NYTBR 30 | 20 octombrie 2008 by Editura Univers

Preţ: 2,5 lei

Ediţia în limba română, nr. 30 – 20 octombrie 2008

Benzi desenate pentru adulţi de David Kamp EXPLAINERS. Text şi ilustraţii de Jules Feiffer. 546 pag. Fantagraphics Books. 28.99 $

În acest moment, o întreagă generaţie de părinţi şi copii îl ştiu pe Jules Feiffer ca fiind un autor de cărţi pentru copii, omul din spatele unor fermecătoare poveşti spuse înainte de culcare, ca Bark, George şi By the Side of the Road. De opt ani nu mai face benzile desenate pentru adulţi intitulate, simplu, Feiffer, pe care le vindea unor publicaţii. Şi au trecut 37 de ani de când Mike Nichols a făcut un film după scenariul Carnal Knowledge al

lui Feiffer, o explorare a dorinţei sexuale, pierderii virginităţii, infidelităţii, divorţului şi a altor subiecte care n-ar apărea niciodată în Bark, George. Prin urmare, noua antologie Explaneirs (Cei ce explică), care reuneşte toate benzile desenate realizate de Feiffer şi publicate în Village Voice între 1956 şi 1966, ne readuce în atenţie – sau ne aduce în atenţie pentru prima dată, celor neiniţiaţi dintre noi – un excepţional autor de benzi desenate care a orientat Continuare în pagina 4 JULES FEIFFER; DE LA „EXPLAINERS”

CHR ISTOPHER BUC K L E Y: JOE E S ZT E R HAS , A N N E RI C E ŞI C RE D I N Ţ A PAGINA 8

C L A I RE M E S S U D : A G ĂT I PENT RU VI RG I NI A W OOL F PAGINA 11

Editorial

20 octombrie 2008

Ficţiune 1

LIBERTY: A Lake Wobegon Novel

PRESCRIPTION FOR A SUPERIOR EXISTENCE

THE ENGLISH MAJOR

de Jim Harrison Recenzie de Jennifer Egan 7

SICILIAN TRAGEDEE

ROMANE POLIŢISTE

Recenzii de Marilyn Stasio 16

TRIED BY WAR:

Abraham Lincoln as Commander in Chief de James M McPherson Recenzie de Jean Edward Smith

de Ottavio Cappellani Recenzie de David Leavitt 15

WHATEVER IT TAKES:

Geoffrey Canada’s Quest to Change Harlem and America de Paul Tough Recenzie de Linda Perlstein

THE GIVEN DAY

de Dennis Lehane Recenzie de John Freeman 12

MRS WOOLF AND THE SERVANTS:

An Intimate History of Domestic Life in Bloomsbury de Alison Light Recenzie de Claire Messud

de Josh Emmons Recenzie de Karen Olsson 6

BACARDI AND THE LONG FIGHT FOR CUBA:

The Biography of a Cause de Tom Gjelten Recenzie de Randy Kennedy

de Garrison Keillor Recenzie de David Kirby 5

THE IRREGULARS:

Roald Dahl and the British Spy Ring in Wartime Washington de Jennet Conant Recenzie de Jacob Heilbrunn

EXPLAINERS

Scrisă şi ilustrată de Jules Feiffer Recenzie de David Kamp 3

Eseu

SCIENCE FICTION ANATHEM

de Neal Stephenson Recenzie de Dave Itzkoff 17

CRIME

de Irvine Welsh Recenzie de Nathaniel Rich 19

În numărul de săptămâna aceasta, Claire Messud recenzează volumul Mrs. Woolf and the Servants (Doamna Woolf şi servitorii), un studiu al relaţiei adesea riscante a Virginiei Woolf cu bucătarii şi femeile de serviciu care au făcut posibilă munca ei literară (şi cea a soţului ei). Woolf a spus că o femeie are nevoie de propria ei cameră pentru a scrie literatură; nu are atunci nevoie şi de cineva care să facă curat în cameră? Messud, al cărei cel mai recent roman este The Emperor’s Children, scria într-un e-mail: „Să o formulăm altfel, chiar dacă sună cam discriminatoriu: toată lumea are nevoie de o nevastă; pentru numele lui Dumnezeu, până şi o mamă casnică are nevoie de o nevastă“. Messud, care locuieşte în Cambridge, Massachusetts, împreună cu soţul ei, criticul James Wood, şi cu cei doi copii ai lor, face aluzie la un anumit nivel de haos productiv al propriului ei domiciliu literar: „Inevitabilele corvoade casnice sunt, aşa cum sugerează experienţa, o povară mai mare pentru femei decât pentru bărbaţi (se pare că bărbaţii reuşesc cumva să uite mai des de hârtia igienică lipsă şi becurile arse); dar cred că Rebecca West a fost cea care a spus că o casă în dezordine e de preferat unei vieţi netrăite. Trebuie, la un anumit moment, să alegi fie să faci curat în casă, fie să răspunzi la e-mailuri şi la telefon. În final, trebuie să optezi şi în privinţa altor lucruri, mai importante“. Recenzia lui Messud apare la pagina 11. Editorii

THE EDUCATION OF HOPEY GLASS

Scrisă şi ilustrată de Jaime Hernandez

LOVE AND ROCKETS: New Stories No 1

Scrisă şi ilustrată de Hernandez Brothers

Primejdia din orice lectură de Lee Siegel

Online

Articole & Bestselleruri

AMOR Y COHETES: A Love and Rockets Book

Scrisă şi ilustrată de Los Bros Hernandez Recenzii de Douglas Wolk

Nonficţiune 8

Bestselleruri ediţii cartonate

Selecţia editorilor

TBR: Din culise

Bestselleruri ediţii broşate

Raftul cu ediţii broşate

CROSSBEARER: A Memoir of Faith

de Joe Eszterhas CALLED OUT OF DARKNESS:

A Spiritual Confession de Anne Rice Recenzii de Christopher Buckley

Conţine secţiune specială de 4 pagini cu recenzii ale cărţilor apărute la editurile din România. The New York Times Book Review, ediţia în limba română (ISSN 1937-920X) apare săptămânal, publicat de Universe Publishing House Inc. Copyright © 2008 The New York Times. All Rights Reserved. Toate drepturile rezervate. Director editorial: Cristian Teodorescu; Redactor-şef: Virginia Costeschi; Traducători: Cristiana Vişan, Ioana Chira, Ştefan Bodea, Cătălin Pruteanu, Melania Sârbu; Proofreading: Anda Ciurte; Advertising sales: virginia@nytbr.ro, tel. 0745 773 764; PR: ARENA Communications, cecilia@arenacommunications.ro; Machetare şi pre-press: Antal Angyal, CMYK Pro, Budapesta; Tipar: GRASPO CZ.

PODCAST: Săptămâna aceasta vor apărea: caricaturistul Jules Feiffer, James M. McPherson, autorul cărţii „Tried by War“ şi Dwight Garner cu veşti despre bestselleruri, precum şi noutăţi de la secţia de cultură de la The Times. Gazda va fi Sam Tanenhaus, editor la Book Review. PAPER CUTS: Blogul Book Review prezintă cărţi şi alte materiale tipărite. PRIME CAPITOLE: Fragmente din „The English Major“, de Jim Harrison, „Called Out of Darkness“, de Anne Rice, şi din alte cărţi. E-MAIL CU NOILE APARIŢII: Primiţi în fiecare vineri o trecere în revistă a recenziilor noilor cărţi şi apariţii. nytimes.com/books ILUSTRAŢII DE JOE CIARDIELLO (SUS) ŞI CHRISTOPH NIEMANN

Jocuri patriotice Conducătorul festivităţilor de Ziua Independenţei din Lake Wobegon are o aventură extraconjugală.

DE DAVID KIRBY NAINTE puteai să-ţi repari maşina, să demontezi motorul şi să cureţi demarorul, să zicem, ori să-i pui rulmenţi noi. Orice adolescent îşi putea face de lucru cu un motor V-8 vechi, se putea murdări, învăţa cum funcţionează lucrurile şi economisea un ban în acelaşi timp. Acum toate au legătură cu computerele: în loc să repari ceva, pur şi simplu îl scoţi şi-l înlocuieşti. De fapt, cam aşa funcţionează întreaga lume; aşa cum vă

LIBERTY

A Lake Wobegon Novel de Garrison Keillor 267 pag. Viking. 25.95 $

va spune Clint Bunsen, viaţa e mai rapidă şi mai complicată în prezent şi costă mai mult, dar asta nu înseamnă că e mai bună. Bunsen e proprietarul unui atelier auto Ford în Lake Wobegon, Minnesota, un oraş majoritar luteran despre care se spune că a fost populat de colonişti imigraţi din Norvegia, cu toate că, în realitate, e creaţia lui Garrison Keillor. În acest roman, Keillor are o relaţie de tip Melville-Ishmael cu protagonistul; uneori pare că numai Bunsen vorbeşte, alteori parcă auzi mormăitul gros, întristat al creatorului său, un sunet care încântă inimile multora dintre cei care ascultă emisiunea radio săptămânală a lui Keillor. Aparent, Keillor este patronul spiritual al nostalgiei în această ţară, dar asta nu e adevărat în totalitate. Face speculă mai ales cu alte două emoţii, din care una este resentimentul. Dacă v-aţi trezit vreodată la 3 dimineaţa cu dureri de ficat şi gândindu-vă cum vreun imbecil a făcut vreo prostie care a făcut pur şi simplu ca lucruDavid Kirby editează, împreună cu Barbara Hamby, volumul „Seriously Funny: Poems About Love, Death, Religion, Art, Politics, Sex, and Everything Else“. ILUSTRAŢIE DE BRIAN REA

rile să fie şi mai stupide (şi cine n-a făcut aşa ceva?), vă puteţi consola la gândul că în oraşul său natal, St. Paul, Garrison Keillor face probabil acelaşi lucru. Sau că în paginile din Liberty (Libertate) o face Clint Bunsen. Ca preşedinte al festivităţilor de 4 Iulie din Lake Wobegon, Bunsen e o victimă a propriului succes: spectacolul de anul trecut a fost o asemenea celebrare minunată a virtuţilor micilor oraşe, încât a apărut pe CNN. Dar locuitorii din Lake Wobegon sunt un trib duşmănos şi invidios, care detestă realizările lui Bunsen, se aşteaptă ca el să o facă din nou, dar mai bine de data asta, şi îi anticipează cu bucurie eşecul. Iar el o ştie. Însă, pe măsură ce pigmeii meschinăriei îşi aruncă micile lor săgeţi spre colosul care e Clint Bunsen, un singur lucru îl ţine în picioare, şi acesta e dragostea pentru o roşcată cu sâni mari, în mod corepunzător numită Angelica Pflame. Bunsen, care e căsătorit cu altcineva, o întâlneşte online pe Angelica, iar apoi în carne şi oase, într-o scenă de un uimitor animalism incandescent; chiar şi cititorii păcătoşi vor avea nevoie de protecţie pentru parcurgerea acestui pasaj, iar luteranii n-ar trebui să-l citească de loc. Garrison Keillor, scriitor erotic: cine ar fi putut bănui? Dar după resentiment, dorinţa este cealaltă emoţie pe care Keillor o gestionează măiestrit. Nu se potrivesc amândouă? Oare Resentimentul şi Dorinţa nu sunt armăsarii gemeni care ne împing pe uşă afară în fiecare dimineaţă, ca să putem avea succes sau să ne rezolvăm disputele, ori măcar să visăm la savoarea acestor posibilităţi? Apropo, dacă vă gândiţi că Bunsen poartă şlapi şi-şi începe ziua cu un castron de musli şi citeşte revista Utne Reader, vă înşelaţi. Îi e util aici lui Keillor tocmai pentru că, fiind opus autorului şi personalităţii de radio liberale, Bunsen e un republican încăpăţânat care crede că „în noi e programată multă ticăloşie care nu poate fi eliminată“. Mai bine să te detest, dragă.

Dar, mai ales în fragmentele în care Bunsen deplânge pierderea caracterului ciudat al micului oraş, poţi auzi creatorul mai mult decât creaţia. Keillor e una dintre marile voci ale timpului nostru, precum cea a lui Homer Simpson sau George W. Bush. Ca şi a acestora, vocea este cunoscută de milioanele de americani care au auzit-o în emisiunile sale radiofonice: „A Prairie Home Companion“, care cuprinde „The News From Lake Wobegon“, în fiecare sâmbătă după-amiaza, şi zilnicul „Writer’s Almanac“, dedicat poeziei şi istoriei literare. Precum Mark Twain, Keillor zăboveşte cu detaliile şi, în acest proces, transformă materia obişnuită a plictiselii provinciale în aurul comediei. Dacă, într-una din emisiunile sale la radio, vă spune cum va arunca cineva cenuşa bunicii sale în Lacul Wobegon, de exemplu, el va descrie cum cel îndoliat o va ambala mai întâi într-o bilă de bowling şi o va arunca în apă în timp ce face schi nautic, numai că slipul său va aluneca în jos în acest timp, aşa că va zbura gol-puşcă deasupra lacului. Pe acel lac va fi o barjă cu capacitatea de 18 pasageri, cu toate că, nu se ştie cum, la bord au urcat 24, aşa că acum barja se scufundă încet. Cei 24 de pasageri sunt clerici luterani ieşiţi la plimbare şi sunt mai grei decât în mod normal deoarece tocmai au savurat un prânz copios. Mai există de asemenea şi un câine bătrân şi urât mirositor. CUM, dacă acest scenariu vi se pare amuzant, e foarte probabil că-l veţi găsi şi mai nostim povestit cu vocea lui Keillor. Toată lumea ştie că nu gluma contează atât de mult, cât felul în care e povestită, când, unde şi cui, deşi nici unul dintre aceste lucruri nu e la fel de important ca povestitorul. Privite, întâmplările din Liberty sunt vag amuzante; auzite, sunt foarte ilare. Povestea din Liberty nu şochează şi nici nu intenţionează acest lucru. Ca în majoritatea romanelor care converg spre un punct culminant, acţiunea merge doar într-o singură direcţie (un autor nu poate face mai multe inserând amintiri din trecut), iar convenţia cere prezenţa multor încurcături, dar lucrurile trebuie să se rezolve în final, ceea ce se şi întâmplă. Liberty excelează în portretistică, nu în intrigă. Clint Bunsen, c’est vous, cititorul, et moi aussi. Dar ce se întâmplă cu Viking de scoate toamna un roman despre 4 Iulie? Întârzierile de producţie au loc mereu, dar n-ar fi putut aştepta tiparul până în vara următoare? Sau poate ştia ce ştia, la urma urmei. Scriitorii sunt un neam bănuitor şi înclinaţi să vadă peste tot conspiraţii; mă gândesc că, dându-i lui Keillor încă un motiv de ranchiună, Viking face tot ce-i stă în putere să-l facă fericit. Să fie îmbufnat multă vreme, poate că se gândeşte editura, şi să născocească îndelung ispite roşcate şi inşi h morocănoşi îndrăgostiţi de ele.

Benzi desenate pentru adulţi Continuare din pagina 1

această formă de expresie înspre publicul adult cu mult înainte ca asta să fie ceva obişnuit. Densă şi consistentă ca un aluat de pâine, această carte reproduce în întregime benzile realizate în primul deceniu al seriei Feiffer, fiind astfel o radiografie a naşterii şi dezvoltării noului fel de a aborda creaţia de benzi desenate. Cu siguranţă, tinerii Garry Trudeau şi Berkeley Breathed erau atenţi la ceea ce se întâmpla. Creaţiile strânse în Explainers anticipează Doonesbury prin gradul mare de încărcare cu text şi prin conţinutul politic şi Bloom Cunty prin mimica aiurită şi deşirată a personajelor şi prin caligrafia agitată, cu litere uşor împinse în faţă a autorului (Felul de a scrie este una dintre cele mai subestimate calităţi ale unui creator de benzi desenate. Feiffer se pricepe de minune). De asemenea, putem detecta semne prevestitoare de Art Spiegelman, Mark Alan Stamaty şi întregul gen al romanului grafic. Nu e o exagerare să spui că Feiffer a deschis drumul pentru toate formele pe care le pot îmbrăca benzile desenate. Totuşi, în 1956, Feiffer era un tânăr de 27 de ani care nu se încadra în peisajul acestui business. De vină erau încăpăţânarea sa şi predominanţa unor tendinţe. Nu era nici un producător de benzi vesele cu poante, pentru întreaga familie, ca Hank „Dennis the Menace“ Ketcham, nici un inventator de aven-

David Kamp, editor colaborator la Vanity Fair, a scris cartea „The United States of Arugula“. 4

turi cu super-eroi pentru DC Comics. Benzile sarcastice din New Yorker se apropiau mai mult de ethos-ul lui Feiffer, dar tot păreau prea restrictive şi uşor neverosimile. Feiffer visa la naraţiuni de lungimea unei cărţi, satirice şi de actualitate, dar primise numai o mulţime de răspunsuri negative la această propunere. În cuvântul său de introducere la Explainers, Gary Groth, redactorul cărţii şi unul dintre editorii săi, dezvăluie un comentariu elocvent făcut de Feiffer despre străduinţele sale de

Poţi simţi, practic, mirosul espresso-ului, al ţigărilor fără filtru şi al lanolinei emanate de puloverele groase. atunci: „Era o situaţie absurdă. Nu eram cunoscut, prin urmare cine să-mi cumpere lucrările care păreau nişte desene făcute de un copil, dar care se adresau exclusiv adulţilor? Dacă m-aş fi numit Steig, ar fi existat şanse să fiu promovat. Dacă m-aş fi numit Steinberg, poate chiar aş fi vândut. Dacă numele meu ar fi fost Thurber, n-aş mai fi avut nici o problemă. Aşa că trebuia să găsesc o soluţie pentru a deveni Steig, Steinberg sau Thurber pentru a putea să public ceea ce doream. Mi-au trecut prin cap tot felul de idei. Aş fi putut să omor pe cineva – aş fi devenit astfel celebru şi lucrările mi-ar fi fost publicate. Aş fi putut să mă sinu-

cid“ – dar „sinuciderea nu era încă recunoscută ca o formă de auto-promovare“. E grăitor faptul că Feiffer i-a menţionat pe William Steig, Saul Steinberg şi James Thurber, cei mai excentrici autori de benzi desenate de la New Yorker – cei care prezentau cele mai mici riscuri că vor livra viniete uşoare cu cocktailuri sau desene curate şi „corecte“. Feiffer îşi dorea să spargă tiparele precum aceşti trei desenatori, dar folosind limbajul benzilor cu multe desene. Iar acestea n-ar fi fost doar amuzante ha-ha-ha, ci ucigător de amuzante, reflectând umorul şi viziunea unui tip care face glume cu crime şi sinucidere din raţiuni de promovare. Întâmplarea face că tocmai când nu mai rămăsese nici un editor care să-l respingă pe Feiffer, a fost fondat săptămânalul The Village Voice, în 1955, pentru a înregistra vântul de schimbare ce bătea prin Greenwich Village pe vremea generaţiei Beat. The Village Voice era exact publicaţia alternativă pe care Feiffer o căuta. S-a dus la redacţie cu vraful de manuscrise respinse sub braţ, a aşteptat până când editorii i-au răsfoit lucrările şi a plecat de acolo ca primul autor de benzi desenate de la The Voice. Benzile sale, formate fiecare din şase până la opt desene, au apărut iniţial sub titlul Bolnav Bolnav Bolnav şi cu subtitlul Ghid de supravieţuire lipsită de încredere. După cum sugerează şi limbajul à la Lenny Bruce, primele benzi apărute evocă acea perioadă, Epoca Anxietăţii postbelice în New York; poţi simţi, practic, mirosul espresso-ului, al ţigărilor fără

filtru şi al lanolinei emanate de puloverele groase. În cea de-a şasea bandă publicată în The Voice, un şef de agenţie de publicitate cere echipei sale de creaţie să facă deşeurile radioactive rezultate în urma unei explozii nucleare să pară sexy, propunând un show tv şi „un concurs „Dl. şi d-na Mutaţie“, menit să dea un alt sens conceptului de frumuseţe în mintea americanilor“. În săptămâna următoare, un tip genul poet macho îi mărturiseşte prietenei sale cel mai ruşinos secret: „N-am fost niciodată în Europa“. Iar o săptămână mai târziu, Feiffer îl pune pe Oedip pe canapeaua unui psihanalist: un tip cool îmbrăcat în togă şi cu ochelari à la Ray Charles care se confesează: „Aşadar...Mă căsătoresc cu ea. Dar crezi că ştiam că e mama mea? Doar nu-s bolnav sau ceva de genul ăsta“. ACĂ iei în calcul exclusiv tematica lor, benzile îşi arată vârsta, dar stilul vizual al lui Feiffer a fost de la bun început plin de siguranţă şi extrem de modern: cu personaje schiţate elocvent (cu un diblu subţire de lemn introdus în cerneală, nu cu un pix) şi fără nici o ilustraţie de fundal, doar spaţiu alb. Pe măsură ce benzile sale continuau să abordeze teme de actualitate pentru acea perioadă – Lyndon Johnson, Barry Goldwater şi William F. Buckley Jr. apar cu toţii în Explainers –, Feiffer a devenit un satirist agil, creator al unor situaţii recurente şi al unor personaje care transcend epoca în care au luat fiinţă. Cele mai importante personaje de acest fel sunt Bernard, arhetipul tânărului drăguţ şi

ILUSTRAŢIE DE JULES FEIFFER; DE LA „EXPLAINERS”

amabil de care femeile nu sunt atrase, deşi ştiu că ar trebui să le placă, şi Huey, nătărăul insensibil şi vanitos căruia nu îi pot rezista. Bernard şi Huey au stat la baza personajelor interpretate de Art Garfunkel şi Jack Nicholson în Carnal Knowledge, dar aventurile lor în benzile Feiffer rămân mai relevante pentru ceea ce înseamnă viaţa tinerilor single într-un mare oraş decât filmul datat. Într-o bandă din 1960, o fată frumuşică îi spune lui Bernard: „Uneori, când te-am rănit, aveai o privire de băieţel pierdut, de-mi venea să te strâng tare în braţe“. Două desene mai încolo, tot ea spune: „Dar asta nu înseamnă că vreau să mă atingi“. Bineînţeles, să extragi din benzile lui Feiffer doar un scurt citat nu este foarte corect. Personajele lui nevrotice şi guralive trăncănesc în continuu, iar logoreea lor e unul dintre principalele motive de distracţie (şi elementul care acoperă cel mai mult din

spaţiu). Un şoarece prins în ghearele unei pisici strigă: „Haide! Mănâncă-mă! Fă-le jocul!“. Pisica răspunde cu sfială: „Chiar nu putem să ne acceptăm fiecare rolul?“. Urmează un schimb complex de replici despre obiceiuri, clase sociale şi paternalismul omului faţă de animale, care o buimăceşte atât de tare pe pisică, încât îi piere pofta de mâncare şi pleacă. Şoarecele bombăne în urma ei: „Mototoală... bleagă. Aş fi mâncat-o eu pe ea“. Şi finalul retoric: „Ce aşteptări să ai de la liberali?“. Metoda cea mai des folosită de Feiffer era aceea de a scoate la iveală umorul din inepţiile sociale şi politice – de a arăta, într-o manieră nostimă, cum oamenii vorbesc şi vorbesc, fără să se înţeleagă de fapt. Acum, în era blogurilor, a confesiunilor compulsive şi a show-urilor cu ţipete la miez de noapte de pe Fox News

şi MSNBC, nu-i de mirare că mulţi îl consideră pe Feiffer un clarvăzător. Dar frunzărind Explainers, nu văd nici o urmă de cinism. Şi având în vedere vârsta acestor benzi desenate, nu pot să nu mă gândesc la piesa „Sounds of Silence“ a celor de la Simon and Garfunkel: „Oameni care aud fără să asculte / Oameni care scriu cântece pe care nimeni nu le cântă“. Deşi era un satirist neliniştit, tânărul Feiffer avea ceva din onestitatea cuceritoare a lui Paul Simon. Umorul lui era întunecat, dar nu nihilist; avea speranţe că personajele lui vor ajunge pe calea cea dreaptă. Feiffer spune acelaşi lucru în introducerea cărţii, când îi explică lui Groth de ce şi-a găsit refugiul în scrierea de cărţi pentru copii: „Ei reprezintă lumea mai blândă şi mai dulce pe care, pe măsură ce creştem, o stricăm cu prima ocazie. De fapt, asta-i prea cinic. O stricăm la a doua sau la a treia ocazie pe care o avem“. h

Biserica disfuncţiei erectile Naratorul din cel de-al doilea roman al lui Josh Emmons este răpit de un cult apocaliptic care îi spală creierii. DE KAREN OLSSON

„I

MAGINAŢIA apare întotdeauna la sfârşitul unei epoci“. În cartea sa The Sense of an Ending, Frank Kermode citează această replică din Wallace Stevens pentru a sublinia felul în care noi, cei din Occident, avem tendinţa de a impune asupra timpului o structură în acord cu durata noastră medie de viaţă: iată-ne la sfârşitul

PRESCRIPTION FOR A SUPERIOR EXISTENCE

de Josh Emmons 246 pag. Scribner. 25 $

istoriei, ne spunem. Trăim, astfel, iar şi iar, câte un sfârşit. Jack Smith, naratorul celui de-al doilea roman al lui Josh Emmons, află acelaşi lucru de la un bărbat pe care îl întâlneşte când drumul i se intersectează cu cel al unui cult apocaliptic. Cândva un sceptic, Jack a devenit un credincios, iar bărbatul încearcă să-i risipească proaspăta credinţă punând-o într-o perspectivă istorică – sectele milenariste vorbesc de secole despre Armageddon, iar vracii au proliferat, mai ales în America. „Povestea ta e veche“, îi Karen Olsson este senior editor la Texas Monthly şi autoarea romanului „Waterloo“.

spune bărbatul. Naraţiunea inteligentă şi speculativă a lui Emmons ia această poveste veche şi o aşază pe fundalul unor ameninţări politice şi de mediu contemporane, satirizând credulitatea americanilor şi a altora ca ei în ceea ce priveşte sfârşitul lumii. Jack este un patetic Orişicine corporatist („după cum spun cronicile la rolul meu, «un jucător de echipă energic, care gândeşte creativ, perfect conştient de ceea ce e posibil şi ce nu“, spune el), care speră să fie promovat în funcţia de senior manager, dar, dintr-odată, este concediat şi apoi răpit de nişte creaturi reprezentând un cult cunoscut sub numele PASE sau Prescription for a Superior Existence (Reţetă pentru o existenţă superioară). Numele cultului este dat de titlul unei cărţi de o mie de pagini, care conţine aşa-zise instrucţiuni divine dezvăluite lui Montgomery Shoale, un afacerist din California care face investiţii cu grad mare de risc, de către o zeitate cunoscută ca Dumnezeul Realităţii Supreme, şi care predică spiritul de sacrificiu ca o modalitate de a scăpa de pe Pământ înainte ca acesta să se autodistrugă. La „Wellness Center“, unde este ţinut după răpire, Jack află că oamenii sunt, de fapt, încarnări recente ale unor „baghete“ renegate, care s-au desprins dintr-un soi de protoplasmă divină compactă şi au colonizat Pământul. Aici s-au distrat, evoluând de la o formă de viaţă la alta, până când au devenit oameni şi au transformat planeta într-o

„bombă cu ceas“. Reţeta pentru o Existenţă Superioară le învaţă cum să devină suficient de luminate pentru a fuziona din nou cu divinitatea înainte de prăbuşirea Terrei. Doctrina PASE combină paternalismul creştin, un ethos New Age de auto-perfecţionare şi interdicţii puritane; de exemplu, sexul este descurajat pentru că ar fi un impediment în calea transcendenţei, iar creşterea credinţei eroului nostru este acompaniată de pierderea dorinţei sexuale („Pentru prima dată în ultima vreme, m-am trezit dimineaţa fără o erecţie“, spune el). La Wellness Center, care reprezintă un amestec de liceu teologic şi o fermă cu mâncare dietetică, Smith participă la cursuri, mănâncă fără grăsimi şi interacţionează cu o mulţime pestriţă de colegi discipoli: „M-am dus la cină (supă cu fasole şi un iaurt simplu cu 0% grăsimi) cu Mihir, Tyrone, Shang-lee şi Tonya“. Treptat, ne sunt dezvăluite şi evenimentele misterioase care au precedat răpirea sa, adică problemele de la serviciu şi certurile cu o femeie fatală care se dovedeşte a fi fiica lui Shoale. Uneori, cartea te face să crezi că ar fi putut fi scrisă de Philip K. Dick dacă acesta ar fi apucat problemele grave de mediu şi risotto-ul cu bostan, deşi îşi pierde din valoare din cauza descrierilor numeroase. Jack pleacă de la curs la sesiunea de consiliere şi apoi la ora de studiu, prilej pentru autor să explice pe îndelete învăţăturile cultului şi lucrările de la Wellness Center, în timp ce Jack încearcă să exprime toate experienţele în momente de

instrospecţie amuzant de stângace („Apoi, în ciuda concluziei la care ajunsesem anterior că jumătate din lucrurile care au mers prost în viaţa mea nu ar fi putut fi schimbate din exterior, iar cealaltă jumătate din interior, şi că n-ar trebui să-mi fac griji în privinţa direcţiei în care mă îndrept – poalele muntelui pe care îmi dădeam drumul la vale –, mulţimea de probleme mi s-au ivit în minte ca un oribil obelisc de rău augur“). Cea de-a doua jumătate a romanului virează înspre un neaşteptat caracter cinematografic, dat de o urmărire de maşini, un pistol şi un taximetrist bulgar omniprezent. Este distractivă, deşi previzibilă pe alocuri: aflăm destul de devreme că Jack este adoptat, apoi că Shoale este un bărbat de vârstă mijlocie cu un trecut cu bune şi rele, şi astfel auzim respiraţia grea a lui Darth Vader cu mult înainte ca romanul să ne furnizeze un coup de théâtre. M-am întrebat dacă Emmons chiar a vrut să ne surprindă nefăcându-ne nici o surpriză. În cartea sa, Kermode face o analogie între credinciosul apocaliptic şi cititorul de ficţiune – amândoi continuă să-şi adapteze aşteptările când lucrurile nu se întâmplă aşa cum au prezis. Totuşi, cititorul vrea ca aşteptările să-i fie întrecute – cu alte cuvinte, credinţa mea în această carte a început să pâlpâie spre sfârşit, pentru că atunci când povestea se transformă într-un film de acţiune, apocalipsa este mai uşor de prevenit decât un final h hollywoodian. 5

Mergi spre vest, bătrâne! Eroul noului roman al lui Jim Harrison, cu o căsătorie pe ducă, îşi vinde ferma şi pleacă pe drumuri. DE JENNIFER EGAN

îşi continuă călătoria picarescă, vizitându-şi fiul în San Francisco şi un vechi prieten la ferma lui de şerpi din Arizona. Marybelle trimite mesaje eratice pe telefonul celular pe care a insistat să şi-l cumpere Cliff („Tânjesc după prezenţa ta.... Ai putea să-ţi cumperi nişte haine, arăţi ca un ţărănoi.... Sărutări profunde“), ba chiar reapare într-un scurt episod la casa fiului lui Cliff. Dar comportamentul ei nebunesc îi oferise lui Cliff ceva de care să se agaţe, iar în absenţa ei, el – ca şi romanul, de fapt – pare să intre în derivă. Ca şi cum ar simţi asta, Cliff începe să enunţe cugetări banale despre înţelesurile călătoriei sale: „Evident, peregrinările mele au început să-mi forţeze mintea să nu se mai preocupe de aşa-numita lume reală şi să se îndrepte din nou spre lumea cărţilor, pe care o apreciam atât de mult la sfârşitul adolescenţei şi atunci când aveam douăzeci şi ceva de ani“, spune el la un moment dat. Cât despre destrămarea căsătoriei sale, el reflectează: „Poate că am fost doar un alt cuplu care s-a ofilit spre sfârşitul jocului.... Noi, maiorii englezi cu morga noastră serioasă, avem tendinţa de a avea idealuri înalte pe care le aplicăm în vieţile noastre ca pe nişte decaloguri“. Cliff se caracterizează în mod repetat, în ultima parte a căr-

CRIITURA lui Jim HARRISON e ciudat de misterioasă. Stilul său narativ e direct, uneori chiar insipid. Propoziţiile sale se deapănă colocvial şi sunt deseori atât de lipsite de punctuaţie încât par aproape neinspirate. Şi totuşi, ele fuzionează pe pagină cu o forţă şi o frumuseţe brută al căror mecanism este dificil de depistat chiar dacă le analizezi mai de aproape. Această tehnică a extragerii comorilor din lucruri aparent neînsemnate i-a fost un aliat de nădejde în toate cele 14 volume anterioare de ficţiune, printre care se numără Dalva şi Legendele toamnei, precum şi în numeroase volume de poezie şi eseuri.

