NYTBR 32 | 3 noiembrie 2008

Preţ: 2,5 lei

Ediţia în limba română, nr. 32 – 3 noiembrie

„Scriu doar pentru tine“ de William Logan WORDS IN AIR The Complete Correspondence Between Elizabeth Bishop and Robert Lowell.

Editat de Thomas Travisano şi Saskia Hamilton. Ediţie ilustrată. 875 pag. Farrar, Straus & Giroux. 45 $

Un poet n-ar trebui niciodată să se îndrăgostească de un alt poet – a iubi se aseamănă oricum prea mult cu a paria pe preţul petrolului. Doi poeţi îndrăgostiţi unul de celălalt trebuie să se supună aceleiaşi folie à deux ca un actor şi o actriţă sau un magician şi colegul lui magician, pentru că fiecare e conştient de faptul că imperfecţiunile celuilalt sunt mascate de fard, că porumbeii sunt ascunşi în joben, că în spatele iluziei se află adevărul ciupit de vărsat. În realitate, îndrăgostiţii – după cum ne-a amintit Shakespeare demult – au respiraţie urât mirositoare şi părul ca un burete de spălat vase.

Continuare în pagina 6 JEFFREY SMITH

GARY R OS E N: „D E S CART E S ’ B O N E S “ D E RU SSE L SH O RTO PAGINA 10

01Logan.indd Sec2:1

|

LEAH HAGER COHEN: „FROM A TO X“ DE JOHN BERGER PAGINA 14

2008.10.27. 11:57:50

2

3 noiembrie 2008

10

16

Ficţiune 5

9

24

11

FAULT LINES

The Untold Story of Schindler’s List de Mietek Pemper cu Viktoria Hertling, asistaţi de Marie Elisabeth Müller

de Nancy Huston Recenzie de Susann Cokal

SEARCHING FOR SCHINDLER:

A Memoir de Thomas Keneally Recenzii de Ruth Franklin

THE ONLY SON

By Stéphane Audeguy Recenzie de Judith Warner 12 13

15

THE BEST GAME EVER:

A PARTISAN’S DAUGHTER

Giants vs Colts, 1958, and the Birth of the Modern NFL de Mark Bowden

de Louis de Bernières Recenzie de Liesl Schillinger 18

ROMANE POLIŢISTE

THE GLORY GAME:

Recenzie de Marilyn Stasio 19

How the 1958 NFL Championship Changed Football Forever de Frank Gifford cu Peter Richmond Recenzii de Christopher Lehmann-Haupt

THE FLYING TROUTMANS

de Miriam Toews Recenziih de Tom De Haven 17

WORDS IN AIR:

The Complete Correspondence Between Elizabeth Bishop and Robert Lowell Editată de Thomas Travisano cu Saskia Hamilton Recenzie de William Logan 8

Eseu 24

Cum să citeşti ca un preşedinte de Jon Meacham

THE NUMERATI

de Stephen Baker Recenzie de Rob Walker 10

FROM COLONY TO SUPERPOWER:

US Foreign Relations Since 1776 de George C Herring Recenzie de Josef Joffe

Nonficţiune 1

GIANTS AMONG MEN:

How Robustelli, Huff, Gifford, and the Giants Made New York a Football Town and Changed the NFL de Jack Cavanaugh

FROM A TO X:

A Story in Letters de John Berger Recenzie de Leah Hager Cohen 16

CHAMPLAIN’S DREAM

de David Hackett Fischer Recenzie de Max Boot

WHEN THE WHITE HOUSE WAS OURS

de Porter Shreve Recenzie de Julia Scheeres 14

THE ROAD TO RESCUE:

DESCARTES’ BONES:

A Skeletal History of the Conflict Between Faith and Reason de Russell Shorto Recenzie de Gary Rosen

Articole & Bestselleruri 4

Editorial

21

Bestselleruri ediţii cartonate

21

Selecţia editorilor

21

TBR: Din culise

22

Bestselleruri ediţii broşate

22

Raftul cu ediţii broşate

Conţine secţiune specială de 4 pagini cu recenzii ale cărţilor apărute la editurile din România.

The New York Times Book Review, ediţia în limba română (ISSN 1937-920X) apare săptămânal, publicat de Universe Publishing House Inc. Copyright © 2008 The New York Times. All Rights Reserved. Toate drepturile rezervate. Director editorial: Cristian Teodorescu; Redactor-şef: Virginia Costeschi; Traducători: Cristiana Vişan, Ioana Chira, Ştefan Bodea, Cătălin Pruteanu, Melania Sârbu, Sorana Buzinschi; Proofreading: Anda Ciurte, Monica Diacu; Advertising sales: virginia@nytbr.ro, tel. 0745 773 764; PR: ARENA Communications, cecilia@arenacommunications.ro; Machetare şi pre-press: Antal Angyal, CMYK Pro, Budapesta; Tipar: GRASPO CZ.

Editorial

Josef Joffe se bucură de o carieră remarcabilă de ambele părţi ale Atlanticului, ba s-ar putea chiar spune de mai multe cariere remarcabile. Este publishing-editor al saptămânalului german Die Zeit şi, înainte de 2000, a avut o rubrică în Süddeutsche Zeitung.

Americanii l-au întâlnit într-o mare varietate de publicaţii – The New York Review of Books, The New York Times Magazine, Commentary, The New Republic şi The Weekly Standard printre multe altele. Joffe este o prezenţă constantă şi în campusul american şi în cel german, iar acum se află la Stanford, dar a predat şi la Harvard, Johns Hopkins şi Universitatea din München. Cea mai recentă carte a sa este Überpower: America’s Imperial Temptation.

Când a fost întrebat cum arată lumea pentru un transatlantic ca el, a răspuns într-un e-mail că Europa şi America s-ar putea să fie diferite în concepţii, dar împreună formează Occidentul. „Metafora potrivită“, a scris Joffe, este catedrala Notre Dame: „navă comună, doua turle separate, o singură construcţie grandioasă“. Cu toate acestea, Joffe nu trece cu vederea diferenţele din rândul publicului său. Când scrie pentru europeni, spune el, foloseşte metafore din fotbal; când cititorii sunt americani, metoforele sunt din baseball.

Recenzia făcută de Joffe romanului lui George C. Herring, From Colony to Superpower, apare în pagina 17.

Editorii

Online

Săptămâna aceasta vor apărea: John Updike discutând despre noul său roman, The Widows of Eastwick; Motoko Rich despre industria de publishing; şi Dwight Garner cu noutăţi despre bestselleruri. Gazda va fi Sam Tanenhaus, editor Book Review.

PAPER CUTS: Blogul Book Review prezintă cărţi şi alte materiale tipărite.

PRIME CAPITOLE: Fragmente din Fault Lines de Nancy Huston, Descartes’ Bones de Russell Shorto, A Partisan’s Daughter de Louis de Bernières, şi din alte cărţi.

E-MAIL CU NOILE APARIŢII: Primiţi în fiecare vineri o trecere în revistă a recenziilor noilor cărţi şi apariţii.

PODCAST:

nytimes.com/books

4

ILUSTRAŢII DE JOE CIARDIELLO (SUS) ŞI CHRISTOPH NIEMANN

Jocuri copilăreşti Romanul lui Nancy Huston relatează istoria unei familii de-a lungul a patru generaţii de copii în vârstă de 6 ani.

BY SUSANN COKAL OPILĂRIA nu este neapărat o vârstă a inocenţei. În noul roman tulburător al lui Nancy Huston, Fault Lines (Falii), ne întoarcem în timp pentru a fi în prezenţa a patru generaţii de copii în vârstă de 6 ani: unii suferinzi, alţii melancolici, unul de-a dreptul malefic. Înţelegerile parţiale şi secretele abia percepute intensifică nesiguranţele unei vârste la care cei mai mulţi copii abia încep să accepte ideea că nu ei sunt centrul lumii. Începem cu Sol, un copil aparţinând culturii americane contemporane a iubirii de sine megalomane. Părinţii lui îl aplaudă la mese, îi dau sarcini uşor de îndeplinit şi nu-l lovesc niciodată, astfel că îşi poate menţine o imagine de sine pozitivă. Rezultatul e un monstru: „Am şase ani şi sunt un geniu, e primul gând în fiecare dimineaţă, când mă trezesc“. Îşi spune „Fiul lui Google, Fiul lui Dumnezeu, Atotputernicul Fiu Etern al Internetului“ şi găseşte o plăcere sexuală precoce în a privi pe Internet filmuleţe cu crime reale şi imagini cu soldaţi irakieni torturaţi. Precum tatăl său, bunica şi străbunica sa, el poartă un anume semn de naştere, iar când mama sa îi îndepărtează acest neg – „singurul său defect“ –, o infecţie îi ameninţă viaţa. În acel moment, autoritara bunică Sadie (care-şi ascunde propriul ei neg cu un gest de autodezgust) hotărăşte că întreaga familie trebuie să meargă în Germania pentru a vedea unde a început povestea lor.

Sadie are un motiv ascuns. Fetiţă fiind, şi-a adorat talentata, fermecătoarea mamă, Erra, care a născut-o în afara căsătoriei, dar nu şi-a găsit niciodată locul în lumea Errei. „Fiecare zi“, scrie Sadie în secţiunea care descrie propria-i copilărie, „are o anumită aromă de tristeţe“. După ce s-a măritat şi s-a convertit la iudaism, Sadie se dedică cercetării centrelor Lebensborn (Fântâna Vieţii), care au adăpostit copii arieni, admisibili pentru a fi adoptaţi de familii naziste. Se crede că peste 200.000 de copii au fost furaţi, iar Sadie crede că Erra a fost unul dintre ei (centrele Lebensborn primeau de asemenea mame necăsătorite cu copii ai căror taţi erau soldaţi nazişti, încurajaţi să înlocuiască pierderile de război cu copii noi).

Erra refuză să vorbească despre copilăria ei, aşa că, pentru a găsi răspunsurile din arhivele academice, Sadie cea din 1982 îşi mută familia în Israel, unde melancolicul ei fiu în vârstă de 6 ani, Randall (viitorul tată al monstruosului Sol) îşi narează amintirea scurtei, dar marcantei prietenii cu o fată palestiniană, şi descrie accidentul din cauza căruia Sadie ajunge într-un scaun cu rotile. Nu vom şti ce s-a întâmplat „cu adevărat“ în copilăria lui Erra până la propria ei povestire, care încheie cartea – şi care trebuie pusă „cu adevărat“ între ghilimele.

C

E clar deja că nici chiar Erra nu poate decât să-şi ghicească trecutul. Fault Lines se încheie într-un fel de suspensie, deoarece, încercând recreeze lumea, naziştii au deschis în istorie falii care nu se mai pot uni.

Autorul care spune o poveste începând cu sfârşitul îşi asumă un risc. După ce cititorul a pus cap la cap momente decisive şi traume, s-a putea ca la final să nu existe

FAULT LINES

de Nancy Huston 307 pag. Black Cat/Grove/Atlantic Broşat, 14 $

nici o recompensă emoţională. Scriitorii începători pot folosi astfel de şiretlicuri pentru a susţine o naraţiune şubredă, dar din nefericire nu e cazul şi aici. Evenimentele din romanul lui Huston – care a câştigat Premiul Femina în original, în franceză (Huston trăieşte la Paris), şi s-a aflat în finala pentru Premiul Goncourt şi Premiul Orange – sunt suficient de puternice ca să funcţioneze la fel de bine, poate chiar mai bine, atunci când sunt aranjate cronologic, iar recitirea cărţii e recompensantă. Sol poate fi înţeles în cele din urmă ca o trimitere la nazism; ar fi fost un candidat ideal pentru o poziţie de conducere în SS. Perspectivele incomplet informate, oblice, ale copiilor reprezintă un dispozitiv perfect pentru a ajunge într-o zonă a istoriei pe care n-o vom cunoaşte niciodată în totalitate. Însă aceste perspective devin problematice când sunt ataşate unei naraţiuni la persoana întâi. Fiecare copil vorbeşte la timpul prezent, sugerând că viaţa e povestită în timp ce se desfăşoară,

dar nici chiar un copil de 6 ani superinteligent (nu sunt convinsă că Sol e unul dintre ei) nu stăpâneşte perfect vocabularul şi sintaxa – de aceea autori precum Henry James (What Maisie Knew) sau Alison Lurie (Only Children) au filtrat observaţiile copiilor prin limitele persoanei a treia.

Sol are momente de naraţiune fragmentată, poate psihotică, dar în mare parte el şi ceilalţi par la fel de cursivi precum cei de 30 de ani. Copilul care iniţial nu înţelege cuvântul „grafic“ foloseşte „abolire“ câteva pagini mai târziu şi identifică o întrebare retorică. În 1982, tânărul Randall începe prin descrierea unei primăveri în care a „simţit forma unui an pentru prima oară“; mai târziu, „exaltarea i se opreşte brusc“.

Toţi copiii se luptă pentru controlul asupra propriilor vieţi, dar e greu de crezut că au un asemenea control asupra limbajului.

Puţinele fraze imature le pun pe celelalte sub semnul întrebării. ĂSÂND limbajul la o parte, observaţiile copiilor sunt vii şi profunde, examinând memorabil agonia şi fericirea. Centrele Lebensborn reprezintă atracţia romanului, dar Huston ne antrenează şi în momente de mai mici dimensiuni. Sexagenara Erra se ceartă cu sora ei nemţoiacă pentru o păpuşă îndelung râvnită. Randall şi tatăl său campează sub cerul liber şi se trezesc într-o lume strălucind de rouă. Erra îşi uimeşte tânăra-i fiică atunci când cântecul ei seamănă „cu veselia, cu alergarea desculţă în nisip“. Aceste scene excelent evocate sunt la fel de influente ca îngrozitoarele secrete din zonele cele mai profunde ale romanului. S-ar putea să fie părţile care penetrează cel mai adânc meh moria cititorului.

L

Susann Cokal este o frecventă colaboratoare a Book Review. Cel mai recent roman al său este „Breath and Bones“.

FOTOGRAFIE DE LUCAS OLENIUK/TORONTO STAR

5

„Scriu doar pentru tine“ Continuare din pagina 1

Robert Lowell şi Elizabeth Bishop în Brazilia, în 1962.

Erau prieteni literari: îşi dădeau sfaturi practice, se promovau reciproc, îşi făceau favoruri cu aceeaşi lipsă de jenă ca senatorii umflaţi.

Singurii îndrăgostiţi care nu se supun acestei reguli de fier sunt cei care nu ajung să-şi consume relaţia – şi, prin urmare, nu trebuie să se trezească niciodată dimineaţa mirosind suflarea celuilalt. Mulţi iubiţi potenţiali au fost despărţiţi de familie, lege sau, pur şi simplu, de ghinion; înainte de epoca telefoanelor la distanţe mari sau a e-mail-ului, aventurile sentimentale se bazau pe timbrele poştale.

Scrisorile dintre Nietzsche şi Lou AndreasSalomé, Pirandello şi Marta Abba, Gautier şi Carlotta Grisi arată că, deşi literatura a fost dintotdeauna benefică iubirii (gândiţi-vă câte exerciţii de seducţie sunt inspirate din sonetele lui Shakespeare), dragostea a făcut şi mai mult bine literaturii atâta vreme cât prin preajmă exista o cutie poştală.

Words in Air (Cuvinte în aer) reuneşte corespondenţa dintre Robert Lowell şi Elizabeth Bishop, începută la puţină vreme după ce cei doi s-au cunoscut la un dineu în 1947 şi încheiată 30 de ani mai târziu, cu doar câteva săptămâni înaintea morţii lui în urma unui atac de cord. O corespondenţă purtată peste continente şi oceane, de doi oameni uniţi de poezie şi despărţiţi de viaţă. Ca poeţi, Lowell şi Bishop nici că puteau fi mai diferiţi. Versurile lui severe din tinereţe, influenţate solemn de Allen Tate, dezvăluiau o metrică neabătută ca o linie de cale ferată (Dacă poeziile de început ale lui Lowell par stângace acum este pentru că erau fierte în saramură şi conservate întrun vagon de sare). Poemele ei, capricioase şi spirituale, au condamnat-o să fie mereu privită ca o discipolă de mică însemnătate a lui Marianne Moore. În cea mai mare parte a vieţii ei, Bishop a fost poeta unui poet, adică un scriitor fără public.

Lowell şi Bishop s-au simţit atraşi fiecare de poezia celuilalt de la bun început. Deşi precauţi, pentru a nu fi seduşi de un stil străin (Bishop a spus după ce a citit un poem de Lowell: „Mi-a luat o oră sau chiar mai mult să revin la metrul meu“), au început destul de repede să facă schimb de poeme şi, uneori, să-şi trimită prin poştă observaţii critice, pline de afecţiune, dar corecte. Lowell era un poet care încerca să iasă din pielea lui – schimba stilurile aşa cum unii bărbaţi schimbă şosetele –, în timp ce Bishop îşi dorea cu ardoare să dispară în propriile-i cuvinte (cei doi au evoluat de la a nu şti exact cine sunt la a conştientiza ce au ajuns). Nu-i nevoie să fii doctor vienez ca să ştii că relaţia unui artist cu arta dezvăluie ceva despre copilăria lui – poemele lui Lowell erau adesea un act de răzbunare pe părinţii lui, în timp ce versurile lui Bishop îi ascundeau anxietatea legată de o copilărie ce merita uitată (ea spunea despre sine că este „născută vinovată“).

Poezia poate fi o artă surprinzător de singuratică – ajungi să-ţi doreşti ca Emily Dickinson să fi descoperit pe cineva mai plin de viaţă decât Colonelul Higginson, cineva care să manifeste mai multă căldură. Sunt extrem de rare cazurile în care un

William Logan este poet şi critic; cele mai recente cărţi ale sale sunt „The Whispering Gallery“ şi „The Undiscovered Country“.

6

01Logan.indd Sec1:6

scriitor găseşte o fiinţă cu care să fie pe aceeaşi lungime de undă – ne gândim cu tristeţe la Melville şi Hawthorne, la Coleridge şi Wordsworth, ale căror prietenii aprinse s-au sfârşit în suferinţă, parţial din cauza acordurilor fatale dintre imaginaţiile lor – nu toate armoniile supravieţuiesc capriciilor caracterelor. Bishop şi Lowell au trecut aproape imediat de la momentul straniu în care au făcut cunoştinţă la intimitatea extatică. Deşi aceste minţi luminate erau încântate că pot împărtăşi cea mai valoroasă specie a vieţii literare, bârfa, a devenit repede evident că fiecare reprezenta pentru celălalt mai mult de atât: o companie necesară.

Cele 459 de scrisori care au rămas în urma lor, unele dintre ele surprinzător de lungi (Bishop putea să lucreze la unele timp de săptămâni şi să jure apoi că i-a scris lui Lowell doar în imaginaţia ei), ne oferă ocazia să privim de aproape aceste fiinţe rănite – intelectul lui musculos, greoi; timiditatea ei chinuită, modestia cumplită şi privirea tăioasă ca lama unui cuţit. Ea a scos la iveală inocenţa de băieţandru din el. Amândoi au sublimat în versuri fragilitatea lor – natura acesteia, limitele ei, povara sa. Nu-i vorba – sau nu chiar – că se potriveau perfect (scrisorile, oricât de pline de afecţiune, încep cu o afinitate de prejudecăţi), ci că fiecare dintre ei s-a dovedit publicul aproape ideal pentru celălalt – „Cred că trebuie să scriu doar pentru tine“, i-a spus Lowell la un moment dat.

Uneori, îndrăgostirea este un exerciţiu critic în ace eaşi măsură în care critica este o expresie a dragostei. Înaintea, în timpul şi după mariajele sale, Lowell avea amante, de la studente la o cunoscută prezenţă mondenă a Washington-ului (poeziile lui aveau o intensitate pe care nici un îndrăgostit cu picioarele pe pământ nu o putea egala). La începutul unuia dintre episoadele sale de „entuziasm“, cum numea atacurile de depresie maniacă, îşi alegea adesea drept pradă o tânără naiv de optimistă. Bishop nu era aşa. Lowell era însă atât de îndrăgostit de poeziile ei, încât i s-a părut, probabil, logic să se îndrăgostească şi de ea. După o vizită dezastruoasă în 1957 (întâlnirile lor – pe care le planificau îndelung şi după care tânjeau – nu decurgeau întotdeauna cum şi-ar fi dorit), el i-a scris că să o ceară în căsătorie era marele semn de întrebare al vieţii lui.

Bishop, aparent persoana mai raţională şi mai intuitivă dintre cei doi, a ignorat placid această dezvăluire (a rămas să cocheteze, de la distanţă); iar prietenia lor a mers înainte ca până atunci – au continuat să se adreseze unul altuia cu „dragul meu drag“, iar o dată, Lowell i-a spus „dragă inimă“.

Cât priveşte aceste scrisori, este mai bine că dragostea dintre ei a fost una imposibilă, aşa cum el trebuie să fi ştiut. Bishop era alcoolică, lesbiană şi cu şase ani mai în vârstă. Scrisorile acestea sunt strălucite nu datorită dragostei care nu îndrăznea să se exprime, ci datorită dragostei pe care Lowell n-a îndrăznit, cu o excepţie, să o exprime.

Cu opt ani înainte să moară, el a scris: „Se pare că îmi petrec viaţa ducându-ţi dorul“.

FOTO: COURTESY OF VASSAR COLLEGE LIBRARY

2008.10.27. 11:57:54

În 1951, Bishop se mutase deja în Brazilia, mai mult sau mai puţin accidental – de fapt, dintr-un accident amoros. Se îndrăgostise cu ocazia unei opriri dintr-o lungă croazieră, în timp ce era îngrijită în urma unei reacţii alergice la caju. Adora directeţea braziliencelor – nu dădeau semne că îi remarcă timiditatea.

Bishop a fost fermecată de exotic (poate într-o zi, când nu le va mai fi dragă, criticii academici o vor acuza de fantezii imperialiste).

Printre lovituri şi contralovituri, în vârtejul policitii braziliene, ea scria poezii uşoare, care îşi păstrau întunericul în interior. S-a priceput dintotdeauna să mascheze ce simţea.

Lowell a devenit ancora ei în lumea literară de acasă. Discutau despre cărţile citite, despre bolile lor variate, despre câte poezii scriau (Lowell) sau nu scriau (Bishop), despre speranţele de a se vedea (acum jumătate de secol, aproape orice vizită era precedată de prelungi negocieri epistolare). Ne amuză să-i vedem criticând farsele lui Richard Eberhart sau ultimele poeme ale lui Marianne Moore, pentru că noi înşine avem aceeaşi reacţie. Congenerii lor – John Berryman, Randall Jarrell, Theodore Roethke, Delmore Schwartz – nu erau chiar respinşi, doar acceptaţi cu răceală (Bishop şi Lowell îl admirau pe Jarrell, dar nu erau fani ai poeziilor lui). Dacă îi menţionau pe poeţii mai tineri, era doar pentru a vorbi despre greşelile lor.

Totuşi, în acest schimb viu de păreri şi idei, nu există nici o urmă de fanfaronadă, nici o îndrăzneală la fel de mare ca remarca liniştită a lui Keats către fratele lui: „Cred că voi fi printre Poeţii Englezi după moartea mea“. La un moment dat, Bishop spune mai degrabă cu tristeţe decât cu mândrie: „Sunt profund plictisită de toată poezia contemporană cu excepţia versurilor pe care le-ai scris tu şi a celor pe care eu nu le-am scris încă“.

Laudele reciproce sunt la fel de înduioşătoare ca felul în care descriu cu sfială un poem ca The Armadillo sau Skunk Hour ca fiind o joacă, în timp ce acum sunt prezenţe constante în antologiile noastre de lirică.

Admiraţia reciprocă îi făcea chiar să fie înclinaţi spre furt – împrumutau idei şi imagini aşa cum un vecin ţi-ar lua o cană de zahăr. Lowell, în special, simţea această tentaţie: a folosit un vis al lui Bishop într-un poem emoţionant despre relaţia lor care-arfi-putut-fi şi a rescris în versuri una dintre prozele ei scurte. Erau prieteni literari, în toate înţelesurile obişnuite ale sintagmei: îşi dădeau sfaturi practice (şovăielnica Bishop s-a dovedit surprinzător de pragmatică), se promovau reciproc, îşi făceau favoruri cu aceeaşi lipsă de jenă ca senatorii umflaţi (Lowell era adeptul menţionării discrete în numele ei). O lipsă rafinată de gelozie sau invidie domina relaţia lor – acest viciu i-a ocolit, deşi în scrisorile către prieteni îşi mai permiteau din când în când să se plângă unul de celălalt. O singură dată Bishop a avut o atitudine diferită faţă de lirica lui Lowell: când acesta a integrat în The Dolphin (1973) scrisori supărate de la fosta lui soţie, Elizabeth Hardwick – „Arta SCRISOARE DE LA HOUGHTON LIBRARY

01Logan.indd Sec1:7

nu merită asta“, a exclamat Bishop. Ea se strâmba când poeţii dezvăluiau prea multe despre ei înşişi în scrierile lor, iar o dată a spus chiar că şi-ar dori să o ia „de la capăt cu scrisul, pe o altă planetă“.

Pe scurt, cei doi se inspirau unul pe celălalt. Lowell pare întotdeauna să facă scamatorii cu cele mai noi poeme, pe care le prezenta ca pe nişte bancnote de o sută de dolari ivite de nicăieri. Bishop şi-a dat seama imediat cât de ciudat şi chiar şocant era Life Studies (1959) – stilul său confesiv a provocat un seism la fel de violent în poezia americană ca The Waste Land; dar el a remarcat, la rândul lui, ceva mai subtil: că ea se repeta arareori. De fiecare dată când scria ceva, aveai sentimentul că reinventează felul în care foloseşte cuvintele, în timp ce el avea tendinţa să îşi repete formele până când le îngropa sau enerva pe cineva foarte tare cu ele. Bishop era suficient de loială pentru a admira – sau a pretinde că admiră – chiar şi poeziile mediocre ale lui Lowell.

Dacă Lowell şi Bishop par adesea că le plac cel mai mult poeziile celuilalt, când deveneau critici aveau probabil dreptate.

Peste o sută de ani, s-ar putea să fie consideraţi un fel de Whitman şi Dickinson ai secolului XX, un cuplu ciudat în care poeziile unuia se reflectă interogativ în poeziile celuilalt, pe jumătate înţelegător, pe jumătate cu consternare. Poemele lor sunt la fel de diferite ca sosul de friptură şi marmotele, scrisorile lor însă – atât de asemănătoare, într-o concordanţă atât de încântătoare, încât cititorul nu poate ghici uneori autorul fără să se uite la primele cuvinte de adresare.

Vieţile lor au fost marcate de o tristeţe copleşitoare. Iubita braziliancă al lui Bishop s-a sinucis; poeta a continuat să bea până când a început să cadă din picioare şi să se lovească. Atacurile tot mai dure de depresie maniacală ale lui Lowell, în timpul cărora comportamentul lui era demn de dispreţ, îl puneau în situaţia de a-şi cere permanent scuze. Cele trei căsnicii ale lui, de fiecare dată cu o scriitoare, s-au sfârşit prost. Deşi uneori blocat şi deprimat, Lowell reuşea să răzbată ca poet; Bishop, sfioasă ca o ţestoasă, adesea teribil de singură, producea încet mici capodopere, finalizând unul sau două poeme pe an („Am avut tot timpul sentimentul că am scris poezie mai mult nescriind poezie“, a spus ea). Golurile din viaţa lor au fost acoperite în artă; dar asta nu e suficient dacă trebuie să-ţi trăieşti viaţa apoi. La patruzeci şi ceva de ani, păreau epuizaţi.

LĂCERILE acestei corespondenţe remarcabile stau în felul în care cei doi se distrau cu nepotrivirile comice ale lumii. Scrisorile satisfac curiozitatea biografică – deşi în unele fraze poţi găsi germenele unei poezii sau exprimări strălucite care nu şi-au găsit locul în poeme; de exemplu, Lowell spune la un moment dat că el, soţia şi mama lui „fumegau în interior ca umplutura în flăcări a unui scaun olandez

P

Una dintre primele scrisori ale lui Elizabeth Bishop către Robert Lowell, reprodusă în „Words in Air“. cu multă tapiţerie“, iar Bishop descrie botezul unor bebeluşi: „Naşii care îi ţineau i-au scuturat în sus şi în jos ca pe nişte shakere de cocktail“. Remarcile lor despre scris au o detaşare autoironică în cazul lui („Îmi place să cobor de pe cataligele metrului“) şi o modestie simplă în cazul ei (“Am doar două garnituri poetice, marcate H & C“).

