NYTBR 33 | 10 noiembrie 2008

Preţ: 2,5 lei

Copyright © 2008 The New York Times Ediţia în limba română, nr. 33 – 10 noiembrie

The Dispărutul Departed

By Jonathan Jonathan Lethem Lethem de 2666 de Roberto Bolaño. Traducerea de Natasha Wimmer.

2666

By Farrar, RobertoStraus Bolaño.

by Natasha 898 pag. & Translated Giroux. Ediţie legată înWimmer. pânză și

898 Farrar,30 Straus ediţiepp. broșată. $. & Giroux. Cloth and paper, $30.

În Philip In povestirea K. Dick’s The 1953 Preserving short Machine, story “The publicată Preserving de Philip Machine,” K. Dick an în impassioned 1953, un inventator inventor pasionat creates creeaa deză viceo maşinărie for “preserving” pentru „conservarea“ the canon of canonului classical music muzicii — clasice the sacred – frumuseţile and, he fears, clasiceimpermanent şi, după cum beauties se teme el, of Schubert, efemere aleChopin, lui Schubert, Beethoven Chopin, andBeethoven so forth — şi aşa by mai feeding departe it into – aprin device încorporarea that transforms ei într-un themecanism composice tions transformă into livingcompoziţiile creatures: birds, în fiinţe beetles vii: păsări, and animals broaşte resembling şi animalearmadillos ce seamănă andcuporcupines. armadillo şi Outfitting ariciul. Prin the transformarea classic pieces inpieselor this manner, clasice then în această setting manieră them free, şi apoi the inventor prin eliberarea meanslor, to inventatorul guarantee their vrea să persistence le garanteze beyond existenţa the frailties dincolo of de human fragilitatea commemoration, celebrărilor umato ne, givesăthem le asigure a set oofprotecţie defenses demnă adequate de valoarea to theirlor. value.

Dar, vai, Alas,animalele-muzicale the musical-animals devin become certăreţe disagreeable şi violente,and se întorc violent,unul turnîmpotriva on one another celuilalt and, şi, când when inventatorul the inventor încearcă attempts să-şi to readucă reverse-engineer creaţiile la his stadiul creations iniţial in pentru ordera demonstra to prove that că muzica the music a supravieţuit, has survived, se prezintă revealcathemo cacofonie selves as de-abia a barely recognoscibilă, recognizable deloc cacophony, asemănătoare nothing cu piesele like theoriginale. originals.

SauOr poate hasmaşina the preserving de conservare machine a scos la revealed iveală adevărata true essences esenţă —–irregularities, imperfecţiunile, ferocities ferocitatea — – ascunsă de la bun început înContinued compoziţiile clasice? on Page 10 Continuare în pagina 4

CHRISTOPH NIEMANN

Editorial

10 noiembrie 2008

7

Ficţiune & Poezie 1

11

DE CHANCE

13

de Martin Corrick Recenzie de Nancy Kline 10

The Biography de Peter Ackroyd Recenzie de Miranda Seymour 14

15

16 The Battle Over the Stolen Treasures of the Ancient World de Sharon Waxman Recenzie de Hugh Eakin How a Scientist and a Parrot Discovered a Hidden World of Animal Intelligence – and Formed a Deep Bond in the Process de Irene M Pepperberg Recenzie de Elizabeth Royte 7

SWEET LAND OF LIBERTY:

The Forgotten Struggle for Civil Rights in the North de Thomas J Sugrue Recenzie de Alan Wolfe 8

MR GATLING’S TERRIBLE MARVEL:

The Gun That Changed Everything and the Misunderstood Genius Who Invented It de Julia Keller Recenzie de Max Byrd

UNPACKING THE BOXES:

A Memoir of a Life in Poetry de Donald Hall Recenzie de Peter Stevenson

LOOT:

ALEX & ME:

ANTOINE’S ALPHABET:

Watteau and His World de Jed Perl Recenzie de Richard B. Woodward

Nonficţiune

6

WARLORD:

A Life of Winston Churchill at War, 1874-1945 de Carlo D’Este Recenzie de Robert Kagan

SELECTED POEMS

de James Merrill Edited de J D McClatchy and Stephen Yenser Recenzie de August Kleinzahler

3

THAMES:

THE WETTEST COUNTY IN THE WORLD

de Matt Bondurant Recenzie de Louisa Thomas 12

DELTA BLUES:

The Life and Times of the Mississippi Masters Who Revolutionized American Music de Ted Gioia. Ilustrată de Neil Harpe Recenzie de Ben Ratliff

THE WHITE TIGER

de Aravind Adiga Recenzie de Akash Kapur 10

FACTORY GIRLS:

From Village to City in a Changing China de Leslie T. Chang Recenzie de Patrick Radden Keefe

2666

de Roberto Bolaño Recenzie de Jonathan Lethem 8

9

Eseu 24

Jonathan Lethem – autorul a numeroase romane printre care Motherless Brooklyn şi The Fortress of Solitude – a scris pentru Book Review pe diverse subiecte: de la Ian McEwan şi Italo Calvino la Kafka şi Bob Dylan. Pe coperta numărului din această săptămână face cronica noului roman extins al lui Roberto Bolaño, trecut în nefiinţă în 2003. „M-am afiliat curentului Bolaño ca mulţi alţii, cu The Savage Detectives, şi apoi am mers înapoi parcurgând volumele Noii Direcţii pe care le sărisem anterior“, ne-a spus Lethem prin e-mail. „Dar când mai aveam doar câteva zeci de pagini până la finalul lui 2666, aproape de sfârşitul a ceea ce se dovedise a fi o neaşteptată experienţă literară epopeică, şi folosind obişnuitele strategii de amânare a finalului (precum şi începerea unei cronici), am avut neobişnuitul avantaj de a putea să-i telefonez unuia dintre compatrioţii lui Bolaño din Barcelona: romancierul argentinian Rodrigo Fresán aflat în exil, familiar cu romanul 2666. De fapt, Fresán are o scurtă apariţie la pagina 60, surprins în Londra, în timp ce-şi scria propriul său roman recent Kensington Gardens, aşadar convorbirea telefonică a semănat un pic cu intrarea în universul cărţii lui Bolaño. Printre altele, Fresán şi cu mine am vorbit despre pasiunea lui Bolaño pentru arta americană, nu numai pentru acei reprezentanţi cu care se lăudaseră editorii săi, precum David Lynch, ci şi alţii, ca James Ellroy şi Philip K. Dick – ceea ce, evident, m-a ghidat în lucrarea pe care o începeam“.

Editorii

Online

Criza de dinainte de Richard Parker

Articole & Bestselleruri 20

Bestselleruri cărţi pentru copii

21

Bestselleruri ediţii cartonate

21

Selecţia editorilor

21

TBR: Din culise

22

Bestselleruri ediţii broşate

22

Raftul cu ediţii broşate

Conţine secţiune specială de 4 pagini cu recenzii ale cărţilor apărute la editurile din România.

The New York Times Book Review, ediţia în limba română (ISSN 1937-920X) apare săptămânal, publicat de Universe Publishing House Inc. Copyright © 2008 The New York Times. All Rights Reserved. Toate drepturile rezervate. Director editorial: Cristian Teodorescu; Redactor-şef: Virginia Costeschi; Traducători: Cristiana Vişan, Ioana Chira, Ştefan Bodea, Cătălin Pruteanu, Melania Sârbu, Sorana Buzinschi; Proofreading: Anda Ciurte, Monica Diacu; Advertising sales: virginia@nytbr.ro, tel. 0745 773 764; PR: ARENA Communications, cecilia@arenacommunications.ro; Machetare şi pre-press: Antal Angyal, CMYK Pro, Budapesta; Tipar: GRASPO CZ.

PODCAST: În această săptămână sunt programaţi să apară Jonathan Lethem vorbind despre Roberto Bolaño; Motoko Rich cu note de pe teren; Julie Just de la Book Review despre cărţi pentru copii; şi Jennifer Schuessler cu noutăţi despre bestseller-uri. Gazdă este Sam Tanenhaus, editorul Book Review.

DECUPAJE: pe blogul Book Review se discută despre cărţi şi alte apariţii tipărite.

PRIMELE CAPITOLE: Fragmente din Sweet Land of Liberty de Thomas J. Sugrue; The Wettest County in the World de Matthew Bondurant şi alte volume.

E-MAIL CU ULTIMELE NOUTĂŢI: Primiţi în fiecare vineri un sumar al noilor cronici de cărţi şi articole. nytimes.com/books ILUSTRAŢII DE JOE CIARDIELLO (SUS) ŞI CRISTOPH NIEMANN

Arta furtului Sunt muzeele proprietarele obiectelor cumpărate de la jefuitorii de morminte?

DE HUGH EAKIN RADĂ este un cuvânt urât. Provenit din hindusă şi sanscrită, a apărut în India britanică, unde s-a dovedit fără îndoială util pentru descrierea afacerilor meschine ale imperiului. În secolul XX, a fost folosit în legătură cu colecţiile de artă evreieşti, jefuite sistematic de Hitler şi, mai târziu, în cazul electronicelor şterpelite din vitrinele magazinelor în timpul revoltelor din Los Angeles, din 1992. Mai recent – şi, poate, mai provoca-

P LOOT

The Battle Over the Stolen Treasures of the Ancient World de Sharon Waxman Ilustrat 414 pag. Times Books/ Henry Holt & Company. 30 $

tor – a fost folosit împotriva bogatelor muzee americane, ale căror vestigii ale civilizaţiilor străvechi s-au dovedit a fi, cu o frecvenţă şocantă, de contrabandă.

De această din urmă folosire a termenului e interesată Sharon Waxman în Loot (Pradă), un studiu cuprinzător a ceea ce ea numeşte „bătălia pentru comorile furate ale lumii antice“. În ultimii ani, numeroase muzee s-au confruntat cu reclamaţii potrivit cărora antichităţile pe care le-au cumpărat au fost furate de către jefuitorii de morminte. Acum, ţările din care provin aceste obiecte le vor înapoi. Şi, aşa cum observă Waxman, acestea recurg la tactici din ce în ce mai dure – „procese şi reclamaţii penale, umiliri publice şi ameninţări făţişe“. Comercianţi importanţi de artă

Eakin a scris despre muzee şi comerţul cu antichităţi pentru New York Review of Books, New Yorker şi Times.

ILUSTRAŢIE DE RODRIGO CORRAL

antică au fost condamnaţi la închisoare, în vreme ce un celebru curator american a fost pus sub acuzaţie la Roma. Şi, intimidate de dezvăluiri senzaţionale despre afaceri necurate (procesul italian, aflat acum în cel deal treilea an, înfăţişează fotografii aproape pornografice cu obiecte ce urmau să ajungă în muzeu, ascunse în noroi proaspăt), patru instituţii de elită – Muzeul Metropolitan de Artă, Muzeul J. Paul Getty, Muzeul de Arte Frumoase din Boston şi Muzeul de Artă al Universităţii Princeton – au decis să cedeze zeci de antichităţi Italiei.

Cum au ajuns muzeele să fie jefuitori?

Pentru Waxman, fost reporter cultural pentru Washington Post şi New York Times, problema face parte dintr-o dispută mai vastă a istoriei, în care „naţiuni odinioară colonizate“ caută să revendice „simbolurile palpabile“ ale identităţii naţionale de la „marile altare culturale ale Vestului“. Pentru a explora acest conflict, ea porneşte într-o mare călătorie de investigare a două muzee americane şi a altor două europene şi a câtorva ţări mediteraneene din care provin monumentele şi mormintele din colecţiile acestora. În Cairo, e şocată de Zahi Hawass, extravagantul ţar al antichităţilor din Egipt, care trimite ameninţări fără perdea împotriva muzeelor care refuză să înapoieze trofee precum piatra Rosetta („M-am gândit să le joc în strună mai întâi, înainte să-i abordez“, spune Hawass despre British Museum, într-una dintre declaraţiile sale mai blânde). La Luvru, Waxman se întreabă de ce nu există nici o informaţie în legătură cu provenienţa tuturor acelor monumente ale faraonilor. În Turcia, vizitează un mic muzeu provincial care a reuşit să piardă urma unei comori anatoliene recuperată (cu mare efort) de la Met1. În Atena, vizitează Noul Muzeu Acropole, proiectat cu pasiune pentru a găzdui artefactele Elgin, în 1

Muzeul Metropolitan de Artă

vreme ce în Marea Britanie dă de urma unui descendent bătrân al lordului Elgin, care, deloc surprinzător, nu e dispus să le returneze.

La Getty, e distrasă de vechi „poveşti amoroase între curatori şi cercetători“, susţinând nesigură că acestea reprezintă un „fundal general al dramelor şi tensiunilor personale“, care contribuie la explicarea problemelor privind antichităţile furate.

Pe parcurs, Waxman repovesteşte unele dintre cele mai dure campanii europene de fărămiţare arheologică din secolele XVIII şi XIX, şi are cu siguranţă dreptate când deplânge eşecul Luvrului şi al celor de la British Museum de a informa publicul în legătură cu episoadele obscure ale trecutului acestora.

Din nefericire, problemele recente au prea puţină legătură cu acea epocă, iar dovezile ei se clatină când ajunge la Roma. La urma urmei – aşa cum recunoaşte în trecere – Italia a fost un colonizator, nu o colonie, iar muzeele americane care au reprezentat ţinta principală a acestora nu sunt, în cea mai mare parte, împovărate de fărădelegi imperiale. Aici, fundalul principal este apariţia unei pieţe internaţionale de antichităţi aprope în totalitate nereglementată, după al Doilea Război Mondial, şi a unei reţele tot mai mari de legi privind proprietatea culturală şi mecanisme de constrângere (inclusiv propriile instanţe americane şi funcţionarii vamali), folosite acum pentru a închide această piaţă.

Având un domeniu atât de vast de acoperit, lui Waxman nu-i rămâne prea mult timp pentru a investiga această istorie judiciară complexă, ia relatarea procesului din Roma al fostului curator de la Getty, Marion True, mai ales, trădează o defectuoasă înţelegere a faptelor. Waxman se foloseşte cu abilitate de articolele de presă apărute anterior (inclusiv al meu) şi are dreptate când concluzionează că, în vreme ce dovezile sunt tulburătoare, ideea unei conspiraţii îndreptată împotriva lui True ridică multe întrebări.

Dar pare să creadă, printre alte intrepretări eronate, că Maurizio Fiorilli, un avocat al ministerului culturii, care e principala ei sursă italiană, este „autoritatea care a decis dacă acuzarea a fost autorizată“, când, în realitate, cazul a fost instrumentat de către magistraţi, nu de către minister.

Citând o sursă anonimă de la Getty, Waxman scrie că muzeul plăteşte pentru apărarea lui True ca parte dintr-o complexă înţelegere „de confidenţialitate“ care o împiedică pe True să-i implice pe foştii să angajatori.

