o oră distanţă de Londra, făcând lucruri provinciale, specifice clasei de mijloc britanice – îşi bea cafeaua dintr-o cană „dungată“, aşteaptă pâinea

prăjită să „sară“ din aparat, construieşte un studio în grădină, unde plănuieşte să revină la hobby-ul său, de mult ignorat, desenul. E puţin demodat, preferând solitudinea şi nefiind cu totul împăcat cu gândul că fiul său este homosexual. („Gândul că doi bărbaţi cumpără mobilă împreună îl deranja cel mai tare“). Dar George este un demodat

Continuare în pagina 4 27

Continuare din pagina 3 simpatic. „Lucrurile se schimbă“, este de acord Haddon, în numele personajului său. „Telefoanele mobile. Restaurantele thailandeze. Trebuie să fii flexibil, altfel te transformi într-o fosilă nervoasă, care ţipă la copii.“ La începutul cărţii aflăm că George descoperă o leziune la şold. Doctorul îi spune că este o eczemă. Neîncrezător, George este convins că are cancer letal. Între timp se ivesc mai multe necazuri. George află că soţia sa, Jean, are o aventură cu unul dintre PATA CU BUCLUC

de Mark Haddon 468 pag., Editura Trei 37.90 lei

foştii lui colegi de serviciu. Fiica celor doi, Katie, o mamă divorţată nervoasă şi irascibilă, îi anunţă că se va căsători cu iubitul ei, Ray, un bărbat bun şi prosper, dar care face parte din clasa muncitoare, ceea ce nu este deloc pe gustul părinţilor. Iar Jamie, fiul homosexual, trece printr-o perioadă mai dificilă cu iubitul lui, Tony. Toate aceste întâmplări îi provoacă lui George o stare depresivă, mai puţin pronunţată la început, dar care se acutizează cu timpul.

Această melodramă suburbană este departe de O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii, care a fost extrem de lăudat pentru conceptul său curajos – naratorul

este un adolescent autist, al cărui mod de gândire neortodox răstoarnă normele convenţionale literare. Pata cu bucluc nu este nici pe departe la fel de îndrăzneţ. Aceeaşi intrigă în mâinile altcuiva nu ar fi ajuns prea sus, s-ar fi transformat cel mult într-o telenovelă lacrimogenă transmisă târziu sau o comedie mediocră cu Steve Martin.

Dar Haddon e prea talentat şi prea ambiţios ca să scrie un al doilea roman de duzină. De fapt, scrie atât de bine şi denotă o asemenea rigoare a gândirii prin prisma personajelor sale, încât Pata cu bucluc este un bun răspuns la întrebarea de ce există romane. Chiar aşa, există vreo altă formă de artă care să nuanţeze atât de bine, să redea detalii atât de fidel („carneţelul în formă de porcuşor de pe măsuţa telefonului“) sau monologuri interioare? O ceartă cu logodnicul o face pe Katie să se gândească la trecutul său romantic tumultuos: „Îmi ocupau prea mult timp. Asta e problema cu bărbaţii, nu doar că se tolănesc şi tropăie pe scări. De vină este că cer tot timpul să li se acorde atenţie“. O înmormântare îi dă ocazia lui George de a se gândi la rolul creştinismului în viaţa sa, ori la lipsa vreunui rol: „Îşi aruncă privirea împrejur la vitraliile cu

miei şi cu Iisus pe cruce, gândindu-se cât de ridicol era totul, această religie deşartă adaptată la întâmplare comitatelor britanice. Directori de bănci şi profesori de educaţie fizică ascultă poveşti despre ţitere şi distrugeri şi pâine de orz, de parcă ar fi fost cel mai normal lucru din lume“.

Lăsând la o parte răsturnările de situaţie şi episoadele domestice tragicomice, Haddon se aventurează în captarea specificului vieţii de familie care devine ca o tortură: rolurile pe care le au copiii, chiar şi după ce devin adulţi; intimitatea care în acelaşi timp uneşte şi enervează (Jamie îl reduce pe tatăl său la „cel care aranjează cărţile în ordine alfabetică şi întorcător de ceasuri“); alianţele care se schimbă constant; certurile trecătoare; conversaţiile telefonice compătimitoare despre cât de ţicniţi sunt ceilalţi din familie. Într-un scurt pasaj, Katie trece de la a-l trata pe Jamie ca pe cel mai de încredere confident la a-l apostrofa pentru că e indiscret şi apoi la a bârfi împreună despre „iubitul mamei“.

Pata cu bucluc are o trăsătură comună majoră cu romanul O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii. În ambele cărţi, pe la jumătate, Haddon accelerează acţiunea şi pune lucrurile pe jar. Deodată, povestea care se citea într-un ritm lent devine interesantă şi tendinţa de a da pagina mai repede creşte. Nu ar fi corect din partea mea să vă spun exact ce se întâmplă, dar nu este

vorba de furtuni de zăpadă sau invazii de broaşte sau astfel de tertipuri dubioase. Haddon este un realist care nu are nevoie de formule magice, un tip care găseşte destul patos şi umor în viaţa de toate zilele pentru a scrie poveşti care să vă transporte, să vă amuze şi să vă facă să citiţi mai departe deşi e trecut de ora de culcare. Într-un meta-moment care nu-l caracterizează, în care pare să facă cu ochiul cititorului, Haddon scrie: „Mintea omului nu a fost proiectată pentru plajă şi romane uşoare“.