El: „Psihoterapia e uimitoare – e ca şi când ai agita fundul unui acvariu“. Ea: „Am cumpărat o mică piesă Benedito, din lemnul cel mai crud cioplit şi vopsit... El ţine copilul, care este agăţat de un mic cui, aşa cum aperitivele sunt prinse cu o scobitoare“. La 30 şi ceva de ani, Bishop, care se definea „o poetă prin neprezentare“, nu citise încă Chaucer; la 40 spre 50 de ani, Lowell căuta în dicţionar cuvintele glet, ecolalie şi radă.

E adevărat, în acest volum cât un bloc de beton există lungi pasaje de bârfe vechi şi obositoare, idei care nu duc nicăieri (Bishop obişnuia să înceapă lucruri pe care să nu le ducă la capăt). Ultimele scrisori se limitează la griji legate de vârstă, bani şi dentiţie. Pe măsură ce îmbătrâneau, au apărut revelaţii premature ale morţii: Dylan Thomas, apoi Roethke, Jarrell, Schwartz şi Berryman – mulţi din generaţia lor au murit prea tineri.

Amuzant este că Lowell şi Bishop îl adoptă mai mult sau mai puţin pe tânărul poet Frank Bidart, care îl aprovizionează cu cele necesare pe Lowell în timp ce acesta îşi rescrie la nesfârşit versurile (sau poate îi încurajează rescrierile maniacale – „a strica şlefuind“, după cum numeşte Lowell această activita-

te) şi care se dovedeşte persoana potrivită la momentul potrivit după ce Bishop se mută la Boston. Deşi uneori cei doi îl tratează ca pe un simplu om bun la toate, Bidart a servit drept fiul surogat pe care îl puteau bârfi şi în jurul căruia se agitau.

Editarea acestui imens volum este genial de meticuloasă şi dezvăluie că în selecţia de scrisori făcută de Robert Giroux din corespondenţa lui Bishop în One Art (1994), punctuaţia ei fusese masiv modificată.

Totuşi, Words in Air suferă din cauza unei cruste de erori tipografice şi a unui scurt glosar de nume nepotrivit. Editorii anunţă că greşelile de ortografie ale poeţilor au fost corectate, iar cititorul se întreabă dacă nu au corectat şi mai mult.

Această lungă corespondenţă purtată de plăcere pare acum desprinsă dintr-o altă lume, o amintire înceţoşată a perioadei de glorie a stilului epistolar. Timp de două decenii, Bishop şi Lowell au împărţit între ei poezia americană postbelică, o co-proprietate cu atât mai remarcabilă cu cât stilurile şi viziunile lor era aşa de diferite. Deşi nu era foarte apreciată de o generaţie de poeţi dedicată mişcării Sturm und Drang, Bishop era venerată de Lowell; iar gusturile lui sunt cele de care ţinem cont acum.

Devoţiunea reciprocă a fost esenţială în viaţa lor literară, poate într-o măsură mai mare decât orice poveste de dragoste pe care au trăit-o. Aceşti îndrăgostiţi a căror relaţie era sortită eşecului au fost muză h unul pentru celălalt.

7

2008.10.27. 11:57:54

Ţi-au găsit numărul Cum pot fi descoperiţi şi influenţaţi oamenii care cumpără, postează pe blog-uri, sună şi navighează pe Internet.

DE ROB WALKER OATE sunteţi genul de persoană care consideră că felul vostru de a fi nu poate fi identificat printr-un algoritm, sau exprimat prin caracterizări prescurtate, cum ar fi „populaţia urbană tânără“ sau „persoană casnică“. Poate că sunt de acord cu voi, şi poate că avem dreptate. Dar genul de oameni – „matematicieni decodificatori, informaticieni şi ingineri de top“ – despre care scrie Stephen Baker în The Numerati (Cei număraţi) cu siguranţă văd altfel lucrurile. Ba mai mult, probabil consideră acest scepticism şi mai folositor pentru formulele matematice de identificare pe care le-au creat în scopul satisfacerii companiilor producătoare de bunuri de consum şi politicienilor care i-au angajat.

Baker, jurnalist pentru BusinessWeek, îi împarte pe cei care fac astfel de categorisiri în şapte capitole; cei care manipulează datele urmăresc să ne catalogheze drept cumpărători, votanţi sau pacienţi, sau chiar drept potenţiali terorişti. În toate cazurile, scopul este de a se aduna cât mai multe informaţii, ce vor fi procesate şi interpretate cu ajutorul calculatorului, şi apoi de a se formula concluziile despre cum ne vom comporta – sau cum putem fi convinşi să ne comportăm. „Vă transformăm în date matematice“, declară unul dintre subiecţii lui. Uneori aceste informaţii provin de la companii care le colectează din arhive publice, sau din liste de subscripţie, sau care desfăşoară sondaje de opinie şi care îşi dau seama cărui „trib“ politic aparţii, întrebândute dacă deţii pisici sau dacă ai abonament la

P

Rob Walker este autorul rubricii „Consumed“ din The New York Times Magazine. Cea mai recentă carte a sa se intitulează „Buying In: The Secret Dialogue Between What We Buy and Who We Are“.

8

o revistă gastronomică, şi descoperind astfel cum ar trebui să fii abordat (sau nu) de către o campanie politică. Însă cele mai interesante informaţii provin chiar de la noi, în special din activităţile noastre de pe Internet. Oamenii de ştiinţă ai lui Baker monitorizează şabloanele colective (deşi anonime) care se formează cu privire la folosirea Internetului, căutând „indicii comportamentale“ care, de exemplu, îi ajută pe cei din publicitate să decidă când şi cu ce fel de reclame să ne asalteze.

Probabil v-aţi dat deja seama de aceste lucruri, dar Baker descoperă o serie de amănunte surprinzătoare. Capitolul care ilustrează

THE NUMERATI

de Stephen Baker 244 pag. Houghton Mifflin Company. 26 $

eforturile de a procesa informaţiile dezvăluite de bloggeri şi de utilizatorii reţelelor sociale este unul dintre cele mai interesante capitole.

Baker prezintă o anecdotă despre cum o firmă numită Umbria încearcă să ajute o companie de telefonie mobilă care s-a hotărât să crească tariful conexiunilor prin Bluetooth, „mişcare ce a stârnit furia în rândul blogger-ilor“. Umbria a studiat comportamentul acestora, împărţindu-i pe mai multe categorii, şi a descoperit că toată furia provenea din partea „utilizatorilor de putere“, în timp ce „femeilor înnebunite după modă, iubitorilor de muzică şi oamenilor simpli“ nici nu le păsa. „Beneficiind de aceste informaţii“ scrie Baker, compania poate să-i împace pe utilizatorii de putere, oferindu-le „gratuit“ acest serviciu (însă crescând preţul căştilor), şi „să continue să-i taxeze pe toţi ceilalţi“. El intră în amănunte, descriind eforturile celor de la Umbria de a-şi învăţa calculatoarele să interpreteze blog-urile şi să tragă concluzii

din anumite fraze, din alegerea stilului caracterelor, culorii fundalului şi chiar şi a emoticonurilor.

La un anumit nivel, aceasta este doar o comedie de joasă speţă pentru obţinerea profitului: cei mai pricepuţi „vrăjitori-tehno“ şi minunatele lor maşinării se luptă să descopere înţelesul semnului „:)“ pentru ca anumite companii de telefonie mobilă să-şi poată identifica segmentul de consumatori pentru care este indicată creşterea tarifului. Însă, în realitate, Baker oferă şi cealaltă faţă a obişnuitei poveşti a revoluţiei digitale. În timp ce milioane de cetăţeni obişnuiţi au ocazia de a-şi exprima individualitatea printr-o panoplie de noi unelte, un număr mai mic de oameni caută mijloace cât mai eficiente de a transforma aceşti indivizi în nişte numere pe un tabel de calcul. Înainte, obişnuiam să ne vedem de treabă şi să-i lăsăm pe cei care vroiau să ne vândă ceva să ne ajungă din urmă. „Astăzi“ scrie el, „ne spionăm noi înşine, şi ne trimitem înştiinţări electronice la fiecare minut“.

Capitolul care conţine cele mai multe informaţii de avertizare este cel referitor la instrumentele specifice erei informaţionale care îi depistează pe terorişti şi alţi infractori, şi care riscă să fie „re-folosite“ în scopuri periculoase.

Cel mai optimist capitol se referă la procesarea datelor şi la asigurarea sănătăţii, prezicând apropierea momentului în care „dispozitivele în reţea“ ne vor monitoriza greutatea corpului, activitatea fizică, până şi perioada de timp petrecută în baie, pentru a ne ajuta să „fim mai sănătoşi, mai fericiţi şi să trăim mai mult“.

Ambele capitole – toate, de fapt – implică un grad mare de speculaţie (multe propoziţii încep cu „Să spunem că…“ sau „Să ne imaginăm că…“). În general, Baker pare să accepte ceea ce „elita celor care se ocupă de numere“ spune că poate să facă în prezent sau va putea să facă într-o zi, dar în unele cazuri, afirmaţiile lor şi credulitatea lui Baker sunt singurele lucruri pe care cititorul se poate baza. La un moment dat, un statistician care născoceşte noi modalităţi de creştere a eficienţei unor funcţionari afirmă că un calcul stocastic de bază nu este deloc greu de înţeles şi începe să explice o formulă… dar apoi se opreşte, iar Baker lasă ideea neterminată. Probabil era mai interesat să menţină stilul rapid al cărţii, însă ar fi trebuit să folosească mai multe exemple precise, nu doar ipotetice, ca în cazul anecdotei legate de serviciul Bluetooth. Baker aminteşte doar în treacăt de aplicarea modelării matematice extensive, care i-ar putea fi mai familiară cititorului obişnuit: versiunea Wall Street, care s-a dovedit, să spunem, imperfectă.

Cu toate acestea, Baker ar putea avea dreptate atunci când afirmă că matematicienii şi informaticienii despre care scrie au, sau vor avea în curând, „posibilitatea să dispună în totalitate de informaţiile referitoare la vieţile noastre“. Poate nu credeţi că există o versiune a voastră ce se lasă păcălită, prin intermediul calculatorului, de vreun tip dintr-un birou obscur al unei companii de care nu aţi auzit niciodată. Dar nu asta contează.

Ceea ce contează este că tipul acela, ca şi clih enţii lui, crede în această versiune. :( ILUSTRAŢIE DE JOEL HOLLAND

Un contract asocial Acest roman plăsmuieşte vocea fratelui libertin al lui Jean-Jacques Rousseau.

DE JUDITH WARNER

„F

RATELE meu, care era cu şapte ani mai mare decât mine, a fost crescut să îmbrăţişeze profesia tatălui meu... A deprins obiceiurile libertine înainte să ajungă la vârsta la care să poată fi un libertin... În cele din urmă, comportamentul fratelui meu s-a înrăutăţit atât de tare, încât el a

THE ONLY SON

de Stéphane Audeguy Traducerea: John Cullen 246 pag. Harcourt. 25 $

dispărut pe neaşteptate, iar noi am aflat, după o vreme, că se afla în Germania, însă nu ne-a scris niciodată, iar din acea zi n-am mai avut veşti despre el: aşa am devenit singurul fiu al părinţilor mei“.

Acesta e modul în care JeanJacques Rousseau scapă de fratele său mai mare, François, în primele pagini ale autobiografiei sale. În noul roman al lui Stéphane Audeguy, The Only Son (Unicul fiu), François se răzbună în ficţiune printr-o contranaraţiune care îşi propune să ridiculizeze opera marelui filosof, să-i conteste amintirile, să-i demaşte ipocrizia şi să satirizeze efuziunile romantice ale stilului prozei sale.

François îşi bate joc de „imaginaţia tremurândă şi melancolică“, de „minunata vioară care se tânguieşte“ şi care răsună prin volumul sincer şi emoţional „Confesiuni“ al lui Jean-Jacques. Autorul scrie cum a „izbucnit în râs“ când a citit pasajul în care Jean-Jacques povesteşte că, în copilărie, a descoperit sursa tuturor nedreptăţilor, a „violenţei şi a nedreptăţii“, când a fost acuzat pe nedrept că a rupt un pieptene.

(Ghiciţi cine a rupt pieptenele).

François e înăbuşit de preţiozitatea fratelui său, în care identifică sursa unui spirit de găgăuţă care, crede el, le-a permis, în cele din urmă, celor mai înguste minţi din ţară să domine Revoluţia franceză. „Mă refer la faptul că ai folosit în mod repetat şi abuziv cuvântul «micuţ»“, spune el într-un pasaj reprezentativ pentru excelenta armonizare a romanului cu sunetele unei absurdităţi pompoase. „Femeia pe care o cunoşti e o feme-

Cea mai recentă carte a lui Judith Warner este „Perfect Madness: Motherhood in the Age of Anxiety“. Warner scrie blogul Domestic Disturbances pentru NYTimes.com.

FOTO: CATHERINE HÉLIE

ie micuţă, ferma pe care o vizitezi e o fermă micuţă, vinul pe care îl bei e un vin micuţ, şi aşa mai departe.

Acest obicei ciudat şi dăunător... mi-a devenit respingător atunci când, după Revoluţie şi în măsura trădării Revoluţiei, am văzut cum cele mai nobile pasiuni erau înlocuite de tot soiul de gusturi afectate şi de nerozii sentimentale.... Nu trebuia să renunţi la măreţie, poate că Revoluţia ar fi decurs altfel“.

François consemnează aceste gânduri în 1794, când rămăşiţele lui Jean-Jacques Rousseau sunt mutate din locul de veci ales de el, de pe idilica Insulă a Plopilor din Ermenonville, în Panthéonul din Paris. Revoluţia care i se atribuie ca vis pe care el l-a transformat în realitate s-a împotmolit în faptele sângeroase ale Regimului Terorii.

Robespierre tocmai murise; moartea lui Jean-Jacques, cu 16 ani înainte, l-a scutit de obligaţia de a vedea

Fratele lui Rousseau se răzbună printr-o contranaraţiune zeflemitoare. cum republica virtuţii imaginată de el revoluţiona profesia de măcelar. În vârstă de 89 de ani, François se află la ceremonia de reînhumare în calitate de invitat de onoare, ajungând să fie considerat un erou al Revoluţiei, printr-o succesiune de împrejurări care se dezvăluie ca în capodopera Zelig a lui Woody Allen. Nimeni nu-i cunoaşte adevărata identitate, iar el nu doreşte să şi-o divulge. Căci, dacă fratele său Jean-Jacques şi-a dorit atât de intens să vadă virtutea, adevărul şi transparenţa umană clar exprimate într-un nou contract social, François şi-a croit drumul în lume prin subterfugii, desfătându-se în penumbra prefăcătoriei lucrurilor lumeşti.

Întreaga sa viaţă s-a scurs în umbra falselor aparenţe: şcolit iniţial în libertinism de către o aristocrată franţuzoaică ce se ascundea sub vălul rafinamentului în Geneva, şi-a găsit în cele din urmă vocaţia, după ce s-a pregătit să devină ceasornicar, ajungând să fabrice dispozitive sexuale artificiale la Paris. Această activitate imorală l-a făcut să sfârşească la Bastilia, unde reuşeşte să supravieţuiască şi apoi să prospere, intrând şi ieşind din închisoare după bunul său plac, împrietenindu-se cu marchizul de Sade şi salvând, în secret, manuscrisul celebrului pervers, Cele 120 de zile ale Sodomei, de la distrugere.

François e eliberat pe 14 iulie 1789, deşi în aceeaşi noapte nebună se întoarce la vechiul său pat din închisoare. („Unde altundeva aş mai putea găsi un culcuş ferit, dacă nu la Bastilia?“, se întreabă el). Printr-o serie de neînţelegeri – povestea lui are mare succes datorită adevărurilor spuse prin minciună – e transformat în erou şi, în cele din urmă, într-un om înstărit atunci când un speculant inteligent îl înscrie într-un plan de restructurare a rămăşiţelor Bastiliei distruse, în „souvenirs“: resturi metalice topite şi remodelate în formă de biluţe şi lanţuri, hârtii nerevendicate reciclate pentru a face evantaie, uşi de celule transformate în „măsuţe revoluţionare pentru jocuri de cărţi“.

Această aventură în stil picaresc e o adevărată realizare şi se citeşte fără nici o notă falsă de anacronism, iar în traducerea lui John Cullen se armonizează perfect cu cadenţa stilului lui JeanJacques Rousseau. Respectând sfatul fratelui său de la începutul Confesiunilor – acela de a se prezenta în „integritatea firii sale“ –, François nu înfrumuseţează nimic.

Nu îndulceşte lumea libertină din secolul XVIII. Oricare ar fi ispita, Audeguy pretinde o plată, forţându-i pe cititori să asiste la scene de sadism, de schingiuire a animalelor şi de abuz sexual al copiilor.

OCMAI acest refuz de a-i permite lui François vreo victorie superficială (dincolo de victoria structurală a supravieţuirii textului său, ascuns în locul de veci dorit de fratele său pe liniştita insulă din Ermenonville) face ca volumul lui Audeguy să nu fie doar un exerciţiu literar inteligent. Deşi François îşi încheie confesiunile cu proverbul „Cine râde la urmă râde mai bine“, cel care are ultimul cuvânt este, în final, h tot moralistul Jean-Jacques.

T

9

Corp de cunoştinţe Analiza logicii lui Descartes alături de religiozitatea lui.

DE GARY ROSEN ULŢI autori de cronici istorice de anvergură pledează cauza unui anumit moment istoric ca fiind punctul de pornire al modernităţii. Să fi fost cumva Primul Război Mondial, care a transformat lumea prin consecinţele sale fatidice asupra războaielor, ideologiei şi identităţii din secolul XX? Să fi fost oare „anul miraculos“ al lui Einstein, 1905, când şi-a publicat studiile care au zdruncinat universul?

Apariţia „Originii speciilor“ a lui Darwin oferă o linie de demarcaţie importantă, la fel ca revoluţiile franceză şi americană (alegeţi-o pe care vreţi). Criticul literar Harold Bloom merge şi mai departe, punând pe seama lui Shakespeare „inventarea omului“ în diferitele sale versiuni moderne. Alţii găsesc rădăcini şi mai profunde ale modernităţii îl realismul sumbru al lui Machiavelli.

Descartes’ Bones (Scheletul lui Descartes), de Russell Shorto, e o carte inteligentă şi elegant scrisă care-şi aduce contribuţia la acest gen. Shorto consideră că axul pe care vechea lume a cedat în faţa celei noi a fost geniul lui Descartes, filosoful care ne-a dat versiunea de om modern independent, care se îndoieşte şi analizează. Cea mai faimoa-

M

Gary Rosen este director de relaţii externe al Fundaţiei John Templeton.

10

să afirmaţie a francezului – „Cuget, deci exist“ – ni s-ar putea părea azi un clişeu, dar în secolul al XVII-lea era o declaraţie revoluţionară. Realizarea lui Shorto constă în complicarea acestui tablou – şi, implicit, a modului în care înţelegem modernitatea – prin adăugarea unei descrieri a contextului religios al ideilor filosofului. Deşi numele lui Descartes a ajuns să fie asociat cu raţionalismul implacabil, francezul era „un catolic la fel de fervent ca oricare altul

DESCARTES’ BONES

A Skeletal History of the Conflict Between Faith and Reason de Russell Shorto Ilustrată. 299 pag. Doubleday. 26 $

din epoca sa“, după cum scrie Shorto, şi recurgea la teologie pentru a-şi fundamenta sistemul. Shorto recunoaşte că fundamentaliştii noştri, religioşi şi laici deopotrivă, ar putea învăţa nişte lecţii de modestie utile din pilda lui Descartes.

Descartes a avut parte de o scurtă apariţie în cartea anterioară a lui Shorto, The Island at the Center of the World (2004), o istorie revizionistă foarte detaliată a Manhattan-ului olandez de secol XVII şi a influenţei sale liberalizatoare asupra colo-

niilor britanice din America. În acele pagini, filosoful apărea ca o vedetă în Olanda, unde a trăit vreme de aproape două decenii şi unde şi-a publicat, în 1637, influentul Discurs asupra metodei. Descartes e însă protagonistul noii cărţii a lui Shorto, dar nu aşa cum te-ai aştepta. Povestea începe în iarna lui 1650, cu nefericitul francez aflat pe patul de moarte într-un Stockholm îndepărtat, blestemând soarta care l-a ademenit la curtea suedeză a reginei Christina. Pe la pagina 40, după un rezumat instructiv al carierei sale controversate, Descartes iese din scenă sub forma unui cadavru şi intră un alai pestriţ şi mare de cartezieni, hotărâţi să facă bine pornind de la ideile maestrului şi de la scheletul lui descompus şi dislocat.

Shorto se foloseşte cu abilitate de agitaţia veche de secole pe marginea rămăşiţelor lui Descartes, poveste care implică trei înmormântări diferite, întâmplări în şase ţări şi întrebări fără răspuns (rezolvate parţial chiar de autor) despre autenticitatea scheletului sau, mai degrabă, a componentelor sale împrăştiate. După cum se dovedeşte, craniul filosofului a fost separat, în mod misterios şi încă de la început, de restul scheletului. Această informaţie macabră îi oferă lui Shorto baza pentru o epică poliţistă, dar cu o metaforă irezistibilă. Principala contribuţie a lui Descartes la ştiinţa şi la filosofia modernă constă în abordarea radicală a epistemologiei, a definirii limitelor cunoaşterii pe care ne putem baza. Nucleul acestui proiect era afirmaţia lui despre dualismul minte-trup sau, după cum explică Shorto, ideea că „mintea şi gândurile ei există într-o categorie diferită sau într-un plan diferit cumva de cel al lumii fizice“. Pentru admiratorii săi şi pentru un grup ştiinţific ulterior conştient de cât de mult îi datorează, ce ar putea fi mai imperios decât să facă identificarea şi să unească trupul şi capul filosofului defunct?

Parada de personaje pestriţe care iau parte la acest efort schiţat constituie nucleul cărţii lui Shorto. Aşa îl cunoaştem pe Hugues de Terlon, catolic radical şi ambasador al Franţei în Suedia, care a cerut repatrierea rămăşiţelor lui Descartes în 1666, considerând că faimoasa „metodă“ a filosofului era o fereastră superioară spre lucrarea Domnului. Un alt personaj principal este pribeagul şi etericul Alexandre Lenoir, estet raţionalist şi adept al Revoluţiei franceze, care şi-a petrecut anii de după 1789 luptând pentru conservarea moştenirii artistice şi arhitectonice a vechiului regim, inclusiv biserica pariziană Ste. Geneviève, unde a fost înmormântat (de ochii lumii) Descartes. Alte roluri importante din carte aparţin unor oameni de ştiinţă însemnaţi de la începutul secolului XIX, între care Jöns Jacob Berzelius, suedezul care a inventat sistemul de notaţie chimic modern, Jean-Baptiste-Joseph Delambre, care a contribuit la dezvoltarea sistemului metric, şi Georges Cuvier, care a revoluţionat paleontologia şi anatomia comparativă.

Disputele religioase în care ideile lui Descartes l-au încurcat atât pe filosoful însuşi, cât şi pe adepţii săi, sunt prea numeroase, de la natura transsubstanţierii în procesul împărtăşaniei până la posibilitatea ca regnul animal să prezinte altceva decât aparenta „fixitate a speciilor“ afirmată în Biblie. Majoritatea acestor dispute se referă, într-un fel sau altul, la provocarea

reprezentată de noua ştiinţă mecanicistă la adresa noţiunilor clasice de natură şi a scopului ei, adică la teleologia moştenită de la Aristotel şi codificată de ecleziaşti. Însă, după cum subliniază Shorto, proiectul lui Descartes a mai avut un aspect. Filosoful credea că a reuşit nu să răstoarne, ci să protejeze adevărata credinţă de structura năruită a ştiinţei naturale străvechi. Shorto afirmă că distincţia sa între minte şi trup a fost invocată vreme îndelungată în apărarea „unui tărâm etern al gândirii, al credinţei şi al idealurilor care nu pot fi atinse de degetele curioase ale ştiinţei“.

GREU de spus dacă Shorto însuşi cade în această capcană, dar autorul oferă o binevenită compasiune acelora dintre noi cărora ne-ar plăcea să vedem discuţia actuală pe marginea relaţiei dintre ştiinţă şi religie plasată pe o poziţie mai civilă şi mai documentată. Potrivit lui Shorto, e o greşeală să credem că Iluminismul „a aşezat cu fermitate raţiunea în opoziţie cu credinţa şi că, de atunci, cele două au rămas încleştate într-o luptă pe viaţă şi pe moarte“. Radicalii din rândul gânditorilor moderni inovatori şi-au găsit corespondenţii în persoane mai moderate care credeau că „raţiunea ar funcţiona împreună cu credinţa pentru a spori fericirea oamenilor şi durata vieţii, pentru a pune capăt bolilor, pentru a reduce suferinţele de tot soiul şi pentru a le da oamenilor o putere mai mare asupra naturii şi o libertate mai mare în viaţă“. Dacă întemeietorii spiritualităţii moderne au putut să împace această diviziune, poate că şi noi putem s-o facem.

Shorto exagerează uneori cu scopul de a promova o dizertaţie puternică şi de a construi o poveste captivantă. Desigur, influenţa lui Descartes a fost imensă, dar e un exces să-i atribuim, aşa cum face Shorto, aşezarea fundaţiei pentru ideile moderne de egalitate, drepturi individuale şi autoguvernare. Pe partea ştiinţifică a lespezii, nerăbdarea lui Short de a-l impune pe Descartes ca arhitect al unui sistem întreg conduce la nefericita sa afirmaţie că experimentatorii şi empiriştii renumiţi de la începuturile ştiinţei moderne – Galilei, Bacon, Harvey, Kepler – au semănat iniţial „mai multă confuzie decât claritate“.

Uneori relatarea lui Shorto alunecă şi pe panta melodramatică, mai ales atunci când intră în pielea unui detectiv şi porneşte pe urmele craniului lui Descartes sau atunci când speculează în privinţa sentimentelor filosofului faţă de amanta sa proletară şi de fiica lor din flori. În cele din urmă, nimic din toate acestea nu reduce valoarea naraţiunii intelectuale a lui Shorto. Dacă ar fi presat, autorul probabil că ar recunoaşte că eroul său filosofic nu a fost marele şi singurul iniţiator al modernităţii. Descartes a avut mulţi parteneri competenţi, ba chiar gânditori de rangul său. Însă Shorto are dreptate în privinţa anumitor aspecte ale gândirii lui Descartes.

Iată ce remarcă el în epilogul cărţii, într-o pasaj grăitor despre dualism: „Suntem cu toţii filosofi pentru că ne-o impune firea noastră. Trăim fiecare clipă într-un univers de gânduri şi idei aparent eterne şi totodată existăm în clocotul constant şi în lumea decăzută a trupurilor noastre şi a situaţiilor lor umile... Rezultatul e o nevoie supăh rătoare de a găsi înţelesuri“.

E

ILUSTRAŢIE DE ELLEN LUPTON

Un salvator improbabil Două cărţi îl omagiază pe Oskar Schindler şi „multitudinea de acte de rezistenţă“ care a făcut posibile toate salvările sale reuşite.

DE RUTH FRANKLIN EA mai dramatică scenă din filmul „Lista lui Schindler” are loc nu într-un vagon pentru vite sau într-o cameră de gazare, ci într-un birou. Pe ritmul ţăcănitului de fundal al maşinii de scris a contabilului Itzhak Stern, numele muncitorilor norocoşi pe care, în final, Oskar Schindler îi va salva, apar pe o pagină albă care umple ecranul. La finalul scenei, Stern ridică teancul de hârtii şi spune: „Lista înseamnă viaţă. Dincolo de ea e numai abisul“. În realitate, aceste fapte nu au avut loc niciodată. Conform lui Mietek Pemper, un evreu polonez, fost secretar al comandantului Amon Göth, de la lagărul de concentrare Plaszow, era imposibil ca o singură persoană să ţină minte toate informaţiile de pe listă, incluzând numerele prizonierilor, datele de naştere şi profesiunile. Deşi a existat în realitate o persoană numită Itzhak Stern, personajul din film este de fapt o combinaţie care îi include pe Pemper (care a şi bătut la maşină unele dintre paginile listei), pe adevăratul Stern şi cel puţin încă o persoană.