Dar, potrivit avocaţilor ambelor părţi, onorariile legale sunt guvernate de o înţelegere standard care nu restrânge capacitatea lui True de a depune mărturie. Ei arată că, dacă ar exista o astfel de înţelegere de confidenţialitate, pe care o neagă, aceasta ar echivala cu ascunderea ilegală a dovezilor. Iar decizia muzeului de a returna o statuie rară a Afroditei nu a fost, aşa cum pretinde Waxman, rezultatul dovezilor prezentate de guvernul italian, ci al unor informaţii separate, descoperite de proprii anchetatori ai muzeului.

CEA mai mare problemă este faptul că Waxman explică criza antichităţilor prin „rivalitatea“ pentru obiectele mult-râvnite de muzeu. În realitate, lupta cea mai importantă priveşte siturile arheologice neprotejate, şi e mult mai puţin o problemă de repatriere a obiectelor decât de găsire a unei modalităţi de a-i împiedica pe viitorii jefuitori să ne distrugă trecutul comun. Această provocare esenţială h rămâne nerezolvată.

3

Dispărutul Continuare din pagina 1

la un workshop de scriitură poate simboliza dorinţe sexuale, aspiraţia la eliberare de sub opresiunea politică, chiar şi fantezia utopică a eradicării violenţei, în timp ce îndoielile unui maestru al literaturii în privinţa şanselor avute de opera sa în jocul posterităţii pot reprezenta toate remuşcările omului faţă de poverile vieţii personale sau faţă de cunoaşterea poverilor istoriei.

Bolaño arată cum literatura face echilibristică între irelevanţa catastrofală și chemarea sublimului.

Parabola lui Dick evocă năzuinţele absurde cuprinse în reverenţele noastre în faţa artei şi paradoxurile tragicomice pe care „capodoperele“ le întruchipează în câmpul uman, singura lor sursă de valoare.

Dacă ne simţim nedemni de lucrurile sublime a căror existenţă o intuim în vârful cel mai înalt al artei, ce relevanţă au aceste exaltări în viaţa noastră şleampătă?

Dimpotrivă, dacă la o privire mai atentă aceste opere – şi autorii lor – se dezvăluie ca fiind comune, victime ale aceloraşi defecte ca tot ceea ce am creat pe această planetă (oraşele, naţiunile, limbile şi istoriile noastre), de ce să le facem? Indiferent dacă e perfectă sau, mai degrabă, imperfectă, arta e suspectă de inutilitate.

Literatura este mai expusă acestor îndoieli decât muzica şi artele vizuale, care pot invoca măcar frumuseţea abstractă.

Romanele, povestirile, chiar şi poeziile sunt construite din materiale imperfecte: limbaj, istorie, întâmplări omeneşti sordide şi visuri. Când atât de multe dintre ele au ca subiect şansele mici de îndeplinire pe care universul le dă aspiraţiilor speciei umane, înjosită oricum de brutalităţile instinctului animalic şi de pecetea timpului, cărţile devin de neiertat: cum ar putea aceste materiale de doi bani să încroprească vreodată ceva sublim?

Poetul chilian exilat Roberto Bolaño, născut în 1953, a trăit în Mexic, Franţa şi Spania şi a murit la vârsta de 50 de ani, din cauza unei boli de ficat provocate de consumul de Jonathan Lethem este autorul „The Fortress of Solitude.“ Următorul său roman va apărea în 2009 în Statele Unite.

heroină. Într-o explozie de inventivitate legendară în literatura contemporană de limbă spaniolă, Bolaño, care în ultimul deceniu al vieţii sale a scris sub presiunea sărăciei şi a sănătăţii şubrede, a construit un remarcabil corp de povestiri şi romane tocmai din aceste îndoieli: că literatura, pe care o venera aşa cum un penitent îl iubeşte (şi totuşi se întoarce împotriva lui) pe Dumnezeu, poate exprima într-un mod semnificativ adevărurile pe care el le-a descoperit ca rebel, exilat şi dependent; că viaţa, în toată splendoarea sa înspăimântătoare, poate localiza vreodată literatura după care tânjeşte cu disperare pentru a se simţi cunoscută. Este viaţa petrecută iubind poeziile într-o lume prăbuşită doar o glumă proastă? Bolaño se ia la trântă cu aceste dileme, încălcând una dintre poruncile de bază ale profesorilor de literatură, referitoare la protagonitstulscriitor (de fapt, Bolaño şi-a făcut un obicei din nerespectarea majorităţii regulilor de scriitură, de la cele privind secvenţele onirice şi oglinzile ca simboluri până la aluziile de-abia mascate la cunoscuţii săi). În mod repetat, el a ales ca personaje ale ficţiunilor sale romancieri şi poeţi – aspiranţi sau faimoşi, realizaţi sau fără speranţă, apolitici sau extremişti dedicaţi unei cauze, fie ea de stânga ori de dreapta. Printr-o prestidigitaţie minunată, scriitorii sunt omniprezenţi în lumea lui Bolaño, apărând pe scenă ca eroi romantici, temuţi pentru ticăloşiile lor, inclusiv pentru crimele lor – totuşi, sunt şi nişte marginali convinşi, care se strecoară prin crăpăturile timpului şi geografiei, întotdeauna retraşi şi ascunşi. Presiunea sub care a scris Bolaño insuflă literaturii sale tot sensul vieţii: durerea unui învăţăcel de

În cultura literară americană, Bolaño a devenit un personaj talismanic aparent peste noapte. Această impresie este rezultatul intervalului scurt de timp în care cărţile lui au fost traduse şi publicate în limba engleză, încununat, anul trecut, de apariţia explozivă a romanului The Savage Detectives, deopotrivă tipic şi atipic pentru opera lui Bolaño şi care a pus într-o lumină nouă, senzaţională, povestirile şi romanele scurte ce apăruseră înainte în limba engleză.

Pentru că a adus cu sine aromele unei culturi latino-americane mai convulsive, mai pop şi mai reticentă la machism decât cea din perioada precedentă, Bolaño a fost considerat un ferment de retrezire a apetitului nostru deplorabil de sporadic faţă de literatura străină, fiind aşezat în relaţie cu generaţia lui García Márquez, Vargas Llosa şi Fuentes în acelaşi fel în care David Foster Wallace, de exemplu, este aşezat în relaţie cu Mailer, Updike şi Roth. La fel ca în cazul romanului Infinite Jest al lui Wallace, Bolaño ne furnizează prin The Savage Detectives o ficţiune epică adevărată, a cărei grandiozitate îşi găseşte antidotul în ironie, inteligenţă neaoşă şi un strop de modestie punk-rock. Orice bănuială că un personaj exotic, cvasi-martir, a fost sentimentalizat de cultura literară este copleşită de căldura şi umorul unei voci literare ce se face auzită rând după rând prin sfidarea formei literare tradiţionale cu o nepăsare suverană.

Ei bine, nu vă bucuraţi încă.

2666 este titlul pe veci misterios al unui manuscris de Bolaño descoperit la trecerea lui în nefiinţă, pe biroul său; el reprezintă rezultatul eforturilor din ultimii cinci ani de viaţă ai scriitorului. Cartea a fost publicată postum în limba spaniolă în 2004 şi a fost primită elogios, în ciuda şovăielilor generate de necunoscutele intenţii finale ale lui Bolaño – o consecinţă a acestui lucru este şi faptul că traducerea în engleză (semnată de Natasha Wimmer, traducătoarea romanului The Savage Detectives) este încadrată de două declaraţii uşor defensive, care motivează forma cărţii. Nu era nevoie de aşa ceva. 2666 este cea mai mare performanţă la care poate aspira un roman de 900 de pagini: Bolaño a trecut primul linia de sosire scriind ceea

ce a intenţionat, în felul său dubitativ, şi punându-şi pecetea de maestru. Într-adevăr, a produs nu doar cheia de boltă a ambiţiei sale scriitoriceşti, ci şi un reper al limitelor posibilului pentru forma romanescă în lumea noastră post-naţională. The Savage Detectives pare, prin comparaţie, ermetic.

2666 constă în cinci secţiuni, fiecare cu o viaţă şi o formă autonome; de fapt, Bolaño a flirtat în mod evident cu ideea de a publica separat cele cinci părţi. Două sau trei dintre ele pot fi echivalentele capodoperelor sale de dimensiunea unei nuvele,

By Night in Chile şi Distant Star. Făcând o comparaţie pe care Bolaño o solicită deschis (romanul conţine o serie de inutile, dar fermecătoare pasaje de apărare a strategiilor lui formale şi a amplorii sale), aceste cinci secţiuni lungi constituie piesele unui puzzle complet aşa cum fructele, legumele, carnea, florile şi cărţile formează un chip uman în picturile de neuitat ale lui Giuseppe Arcimboldo.

A fel ca în tablourile lui Arcimboldo, elementele individuale din 2666 sunt uşor clasificabile, în timp ce amestecul rezultat, deşi inconfundabil, rămâne ameninţător de implicit, transmiţând o putere de neatins prin strategii mai directe.

Părţile 1 şi 5 – „The Part About the Critics“ (Partea despre critici) şi „The Part About Archimboldi“ (Partea despre Archimboldi) – li se vor părea cele mai familiare cititorilor altor cărţi de Bolaño. „Criticii“ sunt un grup de patru europeni, însufleţiţi pedant de subiectul scriitorului lor preferat, misteriosul romancier german Benno von Archimboldi. Cei patru sunt văzuţi la o serie de conferinţe literare; Bolaño nu se satură să remarce cum pasiunea pentru literatură trasează o linie subţire între irelevanţa catastrofică şi chemarea sublimă. Pe măsură ce legăturile emoţionale şi sexuale din grupul celor patru se dezvoltă, puzzleul devotamentului lor faţă de un scriitor care refuză să le astâmpere curiozitatea – care refuză, de fapt, să-şi facă apariţia – se preschimbă într-o mare umbră lovecraftiană asupra vieţii lor.

Urmând indicii dubioase, trei dintre cei patru dau crezare unui zvon cum că Archimboldi s-ar afla în Mexic, în Santa Teresa, un oraş de graniţă murdar şi haotic, un no man’s land al globalizării, situat în Deşertul Sonora. Sfârşitul abrupt al secţiunii nu-i va nedumeri pe cititorii nuvelelor autorului: criticii nu reuşesc să dea de romancierul german şi, neînţelegând de ce acesta s-ar exila vreodată într-un loc atât de amărât, se trezesc pe marginea unei prăpastii metafizice. Ce se află dedesubt? E nevoie de alte voci care să ne ducă mai departe. În partea a 2-a îl întâlnim pe Amalfitano, un alt profesor de peste Ocean eşuat pe malurile oraşului mexican de graniţă, un imigrant care îşi creşte frumoasa fiică abandonată de mamă. Aparent, el începe să-şi piardă minţile. Geniul lui Bolaño stă în felul în care întreţese descrierile nude

L

FOTO: MATHIEU BOURGOIS

de fapte ale vieţii – romanele lui includ uneori biografii, studii de caz, dosare de poliţie sau guvernamentale – cu izbucniri de lirism la fel de sfredelitoare ca digresiunile unor scriitori ca Denis Johnson, David Goodis sau chiar Philip K. Dick ori ca cele ale cineastului David Lynch. Aici, Amalfitano are în faţa ochilor o scrisoare de la soţia fugară: „În ea, Lola îi spune că face curăţenie într-o mare clădire de birouri. Începe serviciul la 10 seara şi termină la 4, 5 sau 6 dimineaţa... Îi trece prin minte că e o minciună, că Lola lucrează ca secretară sau asistentă administrativă într-o mare companie. Apoi vede totul limpede. Vede aspiratorul lăsat între două rânduri de birouri, vede ceara pentru podele ca o cruce între un câine de pază şi un porc amplasat lângă o plantă, vede o fereastră enormă prin care sclipesc luminile Parisului, o vede pe Lola în halatul de femeie de serviciu, un halat albastru uzat, în timp ce scrie scrisoarea şi trage încet dintr-o ţigară, vede degetele Lolei, încheieturile ei, ochii fără expresie, vede o altă Lola reflectată în mercurul ferestrei, plutind pe cerul Parisului, ca o fotografie trucată care nu e trucată, plutind, plutind tristă pe cerul Parisului, obosită, trimiţând mesaje din cel mai rece, din cel mai îngheţat tărâm al pasiunii“. Pentru pedanteria sa livrescă, Bolaño a fost comparat cu Jorge Luis Borges. Dar având în vedere proza lui directă, frugală, pasională şi fluentă, întotdeauna cosmopolită şi fermecată, lovitura Bolaño ar trebui considerată o explicaţie pentru întoarcerea la literatura neglijată a maestrului Julio Cortázar (numele lui Cortázar apare în 2666, numai că ai senzaţia că toate numele posibile apar aici şi că romanul lui Bolaño îţi citeşte gândurile în timp ce tu îl citeşti).

La finalul secţiunii cu Amalfitano, cititorul rămâne, precum criticii în partea anterioară, cu foarte puţine indicii adevărate despre „povestea“ de la baza acestui roman, dar este scăldat într-o mare de implicaţii îngrozitoare. Fiica lui Amalfitano pare în primejdie şi, dacă am fost atenţi în timpul lecturii, suntem îngrijoraţi din cauza indicaţiilor privind o serie de violuri şi crime petrecute în magherniţele şi pe maidanele din Santa Teresa. În plus (dacă am citit descrierea sau cronici ale cărţii), am reţinut că „Santa Teresa“ este o mască pentru un loc real, Ciudad Juárez, unde sute de femei au fost ucise de-a lungul anilor ’90, cazurile rămânând nerezolvate şi puţin cunoscute în afara oraşului la acea vreme. În maniera lui James Ellroy, dar cu un mai mare control al senzualităţii şi patosului, Bolaño şi-a scufundat cartea întrun abis fără fund al tragediei şi nedreptăţii verificabile. În cea de-a treia secţiune – „The Part About Fate“ (Partea despre soartă) – aceste referiri la realitate îşi fac apariţia în cursul unui portret fermecător al unui jurnalist american de culoare, trimis la Santa Teresa să scrie despre un meci de box, ce se dovedeşte patetic de dezechili-

brat, între un pugilist american negru şi un adversar mexican. Totuşi, înainte să ajungă în Mexic, jurnalistul se opreşte la Detroit pentru a intervieva un fost membru al organizaţiei de militanţi americani de culoare Black Panther, devenit speaker motivaţional, Barry Seaman, care se poate mândri cu cel mai bun monolog bombastic de după cel al lui Lenny Bruce în Underworld de Don de Lillo. Iată un fragment din monologul lui de zece pagini: „A vorbit despre stelele pe care le vezi noaptea, de pildă când mergi dinspre Des Moines spre Lincoln pe Route 80 şi ţi se strică maşina, aşa cum se mai întâmplă, poate e de vină uleiul ori radiatorul sau poate ai o pană, prin urmare cobori, scoţi cricul şi roata de rezervă din portbagaj, schimbi roata timp de vreo jumătate de oră şi, când termini, te uiţi în sus şi vezi cerul înstelat. Calea Lactee. A vorbit despre stelele atletismului – un alt fel de stele, spune el, comparându-i pe sportivi cu staturile de cinema, deşi, adaugă el, viaţa unui atlet este de obicei mult mai scurtă.