Se referă la aversiunea lui George faţă de vacanţe, dar pare şi să se autoironizeze, sau să se întrebe dacă genul acesta de cărţi degajate pe care le scrie îşi vor păstra valoarea în timp. Ei bine, dacă vor avea aceeaşi căldură şi inteligenţă ca şi Pata cu bucluc, cu siguranţă şi-o vor păstra. Într-o oarecare măsură, Mark Haddon va face mai fericită o h mică parte a populaţiei.

Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 17 septembrie 2006 al The New Zork Times Book Review.

Speriat dar în siguranţă DE ANDY SOLOMON N anii ‘80, Stephen King şi-a făcut cunoscută estetica literară în Danse Macabre: „Încerc să terorizez cititorul. Dar dacă… nu-l pot înspăimânta… încerc să-l îngrozesc; şi dacă descopăr că nu pot nici să-l îngrozesc, aleg ca măcar să-l dezgust. Nu e ceva cu care să mă mândresc“. Cecurile pe care le primeşte demonstrează că teoria lui funcţionează, teorie pe care o adoptă şi în cazul cărţii La miezul nopţii (Four Past Midnight). Spre deosebire de romanul curajos al domnului King, The Eyes of the Dragon, această colecţie de patru roma-

Î

LA MIEZUL NOPŢII

de Stephen King Editura Trei Vol 1. – 35 lei Vol. 2 – 49.90 lei

ne de mici dimensiuni nu riscă să se depărteze prea tare de la forma anterioară.

Deja toată lumea cunoaşte defectele lui Stephen King: stilul forţat, personajele artificiale, clişeele, vulgaritatea gratuiAndy Solomon este editorul de ficţiune pentru Tampa Review.

28

tă, digresiunile auto-permise. Toate sunt prezente din abundenţă în aceste pagini, aducând aminte de King cel de dinainte.

Majoritatea poveştilor se întorc la vechiul decor din Maine. Personajele sunt mai degrabă tipuri sociale decât indivizi. Chiar şi gustul pentru stilul brut pare familiar – cinci pagini pline cu mai multe detalii decât ne-ar interesa despre cum o persoană este întreruptă în baie de un telefon.

Fără să fie vreun motiv de mândrie, domnul King foloseşte şi aceleaşi intrigi.

Ca şi într-o carte anterioară, The Stand, într-una dintre aceste povestiri, Langolierii, dispar toţi oamenii, cu excepţia unor supravieţuitori aflaţi, de data aceasta, într-un avion care trece printr-o „poartă a timpului“. Acest truc prin care domnul King îşi reduce numărul personajelor îl ajută să-şi atingă scopul.

Se bazează constant pe faptul că nu a mai rămas nimeni cu bun simţ – ceea ce lipseşte invariabil personajelor sale – până în ultimul moment în care, ca prin minune, îşi dau seama exact ce trebuie să facă pentru a evita catastrofa.

Oricum, nu-l citim pe Stephen King pentru bun simţ, originalitate sau o mai bună cunoaştere a lumii adulţilor. Mulţi, care însă nu vor să recunoască, îl citesc pe acest geniu al suspansului pentru a scăpa

de frica de ştiri catastrofale şi pentru a retrăi terorile mai inocente ale copilăriei, pentru a fi încă o dată un preşcolar speriat de coşmaruri.

Singura din această colecţie care nu are acest efect este Fereastra deschisă, având drept subiect dezintegrarea psihică a unui adult. Langolierii exploatează teama originară a copilului de a fi abandonat, şi chiar teama de moarte. Poliţistul bibliotecii retrezeşte ameninţările bântuitoare din copilărie. În Câinele Polaroid factorul terifiant este aparatul foto Polaroid al unui băieţel.

Tactica frecventă a domnului King de a transforma un lucru obişnuit într-un mod bizar este întotdeauna captivantă pentru copilul din noi. În mod semnificativ, acest Polaroid „simplificat“ are o însemnătate prea complexă pentru a-şi atinge scopul.

Am crescut cu speranţa că vom înţelege cum funcţionează lumea, dar am fost depăşiţi de tehnologia secolului XXI. O altă sursă care garantează succesul lui King la mase este prezentă în abundenţă în această colecţie. Ea apare ironic din stilul său banal de exprimare, ceea ce Paul Gray numeşte în revista Times „proză postliterată“. Recunoscându-şi trândăvia – „sunt un investigator leneş“ spune el – domnul King evită adesea descrierile laborioase, folosind imagini din desene animate, filme vechi, emisiuni de televiziune şi reclame. În poveştile lui, bărbaţi înspăimântători poartă „costume albe ca în Andromeda Strain“. Oamenii ajung într-o „versiune de groază a Fantasyland“.

Când este prins în faţa faptului împlinit,

un nervos soţ adulter arată „ca Alfalfa din vechiul Little Rascals“. Bărbaţii îşi doresc arme „ca cele purtate de Dirty Harry“.

Pantalonii „au culoarea gumei de mestecat Bazooka“.

Ca poet laureat al culturii pop, domnul King este citit şi de cei care, dacă nu ar fi fost el, nu ar fi citit niciodată literatură de ficţiune. El reuşeşte să creeze un peisaj imediat şi familiar şi ar putea realiza trecerea ideală de la Road Runner la Raskolnikov al lui Dostoievski. Prea puţine noutăţi aduce domnul King acestei colecţii, dar încă o dată se dovedeşte greu de h ignorat.

Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 2 septembrie 1990 al The New Zork Times Book Review..