Dar cartea lui Pemper, The Road to Rescue: The Untold Story of Schindler’s List (Drumul către salvare: povestea nespusă a listei lui Schindler) nu e o demascare a filmului, ci, mai degrabă, o aprofundare a poveştii, inevitabil simplificată de creaţia lui Spielberg. Pemper susţine că „realizarea fundamentală“ nu a fost lista în sine, ci „multitudinea de acte de rezistenţă care, ca şi minusculele bucăţele care compun, una câte una, un mozaic, au făcut posibil întregul proces“. Deşi profită

C

THE ROAD TO RESCUE

The Untold Story of Schindler’s List. de Mietek Pemper şi Viktoria Hertling, asistaţi de Marie Elisabeth Müller traducerea în engleză de David Dollenmayer Ediţie ilustrată. 250 pag. Other Press. 24.95 $ SEARCHING FOR SCHINDLER

O autobiografie de Thomas Keneally Ediţie ilustrată. 272 pag. Nan A. Talese/ Doubleday. 25 $

de ocazie pentru a corecta câteva inadvertenţe factuale şi pentru a regla câteva vechi conturi, Pemper dedică marea parte a cărţii sale, îngrijit scrise, numeroaselor iniţiative mărunte care, în viziunea sa, au jucat un rol important în efortul de salvare. Acesta nu putea avea loc fără extraordinarul angajament al lui Schindler, dar succesul se datorează, de asemenea, curajului şi creativităţii multor altora, fără a menţiona norocul chior.

Când a izbucnit războiul, Pemper – care dă impresia, în fotografiile reproduse în carte, a unui adolescent neobişnuit de serios, cu principii de la care nu acceptă compromi-

Ruth Franklin, senior editor la The New Republic, scrie o carte despre literatura Holocaustului.

FOTO: NUBAR ALEXANIAN/CORBIS

suri – studia pentru a deveni contabil. După ce evreilor din Cracovia li s-a cerut să poarte banderole cu steaua lui David, a rămas închis în casă, în semn de protest, şi a învăţat singur stenografierea limbii germane, devenind în cele din urmă funcţionar al administraţiei evreieşti. Din acest post a văzut pentru prima dată, în iarna dintre 1940 şi 1941, telegrame de la Auschwitz în care se anunţau decesele compatrioţilor din ghetou: „Treptat, Auschwitz a devenit pentru noi sinonim cu moartea“. A aflat prima dată de planul de exterminare a evreilor în 1942, atunci când şeful l-a însărcinat să pună în ordine sute de pagini de corespondenţă a SS-ului. Din scrisori, a dedus că ar fi de o importanţă crucială pentru evrei să presteze munci pe care SS-ul le considera utile – o descoperire care urma să se dovedească extrem de importantă.

Evreii care au supravieţuit distrugerii ghetoului din Cracovia din martie 1943 au fost transferaţi la Plaszow, la câţiva kilometri la sud de oraş. Acolo, Pemper a obţinut postul de secretar personal şi interpret al lui Göth. Era atât de terorizat de ideea de a lucra în apropierea irascibilului comandant încât a refuzat să ceară un asistent, deşi avea enorm de lucru, pentru a nu risca moartea unui alt prizonier. Oricum, nimeni nu s-a oferit voluntar – deţinuţii erau prea înfricoşaţi de Göth. Următoarea anecdotă, relatată cu calm de Pemper, ne explică motivele: „Stăteam în biroul comandantului şi scriam ce îmi dicta. În timp ce vorbea, Göth se uita în oglinda din faţa ferestrei sale, pe care o utiliza pentru a supraveghea zona din faţa barăcilor. Brusc, s-a ridicat în picioare, a luat o puşcă din rastelul de pe perete şi a deschis fereastra. Am auzit câteva împuşcături şi apoi doar ţipete. Ca şi cum s-ar fi oprit din dictare doar pentru a răspunde la telefon, Göth s-a întors la birou şi a întrebat: «Unde rămăsesem?»“.

Citind corespondenţa SS, Pemper a înţeles că tabăra de la Plaszow putea fi menţinută (iar muncitorii de aici nu ar fi fost trimişi la

Auschwitz) doar dacă se putea dovedi că armele produse aici erau siegent-scheidend, adică „indispensabile pentru victorie“. Un megaloman care dorea puterea (precum şi luxul) cu orice preţ, Göth a căzut de acord cu raporturile de producţie umflate pe care i le propunea Pemper. Acesta a reuşit, de asemenea, să îl convingă pe Schindler că, dacă produce arme în fabrica sa, muncitorii săi vor fi protejaţi. „Dacă Schindler nu ar fi început producţia de componente de grenadă în 1943“, scrie Pemper, „nu ar fi existat nici o listă a lui Schindler şi nici un efort salvator.“ Impresionanta memorie a lui Pemper şi puterea sa de observaţie i-au permis să depună o mărturie capitală în procesul comandantului, care a avut loc în Polonia după sfârşitul războiului şi s-a încheiat cu executarea lui Göth.

Aceste memorii conturează un portret devastator al unei brute care se evidenţia până şi printre membrii SS prin vehemenţa şi aroganţa sa, atât de dedicat slujbei sale macabre încât vizita alte lagăre doar ca să se inspire. Uneori, iniţiativele sale mergeau atât de departe încât erau aproape comice, ca atunci când a decis să recompenseze deţinuţii cu rezultate excelente în producţie înfiinţând un bordel al lagărului (Pemper l-a convins că ar prefera raţii suplimentare de mâncare). Göth chiar i-a cerut lui Pemper să întocmească un plan de evacuare pentru gărzile şi administratorii lagărului, în cazul unei revolte. Göth era necugetat, bineînţeles, căci era încredinţat că nu va rămâne nici un martor. Când a văzut lista martorilor de la procesul său, se spune că a exclamat: „Atât de mulţi evrei? Dar ei ne spuneau mereu că... nu o să mai rămână niciunul“.

Pentru Pemper şi ceilalţi deţinuţi de la Plaszow, mântuirea a venit în persoana lui Oskar Schindler, afaceristul beţiv şi afemeiat care s-a dovedit a fi improbabilul lor salvator. Aşa cum îl descrie Thomas Keneally în Searching for Schindler (În căutarea lui Schindler) – memoriile sale despre păstorirea poveştii listei lui Schindler încă de la început, de la prima sa întâlnire cu Poldek Pfefferberg,

unul dintre evreii lui Schindler, şi până la premiul Oscar – Schindler era un neamţ „tânăr, masiv, genial, dar nu tocmai respectabil“, care venise la Cracovia pentru a face bani şi a devenit cumva un erou. Keneally spune că a fost fascinat de la început de paradoxul caracterului lui Schindler: libertinul care şi-a asumat un enorm risc personal şi cheltuieli pe măsură pentru a salva vieţile unor evrei. După cum îi declara lui Keneally Helen Hirsch (camerista pe care se spune că Schindler a câştigat-o de la Göth la un joc de cărţi): „Era ce era. Nu puteai să-i ghiceşti motivele şi, fiind ceea ce era, ele erau de înţeles numai pentru el“. Sau, în cuvintele lui Pfeffenberg: „Deşi e nazist, pentru mine e Iisus Hristos“.

Adevăratul erou al cărţii Searching for Schindler este Pfeffenberg, patronul unui magazin de valize din Beverly Hills, care l-a apucat pe Keneally de rever atunci când acesta a intrat într-o dimineaţă pentru a-şi cumpăra o geantă şi i-a spus povestea lui Schindler.

Originar din orăşelul Homebush, Australia, şi nefiind evreu, Keneally se îndoieşte că ar fi cel mai indicat să scrie această carte, deşi e fascinat de eroismul ambiguu al lui Schindler, ca şi de mărturiile supravieţuitorilor şi de alte documente care umplu două camere separate ale magazinului lui Pfefferberg. Subliniind ideea că povestea lui Schindler e o „poveste a umanităţii de la aproape la aproape“, Pfefferberg îl cucereşte. „Thomas, cine să o facă dacă nu o faci tu?“, îl întreabă Pfefferberg.

De-a lungul călătoriei lor în care s-au documentat pentru carte prin Statele Unite, Europa şi Israel, Pfefferberg este un glumeţ exuberant, opusul personajului direct al lui Keneally.

Cu ajutorul lui ies din încurcătură în Polonia, atunci când îi spune unui funcţionar de la vamă că fac cercetări pentru „un film de multe milioane de dolari despre istoria Poloniei în al doilea război mondial“ şi îi oferă brusc omului un rol. Atunci când apar la emisiunea „Today“, Pfefferberg – care întotdeauna are un compliment pentru doamne – îi spune lui Jane Pauley: „Îngrijeşte-te.... Pentru numele lui Dumnezeu, dragă. Încă eşti o femeie tânără!“.

La prima lor întâlnire cu Steven Spielberg, mereu încrezătorul Pfefferberg declamă: „O să căpătaţi un Oscar pentru Oskar!“. Ceea ce, bineînţeles, se întâmplă.

Memoriile lui Keneally nu aprofundează în mod special întrebările mai serioase iscate de Lista lui Schindler – de ce cartea a fost categorisită ca roman sau de ce filmul, alături de alte obiecţii serioase, exagerează cu estetizarea Holocaustului –, dar abundă în anecdote amuzante şi pătrunzătoare (în timpul filmărilor, Ralph Fiennes l-a încarnat atât de bine pe Göth, încât celorlalţi actori le era frică să se apropie de el, chiar şi atunci când nu juca). Iar această carte, de asemenea, e un bun avertisment împotriva preferinţei înnăscute pentru poveşti clare, cu eroi bine conturaţi. La fel cum mare parte din opera de salvare a prizonierilor nu ar fi avut loc fără nenumăratele contribuţii de pe parcurs, lista realizatorilor blockbusterului Lista lui Schindler nu ar trebui să înceapă cu un romancier de succes sau cu un puternic regizor de la Hollywood, ci cu proprietarul imih grant al unui magazin de valize.

11

Lacul Champlain n-a fost denumit aşa degeaba O nouă biografie a exploratorului Samuel de Champlain îl prezintă drept principalul motiv al reuşitei colonizării franceze.

DE MAX BOOT XISTĂ oare astăzi vreun cercetător al istoriei americane care să scrie mai bine decât David Hackett Fischer?

Dacă da, nu ştiu cine ar putea să fie.

Acest profesor de istorie de la Universitatea Brandeis a produs studii uluitoare unul după altul. A câştigat premiul Pulitzer cu cartea sa din 2004 Washington’s Crossing, care se folosea de momentul dramatic al nopţii de Crăciun din 1776, când Armata Continentală a trecut râul Delaware, luând acest episod drept punct central pentru o analiză edificatoare a Revoluţiei americane. Fischer a adoptat o abordare similară şi într-o lucrare anterioară, Paul Revere’s Ride. Însă adevărata sa capodoperă a fost Albion’s Seed: Four British Folkways in America, publicată cu aproape 20 de ani în urmă. În acest volum, autorul susţinea că o bună parte din schimbarea regională prin care a trecut cultura americană începând din secolul XVII poate fi explicată prin diferitele origini geografice ale diverselor grupuri de colonişti britanici. Mai întâi au sosit puritanii, care au călătorit din Anglia de Est până în Massachusetts. Le-a urmat „o mică elită regalistă“ care s-a mutat din sudul Angliei în Virginia, după care au ajuns quakerii, proveniţi din nordica zonă Midlands din Anglia şi din Ţara Galilor, pentru a se stabili în Valea Delaware, iar cei de pe urmă au fost scoţienii şi irlandezii care au venit „de la hotarele din nordul Regatului Unit şi din Irlanda de Nord tocmai până în zonele izolate din Munţii Apalaşi“. Conform autorului, fiecare grup şi-a adus propriile cutume, de la „diferitele dialecte ale limbii engleze“ la „concepţiile diverse despre ordine, putere şi libertate“, iar acele cutume au lăsat o amprentă de neşters chiar şi asupra majorităţii americanilor ai căror strămoşi n-au venit din Regatul britanic.

Cea mai recentă lucrare a lui Fischer nu e chiar la fel de inedită sau de îndrăzneaţă, dar, la un nivel mai redus, contribuie la elucidarea unui colţişor al istoriei acestui continent, care

istoric popular, ci doar un cercetător care a ajuns la un public vast. Totuşi, chiar şi atunci când scrie cărţi edificatoare, aşa cum face mereu, stilul său simplu şi neornamentat nu e deloc sec sau plictisitor, în parte fiindcă autorul îşi presară textul cu idei uimitoare.

Teza sa din Champlain’s Dream (Visul lui Champlain), care ar putea fi considerată cutezătoare în momentul de faţă, e că Champlain a fost un personaj admirabil şi eroic, punct de vedere care se opune tendinţei recente din istoriografie de a demitiza şi de a degrada pe cei mai mulţi „albi morţi“, mai ales pe aceia care au fost exploratori şi colonişti. Mulţi dintre ei merită acest oprobiu după ce au măcelărit şi maltratat triburile indigene pe care le-au în-

E

CHAMPLAIN’S DREAM de David Hackett Fischer Ilustrată. 834 pag. Simon & Schuster. 40 $

le-a rămas relativ necunoscut multor americani: stabilirea coloniilor franceze în zona care avea să devină Canada. Deşi francezii şi-au pierdut orice speranţă de a exercita o dominaţie politică după ce Montcalm a fost înfrânt de Wolfe pe Câmpiile lui Abraham, în 1759, urmaşii lor continuă să joace un rol important nu doar în Canada, ci şi în zone foarte îndepărtate, precum Louisiana. „Urmaşi“ nu e doar o figură de stil în acest caz: Fischer scrie că peste două treimi din locuitorii franMax Boot este membru al Consiliului de Relaţii Externe pe teme de Studii de Siguranţă Naţională şi cea mai recentă carte a sa a fost „War Made New: Technology, Warfare, and the Course of History, 1500 to Today“.

12

Părintele Noii Franţe a fost şi soldat, scriitor, artist, naturalist şi etnograf.

cezi de astăzi din America de Nord „sunt descendenţii celor 1.100 de franţuzoaice care au ajuns în Quebec în perioada 1630 – 1680“.

Conform lui Fischer, acest succes al francezilor i se datorează, în mare măsură, unui singur om: Samuel de Champlain. Acesta n-a fost niciodată înaltul demnitar al Noii Franţe, funcţia respectivă fiindu-i atribuită în mod constant unui nobil învestit cu titlul de vicerege, care trăia fără nici o grijă în Franţa. Însă, în timpul perioadei cruciale dintre întemeierea Quebecului, în 1608, şi până la moartea sa, în 1635, Champlain a fost înaltul demnitar aflat la faţa locului. Astfel, s-a impus în istorie ca părintele Noii Franţe, deşi a fost şi soldat, marinar, cartograf, scriitor, artist, naturalist şi etnograf de renume. Dar n-a fost doar un paznic al frontierei, căci, după cum indică Fischer, unele dintre cele mai importante realizări ale sale nu s-au produs în pustietatea din America de Nord, ci chiar în saloanele aurite de la Paris, unde insistenţele sale neîncetate au întreţinut sprijinul regelui faţă de temerarul proiect american. Printre aceste realizări se numără şi faptul că a reuşit să aducă 27 de corăbii care au traversat Atlanticul de Nord într-o perioadă de 37 de ani fără a pierde vreo navă importantă, iar asta într-o epocă în care orice călătorie însemna un risc foarte ridicat. În ciuda tuturor realizărilor lui Champlain, puţini biografi au ales vreodată un subiect

mai dificil. Documentele lui s-au pierdut şi se cunosc foarte puţine despre viaţa lui dinaintea perioadei canadiene sau despre viaţa lui lăuntrică. În ce an s-a născut? A fost cumva fiul nelegitim al afemeiatului rege Henric al IV-lea?

Iniţial a fost protestant sau catolic? Nimeni nu ştie sigur. De fapt, nu e prea limpede nici cum arăta, din moment ce, după cum observă Fischer, doar o singură „imagine autentică a supravieţuit din epoca sa“, iar aceasta e un autoportret minuscul, plasat într-o gravură mai mare, care înfăţişează o scenă de luptă.

Fischer răspunde în faţa acestei provocări aşa cum ar face-o orice cercetător conştiincios.

Analizează informaţiile disponibile, atât arheologice cât şi istorice, pentru a ajunge la o concluzie sigură, iar apoi umple lacunele cu câteva ipoteze documentate. Fiind un istoric riguros şi nu un autor de romane istorice, are mereu grijă să tragă linia dintre datele reale şi deducţii şi prezintă o gamă amplă de perspective.

Cartea sa conţine până şi addende menite să analizeze teoriile diferite despre data naşterii lui Champlain, despre scena unora dintre cele mai faimoase victorii ale sale, despre exactitatea textelor publicate de el şi despre alte chestiuni care încă fac obiectul dezbaterii.

Fischer nu e un stilist al prozei care să rivalizeze cu marii istorici populari precum Barbara Tuchmans, Shelby Footes şi David McCulloughs. De fapt, nici măcar nu e un

tâlnit. Însă Champlain era altfel. Era mai interesat să înveţe de la indieni şi să coopereze cu ei, nu să-i exploateze. Pe cei mai mulţi dintre cei cu care s-a întâlnit i-a tratat cu „demnitate, îngăduinţă şi respect“ şi, după cum scrie Fischer, aceştia i-au răspuns, în mare parte, printr-o atitudine similară: „Avea ţinuta rigidă a unui soldat, iar războinicilor indieni le-a plăcut cu adevărat de el şi l-au respectat“.

Asta nu înseamnă că a şi putut să evite conflictul de tot. Apropiindu-se tot mai mult de anumite triburi, în special de Montagnais, Algonquin şi Huron, Champlain şi-a atras mânia duşmanilor lor din Confederaţia Irocheză.

Champlain şi alţi câţiva francezi s-au alăturat unor grupuri de indieni aliaţi în trei campanii militare, desfăşurate în 1609, 1610 şi 1615. Deşi puţini la număr, el şi oamenii lui au contribuit crucial la rezultatul confruntării datorită archebuzelor lor, care i-au împrăştiat pe irochezii îngroziţi fiindcă nu mai văzuseră niciodată „ploaia de tunete“. Potrivit lui Fischer, Champlain „nu avea de gând să intre într-un război de cucerire“ nici măcar atunci. Mai curând, obiectivul său era să dea „vreo două lovituri puternice“ care să stăvilească atacurile irochezilor prin „sporirea costului incursiunilor în nord“. În mare măsură, a reuşit să-i împiedice pe irochezi să-i atace pe francezi până în 1640, adică până după moartea sa.

Champlain a fost mult mai luminat în atitudinea sa faţă de indieni decât majoritatea contemporanilor lui. A folosit într-adevăr cuvântul „sălbatic“, dar în secolul XVII acesta îi desemna pur şi simplu pe cei care „locuiau în pădure“. Nu credea că indienii erau inferiori europenilor. Potrivit lui Fischer, îi considera „egali cu europenii în inteligenţă şi superiori în privinţa forţei fizice şi a proporţiei corpurilor lor“. Asta nu înseamnă că Champlain ar fi trecut vreodată în tabăra băştinaşilor. Îşi dezaproba prietenii indieni pentru că nu aveau regi, religie monoteistă sau corp legislativ şi pentru că îşi torturau prizonierii. Fischer recunoaşte însă că Champlain a fost „etnocentric în anumite atitudini“, însă susţine că ILUSTRAŢIE DE VIVIENNE FLESHER

„mentalitatea lui era mai generoasă şi mai nobilă decât unele dintre criticile sentenţioase care i-au fost aduse“ în epoca noastră.

ISCHER afirmă că atitudinea relativ tolerantă a lui Champlain era rodul educaţiei sale. Născut într-o familie de mari burghezi navigatori din Brouage, „oraş cosmopolit“ ai cărui negustori călătoreau până în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Pe deasupra, această localitate se afla într-o regiune din vestul Franţei disputată atât de protestanţi, cât şi de catolici, care, la sfârşitul secolului XVI, erau adesea la cuţite. În tinereţe, Champlain a luptat în dezastruoasele războaie religioase din Franţa, săturându-se de violenţă şi de intoleranţă. Ulterior, între 1599 şi 1601, a vizitat şi coloniile spaniole din Lumea Nouă, unde a rămas indig-

F

nat în faţa abuzurilor comise asupra sclavilor africani şi a muncitorilor indieni. „Champlain sprijinea puternic răspândirea creştinismului în Lumea Nouă, dar nu prin cruzime şi violenţă“, scrie Fischer. A ajuns să viseze la „o Lume Nouă în care oamenii convieţuiau în pace cu alţii care nu erau ca ei“ şi a încercat să pună în aplicare acest vis în Noua Franţă. În bună parte datorită filosofiei umaniste a lui Champlain, francezii au reuşit să stabilească relaţii mai amicale cu triburile locale decât spaniolii, olandezii sau englezii. De fapt, mulţi francezi s-au căsătorit cu indience datorită încurajării din partea conducătorilor lor, care „tolerau mai mult mariajele cu indieni decât căsătoriile cu protestanţi“. Aceste mariaje mixte au produs o întreagă populaţie de indieni francezi, numiţi metişi, care aveau o cultură proprie.

EŞI Fischer nu se referă şi la acest aspect, legătura strânsă dintre francezi şi indieni ar putea fi privită într-o lumină mai sumbră de către locuitorii din Noua Anglie, care au fost supuşi unor atacuri nemiloase în secolele XVII şi XVIII din partea unei populaţii descrise astfel de către liderul puritan Cotton Mather: „pe jumătate francezi indianizaţi, pe jumătate indieni franţuziţi“.

Acele conflicte anglo-franceze au fost prefigurate de o expediţie engleză din 1629, care l-a forţat pe Champlain şi pe puţinii săi adepţi să părăsească Quebecul. (Colonia a fost restituită în 1632, după un tratat de pace cu Franţa).

Triumful englezilor, în cele din urmă, în lupta pentru America de Nord s-a datorat, în mare parte, faptului că, numeric, aceştia îi depăşeau cu mult pe francezi. Există mul-

D

te explicaţii pentru această diferenţă, dar cu siguranţă ea s-a datorat, în parte, libertăţii mai mari oferite de majoritatea coloniilor engleze. Deşi a insistat asupra toleranţei faţă de protestanţi, Champlain a impus restricţii aspre în privinţa libertăţii de exprimare şi a presei şi n-a creat vreo formaţiune asemănătoare cu adunările alese din coloniile engleze. „Locuitorii din Canada nu erau încurajaţi să se conceapă ca oameni liberi“, scrie Fischer. „În Noua Franţă, restricţiile asupra libertăţii au fost impuse prin voinţa şi decizia unui conducător absolut care nu răspundea decât în faţa unui alt conducător absolut din Paris“.

Aşadar, în ciuda tuturor realizărilor sale, se prea poate ca punctul nevralgic al lui Champlain să se fi dovedit fatal, în cele din h urmă, realizării visului său.

Educaţie alternativă Un roman plasat în anii ’70 despre încercările unei familii de a crea un sistem alternativ de învăţământ.

DE JULIA SCHEERES

S

E prea poate ca anii ’70 să fie cel mai ridiculizat deceniu al secolului XX, şi pe bună dreptate. Au avut multe manii care să te facă să te crispezi: pietre pe post de animale de companie, artă geometrică, alergatul public în pielea goală şi pantofii cu platformă. Deşi majoritatea acestora sunt acum tragic de demodate (se anunţă ceva doritori de o petrecere cu chei1?), anii ’70 au mai fost caracterizaţi şi de o înduioşătoare receptivitate la ideile noi. La urma urmei, aceasta a fost o perioadă în care au început să dea roade diferitele mişcări sociale de promovare a egalităţii în drepturi a femeilor şi bărbaţilor, a diversităţii în şcoli şi în companii şi a protecţiei mediului înconjurător. Cel de-al treilea roman al lui Porter Shreve, When the White House

WHEN THE WHITE HOUSE WAS OURS

de Porter Shreve 280 pag. Mariner Books/Houghton Mifflin Company. Ediţie broşată, 12.95 $

Was Ours (Când Casa Albă ne aparţinea) abordează o altă vanitate a anilor ’70: educaţia democratică, în care elevii şi profesorii se ocupă împreună de procesul de învăţământ. În 1976, după ce e concediat din al nu ştiu

Julia Scheeres, autoarea autobiografiei „Jesus Land“, lucrează în prezent la un roman şi la o carte de nonficţiune despre sinuciderile în masă din Jonestown.

1

Petrecere sexuală specifică anilor ‘70 în care bărbatul din cuplu îşi arunca cheia de la casă într-un bol comun cu ceilalţi participanţi, urmînd ca fiecare nevastă să plece acasă cu cel a cărui cheie a extras-o la sfîrşit.

câtelea post de profesor, Pete Truitt anunţă că îşi înfiinţează propria şcoală. Aşa că îşi agaţă o rulotă de camionetă şi porneşte din Lake Bluff, Illinois, până în Washington D.C., unde un fost coechipier de baseball din facultate (devenit între timp un om de afaceri cu succes în domeniul imobiliar) i-a oferit o casă victoriană cu şase dormitoare, aşa-zis gratuită.

La drum, Pete îşi ia cu el soţia, fiica de 10 ani şi fiul de 12 ani, Daniel, naratorul cărţii.

Deşi familia Truitt soseşte într-o capitală cuprins de febra bicentenarului, noua locuinţă nu prea e un motiv de bucurie. Deşi e probabil cea mai impunătoare casă din tot cvartalul, e murdară şi plină de gândaci. Şi, spre deosebire de ce le-a spus Pete membrilor familiei sale, nu sunt scutiţi de plata chiriei. Încă o problemă de adăugat în şirul de neînţelegeri conjugale.

Valerie Truitt s-a săturat de cariera rătăcită de profesor a soţului ei şi de „povestea lui de idei măreţe urmate de o execuţie şubredă“.

Daniel îşi face griji că dacă proiectul cu şcoala experimentală dă greş, căsnicia părinţilor săi se va nărui: cei doi nici nu se mai deranjează să închidă uşa camerei când se ceartă, iar mama se dă dusă tot mai mult pe calea pe care soţul ei o numeşte peiorativ „Strada Furiei“, „Bulevardul Amărăciunii“ sau „Autostrada Salturilor Nebune“. Cu o resemnare mânioasă, ea răspunde la planurile soţului ei de a crea „un laborator deschis şi liber în care copiii să-şi exploreze propriile interese“, acceptând să ţină un curs de literatură. Încurajată de existenţa unui cont bancar tot mai sărac şi înarmată cu recomandări false, se alătură şi ea celorlalţi membri ai familiei care pornesc prin tot oraşul ca să recruteze elevi.

Denumită „Casa noastră“ după piesa lui Crosby, Stills, Nash & Young, şcoala specială a familiei Truitt e concepută după modelul

şcolii gratuite a lui A.S. Neill din Summer Hill, în regiunea engleză Suffolk. La ore nu se predă, elevii fiind îndrumaţi de „meditatori – colaboratori“. Conform teoriei aplicate în acest caz, dacă li se acordă copiilor libertatea de a studia ceea ce le place, îşi vor „reface legătura cu «bunătatea» lor firească“ şi „la maturitate vor deveni membri mai chibzuiţi ai societăţii“. Deviza şcolii? „Mai întâi acţionează şi abia apoi cere voie“. În mod

Deviza şcolii experimentale din noul roman al lui Porter Shreve: „Mai întâi acţionează şi abia apoi cere voie“.’ previzibil, se dezlănţuie haosul.

Daniel e un tocilar căruia îi place să scrie minibiografii ale preşedinţilor americani, iar ticul său de a debita permanent banalităţi prezidenţiale e deopotrivă amuzant şi inutil. (Sloganul campaniei nepopularului nostru preşedinte cu numărul 14, Franklin Pierce? „V-am împuns în 1844, vă vom străpunge în 1852“, joc de cuvinte bazat pe numele preşedinţilor aleşi în cele două mandate – Polk, în 1844, al cărui nume se pronunţă la fel ca verbul „a împunge“ şi Pierce, care înseamnă „a străpunge“). Vocea narativă greoaie a lui Daniel subminează caracterul imperios al dramelor esenţiale ale romanului: soarta şcolii şi a familiei sale. Până şi atunci când tatăl său acceptă ca Daniel să fie aruncat în închisoare pentru o poznă adolescentină, acest narator ciudat de calm şi din ce în ce mai robotizat rămâne impasibil. În mod şi mai problematic, Shreve inserează câteva fire narative secundare care nu duc niciunde.

Sosirea celor trei hipioţi – unchiul şi mătuşa

lui Daniel şi iubitul mătuşii (care se întâmplă să fie şi cel mai bun prieten al unchiului) înviorează întrucâtva desfăşurarea poveştii.

Folosindu-se de tactici împrumutate din cartea Steal This Book a lui Abbie Hoffman, aceştia se alătură eforturilor lui Daniel de a contribui la renovarea casei, recurgând la razii prin grădinile din zonă, căutând mobilă folosită prin cartierele mai bogate în ziua în care se aruncă gunoiul şi cotrobăind prin pubelele de la magazinul Lord & Taylor. Însă după ce şcoala recrutează destui studenţi încât familia Truitt să-şi poată plăti facturile, tensiunea narativă se risipeşte. Shreve inserează sporadic perspectiva adultului Daniel pentru a contextualiza acţiunea, iar aceste pasaje sunt dintre cele mai interesante din carte. Din păcate, sunt puţine şi foarte răsfirate.