Steaua unui atlet poate străluci cel mult 15 ani, în timp ce a unui star de cinema –

În cultura literară americană, Bolaño a devenit o figură talismanică aparent peste noapte.

40 sau chiar 50 de ani dacă a debutat de mic. În schimb, orice stea pe care o poţi vedea când tragi pe dreapta pe Route 80... e posibil să fi murit în urmă cu milioane de ani, iar călătorul care o priveşte să nu ştie asta. Poate fi o stea vie sau una moartă.

Uneori, în funcţie de perspectiva ta, acest lucru nici nu contează, spune el, de vreme ce stelele pe care le vezi noaptea există în regatul aparenţei. Sunt aparenţe, aşa cum visurile sunt aparenţe“.

Ultima secţiune, „The Part About the Crimes“ (Partea despre crime), are puterea brutală a unei compilaţii documentare. Structura narativă masivă a lui Bolaño poate fi acum înţeleasă ca o formă de milă: 2666 a fost gândită ca o cameră de rezonanţă, un recipient adecvat gravităţii – greutăţii şi forţei – durerii umane pe care încearcă să o marcheze (Poate 2666 este anul în care memoria umană va ajunge să absoarbă ceea ce se petrece în 2666). Dacă n-ar exista cuvântul „necruţător“ l-aş inventa pentru a descrie aceste aproape 300 de pagini, deşi Bolaño nu renunţă complet la rezervele de lirism şi ironie care fac această secţiune să fie deopotrivă captivantă şi chinuitoare. Cea mai apropiată comparaţie care se poate face este cu fuga polifonică despre atrocităţile armatei japoneze în Mongolia a lui Haruki Murakami, care sondează profunzimile morale în The Wind-Up Bird Chronicle.

Metoda lui Bolaño, ca cea a lui Murakami,

„THE LIBRARIAN,“ DE ARCIMBOLDO (1566); ERICH LESSING/ART RESOURCE, NY

înghite şi deşartă visul şi fantezia, fără să afecteze realismul pătrunzător. ÂNĂ când ajungem să ne întoarcem la chestiunile literare şi să-l cunoaştem pe Archimboldi, un veteran din al doilea război mondial şi un martor tipic de culpabil al secolului XX, a cărui vigilenţă ambivalentă umbreşte crimele din Deşertul Sonora, am fost transportaţi într-o lume atât de diferită de cea imaginată de „criticii“ din prima secţiune, încât nu ştim dacă să ne fie milă de ei sau să-i invidiem. Deşi cariera literară a lui Archimboldi este încărcată cu o abundenţă de detalii şi tuşe caracteristică lui Bolaño, 2666 nu ne arată nici măcar un rând din ficţiunea maestrului fictiv. În schimb, titlurile cărţilor lui Archimboldi revin ca un fel de variaţie de sugestie, până când presupusa putere a unei literaturi necunoscute ne prinde ca o boală

P

ce ne poate doborî cu sălbăticia unui criminal care operează într-un deşert fără lună.

Un roman ca 2666 este propria sa maşină de conservare în timp, infiltrându-se în sufletul nostru propoziţie cu propoziţie; el ajunge să aibă acelaşi rol şi pentru vieţile peste care cuvintele sale cad ca o ploaie izbăvitoare, personaje fictive şi alter-ego-uri secrete, ascunse în spatele personajelor şi păstrate cu sfinţenie în interiorul lor: critici academici nefericiţi şi un pugilist mexican nefericit, oseminte nerăzbunate aflate în morminte neadânci. Explorându-şi prin scris îndoielile privind ceea ce literatura poate face, cât de mult poate descoperi sau poate îndrăzni să exprime dezastrele lumii noastre, Bolaño a dovedit că aceasta poate face orice şi, timp de o secundă, cel puţin, poate da un nume celor de nenumit. h Acum bucuraţi-vă!

Pasărea din colivie glăsuieşte Papagalul Alex i-a ajutat pe oamenii de ştiinţă să sondeze inteligenţa animalelor.

DE ELIZABETH ROYTE

A

lex & Me (Eu şi Alex), autobiografia Irenei Pepperberg despre cei 30 de ani de colaborare cu un papagal gri african, a fost scrisă pentru mulţimile de fani ai lui Alex, probabil de ordinul milioanelor, ale căror vieţi au fost afectate de munca revoluţionară a cercetătoarei şi a zburătoarei pe tema comunicării non-umane. Pentru cei cărora le-au scăpat articolele comemorative de anul trecut din The Economist, Nature, The New York Times, precum şi emisiunile de la radio şi tv, Alex putea să desemneze peste o sută de obiecte şi înţelegea noţiunea de categorii, precum şi pe cele de „mai mic – mai mare“, „acelaşi – diferit“ şi „lipsă“. (The Guardian l-a declarat pe Alex „mai deştept decât preşedintele american mediocru“). Pentru cei care au visat la posibilitatea comunicării cu animalele, în genul celei din filmele cu Dr. Doolittle, Alex era o adevărată revelaţie.

Dacă vă doriţi o analiză tehnică a isprăvilor lui, trebuie să citiţi cartea lui Pepperberg intitulată The Alex Studies, publicată în 2000.

Spre deosebire de acel volum, noua ei carte e, în mare parte, comemorativă: uşurică la capitolul ştiinţă, dar plină de poveşti cu animale drăgălaşe şi reconfortantă în descrierea acelei relaţii care a fost fie o colaborare profesională fructuoasă, fie o prietenie ciudat de dependentă, fie ambele. Totuşi, nu totul e publicitate şi uguit: textul e străbătut de un ton de genul „O să le arăt eu“. Cartea e propulsată de acuzaţiile la adresa establishment-ului ştiinţific, care iniţial i-a refuzat lui Pepperberg finanţarea, publicarea, întrunirile prestigioase şi respectul profesional.

Biografia fundamentală a lui Pepperberg ar trebui să fie emoţionantă (o tocilară care

Elizabeth Royte, care colaborează frecvent la Book Review, a scris cărţile „Garbage Land: On the Secret Trail of Trash“ şi „Bottlemania: How Water Went on Sale and Why We Bought It“.

6

îşi abandonează cariera în chimie pentru a se dedica studierii inteligenţei animale, după care e respinsă de establishment, iar ulterior are parte de recunoaştere internaţională). Însă ea îşi spune propria poveste cu mai puţină emoţie decât investeşte în povestea lui Alex. Sunt multe lucruri pe care Pepperberg nu e dispusă să le dezvăluie – despre părinţii ei distanţi şi dominatori, despre căsnicia ei ratată şi despre relaţiile cu colegii. E privilegiul autoarei să n-o

ALEX & ME

How a Scientist and a Parrot Discovered a Hidden World of Animal Intelligence – And Formed a Deep Bond in the Process de Irene M. Pepperberg Ilustrată. 232 pag Collins/HarperCollins Publishers. 23.95 $

facă, dar cititorul se va întreba cum de-a ajuns la 50 şi ceva de ani singură şi fără slujbă, limitându-se la 14 porţii de tofu pe săptămână (ca să economisească bani, nu ca să salveze planeta). Modul în care Pepperberg se abordează pe sine însăşi nu e nici ştiinţific, nici umanist: femeia rămâne un mister.

Alex, pe de altă parte, e un deliciu: o forţă tridimensională a naturii care nu are decât jumătate de kilogram. Neastâmpărat şi impertinent, papagalul se plictiseşte şi se enervează repede. (Şi cine n-ar face-o, dacă i s-ar cere să repete aceleaşi exerciţii de 60 de ori, doar pentru a garanta însemnătatea statistică a studiului?). Alex ţipă răspunsurile corecte atunci când tovarăşii lui (alte păsări) nu reuşesc s-o facă. Dacă Pepperberg, din neatenţie, salută o altă pasăre dimineaţa înaintea lui, Alex stă îmbufnat toată ziua şi refuză să coopereze. Cere mâncare, jucării, duşuri, o plimbărică la sala lui de gimnastică.

Ca un critic mofturos ce sunt, am încercat să rezist din principiu farmecului lui Alex (principiul conform căruia un autor care ne tot spune cât de remarcabil e subiectul său

nu poate avea dreptate). Însă realizările lui m-au biruit. În timpul unei şedinţe de pregătire, Alex a cerut în repetate rânduri să primească o nucă, cerere căreia Pepperberg a refuzat să-i dea curs (munca, pe primul loc). În cele din urmă, Alex a privit-o şi i-a spus domol: „Vreau nucă. Nnn...u...că“. „Am rămas uluită“, scrie Pepperberg. „Era ca şi cum mi-ar fi zis: «Auzi, proasto, chiar trebuie să ţi-o spun pe litere?»“. Alex a sărit de la etapa pronunţării fonemelor la cea a articulării unui cuvânt întreg: un salt important în procesul cognitiv. Aşezându-se lângă o contabilă necăjită, Alex o întreabă iarăşi şi iarăşi dacă vrea o nucă, dacă vrea floricele, dacă vrea apă. Iritat de răspunsurile ei negative, îi replică: „Şi atunci ce vrei?“. Mimetism?

Poate. În orice caz, m-a făcut să râd.

După ce îl supune pe Alex unei intervenţii chirurgicale importante, un doctor i-l înmânează, învelit într-un prosop, extenuatei Pepperberg. Alex „a deschis un ochi, a clipit şi a zis cu vocea tremurândă: «Vreau înapoi»“. E o expresie pe care Alex o folosea de obicei pentru a spune: „Gata cu asta, du-mă înapoi în colivia mea“. Scena e înduioşătoare – Alex fusese la un pas de moarte – şi totodată înfiorătoare, amintind de bebeluşul monstruos din Eraserhead.

Pepperberg îşi spune povestea în jurul morţii lui Alex: cât de mult a afectat-o, prăpastia emoţională în care a azvârlit-o. Păstrându-şi postura de om de ştiinţă, autoarea se întreabă de ce a resimţit acest episod cu atâta putere. Răspunsul pe care îl găseşte e deopotrivă simplu (prietenul ei a murit) şi complex. În cele din urmă, cu ajutorul încurajărilor venite năvală de la oameni din toată lumea, Pepperberg a putut să dea formă emoţiilor pe care le-a menţinut sub control vreme de 30 de ani, ca să convingă establishment-ul ştiinţific că era o cercetătoare serioasă, care producea date valide şi revoluţionare (unii spuseseră că afirmaţiile ei despre mintea animală „n-aveau nici o noimă“). Când a murit Alex, această povară a fost ridicată de pe umerii ei.

D

ezvăluind însă cum a trăit Alex, precum şi activităţile zilnice din laboratorul ei, Pepperberg s-ar putea trezi în curând vulnerabilă la critici noi. Cartea ei aduce o întrebare importantă: dacă Alex are abilităţile cognitive ale unui copil mic, şi chiar pare să înţeleagă noţiuni precum dragostea, de ce l-ar închide cineva într-o colivie dintr-un laborator? De ce să-l supună la exerciţii sau să-l dojenească pentru răspunsurile greşite? („Băi blegule“ sau „Mai încearcă“, spune el, imitându-şi profesorii). În timpul unui stagiu la Laboratorul Media al universităţii M.I.T., Pepperberg a lucrat la un instrument conceput pentru proprietarii de papagali gri, care proiectează imagini înfiorătoare cu păsări de pradă atunci când zarva papagalilor „depăşeşte nivelul dorit“. Autoarea nu comentează componenta morală a privării de libertate a unei făpturi foarte inteligente sau a supunerii ei prin apel la frică. Preferă să abordeze chestiunea drepturilor animalelor într-o singură propoziţie: deşi recunoaşte că ar fi o cruzime să adopţi un papagal gri şi să-l laşi singur toată ziua, „asta nu înseamnă că papagalii gri sau alte animale au drepturi politice extrem de variate“.

Alex a fost o vedetă, iar această carte va fi cu siguranţă pe placul nenumăraţilor săi fani. Între timp, susţinătorii lui Pepperberg, care îşi continuă cercetările cu alţi papagali gri, le vor aminti criticilor că n-am fi avut nici o idee despre intelih genţa papagalilor fără sacrificiul lui Alex.

FOTO: JEFF TOPPING PENTRU THE NEW YORK TIMES

Lipsă de comunicare Lupta pentru drepturi civile în nordul Statelor Unite a fost foarte diferită de mişcarea din sud.

DE ALAN WOLFE ACĂ menţionezi mişcarea pentru drepturi civile, Birmingham, Selma şi Memphis îţi vin automat în minte.

Rareori ne amintim de Boston, Pittsburgh şi Cleveland. Dar şi în nord a existat o mişcare pentru drepturile civile, după cum ne aminteşte Thomas J. Sugrue în Sweet Land of Liberty (Dulcea patrie a libertăţii), şi e imposibil să înţelegi relaţiile rasiale de azi fără a analiza ce poate fi învăţat din această mişcare.

Cartea îndelung şi exhaustiv documentată a lui Sugrue readuce această mişcare la viaţă. Nimeni nu ar trebui să subestimeze măsura în care atitudinile şi practicile profund rasiste au modelat vieţile locuitorilor din Detroit, Chicago şi Philadelphia în deceniile de după al doilea război mondial. Justificând

D

SWEET LAND OF LIBERTY

The Forgotten Struggle for Civil Rights in the North de Thomas J. Sugrue.

Ediţie ilustrată. 688 pag. Random House. 35 $

de ce a exclus afro-americanii de la oferta sa, la preţuri accesibile, de noi clădiri din suburbii, William Levitt a spus că nu putea „să-şi asume riscul de a admite negri şi de a se trezi apoi că nu e în stare să-şi vândă casele“. Şi totuşi, problema locativă a fost doar unul din numeroasele aspecte care au contribuit la o atitudine rasistă neoficială, dar influentă, în statele din nord. Relatări despre brutalitatea poliţiei, plaje publice restricţionate, şcoli segregate şi practici de angajare rasiste umplu pagină după pagină în această carte. În acelaşi timp, Sugrue, istoric la Universitatea din Pennsylvania, evocă lupta celor care s-au dedicat promovării echităţii rasiale, mulţi dintre ei de mult uitaţi.

Sugrue spune atât de multe povestiri încât e imposibil să le rezumi pe toate.