THE ENGLISH MAJOR

de Jim Harrison 255 pag. Grove Press. 24 $

Cel mai recent roman al său, The English Major (Maiorul englez) reia unele dintre temele mai vechi ale lui Harrison: călătoria şi literatura, mâncarea şi pescuitul, o preocupare pentru lumea naturală, pe fundalul unui război (în acest caz, Irakul), precum şi lupta pentru origini a naţiunii noastre împotriva nativilor americani (indienilor, n. trad.), a căror suferinţă dă greutate – în subtext sau chiar explicit – aproape tuturor scrierilor ficţionale ale lui Harrison. „Pe măsură ce peisajul se dezvăluie, constaţi că asta e tot ce avem de oferit, şi nici măcar nu ne aparţine“, notează Cliff, naratorul din The English Major. „Am fost întotdeauna o armată de ocupaţie. Trebuie să ştii asta dacă citeşti cărţi de istorie“. Cliff este eroul clasic al lui Harrison întors pe dos: un profesor de engleză de 60 de ani, devenit cultivator de cireşe, recent părăsit de nevasta de 38 de ani pentru un tip bogat de care era amorezată în liceu. După ce o scaldă o vreme în alcool şi tristeţuri, Cliff îşi scoate livada de cireşe la licitaţie şi pleacă într-o călătorie recuperatoare, pornind din Michigan către vest cu un plan de a redenumi statele şi păsările Americii. The English Major ia forma „jurnalului său de călătorie“. Ca bărbat privat fără voie de confortul domestic, Cliff este antiteza eroilor ca, de exemplu, tânărul narator din excelentul roman din 1973 al lui Harrison, A Good Day to Die, care îşi părăseşte soţia şi tânăra fiică pentru a se alătura unui veteran rănit din Vietnam, pe care îl întâlneşte într-un bar, pornind într-o goană blestemată de-a lungul ţării, alimentată de viteză, alcool şi (mai presus de toate) de pasiunea lui necontrolabilă pentru devotata iubită a veteranului. The English Major este, cu alte cuvinte, o tragedie turnată pe mulajul unei comedii. Uneori, e chiar amuzantă. Vorbind despre fiul său, acum producător la Hollywood, Cliff spune, „De când Robert era mic, avea obiceiul deranjant de a sublinia fiecare al cincilea-al şaselea cuvânt, indiferent dacă cuvântul respectiv o cerea sau nu. «Tati, să fim de acord că TU

Cel mai recent roman al lui Jennifer Egan este „The Keep“. 6

„45 de ani de fantezii sexuale au devenit realitate“, se gândeşte Cliff, „iar eu mă gândesc că mi-aş dori să merg la pescuit“.

nu te-ai înţeles niciodată CU Mami. Când se îngrijora în PRIVINŢA fundului ei mare, nu aveai de spus DECÂT că nu e nimic în NEREGULĂ cu un fund mare. TU trebuia să spui, VIVIAN, fundul tău nu e atât de MARE»“. Comicul e sporit de faptul că Cliff dă aproape instantaneu peste o comoară sexuală la care ahtiatul narator din A Good Day to Die poate doar să viseze. Pe numele ei Marybelle, ea e o fostă studentă a lui Cliff, acum măritată, pe care o întâlneşte în Minnesota şi care îl însoţeşte în călătoria sa pe parcursul următoarelor vreo 70 de pagini. Acestea sunt cele mai reuşite pagini ale romanului. Marybelle, care-i spune lui Cliff că e „puţin «bipolară»“, se dovedeşte a fi o nebună nimfomană. Transformându-l pe Cliff în partenerul ei convenţional şi mult prea sătul (precum şi tot mai extenuat), Harrison creează o delicioasă tensiune comică. Cliff priveşte peisajul în tradiţia plină de respect pentru Emerson şi Thoreau. Marybelle se uită fix la telefonul ei celular, căutând o urmă de semnal, apoi îi ordonă lui Cliff să tragă pe dreapta, oriunde îl captează, începând apoi pălăvrăgeli interminabile. Cliff notează, „Nu spun că mă decepţiona, dar se dezbrăca treptat de aparenţe, iar straturile proaspete de dedesubt erau la fel de caustice ca o soluţie de desfundat chiuvete“. Spre lauda lui Harrison, acesta face mai mult decât doar să exploateze situaţia pentru a provoca

râsul, evidenţiind în final lipsa de sens a angajamentului erotic ca unic criteriu al fericirii. În formularea lui Cliff, „45 de ani de fantezii sexuale au devenit realitate, iar eu mă gândesc că mi-aş dori să merg la pescuit“. Departe de a furniza doar distracţie facilă, comportamentul deplasat al lui Marybelle echilibrează treptat reflecţiile declanşate de peregrinări ale lui Cliff: amintiri despre căsătoria sa, despre paternitate, viaţa de fermier şi cea de profesor, precum şi despre fratele său mai mic, Teddy, care suferea de sindromul Down şi se înecase pe vremea când amândoi erau copii. Aceste asocieri alcătuiesc un poem eliptic, care este cu adevărat un Harrison de colecţie: „Mi-am amintit dintr-o dată de ultimul pui de somn pe care l-am tras folosind-o pe Lola“ – căţeaua lui, acum moartă – „drept pernă, în livada de cireşi, în luna mai, când pomii erau înfloriţi. Puteam simţi în ceafă inima Lolei bătând în ceea ce îmi aminteam din facultate ca fiind pentametru iambic.... Era deja a cincea zi în care vremea îşi pierduse sensul, iar preocuparea pentru meteorologie mă părăsise; uneori se mai întorcea, dar o alungam cu uşurinţă. O parte din sclavia mentală a cultivatorului este că mereu te gândeşti că e prea cald sau prea frig, prea umed sau prea uscat, sau că un vânt puternic va afecta fructele“. Plecarea lui Marybelle este o uşurare pentru Cliff, dar şi o lovitură pentru roman. Eroul

ţii, ca fiind un maior englez, dar ce anume vrea să însemne acest termen – şi pentru Cliff, dar şi pentru cititor – nu e niciodată clar. Proza lui Harrison începe să scadă din intensitate pe măsură ce romanul The English Major avansează, ca şi cum, fără presiunea tectonică a morţii şi a istoriei, care să-i oblige propoziţiile să se alinieze, nu-şi poate desfăşura obişnuitele talente de alchimist. Descriind o tânără femeie pe care o vede alergând, Cliff notează: „Fata purta pantaloni scurţi roşii, iar fundul şi picioarele ei erau de clasă mondială sau chiar mai grozave.... Am încetinit pentru ca neuronii mei să poată înregistra cum trebuie splendoarea acestui popou, iar când am depăşit-o am constatat că figura ei calmă şi intensă era cea a unei autentice «Belle Dame Sans Merci». Am devenit, brusc, excitat ca un broscoi“. În final, Cliff se împacă cu nevasta sa şi se întoarce acasă în Michigan, cu o mare satisfacţie. Relatând momentul, Harrison scrie, „Am fugit din Livingston în zori, ca un refugiat care fugea dintr-o ţară sfâşiată de război, sau poate nu, poate doar ca un moşulică excentric, care se întoarce acasă“. E posibil ca Harrison să se simtă mai apropiat de refugiat, cu inerentele lui mize serioase, decât de acest moşulică excentric, care e mai mult sau mai puţin mulţumit. Aşa cum scria în tragica sa nuvelă Legendele toamnei, „Nu sunt multe de spus despre fericire – fericirea e pur şi simplu ea însăşi, placidă, cu emoţii adormite, o stare de spirit îmbrăţişată cu inima deschisă, dar h cu o minte impacientată“. ILUSTRAŢIE DE JOE CIARDIELLO

Tulburări în Boston Tumultuosul roman urban al lui Dennis Lehane descrie evenimentele legate de greva poliţiei din 1919. DE JOHN FREEMAN CUM 12 ani, Harper’s a publicat un eseu de Jonathan Franzen intitulat Perchance to Dream, în care acesta dezaproba atitudinea rece pe care romancierii americani au avut-o faţă de viaţa citadină. „Îmi este dor de zilele în care numeroşi romancieri locuiau şi lucrau în oraşele mari“, se plânge Franzen, detaliind apoi lipsurile ficţiunii americane. Recitind acest eseu în lumina succesului romanului Corecţii, Franzen aminteşte de Babe Ruth anunţându-şi celebrul home run din al treilea joc al finalei campionatului de baseball din 1932: iată romanul social despre viaţa citadină care ne lipsea. Dar Franzen nu a fost singurul care a arătat cu degetul spre oraş. În ultimele două decenii, cu puţine excepţii, rupturile şi decalajele din oraşele americane au fost atent detaliate în paginile romanelor poliţiste. Din Los Angeles (Walter Mosley, Michael

THE GIVEN DAY

de Dennis Lehane Ediţie ilustrată. 704 pag. William Morrow/HarperCollins Publishers. 27.95 $

Connelly) până în Chicago (Sara Paretsky) şi Washington (George Pelecanos) şi din Miami (Carl Hiaasen) până în New York (Richard Price şi regretatul Ed McBain), aproape fiecare mare oraş american are câte un cronicar fidel, sau chiar trei. Încă de la apariţia primului său roman, A Drink Before the War (1994), în care şi-a făcut apariţia echipa sa de tineri detectivi pesimişti (Patrick Kenzie şi Angela Gennaro), Dennis Lehane şi-a finisat romanele de mister şi crimă adăugându-le un strop din perspectiva poliţistului sub acoperire asupra străzilor lăturalnice din Boston. De la Gone Baby Gone, un roman despre efectul îngrozitor al drogurilor, şi până la Mystic River, torturanta sa relatare despre efectele de durată ale abuzării copiilor, Lehane a incizat o imagine aspră, deşi uneori melodramatică, a Bostonului, pe harta imaginară a cititorilor din America. Atlasul nostru literar va trebui să se extindă considerabil dupa apariţia noului roman al lui Lehane, The Given Day (Acea zi anume), o carte groasă şi extraordinar de captivantă ce are ca temă greva sindicatului poliţiei din Boston din anul 1919. Aceasta este o perioadă plină de evenimente în istoria Bostonului, iar Lehane se ocupă de mare parte dintre ele – epidemia de gripă din 1918, atacurile teroriste ale grupurilor anarhiste, grevele muncitorilor americani, tensiunile rasiale din America post-reconstrucţie1 şi, desigur, proasta conducere a echipei Boston Red Sox. Toate aceste evenimente sunt văzute prin ochii unei familii de poliţişti irlandezi-americani,

John Freeman este fostul preşedinte al National Book Critics Circle. Momentan lucrează la o carte despre tirania e-mail-ului. 1 Reconstrucţia se referă la perioada ce a urmat războiului civil american. (n.tr.).

FOTO: BETTMANN/CORBIS (1919)

ai unei casnice din Donegal proaspăt debarcate în State, ai unui afro-american dat în urmărire şi ai unei jumătăţi de duzină de personalităţi istorice, de la primarul Andrew J. Peters, înfrânt pe plan politic, până la bancherul James Jackson Storrow şi la tânărul J. Edgar Hoover. Pentru a ne reîntoarce la metaforele din baseball, după nouă cărţi scrise în carieră, Lehane a pus mâna pe bâta cea mare şi se pregăteşte să dea mingea peste gardurile stadionului. Dar are el oare puterea să dea marea lovitură? E posibil ca romanul The Given Day să nu obţină „da“-ul extatic pe care şi-l doreşte, fiind prea lung şi populat de prea mulţi ticăloşi caricaturali, dar cu toate acestea reprezintă un pas uriaş înainte pentru Lehane. Romanul debutează cu un set de scene terifiante despre Babe Ruth (care juca la Boston în acea perioadă) care călătorea într-un tren spre casă, împreuna cu colegii. Într-o oprire lunga în Ohio, aceştia încep un joc cu muncitorii negri dintr-o fabrică. Aceştia au un început fulminant, până când jucătorii albi încep să trişeze. Acest capitol este o umbră prevestitoare a evenimentelor ce vor urma: oamenii bogaţi jucând după reguli diferite, corporaţiile acordând angajaţilor zile libere cu ţârâita, teme pe care Lehane le atacă în proza sa. Cu toate acestea există şi o altă sonoritate aici. Lehane nu lucrează numai pe o scară istorică de proporţii, ci dă şi volumul mai tare în proza sa, setând un ton de exagerare epică. Romanul continuă la Boston, unde îl întâlnim pe Danny Coughlin, infatuatul personaj născut în nordul Italiei, unde „şobolanii cresc cât braţul unui măcelar, iar copiii mor deseori înainte să facă primii paşi“. Tatăl lui Danny este Thomas Coughlin, un imigrant irlandez, căpitan de poliţie în Boston şi un client fidel al tuturor tavernelor din oraş. Naşul lui Danny, locotenentul Eddie McKenna, supraveghează echipele speciale şi „are o reţea de informatori, escroci şi spioni ai străzii atât de imensă“, încât numai însuşi McKenna o poate memora. Locul lui Danny în acest univers este pregătit pentru el, atâta vreme cât acceptă faptul că „lăcomia este un organ, ca şi inima“, scrie Lehane, „iar îndepărtarea acestuia ar duce la moartea celui în cauză“. Această atitudine este testată încă de la începutul cărţii. Tatăl

lui Danny şi McKenna îi cer să se infiltreze în Boston Social Club, proaspăt înfiinţatul sindicat al ofiţerilor de poliţie, un loc în care oamenii îşi pot exprima nemulţumirile legate de salariile mici şi de faptul că sunt obligaţi să-şi cumpere propriile uniforme. Plătit pentru a informa, Danny devine un simpatizant al mişcării şi începe să o organizeze şi să-şi pună întrebări despre legitimitatea sarcinilor pe care i le încredinţează McKenna. „Socialiştii? Nu cred că au capacitatea să distrugă nimic în afara propriilor lor suflete“, se plânge acesta. „Sunt terorişti“, răspunde McKenna. „Sunt disidenţi“, îşi strigă Danny răspunsul. Privind în retrospectivă la aceste tensiuni, The Given Day conturează o puternică dispută politică despre sistemul politic din Boston şi arată modul în care aceste convingeri politice pot dezbina şi distruge unitatea unei familii. Primul pas îl inspiră pe Danny să facă şi alţii – începe să nu îi mai pese de fosta iubită, Nora, o casnică, din păcate unul din personajele cele mai slab conturate din carte, se împrieteneşte cu Luther Laurence, un negru care aduce după sine în Boston un trecut dubios şi pe care McKenna intenţionează să-l investigheze. Tatăl lui Danny îi este alături, nu pentru că ar ţine cont de convingerile acestuia sau de felul în care acesta trăieşte, ci pentru că ştie că fiul său e destinat să piardă, mai ales dacă îi conduce pe ofiţerii de poliţie spre grevă. „Eşti încă atât de naiv încât să mai crezi într-o luptă dreaptă?“, îl întreabă el pe Danny. Sorţii potrivnici sunt într-adevăr covârşitori şi putem intui rezultatul. Lehane a creat un roman de atât de mare impact încât nu ne putem abţine să îl încurajăm pe Danny în lupta sa imposibilă. Din acesta perspectivă, cât şi din altele, The Given Day, ca şi trilogia U.S.A. a lui John Don Passos, este o adevărată tocătoare de oameni. De-a lungul romanului, bărbaţi, femei şi copii sunt arşi, aruncaţi în aer, împuşcaţi, bătuţi, loviţi, călcaţi în picioare de patrulele de poliţie şi chiar vaporizaţi de valuri de melasă fierbinte, atunci când explodează un rezervor industrial. „Tot ce ar fi necesar este o grevă generală“, spune unul din personajele din marea operă a lui Dos Passos. „Dacă oamenii şi-ar da doar seama... cât de simplu ar putea fi“. Iată aici alţi h oameni care ar fi de altă părere. 7

Corul de osanale În două autobiografii separate, autorii scenariilor la Instict primar şi Interviu cu un vampir explică de ce s-au întors la catolicism. DE CHRISTOPHER BUCKLEY

oferi indicaţii regizorale complet inutile pe parcursul frazelor sale îngheţate. Acestea devin tot mai deranjante. „Voi descrie biserica într-o clipă“. „Permiteţi-mi să vă descriu câteva din aceste experienţe“. „Permiteţi-mi să o subliniez din nou“. „Relaxaţi-vă. Nu intenţionez să descriu 11 ani de şcoală catolică la fel de detaliat cum am descris anii de dinainte de a merge la şcoală“. Dumnezeu să te binecuvânteze, am notat pe margine. „Permiteţi-mi să vă descriu pe scurt casa noastră“. „Permiteţi-mi să repet“. Nu, mulţumesc. „Înainte de a merge mai departe, permiteţi-mi să mă ocup de şcoală“. „Permiteţi-mi să profit de această ocazie pentru a spune câte ceva despre călugăriţele din epocă“. „Permiteţi-mi să revin acum la acea primă clădire a şcolii“. Şi de-abia am ajuns la pagina 53, din 245. Aş putea continua, dar permiteţi-mi mai întâi să profit de această ocazie pentru a spune: acestea încep să zgârie auzul. O problemă încă şi mai mare este surpriza aparent autentică a lui Rice de a descoperi, după ani de locuire în Berkeley, California, Vaticanul ateismului, că oamenii care reprezintă ceea ce politicienii numesc „America reală“ sunt de fapt – să vezi şi să nu crezi – reli-

ELE 16 filme ale lui Joe Eszterhas au însumat încasări de vreun miliard de dolari. Romanele lui Anne Rice s-au vândut în vreo 75 de milioane de exemplare. Aşa încât e de aşteptat ca, atunci când nişte scriitori cu o asemenea putere economică îşi deapănă experienţa despre întoarcerea lor la credinţa romano-catolică a copilăriei, memoriile lor să fie întâmpinate cu un interes probabil meritat. Cei doi sunt cum nu se poate mai diferiţi. Eszterhas scrie cu pumnii. Practic te fereşti de fiecare dată când întorci pagina. Rice e o voce

PURTĂTORUL CRUCII

A Memoir of Faith de Joe Eszterhas 242 pag. St. Martin’s Press. 24.95 $ RECHEMATĂ DIN ÎNTUNERIC

A Spiritual Confession de Anne Rice 245 pag. Alfred A. Knopf. 24 $

care îţi şopteşte din spatele unei perdele groase. Trebuie efectiv să te apropii de pagină ca să-i înţelegi şoaptele. Nici unul nu e o lectură întrutotul plăcută. Relatările nebune ale lui Eszterhas te fac să-ţi vină uneori să arunci cartea pe fereastră, dar totuşi nu o faci. Continui lectura, întrebându-te în ce direcţie (pentru numele lui Dumnezeu!) se îndreaptă cartea? Omul e mai mult decât dificil de citit, dar totuşi nu te poţi abţine să-ţi placă. „Noi suntem nebuni pentru Hristos“, scrie Sf. Paul în Corinteni 4:10 (o frază la care, în mod ciudat, Eszterhas nu apelează deloc în carte). Joe Eszterhas este un nebun al lui Dumnezeu, strălucind de neoane, şi ăsta e un spectacol remarcabil. Veţi fi terifiaţi, indignaţi, aproape cu siguranţă veţi izbucni într-un „O, Doamne!“, dar nu vă veţi plictisi. Şi aţi putea chiar să fiţi emoţionaţi. Dimpotrivă, odată ajunşi la finalul cărţii lui Rice, s-ar putea să vă simţiţi ca după o înaintare anevoioasă şi mult prea lungă prin catacombe şi să inspiraţi adânc. E destul de întuneric în aceste adâncuri. Eszterhas a venit pe lume în Ungaria celui de-al doilea război mondial şi şi-a petrecut o parte din copilărie într-o tabără de refugiaţi din Austria. A ajuns să realizeze o ipostază cât se poate de palpabilă a Visului American: a transformat o încrucişare de picioare a lui Sharon Stone într-un moment cinematografic de referinţă. Anne Rice a crescut într-un cartier mic-burghez al New Orleans-ului în anii 1940 şi 1950, a scris o carte despre vampiri, apoi încă una şi încă una, devenind foarte bogată. Pe lângă acestea, a mai scris ceva literatură erotică pompoasă cu teme sado-masochiste, sub o serie de pseudonime pompoase. Una din aceste cărţi a fost ecranizată în poate cel mai jenant film din istoria cinematografiei (Exit to Eden), deşi nici Showgirls al lui Eszterhas nu e prea departe. Ceea ce au totuşi în comun aceşti doi scriitori

Cel mai recent roman al lui Christopher Buckley este „Supreme Courtship“. 8

Joe Eszterhas scrie cu pumnii. Anne Rice e o voce care-ţi şopteşte din spatele unei perdele groase.

atât de diferiţi, cu excepţia unor filme care ocupă locuri de frunte în galeria celor mai proaste filme din istorie, sunt următoarele: au crescut în medii catolice; mamele le-au murit în circumstanţe groaznice; alcoolismul (iar, în cazul lui Eszterhas, destulă cocaină pentru a polei Alpii); întâlniri terifiante cu moartea şi bolile. Rice şi-a pierdut fata în vârstă de cinci ani din cauza leucemiei, iar apoi şi pe soţul ei, cu care avusese o căsnicie de durată. Tinerii nepoţi ai lui Eszterhas, copiii unei fiice nelegitime a acestuia, suferă de teribile boli degenerative. În fine, ambii scriitori au trecut ei înşişi prin boli aproape fatale. Eszterhas şi-a pierdut 80% din laringe din cauza cancerului de gât. Rice a trecut printr-o comă diabetică din care putea foarte bine să nu se mai trezească. Aşadar, scena e pregătită pentru multe, foarte multe utilizări ale cuvântului „miracol“. Unul din cele mai provocatoare sau, dacă vreţi, solicitante aspecte ale relatărilor unor oameni care au fost „salvaţi“ este că totul e văzut ca o intervenţie personală a lui Iisus însuşi. Ceea ce e totuna cu a spune că literatura care mărturiseşte o confesiune de credinţă (la fel ca cea profesională) este precum credinţa însăşi: pentru cei care cred, un poem limpede, perfect logic şi lucid; pentru cei care nu sunt convinşi (în tabăra cărora mă număr, trăgându-l nervos pe Christopher Hitchens de tivul pantalonilor), poate suna un pic dulceag, să zicem. Una e să fii

pe mâinile unui, să zicem, G. K. Chesterton, C. S. Lewis, Arnold Lunn sau Malcolm Muggeridge (toţi aceştia parcă sunt britanici, nu americani). Dar relatările lor despre cum e să-ţi fie răsturnate toate convingerile pe drumul Damascului constituie literatură de calitate. Nu e cazul celor două cărţi în discuţie. Dacă nu ar fi existat proza cu pumnii strânşi a lui Eszterhas şi dorinţa lui, uneori disperată, de a se dezbrăca de orice constrângeri şi a se expune în tot ridicolul său, cartea lui nu ar fi fost altceva decât o extinsă pledoarie de tribunal – chiar şi fără a menţiona alcoolul, atâta vreme cât Eszterhas a trecut de la gin la suc de afine, atunci când l-a acceptat pe Iisus ca îndrumător personal. Anne Rice e de asemeni abstinentă, ni se spune, deşi a renunţat complet la alcool cu mult înainte de a se întoarce în sânul bisericii. Jos pălăria în faţa oricui vinde 75 de milioane de cărţi. Nu am nici un dubiu că legiunile sale de admiratori vor face ca această carte să ajungă în raiul bestsellerurilor şi exprim toate urările mele de bine pentru autoare. Dar mărturisesc – sau prezic – cu toată umilinţa şi respectul meritate de o femeie evident bine intenţionată, de treabă şi de bun simţ, că această carte a ei mi s-a părut înfiorător de plictisitoare şi complet inexpresivă. Acesta este echivalentul literar al unei torturi prin sufocare. Nu doar că e inexpresivă. Rice are ticul de a

gioşi. Americanii, religioşi? Cine ar fi crezut? Rice s-a înfruptat copios din învăţătura psalmilor, deşi poate n-a făcut-o complet dezinteresată, dată fiind „inevitabila mea concluzie... că psalmii sunt într-adevăr mărturii ale celor care chiar au avut contact cu Dumnezeu“. Conform cunoştinţelor mele, recunosc, mai precare, această concluzie e departe de a fi universal acceptată printre experţii în teologie. Dar hai să nu ne afundăm în astfel de dispute. Să stipulăm pur şi simplu: America e o ţară îmbătată de credinţă. Actualul preşedinte este un creştin renăscut care a recunoscut bucuros autenticitatea înregistrării de pe reportofonul lui Bob Woodward, în care declara că, înainte de a invada Irakul, nu s-a consultat cu tatăl său, ci „cu un Tată mai de sus“. Actuala candidată la funcţia de vicepreşedinte din partea republicanilor este un creştin evanghelic, a cărui biserică crede în adevărul literal al Bibliei; i s-a consemnat o declaraţie în care afirma că actuala noastră aventură în Mesopotamia este „o însărcinare care vine de la Dumnezeu“. E puţin probabil că vom auzi vreun candidat pentru vreo funcţie înaltă profeproferând în public agnosticismul şi cu atât mai puţin ateismul. Toate astea nu pot fi decât prevestiri pozitive pentru ambele cărţi în discuţie. Atât Eszterhas, cât şi Rice, au trecut prin încercări grele şi pare aproape vulgar să-ţi dai ochii peste cap la auzul osanalelor pe care le ridică. Şi totuşi, prefer ceea ce cânta regretatul John Lennon, care trecuse şi el prin vreo două grele încercări: „Orice te ajută, contează să treci cu bine noaptea“. La care nu puh tem spune decât Amin. ILUSTRAŢIE DE EDEL RODRIGUEZ

Burlacul ipocrit În timpul celui de-al doilea război mondial, Roald Dahl a fost un spion seducător la Washington. DE JACOB HEILBRUNN OALD DAHL este celebru pentru povestirile sale poznaşe pentru copii. Dar, după cum consemnează Jennet Connant în The Irregulars (Neconvenţionalii), el a fost, de asemenea, spion britanic. Connant, care a scris cărţi cu priză la public despre cercetările secrete care au condus la inventarea radarului şi a bombei ato-

THE IRREGULARS

Roald Dahl and the British Spy Ring in Wartime Washington de Jennet Conant Ediţie ilustrată. 393 pag. Simon & Schuster. 27.95 $

mice, ne arată cum Dahl, fost erou al R.A.F.1, s-a paraşutat în cercurile înalte de la Washington în 1942 şi a profitat de postul său de la ambasadă pentru a spiona aliatul cel mai important şi mai de încredere al Marii Britanii. Ca şi prietenii săi, Noël Coward şi Ian Fleming, care au colaborat amândoi, de asemenea, cu serviciile de informaţii britanice în timpul celui de-al doilea război mondial, Dahl se încadra fără greş în categoria gentlemanuluispion, iar la Washington a prins gustul unei vieţi luxoase, la care nu a mai putut renunţa vreodată. Spre sfârşitul vieţii sale, scrie Conant, Dahl a cerut ca editorul său să trimită un RollsRoyce pentru a prelua manuscrisele de la el de acasă. La Washington, unde încă aveau loc marile petreceri şi recepţii descrise în romanul Democracy al lui Henry Adams, cariera militară a lui Dahl, aspectul plăcut şi şarmul lui l-au transformat într-un râvnit trofeu monden. Intrarea lui Dahl în mediile exclusiviste de la Washington a fost enorm înlesnită de paternalistul magnat texan al presei Charles Edward Marsh, un mogul al petrolului care se mutase în capitală pentru a sprijini programul economico-social New Deal al lui Roosevelt. Marsh, care locuia într-o vilă din secolul al XIX-lea din Dupont Circle, l-a prezentat pe Dahl prietenilor săi. Curând, Dahl a ajuns un apropiat al Eleanorei Roosevelt, petrecându-şi week-end-urile la Hyde Park2, unde l-a cunoscut şi pe preşedinte, devenind astfel, după cum entuziast conchide Conant, „sursa de informaţii din culise“ a lui Churchill.