La fel ca în cele două romane ale sale publicate anterior – The Obituary Writer şi Drives Like a Dream –, Shreve se foloseşte de When the White House Was Ours pentru a analiza relaţiile de familie, cercetând modul în care taţii le inspiră odraslelor deopotrivă mândrie şi ranchiună. Autorul scrie în mesajul de mulţumiri de la începutul cărţii că povestea din carte i-a fost inspirată de încercările familiei sale de a întemeia o şcoală alternativă, numită tot Casa Noastră, şi demonstrează o cunoaştere amuzantă a anumitor particularităţi ale anilor ’70, precum şosetele cu buzunar şi crema de bezele.

Atmosfera din Casa Noastră fictivă reflectă perioada preşedinţiei lui Carter: începe cu speranţe mari doar ca să se prăbuşească inexorabil. Şcoala distruge combinaţia ciudată de îngăduinţă hippy şi de ostilitate adolescentină. În cele din urmă, „educaţia democratică“ se dovedeşte a fi o scorneală.

După cum spun cei de la Bee Gees: „Toate h minciunile astea îţi sar în ochi“.

13

Gânduri de rezistenţă Noul roman al lui John Berger este constituit din scrisori adresate unui terorist din închisoare.

DE LEAH HAGER COHEN

fost nevoie ca elementele din povestea lor să fie suprimate.

Czeslaw Milosz scria odată: „Adevăratul duşman al omului este generalizarea“.

Berger şi-a petrecut viaţa luptând cu acest duşman; fiecare carte a sa reprezintă un act de rezistenţă împotriva ei. Dacă ar fi să dăm un nume ameninţării cu care se confruntă A’ida şi Xavier, acesta ar putea fi ceva asemănător generalizării. Uneori, Berger încadrează această ameninţare în termenii capitalului global. „Delocalizarea“, reflectează Xavier într-una dintre notiţele sale din închisoare, „se referă nu numai la practica mutării producţiei şi serviciilor acolo unde munca e mai ieftină, ci şi la planul distrugerii statutului tuturor locurilor fixe, astfel ca întreaga lume să devină Nicăieri şi o piaţă unică lichidă“.

Berger e mai eficient când explică în termeni omeneşti, ca atunci când A’ida povesteşte despre vecina ei, o tânără femeie al cărei iubit a fost „ridicat din pat de o patrulă, dus la Râul Zab şi împuşcat“. Câteva luni mai târziu, această femeie vede pe cineva care seamănă într-un fel bizar cu iubitul ei

N ultima jumătate de secol, John Berger a scris în jur de 30 de volume de ficţiune, poezie, jurnalism şi eseuri; a câştigat premiile Booker şi James Tait Black Memorial; şi a apărut în serialul BBC pe care se bazează principiul importantului său text estetic Ways of Seeing. În ciuda acestor lucruri, nu este un autor de beletristică.

Felul în care utilizează limbajul – o spun cu multă consideraţie – e prea utilitarist pentru a deservi acest gen.

De fapt, în ciuda bogăţiei şi renumelui lor, cărţile sale au bizara însuşire de a părea doar întâmplător, incidental, cărţi. Construite din cuvinte, folosesc puţin cuvintele, aproape ezitant, ca şi cum ar fi putut

Î

FROM A TO X A Story in Letters de John Berger Ilustrată. 197 pag. Verso. 22.95 $

fi construite din vopsea şi pânză sau, mai degrabă, din lut şi paie, noroi şi oase.

Acest lucru nu înseamnă că Berger abordează limbajul cu superficialitate. Lucrările lui par elaborate cu precizie de miniaturist, cu o calitate solemnă a intimităţii ce ar putea fi confundată cu delicateţea.

Dar, aşa cum scria într-un mai vechi eseu despre poezie: „Avantajul limbajului nu e delicateţea. Puterea lui constă în precizie şi neîndurare“.

Această răsplată a preciziei poate reprezenta o cursă cu obstacole. Când citim un roman de Berger, nu putem de modalităţile prin care se naşte arta. Nu ne pierdem niciodată cu adevărat în poveste; şi nici Berger nu-şi doreşte asta. Cu perseverenţă, uneori cu insistenţă, ne readuce la conştientizarea formei, a invenţiei, şi prin aceasta la conştientizarea lumii în care ne aflăm, răsfoindu-i paginile – lumea cu toate exigenţele ei.

Cel mai recent roman al său, „From A to X: A Story in Letters“ (De la A pentru X: O poveste epistolară), se joacă cu forma în mai multe aspecte: de la efectul optic 3D de pe copertă, care sugerează că obiectul de faţă nu este o lucrare de ficţiune, ci de fapt un dosar, la prefaţa în care cineva, pe nume John Berger, declară că a intrat în posesia a trei pachete de scrisori „recuperate“ dintr-o închisoare abandonată.

Aceste misive au fost scrise de cineva pe nume A’ida („dacă acesta e chiar numele ei“) iubitului său, „cunoscut sub numele de Xavier“, întemniţat ca membru fondator al unei „reţele teroriste“. Spunându-ne că scrisorile nu sunt în ordine cronologică, sugerând că acestea ar putea fi codate şi indicând locurile unde scrierea e ilizibilă, Berger-autorul ne invită să interacţionăm cu textul, să participăm la creaţia acestuia, ghicind semnificaţia cuvintelor şi frazelor, Cel mai recent roman al lui Leah Hager Cohen este „House Lights“.

14

„Avantajul limbajului nu e delicateţea“, scria Berger. „Puterea lui constă în precizie şi neîndurare“.

cugetând la ceea ce s-ar fi putut întâmpla în intervalul dintre scrisori şi imaginându-ne motivele pentru care unele dintre ele n-au fost expediate. Dar „ne invită“ e un termen mult prea blând, iar „participarea la creaţie“ prea academic. Ceea ce face de fapt e să-l însărcineze pe cititor cu responsabilitatea participării.

Chiar şi cele mai rudimentare detalii solicită studiu. Decorul, de exemplu, nu e doar ambiguu; e ameţitor de schimbător, părând a orbita în jurul unei sfere indiferente la diviziunile timpului şi spaţiului. A’ida face referiri la vechea Asirie, la Spania, Cartagina şi România, în vreme ce Xavier, în note măzgălite pe spatele scrisorilor ei, vorbeşte de Venezuela, Bolivia, Paris, Moscova şi Myanmar. Identităţile iubiţilor sunt la fel de neclare. A’ida foloseşte dezmierdări spaniole şi arabe („Mi Guapo“, „Ya Nour“), transcrie versurile unui poet turc şi găteşte molokhiyya, o specialitate egipteană. Xavier îi citează pe jurnalistul uruguaian Eduardo Galeano, pe Frantz Fanon, pe Hugo Chávez şi pe Subcomandante Marcos, precum şi pe Cassandra Wilson şi Johnny Cash. Când A’ida se adresează lui Xavier cu un nume de alint care, scrie ea, se traduce în greceşte prin „cameleon“, ne-am putea întreba

dacă acesta este un mesaj criptat de la un rebel pentru altul sau doar o modalitate prin care Berger ne incită.

Duşmanul lor rămâne, şi el, la nivelul aluziilor, pe jumătate zărit în obsedante şi aleatoare fragmente de proză. Scrisorile A’idei vorbesc despe Humvee-uri, F-16, traficanţi de arme şi de Uzy. Într-una ea scrie: „Miercurea trecută, au venit... să percheziţioneze, să interogheze şi să sperie. Prea mulţi ca să-i putem număra. Fiecare cu pistoale şi grenade“. Într-alta: „Mă gândeam la racheta care a făcut prăpădul acum o săptămână. Casa frizerului Gassan a fost distrusă, printre multe altele“.

Deci, cine sunt aceşti iubiţi versatili, aceşti A şi X din titlu, şi cui i se opun ei?

Sunt pur şi simplu un cuplu de proletari oarecare, soldaţi universali ai armatei poporului? Ei bine, da şi nu. Nu ajungem niciodată să-i cunoaştem la fel de mult ca pe iubiţii din alte romane ale lui Berger – To the Wedding să spunem, sau Lilac and Flag, care au parcursuri similare şi o intrigă construiă cu mai multă însufleţire. Dar ei nu sunt nici arhetipuri rudimentare, lipsite de individualitate. Faptul că rămân enigmatici pare mai mult rezultatul prudenţei decât al abstracţiunii, ca şi cum a

decedat şi această imagine, mai mult decât vestea iniţială despre uciderea lui, o distruge. Îndurerată, ea strigă spre cer: „Dacă n-a existat doar un singur Rami, dacă Rami n-a fost unic, atunci el nu e mort! Cum îl pot jeli dacă el nu e, nu e unic?“. În altă parte, A’ida slăveşte unicitatea lui Xavier: „Nici un bărbat nu-ţi seamănă. Totul e făcut din aceeaşi materie şi fiecare e construit diferit“.

Insistenţa lui Berger asupra unicului, asupra detaliului, împiedică romanul să devină o polemică. El critică acţiunea oarbă a opresiunii în vreme ce îşi ţine privirea ferm aţintită asupra umanului: asupra mâinilor omeneşti pe care A’ida le descrie iar şi iar în scrisorile ei, asupra dorului uman, care inundă această lucrare cu durere şi frumuseţe. Ca farmacistă, A’ida prescrie leacuri, „toate cu scopul de a reduce suferinţa“, dar nici unul nu-i poate alina dorul. Pentru acesta, ea are doar limba la îndemână, a cărui inadecvare o deplânge: „Nu ştiu ce cuvinte să folosesc. Niciodată nu găsesc cuvintele“. Dar selecţia cuvintelor intime şi precise – cuvinte precise şi neîndurate – constituie un act de afecţiune. Şi, aşa cum a observat Berger, „Adesea, nimic nu e mai important de opus cruzimii şi indiferenţei lumii decât această afecţiune“.

Chiar dacă A’ida le deplânge inutilitatea, cuvintele sunt cele pe care continuă să le folosească împotriva despărţirii impuse dintre ea şi iubitul ei. „Printre cuvintele inutile“, promite ea, „tu vei vedea ce-am h văzut eu“.

FOTO: JEAN MOHR

Adversarii Trei cărţi despre echipa New York Giants de acum jumătate de secol.

DE CHRISTOPHER LEHMANN-HAUPT AIDEŢI să ne întoarcem în vremurile sărace ale fotbalului profesionist de altădată, cu mult înainte de prezentul acesta în care locul în tribună se vinde cu 20.000 de dolari, iar drepturile de denumire a stadioanelor reprezintă afaceri de milioane. În această trilogie ne aflăm în anii ’50, când statele de plată integrale de la echipa New York Giants cumulau 260.000 de dolari, când mulţi jucători locuiau în hotelul Concourse Plaza din Bronx şi puteau parcurge pe jos cele câteva sute de metri care-i despărţeau de Stadionul Yankee şi când până şi cei mai buni jucători din echipă erau nevoiţi să aibă şi alte slujbe – precum fundaşul-vedetă Robert E. Lee Huff, cunoscut ca Sam, care şi-a petrecut cel puţin un extrasezon vânzând ţigări în oraşul său din Virginia de Vest.

Acelea au fost vremuri mai bune în anumite privinţe, sugerează Jack Cavanaugh în Giants Among Men (Uriaşi printre oameni), cartea în care relatează joc după joc, sezon după sezon, situaţia echipei în perioada 1956 – 1963, completând-o cu descrieri ale angajaţilor-cheie, cu poveşti despre momente importante din istoria Ligii Naţionale de Fotbal (NFL) şi cu mostre din textura epocii.

După cum ne reaminteşte Cavanaugh, cronicar sportiv cu experienţă, salariile erau mici, publicul nu dădea năvală pe stadion şi presa nu se înghesuia să scrie despre meciuri. Totuşi, statutul de jucător la New York Giants era, în bună măsură, o binecuvântare. Jucătorii – adesea şi soţiile lor – formau o familie mare, iar această apropiere a lor se revărsa pe teren, îmbunătăţindu-le jocul în echipă.

Mulţi erau deosebit de inteligenţi şi de întreprinzători. Cunoscută sub numele de Mara Tech, după familia care deţinea echipa, organizaţia Giant avea să producă antrenori principali, comentatori şi oameni de afaceri. Printre aceştia, două locuri de frunte le revin lui Vince Lombardi, coordonatorul jocului de ofensivă, şi lui Tom Landry, colegul său care se ocupa de defensivă: doi tacticieni inovatori care au condus echipele Green Bay Packers şi Dallas Cowboys în câteva dintre cele mai bune sezoane ale fotbalului american profesionist. În ciuda penuriei de atenţie mediatică, jucătorii erau îndrăgiţi. În zilele când echipa câştiga, erau adesea recompensaţi cu aplauze prelungite în baruri precum Toots Shor’s şi P. J. Clarke’s.

Cel mai bun lucru era că, spre deosebire de jucătorii actuali de la Giants, cei de atunci chiar trăiau, munceau şi ieşeau la băut în oraş.

Această insularitate avea să se sfârşească în curând, odată cu meciul de campionat NFL de pe 28 decembrie 1958 dintre Giants şi Baltimore Colts. Săptămânalul Sports Illustrated publica un articol de Tex Maule intitulat „Cel mai bun meci de fotbal jucat vreodată“, datorită paselor extraordinare, evoluţiei oscilante şi faptului că, la sfârşitul ultimei reprize, scorul era egal, 17-17, ceea ce a

H

Christopher Lehmann-Haupt, fost recenzent de cărţi cu rubrică zilnică la The Times, a avut 12 ani abonament la meciurile celor de la Giants.

FOTO: THE NEW YORK TIMES

Aproape campioni: Giants vs. Colts, 28 Dec. 1958, Yankee Stadium. The Giants, în echipament închis, a pierdut în prelungiri, 23-17 prilejuit primele prelungiri din istoria ligii. Un număr colosal de telespectatori i-au urmărit pe cei de la Colts câştigând printr-un eseu înscris de fundaşul Alan Ameche.

După acel meci, fotbalul profesionist şi-a început dezvoltarea în mega-afacerea de 32 de echipe cunoscută azi sub numele de NFL, cu jucători individuali care câştigă milioane de

GIANTS AMONG MEN

How Robustelli, Huff, Gifford, and the Giants Made New York a Football Town and Changed the NFL de Jack Cavanaugh.

Ilustrată. 315 pag. Random House. 26 $ THE BEST GAME EVER

Giants vs. Colts, 1958, and the Birth of the Modern NFL de Mark Bowden.

Ilustrată. 279 pag.

Atlantic Monthly Press. 23 $ THE GLORY GAME

How the 1958 NFL Championship Changed Football Forever de Frank Gifford with Peter Richmond Ilustrată. 285 pag. Harper/ HarperCollins Publishers. 25.95 $

dolari şi cu francize individuale care valorează peste un miliard.

Cavanaugh oferă o relatare detaliată a Marelui Meci, aşa cum face şi cu celelalte partide importante jucate de Giants în cei opt ani cuprinşi în cartea sa. Echipa a jucat de şase ori în campionat în acea perioadă, deşi n-a câştigat trofeul decât în 1956.

Totuşi, Mark Bowden, în The Best Game Ever (Cel mai bun meci al tuturor timpurilor), şi Frank Gifford, în The Glory Game (Meciul de glorie), aduc la viaţă înfruntarea cu atâta intensitate încât aproape că te trezeşti întrebându-te, după 50 de ani, cum se va termina totul. Bowden, care a scris Black Hawk Down

şi alte cărţi, descoperă informaţii noi despre meci, iar Gifford, care a şi jucat atunci în ofensivă, devenind ulterior comentator la emisiunea „Monday Night Football“, descrie din mijlocul terenului de joc.

După ce contextualizează meciul prin detalii precum mirosul de bălegar al mulciului întins pe gazonul din Yankee Stadium pentru a-l proteja de îngheţ, Bowden începe cu unul dintre numeroasele momente cruciale ale meciului: seria de ieşiri din joc ale mingii în cea de-a treia repriză, când Giants, împinşi către linia de gol şi conduşi cu 14-3, au respins puternica ofensivă a celor de la Colts, conduşi de incomparabilul coordonator de joc Johnny Unitas, şi au preluat balonul în ultima lungime de cinci iarzi de pe jumătatea de teren proprie.

Din acest punct, povestirea dă ghes la tot pasul: intră în focus un grup de călugăriţe novice de la Baltimore care primiseră interdicţia de a privi meciul la televizor – maica stareţă a acoperit televizorul cu o pătură, susţinând ideea că nu exista nici o regulă care să le interzică să asculte meciul. Cartea analizează şi caracterul starului din Baltimore Raymond Berry, jucător ofensiv care era atât de obsedat de poziţia sa de receiver încât s-a apucat să cerceteze terenul înaintea meciului şi a descoperit porţiuni de gazon jilave care, după ce a dat îngheţul în cursul zilei, i-au permis să dejoace atacurile jucătorilor din defensivă şi să prindă pase cruciale de la Unitas.

The Colts au egalat când cronometrul indica numai câteva secunde de joc rămase. „La Baltimore, un şofer care asculta la radio a intrat cu maşina într-un stâlp de telefon“, scrie Bowden.

Gifford, scriind împreună cu Peter Richmond, îşi începe relatarea cu un alt moment decisiv al meciului: cu numai trei minute de joc regulamentar rămas, a fost blocat de un adversar care l-a împiedicat să parcurgă ultimii zece iarzi care le-ar fi permis celor de la Giants să câştige cu 17-14 înainte de fluierul final.

Din acest moment, Gifford oferă perspective provocator de candide asupra eşecurilor sale şi ale echipei lui. „Da, în acea zi am in-

trat în istorie“, scrie el atât despre Giants cât şi despre Colts: „am jucat cea mai proastă primă repriză din analele fotbalului de campionat de până atunci şi de după aceea“.

Pentru problemele celor de la Giants nu dă vina pe „nervi“, ci pe strategia persistentă a echipei de a folosi doi coordonatori de joc în timpul meciurilor. În acea zi, starterul a fost Don Heinrich, „tipul nepotrivit“, iar cel care a intrat prea târziu pe teren a fost Charlie Conerly, care oricum şi-a dus echipa la un pas de victorie. Gifford pune această strategie „ciudată“ pe seama antrenorului principal, Jim Lee Howell, pe care îl alungă citând o declaraţie de-a unui coleg de joc, care a spus că „marea responsabilitate a lui Howell“ a fost „să se asigure că mingile erau bine umflate“.

Gifford mai recunoaşte şi că nu l-a iertat niciodată pe Howell pentru că l-a luat peste picior în timpul unui antrenament, spunându-i „dl Hollywood“ după ce câştigase premiul pentru Cel mai valoros jucător al anului 1956.

N ceea ce priveşte rezultatul meciului, Gifford scrie că la sfârşitul timpului regulamentar, majoritatea coechipierilor săi nici măcar nu ştiau că trebuia să intre în prelungiri. Şi atunci când, în cele din urmă, au reintrat pe teren, au fost nevoiţi „să reuşească cumva săşi pompeze adrenalină în corpurile care erau deja vlăguite“. Confruntându-se cu echipa mai înviorată, mai inteligentă, mai bine motivată şi, finalmente, mai talentată a celor de la Colts, Giants pur şi simplu n-au reuşit.

Atât Gifford cât şi Bowden îşi încheie cărţile povestind ce s-a ales ulterior de participanţii la acel meci, mulţi dintre ei apucând vremuri şi mai bune. Însă, la urma urmei, fotbalul profesionist a fost marele câştigător, deşi Sam Huff, fundaşul care s-a apucat de o afacere de succes şi a făcut carieră în calitate de comentator, oferă un comentariu grăitor despre fotbalul actual. „Nu pot să-l sufăr“, îi spune Huff lui Cavanaugh în finalul cărţii Giants Among Men. „Nişte tipi care sar în sus şi-n jos după ce efectuează câte un blocaj. La dracu’, sunt h plătiţi pentru blocaje“.

Î

15

O femeie necinstită În romanul despre o obsesie sexuală al lui Louis de Bernières, un bărbat se îndrăgosteşte de o imigrantă vicleană din Serbia.

DE LIESL SCHILLINGER

„S

UNT genul de bărbat care merge la prostituate. Ei bine, presupun că orice bărbat ar spune asta.“ În A Partisan’s Daughter (Fiica unui partizan), noul său roman simplu despre o obsesie romantică, Louis de Bernières, expert în poveştile istorice complicate (Corelli’s Mandolin, Birds Without Wings) se prezintă şi ca un artist al povestirii mai simple. Nu că simplu ar însemna uşor.

Dacă prostituţia e, aşa cum se spune adesea,

A PARTISAN’S DAUGHTER

de Louis de Bernières 193 pag. Alfred A. Knopf. 23.95 $

cea mai veche profesie, atunci femeile decăzute ar trebui să fie cel mai vechi subiect literar. Însă acest subiect necesită o nouă abordare dacă trebuie să ţintească în plin.

Pentru De Bernières, soluţia constă în reprimarea mocnită a unui agent de vânzări melancolic din Londra pe nume Chris (născut Christian, dar decăzut între timp), ale cărui probleme conjugale vechi de decenii întregi sunt întrerupte când o sârboaică pe nume Roza îşi aface apariţia la colţul străzii în timp ce el se îndreaptă spre casă, cu maşina: tânăra e îmbrăcată într-o jachetă pufoasă din bla-

Liesl Schillinger este colaborator permanent la Book Review.

16

nă albă, are cizme înalte şi e dată cu ruj lila. Să fie Roza o femeie care face trotuarul? Chris nu ştie, dar nici nu se poate abţine să nu afle. „Mi-am irosit viaţa fiind raţional atunci când ar fi trebuit să dansez şi să umblu haihui“, îşi spune el. „N-am avut parte de destul extaz“. Îşi încetineşte „rabla cafenie“ şi coboară geamul. „Ai un ceas?“, o întreabă pe un ton nesigur, neştiind care mai e „reţeta“ de agăţat.

S-ar putea să aibă. Dar el o avea dispoziţia necesară? Din nou, nu e sigur. În primul rând, Roza nu e genul lui: e o „fată robustă, cu şolduri late şi sâni mari. Nu erau genul de femeie de care mi-ar fi plăcut în mod normal“. Însă dimensiunile Rozei n-au nici o importanţă, lui Chris nu-i pasă decât că nu seamănă deloc cu soţia lui, pe care o ponegreşte declarând-o „englezoaică insipidă cu lapte degresat în vene“, care a devenit „inertă şi palidă“ la vârsta a doua, aşezată în faţa televizorului şi împletind pulovere, iar astfel făcându-l să se gândească la „o franzelă albă uriaşă, căzută pe canapea în ambalajul său de celofan“. Acasă la Roza nu există nici o canapea, ci doar fotolii şubrede într-un subsol umed, în faţa unui arzător de gaz. Soţia „devine în cele din urmă o soră sau o inamică“, îi spune el Rozei. „Ştiam sigur că avea dreptate“, îşi spune ea. „Asta îmi spuneau toţi bărbaţii căsătoriţi“. Rozei i se face milă de Chris, cu începutul lui de chelie şi cu dinţii mari, „petrecându-şi resemnat viaţa banală“. E „cam ca mine“, îşi zice ea înţelegătoare. Orbit de fantezia exotismului ei, nătâng ca un şcolar, lui Chris îi scapă tră-

săturile lor comune şi nu-şi dă seama că şi el ar putea fi o fantezie pentru ea.

Asemeni lui Chris, şi Roza se simte singură.

N-are familie, n-are documente de rezidenţă şi trăieşte sub un nume fals, într-o casă şubredă populată de alţi locatari provizorii. Din slujba în schimburi de la Bergonzi’s Pussycat Hostess Paradise a câştigat o grămadă de bani (tot ce are şi ea pe lume), pe care îi ţine într-un geamantan ascuns sub pat. „Te rog nu-mi mai spune asta“, o roagă Chris. „N-ar trebui să fii atât de fraieră încât să spui cuiva aşa ceva“. Însă regula Rozei e să-i spună lui Chris orice vrea ea. (Toţi cititorii care au văzut Nopţile Cabiriei de Fellini vor simţi o împunsătură amintindu-şi de momentul în care Giulietta Masina, în rolul prostituatei Cabiria, stă pe faleză, cu faţa înlăcrimată, strigând după bărbatul cu care credea că o să se căsătorească şi care i-a furat toate economiile de-o viaţă: „Ammazzami!“ – omoară-mă!)

Chris se supune nervos, întrebându-se încotro va duce aventura lor. Roza se întreabă şi ea. „L-am agăţat aproape imediat“, îşi spune ea. „Mă legam la cap, întrebându-mă ce să fac cu el după ce îl ademenisem“.

Tensiunea dramatică din poveştile despre bărbaţi însuraţi care cunosc femei interzise provine adesea dintr-un factor extern: bănuielile soţiei, temerile bărbatului pentru nemurirea sufletului său. În secolul XX, maestrul acestui gen a fost Graham Greene, care a transformat adulterul într-un leitmotiv personal în cărţile sale, flagelându-se în repetate rânduri pentru păcatele comise împotriva romano-catolicismului adoptat, însă fără să poată sau să vrea să se schimbe.

Norman Sherry, biograful lui Greene, vorbea cu un prieten de-ai autorului care îl însoţise într-un tur prin barurile din Viena în timpul filmărilor la Al treilea om şi l-a întrebat cum se putea considera catolic dacă se înhăita cu prostituate. „Reuşesc eu cumva“, a venit răspunsul evaziv. De-a lungul vieţii, Greene a rămas însurat cu soţia, fiindu-le totodată credincios amantelor sale. Cercul lui de cunoscuţi i-a înţeles pasiunea pentru eleganta Lady Catherine Walston, dar, după cum scrie Sherry, au fost cu toţii „nedumeriţi“ de gama largă de amante al căror farmec era mai puţin evident. Greene şi-a explicat motivele, într-o anumită măsură, în Sfârşitul unei iubiri, când naratorul său, Bendrix, mărturiseşte că i-a „fost dintotdeauna greu să simtă dorinţă sexuală fără o nuanţă de superioritate, fizică sau psihică“. Într-un roman anterior, Miezul lucrurilor, Greene scria pe un ton mai liniştit: „Poţi duce un război nemilos împotriva celor frumoşi, a celor inteligenţi şi a celor plini de succes, dar nu şi a celor neatrăgători“.

Totuşi, soţia lui Chris nu intră la bănuieli – „a încetat să mă mai bage în seamă cu mulţi ani în urmă“, se plânge el –, iar bărbatul nu are o religie pe care s-o trădeze. Singurul război pe care îl poartă e împotriva dorinţei sale. Tensiunea romanului se iveşte dintr-o altă zonă: întrebarea dacă Chris, cufundat în reţineri şi învinovăţiri, îşi va aduna forţele ca să facă din Roza o femeie necinstită.

Povestea lor e spusă în capitole în care cei

doi alternează rolul de narator, într-un limbaj simplu şi confesional care are un oarecare patos necizelat, dar e mai puţin frumos decât stilul obişnuit al lui De Bernières. În vreme ce Chris (şi noi pe lângă el) aşteaptă deznodământul, Roza îl ademeneşte cu poveşti. „Acum sunt derutat şi nu ştiu care trebuiau să fie reale istoric“, spune Chris, amintindu-şi. E vorba de nişte legende de familie despre un unchi care a „câştigat într-o luptă cu un urs“ şi despre o mătuşă care a traversat Alpii cu nişte tâlhari, precum şi de câteva po-

Să fie această tânără o femeie care face trotuarul? Naratorul lui De Bernières nu ştie. Dar nu poate rezista tentaţiei de a afla. vestiri violente din trecutul îndepărtat, despre un împărat care şi-a orbit sute de prizonieri, despre un rege-ţăran încoronat cu o cunună de fier înroşit în foc şi despre nenumăraţi turci „însetaţi de sânge“. Însă poveştile care-l preocupă pe Chris au de-a face cu tatăl Rozei, care a fost cecen, iar apoi partizan comunist, transformat ulterior în poliţist sub acoperire în Iugoslavia lui Tito. Tatăl ei era un bărbat „care inspira o oarecare teamă“, îi spune Roza lui Chris: era ca un „munte“ sau ca un „monolit“. Potrivit fetei, el a fost şi primul ei iubit, dar Roza nu dezvăluie şi detaliile explicite. „Poveştile mele au fost metoda pe care am folosit-o ca să-l fac să se întoarcă mereu la mine“, explică ea. „După ce-am început, n-am mai putut să mă opresc. N-aş fi putut suporta ca el să-şi piardă interesul.“ Pentru a-i întreţine pasiunea, ea îi livrează episoade obscene din experienţa ei sexuală: din copilărie (când un pisoiaş a încercat să sugă de la sânul ei şi un cânepar cu piept roşu a vrut să se împerecheze cu mâna ei) până în tinereţe (când a avut o idilă cu o slovenă pe care a cunoscut-o într-o tabără de pionieri) şi până la momentul când şi-a sedus tatăl, în ajunul plecării la universitatea din Zagreb, episod pe care l-a pus la cale pentru că „pur şi simplu nu mai voiam să fiu virgină“. Ea îi spune lui Chris, fără menajamente: „A fost ideea mea“, adăugând că „nu cred că el şi-a revenit vreodată. A fost foarte urât din partea mea. Bietul tati“. Îngrozit, fascinat, Chris nu se simte în stare s-o condamne. „Roza mi-a sedus spiritul şi a asmuţit asupra mea poveştile vieţii ei“, îşi aminteşte bărbatul.