Personal, am fost captivat în special de relatările sale privind un teoretician şi un activist. Teoreticianul este Henry Lee Moon, jurnalist şi strateg politic care a lucrat pentru C.I.O. şi N.A.A.C.P.1. Moon visa la un mod în care negrii din America să exercite influenţă în politica naţională şi l-a identificat în conceptul de „echilibru al puterii“, titlu pe care l-a dat cărţii sale din 1948. Înţelegând că devotamentul afro-americanilor pentru partidul lui Lincoln scădea, Moon a fost capabil să convingă un număr de politicieni democraţi, inclusiv pe Harry Truman şi apropiaţi de-ai săi, că voturile persoanelor de culoare puteau înclina balanţa apropiatelor alegeri în favoarea lor, subminând în cele din urmă controlul pe care îl exercitau segregaţioniştii sudişti asupra partidului. În alegerile din Volumul „Future of Liberalism“ al lui Alan Wolfe va fi publicat anul viitor.

1

C.I.O. – Congresul Organizaţiilor din Industrie, este o confederaţie sindicală care a favorizat drepturile negrilor.

N.A.A.C.P. – Asociaţia Naţională pentru Progresul Oamenilor de Culoare – organizaţie pentru drepturile civile din Statele Unite, axată în principal pe problemele negrilor. (n.tr.).

FOTO: THE GRANGER COLLECTION

Harlem, 1945.

2008, segregaţioniştii din partidul democrat au dispărut, dar analiza lui Moon îşi păstrează valabilitatea; pentru Partidul Democrat, câştigarea votului persoanelor de culoare este sinonimă cu câştigarea votului electoral. Că acest lucru a fost anticipat în urmă cu 60 de ani este de-a dreptul uimitor.

Activistul a cărui evocare e cea mai reuşită este Roxanne Jones. Rezidentă a unuia din cele mai sărace cartiere din Philadelphia, Jones, ca mulţi dintre vecinii săi, nu îşi permitea o maşină şi petrecea

Nimeni nu ar trebui să subestimeze măsura în care atitutdinile profund rasiste au modelat vieţile oamenilor din oraşele nordului Statelor Unite. zilnic ore în şir pe autobuze şi troleibuze, mergând la serviciu. Înconjurată de oameni care abia se descurcau de la o zi la alta, şi-a dedicat viaţa organizării de proteste împotriva umilirilor şi ineficienţelor din sistemul social al Pennsylvaniei. În cele din urmă, a devenit prima femeie de culoare aleasă în Senatul statal, acolo unde a fost susţinătoarea legislaţiei concepute să îmbunătăţească vieţile săracilor oraşului. Funeraliile sale, din 1996, au adunat politicieni din ambele partide politice. Astăzi, un oficiu poştal din nordul Philadelphiei îi poartă numele.

Sugrue îi evidenţiază pe Moon şi Jones dintr-un motiv anume; amândoi au pus implicit sub semnul întrebării ideile care dominau mişcările pentru drepturi civile din sud. Inspirată de American Dilemma, a lui Gunnar Myrdal, şi condusă în principal de predicatori, mişcarea

din sud a fost una cu o puternică componentă morală: persoanele de culoare ar trebui să se străduiască să se ridice la un nivel mai înalt, iar albii ar trebui să trăiască respectând idealurile americane de libertate şi egalitate.

O astfel de abordare, susţine Sugrue, nu era adecvată nordului. În primul rând, albii din nord erau convinşi că, atâta vreme cât evitau legile explicit segregaţioniste, conştiinţele lor erau nepătate. În al doilea rând, progresul rasial în nord era atât de lent, încât se cereau mai degrabă paşi hotărâtori decât proteste nonviolente sau predici profunde.

Sugrue susţine că numai prin acţiuni care ameninţau privilegiile albilor – boicoturi, demonstraţii, controlul comunităţilor asupra şcolilor – puteau persoanele de culoare să atenueze disparităţile.

Deşi impresionat de povestea lui Sugrue, nu am fost convins de argumentele sale. Îşi petrece disproporţionat de mult timp scriind despre extremiştii marxişti şi demagogii excentrici, dedicând, de exemplu, mai mult de zece pagini Mişcării pentru Acţiune Revoluţionară, o sectă maoistă extrem de violentă. Pe de altă parte, scrie doar două paragrafe despre controversa Ocean HillBrownsville, din Brooklyn, care a contribuit atât de mult la destrămarea alianţei dintre persoanele de culoare şi evrei. Cartea lui Sugrue se preocupă mult prea des de poziţia adoptată de organizaţiile persoanelor de culoare în raport cu probleme globale şi ignoră condiţiile domestice care au produs sărăcia urbană şi şcolile segregate. În plus, Sugrue acordă insuficientă atenţie preţului pe care mişcările pentru drepturi civile din nord l-au plătit pentru refuzul de recunoaşte importanţa valorilor etice. Odată ce persoanele de culoare au folosit limbajul

puterii şi al liberei decizii, albii au fost îndreptăţiţi să o facă şi ei: acei părinţi americani din Boston, cu origini irlandeze, care nu îşi lăsau copiii să meargă la şcoală cu autobuzul şcolii pentru că era plin de copii de culoare au apelat la aceleaşi teme ale autonomiei comunităţilor şi ale respingerii intruşilor ca şi activiştii de culoare când cereau controlul asupra şcolilor lor. Fără o busolă morală, un număr destul de mare de activişti pentru drepturile civile din nord au devenit agresivi sau de-a dreptul răufăcători. Cel mai important, insistând asupra ideii că totul este o luptă pentru putere, activiştii din nord au tratat mult prea des albii ca pe inamici cu care trebuia să se lupte şi nu ca pe aliaţi cu care trebuiau menţinute legăturile. Justificat sau nu, puterea celor de culoare a produs o reacţie a albilor. Pentru a progresa în societatea americană, orice minoritate are nevoie de aliaţi.

Strategiile pe care Sugrue le admiră atât de mult au fost incapabile să şi-i apropie.

UGRUE consacră epilogul cărţii lecţiilor învăţate din istoria sa. Observând cu acurateţe că s-a progresat destul, el conchide că nici o etapă a progresului nu a fost „exclusiv sau măcar în primă fază rezultatul unei schimbări în atitudinea albilor“. Cauzalitatea este imposibil de stabilit în acest domeniu, dar am impresia că Sugrue greşeşte. Atitudinea albilor faţă de persoanele de culoare s-a schimbat izbitor în bine în ultimele şase decenii; simplul fapt că există un Barack Obama este o dovadă în acest sens. Imaginaţi-vă cât de mult s-ar fi schimbat această atitudine dacă mişcarea pentru drepturi civile din nord ar fi împrumutat mai mult din apelul la conştiinţă morală care a inh spirat drepturile civile din sud.

S

7

Maşina de gloanţe Istoria inventării „mitralierei rotative“ şi a inventatorului care i-a dat numele său.

Soldaţi americani cu o mitralieră în Filipine, în ultimii ani ai secolului XIX. DE MAX BYRD N fotografia de pe coperta cărţii Juliei Keller, realizată în 1893, dr. Richard J. Gatling pozează într-un costum de culoare închisă cu melon negru, plin de admiraţie, cu o mână pe trăgaciul celui mai nou model de mitralieră falică ce-i poartă numele.

Mare păcat că Keller neglijează simbolismul sexual – deşi poate îţi vine să-i spui dimensiune – a obsesiei lui Gatling pentru faimoasa sa armă. Însă, e meritul ei că atinge aproape toate celelalte aspecte ale vieţii lui – o viaţă care, după cum susţine autoarea în Mr. Gatling’s Terrible Marvel (Grozava minunăţie a dlui Gatling), e extrem de reprezentativă pentru acea generaţie de americani din secolul XIX „care au construit lumea modernă, care au preluat o bucată de pustietate sălbatică şi incompletă, încă distrusă şi tulburată de Războiul de Secesiune, şi au împins-o în secolul următor prin puterea voinţei şi prin magia invenţiilor lor“.

Gatling însuşi avea aceeaşi percepţie mă-

Î

Cea mai recentă carte a lui Max Byrd este romanul istoric „Shooting the Sun“.

reaţă a împrejurărilor, susţinând că invenţia lui „are aceeaşi relaţie cu alte arme de foc ca şi secerătoarea lui McCormick cu secera sau maşina de cusut cu acul obişnuit“. Şi, în mai multe sensuri, afirmaţia lui nu era o exagerare. „Mitraliera rotativă“, pe care a patentat-o în 1862, era alcătuită din şase ţevi de puşcă metalice de calibru 58 dispuse în cerc, montate pe

MR. GATLING’S TERRIBLE MARVEL

The Gun That Changed Everything and the Misunderstood Genius Who Invented It de Julia Keller Ilustrată. 294 pag. Viking. 25.95$

roţi de căruţă şi declanşate de un singur trăgaci. Chiar şi această versiune primitivă putea trage până la 200 de gloanţe pe minut. Într-o epocă în care mulţi soldaţi de infanterie încă îşi mai încărcau muschetele introducând în gura puştii o vergea cu cartuşe de hârtie, Keller insistă că, chiar dacă „arma“ lui Gatling „n-a revoluţionat lumea întru totul“, cu siguranţă că a revoluţionat lumea războiului.

Gatling susţinea, în logica activă a fabri-

canţilor de arme, că a inventat-o ca să salveze vieţi: incomparabila ei putere de foc îi permitea unui singur om să înlocuiască sute de combatanţi pe câmpul de luptă şi astfel „înlătura necesitatea armatelor de mari dimensiuni“. Şi chiar dacă mitraliera lui Gatling a fost puţin folosită în războiul de secesiune, ulterior s-a dovedit extrem de eficientă împotriva indienilor din Vestul american, a muncitorilor grevişti din est şi a rebelilor anti-imperialişti din toată lumea.

Critic cultural la The Chicago Tribune şi recompensată cu un premiu Pulitzer, Keller acordă atenţia adecvată importanţei militare a „grozavei minunăţii“ a lui Gatling, precum şi urmaşilor ei în primul război mondial şi ulterior. Însă cartea ei e mult mai originală atunci când autoarea face legătura dintre evenimente mici şi mari din viaţa lui Gatling şi istoria socială.

De pildă, într-o fascinantă digresiune pe marginea educaţiei medicale a lui Gatling, autoarea descrie corespondenţa dintre epidemia de variolă din secoul XIX şi călătoria cu vaporul cu abur. Keller e pe bună dreptate amuzată (ca orice persoană de la Chicago) de momentul când The New York Times îşi instalează, în 1863, o mitralieră Gatling pe acoperiş pentru a îndepărta gloatele sau pentru a risipi eventualii manifestanţi. Autoarea abordează interesul puţin cunoscut al lui Lincoln de a testa personal noile arme ale armatei americane şi, într-un pasaj strălucit, se extaziază în faţa creativităţii Biroului de Brevete: „Dacă se poate spune că ţările au şi ele suflet, apoi sufletul Americii e sistemul de brevetare a invenţiilor: metoda simplă şi cinstită de a revendica o nouă idee şi de a avea oportunitatea să faci un ban de pe urma acelei idei“.

Această cugetare o conduce spre celelalte invenţii ale lui Gatling (care a făcut avere în tinereţe cu un dispozitiv de sădire a seminţelor de grâu şi care lucra la un tip de closet cu apă), la rolul escrocilor şi al festivalurilor în afacerile americane şi, în cele din urmă, la paradoxul oraşului Hartford în perioada de după războiul de secesiune, când a devenit deopotrivă centru de cultură mondenă (Mark Twain şi Harriet Beecher Stowe au trăit acolo) şi sediu al fabricii de arme Colt şi al companiei de arme a lui Gatling.

Keller îşi încarcă paginile de informaţii interesante: Edgar Rice Burroughs, creatorul lui Tarzan, şi-a început viaţa ca instructor de utilizare a mitralierelor Gatling, iar spectacolul lui Buffalo Bill în Vestul Sălbatic se încheia cu nişte mitraliere Gatling îndreptate împotriva indienilor călare. Autoarea are un simţ aparte când vine vorba de citate: „Serviţi-i cu niţică muzică Gatling“, titra publicaţia londoneză The Times adresându-se Armatei Britanice.

Iar stilul său poate fi foarte vioi (John Sutter a lăsat în urmă „munţi de datorii şi spuze de creditori“) şi amuzant: „genul de păr pe faţă care pare să aibă o gândire proprie“. Însă aceste calităţi sunt subminate în mod repetat de neglijenţa vijelioasă a stilului ei: „Nu, nu, nu. Mintea îi era prea plină de lucrurile pe care voia să le construiască“. Imaginile concepute de ea sunt adesea bizare: „O formă întunecată se conturează în mintea lui Richard Gatling, iar el porneşte în întâmpinarea ei“. Keller alege cuvântul nepotrivit de nenumărate ori: „Ţara era încă tânără şi miniaturală“. Săbiile şi spadele sunt „ceea ce a făcut ca războiul să fie special“.

Exagerările şi repetiţiile agasante sunt încă şi mai rele. În patru pagini, Keller ne spune de două ori că Lew Wallace a scris Ben Hur şi, tot de două ori, că Leonardo visa să creeze o armă care să tragă focuri multiple. De foarte puţine ori îşi face afirmaţiile o singură dată: „Afacerile mergeau bine. Afacerile mergeau foarte bine“. Generalizările alunecă în nonsensuri: în America secolului XIX, susţine Keller vorbind despre linii de asamblare şi fabrici, „oamenii, asemeni lucrurilor, erau şi ei unici şi diferiţi, creaţi pe rând şi observabili ca entităţi discrete. Fireşte, asta avea să se schimbe.... Tărâmul celei de-a doua şanse avea să se transforme într-o ţară alcătuită din componente interşanjabile, din oameni interşanjabili“.

Ca mulţi alţi furnizori de mecanisme de distrugere, Richard Gatling pare să fi fost o personalitate amabilă, convenţională şi întrucâtva naivă. Probabil că nu vom înţelege niciodată ce demoni lăuntrici l-au împins să creeze un dispozitiv de omor în masă şi să-l şi perfecţioneze vreme de 30 de ani. „Ştim cine e, dar nu-l cunoaştem“, conchide Keller, în stilul ei tipic şi h prea puţin folositor.

Secretul succesului său Naratorul acestui roman de debut, care a fost recent distins cu Man Booker Prize, este un antreprenor carismatic din India – totodată şi ucigaş.

DE AKASH KAPUR ALRAM Halwai, naratorul romanului de debut al lui Aravind Adiga, The White Tiger (Tigrul alb), este un erou indian modern. Într-o ţară încă ameţită de nou descoperitele sale capacităţi economice, el este un antreprenor de succes, un om care s-a realizat singur, bazându-se pe mult lăudata industrie tehnologică a Indiei.

B

Akash Kapur scrie o carte de nonficţiune despre India modernă.

8

Într-o naţiune care se leapădă cu mândrie de o istorie întreagă de sărăcie şi subdezTHE WHITE TIGER

de Aravind Adiga 276 pag. Free Press. Ediţie legată în pânză, 24 $; ediţie broşată, 14 $

voltare, el reprezintă, aşa cum singur susţine, „viitorul“.