Jacob Heilbrunn, senior editor la The National Interest, este un colaborator regulat la Book Review. 1

Royal Air Forces, aviaţia britanică. (n.tr.). Localitate în statul New York, unde se afla reşedinţa particulară a lui preşedintelui Franklin D. Roosevelt. (n.tr.).

FOTO: BETTMANN/CORBIS (1944)

În 1943, William Stephenson, un viclean industriaş canadian, apropiat al lui Churchill, l-a cooptat pe Dahl în reţeaua sa de spioni, British Security Coordination. Misiunea iniţială a lui Stephenson fusese să contribuie la eforturile de implicare a Statelor Unite în cel de-al doilea război mondial. După Pearl Harbor, a fost însărcinat să monitorizeze planurile postbelice ale Americii şi să contracareze orice tendinţe izolaţioniste latente. În ciuda intrării Statelor Unite în război, unele ziare şi notablilităţi conservatoare rămăseseră duşmani înveteraţi ai lui Roosevelt şi dispreţuiau imperiul britanic. Mulţi dintre aceştia locuiau la Washington; conform lui Conant, „din cauză că terenurile de joacă din Europa erau închise pentru turişti, societatea bogaţilor era obligată să rămână în ţară, iar Washingtonul era plin de văduve bogate şi de fiicele lor nemăritate şi plictisite“. Fenomenul care avea să fie ulterior numit „dominaţia WASP“ de către jurnalistul Joseph Alsop era elementul de bază al vieţii sociale din Washington. Dahl s-a împrietenit cu editorul cotidianului reacţionar Washington Times-Herald, Eleanor (Cissie) Patterson, pe care Roosevelt o catalogase ca fiind un „parazit“ social, interesată mai degrabă de organizarea ceaiurilor dansante decât de ajutorarea eforturilor de război. În acelaşi cerc se regăsea şi mondena Evalyn Walsh McLean, al cărei ginere, senatorul de Carolina de Nord Robert Rice Reynolds, învinuise iniţial englezii pentru atacul de la Pearl Harbor, iar acum aceştia „îi monitorizau fiecare mişcare“, scrie Conant. McLean, care nu-şi primea niciodată oaspeţii fără a afişa celebrul diamant Hope, de 45 de carate, atârnat la gât, l-a transformat pe Dahl într-un invitat permanent la luxoasele dineuri de duminică seara pe care le prezida în conacul ei de pe Massachusetts Avenue, unde cei mai bine de o sută de oaspeţi prezenţi săptămânal dansau pe muzică de orchestră sau vizionau avanpremiere de filme. Conform lui Conant, „tot ce a trebuit să facă Dahl a fost să afişeze o figură voioasă şi să se insinueze, trăgând cu urechea, printre căscaturile invitaţilor la mic-dejunurile dumini-

cale, picnicurile, prânzurile, ceaiurile, ceaiurile dansante, nenumăratele chefuri, banchete şi deloc rarele baluri“. Cu siguranţă că Dahl, susţine Conant, nu a întârziat să adune o listă impresionantă de idile cu văduve şi moştenitoare. Conant enumeră printre cuceririle sale pe frumoasa deputată Clare Boothe Luce şi pe încă şi mai remarcabila moştenitoare a imperiului Standard Oil, Millicent Rogers, care fugise la Paris la 19 ani şi se măritase în secret cu un anume conte Ludwig Salm von Hoogstraten, iar acum, după divorţ, locuia într-un conac din secolul al XVIII-lea din Virginia, care era plin cu un adevărat tezaur de mobilier în stil Empire şi Biedermeier, după cum ne informează Conant. Într-adevăr, „inspirat de descoperirile ei eclectice, de la grupul de ceasuri vechi până la mulţimea de desene superbe semnate Watteau, Fragonard şi Boucher“, spune Conant, „Dahl şi-a promis ca, de îndată ce va avea destui bani puşi deoparte, să înceapă să cumpere tablouri pentru o modestă colecţie proprie“.

NI mai târziu, scrie Conant, Ian Fleming, aflat pe punctul de a publica primul său roman din seria James Bond, Casino Royale, îl va irita pe Dahl, având o aventură cu Rogers, la refugiul jamaican al lui Fleming, Goldeneye. Cât de mult au toate astea de a face cu cel de-al doilea război mondial? Seria de rapoarte bârfitoare despre faptele celebrităţilor mondene de la Washington era o adevărată ambrozie pentru Londra, care era înspăimântată că administraţia Roosevelt îi va întoarce spatele după terminarea războiului. Fiecare guvern e doritor din când în când să afle informaţii de culise. Dar ceea ce nu reiese deloc clar din cartea lui Conant este dacă Dahl a furnizat vreodată informaţii cu adevărat relevante. Conant însăşi se lasă în atât de mare măsură vrăjită de detaliile sclipitoare pe care le-a scos din uitare încât nu reuşeşte să producă o naraţiune coerentă. E păcat pentru Conant, o cercetătoare sârguincioasă şi o scriitoare talentată, că a reuşit să producă doar o scriere neînsemnată, căreia îi lipsesc exact verva şi h distincţia lui Dahl însuşi. 9

Clanul Cuba Libre Povestea unei familii şi a producătorului de băuturi alcoolice pe care l-a înfiinţat în Cuba, acum un gigant mondial cu sediul în Puerto Rico. DE RANDY KENNEDY E măsură ce lunga senilitate a lui Fidel Castro avansează încet, spiritul revoluţiei pare să revină, sau cel puţin revin amintirile cu aromă de trabuc, de la Havana la Hollywood. Che al lui Steven Soderbergh, cu proporţiile sale epopeice, se perindă prin cinematografele americane, iar într-un episod recent din Mad Men un specialist în relaţii publice de la Rogers & Cowan este auzit la o petrecere dintr-un club exclusivist cum se plânge despre umilinţele suferite atunci când a făcut propagandă pentru C.I.A. în ajunul invaziei americane din Golfului Porcilor.

BACARDI AND THE LONG FIGHT FOR CUBA

The Biography of a Cause de Tom Gjelten Ilustrată. 413 pag. Viking. 27.95 $

Noul interes pentru trecutul Cubei, generat de viitorul acesteia, nu a scăpat nici atenţiei editorilor. Havana Nocturne, de T. J. English, o naraţiune de primă mână a scurtelor peripeţii ale Mafiei prin Cuba anilor 1950, e un bestseller, iar Telex From Cuba, un roman de debut al lui Rachel Kushner, a cărui acţiune se desfăşoară mai mult în bogata enclavă a United Fruit Company, în vreme ce fraţii Castro îşi pun planurile la punct pe dealurile din apropiere, a fost lăudată cu generozitate. Pentru cei care au stat multă vreme pe un scaun la bar, privind la sticlele elegant luminate din faţa lor, cel mai recent titlu de amintiri pre-Castro – Bacardi and the Long Fight for Cuba: The Biography of a Cause (Bacardi şi lunga luptă pentru Cuba: Biografia unei cauze), de Tom Gjelten, un vechi corespondent NPR1 – ar putea fi un pic confuză la început. Mult timp, etichetele numeroaselor variante de rom Bacardi au anunţat, sub cunoscutul lor logo înfăţişând un liliac, că sunt produse în Puerto Rico, unde compania operează o distilerie din 1937. Dar Bacardi a fost înfiinţat cu 75 de ani mai înainte într-o mică distilerie cu podea de pământ din Santiago de Cuba, de către Facundo Bacardi Massó, fiul spaniol al unui zidar analfabet. Facundo făcea un rom slab, bun şi mai puţin obişnuit, dar cei trei fii ai săi, şi mai ales cel mare, Emilio, au fost cei care i-au transformat creaţia într-o mină de aur comercială şi, în acelaşi timp, aşa cum arată Gjelten, i-au legat istoria atât de strâns de Cuba, că legăturile sunt încă greu de desfăcut. Hemingway – care a cumpărat mult rom din cauza ciudatei sale atracţii pentru daiquiri – a dedicat premiul Nobel primit sfântului protector al Cubei la o petrecere Bacardi dată în onoa-

Randy Kennedy este reporter cultural pentru Times. 1

rea sa. Fratele lui Miguel Matamoros, unul dintre cei mai influenţi compozitori ai Cubei şi un pionier al salsei, a fost multă vreme şef de producţie al distileriei din Santiago a companiei. Unul din directorii companiei era bunicul lui Desi Arnaz Jr., iar alt director era tatăl Vilmei Espín, frumoasa şi tânăra revoluţionară care a devenit soţia lui Raúl Castro, fratele mai mic al lui Fidel (Raúl a preluat preşedinţia ţării la începutul acestui an). Chiar şi după ce regimul Castro a naţionalizat proprietăţile companiei, în 1960, anul în care aproape toţi membrii familiei Bacardi şi mulţi dintre directorii companiei au fugit (lăsând cocotierul bătrân de aproape un secol, plantat la distileria originală, aşa cum spune legenda companiei, să se usuce şi să moară brusc), familia Bacardi a devenit emblema şi una dintre cele mai mari surse de bani pentru mişcarea anti-Castro din America, care şi-a urmărit uneori misiunea cu o îndrăzneală aproape incredibilă. După eşecul invaziei din Golful Porcilor, José (Pepín) Bosch, care conducea din Miami compania exilată, a cumpărat un bombardier Douglas B-26 şi a pus la cale un plan secret de a bombarda rafinăriile de petrol cubaneze pentru destabilizarea guvernul Castro (planul, care se pare că avea aprobarea tacită a CIA, a fost abandonat doar pentru că Bosch n-a putut găsi un pilot disponibil sau suficiente bombe).

Pentru o poveste despre băuturi spirtoase şi despre o ţară iubitoare de băuturi spirtoase cum este Cuba, Gjelten poate deveni uneori un pic prea serios, având părţi cu detalii organizaţionale exacte despre Bacardi pe care le-ar putea aprecia doar un director financiar. Iar portretele celor care au condus Bacardi (actualul preşedinte al consiliului de administraţie, într-un mod aproape poetic, e Facundo L. Bacardi, stră-strănepotul fondatorului) apar adesea drept unele comandate chiar de către companie – fiecare director şi membru al familiei e înzestrat cu înţelepciune, corectitudine şi zel neprecupeţit de a vedea o Cubă independentă. AR cartea, care este exhaustiv documentată, reuşeşte să zugrăvească un portret viu al anilor de început, plini de avânt, ai companiei şi al rolului său de seamă în lupta împotriva stăpânirii spaniole. Emilio Bacardi, mai ales, apare drept cel mai puternic personaj al cărţii, deşi e atât de ciudat, că pare inventat de Gabriel García Márquez. Emilio a fost întemniţat de două ori de către spanioli, lângă coasta Marocului, pentru activităţile sale revoluţionare. Dar tot a reuşit să păstreze integritatea companiei, să lucreze ca primar în Santiago în timpul anilor agitaţi ai ocupaţiei americane, să contribuie la fondarea unui salon numit Grupul

Liber-cugetătorilor Victor Hugo, să practice teozofia într-o ţară majoritar catolică şi să descopere o mumie veritabilă într-o călătorie făcută în Egipt, pe care a cumpărat-o cu intenţia de a fi piesa principală pentru un muzeu fondat de el în Santiago (nu era modest; îşi semna corespondenţa revoluţionară cu numele Phocion, după omul de stat atenian cunoscut drept „cel bun“). Gjelten oferă de asemenea o perspectivă fascinantă despre cum compania a ajuns un gigant multinaţional, parţial din cauză că a înţeles foarte de timpuriu importanţa a ceva subevaluat de majoritatea companiilor până târziu în istoria corporatistă: un nume şi o marcă recunoscuute. Deja din 1919, compania declara că aproximativ două treimi din valoarea sa, pe atunci 3,7 milioane de dolari, se baza numai pe valoarea numelui şi mărcilor sale înregistrate. Şi şi-a apărat aceste bunuri cu genul de ferocitate pe care mai târziu i-a insuflat-o lui Castro. La scurt timp de la anularea Prohibiţiei, de exemplu, compania a dat în judecată hotelul Barbizon Plaza din Manhattan, acuzându-i pe barmanii acestuia că sevesc băuturi pe care le numesc, blasfemiator, coctailuri Bacardi, fără a avea în amestec rom Bacardi (compania a câştigat). În final, chiar şi cu Castro la putere, e greu să ai prea multă simpatie pentru Bacardi ca fiind protagonistul nedreptăţit în această poveste. De la începutul anilor 1960, după ce a fost alungată, până la sfârşitul anilor 1970, compania s-a dezvoltat mai repede ca orice alt producător de băuturi alcoolice, producând peste 10 milioane de lăzi pe an în 1976, şi a prosperat mereu de atunci, cumpărând companii concurente de băuturi alcoolice din toată lumea. În acelaşi timp, în Cuba, care nu se ştie cum de nu făcuse nici un fel de efort pentru preluarea mărcilor companiei atunci când îi luase distileriile, duşmanul părea aproape comic de prost, potrivit folclorului companiei: la un moment dat, Che Guevara a cerut ca un vechi angajat al Bacardi rămas în Cuba să dezvăluie formula secretă a fabricării romului. Angajatul a rezistat, dar în cele din urmă a scris ce ştia. Se spune că funcţionarii lui Guevara ar fi pierdut mai apoi bucăţica de hârtie. CU Raúl Castro la putere, începând încet să modereze unele dintre strictele reguli anticapitaliste ale fratelui său – cubanezii pot avea acum legal telefoane mobile, pot sta în hoteluri turistice şi pot scoate unele profituri de pe urma pământului lor –speranţa că exilul Bacardi s-ar putea încheia e tot mai mare. Dar, chiar dacă familia şi compania acesteia vor putea să se întoarcă la Santiago şi să-şi replanteze acolo cocotierul, problema clară care se pune la sfârşitul cărţii e dacă vor putea fi din nou pe de-a întregul cubanezi – ori dacă Cuba mai poate fi h iar locul pe care l-au lăsat în urmă.

Radioul public naţional

FOTO: MICHAEL OCHS ARCHIVE/GETTY IMAGES

O servitoare personală Relaţiile complicate dintre Virginia Woolf şi o angajată din serviciul său casnic. DE CLAIRE MESSUD N iulie 1934, Virginia Woolf scria în jurnalul ei: „După 18 ani, în sfârşit am scăpat de o tirană casnică foarte afectuoasă“. Se referea la bucătăreasa ei, Nellie Boxall, căreia insista să-i scrie numele sub forma „Nelly“, şi pe care o concediase după ani întregi de certuri afectuoase între stăpână şi servitoare. Se prea poate ca relaţia Virginiei cu Nellie să fi fost mai tensionată decât cea cu ceilalţi servitori, însă faptele bucătăresei au cântă-

MRS. WOOLF AND THE SERVANTS

An Intimate History of Domestic Life in Bloomsbury de Alison Light Ediţie ilustrată. 376 pag. Bloomsbury Press. 30$

rit greu de-a lungul vieţii ei mature. În Mrs. Woolf and the Servants (Doamna Woolf şi servitorii), Alison Light ne informează că de abia în 1929, când Nellie lucra, temporar, în altă parte, iar cuplul Woolf a angajat o menajeră zilieră, Virginia şi soţul ei s-au trezit, pentru prima dată, singuri în propria casă: „La ora 3, soţii Woolf erau deja singuri – o noutate absolută pentru ei... Aşa a fost inaugurată viaţa cuplului britanic modern“. Virginia Woolf avea 47 de ani. Jurnalistă şi specialistă din mediul universitar britanic, Light iluminează viaţa casnică a Virginiei Woolf într-o manieră menită să ilustreze schimbările socio-economice mai ample din prima parte a secolului XX, abordând cu pricepere dimensiunea intimă („Golirea apelor reziduale era o problemă serioasă pentru servitori, din moment ce afecta câştigurile şi respectul de sine ale aceluia care o făcea“), precum şi cea literară şi socio-istorică. Rezultatul e un portret complex şi captivant al relaţiei aparte din Virginia Woolf şi servitorii şi treburile casnice (în mod surprinzător, a învăţat să gătească spre sfârşitul vieţii), însă e totodată o analiză a obiceiurilor în schimbare din acea vreme şi, în special, a oamenilor adesea daţi uitării, dar ale căror servicii de credinţă aduse cuplului Woolf şi membrilor grupului Bloomsbury, care făceau schimb de servitori între ei, au facilitat crearea unei părţi însemnate din arta modernă. În mare parte cronologică, această carte e împărţită în capitole despre câţiva dintre cei mai credincioşi servitori ai Virginiei Woolf. Sophie Farrell s-a angajat ca bucătăreasă la părinţii Virginiei, Julia şi Leslie Stephen, în 1886, când Virginia nu avea decât 4 ani. Sophie a rămas alături de familia fetiţei şi după moartea prematură a Juliei Stephen, de febră reumatică, în 1895, şi avea să fie o prezenţă în viaţa Virginiei până la sfârşit: „Sophie a trăit destul de mult încât să apuce să scrie epitaful Virginiei, oferind acea descriere favo-

Cel mai recent roman al lui Claire Messud este „The Emperor’s Children“.

rabilă pe care numai ea putea s-o facă“. După cum scrie Light: „Într-o viaţă plină de despărţiri, Sophie a păstrat continuitatea memoriei“. Ea „a fost una dintre figurile materne constante din viaţa Virginiei şi a reprezentat acea grijă maternă pe care Virginia a căutat-o dintotdeauna“. Sophie a lucrat pentru un membru sau altul al familiei Stephens până în 1914, ceea ce înseamnă 28 de ani de muncă. Ulterior, a intrat în serviciul unor rude ale foştilor săi stăpâni şi şi-a părăsit munca de abia în 1931. Începând din acel moment, Virginia i-a trimis o pensie de 10 lire pe an, ca semn al grijii sale şi al sentimentelor ei de responsabilitate. Chiar şi aşa, în tinereţe, Virginia şi sora ei, Vanessa, au perceput munca devotată a lui Sophie ca pe o povară: „Se gândeau să ia o casă la ţară pentru lunile de vară, însă Sophie părea «un obstacol de neînvins»: din moment ce ea nu avea o casă proprie, ar fi trebuit să le însoţească; era din ce în ce mai mult ca un părinte în vârstă, ca o rubedenie“. Lottie Hope şi Nellie Boxall merită şi ele o atenţie aparte. Cele două femei au ajuns, împreună, în casa familiei Woolf, în 1916, după ce lucraseră iniţial pentru Roger Fry, artistul şi criticul care a fost totodată amantul de odinioară al Vanessei. Lottie, mai ales, avea o istorie interesantă. „În muntele de neglijenţă de la sfârşitul perioadei victoriene, Lottie Hope se plasa jos de tot“, scrie Light. Copil găsit şi crescut la casa de corecţie Whitechapel, Lottie a fost preluată de o distinsă făcătoare de bine, Edith Sichel, care a adoptat mai multe fete şi le-a pregătit să lucreze ca servitoare. Lottie pare să fi fost o persoană inimoasă, plină de viaţă, „o fată fermecătoare, cu buze rujate şi picioare elegante, subţiri ca fasolea verde, «dansând cu vioiciune printre oale şi cratiţe»“. Însă mai era şi temperamentală. Lottie a fost mereu vioara a doua, după

Sophie Farrell în 1890; Virginia Woolf în 1902.

FOTOGRAFIA SOPHIE I FARRELL DIN COLECŢIA TEATRULUI HARVARD, BIBLIOTECA HOUGHTON; DIN „MRS. WOOLF AND THE SERVANTS“

Nellie, bucătăreasa pe care Virginia a încercat atâta vreme s-o concedieze. După ce s-au retras din serviciu, cele două femei au locuit împreună, deşi nu ca amante, după cum presupune Light: „Lottie i-a rămas credincioasă lui Nellie şi a avut grijă de ea când s-a îmbolnăvit, până când Nellie a căzut din pat, într-o zi, fără să-şi mai revină vreodată.... Fără Nellie, se spune că Lottie n-a mai putut face faţă de una singură. A suferit o cădere nervoasă, după care obişnuia să-şi pună cărbuni în cadă.... În cele din urmă, a ajuns întrun azil al municipalităţii“ şi a murit la fel de săracă şi de singură cum se născuse. Portretul nemulţumitei Nellie atârnă cel mai greu în relatarea lui Light. E limpede că relaţia dintre Nellie şi stăpâna ei era bazată pe antipatie reciprocă şi pe scene care se repetau des, adică o relaţie la fel de copleşitoare ca orice prietenie strânsă şi disfuncţională. Însă după singura propoziţie din jurnalul său în care Virginia consemnează plecarea lui Nellie, bucătăreasa dispare pentru tot-

„Compasiunea publică a Virginiei faţă de viaţa femeilor sărace se ciocnea mereu de oroarea ei lăuntrică“. deauna din scrierile ei: „După 1934, Nellie Boxall a fost ştearsă cu totul, ca şi cum ar fi fost ucisă chiar în acea ultimă zi în casa Woolf. Nu mai există trimiteri la ea, nu i se mai aruncă nici o privire fugară, cum se întâmplă în cazurile lui Lottie Hope sau Sophie Farrell; după 18 ani de intimitate, nu rămâne decât un gol imens. Nu s-au păstrat nici un fel de scrisori sau lucruri care să amintească

de ea“. Ceea ce, conform lui Light, e cu atât mai surprinzător cu cât cele două femei s-au mai văzut. După ce a plecat din serviciul Virginiei, Nellie a început să lucreze pentru Charles Laughton şi Elsa Lanchester, iluştri actori ai acelor vremuri, având parte după aceea de o viaţă mult mai îmbietoare. Necăsătorite, fără copii, aceste servitoare au avut o viaţă cu o traiectorie incisivă şi cu drame însemnate. Sophie Farrell, care a trăit ulterior cu o altă fostă servitoare, n-a cheltuit nici un sfanţ din banii pe care i-i trimitea Virginia, ci i-a lăsat moştenire nepoatei sale. Nellie, cea mai mică dintre zece fraţi, a ajuns să-şi cumpere o casă, iar în 1956 a acceptat un interviu înregistrat despre Virginia, în care relatat numai părţile frumoase: „Nellie voia să aducă aminte doar de bunătatea Virginiei... dar şi de faptul că aceasta avusese nevoie de ea“. Lottie a trăit ca o scânteie aprinsă, însufleţind vieţile altora, dar fără a lăsa prea multe în urmă despre propria persoană. Light ne mai oferă şi imagini ale altor membri din categoria neglijată a servitorilor care şi-au adus contribuţia la întâlnirile grupului Bloomsbury. Autoarea mai dezvăluie, cu meticulozitate, şi relaţiile complicate ale Virginiei cu aceşti angajaţi domestici. Ea şi Leonard erau mult mai liberali decât strămoşii lor, dar erau, totuşi, extrem de zgârciţi. Susţineau Partidul Laburist şi reformele care promiteau schimbări sociale, dar nu păreau să-şi dea seama, totuşi, că modul lor de viaţă ducea mai departe diferenţele de clasă împământenite. După cum observă Light, „compasiunea publică a Virginiei faţă de viaţa femeilor sărace se ciocnea mereu de oroarea ei lăuntrică“. Light poate fi uimitor de tăioasă în privinţa inconştienţei Virginiei faţă de propriul snobism, care, deşi neplăcut, pare să fi fost specific epocii. Însă recunoaşte foarte repede, totodată, dependenţa reciprocă dintre stăpână şi servitoare, precum şi faptul că Virginia era conştientă de acea dependenţă. „Dacă servitoarea reprezenta o reflexie a aversiunii sale faţă de dependenţă, pe care feminismul Virginiei o asocia cu «tipul de eroină-păpuşă care se agaţă de ceilalţi» sau cu docilitatea îngerului din casă, ea nu putea alunga pur şi simplu nevoia de a fi dependentă şi de a tolera propria dependenţă, precum şi pe a altora“, scrie Light. Această atitudine s-a menţinut, în diferite moduri, pe parcursul vieţii Virginiei Woolf şi se regăseşte, atent documentată, în această excelentă carte. Însă, după cum ştie oricine a avut menajeră sau bonă, tensiunile, grijile, responsabilitatea şi implicarea afectivă nu sunt aspecte unice în cazul Woolf sau în cel al grupului Bloomsbury: sunt elemente aproape inevitabile în viaţa femeilor, chiar şi în prezent. Ca cititori, trebuie să fim recunoscători că Virginia a avut norocul de a avea servitori (din moment ce starea sa emoţională era atât de delicată încât ar fi scris foarte puţin, în alte condiţii), însă eu una nu mă pot abţine să mă întreb ce-ar fi făcut sau ce-ar fi creat şi cineva ca Lottie Hope, dacă n-ar fi fost silită să danseze printre oale şi cratiţe. h 11

Mă auzi acum, Romeo? Romanul lui Ottavio Cappellani înfăţişează o Sicilie a avantgardismului shakespearian, specialităţi culinare locale şi, desigur, lupte între mafioţi. material le dă Cappellani! Întinsă pe podeaua Mercedesului ei ca să nu fie văzută, şocant de proasta Betty, fiind asigurată că geamurile maşinii sunt fumurii, răspunde că nu pot fi aşa – pentru că, dacă ar fi, ea n-ar putea să vadă în afară prin ele. „Ei nu ştiu că nu mai ucidem oameni acum?“, un don decrepit îşi întreabă adjunctul atunci când i se spune că Pirrotta şi Turrisi au început să-şi împuşte aliaţii unul altuia. În aceste pasaje şi în multe altele, vocea lui Cappellani – abil redată printr-o engleză cu accent sicilian de Frederika Randall – ocilează între expunere rafinată şi argou presărat cu obscenităţi, pe măsură ce schiţează un peisaj în care tradiţiile străvechi asimilează forţele globalizării, în loc să fie atenuate de acestea. Într-adevăr, în descrierea unei Sicilii a secolului XXI, în care căruţele trase de măgari împart uliţe strâmte cu maşini sport dichisite, Cappellani intră cu adevărat în ritmul său. Astfel, eternii responsabili culturali promovează festivaluri gastronomice pentru turişti („Viitorul pantelor Etnei se numeşte oenogastronomie“) şi se luptă ca Ocean’s Thirteen să fie filmat în oraşele lor natale. Escorta obişnuită a lui Betty este un homosexual pe nume Carmine, despre care observă: „E mişto să ai un homosexual

DE DAVID LEAVITT INTRE multele minuni gastronomice descrise în Sicilian Tragedee (Tragedie sicialiană), noul roman ireverenţios şi foarte amuzant al lui Ottavio Cappellani, cea mai memorabilă trebuie să fie ripiddu nivicatu. Această specialitate din Catania este la fel de trompe l’oeil ca primo piatto: „orez înnegrit cu cerneală de sepie şi ridicat ca un vulcan, presărat cu sos