Preferă să se condamne pe sine însuşi.

După câteva decenii, într-o privire retrospectivă asupra acestei epoci din viaţa sa, copleşit de regret pentru tot ce-a făcut şi pentru tot ce n-a făcut cu Roza, Chris îşi spune: „Bătrânii nu devin morali doar pentru că vârsta îi ţintuieşte la perete şi le mârâie dispreţuitor în ureche“, continuând prin a se gândi că timpul „nu te împiedică să doreşti“.

După Roza, „nu m-am mai încumetat să încerc din nou“, se tânguieşte el. Însă rămâne o întrebare: s-a încumetat cumva să încerce h chiar şi o singură dată?

ILUSTRAŢIE DE ALAIN PILON

Alianţe încurcate America nu a fost niciodată complet de capul ei, după cum susţine acest studiu aprofundat al istoriei politicii externe.

DE JOSEF JOFFE VEM de-a face cu o lucrare ambiţiosă şi cu un chilipir – o mie de pagini la 35 $.

O carte atât de voluminoasă e o raritate în zilele noastre, iar ambiţia autorului e încă şi mai rară: o istorie într-un singur volum a politicii externe americane, de la George Washington la George W. Bush. Pentru a găsi o încercare similară, trebuie să căutaţi cu o jumătate de generaţie în urmă, unde veţi găsi exemple ca Breakfast for Bonaparte al lui Eugene V. Rostow sau lucrarea în patru volume (şi cu patru autori) Cambridge History of American Foreign Relations.

Profesioniştii şi profanii interesaţi îşi vor dori oricând o astfel de carte: un repertoriu actual, gros de cinci centimetri, aflat la îndemână, plin de fapte şi citate, cu precizări privind circumstanţele, momentul şi cauza unor evenimente ca, de exemplu, Manifest Destiny (politica expansiunii spre vest, n. trad.) sau despre cine a fost primul care a denunţat „alianţele încurcate“. Nu, nu a fost Washington, ci Jefferson.

E adevărat, poţi găsi informaţiile astea şi pe Wikipedia, dar fără sigla seriei Oxford History of the United States, al cărei al şaptelea volum este From Colony to Superpower (De la colonie la superputere). În plus, nu e mai sigur să te bazezi pe un istoric recunoscut, care mai e şi fost redactor la periodicul Diplomatic History?

Forţa acestei cărţi rezidă în puterea herculeană de sinteză a autorului. Epoca noastră e

A

Josef Joffe predă politică externă americană la Stanford, unde este asociat al Institute for International Studies şi al Hoover Institution.

una a specializării nemiloase – marile realizări nu sunt aclamate. Şi totuşi, Herring recapitulează un sfert de mileniu de politică externă americană cu fluiditate şi bunăvoinţă. Cu înţelepciune sau poate prudenţă, el evită partizanatul în controversele importante; bun profesor, el prezintă „pe de o parte“ alături de „pe de altă parte“, însoţite de referinţe abundente.

Deşi cartea nu conţine cercetări originale şi citează rareori surse originale, nu e totuşi un manual – sau, dacă e, e unul foarte sofisticat,

FROM COLONY TO SUPERPOWER

U.S. Foreign Relations Since 1776 de George C. Herring Ilustrată. 1.035 pag. Oxford University Press. 35 $

care conţine cam 100 de note de subsol pentru fiecare (scurt) capitol, precum şi un eseu bibliografic de 31 de pagini. Cartea nu este, de asemenea, nici o istorie interpretativă a diplomaţiei americane, ca să nu mai vorbim de posibile valenţe argumentative, complet inexistente. Pentru aşa ceva, cititorul va trebui să recurgă la Promised Land, Crusader State a lui Walter A. McDougall sau la Special Providence a lui Walter Russell Mead.

Argumentaţia lui Herring e mai degrabă indirectă. De la prima până la ultima pagină, cartea insinuează că naraţiunea convenţională din America insulata este fundamental eronată. Statele Unite nu au urmat niciodată ca „regulă fundamentală de comportament“ sfatul oferit de Washington în discursul de rămas bun: „menţineţi... o conexiune politică minimală“ cu Europa. Izolaţionismul a fost

Stephen Decatur şi Daniel Fraser în luptă în timpul Războiului din nordul Africii.

GRAVURĂ DIN „DE LA COLONIE LA SUPERPUTERE“

un mit şi un slogan, dar niciodată o politică.

Foştii colonişti nu ar fi putut niciodată să câştige războiul cu britanicii fără ajutorul francezilor. Când Jefferson a dublat suprafaţa ţării, cumpărând Louisiana1 de la francezi, el juca un joc diplomatic lipsit de compromisuri cu cei mai puternici europeni, asmuţind Franţa, Marea Britanie şi Spania una împotriva alteia. „Schimbarea regimului“ nu e invenţia lui Bush. În timpul războiului de 4 ani împotriva piraţilor şantajişti din Tripoli, Jefferson şi Madison au declanşat „prima tentativă a Statelor Unite de a înlocui un guvern străin ostil“, încercând să îl detroneze pe paşă şi să-l instaleze în loc pe fratele său exilat. Oare americanii chiar dispreţuiau puterea politică, tratând-o drept joc corupt al prinţilor? În 1851, secretarul de stat Daniel Webster a declamat că în cele din urmă America „va controla oceanele, amândouă oceanele, toate oceanele“.

MERICANII cred că Războiul Civil a fost în întregime o problemă internă; de fapt, ambele tabere „au recunoscut că succesul sau eşecul lor“ a depins de „marile puteri europene“. În timpul Perioadei de Aur, nou îmbogăţita republică s-a simţit destul de înfiptă (în exprimarea din The New York Herald) încât să declare Marii Britanii: „Nu trebuie să vă preocupaţi de malul vestic al oceanului. Suntem o Anglie suficientă pentru această emisferă“. La sfârşitul secolului, hiperbola nu mai avea limite. „Suntem... o mare republică imperială destinată să exercite o influenţă hotărâtoare asupra acţiunilor umanităţii“, declara un potentat al epocii.

Chiar şi în perioada de glorie a „izolaţionismului“ de după 1919, legăturile încâlcite ale Americii cu exteriorul s-au întărit, de fapt.

Investiţiile directe în Europa s-au dublat şi chiar mai mult în anii 1920; aproximativ 1.300 de companii americane s-au înfiinţat aici. Deşi Senatul a votat împotriva aderării la Liga Naţiunilor, finanţiştii şi diplomaţii americani au salvat Europa interbelică de la dezastrul economic (a se vedea planurile Young şi Dawes).

Un alt argument strecurat printre rânduri este cel privind interdependenţa tuturor afacerilor. Aceasta nu e atât de banală cum pare, căci majoritatea covârşitoare a literaturii despre diplomaţia americană se preocupă de zone şi ţări anume. Herring trasează cu asiduitate dimensiunile globale ale relaţiilor externe ale naţiunii. Şi totuşi, atunci când atacă ideea „eurocentricităţii“, îşi pierde obiectivitatea. Tratând perioada anilor 1920, se plânge: „într-un mod ciudat, aproape suprarealist... lumea de după război a rămas eurocentrică“. Luând în consideraţie ce a urmat – Stalin, fascismul, Hitler, al doilea război mondial – problema, avem impresia, a fost mai degrabă cea a unui „eurocentrism“ subevaluat.

Iar această problemă e simptomatică pentru un eşec de mai mare amploare. From Colony to Superpower este o povestire lipsită de o teorie diriguitoare. Herring scrie despre marile răsturnări ale istoriei fără a oferi măcar o palidă idee despre cei care le-au provocat; e ca şi cum ai compune muzică fără a avea teme, tempo-uri

A

1 Este vorba de teritoriul francez Louisiana, care acoperă un sfert din teritoriul Statelor Unite, în zona actualmente denumită Midwest. (n.tr.).

şi crescendo-uri. Fatala evoluţie care a condus la războiul cu Japonia e tratată pe acelaşi număr de pagini ca relaţiile cu America Latină.

Mai rău, pentru că din carte lipseşte un cadru conceptual, forţările titanice ale statelor se diminuează până la un şir de greşeli omeneşti. Ambasadorul Japoniei în Statele Unite, Kichisaburo Nomura, precum şi secretarul de stat Cordell Hull, „vorbeau deseori fără să se înţeleagă“ în perioada premergătoare războiului, după cum susţine Herring: „Vorbeau fără interpret, iar cunoştinţele limitate de engleză ale lui Nomura îl trădau uneori în privinţa progreselor realizate“. Învaţă engleză ca lumea sau ia-ţi un interpret, aparent asta este morala naivă a acestei poveşti.

Personalizarea e o cale facilă către demonizare, ca atunci când Herring invocă o confruntare maritimă din Atlantic, petrecută cu trei luni înainte ca Hitler să declare război, pentru a pretinde că „un Roosevelt oportunist a profitat de un atac aparent neprovocat pentru a escalada războiul naval“ împotriva Germaniei.

Doamne, dacă Roosevelt era un pic mai prietenos, puteam să nu intrăm în război. Şi să lăsăm Europa şi Marea Britanie pe mâna lui Hitler?

Herring abordează războiul rece într-un mod similar, indicându-l mereu pe Truman ca principalul culpabil, prin propoziţii sugestive ca: „primele sale mutări nu au evidenţiat faptul că Truman ar fi abandonat ideile lui Roosevelt de a colabora cu Uniunea Sovietică“. Hmm, oare asta înseamnă că a renunţat la orice efort? Da, 32 de pagini mai încolo: „iniţiativele dramatice din 1947-1948“, precum Planul Marshall, „au accentuat divizarea Europei“.

Avem de-a face cu o versiune temperat revizionistă a istoriei, pe care autori ca Gar Alperovitz au început s-o susţină din toate puterile în anii 1960. Dar problema aici este să te străduieşti să distingi între contingenţă şi necesitate. Tucidide a scris despre erorile actorilor din războiul Peloponezului, dar a făcut-o din punctul de vedere al unei teme dominante – aceea că ascensiunea puterii ateniene a făcut ca războiul cu Sparta să fie inevitabil.

Exact la fel sunt tratate Statele Unite în privinţa războaielor din epoca modernă, cel cu Japonia şi Germania nazistă (unul fierbinte) şi cel cu Uniunea Sovietică (unul rece).

Pe măsură ce Herring se apropie de momentul actual, terenul pe care se deplasează e tot mai instabil. Se pare că nu a citit câteva cărţi clasice pe această temă, cum ar fi NATO: The Entangling Alliance al lui Robert E. Osgood, relatarea standard despre modul de alcătuire a coaliţiilor în timpul războiului rece, sau monumentala The Common Defense a lui Samuel Huntington. În mod ciudat, îşi intitulează capitolul despre Kennedy şi Johnson “Gulliver’s Troubles”, dar nu citează studiul lui Stanley Hoffmann cu acelaşi titlu.

Am aşteptat multă vreme un volum de istorie ca acesta, iar From Colony to Superpower merită un loc în bibliotecă, chiar şi numai pentru efortul depus pentru a o scrie şi amploarea rezultatului. Dar acest volum nu le va înlocui pe cele din seria Cambridge History şi nici pe cele ale unor autori clasici ca Samuel Flagg Bemis, Norman Graebner, George F. Kennan sau John Lewis Gaddis. Uneori, mai mult e mai puţin. h 17

Romane poliţiste

de Marilyn Stasio

Evul Mediu, prin 1348 Orice roman istoric îşi are momentele sale de tipul „Nu te bucuri că nu eşti acolo?“. În COMPANY OF LIARS (Compania mincinoşilor) (Delacorte, 24 $), o bijuterie de mis-

ter medieval al lui Karen Maitland, acestea ar fi momentele când îţi dai seama cât de norocos eşti că nu trăieşti în Anglia, în 1348, când au izbucnit trei ciume diferite în mijlocul unei populaţii şi aşa zdrobită de lipsurile Războiului de 100 de ani.

Vârstnicul narator al romanului, un vânzător ambulant de relicve religioase contrafăcute şi cu cicatrici hidoase, pe nume Camelot, se trezeşte la conducerea unei mici bande de tâlhari ce se îndreaptă către un adăpost din nordul ţării după ce se zvoneşte că molima a ajuns în apropiere. Fiecare călător din acest istovitor voiaj – inclusiv un copil albinos, doi menestreli italieni, un magician rău-de-mânie şi un povestitor cu un singur braţ – are un secret vinovat, iar unul dintre ei poate fi ucigaş.

Asta, sau lupul care urlă noaptea a moarte, e cât se poate de real.

Ca şi pelerinii lui Chaucer, drumeţii îşi petrec lungile nopţi istorisind poveşti. Şi e firesc ca elementele supranaturale să se strecoare în poveştile lor, de vreme ce aşa încercau oamenii din această extrem de superstiţioasă lume să-şi explice evenimentele inexplicabile din existenţele lor. Dar vai de cei ale căror închipuiri devin prea reale. „Povestitorii sunt întotdeauna suspecţi“, observă Camelot. „Ei sunt nişte străini exotici. Nu-şi au locul lor“. Desigur, atunci când un copil este ucis, mulţimea înfuriată se îndreaptă împotriva lui Cygnus, un povestitor cu har care se crede lebădă – şi are pene de aripă pentru a o dovedi.

Forţa narativă a lui Maitland este abilitatea acesteia de a creea scene care unesc realităţile dure ale vieţii medievale cu la fel de crudele obiceiuri păgâne şi ritualuri creştine menite să explice şi să stăpânească acele realităţi. La fiecare oprire, călătorii devin participanţi în vreun eveniment trist sau îngrozitor, de la macabra „nuntă a schilozilor“, menită să îndepărteze boala, la îngroparea de vie a unei femei bănuite de vrăjitorie. De-a lungul întregului roman, ei rămân nişte paria, abandonaţi în afara zidurilor societăţii necivilizate din timpurilor lor. Nu e de mirare că spuneau poveşti pentru a se încălzi.

Să zicem că eşti un scriitor irlandez de romane poliţiste dure şi ai acest personaj, un ucigaş în serie 18

care sugrumă femei cu mătănii verzi („Îmi place culoarea“) şi vrei să-l ascunzi la vedere. Ce-ai face cu el? În ONCE WERE COPS (Odinioară erau poliţişti) (St. Martin’s Minotaur, 22.95 $), Ken Bruen, a cărui proză

ucigătoare este invidiată de numeroşi scriitori „a noir“, îşi trimite psihopatul, Matthew Patrick O’Shea, la Departamentul de Poliţie din New York, într-un program de schimb de experienţă cu Garda irlandeză.

Fiecare călător medieval al lui Karen Maitland are o vinovăţie ascunsă, iar unul poate fi un ucigaş.

O’Shea nu e chiar aşa de rău – răul zace în doar una din jumătăţile dublei sale personalităţi. Cealaltă jumătate vrea să fie un poliţist bun şi mare parte din naraţiunea sa brutal de directă este legată de încercările de a-şi găsi locul într-un mediu străin, de a învăţa procedura fără a-şi da de gol secretul său ucigaş sau a-şi pierde identitatea naţională (un înţeles al onoarei e aplicarea loviturilor în manieră irlandeză – cu o crosă de hochei).

Limbajul e crucial în această mascaradă tensionată; şi, în vreme ce O’Shea se mândreşte cu învăţarea limbii comune, cu cât absoarbe mai multe expresii americane, cu atât limbajul i se deformează.

Acasă, gândurile sale furioase izvorăsc în explozii de poezie zdrenţuită, dar până la finalul cărţii, el începe să semene cu un şmecheraş de duzină din New York.

O perspectivă estetică asupra unui subiect cărturăresc furnizează un farmec deosebit în CARAVAGGIO’S ANGEL (Îngerul lui Caravaggio) (Soho

Constable, 25 $) de Ruth Brandon, în care un curator ambiţios de artă, Reggie Lee, încearcă să facă o impresie bună la noua ei slujbă de la Galeriile Naţionale din Londra prin organizarea unei mici expoziţii de Caravaggio. Reggie e ca o gâsculiţă romantică când e vorba de bărbaţi; până şi aprecierile ei despre piesa de altar din secolul 17, reprezentând un înger şi un sfânt, au conotaţii carnale („În orice parte s-ar fi aplecat acel înger, era o creatură sexy“).

Dar, odată ce începe să călătorească în Franţa pentru a pune la adăpost copia de la Luvru a picturii şi găseşte încă o versiune, în casa de la ţară a unei bătrâne care s-a distrat cu suprarealiştii în tinereţe, mecanismele intrigii cedează în faţa farmecului decorului. Această parte a Franţei a fost inima rezistenţei, iar Brandon pune laolaltă trecutul şi prezentul, juxtapunând frumuseţea pitorescă a provinciei rurale cu vestigiile amintirilor de război şi cu apariţiei întunecaţilor nori politici pe linia orizontului.

Peisajul sud-estului american este atât de superb, încât îi lasă pe unii fără grai. Pe alţii îi inspiră în scrierea romanelor poliţiste. Aimée şi David Thurlo realizează o solidă serie de provincie cu Ella Clah, un ofiţer al Poliţiei Tribale Navajo, ale cărei investigaţii presupun de obicei o combinaţie de tradiţii tribale şi procedee moderne. În COYOTE’S WIFE (Soţia Coiotului) (Forge/Tom Doherty, 24.95 $), ciocnirea cultu-

rilor erupe prin atacurile ucigaşe asupra unei companii care încearcă să instaleze în rezervaţie un sistem telefonic prin satelit. În ciuda indiciilor privind vrăjitoria şi a violentelor grupuri de justiţiari, care par deturnări clare de intrigă, Clah e întotdeauna o companie plăcută, în şi în afara rezervaţiei.

Christine Barber e nouă pentru literatura despre sud-est, în sensul că THE REPLACEMENT CHILD (Copilul de rezervă) (Thomas Dunne/St. Martin’s Minotaur, 23.95 $) e primul ei roman. Dar

are un instinct excelent pentru teritoriul şi pentru legăturile de familie care întăresc puternicele relaţii comunitare. Poate că şi eroina ei, Lucy Newroe, editorul unui ziar din Santa Fe, care se transformă în detectiv când cineva ucide un informator anonim, e nouă în domeniu, dar sensibilitatea acesteia la nuanţele sociale o face o prezenţă h binevenită.

ILUSTRAŢIE DE WES DUVALL

Rătăcind în spaţii imense şi pustii După ce naratoarea din romanul de faţă îşi internează sora într-o clinică de psihiatrie, îi suie copiii în maşină şi pleacă în căutarea tatălui lor.

DE TOM DE HAVEN N ciuda preţurilor mari la combustibili, a blocajelor din trafic şi a exasperantelor întârzieri provocate de porţiunile în lucru, drumul, teoretic fără sfârşit, a reuşit cumva să rămână o sursă valabilă de inspiraţie pentru visele de libertate, cântecele pop şi literatura facilă. În cel de-al patrulea roman al lui Miriam Toews, The Flying Troutmans (Familia Troutman îşi ia zborul), o familie de traumatizaţi inadaptaţi din Manitoba se înghesuie într-un Ford Aerostar şi se angajează într-un periplu întortocheat prin vestul Statelor Unite – Dakota de Sud, Wyoming, Colorado, Utah, Arizona, California –, coborând apoi până la graniţa cu Mexicul, o călătorie însumând câteva mii de kilometri care, la sfârşit, ne par câteva milioane. După mine, de vină sunt compania dezagreabilă şi conversaţia searbădă.

Hattie Troutman, naratoarea lui Toews, este o expatriată canadiană care locuieşte la Paris şi „pretinde că e artistă“; simte lipsa fostului ei prieten „temperamental şi duşman declarat al adjectivelor“ (dar nu e tocmai suferindă de dor). Într-un miez de noapte, primeşte un apel telefonic disperat, cu taxă inversă. Sora ei mai mare, Min, a suferit încă o criză psihotică. În ciuda faptului că fuga ei în Europa a fost determinată exact de nefericirea cronică şi tendinţele

Î

Tom De Haven predă la Virginia Commonwealth University şi este autorul trilogiei de romane cu Derby Dugan.

ILUSTRAŢIE DE JILLIAN TAMAKI

fratricide ale lui Min, Hattie zboară înapoi acasă, pentru a aranja internarea surorii sale şi a avea grijă de nepoata şi nepotul ei neglijaţi şi traumatizaţi psihic – de fapt, din moment ce Hattie este de o imaturitate evidentă la cei 28 de ani, mai degrabă pentru a-şi petrece timpul cu ei.

Thebes, de 11 ani, este o trăncănitoare anti-igienică (nu face niciodată baie), cu părul purpuriu şi acoperită de tatuaje false; ea manifestă, de asemenea, tendinţe incipiente de a se automutila şi regretă că s-a născut. Logan, de 15 ani, „complet narcotizat de ideea revoltei“, umblă cu căştile în urechi şi glugi negre care îi

THE FLYING TROUTMANS

de Miriam Toews 275 pag. Counterpoint. 24 $

ascund chipul şi este amorezat lulea, fără vreun motiv aparent (poate din cauză că îi plac interviurile scurte tip întrebare-răspuns?) de Deborah Solomon, redactor la New York Times Magazine. La scurtă vreme după sosirea lui Hattie, mai e şi exmatriculat de la liceu.

Amintindu-şi de propria ei copilărie sinistră (momentul în care Min a încercat s-o înece la Acapulco sau cel în care Min a încuiat-o pe dinafară, la temperaturi sub zero grade), Hattie pare, la început, să se străduiască să sape cât mai adânc printre nemulţumirile şi instabilitatea surorii sale, pentru a înţelege ce o mână spre înfricoşătoarele tirade care, aproape în-

totdeauna, sfârşesc în apatie şi disperare. Dar toate acestea se dovedesc a fi doar melancolii solipsiste. Copleşită de situaţii, atât de cea din casa lui Min (unde Thebes şi Logan se ceartă şi se îmbufnează, se închid în camerele lor şi se lovesc de pereţi), precum şi de cea de la spital (unde Min îşi imploră sora s-o ajute să moară), Hattie apasă, într-un impuls de moment, acceleraţia furgonetei familiei, luând-o, împreună cu copiii, spre sud, în Statele Unite, în căutarea tatălui lor, de mult dispărut, un caraghios cumsecade despre care aflaseră ultima oară că putea fi găsit la „o galerie de artă din mijlocul pustietăţii, undeva pe lângă Murdo, Dakota de Sud“.

Pe drum, lovesc o căprioară, iau un autostopist, adoptă un pitbull. Logan îşi scrijeleşte nemulţumirile cu un briceag pe bordul maşinii. Apoi îşi fracturează încheietura. Thebes caută cuvinte în dicţionarul pe care îl cară cu ea şi recită definiţii şi etimologii. Pe bucăţi de carton decupate cu foarfeca scrie cu creionul semne de carte imense, cu noutăţile descoperite în dicţionar. Hattie sună în mod repetat la spital de la ciudat de numeroasele cabine telefonice găsite de-a lungul şoselei, numai pentru a primi mereu răspunsul că Min nu poate vorbi în acel moment. Se întâmplă una, apoi alta, apoi încă una, dar nici una din întâmplările care se petrec nu complică periplul în vreun mod semnificativ sau neaşteptat, nici nu reprezintă vreun obstacol serios pe drum. Se dovedeşte că tatăl lui Thebes şi al lui Logan părăsise Dakota de Sud de mai mulţi ani, dar nici o problemă – printr-o coincidenţă fericită, un fost vecin îşi aminteşte că acesta s-a mutat la Twentynine Palms, California. Ulterior, amabila sa fostă prietenă îi trimite pe călători către destinaţia lor finală: un oraş aflat şi mai în sud, acolo unde tatăl s-a alăturat unui grup de anarhişti care „ţin evidenţa şi investighează acţiunile şi ilegalităţile patrulei de graniţă a Statelor Unite“. Dintr-un motiv sau altul.

Personaje neverosimile apar şi dispar episodic, fără a semnifica nimic: chelneriţa din Kingman, Arizona, care îi hipnotizează pe Troutmani cu povestea tristă despre avortul pe care l-a făcut în adolescenţă şi trompele ei uterine pline de cicatrici; neo-hipiotul din Flagstaff, care le găteşte la caserolă şi le povesteşte cum a fost concediat de la un post de radio religios după ce „a tradus dialoguri dintre Cheech şi Chong1 în spaniolă şi le-a difuzat la ore târzii din noapte“; membrii bădărani ai unei „familii de urâcioşi“ de la un carnaval cu rodeo din Cheyenne, care o avertizează pe Thebes „să se aşeze şi să rămână aşezată, că ei au dat banu´ ca să vadă cum sare mustangu´ şi să dea naiba dacă au chef ca o străină agitată şi retardată să ţopăie la fiecare secundă şi să le blocheze vederea“. Să dea naiba? Caricaturile sunt şi aşa o idee proastă, dar aproape toate cele schiţate aici par să fie depăşite de 40 sau 50 de ani. Vorbind despre chestii depăşite, când s-a putut ultima oară ca o fată de 11 ani să intre la o băcănie din Utah şi să cumpere o sticlă de vin, aşa cum face Thebes?

Naraţiunea vivace, scrisă în dialect, plină 1 Cuplu comic celebru în anii 1970-1980, ale căror dialoguri comice erau axate pe teme precum curentul hippie, dragostea liberă şi consumul de droguri. (n.tr.).

de un aer specific şi un umor amar în primele capitole ale romanului, devine dezordonată şi incoerentă, ca un blog scris în grabă. Referinţe din cultura pop, într-o înşiruire nediscriminatorie, se substituie mult prea des unei expuneri clare („Thebes îşi adunase tot părul murdar şi transpirat şi îl legase în sus, ca la un ştrumf, apoi băgase o cariocă prin el, în stilul lui Pebbles Flintstone; chiar şi de la distanţă, o auzeam cum spune, Frate, ce-i aia Lynyrd Skynyrd?“). Observaţiile lui Hattie şi nenumăratele ei aparteuri devin insignifiante, forţate şi repetitive: „Mi-am amintit că suntem în Statele Unite şi că trebuia să ne aşteptăm la un glonţ în plină figură şi la moarte instantanee“. Apetenţa lui Toews pentru dialoguri repovestite devine plictisitoare şi neatractivă, transformând scenele în prescurtări virtuale, iar incapacitatea sau lipsa ei de dorinţă de

O familie de traumatizaţi inadaptaţi din Manitoba se angajează într-un periplu întortocheat prin vestul Statelor Unite. a descrie sau a contextualiza peisajul în care se desfăşoară acţiunea – sau chiar numai de a arunca o privire de ansamblu – este un handicap serios atunci când scrii un roman despre o călătorie cu maşina. „Am traversat parcul cu maşina cât de repede am putut, asta însemnând chinuitor de încet, deoarece drumul era îngust şi plin de serpentine, iar paznicii parcului erau pretutindeni. Peste tot vedeai numai deşertul, cerul, tufişuri pricăjite şi nişte copaci cu forme ciudate“. Şi asta-i tot ce scrie despre spectaculosul Parc Naţional Joshua Tree.

Când ajunge să livreze încărcătura ei semisălbatică, provocând o revedere ridicol de fericită cu tatăl lor (nici nu ştiaţi cât de al naibii de uşor e să găseşti pe cineva în deşert! – tot ce trebuie să faceţi e să mergeţi până daţi peste „un grup de oameni adunaţi în jurul unei sobe portabile, pe care fierbe ceva“ şi acolo e cel pe care-l căutaţi, aşteptându-vă), Hattie Troutman a avut deja parte de mult anticipata, deşi complet nemeritata ei epifanie care îi va schimba viaţa. „Aveam o carieră nouă. Aveam o misiune. Voi deveni un cartograf al lumii necartografiate a lui Min“ – asta în ciuda faptului că a lăsat-o pe Min să zacă într-un spital sinstru, drogată cu o tonă de medicamente, pentru a o lua razna prin Statele Unite – „şi o voi readuce la viaţă, o voi creşte ca pe un copil, sau cam aşa ceva“ (nici eu nu ştiu ce vrea să zică cu asta). „Când o să fie destul de bine încât să poată prelua controlul, va putea să mă înlăture, să-şi plănuiască propriul traseu în viaţă, iar eu nu am să-i stau în drum. Şi nici nu o voi ajuta să moară.“ Sună înălţător, doar că ştiam de la început că Hattie nu ar fi ajutat-o vreodată pe sora ei să moară. Nici nu s-a pus problema. În cele din urmă, nimic nu e autentic în The Flying Troutmans, nici personajele, nici psihologia lor şi, cu siguranţă, nici peisajul american prin care trec în goană, lăsând în urmă un vârtej de h praf, dar cam nimic altceva.