Naraţiunea triumfală a lui Balram, prezentată oarecum inexplicabil sub forma unei scrisori adresate primului-ministru

chinez, aflat în vizită, se desfăşoară pe parcursul a şapte nopţi şi zile în Bangalore. E o poveste ceva mai complicată decât lasă Balram să se înţeleagă la început. Înainte de a se muta la Bangalore, era şoferul fiului pămpălău al unui latifundiar. Într-o zi ploioasă din Delhi, i-a zdrobit ţeasta patronului său şi a furat o geantă care conţinea o sumă importantă de bani, capital care i-a finanţat afacerea cu taxiuri din Bangalore. Această afacere – transportarea lucrătorilor din tehnologie la şi de la slujbă – depinde, la rândul ei, de starea de

mulţumire a poliţiei, care este menţinută cu şpăgi ocazionale.

Ca o parabolă a noii Indii, povestea lui Balram ia în continuare o întorsătură de-a dreptul macabră. El nu este (sau nu este doar) un antreprenor, ci un răufăcător lipsit de scrupule, cu o capacitate remarcabilă de autojustificare. De asemenea, fundalul pe care operează nu este doar o economie şi o naţiune în dezvoltare, ci un peisaj al corupţiei, inechităţii şi sărăciei. În unele din cele mai convingătoare pasaje ale cărţii, Balram descrie viaţa familiei sale „în Întuneric“,

FOTO DIN „MR. GATLING’S TERRIBLE MARVEL,“ DE LA ARHIVELE NAŢIONALE

într-o regiune aflată în inima ţării, marcată de durităţi feudale, unde puterea aparţine unor latifundiari brutali, copiii sunt retraşi de la şcoală şi transformaţi în slujitori sub contract, iar alegerile sunt în mod regulat cumpărate şi vândute.

Această lume sinistră e foarte îndepărtată de imaginile strălucitoare ale vedetelor de la Bollywood şi ale antreprenorilor din tehnologie care au înlocuit mai vechile stereotipuri ale Indiei (în la fel de mare măsură clişee), care se refereau la yoga şi spiritualitate. Nu e o lume pe care orăşenii bogaţi din India şi-ar dori să o vadă. Într-adevăr, atunci când, recent, cartea lui Adiga a fost distinsă cu Man Booker Prize, unele voci din India s-au năpustit asupra ei, declarând-o o conspiraţie occidentală care neagă progresul economic al ţării. Dar Adiga nu e im-

presionat de o astfel de fervoare naţionalistă. Într-o proză directă, nesentimentală, el înlătură sclipiciul unei naţiuni care se laudă pe sine şi revelează în schimb o ţară unde ţesutul social e întins până la limita rezistenţei. Romanul acesta discută mult despre revoluţie şi insurecţie: Balram ajunge chiar să-şi justifice crima asupra patronului său ca fiind un episod de război social.

The White Tiger este o mostră de comentariu social penetrant, acordat la inechităţile care persistă în ciuda noii prosperităţi a Indiei. Cartea identifică – şi demască – în mod corect euforia colectivă a clasei mijlocii indiene. Dar Adiga, fost corespondent la revista Time, care locuieşte în Mumbai, nu e la fel de bun ca romancier. Descrierile sale detaliate ale numeroaselor aspecte dure

ale vieţii indiene sunt neîntrerupte – şi, în cele din urmă, monotone. Se pare că fiecare moment e sumbru, copleşit de „Întuneric“.

Fiecare scenă şi fiecare frază sunt un instrument bont, conceput să amintească cititorilor lui Adiga de cruzimea acestei ţări.

Personajele, de asemenea, par uneori superficiale. Şeful latifundiar al lui Balram şi soţia sa sunt caricaturi ale nepăsătoarei clase a bogaţilor, cruzi cu angajaţii lor şi îndepărtaţi de aceştia. Deşi Balram însuşi e întrucâtva mai interesant, credulitatea şi naivitatea sa sună adeseori fals. Când merge să cumpere alcool pentru patronul său, este „ameţit de vederea atâtor sticle cu alcool englezesc“. Când vizitează un centru comercial, este „conştient de parfumul din aer, de lumina aurie, de aerul condiţionat rece, de oamenii în tricouri şi

blugi.... Am văzut un lift care urca şi cobora şi părea făcut în întregime din sticlă aurită“.

Problema acestor scene nu e doar că sunt exagerate. Cu abundenţa lor de detalii semnificative, ele reduc personajele la simboluri. The White Tiger suferă de o absenţă a complexităţii umane, nu doar în ceea ce priveşte personajele, ci şi, mai grav, în descrierea pe care o face unei naţiuni care e în realitate prinsă undeva între viziunea lui Adiga şi versiunea mai luminoasă pe care o dispreţuieşte atât de răspicat – de altfel, în mod justificat. Lipsindu-i această perspectivă mai echilibrată, romanul pare simplist: o polemică eficientă, poate, dar un portret incomplet al unei naţiuni şi al unui popor care se ia la trântă cu ambiguih tăţile modernităţii.

Cu cerul pe umeri O privire asupra tinerelor din spatele boom-ului industrial din China.

DE PATRICK RADDEN KEEFE ĂTRE finalul cărţii Factory Girls (Fetele din fabrică), o relatare captivantă a vieţii tinerelor muncitoare nomade din sudul Chinei, Leslie Chang descrie primirea unui cadou. Min, o tânără care lucrează la o fabrică de poşete, îi aduce lui Chang o poşetă Coach veritabilă, de-abia scoasă de pe linia de asamblare. Aflăm ulterior că dormitorul ca de cămin studenţesc al lui Min e plin de produse de lux din piele. Când autoarea îi propune să-i ofere una dintre poşete mamei prietenului lui Min, fata o ia peste picior: „Mama lui trăieşte la o fermă. Ce-o să facă ea cu o poşetă?“. Înflorirea bazei industriale imense a Chinei a fost relatată în numeroase cărţi şi articole apărute în ultimii ani, dar Chang a ales să-şi îndrepte atenţia nu asupra forţelor ample care se manifestă pe piaţă, ci asupra oamenilor – în mare parte femei – care-şi părăsesc satele şi pleacă să-şi caute norocul în linia întâi a acestei economii. Începând din anii ’70, China a cunoscut cea mai mare migraţie din istoria omenirii, după cum observă Chang: „de trei ori mai mulţi oameni decât cei care au emigrat din Europa în America de-a lungul unui secol“.

China actuală are 130 de milioane de muncitori nomazi. Cu câteva zeci de ani în urmă, orice ţăran îşi închipuia că va trăi şi va muri pe acelaşi petec de pământ lucrat de familia sa generaţii la rând. Însă creşterea economică explozivă a economiei naţionale le-a permis celor tineri şi cutezători să schimbe mediul previzibil şi sufocant al vieţii rurale pe oportunitatea, freamătul şi riscurile oraşelor care prosperă de pe urma fabricilor.

Fostă corespondentă în China pentru The Wall Street Journal, Chang se concentrează asupra unui asemenea oraş în particular: Dongguan, un talmeş-balmeş frenetic de megafabrici din provincia Guangdong. Oraşul produce confecţii de toate soiurile, precum şi

C

Patrick Radden Keefe este membru al Century Foundation. Cartea sa „The Snakehead“, despre traficanta de carne vie Sister Ping, va fi publicată anul viitor.

ILUSTRAŢIE DE KATHERINE STREETER

30% din toate unităţile de citire ale computerelor din lume. În această provincie se produce şi o treime din toţi pantofii de pe planetă, iar Chang îşi petrece o vreme într-o fabrică ce confecţionează Nike, Reebok şi alte mărci. Întreprinderea are 70.000 de angajaţi, majoritatea femei, şi deţine un cinema propriu, precum

FACTORY GIRLS

From Village to City in a Changing China de Leslie T. Chang 420 pag. Spiegel & Grau. 26 $

şi un spital şi un departament de pompieri.

Dongguan este „o expresie perversă a Chinei în ipostaza sa cea mai extremă“, sugerează Chang: e poluat, haotic şi corupt, dar e ticsit de o generaţie de aspiranţi care nu se ruşinează de ambiţiile lor şi care se arată incredibil de nepăsători în faţa riscului. Cei care sosesc din mediul rural îşi pot dubla sau tripla venitul în numai câteva săptămâni, urmând un curs de calculatoare sau învăţând puţină engleză. Schimbarea slujbelor devine o formă de reinventare de sine, iar pornirea unei noi afaceri e la fel de

uşoară ca obţinerea unor cărţi de vizită noi. În ochii lui Chang, fetele de la fabrică par să trăiască într-un „prezent perpetuu“. Şi-au abandonat temelia confucianistă a culturii tradiţionale chineze în favoarea unei existenţe improvizate, în care istoria şi loialitatea filială au fost înlocuite de o mobilitate rapidă pe scara promovării, de un individualism perseverent şi de o căutare obsesivă a unui viitor mai prosper. După ce mărturiseşte că şi-a cumpărat permisul de conducere pe piaţa neagră, o femeie pare să dea glas etosului general al oraşului atunci când îi spune lui Chang despre talentele ei la volan: „Ştiu să conduc înainte“.

Cum slujbele noi apar tot timpul, iar personalul se schimbă neîncetat în orice fabrică, e greu să închegi şi să menţii relaţii de prietenie, iar Chang înfăţişează în detaliu singurătatea şi izolarea în care trăiesc muncitorii nomazi. În Dongguan, aceştia asamblează celulare, dar le şi cumpără, iar cu agendele pline de numere ale cunoscuţilor, telefoanele devin un soi de ancoră de salvare, singurul mod de a fi la curent cu ritmul ameţitor de sosire şi plecare al amicilor.

Dacă unei muncitoare i se fură telefonul, ceea ce se întâmplă adesea, ar putea să rămână pentru totdeauna fără prieteni, iubiţi şi mentori. „Cel

mai uşor lucru din lume e să pierzi legătura cu cineva“, remarcă în repetate rânduri Chang.

Oamenii îşi trăiesc vieţile „pe repede înainte“ şi astfel par să se împotrivească tuturor încercărilor jurnalistice de a-i surprinde într-o descriere integrală. Însă Chang perseverează, hoinărind prin fabrici, cumpărând celulare pentru câteva dintre femeile pe care le cunoaşte, astfel încât să rămână în legătură cu ele, iar în cele din urmă îşi închiriază un apartament în Dongguan. Deşi relatează poveştile mai multor femei diferite, cea de care se apropie cel mai mult e Min, fata care i-a oferit poşeta, dar şi de Chunming, care şi-a părăsit casa din provincia Hunan în 1992 şi a îmbrăţişat nenumărate cariere şi relaţii în anii ce-au urmat.

(Chunming e cea care nu poate conduce decât înainte).

Isprava jurnalistică extraordinară a lui Chang constă în tonul intim cu care prezintă poveştile acestor două femei. Min şi Chunming sunt lipsite de cumpătarea unora dintre colegele lor. Îşi împărtăşesc notiţele din jurnal şi sms-urile, încurcăturile sentimentale şi relaţiile uneori încordate cu familiile pe care le-au lăsat în urmă.

Rezultatul e o descriere excepţional de intensă şi de sensibilă a dramelor cotidiene, a temerilor şi aspiraţiilor, a oamenilor din carne şi oase care alimentează boom-ul economic al Chinei.

Cufundându-se atât de profund în viaţa personajelor sale, Chang reuşeşte să analizeze gradul de exploatare a fetelor din fabricile chineze: epuizantul program de lucru, în condiţii uneori precare, pentru nişte salarii mici şi cu o siguranţă redusă a locului de muncă. Însă autoarea nu lasă cartea să degenereze într-o diatribă. În nici un moment nu se strecoară vreo îndoială că proprietarii de fabrici din Hong Kong şi Taiwan – precum şi consumatorii din galeriile comerciale americane – se aleg cu partea mai bună a afacerii. Însă, dincolo de toată dislocarea, izolarea şi vulnerabilitatea pe care o cunosc aceste femei, Chang explică foarte clar că, pentru fetele din fabrică, viaţa din Dongguan e o aventură şi o afirmare a unui tip de individualism pe care viaţa rurală nu l-ar îngădui niciodată. „Dacă era o lume urâtă, cel puţin era h lumea lor“, conchide Chang.

9

Un bărbat singuratic

Rachiu de casă

Protagonistul lui Martin Corrick nu e cine pare.

Acest roman de debut e inspirat de strămoşii contrabandişti de alcool ai autorului.

DE NANCY KLINE OMANUL de debut al lui Martin Corrick, The Navigation Log, era îmbibat de detaliile perioadei şi locului în care se petrece povestea (Anglia, din 1918 până în 1940). În paginile sale, prima jumătate a secolului XX prindea viaţă prin frânturile de cântece, graiuri şi istorie, ce împânzesc poveştile pe care ne place să le ascultăm, indiferent de câte ori le-am auzi,

R

BY CHANCE

de Martin Corrick.

229 pag. Random House. 25 $

despre al Doilea Război Mondial, despre bombardamente, despre Forţele Aeriene Regale. Fraţii gemeni din centrul poveştii nu erau atât de străluciţi pe cât era contextul social şi istoric al cărţii.

Noul roman al lui Corrick, By Chance (Din întâmplare), nu se bazează pe cel de-al Doilea Război Mondial pentru a trezi interesul cititorilor, iar nefericitul protagonist care trebuie să facă asta are mare dreptate atunci când remarcă: „Ce tip plictisitor mai sunt şi eu!“. Un inginer suferind, de vârstă mijlocie, cu aplecări metafizice, acesta e un bărbat singuratic „cunoscut sub numele de James Watson Bolsover“.

Atunci când îl zărim prima oară, aşteaptă să ia feribotul, dintr-un motiv oarecare (dezvăluit de abia în capitolul 14), către o insulă oarecare (nu i se spune niciodată numele), cândva în „ultimii ani ai secolului XX“. Pagini la rând, omul nu face altceva decât să se uite la alţii – o fată cu role roz, oameni care se uită la păsări, tovarăşii săi de pensiune de la Hotelul Alpha – şi să-şi amintească scene din trecut. Întreaga sa poveste e spusă mai ales prin flashback-uri.

Săgeata istoriei care propulsa The Navigation Log se transformă în retrospectivă în acest roman şi în întrebările „ample şi generale“ pe care Bolsover preferă să le rumege: „Cum am ajuns aici?“, „Care sunt elementele ce alcătuiesc o căsnicie?“, „Câte stele există în galaxia noastră?“.

Protagonistul se întreabă, apoi îşi răspunde singur, de fiecare dată în termeni prozaici.