SICILIAN TRAGEDEE

de Ottavio Cappellani Traducere de Frederika Randall 340 pag. Farrar, Straus & Giroux. 26 $

roşu reprezentând scurgeri de lavă şi multă smântână deasupra, pe post de zăpadă“. Felul de mâncare ar putea fi o emblemă a Cataniei, foarte teatralul oraş în care se desfăşoară romanul, un oraş în care faţadele unor trattorii afişează picturi în ulei marcate de „o anume disproporţie a dimensiunilor: Muntele Etna pe fundal e întotdeauna prea mare sau prea mic în comparaţie cu peştele înfăţişat pe tejghelele negustorilor“. „Disproporţia dimensiunilor“ caracterizează perfect abordarea lui Cappellani. Sicilian Tragedee e în acelaşi timp un imn de mulţumire şi o satiră, celebrând extraordinarele glorii ale Cataniei, chiar şi atunci când pune la zid vanitatea şi corupţia cetăţenilor acesteia. „Ca în scena balului din Ghepardul, dar mai actuală“, îşi instruieşte subalternii unul dintre numeroşii responsabili culturali care populează romanul, atunci când se pregătesc pentru o recepţie uriaşă la barocul Palazzo Biscari. În decorul următor, unde Cappellani se dovedeşte a fi regizor virtuoz al scenelor de petrecere, ripiddu nivicatu apare nu numai ca piesă centrală a bufetului, ci şi ca metaforă pentru machiajul purtat de o contesă bătrână şi irascibilă. Intriga din Sicilian Tragedee se centrează pe o producţie teatrală excentrică. Inspirat de noua sa iubire pentru o vânzătoare pe nume Bobo, regizorul avangardist Tino Cagnotto născoceşte ideea de a pune în scenă o versiune din Romeo şi Julieta care întoarce piesa la originile sale din teatrul de stradă. „Pentru cine a scris Shakespeare?“, se gândeşte Cagnotto. „Pentru târfe, hoţi şi delicvenţi“. Spre final, o distribuie în rolul Julietei pe celebritatea locală Rosanna Lambertini („Arăta ca mama lui Paris Hilton, Dumnezeu să-i binecuvânteze întreaga familie“), iar în rolurile lui Romeo şi Mercutio, pe „doi stâlpi ai teatrului dialectal din Catania“, Cosentino şi Caporeale, niciunul dintre ei nefiind chiar la prima tinereţe. Interpretând unele dialoguri pentru a scoate în evidenţă subtextul indecent al acestora şi introducând un pic de efecte dramatice care implică o apărătoare exaCel mai recent roman al lui David Leavitt este „The Indian Clerk“. Predă la Universitatea din Florida. 12

O comedie cu părţi triste, ce se petrece în Sicilia secolului XXI, unde căruţele trase de măgari împart uliţe strâmte cu maşini sport dichisite.

gerat de mare pentru organele genitale, Cagnotto speră să-şi pună amprenta artistică şi, prin aceasta, să-şi imortalizeze pasiunea pentru Bobo cea din clasa muncitoare. Din nefericire, planul lui Cagnotto o ia razna, mai ales din cauză că, în timpul repetiţiilor, tânărul mafioso Alfio Turrisi îşi joacă propria versiune foarte siciliană din Romeo şi Julieta cu Betty, fiica unui mafioso rival, Turi Pirrotta. Adăugaţi doi responsabili culturali duşmani, un impresario iritat şi câteva arme de foc de mare precizie, şi aveţi o producţie care explodează cu un pocnet la propriu. Deşi e scris ca roman şi ia ca subiect teatrul, Sicilian Tragedee aminteşte cel mai mult de cinematografie. Parţial, acest efect provine de la stilul prozei lui Cappellani. Scrie aproape în totalitate la

timpul prezent, derulează repede şi degajat, schimbând perspectivele, şi împarte fiecare dintre cele trei „acte“ în scene care ar putea fi uşor rupte prin cuvintul „tăiaţi“. Uneori, efectul e enervant, mai ales spre mijloc, când naraţiunea se transformă în limbaj cinematografic, precum şi în timpul descrierilor interpretărilor propriu-zise din Romeo şi Julieta, când romanul se reduce la un simplu scenariu. Totuşi, tehnica lui Cappellani se potriveşte perfect, cel mai adesea, materialului. Şi ce dacă îşi zugrăveşte personajele (majoritatea acestora fiind detestabile la modul comic) cu tuşe largi, chiar bufe? Imaginaţi-vi-le jucate de vedetele din epoca de aur a Cinecittà – Vittorio Gassman ca Turrisi, Gina Lollobrigida ca Betty – şi dintr-o dată se nuanţează mai mult. Şi ce

drept însoţitor, aşa au în America, nu te uiţi la serialele de comedie?“. La o serată lângă piscină, o gazdă organizează un „colţ de yoga“, în care soţiile de mafiosi pot încerca să comunice cu „centrii lor vitali“. Şi totuşi, când Turrisi îi scrie un pizzino („un mesaj de genul celor trimise de mafioţi“) lui Pirrotta, recurge la stilul străvechi al strămoşilor săi: „Sincerele mele scuze pentru a te fi întrerupt din meritata linişte domestică binecuvântată de Domnul şi de Sfintele Legături ale Familiei“. Adevărat, poate că interesele de afaceri ale mafiei s-au deplasat de la beton la bănci englezeşti şi ’o petrolio, dar asta nu-i împiedică să respecte protocolul sau să sărbătorească reunirea a două familii printr-un schimb de sânge ritualic. Deşi Sicilian Tragedee abundă în referiri la Ghepardul lui Lampedusa şi aluzii la Shakespeare, cu ale cărui piese Cappellani se dovedeşte extraordinar de familiarizat, romanul aminteşte cel mai mult de un mare film de la începutul anilor 1960 – Divorţ în stil italian al lui Pietro Germi, desfăşurat de asemenea în Sicilia. Din divergenţele dintre tradiţia sacrosantă şi lumea în schimbare, Cappellani, precum Germi, creează comedie la viteză maximă, cu o concluzie amară. Doar după ce se opreşte râsul poţi simţi mirosul prah fului de puşcă. ILUSTRAŢIE DE KEITH NEGLEY

Reformatorul Planul ambiţios al unui om de a îmbunătăţi vieţile copiilor din Harlem. DE LINDA PERLSTEIN TUNCI când se analizează situaţia copiilor din America, se vorbeşte despre diferenţa dintre realizările celor din clasa de mijloc şi ale celor săraci. Însă, în realitate, diferenţa există în absolut orice domeniu: diferenţa în ceea ce priveşte starea de sănătate şi siguranţa, diferenţa din punct de vedere tehnologic, conversaţional,

WHATEVER IT TAKES

Geoffrey Canada’s Quest to Change Harlem and America de Paul Tough Ediţie ilustrată. 296 pag. Houghton – Mifflin. 26 $

diferenţa de genul „închid televizorul şi merg la bibliotecă“. Şcoala ajută la remedierea unor deficite, dar nu poate să elimine toate aceste diferenţe. Aici intervine Geoffrey Canada. Dacă încă nu aţi auzit de el, Canada este persoana din spatele Proiectului Zona Copiilor din Harlem, un efort extrem de ambiţios, destinat unei vieţi mai bune pentru copiii din 97 de cvartale dintr-un cartier din New York City. Deşi există şi alte persoane, ca Marian Wright Edelman sau Wendy Kopp, care au muncit la fel de mult pentru copiii din America, acest proiect, fondat în 1997, reprezintă probabil cel mai puternic set de programe pentru tineret de până acum. După cum explică Paul Tough în Whatever It Takes (Cu orice preţ), Canada „crede că poate să găsească intervenţia ideală pentru fiecare etapă din viaţa unui copil, şi apoi să coreleze aceste intervenţii într-un lanţ neîntrerupt de sprijin“. „Banda sa rulantă“ se pune în funcţiune şi îi învaţă pe părinţii care aşteaptă un copil despre dispozitivele de siguranţă, iar pe mamele cu copii mici le învaţă cum să transforme supermarket-urile în laboratoare de studiu. Copiii din creşe au fost înscrişi în programe cu durata de 10 ore pe zi, accentul punându-se pe limbaj şi incluzând formarea unui vocabular în limba franceză. Liceul, şcoala cu clasele de gimnaziu şi cele două şcoli primare – toate făcând parte din sistemul public de învăţământ, dar cu statut independent – deschise de Canada nu sunt suficiente pentru toţi copiii din zonă. Cei care nu au fost admişi pot participa la seminarii de informatică, ore de fitness sau de pregătire pentru admiterea la colegiu. Canada nu e mulţumit de

Linda Perlstein, editor public la Asociaţia Scriitorilor pentru Educaţie Naţională, este autoarea cărţii „Tested: One American School Struggles to Make the Grade“. FOTO: CHESTER HIGGINS JR./THE NEW YORK TIMES

faptul că numai unii copii beneficiază de o viaţă mai bună; el vrea să „contamineze“ întreaga cultură a Harlemului cu dorinţa de a se realiza, de a se auto-perfecţiona prin disciplină, şi să ofere uneltele cognitive pentru un trai mai bun decât al predecesorilor. Toate acestea depind de posibilitatea de a oferi serviciile lui unui număr cât mai mare de oameni. Angajaţii se adresează adolescenţilor cu cărucioare de copii şi stau la pândă în faţa spălătoriilor cu autoservire. Whatever It Takes surprinde în amănunt toate aceste aspecte, după cum rezultă cel mai bine dintr-un capitol animat despre Baby College. Relatarea lui Tough despre acest curs de creştere a copilului dezvăluie provocările cărora Canada şi echipa sa trebuie să le facă faţă. Oprah Winfrey şi Bill Clinton l-au lăudat, Barack Obama a promis să reproducă programul în alte 20 de oraşe, susţinătorii de pe Wall Street au ajutat la creşterea bugetului la peste 40 de milioane de dolari în fiecare an. Dar susţinătorii-vedetă nu prea sunt de folos când vine vorba să înveţi un viitor

Geoffrey Canada vrea să „contamineze“ cultura Harlem-ului cu dorinţa de a se realiza. tată că o metodă de corecţie acceptată este de a separa copilul de restul grupului, atunci când el consideră bătaia drept filozofia disciplinei. De obicei, oamenii săraci nu văd creşterea copilului ca pe un lucru care poate fi îmbunătăţit, aşa cum fac cei din clasa de mijloc, iar Tough prezintă ştiinţa socială care demonstrează faptul că din această cauză copiii lor au un dezavantaj care poate fi cu greu depăşit. A le spune celor săraci cum să-şi crească copiii poate fi considerat uneori drept o dovadă de rasism, sau „imperialism cultural“, dar Canada consideră că a deveni un părinte atent şi grijuliu – ca cei din cărţile despre creşterea copiilor pe care le citesc oamenii din clasa de mijloc – este primul pas spre a scăpa de sărăcie. El

afirmă: „Vrem ca şi părinţii noştri să beneficieze de aceleaşi informaţii ca şi restul Americii“. Canada, în vârstă de 56 de ani, a avut acelaşi parcurs în viaţă pe care şi-l doreşte pentru copiii pe care i-a luat în grijă. A crescut într-o familie săracă, fiind părăsit de tatăl său. Printr-o combinaţie de curaj, noroc, rude puternice şi dorinţă de afirmare, Canada a părăsit South Bronx-ul, ajungând la un colegiu de elită. A fost rareori prezent în viaţa primului său fiu, care s-a născut în timp ce el era student în al doilea an, la facultatea Bowdoin. În cazul celui de-al doilea fiu, care a venit pe lume mult mai târziu, i-a vorbit încă de când se afla în pântece şi i-a pus să asculte muzică de Mozart. La Baby College, „absolvirea“ este sărbătorită cu baloane, muzică religioasă şi discursuri. O altă absolvire descrisă de Tough este cea de la un gimnaziu numit Promise Academy, şi nu este la fel de veselă. Rezultatele dezamăgitoare la teste şi problemele de comportament l-au determinat pe Canada să amâne planurile de a fonda un liceu pentru aceşti viitori elevi de clasa a noua. Tough, editor la The New York Times Magazine, care a urmărit proiectele lui Canada de-a lungul a cinci ani, arată presiunile la care sunt supuşi administratorii. Majoritatea celor din clasa a şasea ştiau să citească de nivelul celor de a treia, sau şi mai rău, şi credeau că 53 este egal cu 15. Între timp, susţinătorii erau gata să se retragă, văzând că după un an rezultatele la teste nu se îmbunătăţeau. Deşi notele au crescut, în cele din urmă, Tough nu dezvăluie prea multe despre ceea ce învăţau elevii sau despre modul în care li se preda, în afară de testele pregătitoare pe care le dădeau dimineaţa, la prânz şi seara. Într-un moment în care organizaţiile de servicii sociale se luptă să arate rezultate cuantificabile, nu este foarte clar modul (lăsând la o parte forţa personalităţii lui Canada) în care acesta a reuşit să atragă atât de mult sprijin, fără a avea dovezile pe care sponsorii le cer de cele mai multe ori. Cu toate acestea, cartea lui Tough este una dintre cele mai bune introduceri în ceea ce priveşte dezbaterea asupra sărăciei şi creşterii copiilor din zona urbană a Americii. Copiii celor lipsiţi de educaţie şi mijloace materiale poartă adeseori pe umeri povara unei moşteniri sumbre, iar viitorul lor este deja stabilit de la vârste fragede. În cazul celor 97 de cvartale ale lui Canada, Tough descoperă o altfel de moştenire – o moştenire trasată de părinţii care au învăţat să fie atenţi la nevoile de creştere ale copiilor lor. Cu o reţea de sprijin fără precedent în America, aceşti copii din Harlem pot spera la un viitor pe care mulţi alţii îl consideră ca h fiind de la sine înţeles. 13

Lider în situaţii critice Într-un război al trădărilor şi răzvrătirilor, Lincoln a avut capacitatea de înţelegere care a menţinut Statele Unite şi armata lor pe făgaşul cel bun. DE JEAN EDWARD SMITH

capacitatea de rezistenţă a forţelor confederate. „Armata lui Lee va fi ţinta dvs“, i-a spus Grant lui George G. Meade în aprilie 1864. „Veţi merge oriunde va merge şi Lee“. Cu Grant la comandă, Lincoln a putut săşi atenueze dominarea strategiei militare. Grant n-avea nici un chef să ocupe teritoriul inamic sau să cucerească noduri de cale ferată, dar era ferm hotărât să distrugă armata inamică, iar generalii promovaţi de el – William Tecumseh Sherman, Philip H. Sheridan şi George H. Thomas – îi împărtăşeau punctul de vedere. Datorită lui Grant (care l-a ţintuit la perete pe Robert E. Lee la Petersburg), lui Sherman (care a cucerit Atlanta) şi lui Sheridan (care l-a înfrânt pe Jubal Early în Valea Shenandoah), norocul unioniştilor s-a schimbat. Dacă forţele confederate aveau avantajul unor linii de comunicare interne, Statele Unite aveau avantajul oportunităţii, care cântărea greu în determinarea timpului şi locului confruntării – iar dacă atacul s-ar fi desfăşurat în mai multe puncte simultan, ar fi putut elimina posibilitatea sudiştilor de a transfera trupe de la un tea-

RIED by War (Călit în război), de James M. McPherson, e manualul perfect, nu doar în materie de uniforme militare din Războiul de Secesiune sau pentru admiratori ai lui Abraham Lincoln, ci pentru toţi cei care doresc să înţeleagă evoluţia rolului de comandant suprem al preşedintelui. Puţini istorici scriu la fel de bine ca McPherson şi nici unul dintre ei nu evocă sunetul bătăliei cu atâta claritate. Dintre cei care scriu astăzi despre asemenea subiecte, aproape nimeni nu exploatează sursele istorice cu atâta sârguinţă. În Tried by War, McPherson apelează la aproape 50 de ani de cercetări pentru a prezenta o relatare convingătoare şi concisă despre modul în care Lincoln a salvat Statele Unite ale Americii, deşi nu avea mari sorţi de izbândă.

TRIED BY WAR

Abraham Lincoln as Commander in Chief de James M. McPherson Ediţie ilustrată. 329 pag. The Penguin Press. 35 $.

Aceasta nu e o carte despre discuţii informale de la Casa Albă, despre valorile spirituale ale preşedintelui, despre relaţiile lui cu Mary Todd şi nici măcar despre opoziţia sa puternică faţă de sclavie. E o carte spre maniera în care Lincoln a condus poporul spre victorie: despre felul în care a formulat ce trebuia să obţină ţara de pe urma războiului, despre cum a mobilizat opinia publică, despre ocârmuirea lui economică şi diplomatică. Dar, mai presus de toate, e o carte despre ignoranţa lui în materie de strategie militară: pe scurt, despre îndatoririle sale de comandant suprem în timpul războiului, îndatoriri pe care Lincoln le-a definit şi le-a îndeplinit pentru prima oară în istoria ţării. Pe timp de pace, rolul preşedintelui e limitat de bilanţuri şi verificări complicate. În toiul războiului, Lincoln a învăţat să acţioneze unilateral. McPherson, profesor emerit de istorie la Princeton, tratează cu abilitate chestiunea secesiunii. Acesta n-a fost un război între state şi cu atât mai puţin între naţiuni suverane. A fost un război al trădărilor şi răzvrătirilor. Constituţia era lucrarea poporului, nu a statelor, iar poporul a ridicat-o la rang suprem. Prin urmare, deşi statele din Confederaţie se aflau temporar sub controlul guvernelor rebele, ele făceau încă parte din Uniune. Lincoln nu făcea altceva decât să-şi exercite răspunderea constituţională de a se asigura că legile Statelor Unite erau strict respectate, nu doar în New York şi New Jersey, ci şi în Virginia şi în Carolina de Sud. Cea mai mare parte a cărţii se concentrează asupra ignoranţei lui Lincoln în materie de strategii militare. Atunci când generalul P.G.T. Beauregard a deschis focul asupra Fortului Sumter, în aprilie 1861, Lincoln era la fel de neiniţiat ca orice recrut. Armata regulară a

Cea mai recentă carte a lui Jean Edward Smith este „FDR“, care a câştigat anul acesta Premiul Francis Parkman. 14

Când generalul Beauregard a deschis focul asupra Fortului Sumter, în aprilie 1861, Lincoln era la fel de neiniţiat ca orice recrut.

Lincoln şi McClellan, alături de alţi ofiţeri unionişti, pe câmpul de luptă de la Antietam. Statelor Unite număra pe atunci doar 16.000 de oameni, iar o treime din grupul ofiţerilor venea din sud, inclusiv un număr disproporţionat de mare de ofiţeri de grad înalt. Lincoln n-a fost neapărat lăsat să se descurce cu drojdia armatei, ci, mai grav de-atât, a trebuit să alcătuiască o oaste aproape de la zero. Iniţial, a apelat la generalul Winfield Scott şi la militarii profesionişti. După cum subliniază McPherson, Lincoln „nu învăţa repede, dar învăţa bine“. Şi, pe măsură ce a început să se vadă că marele conducător al armatei n-avea nici voinţa şi nici priceperea să reprime revolta, Lincoln a adoptat o poziţie mai activă. Fiind silit să formeze o armată din voluntari, preşedintele a numit la comandă oameni politici. Unii dintre ei, precum John Logan din Illinois şi Daniel Sickles din New York, s-au dovedit a fi excelenţi conducători pe câmpul de luptă. Alţii, ca Nathaniel P. Banks, Benjamin Butler şi Lew Walace, şi-au îndeplinit satisfăcător misiunea. Iar câţiva, precum John C. Frémont, de pildă, au provocat mai multe probleme decât au rezolvat. Însă ofiţerii politici n-au fost o alegere mai proastă decât profesioniştii educaţi la academia militară West Point. Scott, care îi învinsese pe indienii cherokee din Georgia

şi cucerise Mexico City în timpul războiului cu Mexicul, era deja prea bătrân şi s-a pensionat chiar foarte curând. George B. McClellan şi Don Carlos Buell s-au dovedit a fi dezastruoşi: nu numai că erau „mocăiţi“, după cum le-a spus Lincoln, dar nici n-aveau vreun interes să distrugă armata confederată. Asemeni lor, William S. Rosecrans, John Pope, Ambrose E. Burnside, Joseph Hooker şi Henry W. Halleck erau şi ei precauţi în faţa riscurilor războiului, deşi se arătau nerăbdători să înfrângă Confederaţia. Prin urmare, în primii ani de război, Lincoln a trebuit să se comporte adesea ca şi când el ar fi fost cel mai înalt în grad general unionist. Siguranţa capitalei de la Washington, nevoia de a menţine în Uniune statele Missouri şi Kentucky şi necesitatea de a păstra sprijinul public în urma înfrângerilor militare l-au ţinut foarte ocupat pe Lincoln. McPherson dedică mai bine de jumătate din cartea sa primilor doi ani de război, pentru că tocmai în această perioadă s-a văzut direct ocârmuirea lui Lincoln. De abia după ce preşedintele l-a descoperit pe Ulysses S. Grant şi de abia după ce Grant a venit la Washington, la începutul anului 1864, ca şef al armatei unioniste, a avut şi Lincoln un conducător potrivit pentru a pune capăt rebeliunii, distrugând

tru de operaţiuni într-altul. Sub conducerea lui Grant, nici o armată sudistă n-a putut să o sprijine pe alta. În 1864, Lincoln a fost reales la Casa Albă, cu o majoritate covârşitoare, şi a fost evitată pacea separată cu Confederaţia, care ar fi menţinut sclavia. Abordarea lui McPherson în cazul ultimelor etape ale războiului se desfăşoară într-un ritm ameţitor: Thomas care pune pe fugă armata statului Tennessee la Nashville, marşul lui Sherman către mare, cucerirea oraşului Savannah, distrugerea voinţei de a rezista a sudului îndepărtat. „Grant a prins ursul de piciorul din spate, iar Sherman îl jupoaie“, i-a spus Lincoln unui vizitator la Casa Albă, la începutul anului 1865. Lovitura de pe urmă a fost dată armatei statului Virginia de Nord, aflată sub conducerea lui Lee. Pe 2 aprilie, oraşele Richmond şi Petersburg au fost evacuate. Două zile mai târziu, Lincoln păşea pe străzile fostei capitale confederate cu o escortă de doar 10 marinari, în vreme ce mii de foşti sclavi „se înghesuiau să-l vadă pe acel Moise despre care credeau că i-a condus spre libertate“. După încă o săptămână, armata rebelă s-a predat, la Appomattox, şi s-a întors acasă. Tried by War ne reaminteşte cu ce criză uriaşă s-au confruntat Statele Unite atunci când guvernele celor 11 state sudiste au încercat să se separe, în 1861, şi cum un singur om, Abraham Lincoln, le-a împiedicat s-o facă. După cum demonstrează cu atâta pricepere McPherson, tocmai folosirea cu înţelepciune a puterii războiului de către Lincoln a fost cea care a salvat Uniunea. h ???PHOTOGRAPH COURTESY OF LIBRARY OF CONGRESS

Romane poliţiste

Marilyn Stasio

Perechea de aşi Când Michael Haller („Puteţi să-mi spuneţi Mickey“) apare pe scenă, în romanul din 2005 al lui Michael Connely, The Lincoln Lawyer, ca avocat al apărării din Los Angeles, şarmant şi cu reputaţie proastă, el îşi exercita practica legală de pe bancheta din spate a limuzinei sale Lincoln Town Car. Acest lucru era o alegere bună pentru afacerile sale la momentul respectiv, luând în considerare clientela lui îndoielnică şi etica lui de lucru alunecoasă. Mickey este însă pregătit să se îndrepte după ce trece printr-o experienţă umilitoare care îl apropie de moarte şi îl face dependent de analgezice. Personajul îşi capătă şansa la salvare în romanul THE BRASS VERDICT

romanelor poliţiste ale lui Connelly. De consemnat că şi acesta minte. Connelly, un maestru în conturarea intrigilor, maximizează tensiunea dintre Bosch („omul cu o misiune“) şi Mickey („călăreţul singuratic“) printr-o serie de înşelătorii si subterfugii atât de periculoase încât l-ar putea costa chiar viaţa pe Mickey sau, în cazul cel mai fericit, cazul în care pledează. Dar, după câteva devastatoare confruntări iniţiale, chiar şi Mickey, un rebel până în adâncul sufletului, este obligat să admită că „suntem două feţe ale aceleiaşi monede“.

(VERDICTUL DE BRONZ) – Little, Brown, 26.99 $ –, în care moşteneşte cazurile

unui avocat ucis, pe nume Jerry Vincent. Lozul cel mare din portofoliul plin al lui Vincent este celebra crimă în care este implicat Walter Elliot, director de companie la Hollywood, acuzat de uciderea soţiei şi a amantului acesteia după ce i-a surprins în propria sa casă de pe plaja din Malibu. Mickey se angajează în apărarea lui Elliot cu o remarcabilă energie şi zel profesional şi, deşi e dezgustat de client (care continuă să aranjeze afaceri cinematografice chiar şi în sala de judecată), crede cu fermitate în nevinovăţia acestuia. Cu afinitate pentru melodramă, Connelly creează un festin din reprezentaţiile actoriceşti ale lui Mickey, atât din interiorul curţii de judecată cât şi din afară. Chiar dacă romanul nu ar fi decât un thriller standard cu tribunale, tot ar fi greu de lăsat din mână. Dar, cu toată satisfacţia cu care îl urmărim pe Mickey în acţiune (psihanalizând juraţii, demolând credibilitatea unuia din martorii acuzării, mimarea politeţii in faţa unui atotputernic judecător), The Brass Verdict nu e numai un convenţional thriller poliţist, ci şi o complexă dramă de moravuri. Pentru Mickey, lucrurile arată astfel: „Toată lumea minte. Poliţiştii mint. Avocaţii mint. Clienţii mint. Chiar şi juraţii mint“. În viziunea sa cinică, „un proces este un concurs de minciuni“ în care jucătorii acceptă tacit să fenteze sistemul legal, făcând apel la minimul necesar de reguli care fac sistemul să funcţioneze în continuare. Manevrele dubioase legale practicate de Mickey îşi găsesc o justificare datorită faptului că cel care l-a ucis pe Jerry Vincent manifestă acelaşi interes criminal şi pentru succesorul acestuia. Acest lucru îl poziţionează în conflict cu duşmanul natural al oricărui avocat al apărării, anchetatorul şef al acuzării – care se dovedeşte a fi depresivul detectiv Harry Bosch, eroul consacrat al ILUSTRAŢIE DE WES DUVALL

„Toată lumea minte“, spune naratorul lui Michael Connely, un avocat. „Poliţiştii mint. Avocaţii mint. Clienţii mint. Chiar şi juraţii mint“. În ficţiunea poliţistă americană un detectiv e cel mult la fel de dur ca şi oraşul său natal. Aproape fiecare poliţist sau detectiv privat profesionist sau amator e obligat să lucreze dupa regulile locale, chiar dacă asta presupune să şofeze ca un maniac în Los Angeles sau să arate ca un pierde-vară pe plaja din Miami. Dar Chicago este un caz special, dupa cum o demonstrează romanele lui Sean Chercover. Pentru a fi un bărbat dur într-un oraş cu o afecţiune constantă pentru echipe sportive sinucigaşe, o moştenire politică dubioasă şi un trecut criminal violent, trebuie să fii un comediant cu un acut simţ al ironiei. Ray Dudgeon, care şi-a făcut debutul în Big City, Big Blood, este un detectiv cu respect pentru umorul legendar al jerpeliţilor jurnalişti din Chicago, de azi şi de ieri. Le frecventează barurile, le adoptă idiomurile, se bazează pe ponturile acestora şi îşi doreşte deseori să nu fi renunţat nici el la această meserie. Ray provoacă asasinarea unui jurnalist în