19

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

CĂRŢI ILUSTRATE

Săpt. în top

1

ABC3D de Marion Bataille (Roaring Brook, 19.95 $) Alfabetul, în pop-up-uri. (Vârsta: 9 – 12)

1

2

BIG WORDS FOR LITTLE PEOPLE de Jamie Lee Curtis, ilustrată de Laura Cornell (Joanna Cotler/ HarperCollins, 16.99 $) O familie necioplită îşi îmbunătăţeşte vocabularul şi relaţiile. (Vârsta: 4 – 8)

6

3

HIP HOP SPEAKS TO CHILDREN editată de Nikki Giovanni, diverşi ilustratori. (Jabberwocky/ Sourcebooks, 19.99 $) O celebrare a poeziei cu ritm; include un CD. (Vârsta: 9 – 12)

2

4

GALLOP! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder (Workman, 12.95 $) Animalele par să se mişte la răsfoirea paginilor. (Vârsta: 4 – 8 ani)

49

5

SWING! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder (Workman, 12.95 $) Copiii atletici par să se mişte la răsfoirea paginilor. (Vârsta: 4 – 8 ani)

1

6

ENIGMA scrisă şi ilustrată de Graeme Base (Abrams, 19.95 $) În lipsa trucurilor magice ale bunicului, un mic bursuc se joacă de-a detectivul. (Vârsta: 9 – 12)

3

7

TEN LITTLE FINGERS AND TEN LITTLE TOES de Mem Fox, ilustrată de Helen Oxenbury (Harcourt, 16 $) O celebrare a degeţelelor şi a iubirii bebeluşilor.

(Vârsta: 4 – 8 ani)

4

8

TEA FOR RUBY de Sarah Ferguson, ilustrată de Robin Preiss Glasser (Paula Wiseman/Simon & Schuster, 16.99 $) O fată neîndemânatică învaţă bunele maniere la masă înainte de a o întâlni pe „regină“. (Vârsta: 4 – 8 ani)

Cărţi pentru copii Săpt. aceasta

3 noiembrie 2008

LECTURI UŞOARE

Săpt. în top

1

DIARY OF A WIMPY KID scrisă şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Chinurile adolescenţei, în benzi desenate. (Vârsta 9 – 12 ani)

2

DIARY OF A WIMPY KID: RODRICK RULES scri- 40 să şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Despre cum s-a făcut Greg de ruşine în vacanţă; urmarea la Diary of a Wimpy Kid. (Vârsta: 9 – 12 ani)

3

PAULA DEEN’S MY FIRST COOKBOOK de Paula Deen cu Martha Nesbit, ilustrată de Susan Mitchell (Simon & Schuster, 21.99 $) Reţete pentru cei mici.

(Vârsta: 4 – 8 ani)

2

4

THE MAZE OF BONES de Rick Riordan (Scholastic, 12.99 $) Frate şi soră vânează sursa puterii familiei lor; cartea 1 din noua serie The 39 Clues. (Vârsta: de la 12 ani)

6

5

PAPER TOWNS de John Green (Dutton, 17.99 $) După o noapte de nebunii, fata pe care o iubeşte Quentin dispare. (Vârsta: de la 12 ani)

1

6

THE GRAVEYARD BOOK de Neil Gaiman, ilustrată de 3 Dave McKean (HarperCollins, 17.99 $) Pentru a evita un asasin, un băiat locuieşte în cimitir. (Vârsta: de la 10 ani)

7

THE WAY WE WORK de David Macaulay cu Richard Walker (Lorraine/Houghton Mifflin, 35 $) Cum să cunoşti corpul uman. (Vârsta: 9 – 12 ani)

2

4

8

THE HUNGER GAMES de Suzanne Collins (Scholastic, 17.99 $) Într-un viitor distopic, o fată luptă pentru supravieţuire în direct la TV. (Vârsta: de la 12 ani)

6

9

BATS AT THE LIBRARY scrisă şi ilustrată de Brian 10 Lies (Houghton Mifflin, 16 $) Sunt multe lucruri pe care le pot face liliecii în afară de a atârna cu capul în jos.

(Vârsta: 4 – 8 ani)

9

THE KINGDOM ON THE WAVES de M. T. Anderson (Candlewick, 22.99 $) Un băiat se alătură cauzei revoluţionare în America anului 1775; continuare la Octavian Nothing. (Vârsta: de la 12 ani)

1

10

PETE AND PICKLES scrisă şi ilustrată de Berkeley Breathed (Philomel, 17.99 $) Un porc găseşte un elefant în dormitor. (Vârsta: 4 – 8 ani)

10

IDENTICAL de Ellen Hopkins (McElderry/Simon & Schuster, 17.99 $) Incest şi abuz de droguri între fiicele gemene ale unei familii de politicieni. (Vârsta: de la 12 ani)

7

1

CĂRŢI BROŞATE

79

SERII

1

THE TALE OF DESPEREAUX de Kate DiCamillo, 38 ilustrată de Timothy Basil Ering (Candlewick, 7.99 $) Un şoarece, un şobolan şi o fată într-o călătorie magică. În România la editura Rao. (Vârsta: de la 10 ani)

2

THE BOOK THIEF de Markus Zusak (Knopf, 11.99 $) 58 O fată salvează nişte cărţi de la o incendiere nazistă şi le împarte cu un bărbat evreu. (Vârsta: de la 14 ani)

3

KNUCKLEHEAD scrisă şi ilustrată de Jon Scieszka 2 (Viking, 12.99 $) Amintiri şi desene din copilărie ale celebrului autor. (Vârsta: 9 – 12 ani)

4

THE MYSTERIOUS BENEDICT SOCIETY de Trenton 11 Lee Stewart, ilustrată de Carson Ellis (Little, Brown, 6.99 $) Copii cu har într-o misiune. (Vârsta: 9 – 12 ani)

5

JUST LISTEN de Sarah Dessen (Speak, 8.99 $ O fată 20 înfruntă în sfârşit incidentul care a separat-o de cea mai bună fostă prietenă. (Vârsta: de la 12 ani)

6

RULES de Cynthia Lord (Scholastic, 6.99 $) Greutăţile şi 6 recompensele vieţii cu un frate autist. (Vârsta: 9 – 12 ani)

7

SLAM de Nick Hornby (Riverhead, 14 $) Un skateboarder îşi lasă însărcinată iubita de vârsta liceului şi se întreabă: ce ar face Tony Hawk? (Vârsta: de la 12 ani)

2

8

THE ALCHEMYST de Michael Scott (Delacorte, 8.99 $) Gemenii trebuie să ajute un alchimist nemuritor să îşi protejeze cartea vrăjilor de un magician diabolic.

(Vârsta: de la 12 ani)

8

9 10

1

THE TWILIGHT SAGA de Stephenie Meyer (Megan 63 Tingley/Little Brown, ed. cart. şi broş.) Vampiri şi vârcolaci în liceu. (Vârsta: de la 12 ani)

2

INHERITANCE de Christopher Paolini (Knopf, ed. cart. şi broş.) Un adolescent şi dragonul lui învaţă secretele unei lumi fantastice. (Vârsta: de la 12 ani)

5

3

HOUSE OF NIGHT de P. C. şi Kristin Cast (St. Martin’s Press, ed. broş. şi cart.) Vampiri la şcoală.

(Vârsta: de la 14 ani)

8

4

INKHEART de Cornelia Funke (Chicken House/ Scholastic, ed. cart. şi broş.) Personajele unei cărţi prind viaţă şi înrobesc cititorii. (Vârsta: de la 10 ani)

4

5

IF YOU GIVE... de Laura Numeroff, ilustrată de Felicia Bond (Geringer/HarperCollins, ed. cart. şi broş.) Amuzament cu o cauză şi efect. (Vârsta: 4 – 8)

21

6

MAGIC TREE HOUSE de Mary Pope Osborne, 197 ilustrată de Sal Murdocca (Stepping Stone/Random House, ed. cart. şi broş.) Călătoria în timp a unor copii.

(Vârsta: 6 – 9 ani)

7

BOOKS OF EMBER de Jeanne DuPrau (Random 30 House, ed. cart. şi broş.) Într-un viitor postapocaliptic, copiii încearcă să salveze lumea. (Vârsta: 10 – 13)

8

JUNIE B. JONES de Barbara Park (Random House, 179 ed. cart. şi broş.) Vechi chestiuni în clasă. (Vârsta: 4 – 8)

BARACK OBAMA de Roberta Edwards, ilustrată de Ken 11 Call (Grosset & Dunlap, 3.99 $) Biografia „slăbănogului“care candidează la preşedinţie. (Vârsta: 7 – 9 ani)

9

PERCY JACKSON & THE OLYMPIANS de Rick Riordan (Miramax, ed. cart. şi broş.) Bătălia contra unor monştri mitologici. (Vârsta: 9 – 12 ani)

THE LUXE de Anna Godbersen (HarperCollins, 9.99 $) Intrigi printre tinerii din lumea mondenă a Manhattanului, circa 1899. (Vârsta: de la 14 ani)

10

REDWALL de Brian Jacques (Philomel, ed. cart. şi 48 broş.) Lupta dintre bine şi rău printre şoareci, şobolani şi alte animale sălbatice. (Vârsta: de la 8 ani)

3

77

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna care s-a încheiat la 17 octombrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes. com/books. Toate cele patru liste de cărţi pentru copii apar în fiecare săptămână pe site-ul Book Review. Editorii au furnizat categoriile de vârstă pentru titlurile respective.

20

TBR: Din culise AJUNUL ALEGERILOR: Aici, la Din culise, suntem circumspecţi când vine vorba de a interpreta prea în serios intenţiile publicului pe baza topurilor celor mai bine vândute cărţi. Dar hai s-o facem…

Pentru curioşi, mai jos se află cărţile de nonficţiune în ediţii cartonate de pe primele trei poziţii ale topurilor din fiecare duminică dinaintea ultimelor zece alegeri prezidenţiale.

2004: Bush vs. Kerry 1) America (The Book) de Jon Stewart, Ben Karlin, David Javerbaum şi alţii 2) How to Talk to a Liberal (If You Must) de Ann Coulter 3) Chronicles: Volume One de Bob Dylan 2000: Bush vs. Gore 1) The Beatles Anthology de grupul Beatles 2) The O’Reilly Factor de Bill O’Reilly 3) On Writing de Stephen King 1996: Clinton vs. Dole 1) The Dilbert Principle de Scott Adams 2) Dogbert’s Top Secret Management Handbook de Scott Adams 3) Slouching Towards Gomorrah by Robert H. Bork 1992: Clinton vs. Bush 1) The Way Things Ought to Be de Rush H. Limbaugh 2) It Doesn’t Take a Hero de H. Norman Schwarzkopf şi Peter Petre 3) Earth in the Balance de Al Gore 1988: Bush vs. Dukakis 1) A Brief History of Time de Stephen W. Hawking 2) The Last Lion de William Manchester 3) The First Salute de Barbara W. Tuchman 1984: Reagan vs. Mondale 1) Iacocca: An Autobiography de Lee Iacocca şi William Novak 2) Loving Each Other de Leo Buscaglia 3) The Bridge Across Forever de Richard Bach 1980: Reagan vs. Carter 1) Crisis Investing, de Douglas R. Casey.

2) The Sky’s the Limit, de Wayne Dyer.

3) Ingrid Bergman: My Story, de Ingrid Bergman şi Alan Burgess.

1976: Carter vs. Ford 1) Passages de Gail Sheehy 2) Your Erroneous Zones de Wayne W. Dyer 3) The Right and the Power de Leon Jaworski 1972: Nixon vs. McGovern 1) I’m OK – You’re OK de Thomas A. Harris 2) The Peter Prescription de Laurence J. Peter 3) Open Marriage de Nena O’Neill şi George O’Neill 1968: Nixon vs. Humphrey 1) The Money Game de Adam Smith.

2) The Rich and the Super-Rich de Ferdinand Lundberg 3) Memoirs: Sixty Years on the Firing Line de Arthur Krock DWIGHT GARNER

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

Ediţii cartonate Săpt. trecută

FICŢIUNE

1

THE BRASS VERDICT de Michael Connelly (Little, Brown, 26 $) Harry Bosch şi Mickey Haller (avocatul lui Lincoln) caută împreună un asasin.

2

THE LUCKY ONE de Nicholas Sparks (Grand Central, 24.99 $) Întors acasă, un militar din forţele navale decide să o caute pe femeia a cărei poză a găsit-o în Irak.

1

3

THE STORY OF EDGAR SAWTELLE de David Wroblewski (Ecco, 25.95 $) Un mut se refugiază cu trei câini în pădurile din Wisconsin, după ce tatăl lui este ucis.

2

4

A LION AMONG MEN de Gregory Maguire (Morrow, 26.95 $) Un înfricoşător război civil în Oz, văzut prin ochii Leului Laş; urmarea la Wicked şi Son of a Witch.

5

Săpt. în top

Săpt. aceasta

3 noiembrie 2008

NONFICŢIUNE

Săpt. trecută

Săpt. în top

1

THE SNOWBALL de Alice Schroeder (Bantam, 35 $) Viaţa lui Warren Buffett.

2

A BOLD FRESH PIECE OF HUMANITY de Bill O’Reilly (Broadway, 26 $) Analistul de la Fox News despre educaţia şi cariera sa.

4

4

3

3

DEWEY de Vicki Myron cu Bret Witter (Grand Central, 19.99 $) Pisicuţa lăsată să îngheţe în grămada de cărţi returnate de la o bibliotecă publică din Iowa şi calea ei spre faimă.

3

5

19

4

HERE’S THE STORY de Maureen McCormick (Morrow, 25.95 $) Viaţa actriţei care a întruchipat-o pe Marcia Brady.

1

1

5*

MULTIPLE BLESSINGS de Jon Gosselin, Kate Gosselin şi Beth Carson (Zondervan, 19.99 $) Părinţii unor gemeni dau naştere unor sextupleţi.

1

6

HOT, FLAT, AND CROWDED de Thomas L. Friedman (Farrar, Straus & Giroux, 27.95 $) Editorialistul New York Times scrie despre cum revoluţia verde poate înnoi America.

2

6

7

LETTER TO MY DAUGHTER de Maya Angelou (Random House, 25 $) Amintiri, aprecieri şi poeme de la autoarea I Know Why the Caged Bird Sings.

5

3

8

THE WORDY SHIPMATES de Sarah Vowell (Riverhead, 25.95 $) Un colaborator al emisiunii This American Life de la radioul public examinează puritanii şi călătoria lor spre America.

7

2

9

TED, WHITE, AND BLUE de Ted Nugent (Regnery, 27.95 $) Un manifest al starului rock, partizan al armelor şi gazdă a show-lui de vânătoare de la Outdoor Channel.

8

2

10

PIECES OF MY HEART de Robert J. Wagner cu Scott Eyman (William Morrow, 25.95 $) Starul de cinema vorbeşte despre amintiri, căsniciile sale şi carieră.

11

4

11

THE WAR WITHIN de Bob Woodward (Simon & Schuster, 32 $) Dezbaterile Casei Albe despre războiul din Irak, 2006-2008.

9

6

12*

KILL BIN LADEN de Dalton Fury (St. Martin’s, 25.95 $) Asediul Tora Bora de către unitatea antitero de elită Delta Force, de un ofiţer de rang superior prezent la eveniment.

6

2

13

THE LIMITS OF POWER de Andrew Bacevich (Metropolitan/ 10 Holt, 24 $) Un colonel de armată în retragere susţine că americanii înşişi sunt responsabili pentru problemele ţării. (†)

10

14

THE SHADOW FACTORY de James Bamford. (Doubleday, 27.95 $) Transformarea Agenţiei Naţionale de Securitate după 11 septembrie 2001, de la autorul The Puzzle Palace.

15

TRIED BY WAR de James M. McPherson (Penguin Press, 35 $) Abraham Lincoln drept comandant suprem, de la autorul Battle Cry of Freedom.

13

2

16*

BOYS WILL BE BOYS de Jeff Pearlman (Harper, 25.95 $) Cronica despre victorioasa echipă Dallas Cowboys în Super Bowl, în anii 1990.

14

5

1

A MOST WANTED MAN de John le Carré (Scribner, 28 $) Serviciile de informaţii implicate în războiul contra terorii se întâlnesc la Hamburg, unde apare un musulman tânăr cu legături misterioase.

4

6

ONE FIFTH AVENUE de Candace Bushnell (Voice/ Hyperion, 25.95 $) Lumea bârfelor, a teatrului şi a finanţelor au o adresă în comun.

5

7

HEAT LIGHTNING de John Sandford (Putnam, 26.95 $) Virgil Flowers anchetează cazuri de omor în care victimele au câte o lămâie în gură.

6

8

THE PIRATE KING de R. A. Salvatore (Wizards of the Coast, 27.95 $) În cartea 2 a seriei fantasy Transitions, Drizzt se întoarce la Luskan, un oraş stăpânit de piraţi periculoşi.

3

9

A WALLFLOWER CHRISTMAS de Lisa Kleypas (St. Martin’s, 16.95 $) Peţiri în Londra perioadei victoriene.

10

THE OTHER QUEEN de Philippa Gregory (Touchstone, 25.95 $) Povestea Reginei Scoţiei, Mary, captivă în timpul domniei Reginei Elizabeth.

7

11

THE HOST de Stephenie Meyer (Little, Brown, 25.99 $) Extratereştrii au preluat controlul asupra minţilor şi trupurilor celor mai mulţi oameni, dar o femeie nu va capitula.

9

12

THE FIRE de Katherine Neville (Ballantine, 26 $) Cea mai puternică piesă a şahului lui Charlemagne a reapărut, repornind Jocul; urmarea la The Eight.

1

13

THE GIRL WITH THE DRAGON TATTOO de Stieg Larsson 12 (Knopf, 24.95 $) Un hacker şi un ziarist ajută un octogenar bogat să investigheze dispariţia nepoatei sale, cu 40 de ani în urmă.

5

14

A CEDAR COVE CHRISTMAS de Debbie Macomber (Mira, 16.95 $) O femeie gravidă apare în Cedar Cove în Ajunul Crăciunului şi intră în travaliu într-o cameră de deasupra unui grajd.

13

3

15

THE GIVEN DAY de Dennis Lehane (William Morrow, 27.95 $) Un poliţist, un fugar şi familiile lor în timpul revoltei din Boston, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

10

2

3

4

4

2

1

5

24

4

1

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 17 octombrie în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei.

Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Alegerea editorilor Cărţi recente care ne-au stârnit interesul THE WIDOWS OF EASTWICK de John Updike (Knopf, 24.95 $) În această ingenioasă continuare a romanului The Witches of Eastwick, cele trei personaje din titlu, doamne batrâne acum, îşi reînnoiesc legămintele, se întorc în oraşul natal şi pun la cale ispăşirea crimelor din trecut.

HALLELUJAH JUNCTION: Composing an American Life de John Adams (Farrar, Straus & Giroux, 26 $) Memoriile inteligente şi încâlcite a lui Adams stau alături de cărţile scrise de Berlioz şi Louis Armstrong printre cele mai incisive şi plăcut de citit autobiografii muzicale.

HUMAN DARK WITH SUGAR de Brenda Shaughnessy (Copper Canyon, ed. broş., 15 $) În cea de-a doua sa carte de poezie, umorul inteligent şi exploziv a lui Shaughnessy dă naştere unei agende personale extrem de serioase.

DEATH WITH INTERRUPTIONS de José Saramago.

Traducere de Margaret Jull Costa (Harcourt, 24 $) Saramago are acum 85 de ani. În acest roman scris în stilul său subtil şi ironic, oamenii încetează dintr-o dată să mai moară.

WAKING GIANT: America in the Age of Jackson de David S. Reynolds (Harper/HarperCollins, 29.95 $) Reynolds distinge curentele culturale, sociale şi intelectuale care au lovit naţiunea.

LULU IN MARRAKECH de Diane Johnson (Dutton, 25.95 $) În acest roman al confruntărilor culturale, Lulu este un ofiţer C.I.A. care devine mai implicată decât îşi doreşte în capturarea unui suspect de terorism.

EMILY POST: Daughter of the Gilded Age, Mistress of American Manners de Laura Claridge (Random House, 30 $) Post însăşi este, de fapt, tipul de femeie care stă pe fotoliu cu picioarele în sus şi mănâncă cu coatele pe masă.

GENERATION LOSS de Elizabeth Hand (Small Beer, 24 $) O femeie bolnavă, în trecut fotograf al scenei punk, narează acest roman de groază.

OUR LADY OF GREENWICH VILLAGE de Dermot McEvoy (Skyhorse, 22.95 $) O analiză fictivă şi plină de prejudecăţi asupra politicii prost practicate în New York.

Cronicile complete ale acestor cărţi, precum şi ale altor apariţii recente, se află la adresa: nytimes.com/books.

21

Raftul cu ediţii broşate THE REST IS NOISE: Listening to the Twentieth Century de Alex Ross (Picador,

18 $) Una dintre cele mai bune 10 cărţi ale anului 2007, apărute în Book Review, câştigătoarea Premiului National Book Critics Circle pentru critică şi finalistă în competiţia pentru Premiul Pulitzer, cartea The Rest Is Noise (Restul este zgomot) a primit din ce în ce mai multe laude, iar autorul ei, critic de muzică pentru The New Yorker, a câştigat o bursă de „geniu“ din partea Fundaţiei MacArthur. Această istorie culturală a muzicii secolului XX este „o lucrare de mari proporţii şi ambiţie“, scrie Geoff Dyer, recenzentul nostru. „Încă o dată, Ross descoperă un eveniment care exprimă o mişcare de amploare – o persoană sau o scenă în care tendinţele şi înţelesurile se unesc“. Mergând de la Strauss şi Mahler la Coltrane şi Lennon, această carte este „o faptă măreaţă de orchestrare şi aranjament“.

DIARY OF A BAD YEAR de J. M. Coetzee (Penguin, 14 $) Această carte se află la graniţa dintre ficţiune şi nonficţiune, urmărind cariera unui scriitor, numit Señor C, care, la fel ca şi Coetzee, este un sudafrican stabilit în Australia, şi autorul unui roman intitulat Waiting for the Barbarians. Împărţind textul în trei părţi – eseurile pe care C le scrie pentru un editor, povestea relaţiei lui cu o vecină sexy de la etaj care-i dactilografiază manuscrisul, şi părerea ei despre el – Coetzee, care a câştigat Premiul Nobel pentru literatură în 2003, explorează legătura dintre raţiune şi pasiune, dintre scriitor şi cititor.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

ALICE: Alice Roosevelt Longworth, From White House Princess to Washington Power Broker de Stacy A. Cordery (Penguin, 18 $) Biografia fiicei celei

mari a lui Theodore Roosevelt, prima apărută după 20 ani, are la bază documente personale, incluzând un jurnal şi o colecţie de scrisori de dragoste. Înainte de căsătoria cu membrul Camerei Reprezentanţilor Nicholas Longworth, care a avut loc la Casa Albă, Alice întruchipa imaginea copilului celui mare, controversat şi original.

La 41 de ani a dat naştere singurului său copil, al cărui tată este senatorul William Borah. Ajungând la o vârstă înaintată, Roosevelt şi-a şlefuit reputaţia de inteligenţă a Washingtonului, numindu-i pe Richard Nixon şi Robert Kennedy „doi dintre cei mai şireţi politicieni pe care-i cunosc – şi mie îmi plac şiretlicurile“.

Săpt. în top

Săpt. aceasta

1

THE SHACK de William P. Young (Windblown Media, 22 14.99 $) Un bărbat a cărui fiică a fost răpită este invitat, în aparenţă de către Dumnezeu, într-o cabană izolată. (†)

2

THE SECRET LIFE OF BEES de Sue Monk Kidd 18 (Penguin, 14 $) În 1964, în Carolina de Sud, o adolescentă încearcă să descopere secretul din trecutul mamei sale.

3

WORLD WITHOUT END de Ken Follett (New American Library, 22 $) Dragoste şi intrigă în Kingsbridge, oraşul medieval englez cu o catedrală din centrul romanului lui Follett, Pillars of the Earth.

2

4

THE BRIEF WONDROUS LIFE OF OSCAR WAO de Junot Díaz (Riverhead, 14 $) Un tocilar dominicanoamerican se luptă să scape de un blestem de familie.

7

5

NIGHTS IN RODANTHE de Nicholas Sparks (Grand Central, 13.99 $) Dragostea apare între un bărbat şi o femeie de vârstă mijlocie într-un han din Carolina de Nord.

11

DUE CONSIDERATIONS: Essays and Criticism de John Updike (Ballantine, 20

$) Recenzii, eseuri şi texte ocazionale despre o serie vastă de subiecte, scrise cu „obişnuita sa genialitate“ (cum o descrie el), şi în elegantul lui stil, sunt adunate în prima sa colecţie de nonficţiune din ultimii opt ani.

FICŢIUNE FORMAT CLASIC

6

THE ROAD de Cormac McCarthy (Vintage, 14.95 $) Un 59 tată şi un fiu călătoresc într-o Americă post-apocaliptică.

7

LOVING FRANK de Nancy Horan (Ballantine, 14 $) Povestea amorului dintre Frank Lloyd Wright şi Mamah Borthwick Cheney.

27

8*

THE ALCHEMIST de Paulo Coelho (HarperOne, 13.95 $) Un tânăr cioban spaniol călătoreşte în Egipt în căutarea unei comori.

58

9

WATER FOR ELEPHANTS de Sara Gruen (Algonquin, 13.95 $) Un tânăr şi un elefant salvează un circ în perioada Marii Crize.

59

10

THE ALMOST MOON de Alice Sebold (Little, Brown, 14.99 $) O femeie obişnuită să satisfacă nevoile familiei ajunge la capătul puterilor.

6

11

BAREFOOT de Elin Hilderbrand (Back Bay/Little, 19 Brown, 13.99 $) Trei femei încărcate cu tot felul de probleme petrec împreună o vară transformatoare în Nantucket.

TIME AND MATERIALS: POEMS, 1997-2005 de Robert

Hass (Ecco/HarperCollins, 13.95$) Cel de-al şaselea volum de poezii al lui Hass, primul după ce a primit titlul de poet laureat, include „cele mai bune şi mai atent scrise versuri din ultimii 30 de ani“ scrie Stephen Burt în Book Review. Poeziile cuprind atât teme ample, cum ar fi încălzirea globală, sau „războiul lui Bush“, cât şi altele mai puţin însemnate, dar „publicul şi privatul, personalul şi naţionalul, acum îi par lui Hass… din păcate, imposibil de separat“. Pentru această colecţie, Hass a primit atât Premiul Pulitzer, cât şi National Book Award.

12*

THE STILLBORN GOD: Religion, Politics, and the Modern West de Mark Lilla

(Vintage, 14.95 $) Lilla, profesor de ştiinţe umanistice la Universitatea Columbia, adaugă complexitate explicaţiei noastre intelectuale cu privire la gândirea vestică post-iluministă, în ceea ce priveşte religia şi politica, începând cu însăşi natura creştinătăţii. În HEAD AND HEART: A History of Christianity in America (Penguin, 17 $) Garry Wills reanalizează istoria religiei americane, susţinând că divergenţele creative dintre „cap“ – religia iluministă, întruchipată prin deismul lui Washington, Jefferson şi Madison – şi „suflet“, sau evanghelism, au dus la vitalitatea şi diversitatea religiei din America.

MY FAMILY AND OTHER SAINTS de Kirin Narayan (University of Chicago, 15 $) Copilăria lui Narayan, petrecută în Bombay, în anii 1960, a fost animată de căutările spirituale ale fratelui său şi de pasiunea mamei sale pentru o serie de guru, casa lor devenind un sediu al americanilor dornici de iluminare. O altă relatare despre o copilărie încărcată de religie este FORESKIN’S LAMENT: A Memoir de Shalom Auslander (Riverhead, 15 $). Auslander descrie copilăria sa într-o comunitate de evrei ortodocşi, din care în cele din urmă reuşeşte să se elibereze, deşi rămâne „dureros, incurabil, paralizant, îngrozitor de religios“. Criticul nostru, Benjamin Anastas, spune că aceasta este „o carte amuzantă, dură şi dezarmant de sinceră“.

THE CHILDREN OF HÚRIN de J. R. R. Tolkien. Editată de Christopher Tolkien

(Houghton Mifflin, 14.95 $) Acum 90 de ani, Tolkien a scris o poveste despre o bătălie împotriva răului din timpul Primei Ere a Pământului-de-Mijloc. Fiul său a combinat diferite schiţe şi fragmente succesive, pentru a realiza acest basm întunecat şi frumos. Protagonistul său este un anti-erou care îi ţine piept lui Dark Lord din povestea originală, cu 6.000 de ani înaintea celor întâmplate în The Lord of the Rings.