Astfel, la ani buni după ce s-a întrebat iniţial cum de-a ajuns aici, „şi-a dat seama cum stau lucrurile... Ştie că soarta determină natura şi împrejurările vieţilor noastre.“ Asemeni lui Bolsover, autorul se dă şi el în vânt după întrebările retorice bune, aşa cum se întâmplă când dăm ochii prima dată cu protagonistul romanului: „Se uită încoace şi încolo – care-i problema lui? O fi neliniştit? O avea vreo apăsare? Dar stai – se vede cumva un surâs pe buzele lui?“. Aceste întrebări ale autorului îl ajută la conturarea personajului său? Ar putea atrage ele atenţia asupra

Traducerea realizată de Nancy Kline împreună cu Mary Ann Caws după „Furor and Mystery and Other Texts“, de René Char, va apărea în curând.

10

actului creaţiei? Să fie cumva autoreferenţial acest roman?

Bolsover e autor de manuale de utilizare şi de ghiduri turistice. Imediat după căsătorie, încearcă să-şi relaxeze soţia feciorelnică spunându-i o poveste noaptea, la culcare, în scene din ce în ce mai senzuale („Anna se întinse pe muşchi şi flori sălbatice“). Mare păcat că această mutare nu numai că o excită pe ea, dar îl şi stimulează pe el să se aventureze într-un şir de banalităţi despre natura ficţiunii: „Există un grad de risc în ficţiune, iar riscul e îmbătător.... Prima dată când a scris un rând n-avea de unde să ştie dacă acesta va funcţiona aşa cum îşi dorea el; unele rânduri aveau să se veştejească, altele urmau să înflorească“.

Când, în cele din urmă, ni se spune de ce a venit Bolsover pe insula lui, aflăm că până şi numele lui e o ficţiune. Şi înţelegem caracterul vag al romanului: hotelul său e, de fapt, un refugiu secret pentru cetăţenii care „se confruntă cu o anumită formă de

„Cum am ajuns aici?“ e doar una dintre întrebările „ample şi generale“ pe care şi le pune personajul principal. persecuţie“. Dar încetaseem să ne mai pese cu multă vreme în urmă.

Există câteva fraze meritorii în By Chance („Dacă ascultă, aude, la 200 de metri dedesubt, bufniturile şi freamătul mării“), dar, în mare parte, stilul lui Corrick e la fel de şters ca bietul Bolsover, care, atunci când porneşte spre ascunzătoarea de pe insulă, e sfătuit să „adopte o imagine discretă şi respectabilă şi să evite cu orice preţ să pară h interesant“.

DE LOUISA THOMAS NTR-O cămăruţă din spate, sub etajera de pistoale, bunicul lui Matt Bondurant ţinea o veche mănuşă de box metalică. În copilărie, lui Bondurant îi plăcea să se uite la această armă şi să-şi imagineze cum şi de ce ar vrea bunicul său să strivească faţa cuiva. Când a mai crescut, Bondurant a învăţat că adevărul era cel puţin la fel de senzaţional şi de sângeros ca şi fanteziile sale din copilărie.

Romanul istorie al lui Bondurant, The Wettest County in the World (Cel mai umed comitat din lume), e inspirat din povestea bunicului său şi a fraţilor lui, care au fost fabricanţi ilegali de alcool în comitatul Franklin, Virginia.

Producerea clandestină de alcool era inevitabilă în acea regiune în timpul Prohibiţiei: un studiu guvernamental din 1935 estima că acest fenomen afecta 99% dintre locuitorii comitatului. Băutura produsă pe aceste dealuri putea să aibă peste 75% alcool, adică destul de tare încât să distrugă un om pe dinăuntru sau, dacă respectivul are noroc, să oprească pur şi simplu timpul. Cei trei fraţi, cunoscuţi sub numele de Băieţii Bondurant, erau printre cei mai legendari din branşă.

Fiecare dintre aceste personaje are un motiv propriu pentru a face bani – şi pentru a-şi bea minţile. Howard are o nevastă, o fiică bolnăvicioasă şi datorii enorme. Forrest suferă de un sentiment de vină inepuizabil, alimentat de convingerea că, în copilărie, şi-a molipsit mama şi surorile cu gripa spaniolă, condamnându-le la moarte. Jack – spilcuit, înfumurat şi cam pretenţios – vrea bani ca să-şi cumpere lucruri frumoase, dar ceea ce vrea şi mai mult e respectul fraţilor mai mari. Ceea ce înseamnă că trebuie să-şi dovedească duritatea făcându-le rău altora.

Bondurant e un scriitor vioi, mai ales când vine vorba de descrierea sângelui şi a măruntaielor. Felul în care îi înfăţişează pe diformi şi pe răniţi (un bărbat care zace într-un pat de spital cu „pielea lividă ca şi carnea fiartă, cu aşternuturile pătate de un lichid gălbui“) îi poate face scârbă cititorului, dar vioiciunea stilului său e de aşa natură încât nici măcar cei mai slabi de înger nu se vor încumeta să-şi întoarcă privirea. Băutura de contrabandă are parte de cel mai bun tratament: „Howard agită borca-

Î

Louisa Thomas e redactor colaborator la Newsweek.

nul şi la suprafaţă se ridicară boabe de dimensiunea unor alice, care tremurau şi se legănau, o spuzenie groasă de mâl tulbure, umflându-se ca o erupţie, dislocând bucăţele de crenguţe, coji şi mizerie care se ridică şi se scurse ca ceaţa. Asta de-aici e făcută cu mormoloci şi apă de baltă, spuse Howard“.

Proza lui Bondurant e lirică atunci când începe să curgă whisky-ul, dar şi sângele. După ce lui Forrest i se taie gâtul într-o încăierare,

THE WETTEST COUNTY IN THE WORLD

A Novel Based on a True Story de Matt Bondurant 307 pag. Scribner. 25 $

sângele curge „ca o băutură apoasă pe zăpadă, transformându-se într-o baltă aburindă între mâinile sale“. Din moment ce romanul începe cu Forrest care taie gâtul unei scroafe, rana lui se înscrie pe un făgaş al pedepsei juste. Acesta e unul dintre momentele în care Bondurant pare să urmărească ceva mai mult decât convenţionala aventură dintr-o zonă izolată. În rest, mai apare şi scriitorul Sherwood Anderson, care serveşte uneori de alter-ego al autorului. Maestru al grotescului, Anderson se află în zonă pentru a scrie un articol despre cultura contrabandistă, dar ştie foarte bine că nu va reuşi să prezinte adevărata poveste.

Acest instrument funcţionează, dar numai până la un punct. Rupturile cronologice îl pot deruta pe cititor: Anderson apare în comitatul Franklin în 1934, iar restul romanului se petrece, în mare parte, cu câţiva ani înainte. În plus, neliniştile legate de stilul său literar („Desigur, era stilul lui, dar stilul devenise substanţa... Se terminase totul, dar el nu se putea opri“) sugerează o falsă analogie cu neputinţa fraţilor de a frânge ciclul violenţei.

Perspectiva lui Anderson e neclară, pe când a lui Bondurant, nu. În ciuda sărăciei şi a vărsării de sânge, comitatul Franklin nu e o distopie în viziunea lui şi, în ciuda violenţei şi a intrigilor născocite, limbajul lui Bondurant tinde să fie optimist şi vioi, aproape copilăros.

Poate că e greu să justifici inocenţa şi plăcerea într-o asemenea lume, dar cine poate tăgădui puterea unei proze atât de puternic înrădăcinate în închipuiri din copilărie, când un bunic blând şi liniştit a agăţat acele mănuşi h metalice pe perete?.

ILUSTRAŢII DE TITUS NEIJENS (STÂNGA) ŞI JASHAR AWAN

John Lee Hooker, circa 1970.

Inimi pline de amărăciune Evenimentele şi oamenii care au definit fenomenul numit Mississippi blues.

DE BEN RATLIFF U trecut 70 de ani de la moartea lui Robert Johnson şi 25 de la cea a lui Muddy Waters. Au trecut 16 ani de la înfiinţarea lanţului de cluburi de noapte House of Blues şi 8 ani de la incendiul care a distrus Junior´s Place (Chulahoma, Mississippi), una din ultimele crâşme clasice pentru delta Mississippi-ului. Suntem deja în post-istoria blues-ului, iar odată ajunşi aici am putea stabili un set de reguli care să prevină apariţia nonsensurilor benigne pe piaţa cărţilor despre orice fel de blues, dar mai ales despre blues-ul din delta marelui fluviu.

Iată câteva dintre aceste reguli: unu, nici o reinterpretare şi nici un clişeu. Doi, o conştientizare permanentă a faptului că fetişismul blues-ului, manifestat de colecţionari, producători şi scriitori, a fost în egală măsură util şi dăunător. Trei, cele mai recente informaţii discografice şi biografice, atât cât e posibil (în unele cazuri, nu putem conta decât pe ceva de genul: un bărbat sau o femeie au fost în acea cameră în acel moment). Patru, nici o sugestie pioasă cum că blues-ul ar reprezenta întotdeauna spiritul dreptăţii, adevărul şi tradiţia.

Până la urmă, e vorba de oameni de spectacol; permiteţi-le să apeleze la artificii (de asemenea, o folosire cât mai parcimonioasă a cuvântului „simplu“ cu conotaţii pozitive.

La fel pentru conotaţiile negative. Cele neutre sunt O.K.). Cinci, o focalizare lipsită de ezitări pe cei mai buni muzicieni, atât în calitate de artişti extraordinari, cât şi de subiecte norma-

A

Ben Ratliff este critic muzical la The Times şi autor al cărţii „The Jazz Ear: Conversations Over Music“, care va fi publicată luna aceasta în Statele Unite.

FOTO: MICHAEL OCHS ARCHIVES/GETTY IMAGES

le ale istoriei.

Dincolo de aceste reguli, faceţi ce vreţi.

Pe a doua pagină a prefeţei la Delta Blues, noul său studiu, Ted Gioia explică trecerea sa, la vârsta mijlocie, către un nivel mai profund de interes pentru blues. „Atracţia pe care blues-ul tradiţional o exercită asupra mea“, scrie el, „a fost indubitabil alimentată de nemulţumirea mea crescândă faţă de atotputernica banalizare şi comercializare pe care o întâlneam oriunde altundeva în lumea muzicală. Credinţa încăpăţânată a blues-ului tradiţional în propriile sale lumini călăuzitoare, rezistenţa sa la interferenţele corporatiste, fericita sa ignoranţă

DELTA BLUES

The Life and Times of the Mississippi Masters Who Revolutionized American Music de Ted Gioia Ilustrată de Neil Harpe 449 pag. W. W. Norton & Company. 27.95 $

în ceea ce priveşte videoclipurile şi formatele radio la modă, afirmarea propriei sale moşteniri inexprimabil de bogate....“ Nu! Dar, la câteva pagini mai încolo, cartea începe să fie extraordinar de utilă. Gioia, care a scris trei cărţi despre jazz şi două despre funcţia socială a muzicii (Work Songs şi Healing Songs), se deplasează constant între mai multe niveluri diferite. El descrie blues-ul deltei ca un critic, scriind pe baza unor audiţii consistente. Trasează istoria genului prin probleme reale ale vieţii – migraţia, munca, audienţele, vânzările de albume, cluburile de noapte – oprindu-se din când în când pentru

a evidenţia cât de specială este istoria acestei muzici, în care cineva care era complet necunoscut contemporanilor săi, ca Johnson, poate fi astăzi proclamat regele ei.

Iar Gioia încearcă să cartografieze un fel de adevăr ponderat despre blues, cântărind zeci de puncte de vedere, atât ale artiştilor, cât şi ale colaboratorilor acestora. În această carte vă veţi familiariza atât cu cercetători, istorici, producători şi biografi ca Alan Lomax, Stephen Calt, Mack McCormick, H. C. Speir şi Gayle Wardlow, precum şi cu Son House, Tommy Johnson, Muddy Waters şi Howlin´ Wolf.

La fel cum făcea şi Robert Palmer în Deep Blues (1981) – o carte mai subţire, mai misterioasă, mai presantă –, Gioia umple un întreg capitol la începutul cărţii cu descoperirile lui Charles Peabody, arheologul de la Harvard care a explorat Coahoma County, Mississippi, în 1901, şi cu memoriile lui W. C. Handy, compozitorul celebrului cântec St. Louis Blues. Porecla lui Handy era „părintele blues-ului“; el a fost, de asemenea, unul din primii care l-au ridicat în slăvi, scriind despre „frumuseţea muzicii primitive“ după primele sale întâlniri cu muzicieni ai bluesului din Mississippi, la începutul secolului al XX-lea şi descriind-o ca „cea mai ciudată muzică pe care am auzit-o vreodată“.

Spre deosebire de Palmer, Gioia nu pierde prea multă vreme făcând legătura dintre blues şi structurile şi ritualurile manifestărilor vest-africane. El insistă, mai degrabă, pe evoluţia blues-ului de la cântecele negrilor cu teme legate de munca lor, de dinainte de războiul de secesiune, şi, în general, pe parcursul cărţii, munca este elementul diriguitor al naraţiunii: în ce măsură oportunităţile economice au afectat muzicienii, câţi bani şi motivaţii le-a putut oferi blues-ul şi cum s-au împăcat etica şi estetica muncii proprii muzicienilor cu cele ale audienţei.

Astfel încât capitolul despre Bukka White şi Son House este centrat în jurul fermei de la închisoarea Parchman, unde au fost amândoi deţinuţi şi unde White l-a întâlnit pe folcloristul John Lomax. „Închisorile nu sunt concepute ca să joace un rol în istoria muzicii“, ne avertizează Gioia. Dar, în istoria blues-ului din deltă, „toate lucrurile sunt opusul a ceea ce se aşteaptă oricine de la ele“. Capitolul despre Muddy Waters este de fapt unul despre deplasarea spre nord a blues-ului: Waters a urmat traseul forţei de muncă, părăsind delta cam în aceeaşi perioadă cu prima expunere publică a maşinii de cules bumbacul. Capitolul despre Mississippi John Hurt este de fapt despre mecanismele revenirii blues-ului de la începutul anilor 1960, într-o orgie luminată a „redescoperirii“; se face legătura dintre Hurt şi ciudatele reveniri din carierele lui Bukka White, Son House şi Skip James, precum şi cu decăderea blues-ului ca tradiţie vie.

Capitolul despre John Lee Hooker – iar aici Gioia chiar dă lovitura – se ocupă de nesfârşitele variaţii ale lui Hooker pe o temă la o singură coardă, dar şi de extravaganţa carierei sale de autor de discuri. Putea scoate zeci de înregistrări într-un an, unele sub diverse pseudonime, uneori încredinţându-se unor producători care nu aveau nici o idee despre ce ar putea să facă cu el. Se citeşte aici printre rânduri o poveste despre modul în care anumiţi muzicieni de blues – nu doar Hooker, ci şi Sam House şi alţii – s-au mândrit poate prea mult cu cantitatea de muzică pe care au produs-o şi prea puţin cu calitatea, ca apărare emoţională împotriva exploatării. Dar şi

o alta, despre oportunismul lui Hooker şi al patronilor săi. Gioia îl urmăreşte pe Hooker până la sfârşitul lungii sale vieţi cu o fascinaţie evidentă chiar şi pentru realizările minore, până la înregistrările sale din anii 1970, alături de Canned Heat, şi la ultimele sale zile ca laureat al premiilor Grammy.