TRIGGER CITY (ORAŞUL-DETONATOR) – Morrow, 23.95 $ – când lasă să-i sca-

pe povestea unei investigaţii secrete privind operaţiunile sinistre ale unui antreprenor militar. Cu toate eforturile sale sârguincioase depuse pentru rezolvarea cazului, nu fiţi surprinşi dacă purtarea sa nesăbuită îi atrage interdicţia de a frecventa „Colţul băieţilor deştepţi“ din barul Billy Goat. Archer Mayor nu caută să fie original. E posibil să se folosească de imaginarul poetic pentru a descrie frumuseţea austeră a munţilor colţuroşi şi a satelor înzăpezite din Noua Anglie, dar, în ceea ce priveşte intriga poliţistă, romanele sale de gen sunt cât se poate de autentice. In romanul THE CATCH (ŞPILUL) – St. Martin´s Minotaur, 24.95 $ –, Mayor ne reaminteşte că aceste pitoreşti state nordice au graniţe periculoase, unde un poliţist de autostradă poate fi împuşcat mortal pentru prinderea unui cuplu de traficanţi de droguri într-un filtru pentru vitezomani. Odată ce Joe Gunther, impasibilul erou al acestei serii, este promovat pentru merite deosebite de la funcţia de poliţist în Brattleboro la cea de comandant de operaţiuni al unităţii criminalistice a poliţiei din Vermont, putem aprecia complexitatea bizantină a multiplelor agenţii care işi unesc forţele pentru a lucra in cazurile de crimă interstatală. Traficul de droguri este o afacere complicată, dar nici pe departe la fel de complexă ca şi medierea disputelor contondente dintre agenţii legii. In romanul First Drop, romanciera britanică Zoë Sharp îşi expediază în America eroina cea dură, Charlie Fox, pentru a avea grijă de impertinentul fiu adolescent al unui antreprenor din industria software. Văzută prin ochii uimiţi ai lui Charlie, Florida era un carnaval de stupizenie. În romanul Second Shot, eroina revine, pentru a lucra ca bodyguard pentru un îmbogăţit de la loterie din Noua Anglie. New Hampshire era o friguroasă capcană mortală, dar foarte drăguţă. În THIRD STRIKE (A TREIA LOVITURĂ) – Thomas Dunne/St. Martin´s Minotaur, 24.95 $ –, Charlie

s-a mutat la New York şi mare parte din umorul seriei s-a pierdut. În primul rând, Charlie este atat de încântată de oraş si atât de îndrăgostită şi fericită alături de iubitul ei, încât îşi pierde perspectiva asupra stupidităţilor societăţii americane. Şi mai în detrimentul povestirii este faptul că personajul îşi protejează de această dată propriul tată excentric, ceea ce o face pe Charlie să-şi piardă simţul critic. Ca să nu mai h vorbim despre simţul umorului. 15

Traversând universul

Dave Itzkoff

Planeta călugărilor ARAFRAZÂND un bătrân grec: întotdeauna, din tinereţe, m-a impresionat şi l-am iubit pe Neal Stephenson, chiar şi acum vocea îmi tremură când rostesc numele său. Dar un om nu trebuie respectat mai mult decât adevărul, aşa că nu voi tăcea. În mulţumirile de la finalul cărţii ANATHEM (ANATEMA) – Morrow/ HarperCollins, 29.95 $ –, Stephenson, autorul unor detaliate romane istorice precum Cryptonomicon şi The Baroque Cycle, pune inspiraţia din ultimele sale lucrări pe seama unui lung şir de gânditori distinşi, de la Tales şi Platon la Husserl şi Gödel. Dar spiritul grecilor e cel care exercită cea mai mare influenţă asupra Anathem: cartea este, în cele mai bune pasaje ale sale, un experiment de gândire în formă narativă, o meditaţie despre cât de departe poate merge o societate bazată pe raţiune pură şi pe argumente, pornind de la un set de principii fundamentale. Este o complexă enigmă socratică, însă – cu toate că, spunând acest lucru, aş putea fi surghiunit sau mi s-ar putea turna cucută pe gât – nu sunt convins în totalitate că este un roman. Petrecându-se într-o lume similară dar nu identică cu a noastră, Anathem imaginează un ordin monastic al timpurilor moderne ai cărui membri s-au jurat să-şi trăiască vieţile fără computere sau tehnologie electronică. Abandonând de mult întrebări fără răspuns precum „Există Dumnezeu?“, aceşti augustini alternativi sunt liberi să studieze probleme de matematică, fizică şi filozofie; în funcţie de ordinul de care aparţin, le este permis să viziteze lumea exterioară o dată pe an, unii, sau o dată la un mileniu, alţii (e inutil de menţionat că se vor bucura de acest beneficiu doar cei care găsesc momentul potrivit şi sunt în bună stare de sănătate). Desigur, Stephenson nu livrează pur şi simplu informaţia cititorului. Văzut prin ochii unui tânăr ascet pe nume Erasmas, universul din Anathem şi însuşirile sale sunt dezvăluite metodic de-a lungul a sute de pagini, iar la început e plăcut să priveşti cum se contruieşte această plauzibilă realitate alternativă şi să observi cum seamănă cu propria ta realitate. Această lume îşi are proprii săi Socrate şi Platon (o pereche de filozofi clasici pe nume Thelenes şi Protas, care au provocat la discuţie o trupă de retori liber profesionişti asemănători sofiştilor) şi principii fundamentale echivalente, precum lama lui Occam, teorema lui Pitagora şi para-

bola peşterii prezentată în Republica lui Platon, ca şi cum s-ar susţine că aceste idei sunt atât de importante pentru dezvoltarea intelectuală, încât trebuie să apară în orice societate raţională, indiferent de istoria acesteia. Şi Stephenson se desfată cu limba şi etimologia pe care a contruit-o pentru lumea sa imaginară (unde cărturarii respectaţi primesc titlul saunt, derivat din cuvântul „savant“) şi cu cei 7.000 de ani de istorie detaliată pe care o descrie: înainte ca Erasmas să apuce să iasă din mânăstirea sa, introduce cititorul în numeroase dispute şi schisme suferite de-a lungul secolelor de tradiţia sa „matematică“ – bătălii filozofice (şi uneori fizice) iscate între grupări rivale de deolateri şi fiziologeri, bazieni şi anti-bazieni, procieni şi halikaarnieni. Indiferent dacă puteţi ţine socoteala diferenţelor dintre aceste facţiuni (la sfârşitul cărţii este un glosar util pentru proşti ca mine), abundenţa acestora nu afectează ideea mai generală a lui Stephenson, poate cea mai sonoră şi mai importantă din Anathem: absenţa religiei nu împiedică dezacordurile pătimaşe şi violente privind problemele teoretice; astfel de conflagraţii se pot petrece chiar şi în societăţi care consideră gândirea raţională ca fiind valoarea cea mai importantă. Toate bune până acum, dar urmează erezia. În cele din urmă, Erasmas observă pe

cer ceva ce crede el că este o navă extraterestră, ceea ce duce la izgonirea sa din mănăstire şi punând, finalmente, în mişcare intriga din Anathem. În vreme ce naratorul e implicat în hoinărelile sale, Stephenson se amuză cu alte interpretări ale veneraţiei: o credinţă centrată în jurul unui meşteşugar antic şi viziunea lui despre un triunghi în ceruri, în timp ce o alta e structurată în jurul treimii neverosimile formată dintr-un condamnat, un magistrat şi o fată inocentă. Dar mai există şi o altă triadă de care autorul ar fi trebuit să ţină mai mult cont. În Republica, o lucrare pe care Stephenson a studiat-o evident foarte mult, Socrate descrie trei categorii de artă: „una care foloseşte, alta care făureşte, o a treia care le imită“. Ultima dintre acestea trei e cea care merită, în viziunea lui Socrate, cea mai puţină consideraţie, pentru că este o copie a unei copii a adevărului – „ceva inferior care se leagă de ceva inferior şi dă un rezultat inferior“. Iar concluzia mea refractară e că Anathem pierde prea mult timp cu copierea şi enunţarea formulărilor alternative a ştiinţei şi religiei din lumea noastră reală, uitând să vină cu un adevăr sau o noutate mai consistentă. O prea mare parte din carte e dominată de plictisitoare dezbateri dialectice, ale căror concluzii sunt aproape nesemnificative (dacă citiţi această recenzie, bănuiesc

că deja ştiţi să împărţiţi o prăjitură dreptunghiulară în opt porţii egale) şi care nu prea încurajează interesul cititorilor pentru personajele din Anathem, la fel cum nimeni nu e interesat de vieţile interioare ale lui Pausanias sau Eryximachus atunci când citeşte Banchetul. Mai rău, fixaţia cărţii pe dialoguri îl face pe Erasmas (şi pe Stephenson) să ne spună pur şi simplu ce se petrece sau ce s-a petrecut în scenele esenţiale, în loc să privim singuri evenimentele de-a lungul acţiunii descriptive. Iar când Erasmas şi confederaţii săi ajung în sfârşit la acea navă extraterestră, teai putea întreba ce legătură are acest lucru cu marile teme pe care le înfăţişează Stephenson în primele 300 din cele 900 de pagini ale romanului său. Dar nu e nevoie să-l cunoşti pe Platon în detaliu ca să-ţi dai seama că Anathem nu funcţionează total în termenii săi proprii. Pe parcursul cărţii, vedem cum Erasmas foloseşte o unealtă numită sferă: o substanţă flexibilă, amorfă, care se poate transforma într-o baniţă, într-un scaun, în sanie sau în colac de salvare. În plus, e extrem de interesant să vezi cum Stephenson se joacă cu un amestec de ştiinţă, istorie şi limbaj, modelându-l în câte forme îşi poate imagina. Mi-ar plăcea să cred că intenţia sa a fost mai ambiţioasă şi mai utilă decât joaca cu jucării sofistih cate. ILUSTRAŢIE DE GLUEKIT

Dilema carnivoră Există oare vreun mod etic şi ecologic pentru ca americanii să-şi păstreze apetitul pentru carne? DE MICHAEL SHAE

sită a lui Fussell de a se târî prin mărăcinişuri, de a participa la o paradă îmbrăcată în văcăriţă, de a lua parte la conferinţele industriei şi de a se îmbrăca în echipament special, asemănător celui cu care se lucrează în mediile cu risc biologic ridicat, doar ca să afle despre cum se munceşte într-o măcelărie. Însă, în ciuda mozaicului ei de personaje colorate, de folclor, ştiinţă şi paradoxuri, nu reuşeşte să surprindă tabloul general. La jumătatea cărţii, în timp ce Fussell vizitează o uriaşă fabrică de procesare a cărnii de vită, se distinge un pasaj care furnizează o metaforă ce ar putea fi reprezentativă pentru tot volumul: „Ne croim drumul prin acest lanţ alimentar trofic plin de mecanisme uriaşe ce funcţionează ca un perpetuum mobile, urcăm şi coborâm pe scări, parcurgem pasarele în sus şi în jos, intrăm şi ieşim prin tot felul de uşi, printre tot felul de schelete cu carne roşie şi printre muncitori îmbrăcaţi în alb. Dar nu ne deplasăm în ordine narativă, de la ţarcuri la carnea ambalată, aşa că nu sunt sigură care e relaţia dintre o unitate şi celelalte“.

U trăim în cea mai prielnică epocă pentru amatorii de carne de vită, care trebuie să nu mai ia în seamă avertismentele medicilor în privinţa grăsimilor saturate şi poveştile despre epidemiile cu E.coli, ca să nu mai vorbim de grija alimentată de boala vacii nebune. Creşterea vitelor şi procesarea cărnii la scară industrială se dovedeşte catastrofală pentru mediul înconjurător (printre altele, ONU a acuzat industria mondială crescătoare

RAISING STEAKS

The Life and Times of American Beef de Betty Fussell Ediţie ilustrată. 402 pag. Harcourt. 26 $ BEEF

The Untold Story of How Milk, Meat, and Muscle Shaped the World de Andrew Rimas and Evan D. G. Fraser Ediţie ilustrată. 238 pag. William Morrow/ HarperCollins Publishers. 25.95 $

de animale că se face răspunzătoare de mai multe emisii de dioxid de carbon care produc efectul de seră decât toată flota de transport a lumii) şi, chiar dacă ieftinirea cărnii de vită i-a facilitat accesul la populaţie, a produs totodată un efect nedorit: e din ce în ce mai greu să dai peste o friptură cu adevărat gustoasă. S-ar putea crede că o asemenea enumerare de aspecte negative ar da o senzaţie de jenă, dacă nu chiar mustrări de conştiinţă, în rândul celor cărora carnea de vită le face plăcere, fie ea vinovată sau nu. Atât Raising Steaks (Creşterea pariului cu friptura), de Betty Fussell, cât şi Beef (Carne de vită), de Andrew Rimas şi Evan D. G. Fraser abordează intens această problemă, însă ambele cărţi sunt umbrite de neliniştea ca nu cumva o plăcere culinară atât de veche să fie eliminată din teamă şi din dezaprobare, nelinişte care transformă uneori textul într-un discurs defensiv extrem de înflăcărat. Să luăm, de pildă, acest pasaj din analiza transculturală a lui Rimas şi Fraser despre omniprezenţa vitelor în mitologie, religie, artă, istorie şi cultură, de la picturile din peştera din Lascaux până la vacile japoneze ghiftuite din rasa Wagyu: „Oamenilor le place carnea de vită. Le place fumul său parfumat, le plac picăturile sfârâitoare de sânge şi de grăsime, le place densitatea ei, mult mai sesizabilă în stomac decât orice legumă, ca un balast vital... Dacă îţi place carnea de vită, înseamnă că ai valoare şi convingere. Dacă îţi plac legumele, înseamnă că eşti aproape mort“. Fussell, care se concentrează asupra obsesiei americanilor pentru carnea de vită, începe tot cu o cufundare exuberantă în desfătările atavice: „Friptura ne neagă încrederea în procesul evolutiv şi ne face să ne întoarcem la originile noastre primordiale, întunecate şi murdare. Lăsaţi-i pe asceţi şi pe cei moral superiori să

Michael Shae face parte din echipa editorială de la The New York Review of Books.

IN moment ce Raising Steaks nu e un roman de suspans, voi dezvălui finalul: „Imaginile înghit realitatea, iar atunci când mâncăm friptură, mai degrabă ne hrănim foamea de putere şi de glorie decât nevoia de substanţe nutritive“. Aceasta pare să fie mai curând o concluzie realistă decât curenţii subterani omniprezenţi în carte şi reuşeşte să ne lase o senzaţie de scârbă mai puternică decât îi lasă lui Fussell, care e destul de dârză încât să-şi încheie volumul cu o serie de reţete culinare. Rătăcind pe un teritoriu mai vast decât Fussell, Rimas şi Fraser adoptă o abordare istorică mai convenţională. Pe de altă parte, şi ei îşi presară cartea cu reţete, ca nu cumva să uităm de ce ne interesează anecdotele despre vaci (dacă chiar ne interesează aşa ceva) găsite la Homer şi în Biblie, precum şi în Kievul medieval, în Marea Britanie georgiană şi în Valea Marelui Rift African. Vacile, din câte se pare, s-au aflat dintotdeauna printre noi, iar Rimas şi Fraser analizează modul în care, de-a lungul mileniilor, ele nu ne-au servit doar ca sursă de hrană, ci şi de bogăţie, mitologie şi identitate culturală. Însă coexistenţa noastră se apropie de o criză. Rimas şi Fraser afirmă, pe un ton mai ferm decât Fussell, că industria cărnii de vită, aşa cum arată ea în prezent, nu e sustenabilă. Aşa că autorii îi sfătuiesc pe consumatori să se deprindă cu „cumpătarea“, deşi amândoi recunosc că moderaţia n-a fost prea vizibilă în cazul cărnii de vită. Fussell e aproape prea politicoasă pentru a ne spune ceea ce se înţelege foarte clar din cartea ei: dacă vrem să mâncăm carne de vită, ar trebui să ne limităm la cea produsă pentru calitatea ei şi nu pentru cantitate, într-un mod prielnic deopotrivă oamenilor şi animalelor şi respectând mediul înconjurător. Carnea de vită obţinută în asemenea condiţii poate fi găsită încă şi, probabil, are un gust mai bun, însă e mai scumpă şi mai puţin democratică, devenind o plăcere rară, ba poate chiar un lux. Dar dacă astfel carnea hrăneşte mai degrabă pofta de a fi moral superiori decât dorinţa de putere şi de glorie, cu atât mai bine. h

plângă de mila homarilor şi a scoicilor, ignorând distrugerea sfeclelor şi a fructelor de pădure. Ca într-un western, friptura ne ritualizează apetitul pentru violenţă şi ne curăţă de nevoia sa. Lăsaţi-i pe bogătaşii deloc slabi din oraşele de pe coasta de est să-şi devoreze peştii fleşcăiţi şi puii idioţi, goliţi de sânge şi albi ca hârtia. Adevăraţii bărbaţi, femei şi copii din America mănâncă friptură pentru că e roşie de la sânge, iar sângele acesta aduce savoare, fier, vitalitate şi sex în trupurile vlăguite. În cazul femeilor, friptura e mai bună decât spanacul. La bărbaţi, e mai bună decât Viagra. Când vine vorba de friptură, e uşor să te laşi dus de val“. Se pare că aşa e. Există o lungă tradiţie de cărţi care acuză industria cărnii, pornind de la Jungle, de Upton Sinclair, şi până la Fast Food Nation, de Eric Schlosser. Raising Steaks nu se înscrie în această tradiţie, deşi pe margine apar gânduri negre ca nişte nori de furtună, ameninţând să năruie picnicul. Însă, până la urmă, furtuna nu se dezlănţuie pe parcursul voioaselor popasuri din itinerariul lui Fussell prin lumea cărnii de vită din America, de la fermele de vânat din Texas şi măcelăriile din Vermont (care procesează şi elani!) la rodeo-uri şi la ferme de toate mărimile, de la uriaşele loturi de îngrăşare şi abatoare la conversaţiile cu avocaţi excentrici despre cum ar fi ca păşunatul şi creşterea vitelor să fie iar în armonie cu natura. Fussell îşi abordează subiectul cu o neobişnuită capacitate de suspendare a discernământului, preferând să adune cât mai multe informaţii. Fotografiile din timpul documentării contribuie la prezentarea haotică, dar creşterea vitelor e o problemă complicată. În America, creşterea vitelor are o tradiţie

FOTO: ALFRED EISENSTAEDT/TIME & LIFE PICTURES – GETTY IMAGES (1942)

istorică îndelungată, datând din perioada primilor colonişti spanioli şi britanici, iar Fussell nu înfăţişează nici una dintre ambiţiile sau violenţele care au însoţit această practică. După ce a scris The Story of Corn (1992), Fussell ştie că mai toată carnea de vită pe care o consumăm e „un produs industrial derivat din porumb cam în aceeaşi măsură ca etanolul“, că „petrolul ieftin ne-a adus îngrăşăminte ieftine care ne-au adus porumb ieftin care ne-a adus carne de vită ieftină“ şi că urmările furnizării de cantităţi mari de carne de vită ieftină au fost bolile, poluarea şi carnea de proastă calitate. Însă autoarea pune în balanţă o relatare

„În cazul femeilor, friptura e mai bună decât spanacul. La bărbaţi, e mai bună decât Viagra. E uşor să te laşi dus de val“. simplă despre greşelile făcute şi efortul de a-i căuta pe cei care vor să procedeze mai bine. Ceea ce descoperă e o surprinzătoare heterogenitate în industria cărnii de vită, care, spre deosebire de industriile de procesare a cărnii de porc sau de pasăre, „are încă o cireadă imensă de mici fermieri ce se agaţă de o percepţie a independenţei brute care se află în absolută contradicţie cu realităţile secolului XXI“. În această rezistenţă în faţa industrializării totale, Fussell găseşte mai multe posibilităţi de a crea un model mai responsabil şi mai sustenabil de producţie a cărnii de vită. Totuşi, această heterogenitate e greu de stăpânit. Nu te poţi abţine să admiri voinţa neobo-

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

CĂRŢI ILUSTRATE

Săpt. în top

BIG WORDS FOR LITTLE PEOPLE de Jamie Lee Curtis, ilustrată de Laura Cornell (Joanna Cotler/ HarperCollins, 16.99 $) O familie necioplită îşi îmbunătăţeşte vocabularul şi relaţiile. (Vârsta: 4 – 8)

TEA FOR RUBY de Sarah Ferguson, ilustrată de Robin 2 Preiss Glasser (Paula Wiseman/Simon & Schuster, 16.99 $) O fată neîndemânatică învaţă bunele maniere la masă înainte de a o întâlni pe „regină“.(Vârsta: 4 – 8 ani)

Cărţi pentru copii Săpt. aceasta

20 octombrie 2008

LECTURI UŞOARE

Săpt. în top

THE GRAVEYARD BOOK de Neil Gaiman, ilustrată de 1 Dave McKean (HarperCollins, 17.99 $) Ca să fugă de un asasin, un băiat trăieşte într-un cimitir. (Vârsta: de la 10 ani)

DIARY OF A WIMPY KID scrisă şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Chinurile adolescenţei, în benzi desenate. (Vârsta 9 – 12 ani)

DIARY OF A WIMPY KID: RODRICK RULES 38 scrisă şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Despre cum s-a făcut Greg de ruşine în vacanţă; urmarea la Diary of a Wimpy Kid. (Vârsta: 9 – 12 ani)

ON A SCARY SCARY NIGHT de Walter Wick (Scholastic, 13.99 $) Vezi şi tu ce văd eu? Puzzle de imagini. (Vârsta: 4 – 8 ani)

GALLOP! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder (Workman, 12.95 $) Animalele par să se mişte la răsfoirea paginilor. (Vârsta: 4 – 8 ani)

THE MAZE OF BONES de Rick Riordan (Scholastic, 12.99 $) Frate şi soră vânează sursa puterii familiei lor; cartea 1 din noua serie The 39 Clues. (Vârsta: de la 12 ani)

WE THE PEOPLE de Lynne Cheney, ilustrată de Greg Harlin (Simon & Schuster, 7.99 $1) Povestea Constituţiei. (Vârsta: 5 – 10)

NATION de Terry Pratchett (HarperCollins, 16.99 $) 1 Doi supravieţuitori ai unui tsunami întemeiază cu greu o nouă societate. (Vârsta: de la 12 ani)

THE 7 HABITS OF HAPPY KIDS de Sean Cove, 2 ilustrată de Stacy Curtis (Simon & Schuster, 19.99 $) Povestiri ilustrând 7 principii de viaţă. (Vârsta: 4 – 8 ani)

THE HUNGER GAMES de Suzanne Collins (Scholastic, 17.99 $) Într-un viitor distopic, o fată luptă pentru supravieţuire în direct la TV. (Vârsta: de la 12 ani)

GOODNIGHT GOON scrisă şi ilustrată de Michael Rex 6 (Putnam, 14.99 $) Vremea culcării în cavoul rece şi gri: parodie a poveştii clasice. (Vârsta: 4 – 8 ani)

THE INVENTION OF HUGO CABRET scrisă şi ilustrată de 79 Brian Selznick (Scholastic, 22.99 $) Un hoţ rămas orfan trebuie să descifreze ultimul mesaj lăsat de tatăl său. (Vârsta: 9 – 12 ani)

BATS AT THE LIBRARY scrisă şi ilustrată de Brian Lies (Houghton Mifflin, 16 $) Sunt multe lucruri pe care le fac liliecii în afară de a atârna cu capul în jos. (Vârsta: 4 – 8 ani)

THE DANGEROUS DAYS OF DANIEL X de James Patterson şi Michael Ledwidge (Little, Brown, 19.99 $) Un băiat cu puteri secrete caută să se răzbune pe asasinii părinţilor lui. (Vârsta: de la 12 ani)

ENIGMA scrisă şi ilustrată de Graeme Base (Abrams, 19.95 $) În lipsa trucurilor magice ale bunicului, un mic bursuc se joacă de-a detectivul. (Vârsta: 9 – 12)

THE ABSOLUTELY TRUE DIARY OF A PARTTIME INDIAN de Sherman Alexie, ilustrată de Ellen Forney (Little, Brown, 16.99 $) Un băiat pleacă din rezervaţie la o şcoală de albi. (Vârsta: de la 12 ani)

9 10

LOUISE, THE ADVENTURES OF A CHICKEN de 2 Kate DiCamillo, ilustrată de Harry Bliss. (Joanna Cotler/ HarperCollins, 17.99 $) De ce a plecat găinuşa de acasă. (Vârsta: 4 – 8 ani)

IDENTICAL de Ellen Hopkins (McElderry/Simon & Schuster, 17.99 $) Incest şi abuz de droguri între două gemene fiice ale unei familii de politicieni. Un roman în versuri. (Vârsta: de la 14 ani)

CĂRŢI BROŞATE

SERII

THE BOOK THIEF de Markus Zusak (Knopf, 11.99 $) 56 O fată salvează nişte cărţi de la o incendiere nazistă şi le împarte cu un bărbat evreu. (Vârsta: de la 14 ani)

THE TWILIGHT SAGA de Stephenie Meyer (Megan 61 Tingley/Little Brown, ed. cart. şi broş.) Vampiri şi vârcolaci în liceu. (Vârsta: de la 12 ani)

THE TALE OF DESPEREAUX de Kate DiCamillo, 36 ilustrată de Timothy Basil Ering (Candlewick, 7.99 $) Un şoarece, un şobolan şi o fată într-o călătorie magică. (Vârsta: de la 10 ani)

INHERITANCE de Christopher Paolini (Knopf, ed. cart. 3 şi broş.) Un adolescent şi dragonul lui învaţă secretele unei lumi fantastice. (Vârsta: de la 12 ani)

THE MYSTERIOUS BENEDICT SOCIETY de Tren- 9 ton Lee Stewart, ilustrată de Carson Ellis (Little, Brown, 6.99 $) Copii cu har într-o misiune. (Vârsta: 9 – 12 ani)

HOUSE OF NIGHT de P. C. şi Kristin Cast (St. Martin’s 6 Press, ed. broş. şi cart.) Vampiri la şcoală. (Vârsta: de la 14 ani)

RULES de Cynthia Lord (Scholastic, 6.99 $) Provocările şi 5 recompensele unei vieţi cu un frate autist. (Vârsta: 9 – 12 ani)

INKHEART de Cornelia Funke (Chicken House/Scholastic, ed. cart. şi broş.) Personajele unei cărţi prind viaţă şi înrobesc cititorii. (Vârsta: de la 10 ani)

THE ALCHEMYST de Michael Scott (Delacorte, 8.99 $) Ge- 6 menii trebuie să ajute un alchimist nemuritor să îşi protejeze cartea vrăjilor de un magician diabolic. (Vârsta: de la 12 ani)

IF YOU GIVE... de Laura Numeroff, ilustrată de Felicia 19 Bond (Geringer/HarperCollins, ed. cart. şi broş.) Amuzament cu cauză şi efect. (Vârsta: 4 – 8)

NICK AND NORAH’S INFINITE PLAYLIST de Rachel Cohn şi David Levithan (Knopf, 7.99 $) Ca să-şi facă foştii geloşi, un băiat şi o fată pretind că sunt împreună şi descoperă că se potrivesc. (Vârsta: de la 12 ani)

MAGIC TREE HOUSE de Mary Pope Osborne, 195 ilustrată de Sal Murdocca (Stepping Stone/Random House, ed. cart. şi broş.) Călătoria în timp a unor copii. (Vârsta: 6 – 9 ani)

JUST LISTEN de Sarah Dessen (Speak, 8.99 $ O fată 18 înfruntă în sfârşit incidentul care a separat-o de cea mai bună fostă prietenă. (Vârsta: de la 12 ani)

CHARLIE BONE de Jenny Nimmo (Scholastic, ed. cart. 45 şi broş.) Urmaşii unui rege învaţă magie. (Vârsta: 9 – 12 ani)

BARACK OBAMA de Roberta Edwards, ilustrată de Ken Call (Grosset & Dunlap, 3.99 $) Biografia „slăbănogului“care candidează la preşedinţie. (Vârsta: 7 – 9 ani)

THE SPIDERWICK CHRONICLES de Tony DiTerlizzi şi Holly Black (Simon & Schuster, doar ed. cart.) Fraţi găsesc o lume ascunsă. (Vârsta: 6 – 10 ani)

THE LUXE de Anna Godbersen (HarperCollins, 9.99 $) Intrigi printre tinerii din lumea mondenă a Manhattanului, circa 1899. (Vârsta: de la 14 ani)

PERCY JACKSON & THE OLYMPIANS de Rick 75 Riordan (Miramax, ed. cart. şi broş.) Bătălia contra unor monştri mitologici. (Vârsta: 9 – 12 ani)

THE NAME OF THIS BOOK IS SECRET de Pseudonymous Bosch (Little, Brown, 5.99 $) Copii descoperă un grup menit nemuririi. (Vârsta: 9 – 12 ani)

WARRIORS de Erin Hunter (HarperCollins, ed. cart. şi broş.) Patru clanuri de pisici războinice aspiră să se întâlnească cu StarClan. (Vârsta: 10 – 14 ani)

102

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna care s-a încheiat la 3 octombrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes. com/books. Toate cele patru liste de cărţi pentru copii apar în fiecare săptămână pe site-ul Book Review. Editorii au furnizat categoriile de vârstă pentru titlurile respective.