VOICES de Arnaldur Indridason. Traducerea de Bernard Scudder (Picador, 14 $) Inspectorul Sveinsson este chemat de Crăciun într-un hotel din Reykjavik să ancheteze moartea celui care îl interpreta pe Moş Crăciun şi care fusese înjunghiat; cu această ocazie, descoperă realitatea tristă legată de modul în care sunt trataţi copiii.

THE KINGDOM OF BONES de Stephen Gallagher (Three Rivers, 14.95 $) Gallagher invocă un demon perfect pentru a simboliza era industrială de la începutul secolului XX în Anglia şi America, într-o carte care „prezintă misterul ocultismului în cea mai ELSA DIXLER bună lumină“, scria Marilyn Stasio în Book Review.

22

13 14

THE CHOICE de Nicholas Sparks (Grand Central, 9 13.99 $) Cum acţionează alegerile privind dragostea şi moartea în viaţa unui unui bărbat din Carolina de Nord.

THE WHITE TIGER de Aravind Adiga (Free Press, 14 $) Un şofer indian relatează transformarea sa din servitor în afacerist şi apoi în asasin; câştigătorul Premiului Man Booker 2008.

Ediţii broşate

15

WICKED de Gregory Maguire (HC/HarperCollins, 16 $) O fată cu pielea verzuie creşte ca să devină cea mai rea vrăjitoare din vest.

16

SECOND CHANCE de Jane Green (Plume, 15 $) Un grup 21 de prieteni în vârstă de 30 şi ceva de ani îşi reexaminează vieţile după ce unul dintre ei este ucis într-un atac terorist.

17

SARAH’S KEY de Tatiana de Rosnay (St. Martin’s Griffin, 13.95 $) O jurnalistă din America de azi investighează ce s-a întâmplat cu o fetiţă şi cu familia ei în timpul pogromului evreiesc din Paris, în 1942.

18

THE WEDNESDAY LETTERS de Jason F. Wright 3 (Berkley, 13 $) Doi fraţi şi o soră află trecutul familiei lor din scrisorile de amor ale părinţilor.

19

THE KITE RUNNER de Khaled Hosseini (Riverhead, 59 15.95 $ şi 14 $) Un afgan-american se întoarce la Kabul pentru a afla cum s-a descurcat un prieten din copilărie.

20

OUT STEALING HORSES de Per Petterson (Picador, 16 14 $) Într-o cabană îndepărtată, un norvegian se înconjoară de amintiri.

Săpt. în top

DOUBLE CROSS de James Patterson (Vision, 9.99 $) 3 Alex Cross şi noua lui iubită, detectiv de poliţie, înfruntă un asasin îngâmfat din Washington.

2

DEAD UNTIL DARK de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) 6 O chelneriţă clarvăzătoare dintr-un orăşel din Louisiana se îndrăgosteşte de un golan vampir.

3

DARK OF THE MOON de John Sandford (Berkeley, 9.99 $) Virgil Flowers, un personaj din Invisible Prey, investighează trei crime într-un orăşel din Minnesota.

4

LIVING DEAD IN DALLAS de Charlaine Harris (Ace, 6 7.99 $) Un vampir o roagă pe chelneriţa clarvăzătoare Sookie Stackhouse să ia urma unuia dintre amicii lui dispăruţi.

5

FIRST IMPRESSIONS de Nora Roberts (Silhouette, 7.99 $) Un om de afaceri, care speră să scape de femei, este ademenit de vecina sa apetisantă; reeditare a unei povestiri din 1984 şi a Blithe Images, din 1982.

6

THE LOST TOMB de David Gibbins (Dell, 6.99 $) Un arhe- 2 olog marin în căutarea epavei apostolului Pavel dă peste un artifact periculos: un document cu scrisul lui Iisus Hristos.

7

NIGHTS IN RODANTHE de Nicholas Sparks (Grand 12 Central, 7.99 $) Dragostea apare între un bărbat şi o femeie de vârstă mijlocie într-un han din Carolina de Nord.

8*

AMAZING GRACE de Danielle Steel (Dell, 7.99 $) Un cutremur adună laolaltă patru străini.

3

9

CLUB DEAD de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) Iubitul vampir al lui Sookie Stackhouse a fost răpit, iar ea trebuie să ajungă în Jackson, Miss., pentru a-l salva cu ajutorul unui Elvis nemort.

5

10

MR. CAVENDISH, I PRESUME de Julia Quinn (Avon, 3 7.99 $) Un duce se îndrăgosteşte de femeia cu care i se aranjase logodna cu mult timp în urmă, apoi află că s-ar putea să nu fie duce – şi deci nu are dreptul la mâna ei.

11

THIRD DEGREE de Greg Iles (Pocket, 9.99 $) O adulterină 4 însărcinată este blocată într-un conflict exploziv cu soţul ei.

12

BOOK OF THE DEAD de Patricia Cornwell (Berkley, 9.99 $) Patologul criminalist Kay Scarpetta îşi deschide cabinet în Charleston, Carolina de Sud.

7

13*

MERCURY’S WAR de Lora Leigh (Berkley, 7.99 $) Ria Rodriguez pozează drept funcţionară pentru a descoperi cine a divulgat informaţii secrete din Sanctuary unei firme farmaceutice; cartea 16 din seria Breeds.

2

14

SEDUCE ME AT SUNRISE de Lisa Kleypas (St. Martin’s, 7.99 $) Un ţigan frumos trebuie să decidă dacă să se lase pradă unei dorinţe nepotrivite.

3

15

DEAD TO THE WORLD de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) Iubitul vampire al lui Sookie Stackhouse a plecat în Peru, lăsând-o să se descurce cu şeful lui amnezic şi cu dispariţia propriului ei frate.

3

16

DEAD AS A DOORNAIL de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) Sookie Stackhouse e atrasă în lumea vârcolacilor politicieni când a tatăl unui prieten încearcă să ia locul unui vârcolac şef.

3

17

COLLATERAL DAMAGE de Fern Michaels (Zebra/ Kensington, 6.99 $) Surorile urmăresc un hacker care a furat lista secretă a unei strângeri de fonduri politice.

3

18

STONE COLD de David Baldacci (Vision, 9.99 $) Membrii Washington’s Camel Club sunt hărţuiţi ca să nu dezvăluie secrete guvernamentale.

8

19

NOW AND THEN de Robert B. Parker (Berkley, 9.99 $) Un 1 caz matrimonial pentru detectivul Spenser din Boston se dovedeşte că are legătură cu un grup care finanţează terorişti.

20

UP IN SMOKE de Katie MacAlister (Signet, 7.99 $) May Northcott, blocată în Abaddon şi atrăgând afecţiunea nedorită a unui lord demon, s-ar putea să fie nevoită să facă un schimb pentru a-şi câştiga libertatea; o carte Silver Dragons.

1

2

FICŢIUNE FORMAT DE BUZUNAR

1

1

THE BLACK DAGGER BROTHERHOOD de J. R. 2 Ward (New American Library, 15 $) Ghidul iniţiatului în seria cu vampiri, într-o nouă povestire.

3 noiembrie 2008

3

3

2

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 17 octombrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe nytimes.com/books.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

NONFICŢIUNE

Săpt. în top

1

THREE CUPS OF TEA de Greg Mortenson şi David Oliver Relin (Penguin, 15 $) Un fost alpinist clădeşte şcoli în Pakistan şi Afganistan.

90

2

EAT, PRAY, LOVE de Elizabeth Gilbert (Penguin, 15 $) Călătoria de un an a unei scriitoare în căutarea propriei identităţi.

91

3

THE AUDACITY OF HOPE, de Barack Obama 43 (Three Rivers, 14.95 $). Senatorul de Illinois propune ca americanii să depăşească divizarea politică.

4

DREAMS FROM MY FATHER, de Barack Obama 118 (Three Rivers, 13.95 $). Senatorul povesteşte despre viaţa sa ca fiu al unui bărbat african şi al unei americane albe.

5

THE DUCHESS de Amanda Foreman (Random House, 15.95$) Biografia ducesei Georgiana Spencer, stră-stră-stră-strămătuşa Dianei, Prinţesă de Wales.

6

I HOPE THEY SERVE BEER IN HELL de Tucker Max (Citadel/Kensington, 12.95 $) Viaţa unui afemeiat alcoolic şi egoist.

Ediţii broşate

3 noiembrie 2008

Săpt. aceasta

Săpt. în top

11

A LONG WAY GONE de Ishmael Beah (Sarah 11 Crichton/Farrar, Straus & Giroux, 12 $) Un fost copil soldat din Sierra Leone descrie nebunia asasinatelor pe fundalul drogurilor şi întoarcerea sa la umanitate.

12

THE GLASS CASTLE de Jeannette Walls (Scribner, 139 15 $) Autoarea îşi aminteşte o copilărie bizară în timpul căreia ea şi familia s-au mutat constant.

13

ANIMAL, VEGETABLE, MIRACLE de Barbara Kingsolver, cu Steven L. Hopp şi Camille Kingsolver (Harper Perennial, 14.95 $) Autorii au petrecut un an consumând mâncare din surse indigene.

25

NINE de Jeffrey Toobin (Anchor, 15.95 $) Din lumea 14* THE secretă a Curţii Supreme.

5

8

15

MARLEY & ME de John Grogan (Harper, 13.95 $) Lecţii de la un câine nevrotic.

55

16

THE YEAR OF LIVING BIBLICALLY de A. J. Jacobs (Simon & Schuster, 15 $) Amintirile autorului despre încercările sale de a se supune pe cât posibil cuvântului Bibliei.

7

90 MINUTES IN HEAVEN de Don Piper cu Cecil 104 Murphey (Revell, 12.99 $) Un preot povesteşte experienţa lumii de dincolo pe care a avut-o după un accident.

17*

THE SHOCK DOCTRINE de Naomi Klein (Picador, 16 $) Ascensiunea fundamentalismului pieţelor libere.

8

THE ZOOKEEPER’S WIFE de Diane Ackerman (Norton, 6 14.95 $) Cum a găzduit un cuplu din Varşovia evrei şi membri ai Rezistenţei în timpul celui de-al doilea război mondial.

18

THE OMNIVORE’S DILEMMA de Michael Pollan 57 (Penguin, 16 $) Urmărind mâncarea din pământ până în farfurie.

9*

THE FORGOTTEN MAN de Amity Shlaes (Harper Perennial, 2 15.95 $) O reinterpretare a Noului Pact şi a Marii Recesiuni.

19

MY HORIZONTAL LIFE de Chelsea Handler 11 (Bloomsbury, 14.95 $) Amintirile aventurilor de-o noapte.

10

MUSICOPHILIA de Oliver Sacks (Vintage, 14.95 $) Neurologul, autor al cărţii Awakenings, examinează interacţiunea dintre muzică şi creier.

20

GIVE ME LIBERTY de Naomi Wolf (Simon & Schuster, 13.95 $) Cum cetăţenii obişnuiţi îşi pot schimba comunităţile din care fac parte şi chiar şi ţara.

3

32

5

10

1

Sfaturi, Cărţi practice şi Diverse Săpt. aceasta

EDIŢII CARTONATE

Săpt. în top

1

THE LAST LECTURE de Randy Pausch cu Jeffrey 28 Zaslow (Hyperion, 21.95 $) Gândurile despre importanţa „profitării de fiecare clipă“ ale unui profesor de la Carnegie Mellon, care a murit de cancer pancreatic la 47 de ani.

2

LOVE YOUR LIFE de Victoria Osteen (Free Press, 25 $) Osteen, co-pastor al megabisericii Lakewood, despre cum să găseşti echilibrul în viaţă cu ajutorul învăţăturilor lui Dumnezeu.

3* 4

1

THE SECRET de Rhonda Byrne (Atria/Beyond 93 Words, 23.95 $) Legea atracţiei ca o cheie pentru a obţine ceea ce vrei.

GUINNESS WORLD RECORDS 2009 editată de Craig Glenday (Guinness, 28.95 $) Cele mai înalte, cele mai rapide, cele mai tinere, cele mai multe.

Săpt. aceasta

EDIŢII BROŞATE

Săpt. în top

1

THE LOVE DARE de Stephen şi Alex Kendrick cu Lawrence Kimbrough (B&H, 14.99 $) O provocare pentru soţi ca 40 de zile să se iubească necondiţionat. (†)

4

2

TWILIGHT de Mark Cotta Vaz (Little, Brown, 16.99 $) O privire în culisele filmului bazat pe cartea romance cu vampiri pentru adolescenţi, a lui Stephenie Meyer.

1

3

WHAT TO EXPECT WHEN YOU’RE EXPECTING 383 de Heidi Murkoff şi Sharon Mazel (Workman, 14.95 $) Sfaturi pentru viitorii părinţi. (†)

4

SKINNY BITCH de Rory Freedman şi Kim Barnouin 67 (Running Press, 13.95 $) Sfaturi din lumea modelingului pentru o dietă vegan.

5

I CAN HAS CHEEZBURGER? de Professor 2 Happycat şi icanhascheezburger.com. (Gotham, 10 $) Peste 200 „LOLcats“ – imagini de pisici cu mesaje haioase (exemplu: „im in ur tube, blockin ur internets“) – de la popularul website.

6

THE POWER OF NOW de Eckhart Tolle (New World 53 Library, 14 $) Un ghid pentru dezvoltare personală şi iluminare spirituală.

7*

THE FIVE LOVE LANGUAGES de Gary Chapman 69 (Northfield, 13.99 $) Cum să-ţi comunici iubirea astfel ca partenerul tău să înţeleagă.

5

5

GIADA’S KITCHEN de Giada De Laurentiis (Clarkson 3 Potter, 32.50 $) O colecţie de 100 reţete italiene cu accente californiene.

6

A MEMBER OF THE FAMILY de Cesar Millan cu 2 Melissa Jo Peltier (Harmony, 25.95 $) Sfaturi pentru a integra câinele în viaţa domestică, de la gazda emisiunii „Dog Whisperer“ de pe National Geographic.

7

WHO de Geoff Smart şi Randy Street (Ballantine, 24 $) Cum 2 să atragi şi să angajezi oamenii potriviţi pentru afacerea ta. (†)

8

BREAKTHROUGH de Suzanne Somers (Crown, 25.95 $) Opt paşi spre optimism: sfaturi despre terapia hormonală de la Somers şi un grup de medici.

6

8

A NEW EARTH de Eckhart Tolle (Dutton, 24.95 $) Un 38 maestru spiritual ne învaţă să fim toleranţi ca să evităm conflictele şi suferinţa.

9

MOTHER ANGELICA’S PRIVATE AND PITHY LESSONS FROM THE SCRIPTURES editată de Raymond Arroyo (Doubleday, 17.95 $) Sfaturi pentru traiul zilnic de la fondatoarea Mănăstirii Our Lady of the Angels şi a reţelei TV Eternal Word.

1

9

CRACK THE FAT-LOSS CODE de Wendy Chant (McGraw-Hill, 16.95 $) Formula unui specialist în nutriţie pentru accelerarea metabolismului şi pierderea mai eficientă de grăsime (planuri alimentare incluse).

2

10

10

HUNGRY GIRL de Lisa Lillien (St. Martin’s Griffin, 17.95 $) Reţete pentru burgeri, nachos, pizza, crème, inele de ceapă şi alte feluri „vinovate“ – fără vinovăţie.

22

BEFORE YOU DO de T. D. Jakes (Atria, 25 $) Cum ne afec- 5 tează alegerile pe care le facem relaţiile, căsnicia şi familia.

23

Eseu

Jon Meacham

Cum să citeşti ca un preşedinte ndrew Jackson nu s-a prea omorât cu şcoala, iar asta e doar o afirmaţie modestă. Când Harvard a pus în discuţie să-i dea un titlu onorific în 1833, un ziar din Massachusetts îl ridiculiza pe Jackson, spunând că nu merita nici o diplomă de doctorat în drept. De la distanţă, John Quincy Adams, care fusese înfrânt de Jackson în cursa pentru Casa Albă, a fost scandalizat de faptul că universitatea lui recunoştea meritele unui barbar care de-abia putea să-şi scrie corect numele.

Totuşi, aşa cum se întâmplă de obicei, presa şi duşmanii lui Jackson nu-l înţeleseseră prea bine. Tocmai am încheiat cinci ani de studiu dedicaţi lui Jackson şi perioadei sale la Casa Albă şi am descoperit că reconstrucţia intereselor sale literare, de la tinereţe la bătrâneţe, elucidează în mare măsură structura sa intelectuală. Încrederea lui eroică în faptul că totul e posibil? I-a plăcut la nebunie romanul The Scottish Chiefs, de Jane Porter. Obiceiul lui retoric furtunos de a pune o întrebare pentru ca apoi să-i dea răspunsul? În copilărie memora Catehismul Scurt de la Westminster, al Bisericii presbiteriene.

Obsesia lui provincială pentru maniere, ţinută şi etichetă? A fost un fan al scrisorilor lordului Chesterfield. Modalitatea lui reflexivă de a-şi caracteriza inamicii precum Henry Clay drept „Iuda“ şi dependenţa lui de imaginarul din Vechiul Testament?

Preţuia Biblia şi exemplarul soţiei sale defuncte din traducerea Psalmilor realizată de Isaac Watts. Percepţia lui politică vicleană? Era un admirator neaşteptat al lui Telemachus, conceput de filosoful francez Fénelon, un soi de îndrumar machiavelic pentru a fi un conducător înţelept.

Poţi deduce multe despre un preşedinte – sau un candidat prezidenţial – după cărţile pe care le citeşte sau susţine că le citeşte. Cunoaştem exemplele clasice: George Washington şi regulile lui de politeţe, Thomas Jefferson şi gânditorii din curentul iluminist francez şi scoţian, Lincoln cu Biblia şi cu Shakespeare. Deşi separaţi de o generaţie, atât Theodore cât şi Franklin Roosevelt au îndrăgit Influence of Sea Power Upon History, de Alfred Thayer Mahan, şi au savurat poeziile imperiale ale lui Kipling. Împreună, aceste opere au creat un soi de etos anglo-american în minţile lor: etos pe care Franklin Roosevelt avea să-l concretizeze în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când el şi Winston Churchill îşi citau unul altuia versurile lipsite de sens ale lui Edward Lear, în timp ce se luptau cu Hitler şi cu Japonia.

Harry Truman era obsedat de Andrew Jackson, iar originile populismului manifest al lui Truman se pot regăsi în ideologia lui Jackson şi în stilul său din urmă cu un secol. (Truman a citit atât de multe cărţi despre al şaptelea preşedinte al Americii încât Eddie Jacobson, partenerul său la afacerea de marochinărie, a declarat ulterior că eşecul magazinului lor s-a datorat, în parte, faptului că Truman stătea tot timpul într-un colţ, cu nasul băgat într-o biografie a lui Jackson). John F. Kennedy prefera cărţile lui David Cecil despre viaţa lui Melbourne, un om de stat imperturbabil, iar apetitul lui pentru romanele din seria James Bond a lui Ian Fleming reflectau părerea proprie în stilul viziunii sale din politica „Noii Frontiere“, cu idealismul său uluitor deghizat în formă de cinism.

A

Jon Meacham, editor la Newsweek, a scris cartea în curs de apariţie în Statele Unite „American Lion: Andrew Jackson in the White House“.

24

Ronald Reagan se folosea de cărţi ca să scape de fricile şi de nesiguranţele din casa tatălui său alcoolic, ascunzânduse, după-amiezi fără şir, în casa vecinului său mai în vârstă şi cufundându-se în lectura romanelor fantastice ale lui Edgar Rice Burroughs – între care unul despre un scut spaţial special care protejează Pământul de invaziile marţienilor, tipar care avea să se repete în viaţa lui Reagan, mai întâi în filmul cu locotenentul Brass Bancroft şi apoi în iniţiativa sa de apărare strategică.

Actualii nominalizaţi în cursa prezidenţială oferă şi ei preferinţe revelatoare atunci când sunt întrebaţi ce lecturi i-au influenţat. John McCain a vorbit îndelung despre preferinţa sa şi despre identificarea lui cu Robert Jordan, protagonistul romanului Pentru cine bat clopotele, de Ernest Hemingway. Vara asta, după ce i-am luat un interviu lui McCain (conversaţie în care am dezbătut pe larg subiectul Jordan), am recitit finalul romanului. Imaginea care dăinuie

Poţi deduce multe despre un candidat prezidenţial după cărţile pe care le citeşte sau susţine că le citeşte. în ultima scenă nu e cea a morţii, ci a lui Jordan, profesorul universitar plecat în Spania să lupte cu fasciştii, rănit dar încă în viaţă, ţintind inamicul, cu inima încă bătând pe pământul din pădure. Hemingway nu-l omoară pe Jordan, ci îl lasă acolo, prins până la sfârşit în bătălia epocii sale.

McCain se percepe în acelaşi fel: un războinic ce nu se dă bătut niciodată şi nu cedează niciodată, indiferent cât de disperată ar fi situaţia. „Ah, eu îl recitesc tot timpul“, mi-a spus McCain. „Robert Jordan e aşa cum mi-am închipuit dintotdeauna că ar trebui să fie un bărbat“. Crezul esenţial al lui Jordan e rezumat într-o propoziţie care i-a oferit lui McCain titlul uneia dintre cărţile pe care le-a scris împreună cu Mark Salter: „Lumea e un loc frumos, pentru care merită să te lupţi, şi detest ideea de a o părăsi“. Nu e greu să înţelegi cum rezonează această propoziţie în mintea unui fatalist romantic precum McCain.

Când a fost luat prizonier, McCain obişnuia să joace scene din cărţi şi din filme pentru a-şi menţine agilitatea minţii. Pe lângă Hemingway, adoră povestirile lui W. Somerset Maugham, Marele Gatsby, Nimic nou pe frontul de vest şi romanele din seria Leatherstocking Tales a lui James Fenimore Cooper, în special Ultimul mohican (îşi aduce aminte ilustraţiile lui N. C. Wyeth). Mi-a spus că William Faulkner îi place în „doze mici“, mai ales Ursul şi Turnabout. McCain vorbeşte mai rar despre nonficţiune, dar mi-a zis că a citit – de două ori – Declinul şi căderea Imperiului Roman a lui Gibbon.

Totuşi, mai interesantă a fost reacţia lui McCain când i-am sugerat că tatăl său, ofiţer de carieră în marină, care a ajuns să fie comandant suprem al forţelor din Pacific în timpul Războiului din Vietnam, semăna mai degrabă cu Victor (Pug) Henry, protagonistul din Winds of War şi din War and Remembrance de Herman Wouk. Exact, a preci-

zat McCain: tatăl lui a fost exact ca Pug Henry. Mai târziu am recitit ultimile pagini din The Winds of War. În acestea, Henry îşi priveşte fiul pornind îl larg din Pearl Harbor pe nava U.S.S. Enterprise: „Aproape că reuşea să şi-l închipuie pe Dumnezeu privind cu uimire tristă la această nebunie. Într-o lume atât de bogată şi de frumoasă, oare copiii Lui nu-şi găsiseră altceva mai bun de făcut decât să scoată fierul din pământ şi să-l transforme în motoare groteşti, folosite pentru a se omorî între ei? Totuşi, această nebunie aparţinea acestei lumi“. cCain şi Obama sunt diferiţi în foarte multe feluri, dar au un lucru în comun: un soi de sensibilitate tragică. Dacă e să ne luăm după cărţile pe care ei înşişi le declară cele mai importante, cei doi acceptă speranţa, dar recunosc realitatea că viaţa nu se prea mulează pe dorinţele noastre. Amândoi pomenesc tragediile lui Shakespeare, Pentru cine bat clopotele şi Best and the Brightest de David Halberstam. Asemeni lui Robert Jordan, vor să îndrepte lucrurile şi sunt dispuşi să intre în arenă, dar ştiu că nimic nu e perfectibil şi că progresul e temporar.

Lucrurile se năruie, planurile dau greş, avioanele sunt doborâte de pe cer. Atracţia lor faţă de Hemingway sugerează o dorinţă de a recunoaşte realităţile neplăcute, iar această trăsătură nu se regăseşte mereu la cei care intră într-o cursă a alegerilor politice.

Când i-am cerut să-mi trimită prin e-mail o listă cu cărţile şi scriitorii care l-au marcat cel mai mult, Obama mi-a oferit etaloanele americane: Federalistul, Jefferson, Emerson, Lincoln, Twain, Souls of Black Folk de W. E. B. Du Bois, Letter From Birmingham Jail de Martin Luther King Jr., James Baldwin şi Cântecul lui Solomon de Toni Morrison.

Dintre scriitorii străini, i-a ales pe Graham Greene (Puterea şi gloria şi Americanul liniştit), pe Doris Lessing (Carnetul auriu), pe Aleksandr Soljeniţin cu Cancer Ward şi autobiografia lui Gandhi. La capitolul teologie şi filosofie, Obama i-a menţionat pe Nietzsche, Niebuhr şi Tillich, autori compatibili cu viziunea lui Obama că dacă viaţa e cenuşie, nu e şi lipsită de speranţă. În mod previzibil, Obama pare să fie mai atras decât McCain de poveştile solidare cu cauza clasei muncitoare. Obama aminteşte de In Dubious Battle a lui John Steinbeck, despre un conflict de muncă, de Power Broker de Robert Caro, despre Robert Moses şi de Working de Studs Terkel. Însă mai include pe lista sa şi Avuţia naţiunilor, de Adam Smith, şi Teoria sentimentelor morale.

Ambilor candidaţi le place romanul Toţi oamenii regelui, de Robert Penn Warren, despre un guvernator corupt dintrun stat sudist, conceput după modelul lui Huey Long, deşi seamănă oarecum şi cu Jackson. Ultima frază din roman spune: „În curând vom ieşi din casă şi vom intra în zbuciumul lumii, ieşim din istorie şi intrăm în istorie şi în responsabilitatea îngrozitoare a Timpului“. Atât John McCain, cât şi Barack Obama sunt pe punctul de a porni în aceeaşi călătorie. „M-am născut pentru furtună şi acalmia nu mi se potriveşte“, a spus odinioară Andrew Jackson. Născut sau nu pentru asta, cel de-al 44-lea preşedinte american, oricare h ar fi el, va avea parte de vreme rea.

M

ILUSTRAŢIE REALIZATĂ DE NUMBER 17

Pierduţi în Teheran DE CLAIRE MESSUD

N titlu memorabil atrage cu siguranţă atenţia cititorilor, dar când o carte se clasicizează, e greu de spus dacă a făcut parte din canonizarea

U

SEPTEMBRIE ÎN SHIRAZ

de Dalia Sofer 400 pag. Editura Leda. 39.90 lei

ei sau dacă de abia retroactiv a devenit canonic. Oare Trimalchio in West Egg, una dintre primele opţiuni ale lui Fitzgerald, ar fi căpătat în timp aceeaşi forţă ca Marele Gatsby? Septembrie în Shiraz, titlu înduioşător după ce ai citit romanul de debut al Daliei Sofer, este, în sine, un titlu extrem de poetic şi amăgitor totodată. Cititorului american i s-ar putea trece cu vederea impulsul de a crede că Sofer a scris o poveste despre o idilă din Napa Valley, cam ca în Sideways de Rex Pickett. Însă ar fi mare păcat, pentru că Septembrie în Shiraz e un debut remarcabil prin descrierea puternic evocatoare şi extrem de emoţionantă a unei familii evreieşti înstărite din Teheran, la scurtă vreme după Revoluţia islamică. În această lume literară nestatornică, n-ai cum să prezici dacă romanul lui Sofer se va clasiciza, dar e cât se poate de sigur că are o şansă.

Relatate la persoana a treia, mai ales la prezent, poveştile împletite din carte refac traiectoria fiecărui membru al familiei Amin de-a lungul celui mai dificil an din viaţa lor: septembrie 1981 – septembrie 1982. Capul familiei, Isaac, se apropie de 60 de ani. Bijutier de succes şi negustor de giuvaiere, el a fost protejat (lucru care ajunge să-l discrediteze şi să-i pună viaţa în pericol) de mulţi membri ai aristocraţiei, între care şi de soţia şahului. În primele capitole, Isaac e arestat de doi soldaţi din Garda revoluţionară, care îl saltă de la birou la prânz, într-o zi de lucru normală: „Îşi întoarce privirea asupra biroului său, uitându-se la obiectele indiferente care devin martore la acest eveniment: hârtii răvăşite, un prespapier metalic, un pachet de ţigări Dunhill, o scrumieră din cristal şi o ceaşcă de ceai aburind, cu două frunze de mentă plutind înăuntru“.

Pornind de la acest început, Sofer împleteşte experienţele lui Isaac cu cele ale altor membri ai familiei sale: soţia Farnaz, fiica sa de 9 ani, Shirin, şi fiul său de 18 ani, Parviz, trimis la New York să studieze arhitectură.