Bineînţeles, lui Robert Johnson îi este dedicat un întreg capitol, dar, confruntat cu lipsa faptelor biografice palpabile, Gioia scrie un eseu despre incertitudine şi aproximare în istoriografia blues-ului. Povestea pe care cei mai mulţi oameni au auzit-o despre Johnson este mitul conform căruia şi-ar fi vândut sufletul diavolului, la o răscruce de drumuri.

Gioia răspunde cu o mini-istorie, întinsă pe

W. C. Handy, aşa-numitul Părinte al blues-ului, îl descria ca fiind „cea mai ciudată muzică pe care am auzit-o vreodată“. nouă pagini, despre blues şi religie şi despre blues şi credulitate (nu crede în povestea cu răscrucea, bineînţeles, dar îi apreciază semnificaţia; aici se întâlneşte cu cartea lui Elijah Wood, Escaping the Delta: Robert Johnson and the Invention of the Blues). El povesteşte de asemenea istoria savanţilor care au încercat şi încă încearcă să scoată la iveală detalii despre viaţa lui Johnson.

Gioia exagerează uneori – nu în momentele când e sigur că ştie ceva, ci atunci când are senzaţia că nu are cum să ştie. „S-ar putea să nu fim niciodată capabili să explicăm noaptea întunecată din sufletul lui Robert Johnson“, cugetă el, „dar cu atât mai mult nu ar trebui să încercăm să o ignorăm sau să refuzăm să-i admitem puterea hipnotică“. (Poate ar trebui să producem combustibili alternativi din ea). Şi totuşi, şi în acest complex capitol – ca în toate celelalte – sunt ascunse mici analize ale muzicii, iar acestea, prin contrast, sunt bine alcătuite: nici prea îmbibate de admiraţie, nici prea seci printr-o enumerare de date.

Mare parte din acest material a fost tratată în alte cărţi, deşi nu cu atâta spirit sintetizator şi precauţie. Delta Blues nu e la fel de vehementă ca revizionista Escaping the Delta a lui Wald sau In Search of the Blues, a lui Marybeth Hamilton, două cărţi care au provocat anumite tulburări printre criticii muzicali (Gioia îşi asumă totuşi anumite puncte de vedere pe care trebuie să le apere: atunci când amenajează decorul pentru a putea susţine prevalenţa cântecelor americane ale negrilor despre muncă faţă de cântecele vracilor din Africa de vest, precum şi atunci când îl apără pe Alan Lomax de acuzele specialiştilor contemporani ai blues-ului, care susţin că Lomax a trecut sub tăcere contribuţiile cercetătorilor negri cu care a colaborat în anii 1940). În schimb, Gioia apelează la cercetări originale, la interviuri cu surse de încredere şi la propriile sale incantaţii calme şi concluzive, pentru a schiţa o linie călăuzitoare printr-un întreg secol de blues al deltei – o istorie care e probabil mai încheiată decât doreşte el să o admită în capitolele finale ale cărţii. A reuşit să pună în balanţă istoria muzicii şi cea a receptării acesteia, iar acolo unde adevărul despre oricare din ele este inaccesibil, nu ezită să o recunoască. Este adeptul ideii ca blues-ul să-şi păstreze o aură de mister, dar numai un h mister foarte bine documentat.

11

Lumină schimbătoare O nouă culegere de poezii rafinate şi complexe ale lui James Merrill.

DE AUGUST KLEINZAHLER OEZIA lui James Merrill seamănă mai mult cu un trio pentru pian de Haydn sau cu un cvintet de Boccherini decât cu „urletul barbar“ al lui Walt Whitman.

Precum stilul Galante din muzica secolului XVIII, opera lui Merrill are final înalt, aproape ornamentat şi se bucură de calităţile rafinamentului, complexităţii designului şi al formalităţii pe care o conţine. E o muzică regală, pentru ascultătorii rafinaţi

P

SELECTED POEMS

de James Merrill Editată de J. D. McClatchy şi Stephen Yenser 298 pag. Alfred A. Knopf. Paper, 16 $

şi cultivaţi. Cel mult – în câteva poeme unde e mai reţinut, iar nucleul emoţional al operei, oricât de ascuns sau atenuat, este la intensitatea maximă – Merrill are câţiva egali, dar nici unul printre poeţii contemporani care folosesc metrica şi rima.

Născut în 1926, fiul lui Charles Merrill, cunoscut ca „Veselul Charlie“, cofondator al casei de brokeraj Merrill Lynch, James Merrill a fost crescut în Southampton, Long Island, şi Manhattan, bucurânduse de avantaje şi bunăstare extraodinară.

Adresa din Manhattan, 18 West 11th Street, care a reprezentat titlul unuia dintre cele mai sfâşietoare poeme ale lui Merrill, a devenit mai târziu celebră după ce acolo a explodat accidental în martie 1970 o bombă făcută de organizaţia Weatherman.

Reputaţia de poet a lui Merrill, care a fost uriaşă în anii ’60 şi ’70, a scăzut de-a lungul timpului. Noua Critică, teoria literară predominantă în timpul acelei epoci, punea multă valoare pe genul de poezie scris de Merrill, mai ales pe dexteritatea sa formală, utilizarea ironiei, pe aparenţele complexe şi pe pretenţiile pe care opera sa le avea de la cititor. Poezia, deşi în nici un caz confesională în maniera lui Berryman sau a lui Lowell, este în cea mai mare parte autobiografică. Dar chiar şi în cele mai intime poeme, vocea poetului sau a naratorului este îndepărtată sau anonimă.

Oricât de controlat ar fi ca poet şi oricât de subjugat ar fi unui anumit gen de decor poetic, Merrill este, într-un fel, un poet al excesului – aşa cum era Whitman, de exemplu, sau Wallace Stevens, un preferat al lui (Merrill şi începe poezia „Yánnina“, „Somnambuli la promenadă...“). Merrill a scris un poem de 600 de pagini, în fragment aici, intitulat The Changing Light at Sandover (Lumina schimbătoare la Sandover), inspirat de lungile aventuri ale partenerului său cu tabla de Ouija, cu care i-au invocat dintre morţi, printe alţii, pe W. H. Auden, Platon şi pe un filfizon pe nume Mirabell. Hedonist incurabil Cel mai recent roman al lui August Kleinzahler este „Sleeping It Off in Rapid City: Poems, New and Selected“.

12

când e vorba de limbaj, Merrill e dependent de jocul cuvintelor, de isteţimea formei şi de ingeniozitatea rimelor. Opera sa are afinităţi cu cea a scriitoriilor francezi decadenţi de fin-de-siècle, şi cu stilul lor hiper rafinat, cu propoziţiile lor complexe, încâlcite, cu fascinaţia acestora pentru digresiunile exotice şi complicate. Unora digresiunile poetului le-ar putea displace. Darul lui Merrill de a manipula limbajul devine adesea un viciu.

Poezia sa, când e citită în cantităţi mari, chiar şi în această colecţie editată cu multă pricepere de către D. McClatchy şi Stephen Yenser, poate uneori semăna unei cine prea

Merrill se desfată creând genul de ambianţe întâlnite mai mult în romane decât în poezie. consistente. E cel mai bine savurat prin citirea a una sau două poezii o dată. Cuvântul potrivit pentru opera lui Merrill e recherché, cu înţelesul de fin, rafinat, generos de elegant, exotic, obscur. Nici un scriitor n-a fost mai important pentru Merrill decât Marcel Proust, căruia Merrill îi aduce un omagiu într-una dintre cele mai frumoase poezii, „For Proust“ (Pentru Proust), din colecţia din 1962 Water Street. Acel volum conţine de asemenea „An Urban Convalescence“ (O convalescenţă urbană) şi „Swimming by Night“ (Înotând noaptea), ambele poeme momorialistice şi ambele giuvaeruri, mai ales „An Urban Convalescence“. McClatchy

şi Yenser notează în introducerea lor: „Merrill credea, despre opera lui Marcel Proust, că unicul paradis adevărat e un paradis pierdut. Dragostea nu e deplină până ce nu se pierde, până ce nu devine amintire, apoi devine artă“.

Poezia lui Merrill nu va fi pe gustul tuturor. Nici n-a intenţionat să fie. El insistă prea des pe inteligenţă; se poate întinde prea mult şi poate strica ceea ce începe şi continuă timp de câteva strofe ca un poem splendid scris în metrică de baladă, „The Summer People“ (Oamenii verii), sau poate sufoca un poem prin detalii, aşa cum o face în „Yánnina“. Mulţi cititori vor găsi poezia sa manierată. Chiar este, prin construcţie. Poetul e un estet, un dandy în sens baudelairian, într-un fel arogant.

Un critic s-a referit la stilul lui Merrill ca fiind „baroc neocritic“. Rococo ar fi probabil termenul mai potrivit. Acolo unde ar merge o linie dreaptă, Merrill nu se poate abţine de la înflorituri. Dar dacă i-am ocoli opera, am pierde unele dintre cele mai frumoase poezii scrise în engleză la mijlocul secolului trecut, poezii ca „Mornings in a New House“ (Dimineţi într-o casă nouă), „Lost in Translation“ (Rătăcit printre cuvinte), „The Kimono“, un poem care arată cel mai bine cumpătarea lui Merrill: Când m-am întors de pe aleea iubirii Părul îmi era alb ca zăpada.

Bucuria, nedumerirea, durerea Păreau anotimpuri succedându-se.

Cum m-am întors iar acasă Îngheţat, pe jumătate mort, poate tu ştii. Ţi-ascunzi un zâmbet şi citeşti:

Dorinţe neîmplinite Rămân de la o viaţă la alta.

Vetre lângă care ne dezbrăcăm Demult am fost x-uri Pe schiţele „mândriei epuizante“.

Timpuri uitate, licărul himerei A adus spre a noastră treaptă arsă Aprilie înapoi. O rază neaşteptată...

– Vorbeşte-n continuare până mă preschimb în Modelul unui şuvoi Mărginit de trestii albe pe albastru.

N afară de Proust şi Stevens, printre modelele lui Merrill se numără poetul alexandrin Constantine Cavafy, pe care, ca şi pe Proust, Merrill îl slăveşte într-un omagiu. El îi împărtăşea fascinaţia bătrânului poet pentru cultura elenă şi iubirea homosexuală. Henry James este un altul. Merrill se desfată creând genul de ambianţe întâlnite mai mult în romane decât în poezie, iar unele dintre poemele sale sunt naraţiuni în miniatură, mici romane de moravuri în versuri albe. Yeats, care îi face o vizită prin intermediul tablei de Ouija în „The Changing Light at Sandover“, este un altul, mai ales în primele lucrări ale lui Merrill. Iar prietena lui Merrill, Elizabeth Bishop, un alt model, căreia Merrill i-a scris două poeme, ambele superbe: „The Victor Dog“ (Câinele învingător) şi „Overdue Pilgrimage to Nova Scotia“ (Pelerinaj întârziat în Nova Scotia), primul un exerciţiu de virtuozitate şi spirit, cel de-al doilea o mişcătoare elegie, plină de admiraţie şi afecţiune. h

Î

FOTOGRAFIE DE THOMAS VICTOR (1980)

Ape tulburi Biografia unui râu care curge prin Londra, cu latura întunecată bine reprezentată. zonă acoperită mai mare decât oricare alta, începând de la construirea piramidelor – sau cel puţin aşa se spunea. În 1930, la docuri lucrau 100.000 de oameni, dar în 1981 a fost închis ultimul doc impozant al oraşului, în parte din cauza nevoii de a avea o zonă adecvată de ancoraj pentru navele de transport mari.

BSERVÂND aceste evenimente, Ackroyd nu e nici nostalgic, nici pesimist. Ia drept binevenită tranziţia de la docurile imperiale la regenerarea planificată a capătului estic al râului Londrei, prin intermediul proiectului Thames Gateway Development. Nu regretă – cine ar putea regreta aşa ceva? – despărţirea de canalele vechi şi acoperite de ceaţă care, în perioada de glorie a Imperiului Britanic, duhneau de la combinaţia insalubră de apă de canalizare şi chimicale: un râu în care nu înota nici un peşte şi în care leşurile erau acoperite cu un mâl ce nu putea fi şters. Lui Ackroyd îi face plăcere că micile cărămizi roşii ale lui Isambard Brunel susţin şi astăzi, după 170 de ani de la construcţie, marele pod feroviar de la Maidenhead, care a reprezentat o premieră pe acest râu, dar nu face glume proaste despre istoria mai recentă – şi mai plină de gafe – a lunguieţului pod Millennium şi a surorii sale cu freză punk, Domul Millennium. În opinia lui Ackroyd, toate formele de progres sunt binevenite, fiecare reprezentând o nouă etapă în evoluţia sinuoasă a râului.

Thames etalează uneori un autor exasperant, care apare în ipostazele sale cele mai bune şi cele mai proaste totodată. Partea cea mai proastă se vede în apelul ocazional al lui Ackroyd la prostioare lipsite de sens pentru a umple paginile („Cei care visează pe malul râului pot visa viitorul, precum şi trecutul“, „Din apă venim şi în apă ne întoarcem“) şi într-o dependenţă neruşinată faţă de materialul oferit de doi cercetători (cărora le transmite mulţumiri în carte). Prezenţa lor e uşor de intuit în pasaje precum următorul: „Există 106 poduri pietonale pe Tamisa: 76 pe porţiunea de râu neafectată de flux, având o înălţime medie de la cel puţin 7 picioare (2,2 metri) la 32 de picioare (9,7 metri), şi 30 pe cursul afectat de flux. Pe această parte a râului se mai află 9 poduri feroviare şi 19 poduri de trafic auto (majoritatea fiind amenajate şi cu trotuare pentru pietoni)“.

Aici şi aiurea, lectura acestei cărţi devine enervantă, de parcă dl Gradgrind cel calculat ar fi dat buzna într-o clasă devotată frazelor pompoase şi minunat de descătuşate din White Goddess de Robert Grave.

E recomandabil, aşadar, să nu trataţi Thames ca pe o resursă academică. (Ca şi cu London, autorul nu oferă note de subsol.) Scutiţivă de lectura pasajelor care merită o carte proprie, dacă se poate cu titlul Înţelepciunea râului. Chiar vă rog să săriţi peste listele de biserici cu hramul Maicii Domnului şi peste inventarele de nenumărate zeităţi protectoare ale altor râuri. La urma urmei, puţini s-ar risca să plonjeze adânc în Tamisa. Acelaşi lucru este valabil şi pentru istoria lui Ackroyd.