Îndrăzneala lui Hopey Povestiri vechi şi noi din seria Love and Rockets a fraţilor Hernandez. DE DOUGLAS WOLK ENZILE desenate ale lui Jaime Hernandez stârnesc adesea hohote de râs: nu neapărat pentru că ar fi întru totul comice, deşi uneori sunt aşa, ci pentru că sunt construite într-o manieră atât de ingenioasă. Noul roman grafic al lui Jaime, The Education of Hopey Glass (Educaţia lui Hopey Glass) începe cu un artificiu perfect şi nostim: Esperanza Glass, cunoscută sub numele de Hopey, fostă punk-rockeriţă care apare în cărţile lui Hernandez încă de la începutul anilor ’80, probează rame pentru noii ei ochelari şi debitează impresii despre asociaţiile pe care le face în cazul fiecărei perechi. („Oh, Doamne! Ţâncii câştigă!“). Totodată, mai şi flirtează cu vânzătoarea, care e prea tânără ca să prindă aluziile culturale ale lui Hopey. Aceasta are 40 şi ceva de ani deja, iar în următoarele pagini Hernandez explică foarte clar că neglijenţa ei impulsivă, care o făcea atât de fermecătoare pe la 20 de ani, nu i-a adus nimic altceva decât o casă împânzită de furnici şi o prietenă răbdătoare. „Day by Day With Hopey“, prima dintre cele două secvenţe de scurte viniete din carte, prezintă o săptămână din viaţa lui Hopey în timp ce ea se pregăteşte să se apuce de o slujbă care chiar impune responsabilitate: predă la copii mici. (Când Hernandez desenează copii, evocările intense ale limbajului corpului creează un stil exagerat şi adorabil, totul e ca un decor de vodeviluri populat cu capete care mestecă sau bocesc, cam ca în benzile

THE EDUCATION OF HOPEY GLASS

Scrisă şi ilustrată de Jaime Hernandez 114 pag. Fantagraphics Books. 19.99 $ LOVE AND ROCKETS

New Stories No. 1. Scrisă şi ilustrată de Hernandez Brothers 100 pag. Fantagraphics Books Ediţie broşată, 14.99 $ AMOR Y COHETES

Scrisă şi ilustrată de Los Bros. Hernandez Ediţie ilustrată. 287 pag. Fantagraphics Books. Ediţie broşată, 16.99 $

desenate Peanuts). Vinieta mai conţine şi câteva apariţii ale prietenei celei mai bune a lui Hopey, care e totodată cel mai îndrăgit personaj al lui Hernandez: Maggie Chascarrillo. Fost mecanic de succes, ajunsă de-acum la vârsta a doua, Maggie lucrează ca administrator al unui complex de apartamente din San Fernando Valley şi a renunţat la mai toate aspiraţiile sale, însă pare mai echilibrată decât a fost vreodată, iar Hernandez trece prin schimbarea ei de personalitate mai degrabă prin imagini decât prin cuvinte.

Douglas Wolk a scris cartea „Reading Comics: How Graphic Novels Work and What They Mean“. Wolk scrie cu regularitate despre benzi desenate în Book Review.

Cealaltă jumătate din The Education... este o idilă la limita unei poveşti poliţiste. Ray Dominguez, un alt personaj durabil din distribuţia concepută de Hernandez, se implică într-o relaţie cu o actriţă/stripteuză guralivă pe nume Vivian, al cărei iubit anterior, un infractor neînsemnat, tocmai a fost omorât. Detaliile crimei se ivesc treptat, pe măsură ce Ray şi Vivian merg la audiţii fără prea multe şanse de reuşită, la petreceri din Los Angeles şi la congrese sordide despre cărţile de benzi desenate, însă povestea e de fapt despre Ray care e încă îndrăgostit de Maggie, deşi au trecut ani buni de când s-au despărţit. E o farsă neagră bine orchestrată, un balet al dorinţei înşelate şi greşit canalizate care e prezentat cu o delicioasă economie de limbaj şi de stil. Ceea ce o împiedică să alunece în cinism e evidenta afecţiune a lui Hernandez pentru majoritatea personajelor sale. Ca mai toate cărţile lui Hernandez, The Education... a fost publicată iniţial în seria Love and Rockets (Dragoste şi rachete) pe care a creat-o, începând din 1981, împreună cu fratele său Gilbert. Cei doi nu colaborează, practic, niciodată, şi nici c-ar putea să aibă stiluri mai diferite, dar cărţile lor apar alăturate atât de des încât autorii îşi spun deseeori „Los Bros. Hernandez“ (Fraţii Hernandez). După 50 de numere de revistă şi alte 20 în format de carte de benzi desenate, Love and Rockets a ajuns la a treia concretizare, ca ediţie anuală intitulată „New Stories“. Coperta realizată de Jaime pentru primul volum înfăţişează o supereroină uriaşă care smulge vârful art-deco al unui zgârie-nori şi îl înlocuieşte cu o şepcuţă cu elice. Cam aşa sunt şi cei doi fraţi pe dinăuntru: după ce s-au făcut cunoscuţi ca maeştri ai romanului grafic

ILUSTRAŢIE DE JAIME HERNANDEZ; DE LA „THE EDUCATION OF HOPEY GLASS“

subtil, acum îşi readuc rachetele pe rampa de lansare şi se desprind de pământ. ILBERT Hernandez, mai ales, s-a desprins aproape complet de dramele de familie intense pentru care s-a făcut cunoscut, descotorosindu-se de personajele care s-au ţinut scai de el în ultimele decenii. Jumătatea lui din „New Stories“ include o fabulă îngrozitoare, a la Jodorowsky, în care un bărbat pribeag se transformă într-un monstru, o fantezie de asocieri libere despre nişte dubluri de-ale lui Dean Martin şi Jerry Lewis care se luptă cu o puzderie de extratereştri cu săbii şi o secvenţă neaşteptată cu un cangur amator de jocuri de noroc şi o stradă cu penisuri umanoide. Cu alte cuvinte, Gilbert izbeşte cu o rangă la hotarele politicoase şi mai mult sau mai puţin realiste ale povestirilor lui despre Palomar şi Luba. Ce a pierdut în profunzime şi în cuprinderea istorică a acelui material, a câştigat în energie brutală şi spumegândă. (Prolificul Gilbert a mai scris şi desenat şi „adaptări“ nebuneşti după filme de seria B, proaste şi inexistente, între care Chance in Hell, apărut anul trecut, Speak of the Devil, recent publicat în serie, şi volumul în curs de apariţie The Troublemakers). Contribuţia lui Jaime Hernandez la „New Stories“ ţine de personajele sale obişnuite, dar e cea mai stranie şi mai radicală poveste pe care putea s-o deseneze, dată fiind reputaţia sa: primele două capitole dintr-un serial SF despre un supererou, „Ti-Girls Adventures No. 34“. Beatríz (Penny Century) García, o prietenă arivistă de-a lui Maggie, a căpătat superputeri şi şi-a pierdut controlul; o fostă echipă de supereroine se reuneşte pentru a încerca să dea de urma fiicelor dispărute ale lui Penny, undeva

în spaţiu. „Ti-Girls“ e o povestire la fel de ludică precum şi celelalte lucrări mai pământeşti ale lui Jaime, iar autorul a lucrat pe îndelete la ea, vreme de câţiva ani. Frunzăriţi puţin The Education of Hopey Glass după ce aţi citit-o şi veţi observa că multe dintre supereroinele lui apar aici, într-o formă sau alta. Virajul din „New Stories“ spre zona fantasticului e o mişcare contraintuitivă într-un moment în care s-ar zice tot mai des că există o prăpastie între romanul grafic „serios“ şi benzile desenate de divertisment. Însă fraţii Hernandez nu şi-au prea bătut niciodată capul cu înţelepciunea convenţională: la începutul anilor 1980, o bandă desenată în alb-negru despre mecanicii din Los Angeles şi despre ţăranii din America Centrală părea imposibil de exagerată, iar cei doi au fost atraşi dintotdeauna de genul SF scăldat în lumină de neon. Amor y Cohetes (Dragoste şi rachete), ultimul volum din cele şapte care compun seria Love and Rockets (1982 – 1996) este un melanj de 42 de proze scurte care nu corespund nici continuităţii Maggie-Hopey a lui Jaime, nici povestirilor lui Gilbert despre locuitorii din Palomar, pe lângă câteva poveşti în care fraţii îşi încaieră personajele. (Mai sunt şi câteva povestiri de Mario Hernandez, un fel de Zeppo al familiei Hernandez). De fapt, o bună parte din această carte constă în laitmotive răsucite despre monştri şi nave spaţiale. Cel mai flegmatic material de aici este secvenţa de povestiri „Rocky and Fumble“ a lui Jaime despre o fetiţă şi robotul său de companie, care poate fi interpretată fie ca o hârjoneală SF lipsită de sens, ce se încheagă brusc pe la jumătate, sau ca un portret al unei femei a cărei viaţă iluzorie o devorează până la urmă de tot. Totuşi, cele mai flegmatice benzi desenate marca Hernandez nu sunt neapărat şi cele mai bune: Gilbert, mai ales, prosperă în lipsa unui set de reguli. Povestirea sa „BEM“, prima apărută şi cea mai lungă dintre textele incluse în acest volum, e o aglomerare de energie incipientă topită şi pulverizată pe 40 de pagini, fiind populată cu războinici dezbrăcaţi, interpreţi de conga şi făpturi uriaşe care seamănă cu nişte lăcuste. Aceeaşi energie se observă şi în textele ulterioare şi cu abordări mai experimentale din Amor y Cohetes – un amestec de stiluri de benzi desenate ieftine şi de aversiuni psihosexuale, o biografie scurtă şi vioaie a Fridei Kahlo, un text liniştit pe trei pagini despre boxeri care se bat până la sânge şi care se intitulează „Marilyn Monroe“. Totodată, acest stil face trecerea pe teritoriul incomod pe care l-a acceptat, împreună cu Jaime, în „New Stories“. La vârsta la care artiştii se fixează adesea asupra cizelării unei abordări de succes, fraţii Hernandez se provoacă singuri la fel de mult ca acum 25 de ani şi e o adevărată plăcere să-i vezi aşa de suh rescitaţi. 19

TBR: Din culise Din trecut: Acum 20 de ani, pe data de 16 octombrie 1988, la doar câteva săptămâni distanţă de finalul confruntării dintre Bush şi Dukakis, pe primul loc în lista The Times a ediţiilor de ficţiune se afla thrillerul lui Tom Clancy, The Cardinal of the Kremlin, din seria Jack Ryan. În aceeaşi săptămână, lista cuprindea romane scrise de Anne Tyler (Breathing Lessons), Thomas Harris (Tăcerea mieilor), Tom Wolfe (The Bonfire of the Vanities) şi Gabriel García Márquez (Dragostea în vremea holerei). Ce se întâmpla cu lista de nonficţiune? Iată cele 10 titluri şi descrierile aferente, publicate la acea vreme: 1. O scurtă istorie a timpului de Stephen W. Hawking (Bantam, 18.95 $) Un om de ştiinţă britanic trece în revistă eforturile de a crea o teorie unificată a universului. 2. The Ragman’s Son de Kirk Douglas (Simon & Schuster, 21.95 $) Actorul îşi rememorează viaţa: a fost fiul unui imigrant sărac, a devenit chelner, muncitor la o fabrică de oţel, vânzător de mărunţişuri, star de cinema, tată şi bărbat. 3. The Lives of John Lennon de Albert Goldman (Morrow, 22.95 $) O carte despre vedeta rock ’n’ roll, ca legendă şi om obişnuit. 4. The Boz de Brian Bosworth şi Rick Reilly (Doubleday, 17.95 $) Autobiografia jucătorului de fotbal de la Seattle Seahawks. 5. Surviving the Great Depression of 1990 de Ravi Batra (Simon & Schuster,18.95 $) Ce ar trebui să facă americanii şi cei de la conducere când sunt ameninţaţi de producerea unui dezastru economic. 6. Senatorial Privilege de Leo Damore (Regnery Gateway, 19.95 $) Un reporter reexaminează accidentul din 1969 de pe Insula Chappaquiddick. 7. The Duchess of Windsor de Charles Higham (McGraw-Hill, 17.95 $) Viaţa femeii din Baltimore care s-a căsătorit cu regele Edward al VIII-lea. 8. Landslide de Jane Mayer şi Doyle McManus (Houghton Mifflin, 21.95 $) Relatările a doi reporteri de la Washington despre „distrugerea preşedintelui, 1984-1988“. 9. Generation of Swine de Hunter S. Thompson (Summit, 18.95 $) Comentarii despre deceniul în curs. 10. Transformation de Whitley Strieber (Beech Tree/Morrow, 18.95 $) Autorul cărţii Communion povesteşte despre noile confruntări cu „o formă de inteligenţă non-umană“. NOTE: The Snowball, biografia de 960 de pagini a lui Warren Buffet, se află pe primul loc în lista de nonficţiune, devansând Hot, Flat, and Crowded de Thomas L. Friedman, care ajunge pe locul 3. Autoarea cărţii, Alice Schroeder, notează ceea ce Buffet i-a spus în legătură cu propriile lui amintiri: „când versiunea mea diferă de a altcuiva … foloseşte-o pe cea mai puţin favorabilă mie“. La numărul doi se află o carte recentă şi drăgălaşă: Dewey: The SmallTown Library Cat Who Touched the World. ÎN TRADUCERE: La numărul trei în lista cărţilor practice în ediţie cartonată se află Cartea Guinness a recordurilor mondiale pentru anul 2009. Există câteva premiere remarcabile cum ar fi „cel mai mare magazin de băuturi alcoolice“, un magazin din Thornton, Colorado, care se numeşte Daveco Liquors. Magazinul s-a deschis în 2006 şi e destul de mare, după cum spun editorii, „cât să cuprindă 35 terenuri de tenis“! Există şi premiere literare. „Autorul în viaţă ale cărui cărţi sunt traduse în cele mai multe limbi“ se dovedeşte a fi Paulo Coelho. Romanul său, Alchimistul, a fost publicat în 67 de limbi. DWIGHT GARNER

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

Ediţii cartonate Săpt. trecută

FICŢIUNE

THE LUCKY ONE de Nicholas Sparks. (Grand Central, 24.99 $) Întors acasă, un militar din forţele navale decide să o caute pe femeia a cărei poză a găsit-o în Irak.

THE STORY OF EDGAR SAWTELLE de David Wroblewski (Ecco, 25.95 $) Un mut se refugiază cu trei câini în pădurile din Wisconsin, după ce tatăl lui este ucis.

ONE FIFTH AVENUE de Candace Bushnell (Voice/Hyperion, 25.95 $) Lumea bârfelor, a teatrului şi a finanţelor au o adresă în comun.

Săpt. în top

Săpt. aceasta

20 octombrie 2008

NONFICŢIUNE

Săpt. trecută

Săpt. în top

THE SNOWBALL de Alice Schroeder (Bantam, 35 $) Viaţa lui Warren Buffett.

DEWEY de Vicki Myron cu Bret Witter (Grand Central, 19.99 $) Pisicuţa lăsată să îngheţe în grămada de cărţi returnate de la o bibliotecă publică din Iowa şi calea ei spre faimă.

HOT, FLAT, AND CROWDED de Thomas L. Friedman (Farrar, Straus & Giroux, 27.95 $) Editorialistul New York Times scrie despre cum revoluţia verde poate înnoi America.

HEAT LIGHTNING de John Sandford (Putnam, 26.95 $) Virgil Flowers anchetează cazuri de omor în care victimele au câte o lămâie în gură.

A BOLD FRESH PIECE OF HUMANITY de Bill O’Reilly (Broadway, 26 $) Analistul de la Fox News despre educaţia şi cariera sa.

TSAR de Ted Bell (Atria, 26.95 $) Kremlinul are un asasin brutal care lucrează în America.

THE OTHER QUEEN de Philippa Gregory (Touchstone, 25.95 $) Povestea Reginei Scoţiei, Mary, captivă în timpul domniei Reginei Elizabeth.

THE LIMITS OF POWER de Andrew Bacevich (Metropolitan/Holt, 24 $) Un colonel de armată în retragere susţine că americanii înşişi sunt responsabili pentru problemele ţării. (†)

PIECES OF MY HEART de Robert J. Wagner cu Scott Eyman (William Morrow, 25.95 $) Starul de cinema vorbeşte despre amintiri, căsniciile sale şi carieră.

LETTER TO MY DAUGHTER de Maya Angelou (Random House, 25 $) Amintiri, aprecieri şi poeme de la autoarea I Know Why the Caged Bird Sings.

THE WAR WITHIN de Bob Woodward (Simon & Schuster, 32 $) Dezbaterile Casei Albe despre războiul din Irak, 20062008.

21 NIGHTS de Prince şi Randee St. Nicholas (Atria, 50 $) Poezie, versuri de cântece, un CD şi un eseu fotografic despre concertele londoneze ale lui Prince din 2007.

MOTHER WARRIORS de Jenny McCarthy (Dutton, 24.95 $) Lupta autoarei şi a altor mame împotriva autismului de care suferă copiii lor.

BOYS WILL BE BOYS de Jeff Pearlman (Harper, 25.95 $) Cronica despre victorioasa echipă Dallas Cowboys în Super Bowl, în anii 1990.

FLEECED de Dick Morris şi Eileen McGann (Harper, 26.95 $) 13 Americanii sunt extorcaţi de guvern, afaceri, sindicate şi lobbişti. (†)

13*

STORI TELLING de Tori Spelling, cu Hilary Liftin (Simon Spotlight Entertainment, 24.95 $) Memoriile actriţei. (†)

7 8* 9 10 11 12

A CEDAR COVE CHRISTMAS de Debbie Macomber (Mira, 16.95 $) O femeie gravidă apare în Cedar Cove în Ajunul Crăciunului şi intră în travaliu într-o cameră de deasupra unui grajd.

HOT MAHOGANY de Stuart Woods (Putnam, 25.95 $) Un mister Stone Barrington în centrul unei lumi interesată de antichităţi şi bani, în New England.

THE GIVEN DAY de Dennis Lehane (William Morrow, 27.95 $) Un poliţist, un fugar şi familiile lor în timpul revoltei din Boston, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

THE GIRL WITH THE DRAGON TATTOO de Stieg Larsson (Knopf, 24.95 $) Un hacker şi un ziarist ajută un octogenar bogat să investigheze dispariţia nepoatei sale, cu 40 de ani în urmă.

THE HOST de Stephenie Meyer (Little, Brown, 25.99 $) Extratereştrii au preluat controlul asupra minţilor şi trupurilor celor mai mulţi oameni, dar o femeie nu va capitula.

THE GUERNSEY LITERARY AND POTATO PEEL PIE SOCIETY de Mary Ann Shaffer şi Annie Barrows (Dial, 22 $) După cel de-al doilea război mondial, un ziarist merge în insula Guernsey ca să cunoască locuitorii care au rezistat ocupaţiei naziste.

ANATHEM de Neal Stephenson (William Morrow, 29.95 $) Un ordin de 15 matematicieni şi cercetători care trăiesc în izolare trebuie să-şi salveze planeta, asemănătoare cu Terra, când este ameninţată de o catastrofă.

FAEFEVER de Karen Marie Moning (Delacorte, 25.95 $) MacKayla e prinsă la mijloc când faes câştigă bătălia de la Dublin; a treia parte din seria Fever.

ARE YOU THERE, VODKA? IT’S ME, CHELSEA de Chelsea Handler (Simon Spotlight, 24.95 $) Eseuri personale amuzante ale actriţei de comedie stand-up.

AMERICAN WIFE de Curtis Sittenfeld (Random House, 26 $) 12 O bibliotecară drăguţă se mărită cu fiul alcoolic al unei familii de politicieni bogaţi, care reuşeşte cumva să devină preşedinte.

THE FOREVER WAR de Dexter Filkins (Knopf, 25 $) Corespondentul New York Times despre munca sa în Irak şi Afganistan.

16*

THE BOOK OF LIES de Brad Meltzer (Grand Central, 25.99 $) Uciderea tatălui creatorului lui Superman, Jerry Siegel, este legată de povestea biblică a lui Cain şi Abel.

16*

BAD MONEY de Kevin Phillips (Viking, 25.95 $) Cum au ruinat finanţele economia Americii, ajutate de credinţa păguboasă a Washingtonului în eficienţa pieţelor.

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 3 octombrie în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Alegerea editorilor Cărţi recente care ne-au stârnit interesul A MOST WANTED MAN de John le Carré (Scribner, 28 $) Acest roman puternic, concentrat asupra unui fugar din Germania, pe jumătate rus, pe jumătate cecen şi pe jumătate nebun, abundă de spioni a căror disperare de a evita un nou atac terorist provoacă un incendiu mocnit în fiecare paragraf.

THE FREEDOM AGENDA: Why America Must Spread Democracy (Just Not the Way George Bush Did) de James Traub (Farrar, Straus & Giroux, 25 $) Traub, jurnalist la The Times Magazine, militează pentru o abordare mai sinceră, mai generoasă şi mai puţin lipsită de aroganţă.

TO SIBERIA de Per Petterson. Traducerea de Anne Born (Graywolf Press, 22 $) Personajul principal al celui de-al treilea roman al lui Petterson îşi aminteşte cu emoţie despre fratele ei, curajos şi nesăbuit, dar cu o viaţă amoroasă sortită eşecului.

STATE BY STATE: A Panoramic Portrait of America, editat de Matt Weiland şi Sean Wilsey (Ecco/ HarperCollins, 29.95 $) Cincizeci de eseuri despre cele 50 de state, de Joshua Ferris (Florida), Jhumpa Lahiri (Rhode Island), Jonathan Franzen (New York) şi alţii.

WHEN WILL THERE BE GOOD NEWS? de Kate Atkinson (Little, Brown, 24.99 $) Jackson Brodie, eroul din thriller-urile anterioare ale lui Atkinson, preia cazul unei mame care dispare odată cu propriul copil.

THE PARTNERSHIP: The Making of Goldman Sachs de Charles D. Ellis (Penguin Press, 37.95 $) Ellis pune succesul de durată al lui Goldman pe seama culturii acestuia.

ANGLER: The Cheney Vice Presidency de Barton Gellman (Penguin Press, 27.95 $) Un portret captivant al lui Cheney, ca manipulator politic genial. I SEE YOU EVERYWHERE de Julia Glass (Pantheon, 24.95 $) Doliul stă la baza acestui roman încâlcit despre complexa legătură emoţională dintre surori. THE SEALED LETTER de Emma Donoghue (Harcourt, 26 $) Acest roman uşor sinistru este inspirat dintr-un caz real din Anglia perioadei victoriene, în care este implicat un amiral, soţia lui infidelă şi prietena ei, militantă pentru drepturile femeilor. Cronicile complete ale acestor cărţi, precum şi ale altor apariţii recente, se află pe web: nytimes.com/books.

Bună treabă Lui Fred Astaire i-a reuşit, după cum demonstrează un nou eseu biografic care îi este dedicat. DE DAVID THOMSON NTREBARE: cât de bine dansa Fred Astaire? Răspuns: pe cât de bine îi permitea starea lui de agitaţie neîncetată, picioarele rănite ale partenerelor sale şi filmul în care juca. Deci cât de bine dansa sora şi partenera lui, Adele Astaire? Sau cât de bine flirta? Cât de bine înjura? Cât de adorabilă era în rolul ei? Atât de bine încât s-a măritat cu un nobil englez. Cu alte cuvinte, a devenit subiectul unei anecdote din showbiz şi doar atât, căci nu există aproape nici o înregistrare cu ea dansând. Cu doar câţiva ani mai mic şi părăsit de sora lui, Fred şi-a găsit o nouă parteneră. Nu e vorba de Ginger sau de celelalte doamne, ci

Miercuri, 22 octombrie, ora 19.00 DEMONUL ROŞU de Hideki Noda Regia: Marcel Ţop Scenografia: Anca Cernea Muzica: Tom Brânduş şi Marcel Ţop Cu: Maria Tudosie, Simona Popescu, Radu Zetu, Kana Hashimoto, Vitalie Bantaş, Afrodita Androne Durata: 2 ore O producţie Asociaţia CATHARSIS şi Teatrul ACT în colaborare cu ArCuB Spectacol oferit în cadrul programului Teatrul face pACT cu gashka ta din liceu susţinut de Primăria sectorului 3

Joi, 23 octombrie, ora 19.00 CUI I-E FRICĂDE VIRGINIA WOOLF? de Edward Albee Traducerea: Ionuţ Grama Regia Mariana Cămărăşan scenografia: Alexandra Penciuc Cu: Florina Gleznea, Ionuţ Grama, Sânziana Nicola şi Emil Măndănac Spectacol preluat de la Studioul de Teatru Casandra O producţie Teatrul ACT în colaborare cu ArCuB Durata: 2 ore şi 30 minute (cu pauză)

FRED ASTAIRE

de Joseph Epstein 198 pag. Yale University Press. 22 $

de film. Şi dacă Fred părea întotdeauna încordat şi temător, în vreme ce lui Adele îi plăcea viaţa şi o accepta cu lejeritate, asta era pentru că Fred Astaire îşi găsise vocaţia încercând să satisfacă un mijloc de comunicare etern. La studiourile RKO Pictures, cu câţiva ani înainte ca şefii de acolo să-i dea mână liberă lui Orson Welles (care categoric n-a fost dansator), l-au primit pe Fred Astaire: nu conta că avea un început de chelie şi urechi enorme, că avea fălcile lăsate şi că personalitatea lui conţinea 2% lapte. I-au spus, mai mult sau mai puţin: „Împlineşte perfecţiunea“. Şaptezeci de ani mai târziu, aceleaşi filme făcute la RKO – printre cele mai stupide capodopere realizate de orice cultură şi în orice gen – rulează încă în versiune lăcuită în alb-negru, în care Fred arată ca un manechin. Nu mai încape îndoială că nu doar cinefilii veterani sunt receptivi la modalitatea lui Fred de a atinge idealul. Cultura noastră n-ar putea difuza nicicând o mie de ore de Jocuri Olimpice cu încetinitorul dacă n-am crede în graţie, deşi e puţin probabil să ne mai întoarcem vreodată la genul numit „musical“. La studiourile RKO, acestea erau fabule irelevante, făcute pentru bogătaşi, cu cele mai vag schiţate poveşti, un şirag pentru perlele dansului, cuplate cu unele dintre cele mai bune cântece populare ale noastre, toate conduse de nesuferitul agitat cu nume voios (Astaire, adaptare de la Austerlitz), care era prea ocupat sau prea plictisit ca să dea interviuri, să se promoveze sau să se poarte ca o vedetă a ecranului scandaloasă şi afurisită. Poate oare necromanţia noastră în privinţa celebrităţilor să accepte pe cineva atât de măreţ şi atât de plictisitor? Joseph Epstein, autorul volumului Snobbery, a acceptat oferta editurii Yale University Press (parte dintr-o serie intitulată „Icons of America“) de a scrie despre marele dansator. Fred Astaire este o carte-portret foarte pasi-

David Thomson a scris „The New Biographical Dictionary of Film“ şi „Have You Seen...?: A Personal Introduction to 1,000 Films“, volum recent publicat în Statele Unite. FOTO: RKO, VIA ASSOCIATED PRESS

onantă şi uşor de citit, cu toate că Epstein e hotărât să nu-l supună pe Fred la investigaţii atente sau analize profunde ale devenirii sale. Deci cartea lui e un eseu (fără a fi ilustrat în modul obişnuit), un studiu al succesului maestrului, genul de cărticică ce-ar putea însoţi un omagiu difuzat pe canalul public de televiziune. Dar dacă i-l prezinţi pe Astaire unui necunoscător, trebuie să ştii că această carte nu numai că respinge analiza în profunzime, ci mai şi preferă să creadă că nu există nici un fel de profunzimi de explorat. Mai mult chiar, Epstein pare să presupună că nu poţi să descrii cu adevărat un număr de dans, aşa că se mulţumeşte cu câteva nuanţe impresioniste şi puternice. Toate bune şi frumoase, dar un necunoscător al lui Astaire ar putea foarte bine să cheltuiască cei 22 de dolari pe un DVD cu Top Hat sau Swing Time sau chiar Silk Stockings. Când e vorba de Fred Astaire, lecţia esenţială constă în a vedea ceea ce face, pentru ca apoi să-ţi dai seama cât de hotărât e să dea impresia că face totul fără nici un efort. Această lejeritate e direct legată de poveştile absurde la care nu merită să ne gândim. Omisiunea e cu atât mai evidentă când ajungi la excelentul comentariu al lui Epstein despre Fred Astaire, cântăreţul. Mai mult chiar, admiratorul sau nou-venitul inspirat trebuie să caute până în pânzele albe după Astaire Dancing, de John Mueller (1985), un volum uriaş care analizează (cu lărgiri de

cadru) fiecare număr de dans imortalizat de Astaire pe peliculă; astfel aflăm că, în anii petrecuţi la RKO, filmele cu Fred şi Ginger aproape că şi-au dublat costurile fără să aducă şi încasări pe măsură. Subliniez asta fiindcă, din cartea lui Mueller (pe care Epstein n-a studiat-o prea atent) se înţelege limpede că Astaire (şi Hermes Pan, coregraful, criticul, înlocuitorul, prietenul, umbra lui Fred) chiar a făcut aceste filme. Nulitatea flagrantă a materialului, dulcegăria melancolică a melodiilor şi implacabila eleganţă a dansurilor (cu o cameră pregătită să încadreze întreaga siluetă), toate acestea sunt meritul lui Fred, un om care n-a reuşit să se convingă niciodată că era un dansator destul de bun încât să-şi permită să renunţe la visul de a deveni doar un coregraf. Cum s-a ajuns aici? Epstein pune această întrebare de mai multe ori, dar bineînţeles că ştie că nu s-a ajuns aici din Omaha, din cauza originilor germane sau a mamei care i-a luat în turneu prea devreme pe Fred şi pe Adele. S-a ajuns aici din cauza gândirii lui Fred, care renunţa la multe alte pofte în favoarea mişcării. Da, îi plăceau golful, cursele de cai şi hainele bune, dar e greu să ni-l imaginăm pe Fred mâncând şi cu atât mai puţin căutând să-şi satisfacă alte apetituri, mai senzuale. Când a încercat să joace în filmele realizate mai târziu (On the Beach, de pildă), şi-a dezvăluit propria aură sinistră. Ginger Rogers, dimpotrivă, era o actriţă amuzantă, care putea să abordeze cu lejeritate diferite niveluri de aluzii sexuale pur şi simplu irosite în faţa lui Fred. Problema nu e că Fred şi Ginger n-au avut niciodată o aventură. Problema e că cei doi au dansat ani la rând fără să se cunoască prea bine sau fără să schimbe zâmbetul îngheţat al lui Fred, căpătat de pe vremea când dansa cu sora lui. În perechea lor, Adele atrăgea toate privirile pentru că era plină de viaţă şi predispusă la greşeli. Pentru Fred, ea a fost primul protocol, cel esenţial: dacă dansezi cu sora ta, asta exclude, fireşte, orice ameninţare a apropierii fizice. Dansurile lui Fred nu sunt senzuale sau cel puţin nu sunt aşa până la uluitoarea întâlnire cu Cyd Charisse, în anii 1950, când lipsa ei aproape totală de interes faţă de propriul lor dans s-a potrivit, în mod misterios, cu picioarele lui îmbătrânite. Astaire nu va fi „salvat“ niciodată pentru o epocă pasionată de cancanuri prin dezvăluirea unei vieţi personale sordide. În acelaşi timp, îngrozitoarea lui concentrare şi refuzul de a recunoaşte anumite pofte au condus la o concluzie la care se ajunge rar în cazul artiştilor din domeniul dansului sau al altor forme muzicale: Fred Astaire nu era om, nu era sexual, nu era nici măcar sexuat. Însă în totala lui indiferenţă faţă de greutăţile şi sărăcia din anii 1930, Fred a transmis ideea că arta nu trebuie să aibă de-a face cu viaţa. Tocmai în acest punct se dă de gol Cetăţeanul Kane. E mult prea brutal cu „America“. Top Hat şi celelalte filme ale lui sunt doar h promenade prin Arcadia. 21