Trama simplă a cărţii te captivează imediat: ce se va alege de Isaac Amin? Va reuşi el să supravieţuiască jocului brutal şi complicat în care se transformă încarcerarea sa? Va muri cumva printr-un accident sau de boală ori tortură? Ce-l face pe un prizonier să supravieţuiască în vreme ce pe tovarăşul său de celulă îl aşteaptă plutonul de execuţie? Între timp, dincolo de Claire Messud a scris „The Emperor’s Children“.

şi fiul său sunt şi ei siliţi să se gândească zidurile închisorii, Farnaz îşi caută soţul la concepţiile lor laice şi să-şi pună întreşi se străduieşte să-şi apere căminul: oare bări: Isaac, pentru că e persecutat din cava afla ceva despre el? Vor reuşi oare ea uza unei religii moştenite pe care n-o pracşi fiica ei să scape de anchetele Gărzii retică, şi Parviz, pentru că se îndrăgosteşte voluţionare? Cum ar putea continua viaţa de fiica proprietarului. ei? Şi totuşi – cum ar putea să nu contiPână şi membrii familiei Amin obsernue? Mezina familiei Amin e prizoniera vă ironiile vieţii lor: în timpul regimului unui discernământ matur şi a credinţei şahului, familia s-a bucurat de privilegii copilăreşti în magie. „Absenţa e verişoara şi de o prosperitate nechibzuită. Motivele morţii, îşi spune Shirin. Într-o zi ceva exislor de a rămâne în Teheran în timpul retă, iar a doua zi a dispărut. Abracadabra“. voluţiei nu sunt prea diferite de cele ale Însă „ce se întâmplă cu o casă plină de surorii şi cumnatului lui Isaac: „Dacă plenonfiinţe?“ Ce s-ar întâmpla dacă ea, mama ei şi menajera lor ar dispărea şi ele, la fel ca tatăl ei? „Fireşte, casa nu şi-ar da seama.

Asta ar fi partea tristă a poveştii.“ Parviz, fratele lui Shirin, nevoit să strângă cureaua în Brooklyn după ce a rămas fără sprijinul financiar al familiei şi după ce s-a văzut nevoit să lucreze la prăvălia de pălării a proprietarului hasidic al apartamentului în care locuieşte, e cuprins de o descurajare mai practică: „De ce oare, se întreabă el, nimeni nu-i înţelege situaţia? Nu aşa trebuia să fie viaţa lui. N-au trecut decât doi ani de când se întreba dacă să meargă la o şcoală de arhitectură din Paris sau la alta din Zurich, iar părinţii lui se gândeau să-i cumpere un apartament....

Faptul că acum a devenit o povară pentru ceilalţi îl umple de mânie şi de ruşine deopotrivă“.

Greutăţile cotidiene ale familiei Amin sunt garnisite cu întrebări filosofice şi emoţionale mai profunde. Înainte de tragica lor despărţire, Isaac şi Farnaz ajunseseră într-o etapă de înstrăinare: amândoi aveau FOTO: RADARONLINE.COM senzaţia că mariacăm din ţara asta fără să ne îngrijim de jul lor îi transformase în nişte oameni aşa lucrurile noastre, atunci cine din Geneva, cum nu-şi doriseră să fie. Pentru a trece Paris ori Timbuktu va înţelege cine am peste încercările vieţii, fiecare trebuie să fost noi odinioară?“. Farnaz crede că se confrunte cu ceea ce s-a întâmplat între avutul o defineşte, modelându-i amintiei şi cu ceea ce se poate întâmpla în viirile: „Dintotdeauna crezuse că obiectele tor. În contextele lor foarte diferite, Isaac

acelea erau îmbibate cu sufletul locurilor din care proveniseră şi cu cel al oamenilor care le făcuseră sau le vânduseră. În după-amiezile lungi şi tăcute... stătea în sufrageria ei luminoasă şi se uita la fiecare obiect: vaza de sticlă care-i amintea de Francesca din Veneţia, talerul de aramă, suvenir de la Ismet, din Istanbul, ceainicul de argint, amintire de la Firouz, din Isfahan“.

Sofer e deosebit de pricepută la clarificarea experienţelor senzoriale ale personajelor ei, a modului în care, in extremis, memoria şi experienţa se tranformă în culori, sunete sau mirosuri. După ce Farnaz vizitează o închisoare din localitate, în speranţa zadarnică de a-şi găsi soţul, „se plimbă îndelung prin oraş. Deasupra ei, ferestrele şi balcoanele se închid, împiedicând intrarea adierii răcoroase de septembrie. Vara pleacă şi, odată cu ea, bâzâitul ventilatoarelor de tavan, mirosul colbului umed care se ridică prin filtrele aparatelor de aer condiţionat, clinchetul farfuriilor care se aude la amiază prin ferestrele deschise, sporovăiala familiilor care trec pe stradă, după-amiezile înăbuşitoare petrecute în curte, mâncând seminţe de dovleac şi pepene verde“.

Când Shirin se uită la piscina de-acum goală din curtea din spatele casei familiei sale, „îşi aminteşte cum înota în ea, în capătul în care apa era puţin adâncă, în vreme ce Parviz şi prietenii săi se aruncau în piscină de pe terasă.... Pe urmă, după ce-şi făceau duş şi se îmbrăcau, se adunau la masa din bucătărie, mirosind a săpun şi a clor, şi mâncau cireşe culese de dimineaţă din grădină, proaspăt spălate şi şiroind de apă în strecurătoare“.

La începutul romanului, tovarăşii lui Isaac din închisoare îl bat la cap în privinţa convingerilor lui religioase. „Şi ce dacă am vrut un trai bun?“, replică el. „Cred în faptul că trebuie să te bucuri de viaţă.“ Pentru a-şi susţine argumentul, recită câteva rânduri dintr-o poezie: „Fii recunoscător pentru nopţile petrecute într-o companie plăcută“. Deşi e naiv din punct de vedere strategic, argumentul lui Isaac e, în mod evident, adevărat şi emoţional convingător.

Stilul prozei lui Sofer e splendid, indiferent dacă descrie „vocea zbârcită“ a unui bătrân sau supărarea lui Shirin care nu vrea să poarte batic, închipuindu-şi că „înăuntru se ascund spiriduşi... care îi mototolesc hârtie la urechi toată ziua“.

Autoarea spune povestea personajelor sale cu o simplitate amăgitoare. Toţi membrii familiei Amin dobândesc o profunzime şi o autenticitate înduioşătoare şi memorabile. Deşi crizele lor – şi problemele filosofice pe care le evocă ele – sunt cât se poate de presante şi de grave, Septembrie în Shiraz e, ca prin minune, o carte incredibil de uşoară în nuanţele sale şi pe atât de frumoasă şi de delicată pe cât poate fi o h carte despre suferinţă.

Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 5 august 2007 al The New York Times Book Review.“ 25

O lume fără supă DE JERRY GRISWOLD N noul roman al lui Kate DiCamillo, un şobolan pe nume Roscuro parcurge drumul pe scări, din bezna cumplită a unei temniţe, până dă de lumină. Adresându-se cititorilor, DiCamillo scrie: „Imaginaţi-vă, dacă vreţi, că v-aţi petrecut toată

Î

IL POVESTEA LUI DESPEREAUX

de Kate DiCamillo Ilustraţii de Timothy Basil Ering 224 pag. Editura Rao. 28.99 lei (Pentru copii între 8 şi 12 ani)

viaţa într-o temniţă. Imaginaţi-vă că la sfârşitul unei zile de primăvară ieşiţi din întuneric şi pătrundeţi într-o lume cu ferestre luminoase şi cu podele lustruite, cu vase sclipitoare din aramă, cu armuri strălucitoare şi cu tapiserii ţesute cu fir de aur“. În această devenire am putea întrezări chiar cariera lui DiCamillo, ascensiunea ei de la o slujbă de funcţionară cu normă întreagă într-un anticariat la poziţia de autoare a elogiatului roman de debut pentru copii, Because of Winn-Dixie, care a câştigat distincţia Newberry şi a urcat rapid pe listele de bestselleruri. Unii ar putea vedea în această metaforă o asemănare cu parabola mistică a lui G. I. Gurdjieff despre oameni ţinuţi prizonieri într-o închisoare, în care numai puţini recunosc că se află şi, auzind zvonuri despre un alt loc, plănuiesc o evadare. În orice caz, DiCamillo pregăteşte terenul pentru o bătălie între forţele Întunericului şi cele ale Luminii în The Tale of Despereaux (Povestea lui Despereaux), iar cartea e un spectacol superb de măiestrie.

Reuşita autoarei e întrucâtva surprinzătoare, cu atât mai mult cu cât cartea e un ghiveci de ingrediente binecunoscute. DiCamillo o scoate la capăt datorită inteligenţei şi umorului, dar mai ales datorită vocii sale aparte: naratoarea, care se adresează direct cititorilor, e extrem de categorică, exagerată, amuzantă şi încrezătoare.

Dacă vocea naratoarei este, întrun fel, ca cea mai zgomotoasă şi mai amuzantă voce de la o serată, forţa sa striveşte desenele timide ale lui Timothy Basil Ering, făcându-le să pară la fel de inutile ca proverbiala fată neinvitată la Jerry Griswold, care predă literatură irlandeză, americană şi comparată la Universitatea de Stat din San Diego, a scris „The Meanings of Beauty and the Beast“.

26

dans de la aceeaşi petrecere din comparaţia de mai sus.

Vocea lui DiCamillo şi digresiunile sale comice trimit cu gândul la cele ale autorului victorian George MacDonald în The Light Princess. Însă, dacă prinţesa lui MacDonald e uşoară ca un fulg pentru că i-a fost ursit să nu se supună legilor gravitaţiei, prinţesa Pea a lui DiCamillo e pur şi simplu radioasă. Povestea se abate înspre întâlnirile ei cu trei personaje.

Despereaux, asemeni lui Wilbur în Pânza lui Charlotte, de E. B. White, e cel mai mic din grup: ca Stuart Little al lui White, Despereaux e un şoricel. Fiul unei franţuzoaice care vorbeşte precum Inspectorul Clouseau („Adu-mi săculeţul de machiaj“), Despereaux e un nonconformist care se îndrăgosteşte de lumină, de muzică şi de prinţesă. Dar vai!, Sfatul Şoarecilor îl găseşte vinovat de a nu fi un şoricel „adecvat“. În loc să fie trimis pe Insula Diavolului ca Papillon, Despereaux este trimit în bezna absolută din pivniţa populată de şobolani care mănâncă şoricei.

Dacă şoriceii sunt francezi prin nume şi comportamente, atunci, prin nume şi cuget, şobolanii sunt la fel de italieni ca rudele lor subterane din serialul pentru adolescenţi Ţestoasele Ninja, faimos în anii ’90. Al doilea personaj mai important din carte, şobolanul Roscuro este la fel de nonconformist şi de fascinat de lumina de sus. Însă, aşa cum Luke Skywalker se lasă îndemnat de Darth Vader să treacă în tabăra întunericului, Roscuro are şi el un mentor, pe Botticelli Remorso, care povăţuieşte că singura plăcere a unui şobolan constă în chinuirea altora. La fel ca Manny Rat în îndrăgitul roman The Mouse and His Child al lui Russell Hoban şi după cum sugerează numele său (prescurtare de la Chiaroscuro – clarobscur), Roscuro e fasci-

nat şi de lumină, şi de întuneric.

Dragostea sa pentru lumină îl scoate din temniţă, dar apoi cade de pe candelabru în farfuria de supă a reginei, căreia sperietura chiar îi provoacă moartea. Drept urmare, prinţesa îi aruncă o privire care îl trimite înapoi în temniţa întunecată, unde Roscuro va începe să-şi urzească răzbunarea. Mai rău chiar, regele interzice supa în tot regatul. „O lume fără supă“ e tânguirea tuturora. Apoi, într-o căruţă de oale de supă confiscate, ne întâlnim cu cel din urmă personaj important din poveste, Miggery Sow, ale cărei exclamaţii demonstrează că e, fără nici o îndoială, englezoaică. Mig, „botezată după porcul premiat care e preferatul tatălui său“, şi-a pierdut mama când era mică, iar tatăl ei a vândut-o ca ucenică. Stăpânul i-a dat atâtea palme peste urechi încât a lăsat-o aproape surdă. În cele din urmă, a ajuns la castel, unde s-a dovedit a fi o servitoare cam grea de cap. Însă Mig are aspiraţii: a văzut-o pe prinţesă şi vrea să devină la fel. Roscuro se foloseşte de visurile lui Mig şi o convinge pe slujnica înceată la minte să o răpească pe prinţesă şi s-o ducă în temniţă, spunându-i că în acest fel îi va putea lua locul, ca în Păzitoarea de gâşte a Fraţilor Grimm. Aici e însă nevoie de un erou, care în acest caz de dovedeşte a fi unul neverosimil: şoricelul cel puternic. Despereaux, ca Ariadna care-şi salvează iubitul din labirint, desfăşoară un mosor cu fir roşu pentru a-şi găsi calea la întoarcere din labirintul în care a intrat ca s-o salveze pe prinţesa Pea, Persefona lui, din întuneric.

Aici, în punctul culminant al poveştii, Mig află că e folosită de Roscuro şi îşi dă seama, cu greu, că ceea ce îşi doreşte ea din tot sufletul nu e să devină prinţesă. În schimb, iată ce rosteşte slujnica: „Vreau... o vreau pe mama!“, afirmaţie ce stârneşte înţelegerea prinţesei Pea, care, la urma urmei, şi-a pierdut şi ea mama.

Totodată, până şi şobolanul îşi schimbă atitudinea atunci când prinţesa îl întreabă: „Roscuro, vrei nişte supă?“ Deznodământul acestui roman impresionant – produs într-un capitol intitulat „Fericiţi până la adânci bătrâneţi“, fireşte – reuneşte toate personajele într-o sală de bal, în jurul unei oale de supă care s-a ridicat din întuneric spre lumină. h Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 16 noiembrie 2003 al The New York Times Book Review.

Portocalele nu-s singurele fructe DE VIRGINIA COSTESCHI ITLUL dulce-acrişor ascunde de fapt esenţa romanului laureat cu Whitbread First Novel Award al lui Jeanette Winterson, Portocalele nu sunt singurele fructe, însă ridică o di-

T

PORTOCALELE NU SUNT SINGURELE FRUCTE

de Jeanette Winterson 216 pag. Editura Humanitas Fiction 26 lei

lemă: este un volum de ficţiune sau o autobiografie? În cartea lui Winterson, fata are acelaşi nume de botez ca autoarea. Îl auzim iniţial din gura domnişoarei Jewsbury („Jeanette, lasă toanele deoparte“), o membră a cultului ei creştin. Ne vom aminti de această familiaritate atunci când, după câţiva ani şi alte câteva capitole, domnişoara Jewsbury o seduce pe Jeanette. Numele autoarei mai e folosit şi de profesori („Jeanette, credem că ai probleme la şcoală“) sau de bătrânii de la biserica ei, dar nu şi de propria sa mamă. Cititorului i se permite s-o identifice pe protagonistă cu autoarea, dar acesta este, totuşi, un roman. Autobiografiile trebuie să fie explicite, în vreme ce romanele pot înfăţişa o poveste plină de lacune. Ficţiunea omite

cu măiestrie. Într-un roman, faptul că tatăl protagonistei nu intră niciodată de-a binelea într-o cameră şi nu vorbeşte realmente deloc pare intenţionat şi potrivit. „Bietul tata, n-a fost niciodată destul de bun.“ Într-un volum de memorii, ar fi de presupus că tatăl autoarei o fi deschis şi el gura din când în când şi o fi comunicat destul încât să capete această tristă afecţiune a fiicei sale, dovedită în versiunea ficţionalizată. Într-o autobiografie, ne-am simţi cu siguranţă nemulţumiţi de lipsa de atenţie acordată descoperirii naratoarei că mama sa extraordinară, dominantă în roman ca şi în viaţa reală, nu era mama ei biologică. În capitolul „Numerii“, autoarea menţionează „ziua în care am descoperit actele de adopţie, în timp ce căutam o pereche de cărţi de joc“. Nu e o scenă povestită pe larg, ci doar pomenită în trecere. E şi motivul pentru care aflăm că „de atunci n-am mai jucat niciodată cărţi“: un comentariu care indică, în mod tipic, o traumă nearătată. Mai încolo, în acelaşi capitol, protagonista are 14 ani, dar n-avem de unde să ştim dacă avea aceeaşi vârstă când a aflat că a fost adoptată. Ulterior, după o perioadă de timp nedefinită, avem parte de un episod care ocupă doar o pagină şi jumătate în care mama biologică se prezintă acasă la Jeanette şi naratoarea ascultă, printr-un pahar de vin lipit

de perete, conversaţia mânioasă dintre ea şi mama sa adoptivă. „Se auzea fiecare cuvinţel“. Însă cititorului nu i se dezvăluie nici un crâmpei din această discuţie. „N-are nimic de-a face cu tine“, îi spune „mama“ ei pe un ton ferm, după ce mama adevărată a fost alungată. „N-a vorbit niciodată despre ce s-a întâmplat atunci şi nici eu n-am făcut-o.“ Romanul imită această tăcere. „Deşi cartea e plină de detalii cât se poate de intime din viaţa protagonistei, e totuşi diametral opusă unei spovedanii. Respinge convingerea autorului de autobiografii că trecutul poate fi dezvăluit. Prin propoziţiile sale scurte şi prin vocabularul extrem de simplu, refuză, în mare parte, să fie elocventă după producerea unui eveniment“, remarcă John Mullan, profesor la University College din Londra şi exeget al operei lui Winterson. „Nemţii au un cuvânt pentru acest tip de roman: Künstlerroman.

Un künstlerroman e un soi de bildungsroman care înfăţişează maturizarea artistului, de obicei în ciuda dezaprobării celorlalţi şi împotriva convingerilor generaţiilor mai coapte. Exemplele clasice sunt David Copperfield al lui Dickens, Portretul artistului în tinereţe al lui Joyce şi Fii şi îndrăgostiţi al lui Lawrence. În nici unul dintre aceste romane nu se clarifică identificarea dintre autor şi protagonist, deşi e sugerată în toate trei. Prin ficţiune, totul pare să dezvăluie cele mai viscerale experienţe din tinereţea autorului“, crede Mullan.

Asemeni tuturor poveştilor de acest tip, se încheie cu imaginea întregii lumi desfăşurată înainte. Paul Morel al lui Lawrence se îndreaptă repede spre oraş, Stephen Dedalus al lui Joyce pleacă în exil în căutarea inspiraţiei. La sfârşitul romanului Portocalele nu sunt singurele fructe, Jeanette se întoarce să-şi viziteze mama, dar de-acum e liberă să fie o spectatoare amuzată în faţa evlaviei sale. Protagonista are însă încotro s-o apuce, iar puterea poveştii se bazează pe ceea ce se va întâmpla dincolo de finalul său. „Winterson a fost asemănată cu mulţi mari scriitori ai lumii, dar comparaţia nu face decât să îi umbrească originalitatea vocii, amestecul de romantism şi ironie, de erudiţie şi pasiune care o caracterizează“, spun colegii mei de la The New York Times Book Review, iar eu subscriu: de câţiva ani buni englezoaica excentrică este pe lista mea de lectură. h 27

Strania lume nouă DE LIESL SCHILLINGER ULŢI oameni îşi doresc să scrie romane, iar unii reuşesc s-o facă, plătind uneori un cost personal colosal. Balzac îşi alimenta uluitoare productivitate bând cafele una după alta, noapte de noapte, şi se prea poate să fi murit de la intoxicaţie cu cofeină. Potrivit biografului Francis Steegmuller, Flaubert a suferit enorm de pe urma Doamnei Bovary – un prieten îi dăduse ideea şi apoi îl sâcâise să se apuce să scrie cartea. „Mă simt sumbru ca un cadavru“, mărturisea Flaubert la jumătatea proiectului. „Afurisita asta de Bovary a mea mă chinuie şi mă derutează“. Însă atunci când citeşti oricare dintre romanele lui Rose Tremain, ai senzaţia că ceea ce reprezintă un calvar pentru alţii scriitori, pentru ea e ceva firesc: a scris deja vreo douăsprezece romane, plasate în locuri şi în epoci diferite: Anglia din vremea Restauraţiei, Parisul actual, Danemarca la sfârşitul epocii Renaşterii, Noua Zeelandă în timpul febrei aurului de la jumătatea secolului XIX, o fermă din Suffolk în anii ’50. Fiecare carte se distinge întru totul prin voce, abordare şi subiect, dar toate au aceeaşi putere, fluenţă şi sinceritate a caracterizărilor. Tremain pare să pătrundă în fiecare roman al său

M

DRUMUL SPRE CASĂ

de Rose Tremain 576 pag. Editura Leda. 49.90 lei

ca într-un joc – hai să-i spunem jocul de-a „autorul“ –, reinventându-i îndrăzneaţă regulile la fiecare nouă mână.

Cel mai nou roman al ei, The Road Home (Drumul spre casă), prezintă dificultăţile cu care se confruntă un imigrant văduv de vârsta a doua, Lev, care îşi părăseşte satul din Rusia atunci când se închide fabrica de cherestea unde lucrează. („Nu mai aveau copaci“, explică el, reducând o problemă fără rezvolvare la această propoziţie incisivă). La scurtă vreme, Lev pleacă la Londra ca să-şi găsească de lucru pentru a putea trimite bani acasă mamei sale, fiicei sale de cinci ani şi prietenului său cel mai bun. Experienţa lui Lev e una tipică în realitatea britanică actuală, în care răsar la tot pasul discuţii despre invazia de imigranţi din Europa de Est. Însă Tremain îşi înalţă subiectul dincolo de trăsăturile sale esenţiale, fără a-l transforma pe Lev într-un personaj statistic, într-o caricatură sau într-un purtător de drapel al unei tendinţe, ci prezentându-l pur şi simplu ca om: un om din carne şi oase, ale cărui fapte nobile şi josnice sunt înfăţişate fără exagerări, fără nuanţe excesive de laudă sau condamnare. Greutăţile lui, deşi tipice, nu sunt excepţionale. În timp ce Lev se deplasează, temător şi şovăitor, prin acest oraş nou şi ciudat, încă jelindu-şi soţia, care a murit de leucemie Liesl Schillinger este colaborator permanent la Book Review.

28

la 36 de ani, ajunge să cunoască alţi londonezi. Ahmed, un musulman care deţine o dugheană de kebab şi care să străduieşte să-şi menţină afacerea pe linia de plutire în lumea de după 11 septembrie, îi oferă lui Lev prima sa slujbă, care constă în distribuirea de fluturaşi. („Ce-ai păţit?“, întreabă Ahmed liniştit când îl aude pe Lev plângând în toaleta bărbaţilor. „Nimic“, răspunde Lev. La care Ahmed replică: „Atunci când bărbaţii plâng, nu e niciodată din nimic“). Lev îl mai cunoaşte şi pe Christy, un instalator irlandez divorţat care e supărat pe fosta nevastă, din ce în ce mai nestatornică, şi căruia îi e dor de fiica sa. O mai întâlneşte şi pe Sophie, o tânără bucătăreasă care are un tatuaj cu o şopârlă şi care flirtează cu clienţii celebri ai restaurantului, dar dovedeşte o atenţie enormă faţă de bătrânii pe care îi îngrijeşte duminica, la un azil numit Ferndale Heights. Ruby, locatară a acestui azil, e o bătrână bogată ai cărei copii, ajunşi deja la maturitate, nu au deloc grijă de ea.

Când Lev o însoţeşte pe Sophie în timpul vizitelor ei la azil, Ruby îi mărturiseşte tinerei „sentimentul de vinovăţie faţă de cât de inutilă a fost viaţa mea“ şi-i împărtăşeşte amintiri din copilăria sa petrecută în India, în special despre un spectacol la şcoală în onoarea viceregelui britanic, ocazie cu care ea trebuie să ţină jumătate din litera „O“ din mesajul de bunvenit.

Mărturiseşte Ruby: „Uneori îmi spun: la asta se reduce viaţa ta, Ruby Constad, la a fi jumătate din ceva“.

Lev face cunoştinţă şi cu alţi imigranţi ajunşi la Londra din motive financiare: o rusoaică aflată pe drumul propriu spre reinventare, care priveşte „hotărâtă înainte, ca o gimnastă care încearcă să stea în echilibru pe bârnă“, o adolescentă rusoaică ce lucrează la bucătărie, şi doi imigranţi chinezi, muncitori necalificaţi angajaţi la muncile câmpului, Jimmy şi Sonny, care râd în timp ce culeg sparanghel, reprezentând dovada vie a faptului că îţi poţi face propria fericire, chiar şi în împrejurări atât de puţin fericite. Tremain înţelege că există o doză de eroism în fiecare act cotidian de supravieţuire şi, treptat, îl conduce pe Lev către punctul în care să vadă această realitate de unul singur. În Auror, satul său din Rusia, Lev lăsase actele ostentative şi eroice pe seama celui mai bun prieten al său, Rudi, un visător vanitos care şi-a transformat Chevroletul boţit, de culoarea cerului („fata mea“, „puişorul meu“, dar cel mai adesea „Cevi“), într-un taxi, fixând uşa din faţă cu balamalele luate de la un cărucior de copil şi cu geamurile dezgheţate cu vodcă. În Londra, Lev îşi subjugă noii prieteni povestindu-le anecdote despre Rudi, nefiind pregătit să-şi asume responsabilitatea creării propriei sale poveşti.

După ce doarme pe sub copaci şi prin boscheţi ca să-şi economisească rezerva săracă de bancnote de 20 de lire, Lev se mută într-un apartament de pe „o stradă cu căsuţe înghesuite, numită Belisha Road“, împreună cu Christy, irlandezul

singuratic. Doarme într-un pat etajat din camera pe care o ocupase înainte fiica lui Christy: „Se simţea norocos că dăduse peste Christy Slane şi că primise o cameră de copil. Nu era prea stânjenit sau prea mândru să-şi aştearnă capul pe o faţă de pernă cu un imprimeu cu girafe“. Plus că îşi găseşte alinare în legătura afectivă cu colegul său de cameră. „Amândoi îşi doreau să se întoarcă în timp, înainte de momentul în care şi-au pierdut fiinţele la care ţineau cel mai mult“, scrie Tremain.

După ce Lev îşi găseşte o slujbă modestă în restaurantul elegant în care lucrează Sophie, escaladează încet lanţul trofic şi devine preparator de legume, făcând paşi micuţi către o carieră de maestru bucătar. „Ar trebui să fiu recunoscător că s-a închis fabrica de cherestea“, îşi spune el.

Altminteri ar fi sfârşit la fel ca tatăl său,

face pe Lev să iasă din neutralitatea lui.

Nu se mai poate refugia în trecut, care în curând se va scufunda sub apă.

Cum ar mai putea Rudi să-şi conducă legendarul Cevi după scufundarea satului Auror? Cum vor reuşi să supravieţuiască mama şi fiica lui Lev, când acesta nu va mai avea unde să le trimită ratele săptămânale de ajutor financiar? Şocul acestei veşti îl reactivează pe Lev, îndemnându-l să treacă la acţiune. Şi-ar putea folosi cumva aptitudinile de bucătar şi relaţiile recent descoperite pentru a-şi construi un restaurant în Rusia?

Dacă ar face-o, va avea şi clienţi?

Un autor mai nedisciplinat şi mai puţin agil poate că ar fi fost tentat să-i uşureze tranziţia lui Lev de la persoană care visează la una care acţionează. Sau poate că l-ar fi tachinat pe Lev, punându-l să lucreze, cu o bonetă de bucătar pe cap, la River Café din

„înrobit la depozitul de cherestea până la moarte, cu acelaşi prânz zi de zi, cu aceeaşi zăpadă aşternându-se şi troienindu-se, an de an, aşternându-se şi troienindu-se în aceleaşi locuri îndepărtate şi înapoiate“. Însă dacă Lev a scăpat de o existenţă înapoiată atunci când a plecat la Londra, noua lui viaţă nu îi aduce o evoluţie. E de ajuns un telefon de la Rudi, care îi dă de ştire că trecutul său e asediat – satul Auror urmează să fie acoperit de ape în vederea construirii unui baraj – pentru a-l

Londra şi l-ar fi aranjat pe Rudi ca şofer pe Belisha Road. Însă Rose Tremain e interesată să inventeze mai degrabă realităţi alternative decât fantezii. În Drumul spre casă, autoarea îi dezvăluie un secret lui Lev: „Nu te mai gândi la Auror aflat în întunericul de acolo. Nu te mai gândi la trecut“. Prezentul h este şi el rodul imaginaţiei.

Această recenzie a apărut în numărul din 31 august 2008 al The New York Times Book Review.