Raftul cu ediţii broşate JOURNALS: 1952-2000 de Arthur M. Schlesinger Jr (Penguin, 20 $) Acest istoric prolific a ţinut jurnale – cuprinzând aproape 6000 de pagini – în anticiparea memoriilor sale, iar doi dintre fiii lui au redus acest material la o şesime din volumul său iniţial. Abordând diverse subiecte şi menţionând întâlniri cu personaje ca Reinhold Niebuhr şi Mick Jagger, cartea dezvăluie spiritul amuzant şi plin de viaţă al autorului, firea sa blajină, convingerile sale liberale temeinice şi energia sa fără margini. Schlesinger a scris mai multe cărţi legate de serviciul său la Casa Albă în timpul lui Kennedy, dar aceste jurnale, după cum scrie criticul nostru, Maureen Dowd, „îi conferă lui Kennedy o strălucire şi mai incandescentă“. Şi totuşi, notează el după o petrecere care a avut loc în 1991, Jackie Onassis „m-a informat, cu generozitate, că ar prefera să stea la masă lângă mine, decât lângă orice altă persoană din New York. Ar fi fost mai convingătoare dacă ne-ar fi invitat vreodată la cină“. GULF MUSIC de Robert Pinsky (Farrar, Straus & Giroux, 14 $) Poeziile din cea de-a şaptea antologie a lui Pinsky demonstrează convingerea sa, deseori exprimată, în legătură cu necesitatea unei poezii contemporane în democraţia noastră. Cu un limbaj clar şi cu versuri albe, puternice, amestecă aspectele publice cu cele private, fără a le estompa pe nici unele. MUSICOPHILIA: Tales of Music and the Brain de Oliver Sacks (Vintage, 14.95 $) Cărţile anterioare ale lui Sacks, ca de exemplu The Man Who Mistook His Wife for a Hat, demonstrează abilitatea lui de a transforma relatări legate de ştiinţa neurologiei în poveşti tulburătoare. În acest roman prezintă oameni cu diferite afecţiuni sau abilităţi legate de muzică. Este şi cazul unui chirurg care, după ce e lovit de fulger, începe să îndrăgească muzica clasică şi învaţă să cânte la pian. Povestirile lui Sacks „transmit atât misterele de nepătruns ale creierului omenesc cât şi misterele muzicii, în aceeaşi măsură de obscure“, scrie Michiko Kakutani în The Times. THE ELEPHANTA SUITE de Paul Theroux (Mariner/Houghton Mifflin,14.95 $) Aceste trei nuvele se concentrează asupra ciudatei combinaţii dintre spiritualitatea ascetică antică şi comercialismul epocii informatice din India. Într-una din ele, un cuplu de americani neatenţi îşi pun viaţa în pericol, în căutarea experimentării senzualităţii, iar în alta un tânăr avocat din Boston, care urăşte India la început, ajunge s-o iubească. ONE DROP: My Father’s Hidden Life – A Story of Race and Family Secrets de Bliss Broyard (Back Bay/Little, Brown, 15.99 $) „Tatăl tău este pe jumătate negru“, mama lui Bliss Broyard îi spune acesteia, pe când tatăl ei, scriitorul şi criticul New York Times Book, Anatole Broyard, era pe moarte în 1990. Această descoperire o trimite pe Bliss, crescută într-o lume a albilor, cu cluburi elitiste şi şcoli pregătitoare, într-o călătorie pentru a înţelege atât viaţa tatălui său, care a ales să se dea drept alb, cât şi pe cea a comunităţii inter-rasiale a creolilor din New Orleans în care acesta se născuse. „S-ar putea să nu găsesc niciodată răspunsul la întrebarea: eu ce sunt?“concluzionează Bliss Broyard. „Dar vina nu este a mea, ea se găseşte în faptul că această întrebare există“. CHASING KANGAROOS: A Continent, a Scientist, and a Search for the World’s Most Extraordinary Creature de Tim Flannery (Grove, 14 $) Zoologul australian Flannery şi-a dedicat întreaga carieră studiului a ceea ce numeşte cel mai deosebit animal din lume. În această combinaţie de jurnal de călătorie, spectacol al naturii şi memoriu, el descrie căutările lui legate de canguri, din trecut şi din prezent (astăzi există peste 70 de specii de canguri). HEAVEN’S NET IS WIDE: The First Tale of the Otori de Lian Hearn (Riverhead, 15 $) Acţiunea acestei cărţi se petrece într-o Japonie feudală imaginară, înaintea celor întâmplate în Tales of the Otori, o serie de romane fantasy, care începe cu Across the Nightingale Floor (2002). Hearn este pseudonimul lui Gillian Rubinstein, o scriitoare din Australia, născută în Anglia, care este foarte ataşată de Japonia şi de trecutul ei. THE LAST CAVALIER: Being the Adventures of Count Sainte-Hermine in the Age of Napoleon de Alexandre Dumas. Traducere de Lauren Yoder (Pegasus, 18.95 $) Studiindu-l pe Dumas, Claude Schopp descoperă această serie de scrieri neterminate în Biblioteca Naţională din Paris. Cu un capitol final semnat de Schopp, romanul de capă şi spadă s-a vândut în peste 250.000 de exemplare în Franţa în 2005. GOD’S HARVARD: A Christian College on a Mission to Save America de Hanna Rosin (Harvest/Harcourt, 14 $) În calitate de jurnalist pe probleme religioase pentru The Washington Post, Rosin a petrecut un an şi jumătate la Colegiul Patrick Henry, fondat pentru a atrage celebrităţi academice din rândul evangheliştilor care studiau acasă, şi a-i antrena „să transforme America“, aşa cum afirmă fondatorul său. THE STORY OF SUSHI: An Unlikely Saga of Raw Fish and Rice de Trevor Corson (Harper Perennial, 14.95 $) Corson îşi duce cititorul într-o călătorie fascinantă din Japonia, unde a fost inventat sushi-ul, ca fast-food pentru muncitori, şi până în Los Angeles, unde a fost cunoscut pentru prima dată de americani. De-a lungul poveştii întâlnim capitole de biologie marină şi despre caracterul distinctiv al gustului. THE YEAR OF LIVING BIBLICALLY: One Man’s Humble Quest to Follow the Bible as Literally as Possible de A.J. Jacobs (Simon & Schuster, 15 $) Jacobs, editor la Esquire, un „evreu în sensul în care Olive Garden este un restaurant italian“, trăieşte un an respectând o listă tipărită cu peste 700 de reguli biblice. Această încercare e plină de peripeţii: la un moment dat, apare pe o stradă din New York în haine de păstor, cântând la o harpă cu zece coarde. ELSA DIXLER

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

FICŢIUNE FORMAT CLASIC

Săpt. în top

Ediţii broşate Săpt. aceasta

20 octombrie 2008

FICŢIUNE FORMAT DE BUZUNAR

Săpt. în top

MR. CAVENDISH, I PRESUME de Julia Quinn (Avon, 7.99 $) Un duce se îndrăgosteşte de femeia cu care i se aranjase logodna cu mult timp în urmă, apoi află că s-ar putea să nu fie duce – şi deci nu are dreptul la mâna ei.

THE SECRET LIFE OF BEES de Sue Monk Kidd 16 (Penguin, 14 $) În 1964, în Carolina de Sud, o adolescentă încearcă să descopere secretul din trecutul mamei sale.

DOUBLE CROSS de James Patterson (Vision, 9.99 $) Alex Cross şi noua lui iubită, detectiv de poliţie, înfruntă un asasin îngâmfat din Washington.

THE BRIEF WONDROUS LIFE OF OSCAR WAO de Junot Díaz (Riverhead, 14 $) Un tocilar dominicanoamerican se luptă să scape de un blestem de familie.

SEDUCE ME AT SUNRISE de Lisa Kleypas (St. Martin’s, 7.99 $) Un ţigan frumos trebuie să decidă dacă să se lase pradă unei dorinţe nepotrivite.

NIGHTS IN RODANTHE de Nicholas Sparks (Grand 9 Central, 13.99 $) Dragostea apare între un bărbat şi o femeie de vârstă mijlocie într-un han din Carolina de Nord.

NIGHTS IN RODANTHE de Nicholas Sparks (Grand 10 Central, 7.99 $) Dragostea apare între un bărbat şi o femeie de vârstă mijlocie într-o pensiune din Carolina de Nord.

THE CHOICE de Nicholas Sparks (Grand Central, 13.99 $) Cum acţionează alegerile privind dragostea şi moartea în viaţa unui unui bărbat din Carolina de Nord.

COLLATERAL DAMAGE de Fern Michaels (Zebra/ Kensington, 6.99 $) Surorile urmăresc un hacker care a furat lista secretă a unei strângeri de fonduri politice.

SUNSET de Karen Kingsbury (Tyndale, 13.99 $) Puterea dragostei familiei şi miracolul tămăduitor al mântuirii; cartea a patra dintr-o serie religioasă inspiraţională.

WATER FOR ELEPHANTS de Sara Gruen (Algonquin, 13.95 $) Un tânăr şi un elefant salvează un circ în perioada Marii Crize.

THE ROGUE HUNTER de Lynsay Sands (Avon, 7.99 $) O avocată workaholică în căutare de odihnă la cabana familiei este atrasă de vecinul ei, despre care nu ştie că e vampir.

FIRST IMPRESSIONS de Nora Roberts (Silhouette, 7.99 $) Un om de afaceri, care speră să scape de femei, este ademenit de vecina sa apetisantă; reeditare a unei povestiri din 1984 şi a Blithe Images, din 1982.

THE SHACK de William P. Young (Windblown Media, 20 14.99 $) Un bărbat a cărui fiică a fost răpită este invitat, în aparenţă de către Dumnezeu, într-o cabană izolată. (†)

BAREFOOT de Elin Hilderbrand (Back Bay/Little, 17 Brown, 13.99 $) Trei femei încărcate cu tot felul de probleme petrec împreună o vară transformatoare în Nantucket. THE ALCHEMIST de Paulo Coelho (HarperOne, 13.95 $) Un tânăr cioban spaniol călătoreşte în Egipt în căutarea unei comori.

DARK OF THE MOON de John Sandford (Berkeley, 9.99 $) Virgil Flowers, un personaj din Invisible Prey, investighează trei crime într-un orăşel din Minnesota.

LOVING FRANK de Nancy Horan (Ballantine, 14 $) Povestea amorului dintre Frank Lloyd Wright şi Mamah Borthwick Cheney.

THIRD DEGREE de Greg Iles (Pocket, 9.99 $) O adulterină însărcinată este blocată într-un conflict exploziv cu soţul ei.

10 11

THE ALMOST MOON de Alice Sebold (Little, Brown, 14.99 $) O femeie obişnuită să satisfacă nevoile familiei ajunge la capătul puterilor.

THE RUSTLER de Linda Lael Miller (HQN, 7.99 $) Un 1 infractor în căutarea iertării întâlneşte o femeie cinstită care ascunde un secret tenebros; un roman Stone Creek.

THE ROAD de Cormac McCarthy (Vintage, 14.95 $) Un 57 tată şi un fiu călătoresc într-o Americă post-apocaliptică.

11*

DEAD UNTIL DARK de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) 4 O chelneriţă clarvăzătoare dintr-un orăşel din Louisiana se îndrăgosteşte de un golan vampir.

THE LONGING de Beverly Lewis (Bethany House, 1 19.99 $) Nellie Fisher se roagă pentru Caleb, fostul iubit; Caleb jinduieşte după Nellie; alt bărbat vrea să o cunoască mai bine pe Nellie; şi sora ei vrea să-şi lărgească orizontul; a treia carte din seria romance Amish.

BOOK OF THE DEAD de Patricia Cornwell (Berkley, 9.99 $) Patologul criminalist Kay Scarpetta îşi deschide cabinet în Charleston, Carolina de Sud.

AMAZING GRACE de Danielle Steel (Dell, 7.99 $) Un cutremur adună laolaltă patru străini.

THE KITE RUNNER de Khaled Hosseini (Riverhead, 57 15.95 $ şi 14 $) Un afgan-american se întoarce la Kabul pentru a afla cum s-a descurcat un prieten din copilărie.

LIVING DEAD IN DALLAS de Charlaine Harris (Ace, 4 7.99 $) Un vampir o roagă pe chelneriţa clarvăzătoare Sookie Stackhouse să ia urma unuia dintre amicii lui dispăruţi.

15*

THE FRIDAY NIGHT KNITTING CLUB de Kate Jacobs (Berkley, 14 $) Un grup de femei se întâlneşte săptămânal într-o mercerie din New York.

PLAYING FOR PIZZA de John Grisham (Dell, 7.99 $) 11 Un fundaş american se alătură echipei Parma Panthers din Liga Naţională Italiană de Fotbal.

SECOND CHANCE de Jane Green (Plume, 15 $) Un 19 grup de prieteni în vârstă de 30 şi ceva de ani îşi reexaminează vieţile după ce unul dintre ei este ucis într-un atac terorist.

16*

STONE COLD de David Baldacci (Vision, 9.99 $) Membrii Washington’s Camel Club sunt hărţuiţi ca să nu dezvăluie secrete guvernamentale.

OUT STEALING HORSES de Per Petterson (Picador, 15 14 $) Într-o cabană îndepărtată, un norvegian se înconjoară cu amintiri din trecut.

CONFESSOR de Terry Goodkind (Tor Fantasy, 9.99 $) Bătălia finală dintre Richard Rahl şi Împăratul Jagang închide seria Sword of Truth.

17*

NINETEEN MINUTES de Jodi Picoult (Washington Square, 15 $) Urmările unui atac armat la un liceu dezvăluie lanţul slăbiciunilor dintr-un orăşel din New Hampshire.

DEADLY NIGHT de Heather Graham (Mira, 7.99 $) Fraţii Flynn moştenesc o plantaţie din New Orleans despre care se zvoneşte că e bântuită; cartea I dintr-o trilogie.

19*

CLUB DEAD de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) Iubitul vampir al lui Sookie Stackhouse a fost răpit, iar ea trebuie să ajungă în Jackson, Miss., pentru a-l salva cu ajutorul unui Elvis nemort.

IT HAPPENED ONE NIGHT de Stephanie Laurens, Mary Balogh, Jacquie D’Alessandro şi Candice Hern (Avon, 7.99 $) Fiecare autoare scrie o poveste despre ce se întâmplă cu o femeie onorabilă prozonieră într-un han îndepărtat.

19 20

CHOKE de Chuck Palahniuk (Anchor, 14.95 $) Un tip care s-a retras de la şcoala sanitară şi îşi câştigă traiul lucrând într-un deprimant parc tematic Colonial American are o idee pentru a-şi suplimenta veniturile.

RUN de Ann Patchett (Harper Perennial, 14.95 $) Doi tineri negri, adoptaţi în copilărie de un politician din Boston, îşi cunosc mama naturală şi sora.

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 3 octombrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe nytimes.com/books.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

NONFICŢIUNE

Săpt. în top

THREE CUPS OF TEA de Greg Mortenson şi David Oliver Relin (Penguin, 15 $) Un fost alpinist clădeşte şcoli în Pakistan şi Afganistan.

EAT, PRAY, LOVE de Elizabeth Gilbert (Penguin, 15 $) Călătoria de un an a unei scriitoare în căutarea propriei identităţi.

THE AUDACITY OF HOPE, de Barack Obama 41 (Three Rivers, 14.95 $). Senatorul de Illinois propune ca americanii să depăşească divizarea politică.

Ediţii broşate

20 octombrie 2008

Săpt. aceasta

Săpt. în top

THE ZOOKEEPER’S WIFE de Diane Ackerman (Norton, 14.95 $) Cum a găzduit un cuplu din Varşovia evrei şi membri ai Rezistenţei în timpul celui de-al doilea război mondial.

ANIMAL, VEGETABLE, MIRACLE de Barbara Kingsolver, cu Steven L. Hopp şi Camille Kingsolver (Harper Perennial, 14.95 $) Autorii au petrecut un an consumând mâncare din surse indigene.

13*

MARLEY & ME de John Grogan (Harper, 13.95 $) Lecţii de la un câine nevrotic.

THE NINE de Jeffrey Toobin (Anchor, 15.95 $) Din lumea secretă a Curţii Supreme.

THE WORLD IS FLAT de Thomas L. Friedman 38 (Picador, 16 $) Editorialistul Times analizează politicile economice şi externe ale secolului 21.

THE DUCHESS de Amanda Foreman (Random House, 15.95$) Biografia ducesei Georgiana Spencer, stră-stră-stră-strămătuşa Dianei, Prinţesă de Wales.

DREAMS FROM MY FATHER, de Barack Obama 116 (Three Rivers, 13.95 $). Senatorul povesteşte despre viaţa sa ca fiu al unui bărbat african şi al unei americane albe.

SARAH de Kaylene Johnson (Epicenter, 15.95 $) Cariera lui Sarah Palin, guvernator de Alaska şi nominalizată de republicani pentru vicepreşedinţie. (†)

90 MINUTES IN HEAVEN de Don Piper cu Cecil 102 Murphey (Revell, 12.99 $) Un preot povesteşte experienţa lumii de dincolo pe care a avut-o după un accident.

A LONG WAY GONE de Ishmael Beah (Sarah Crichton/Farrar, Straus & Giroux, 12 $) Un fost copil soldat din Sierra Leone descrie nebunia asasinatelor pe fundalul drogurilor şi întoarcerea sa la umanitate.

17*

THE YEAR OF LIVING BIBLICALLY de A. J. Jacobs (Simon & Schuster, 15 $) Amintirile autorului despre încercările sale de a se supune pe cât posibil cuvântului Bibliei.

THE SHOCK DOCTRINE de Naomi Klein (Picador, 16 $) Ascensiunea fundamentalismului pieţelor libere.

CHANGE YOUR BRAIN, CHANGE YOUR LIFE, de 17 Daniel G. Amen (Three Rivers, 15 $). Instrucţiuni pentru învingerea anxietăţii, a depresiei şi a furiei.

I HOPE THEY SERVE BEER IN HELL de Tucker Max (Citadel, 12.95 $) Viaţa unui afemeiat beţiv.

THE OMNIVORE’S DILEMMA de Michael Pollan (Penguin, 16 $) Urmărind mâncarea din pământ în farfurie.

MUSICOPHILIA de Oliver Sacks (Vintage, 14.95 $) Neurologul, autor al cărţii Awakenings, examinează interacţiunea dintre muzică şi creier.

A WHOLE NEW MIND de Daniel H. Pink (Riverhead, 22 15 $) De ce tipii creativi, conceptuali, vor conduce viitorul.

Sfaturi, Cărţi practice şi Diverse Săpt. aceasta

EDIŢII CARTONATE

Săpt. în top

THE LAST LECTURE de Randy Pausch cu Jeffrey 26 Zaslow (Hyperion, 21.95 $) Gândurile despre importanţa „profitării de fiecare clipă“ ale unui profesor de la Carnegie Mellon, care a murit de cancer pancreatic la 47 de ani.

GIADA’S KITCHEN de Giada De Laurentiis (Clarkson 1 Potter, 32.50 $) O colecţie de 100 reţete italiene cu accente californiene.

GUINNESS WORLD RECORDS 2009 editată de Craig Glenday (Guinness, 28.95 $) Cele mai înalte, cele mai rapide, cele mai tinere, cele mai multe.

THE SECRET de Rhonda Byrne (Atria/Beyond 91 Words, 23.95 $) Legea atracţiei ca o cheie pentru a obţine ceea ce vrei.

BEFORE YOU DO de T. D. Jakes (Atria, 25 $) Cum ne afectează alegerile pe care le facem relaţiile, căsnicia şi familia.

Săpt. aceasta

EDIŢII BROŞATE

Săpt. în top

THE LOVE DARE de Stephen şi Alex Kendrick cu Lawrence Kimbrough (B&H, 14.99 $) O provocare pentru soţi ca 40 de zile să se iubească necondiţionat. (†)

A NEW EARTH de Eckhart Tolle (Dutton, 24.95 $) Un 36 maestru spiritual ne învaţă să fim toleranţi ca să evităm conflictele şi suferinţa.

SKINNY BITCH de Rory Freedman şi Kim Barnouin 65 (Running Press, 13.95 $) Sfaturi din lumea modelingului pentru o dietă vegan.

WHAT TO EXPECT WHEN YOU’RE EXPECTING 381 de Heidi Murkoff şi Sharon Mazel (Workman, 14.95 $) Sfaturi pentru viitorii părinţi. (†)

THE FIVE LOVE LANGUAGES de Gary Chapman 67 (Northfield, 13.99 $) Cum să-ţi comunici iubirea astfel ca partenerul tău să înţeleagă.

BREAKTHROUGH de Suzanne Somers (Crown, 25.95 $) Opt paşi spre optimism: sfaturi despre terapia hormonală de la Somers şi un grup de medici.

THE POWER OF NOW de Eckhart Tolle (New World 51 Library, 14 $) Un ghid pentru dezvoltare personală şi iluminare spirituală.

A SENSE OF URGENCY de John P. Kotter (Harvard Business School, 22 $) Un profesor şi expert în leadership despre cum să obţii un ecou serios de la angajaţi şi cum să procedezi astfel încât schimbările din cadrul unei organizaţii să se întâmple mai uşor.

HUNGRY GIRL de Lisa Lillien (St. Martin’s Griffin, 20 17.95 $) Reţete pentru burgeri, nachos, pizza, crème, inele de ceapă şi alte feluri „vinovate“ – fără vinovăţie. guilt.

GREEN GOES WITH EVERYTHING de Sloan Barnett (Atria, 19.95 $) Paşi către o viaţă mai sănătoasă şi o planetă mai curată. (†)

THE PASSION TEST de Janet Bray Attwood şi Chris Attwood (Plume, 15 $) Identifică-ţi cele mai importante 5 pasiuni şi aranjează-ţi viaţa în funcţie de ce contează cel mai mult pentru tine.

THE 4-HOUR WORKWEEK de Timothy Ferriss (Crown, 19.95 $) Cum să îţi restructurezi viaţa ca să nu fie totul legat doar de muncă.

HELLO, CUPCAKE! de Alan Richardson şi Karen 14 Tack (Houghton Mifflin, 15.95 $) Creaţii amuzante, groteşti, jucăuşe şi sofisticate făcute cu ingrediente pe care le găsiţi la supermarket.

REAL LIFE de Phil McGraw (Free Press, 26.99 $) Cum să te pregăteşti pentru 7 feluri diferite de crize, de la doliu la angoasă existenţială.

MONEY, AND THE LAW OF ATTRACTION de Esther şi Jerry Hicks (Hay House, 16.95 $) Cum să îţi îmbunătăţeşti starea fizică şi materială. (†)

Eseu

Lee Siegel

Primejdia din orice lectură

ENNETH BURKE credea că literatura foarte inventivă e „echipament pentru viaţă“, iar cuvintele poetice şi filosofice erau pentru Saul Bellow „arsenalul unui amărât“. Kafka declara că literatura „sparge marea îngheţată dinăuntrul nostru“. (Ce dezastru ar fi provocat!). De-acum ştim, datorită lui Allan Bloom, că citirea „clasicilor“ e singura formă de apărare în faţa astupării minţii americane şi mai ştim, graţie lui Alain de Botton, că Proust îţi poate salva viaţa. Apare totuşi o întrebare modestă: dacă marea literatură e aşa de mare, cum se face că dacă aplici orice îţi spune marea literatură despre viaţă, dai de necaz? Mare necaz, vreau să spun. Hai să începem cu câteva teste inofensive. În ultima vreme, v-aţi scotocit memoria în căutarea izbăvitoarelor „semne ale timpului“ de care vorbea Wordsworth? Mai întâi de toate, încercaţi să vă amintiţi ce-aţi mâncat ieri la prânz. Nu vă faceţi griji, nici eu nu-mi aduc aminte. Staţi mai bine la capitolul „conştiinţei sângelui“ a lui D.H. Lawrence? După ce recăpătaţi această stare primară, vă ştergeţi fericiţi toată starea mentală şi spirituală, ne spune D.H.. Se oferă voluntar careva? Revenind – eu obişnuiam să înghit poveştile astea pe nemestecate. Romanele cavalereşti medievale l-au dus la pieire pe Don Quijote, iar Emma Bovary şi-a distrus viaţa din cauza romanelor, însă cel puţin pe ei nu i-au pocnit cărţile până când n-au ajuns la vârsta a doua. Au putut să se bucure de câteva decenii din viaţa lor. Mie mi-a sunat ceasul prin clasa a noua, odată cu Însemnări din subterană, de Dostoievski. Cartea mi-a picat în mână în modul în care un nevinovat se trezeşte la o petrecere, ţinând o seringă plină de heroină, care pecetluieşte astfel trista lui soartă. Am fost înrolat involuntar în „programul de îmbogăţire“, după cum i se spunea în mod eufemistic. Acesta era numele oficial al unui experiment precum cel din Candidatul manciurian, în care nişte fete şi băieţi fără nici o grijă erau smulşi din faţa emisiunilor lor preferate de la televizor şi azvârliţi într-o lume întunecată a semnificaţiilor multiple, a generalizărilor narcotice şi a imaginaţiei ambigue. Însemnări din subterană a fost prima noastră temă pentru acasă. Şi acum e un mister pentru mine ce cusur ascuns din fiinţa mea a putut să dea curs acestei perverse înşelăciuni slave. Însă, dintr-odată, am început să le explic părinţilor mei blajini şi drăgăstoşi că judecata sănătoasă era halucinaţia colectivă a nebunilor. Că noţiunea că doi plus doi fac cinci era „echivalentă“ (cuvânt pe care mi-l imaginam ca pe un bidiviu alb, ridicându-se spre cer în ritmul constant al tobelor) cu o renaştere „spirituală“ (alt cuvânt favorit). Raţiunea, după cum i-am înştiinţat eu pe mama şi pe tata, era ca un pumnal înfipt în suflet. Am pronunţat asta prin aparatura de 40 de milioane de dolari pe care o aveam în gură: în loc să mă trimită la un dentist obişnuit, părinţii mei iubitori au preferat să angajeze un inginer civil de renume să-mi rezolve dinţii. Exagerez, dar înţelegeţi ce vreau să spun. Aşa le-am răsplătit eu eforturile. Săptămână după săptămână, le explicam la cină cultul nefericirii. Exilat în camera mea, mă consolam cu Camus, care ne spune că dacă vrem să ducem o viaţă cinstită trebuie să ne întrebăm în fiecare zi dacă ar trebui să ne sinucidem. Nu exista nici o agenţie, la nivel local, statal sau federal, care să intervină în favoarea mea. Zarurile erau aruncate.

Cea mai recentă carte a lui Lee Siegel este „Against the Machine: Being Human in the Age of the Electronic Mob“. Siegel e conferenţiar invitat, care predă critică culturală la Universitatea Rutgers. 24

tă cu marile minţi ale civilizaţiei occidentale, m-au făcut să simt că, în timp ce le citeam, eram stăpânul propriei mele vieţi, aşa cum un viitor istoric al muzicii s-ar putea amăgi că e un virtuoz al pianului doar pentru că ascultă o sonată de Beethoven. De fapt, după cum am descoperit după mulţi ani, Bellow glumea. Ce voia să demonstreze el prin figura bietului Herzog era tocmai absoluta ineficienţă a celor mai multe idei convingătoare. Mersi că mi-ai zis şi mie, amice. Din moment ce, la vremea aceea, nimeni nu s-a deranjat să-mi spună şi mie cum stăteau lucrurile, am terminat Herzog devenind ca el. La interviurile de angajare, îi asiguram pe potenţialii angajatori de imunitatea mea în faţa distracţiei invocând afectuos observaţia lui Aristotel cum că împerechea le întristează pe toate animalele. Îmi derutam partenerele la întâlniri, discutând pe larg despre Hegel şi Sombart. „Ce-ai păţit?“, m-a întrebat o fată în timp ce ne priveam în ochi, iar eu am

Noţiunea că marea literatură ne poate face viaţa mai frumoasă e o născocire la fel de veche ca literatura însăşi.

Harold Bloom a scris odinioară că darul cel mai de preţ al literaturii e să ne înveţe să fim singuri cu noi înşine. Uşor de spus când eşti înconjurat de postuniversitare care te adoră. Am început să-mi port singurătatea ca pe un trofeu, cultivându-mi anomia în acelaşi fel în care unii dintre prietenii mei îşi îngrijeau şi-şi răsfăţau cobaii de acasă. Era o situaţie nesănătoasă. Nu era doar cazul dorinţei unui adolescent derutat de a plonja uşurat în poveşti morbide de ură şi abandon. Mă biruia chiar şi literatura înălţătoare. În clasa a zecea, când Antonia Perella (hai s-o botezăm aşa) – marea dragoste a vieţii mele tulburate de hormoni! – m-a ales, în cele din urmă, ca partener la un cadril, mi-a fost atât de teamă că nu mă voi ridica la înălţimea situaţiei încât am refuzat-o, înnobilându-mi laşitatea prin evocarea noţiunii de dragoste a lui Platon (a se vedea Fedru) ca nişte aripi umede care încolţesc din trupul celui iubit. Eu pur şi simplu nu simţeam chestia aia cu aripile, asta mi-am spus. De curând, am aflat de pe classmates.com că Antonia s-a măritat cu un luptător profesionist. Cine poate s-o condamne? Însă chiar şi Oedip a văzut, în cele din urmă, lumina (sau cel puţin aşa ne zice Sofocle, deci hotărâţi-vă singuri). Din fericire, cândva în timpul primului meu an de facultate, mintea mea a început să se închidă puţintel, iar lumea a apucat să se deschidă în faţa mea. Eram pe lunga cale spre însănătoşire... Şi apoi m-a lovit năpasta. Un „prieten“ mi-a împrumutat exemplarul lui din Herzog, de Bellow. Dacă a existat vreodată un candidat demn să fie anchetat de agenţiile federale, apoi acela ar fi tocmai cartea asta mică şi vicleană. Moses Herzog e un profesor aflat în agonia crizei vârstei mijlocii, care scrie nenumărate scrisori adresate personalităţilor literare şi intelectualilor deja morţi. Aceste schimburi unilaterale scânteietoare, în care Herzog citează şi se ia la trân-

zâmbit mâhnit. „Ah, nimic“, i-am zis. „Spinoza asocia dorinţa cu gândirea incoerentă, asta-i tot“. Şi aşa au mers lucrurile, nici mai mult nici mai puţin, până când am atins culmea absurdului odată ce am candidat la o slujbă la o publicaţie numită „Registrul Social“, gândindu-mă că era o revistă socialistă. Îl citisem pe Gramsci via Silone via Engels despre clasa muncitoare din Manchester. Devenisem atât de înflăcărat în privinţa inexorabilităţii năvalnice a materialismului dialectic încât am uitat pur şi simplu să iau un exemplar concret din Registrul Social. Grande erore. Dacă aş fi făcut-o, aş fi văzut că nu era nici pe departe o revistă socialistă, ci un registru cuprinzător al înaltei societăţi americane. Cel cu care am dat interviul, un bărbat agreabil, pe la 40 de ani, care purta cravată şi o cămaşă albă şifonată, a stat şi m-a ascultat politicos, în biroul lui de pe Fifth Avenue, strâmbând uşor din nas la reflecţiile mele despre hegemonie, conştiinţa slavă şi „sondarea lăuntrică“. Ba chiar m-a şi condus până la uşă. Sper că puterea exemplelor mele v-a convins cel puţin în parte. Ni s-a vândut cumva o gogoaşă despre cum ne dă putere literatura. Însă noţiunea că marea literatură ne poate face viaţa mai frumoasă e o născocire la fel de veche precum cultura însăşi. Cursul de Mari Cărţi de la Universitatea din Chicago? Gândiţi-vă la corupţia din organizaţia Tammany Hall. „Suspendarea deliberată a neîncrederii“? Expresie codificată care vrea să spună: distrage-i atenţia cât îi fur eu portofelul. Guvernul reglementează folosirea drogurilor, a alcoolului şi (în cele din urmă) a împrumuturilor proaste. Cât timp mai trebuie să continuăm să permitem diseminarea aceasta absolut nestingherită a literaturii? Nici măcar un avertisment din partea ministrului Sănătăţii sau a procurorului general (sau a unui şef competent măcar) pe coperta-spate a fiecărei cărţi? Au trecut ani buni înainte să-mi dau seama că dacă viaţa e un soi de călătorie, atunci ai face bine să munceşti serios în bărcuţa ta – viaţa ta: lustruind, ajustând, curăţând, reparând motorul care e puterea ta înnăscută, fără să acorzi atenţie ajutoarelor externe, care iau forma culturii. Făcându-i faţă, făcându-i faţă întotdeauna: acesta e singurul mod de a răzbate. Prea bine, am preluat toate astea de la Conrad. Adevărul e că obligaţia de „a-i face faţă“ m-a băgat şi ea în necaz. Ascultaţi la mine, oamenii ăştia sunt greu de intimidat. h ILUSTRAŢIE DE WINK

Un roman Matrioşka DE VIRGINIA COSTESCHI

STE unul dintre puţinii scriitori francezi contemporani al căror talent autentic a fost recunoscut în Anglia şi Statele Unite. Emmanuel Carrère s-a con-

UN ROMAN RUS

Toma, un ungur care a fost luat prizonier în 1944, la 19 ani şi internat într-un spital psihiatric din orăşelul Kotelnici. 53 de ani mai târziu se întoarce în Ungaria şi este revendicat de zeci de familii; în cele din urmă rudele îi sunt găsite. A doua poveste este foarte personală şi are un puternic iz autobiografic: bunicul patern al lui Carrère, un om dificil care în

de Emmanuel Carrère Editura Trei 303 pag. 26.90 lei

sacrat internaţional cu Adversarul, despre care The New York Times Book Review scria că este un roman tulburător şi rafinat. Acum propune cititorilor un roman complex, ce reuneşte trei acţiuni ce s-ar fi putut concretiza, fiecare, într-o carte separată. Prima ar fi un roman contemporan, despre o echipă jurnalistică – din care face parte autorul însuşi – plecată din Franţa în Rusia, pentru a realiza un reportaj despre András

timpul războiului a colaborat cu germanii şi care la instalarea păcii a fost luat de nişte necunoscuţi şi de atunci a devenit amintire pentru ai lui. O tragedie comună pentru lumea reală de după cel de-al doilea război mondial. Dar o rană care încă nu s-a închis, pentru mama autorului. „Emmanuel, ştiu că vrei să scrii despre Rusia, despre ramura rusească a familiei, însă te rog un lucru, lasă-l pe tata în pace. Nu te atinge de el înainte să mor.“ El nu respectă dorinţa mamei şi poate că aceasta a fost clipa în care a preluat din neliniş-

tea familiei, din povara unui secret păstrat jumătate de secol. Cea de-a treia direcţie în care ne ghidează Carrère este plină de pasiune şi scene fierbinţi. Povestea lui de dragoste cu Sophie, pentru care a scris o nuvelă publicată în Le Monde. O nuvelă devastatoare, scrisă măiastru, în care erotismul discret se îmbină cu pornografia şi pofta carnală devine stăpână peste raţiune. Este, totodată, o poveste de dragoste tristă, dureroasă, neterminată şi devii cumva solidar cu autorul lecturând paginile de supliciu. Un amor în care partenerii îşi fac rău unul altuia, iar expresia suferinţei lor îţi răneşte ochii. Iar cea mai frumoasă declaraţie de dragoste e o propoziţie care pare un nonsens patetic: „Aş vrea să se nască o a doua întâia oară.“ Dar nu construcţia cărţii îl face atât de special pe Carrère. Construcţia e aproape banală. Strălucitoare şi rare sunt descrierile de momente unice, de trăiri de-o clipă, de vise şi coşmaruri. Aici este un maestru. Relaţia cu femeile din viaţa lui este devoalată progresiv şi despre fiecare are câte un secret de mărturisit. Bona lui ţigancă, Polia (sau Nana), trăise în tinereţe un amor nebun cu un prinţ daghestanez; ajunsă la Paris după război, devine prietena lui Coco Chanel, în ciuda faptului că nu vorbeşte franceza, iar rusa ei este îngrozitoare, şi are grijă de bătrâni şi copii. Carrère se culpabilizează că ar fi ucis-o, rememorând momentul când o sperietură i-a provocat Nanei

un infarct, însă părinţii lui au altă variantă pentru sfârşitul bonei. Relaţia cu mama lui: el era preferatul Mămicăi, el era cel care îi guverna inima şi cel care îi administra suferinţa. Iar celelalte femei cu care se intersectează el ajung în cele din urmă la o formă sau alta de moarte: fizică, descrisă în detalii violente, sau sufletească, uitate, desfiinţate şi anulate de povestea lui. E un roman crud, complicat; te urmăreşte după ce închizi cartea şi te surprinzi căutând alte finaluri tuturor relaţiilor şi încercând să găseşti dacă nu o scuză, măcar o motivaţie pentru cruzimea autorului. „Mi-am dorit să povestesc doi ani din viaţa mea, despre Kotelnici, despre bunicul, despre limba rusă şi despre Sophie, în speranţa că tot îmi va cădea ceva în plasă, ceva care îmi scapă şi care mă macină. Însă de scăpat tot îmi scapă, şi de măcinat, tot mă macină.“ Dragostea şi nebunia h macină. „Emmanuel, ştiu că vrei să scrii despre Rusia, despre ramura rusească a familiei, însă te rog un lucru, lasă-l pe tata în pace. Nu te atinge de el înainte să mor.“

Bright Lights, Big City DE VIRGINIA COSTESCHI

RIGHT Lights, Big City este romanul care l-a propulsat pe Jay McInerney direct pe lista de must read a miilor de cititori americani, la apariţia sa, în 1984.

BRIGHT LIGHTS, BIG CITY

de Jay McInerney 195 pag. Editura Pandora M 24.90 lei

Dragostea, dependenţa de familie sunt teme tratate în manieră amuzantă, plină de replici spumoase şi personaje delicioase. Eroul, un tânăr care aduce cu Lucky Jim al lui Kingsley Amis datorită atracţiei irezistibile pentru situaţii umilitoare, lucrează ca fact-checker – un documentarist care verifică veridicitatea informaţiilor din articole – la o revistă aglomerată care seamănă suspect de mult cu The New Yorker, timp în care eroul nostru distruge un articol important, îşi provoacă deliberat concedierea, se afundă în depresia provocată de divorţul său recent de fotomodelul Amanda şi răscoleşte alături de fratele său Michael nişte traume familiale, pentru ca în final să se trezească în plină criză de identitate. O săptămână ocupată. Plină de introspecţie şi gânduri când amuzante, când deprimate.

Singurul motiv de iritare a fost, pentru mine, folosirea persoanei a doua – toate acele „te ridici, te duci, te gândeşti, te simţi…“ – însă la final am realizat că acest artificiu serveşte la fixarea stării romanului, la transpunerea trăirilor angoasante ale autorului către cititor. Pentru că la un moment dat, prins de lectură, nu mai ştii cine ce face, tu sau el, el care e tu, ori tu care eşti el…Totodată, e şi un mod de a descrie mai exact viaţa de newyorkez, detaşarea şi amabilitatea, însingurarea şi prietenia pe care le poţi experimenta într-un oraş care are propria angoasă. Apoi, nu cred ca pasajul sentimentalo-delirant despre moartea mamei ajută prea mult la închegarea romanului. Autorul putea foarte bine să suprime acele pagini sau să le valorifice pentru încă o meditaţie personală, frustă. Între fraza „Nu eşti genul de tip pe care te aştepţi să îl găseşti într-un astfel de loc, la ora asta“ şi „Va trebui să înveţi totul de la început“ sunt 195 de pagini de proză de

calitate, de scriitură pe care o simţi autentică şi necosmetizată de metafore inutile. Trei ore de lectură reconfortantă a unei cărţi în care totul este orchestrat aşa cum trebuie: intriga, personajele, scriitura şi h mesajul. 25

Niciodată nu va fi ca ceilalţi DE FLORENA DRAGOŞ

„T

RĂIA într-un oraş părăsit în deşert…Trăia într-un autobuz... Părinţii ei erau acrobaţi de circ… Părinţii ei erau vrăjitori…Nu-i reală…“ sunt doar câteva dintre teoriile celor ce o capătă drept colegă pe Copila-Stea Caraway, o nouă elevă de clasa a X-a din Liceul Mica, Arizona. Ea poartă kimonouri, rochii de pe vremea bunicii, cântă la

COPILA-STEA

de Jerry Spinelly 256 pag. Editura Nemira Junior 24.90 lei

ukulele, are drept animal de companie un şobolan, dansează când nu se aude nici o muzică, râde când nu e nimic de râs, rămâne în ploaie când toată lumea fuge speriată de stopii grei. Întreaga şcoală este uimită de noua apariţie; la fel şi naratorul poveştii, tânărul de 16 ani Leo Borlock. Copila-Stea este văzută îndeosebi prin ochii acestuia din urmă care, vrăjit, o descrie: „…scapă înţelegerii noastre. Era prezentul, era viitorul. Era mirosul abia perceptibil al unei flori de cactus, umbra vremelnică a unei bufniţe-spiriduş. În subconştient, încercam să o ţintuim pe panoul de plută ca pe un fluture, dar ea zbura liberă mai departe“. După o scurtă introspecţie în propria-i copilărie, Leo descrie viaţa elevilor din liceul său şi creionează schiţe din viaţa oraşului. Aduce în prim-plan personaje universal valabile: adolescenţi mai mult sau mai puţin populari, interesaţi, verticali etc., regele şi regina balului, banali în perfecţiunea lor, Hillari Kimble şi Wayne Parr, un cameraman dăruit, Chico, o prietenă fidelă, Dori, un cel mai bun prieten, Kevin, un profesor-sfătuitor, A. H. (Archibald Hapwood) Brubaker sau Archie – paleontologul, Senor Saguaro, cactusul profesorului, Cinnamon – şobolanul Copilei-Stea, părinţi aparte, capabili să nu îngrădească personalitatea copiilor… Jerry Spinelli e un autor celebru de cărţi pentru copii şi adolescenţi. Dacă în copilăria sa visa să ajungă jucător profesionist de baseball, la 16 ani (ce vârstă magnifică!) se hotărăşte să devină scriitor dupa ce în ziarul local îi apare un poem. Deşi prima carte o publică la 41 de ani, simţurile şi simţirile de adolescent i-au rămas intacte. Acest lucru este remarcabil şi evident în multe dintre scrierile sale: Maniac Magee 26

–pentru care a primit medalia Newberry, Crash, Wringer – volum recompensat cu premiul de onoare Newberry, Knots In My Yo-Yo String şi Love, Stargirl. În Copila-Stea autorul este capabil să descrie cu mare măiestrie emoţii specifice lumii adolescenţilor, de parcă le-ar fi trăit cu o zi în urmă. Fluturii de îndrăgostit din stomac, ura, invidia, nepăsarea sunt foarte bine creionate. Descrie cu mare aplomb privirile ce-i ţintuiesc pe cei ce refuză să se conformeze „normalităţii“. Ascensiunea şi decăderea popularităţii personajului central sunt fascinant orchestrate: Copila-Stea cucereşte iniţial inimile marii majorităţi. Are din ce în ce mai mulţi fani, are parte de aplauze, este invitată în echipa de majorete, însufleţeşte inimi, animă suflete, trezeşte pasiuni. Apoi, fiind EA, la un moment dat lumea se prăbuşeşte. Calităţile îi sunt brusc transformate în defecte de către ceilalţi. Devine o marginalizată, o „îndepărtată“. Nu doar ea, ci şi Leo, cel căruia îi dăruise dragostea. El primeşte la început numele de alint Copilul-Stea şi nu se supără. Paşii îl poartă spre ea; este vrăjit de tot ceea ce ea reprezintă; noi faţete ale lumii i se deschid datorită acestei iubiri adolescentine; vede culori acolo unde până ieri erau plăci gri. Dar fenomenul de „îndepărtare“ îl sperie pe Leo. Nu e deloc uşor de acceptat acest fenomen la această vârstă. Profesorul Archie îi explică profunzimea trăirilor negative: „Comunităţile Amish au un nume pentru asta: îndepărtarea…cel îndepărtat e în dizgraţia bisericii, aşa că e excomunicat, toată comunitatea participă; dacă nu se pocăieşte, nimeni nu o să-i mai vorbească vreodată, nici chiar propria familie, soţia, copiii, toată lumea…de parcă nu ar exista“. Prea mult pentru el. Îi propune Copilei-Stea metamorfoza, uniformizarea. Dragostea o îndeamnă să-l asculte, e capabilă să facă orice: schimbări radicale în ceea ce înseamnă ea. Pericolul e mare: transformarea îi poate distruge spiritul: devine o fată banală. Adolescenţa este vârsta la care te laşi dus de val şi te alături mulţimii sau te poţi salva păstrându-ţi unicitatea, candoarea, bunătatea.

Vrei să fii TU, ALTFEL? Ai grijă ce îţi doreşti! Chiar poţi s-o faci? Chiar ai putere să rezişti? Puterea cărţii stă în complexitatea descrierii personajului principal, CopilaStea. „Cine e ea? Este poate Susan Caraway? Sau Şoricuţa? Sau Murdărica …sau Titirez? Sau fata ce-şi aduce o faţă de masă cu volane la şcoală şi-şi pune o floare pe bancă zilnic? Sau cea care ştie când e ziua ta şi-ţi face o felicitare doar pentru tine? Sau cea care-şi numără bucuriile vieţii în pietre strălucitoare? Cine e ea?“ „Sunt Universul şi sunt nimic – spune Copila-Stea – lumea e liberă să curgă în mine ca într-un vas gol…văd, aud, dar nu cu ochii şi urechile. Nu mai e diferenţă între mine şi Univers, nu mai sunt

graniţe. Eu sunt universul şi Universul este eu“. Adolescenta lui Jerry Spinelli este altruistă, doreşte doar să-şi păstreze eul, să-l protejeze. Este puternic conectată la ritmurile primare ale Universului, neatinsă de urban şi modern, e capabilă să verse „lumină atunci când varsă lacrimi“. Copila- Stea este o carte dăruită adolescenţilor. Leo, naratorul, ajuns la maturitate, caută să ghicească existenţa CopileiStea, acolo, undeva, în lumea pământeană sau în Univers. EA mai există? Într-un final, aceasta e întrebarea tuturor…Dar dacă poţi dărui străinilor un zâmbet, dacă poţi observa furnicile pe caldarâm, poţi să te contopeşti uneori cu ploaia…înseamnă că EA încă există. h

Coşmarul care te trimite în iad DE VIRGINIA COSTESCHI ESSIE e moartă, s-a împuşcat pe când vorbea la telefon cu Max. Iar Max Cooper, îndoliat după iubita lui, alunecă în lumea drogurilor şi îşi începe astfel căderea spre iad. O incursiune în trecutul lui Jessie, despre care aflăm

VULTUR ŞI ÎNGER

de Julie Zeh 400 pag. Editura Niculescu 19.99 lei

că nu era chiar o sfântă, aduce la lumină conspiraţii, avocaţi internaţionali, traficanţi de droguri, politicieni ONU, eroi din războiul balcanic şi autori de genocid. Romanul de debut al lui Juli Zeh, Vultur şi înger, e o poveste terifiantă despre cocaină, iubire sfăşietoare şi corupţie politică. Zeh expune ochilor cititorului linia fină ce separă normalitatea de nebunie, crimă şi cruzime. Trama are o structură ingenioasă, plină de răsturnări de situaţie şi întoarceri în timp, astfel că lectura e ca dezlegarea unui mister, a unei ghicitori complicate şi te ţine prizonier de la prima până la ultima pagină. Nu degeaba Julie Zeh a fost comparată cu Bret Easton Ellis, Michel Ho u e l l e b e c q sau Zadie Smith. A lucrat pentru ONU, e avocat în drept internaţional şi a publicat o carte foarte reuşită despre Bosnia – toate acestea nu sunt acum decât surse de

inspiraţie pentru romanul care a catapultat-o către succes. Max e un lup singuratic, un exemplar alienat de societatea contemporană, ale cărui trăiri sunt bine ţinute în frâu de autoare. E cinic până la demenţă şi înnebunitor de insinuant. Şi are un efect ciudat asupra persoanei pe care a ales să o atragă în lumea lui sordidă, un DJ de radio pe nume Clara. Nu e nici pe departe un cavaler, deşi uneori se gândeşte la gesturi de curtoazie de modă veche. Vrea să îi ducă floarea-soarelui Clarei, dar nu se oboseşte nici măcar să o culeagă. Trăieşte şi se hrăneşte din iubirea pentru defuncta Jessie şi din concertarea personalităţii sale cu cele ale lui Jessie şi Clara. Aceasta vrea să afle cum şi de ce a murit Jessie, dar de unde obţine informaţii şi cu ce preţ devine la un moment dat o miză importantă pentru cititor. Tot Clara este cea care intră în jocul de putere al lui Max, care consideră că singurul lucru neplictisitor de pe lumea asta e să stăpâneşti oamenii. Da, e un jurist ONU specializat pe regiunea Balcanilor, dar altceva nu a realizat până la acest moment. După cum spune chiar el, îşi balcanizează existenţa şi ajunge să trăiască în mizeria care altădată l-ar fi dezgustat profund. În tot acest tablou sordid se insinuează umorul. Întrebat de ce şi-a botezat câinele Jacques Chirac, Max răspunde „Am vrut să-i zicem Giscard d’Estaing, dar n-am ştiut cum se scrie“. Naraţiunea nu mai e

condusă de prafuri albe ci de furie oarbă. Fiecare personaj trebuie să se delimiteze de adevărul teribil, chiar dacă i se dovedeşte complicitatea. Însă Zeh îşi lasă cititorii să aleagă până unde o să meargă Max ca să capete mântuirea. h

Dacă l-ar citi bărbaţii... DE VIRGINIA COSTESCHI A jumătatea anilor ‘70, Raportul Hite. Noul studiu Hite despre sexualitatea feminină, lucrare semnată de tânăra absolventă în sexologie clinică Shere Hite, a stârnit furtuni imediat după apariţie, reuşind să demoleze, dintr-o singură mişcare, unul dintre cele mai mari mituri

RAPORTUL HITE

Noul Studiu Hite Despre Sexualitatea Feminină 704 pag. Editura Nemira 69.99 lei

ale sexualităţii feminine: acela că femeile ar trebui să aibă orgasm în timpul actului sexual. Ideea că ar fi ceva în neregulă cu concepţiile tradiţionale despre sex şi nu cu femeile a fost atât de radicală, încât Shere Hite a devenit celebră peste noapte. Rezultat al unei cercetări fără precedent în domeniu (mai mult de 3000 de femei au răspuns unui chestionar referitor la pro-

pria sexualitate), Raportul Hite a revoluţionat total modul în care femeile îşi privesc propriul corp. Ideea principală a studiului a fost o inovaţie extraordinară: tot ceea ce se întâmplă în timpul actului sexual ridică problema egalităţii între sexe. Şi de atunci numele lui Hite a devenit sinonim cu sex şi orgasm feminin. Erica Jong, critic la Book Review, scria în 1976: „Unul dintre cele mai fascinante lucruri despre interesanta literatură despre sex este o omisiune ciudată: deşi există un număr considerabil de cărţi despre sexualitatea feminină scrise de bărbaţi, nu există nici o carte despre sexualitatea masculină scrisă de femei şi sunt chiar pu-

ţine astfel de cărţi scrise de bărbaţi. Cred că asta înseamnă că sexualitatea feminină este tratată ca o problemă, în timp ce a bărbaţilor nu e discutată deloc, ca şi când ar fi norma. Însă mişcarea feministă e pe cale să schimbe acest lucru, deşi ideologii săi au fost adesea la fel de dogmatici precum masculii şovini. Treptat au apărut lucrări în care femeile spun ce simt cu adevărat, ce le place, ce nu le place, cum se gâdesc la sex. A fost o revelaţie, iar Raportul Hite a fost punctul culminant al acestui trend. Cred că ar putea avea un impact la fel de mare asupra sexualităţii feminine ca şi Raportul Kinsey. Femeile care vor citi această carte vor avea confirmarea

propriei sexualităţi şi dacă destui bărbaţi ar citi-o, calitatea sexului s-ar îmbunătăţi considerabil“. Cred că este o observaţie valabilă şi astăzi, la mai bine de trei deceh nii de la apariţia celebrului Raport.

Şi geografia poate fi savuroasă acest domeniu. „Hrana este, între altele, şi un paşaport universal, cu ajutorul căruia putem trece orice graniţe. (...) Aşadar, în această carte nu veţi găsi numai 1001 reţete, ci şi milioane de variante, mii de noi gusturi, sute de noi feluri de mâncare. În aceste condiţii

DE VIRGINIA COSTESCHI EALIZATORUL acestei compilaţii gastronomice, Terry Durack, este binecunoscut pentru curiozităţile sale culinare şi pentru pasiunea cu care tratează domeniul bucătăriei mondiale. Prin urmare nu i-a fost greu să iniţieze

un periplu gastronomic pe cele şapte continente, cu detalii savuroase despre tot ceea ce ţine de arta culinară şi nu 1001 REŢETE CULINARE

Ghid internaţional de gastronomie Editat de Terry Durack 1000 pag. Editura Litera Internaţional 119 lei

numai... Mâncarea e cultură în egală măsură cu un spectacol sau cu o carte. Iar atunci când cartea este despre mâncare, e o întâlnire inedită, care nu trebuie

ratată. „1001 reţete culinare e o ciocnire de culturi şi civilizaţii gastronomice. Ea se răsfoieşte şi se găteşte, se citeşte şi se gustă, printre savori, pofte, delicii şi experimente. Un volum pantagruelic ca o veşnică şi irezistibilă invitaţie la masă... Veţi gusta preparate picante vândute pe străzile din Indonezia, supe de peşte servite în elegantele restaurante pariziene, paste făcute de gospodinele din Toscana sau faimoasele brânzeturi olandeze“, se arată în prezentarea cărţii. Într-adevăr, e genul de carte de bucate – enciclopedie, care îţi prezintă felul de mâncare şi istoricul lui sau

al ingredientelor principale sau îţi oferă informaţii inedite ori anecdote amuzante. Şi asta cred că îndeamnă pe oricine, talentat sau nu în bucătărie, să încerce să gătească măcar un meniu. Terry Durack este unul dintre cei mai cunoscuţi autori de cărţi de bucate din Australia, scriind în acelaşi timp recenzii gastronomice pentru diverse publicaţii, printre care Sydney Morning Herald sau Independent on Sunday, din Anglia. Bogata cultură privind tradiţiile culinare din cele mai exotice locuri de pe glob, alături de stilul său inteligent şi plin de umor, îl fac să fie unul dintre cei mai îndrăgiţi autori din

Travel in style DE VIRGINIA COSTESCHI TYLECITY a lansat o revoluţie în călătoriile lifestyle, selectând cu mare atenţie restaurante trendy, magazine groovy, hoteluri stylish, cartiere selecte şi toate locurile speciale în care localnicii şi turiştii au experienţe urbane unice. StyleCity Europa este o compilaţie

STYLECITY EUROPA

Afaceri. Distracţii. Cumpărături 328 pag. Editura Litera Internaţional 119 lei

de 14 oraşe europene, printre care, alături de clasicele Paris, Londra, Amsterdam, Berlin, Istanbul, Atena, Roma, Viena, Bruxelles, Barcelona se află nişte locaţii noi, dar spectaculoase – Anvers, Rotter28

dam, Dublin şi Lisabona. Cu hărţi şi peste 600 de imagini color StyleCity Europa va deveni cu siguranţă biblia jet-setterilor şi a turiştilor care caută experienţe autentice în locul clasicelor h tururi de oraş.

pot să mor fericit“, încheie el prezentarea patagruelicului volum. Reţetele prezentate au fost oferite de bucătari renumiţi precum Heston Blumenthal, Julia Child, Donna Hay, Mario Batali, Bill Granger, Nigella Lawson, Gary Rhodes, Tom h Colicchio, Jamie Oliver.