O îmbăiere scurtă vă va face mai puţin rău – şi vă va produce mult mai multă plăcere – h decât o cufundare totală.

O

Tamisa şi Parlamentul, în amurg.

DE MIRANDA SEYMOUR

D

E la romanul său de debut, The Great Fire of London, la noua sa carte ambiţioasă, London: The Biography, oraşul ca scenă de teatru (cu un rol important jucat de râul tăcut, întunecat şi imposibil de domesticit) a alimentat opera lui Peter Ackroyd. Biografiile pe care le-a scris despre Sir Thomas More, William Blake, Charles Dickens şi T. S. Eliot au fost îmbogăţite considerabil de decorul londonez, în special de prezenţa îngândurată a Tamisei. Romanul său The House of Doctor Dee evoca un conac elizabetan aşezat pe malul râului, iar într-un alt roman, Hawksmoor, lumea aşezată din măreţele biserici baroce ale Londrei era spulberată de imaginea capelelor mortuare, a siturilor celtice şi a templelor romane care zac îngropate sub criptele lor riverane.

Perspectiva lui Ackroyd asupra oraşului a fost dintotdeauna întunecată. Aşadar nu e surprinzător să descoperim că cele mai reuşite părţi din acest studiu uriaş al unui râu destul de mic (are doar 346 de kilometri lungime) oscilează între sfera morbidului (ofrande străvechi de capete tăiate, multe cu mandibule lipsă, înecuri înfiorătoare, sfaturi despre unde ar putea sări mai bine de pe pod cei disperaţi) şi evocările lirice ale lumii sub-

Miranda Seymour a scris biografii despre Mary Shelley şi Robert Graves. Cea mai recentă carte a sa, „Thrumpton Hall“, e o autobiografie.

FOTO: CHRISTINE NESBITT/ASSOCIATED PRESS

terane. Aici, ca şi în London, Ackroyd scrie într-un stil splendid despre natura sinistră a tunelelor construite de om pe sub Tamisa.

Porţiunea de râu care îl atrage cel mai mult pe Ackroyd – şi în care s-a şi specializat autorul – curge între Hampton Court (cel mai vestic dintre marile palate în stil Tudor construite de-a lungul râului pentru a face pe plac episcopilor şi regilor) şi fâşia de 50 de kilometri a estuarului, ale cărui smârcuri sumbre sunt

THAMES

The Biography de Peter Ackroyd Ilustrată. 481 pag.

Nan A. Talese/Doubleday. 40 $

evocate în câteva dintre cele mai reuşite scene ale lui Dickens. Acestea au fost mlaştinile paludice unde a fugit deţinutul Magwitch, evadat dintr-o barcă-închisoare pentru a se întâlni cu tânărul Pip. Treisprezece lespezi funerare micuţe pentru copii, aşezate în curtea bisericii din Cooling (sursa recunoscută a lui Dickens, pe peninsula Hoo) explică de ce aceste ţărmuri sunt până şi în zilele noastre atât de pustii.

Joseph Conrad şi, mai surprinzător, Bram Stocker şi-au găsit inspiraţia în cea mai fantomatică porţiune a Tamisei. (Jonathan Harker a găsit o ascunzătoare printre smârcuri, la Purfleet, pentru contele vampir). Tocmai

aici, către finalul pelerinajului de aproape 400 de pagini, se simte şi Ackroyd în apele sale.

Capitolele finale din Thames (Tamisa) sunt extraordinare, poate cele mai bune pe care le-a scris autorul în cariera sa prolifică. După cum ne spune el, estuarul era peisajul de coşmar al poeţilor anglo-saxoni: nume stranii, precum Whalebone Marshes, Black Deep şi Hundred of Hoo evocă această lume străveche. „Nu e un loc pentru oameni“, scrie Ackroyd. „Chiar şi la începutul secolului XXI, dacă te plimbi singur pe malul estuarului, e posibil să te simţi cuprins de o teamă copleşitoare – teama de singurătate, de a fi părăsit, teama de ceea ce este străin, reprezentat de râu însuşi. Poate că e teama de Tamisa primitivă“. Cititorul simte, fără îndoială, că informaţiile lui Ackroyd despre această zonă sunt cât se poate de reale.

Groaza – şi încântarea – pe care o transmite scriitorul par întru totul veritabile.

Deşi proza sa e extrem de captivantă atunci când prezintă aceste pustietăţi sterpe, descrise odinioară ca „ultimul loc pe care l-a făcut Dumnezeu, fără să-l termine vreodată“, Ackroyd apelează la formidabilele sale cunoştinţe despre istoria Londrei pentru a descrie natura antagonică a râului, chipul său de Ianus: ridicarea la putere a Tamisei, crearea unuia dintre cele mai mari şi mai aglomerate porturi din lume. În 1828, docurile Londrei erau mărginite de nişte ziduri mai lungi decât cele care înconjurau pe vremuri întregul oraş; pe atunci, depozitul de tutun din Wapping avea o

13

Un ofiţer şi un buldog Carlo D’Este pledează pentru Winston Churchill ca strateg militar.

DE ROBERT KAGAN IAŢA lui Winston CHURCHILL s-a întins pe ultimele decenii ale Imperiului Britanic, iar lectura plăcută a noii biografii scrise de Carlo D´Este va readuce la viaţă şirul de dezastre care au lovit Marea Britanie între sfârşitul epocii victoriene şi momentele celui de-al doilea război mondial, când a fost ameninţată cu dispariţia. Erudiţii Americii speculează în zilele noastre cu lejeritate despre declinul naţional şi îşi imaginează că, dacă va avea loc, va fi ceva ce va putea fi gestionat cu inteligenţă şi în condiţii de siguranţă.

Dar un declin geopolitic autentic este o aface-

V

WARLORD

A Life of Winston Churchill at War, 1874-1945 de Carlo D’Este Ediţie ilustrată. 845 pag. Harper/ HarperCollins Publishers. 39.95 $

re serioasă şi adesea mortală. Churchill şi-a petrecut perioada cea mai activă a vieţii eschivând ameninţările tot mai serioase la locul Marii Britanii în lume, iar apoi chiar la existenţa ei ca naţiune independentă. O biografie a lui Churchill este într-o anume măsură o biografie a poporului britanic, cu toate succesele sale remarcabile, eşecurile devastatoare, tâmpeniile, aroganţele şi nepăsările ocazionale şi, în fine, incredibila sa temeritate.

Temeritatea a fost o constantă a vieţii lungi şi plină de evenimente a lui Churchill. D´Este notează că, „cu mult înainte de a deveni om de stat“, a fost „mai întâi de toate un soldat“.

Tânărul Churchill, cu o copilărie mizerabilă şi o personalitate mizerabilă, a ales serviciul militar ca pe o cale de a-şi face un nume şi a se dovedi valoros – mai ales în ochii tatălui său rece şi distant. Ca tânăr bărbat, a luptat în India şi aproape că a fost ucis. În 1898 a luptat sub comanda lui Kitchener la Omdurman şi, din nou, de-abia a scăpat cu viaţă. Apoi a luptat în războiul burilor, unde a fost capturat şi a evadat. În primul război mondial, a servit mai întâi ca lord al Amiralităţii, dar după eşecul planului său de străpungere a Dardanelelor, care a provocat moartea a mii de soldaţi britanici şi aliaţi la Gallipoli, a aranjat să fie trimis pe front alături de oamenii săi, în sângeroasele tranşee din Flandra.

Toate acestea au avut loc cu zeci de ani înainte de a deveni prim-ministru şi de a salva Marea Britanie, poate chiar întreaga lume, de dominaţia lui Hitler şi a naziştilor. În acest rol, susţine D´Este, Churchill nu era un simplu politician, conducând un război în maniera lui Woodrow Wilson, Lloyd George sau Franklin Roosevelt. El era un soldat, un „domn al războiului“, un politician-războinic croit din aceeaşi plămadă ca Frederic cel Mare, Napoleon, Oliver Cromwell sau marele său strămoş, ducele de Marlborough.

Robert Kagan este un colaborator principal la Carnegie Endowment for International Peace şi autorul volumului „The Return of History and the End of Dreams“.

14

Alături de regimentul de cavalerie uşoară din Africa de Sud, circa 1899.

Aceasta este tema principală din Warlord (Domnul războiului) şi este probabil puţin supralicitată. D´Este e istoric militar, autor al unor excelente biografii ale lui Dwight Eisenhower şi George Patton, aşa că nu e surprinzător că îl vede pe Churchill în primul rând ca soldat şi doar în al doilea rând ca lider politic. Dar Churchill a atins măreţia ca lider naţional în calitate de politician şi om de stat, ceea ce a dorit mereu să fie. Îi plăcea primejdia şi uneori îndrăzneala lui friza absurdul. Dar, de fiecare dată când tânărul Churchill se avânta în primejdie, el calcula, chiar şi atunci când gloanţele zburau şi săbiile spintecau aerul, în ce măsură fiecare acţiune îndrăzneaţă îi va face numele mai important acasă în Anglia. Şi, într-adevăr, pe la 1900, renumele său militar, alături de cărţile sale foarte bine vândute, l-au propulsat în Parlament. În acel an, Mark Twain l-a prezentat, la New York, ca „eroul din cinci războaie, autor a şase cărţi şi viitor prim-ministru al Angliei“. Churchill avea 26 de ani. În acea perioadă, Churchill nici măcar nu credea că o carieră militară glorioasă mai era posibilă. Ca mulţi din contemporanii săi de la începutul secolului, credea că războaiele de amploare între mari puteri erau de domeniul trecutului. După cum scrie D´Este despre gândirea sa, „cu siguranţă că civilizaţia a avansat dincolo de acel punct într-

un nou secol, în care naţiunile sunt tot mai dependente una de alta din punct de vedere comercial, iar bunul-simţ a transformat asemenea coşmare în absurdităţi rizibile“.

Optimismul s-a evaporat, pe măsură ce Churchill observa întărirea flotei germane şi hotărârea kaiserului Wilhelm al II-lea de a transforma Germania într-o mare putere globală. Ulterior, Churchill scria: „Mă gândeam la pericolul care ameninţa Marea Britanie, iubitoare de pace, nebănuitoare, prea puţin pregătită, la puterea şi virtuţile ei şi la misiunea ei de promovare a bunuluisimţ şi echităţii. Mă gândeam la Germania care îşi clădea splendoarea Statului Imperial şi săpa adânc în natura ei calculată, profundă, rece, răbdătoare şi lipsită de scrupule“.

Nu a privit escaladarea ameninţărilor în calitate de soldat sau de domn al războiului, ci ca un lider democratic devotat Marii Britanii şi principiilor şi tradiţiilor sale liberale. În exilul politic care a urmat primului război mondial, a avertizat asupra ascensiunii dictaturii în Germania, Italia, Japonia, Spania şi Uniunea Sovietică şi a făcut-o atât de vehement încât contestatarii săi, care nu voiau să se mai gândească la mari confruntări, au ajuns să-l categorisească drept adept al războiului. Când a denunţat înţelegerea semnată la München în 1938, el a avertizat că nu putea fi „niciodată o prietenie între democraţia britanică şi puterea nazistă“.

În pofida experienţelor sale militare, măreţia lui Churchill nu constă în talentele sau inteligenţa sa militară. A fost autorul mai multor operaţiuni militare stângace, de la Gallipoli, în primul război mondial, şi până la eşecul invaziei preventive a Norvegiei, în cel de-al doilea. Generalii britanici bombăneau mereu despre intrusul politician şi amator – plângeri pe care nimeni nu le-ar fi auzit de la armatele lui Napoleon, Frederic sau Marlborough.

Mai degrabă a fost vorba despre capacitatea lui Churchill de a vedea clar şi neabătut ceea ce majoritatea celorlalţi, printre care şi aproape toţi comandanţii militari ai epocii, nu putea sau nu voia să vadă. A înţeles, de exemplu, că nu putea exista o pace sigură cu Hitler după ce acesta invadase Polonia, chiar dacă mulţi din cei ce îl înconjurau încă sperau că Marea Britanie va putea sta deoparte în războiul continental. După căderea Franţei, „realiştii“ ca lordul Halifax au cerut insistent un tratat de pace, pe motiv că Marea Britanie nu va putea niciodată triumfa de una singură şi că „nu exista nimic eroic într-o prăbuşire prin luptă, dacă aceasta putea fi cumva evitată“.

Dar Churchill a înţeles că Hitler nu putea niciodată permite existenţa unei Mari Britanii independente, căci aceasta ar fi ameninţat mereu dominaţia germană asupra continentului, şi că acesta va folosi pacea doar pentru a aduna forţe suficiente pentru un asalt final.

Churchill a înţeles, de asemenea, mai bine decât generalii şi amiralii săi, importanţa vitală a preluării iniţiativei. Aşa cum le-a spus generalilor în 1940, „obişnuinţei mentale complet defensive, care i-a distrus pe francezi, nu trebuie să i se permită să ne distrugă toate iniţiativele“. Această abordare agresivă a produs eşecurile de la Gallipoli şi din Norvegia, dar Churchill credea că e mai bine să încerci şi să eşuezi decât să nu încerci nimic. Ca şi Lincoln, a înţeles importanţa susţinerii moralului cetăţenilor şi a văzut cât de periculos e să vorbeşti despre tratate de pace atunci când naţiunea pierde. „Vom continua şi vom lupta până la capăt“, a declarat el. „Iar dacă la final povestea va însemna să pierim, ar fi mai bine să o facem nu predându-ne, ci doar atunci când ne zvârcolim fără simţire pe pământ.“ Nimeni nu a pus la îndoială promisiunea sa că va muri cu pistolul în mână, luptându-se cu naziştii pe străzile Londrei.

Acestea erau calităţile care i-au determinat pe britanici să îl aleagă dintre atâţia oameni şi să-l urmeze într-o luptă disperată cu şanse minime de reuşită. Margot Asquith, explicând de ce oamenii îi căutau îndrumarea, a observat că nu intelectul sau judecata sa erau ceea ce oamenii respectau. „Bineînţeles, e datorită curajului şi coloraturii sale – uimitorul său amestec de spirit laborios şi întreprinzător... Niciodată nu se eschivează, nu se îngrădeşte, nu se menajează... Îşi asumă riscuri imense. Acum e în cel mai bun moment al vieţii; când toţi ceilalţi se chircesc de durere – mereu alert... şi cu o puternică conştiinţă morală, Winston este întreprinzător, valoros, pasionat, pătrunzător şi plin de înţelegere“. Poate că şi-a dorit „să fie în tranşee“ şi a fost „un soldat înnăscut“, dar lumea a avut nevoie de el nu în calitate de soldat. h FOTO DIN HULTON ARCHIVE/GETTY IMAGES

Şevaletul melancoliei Un critic hoinăreşte prin lumea lui Watteau, literă cu literă.

DE RICHARD B. WOODWARD NTOINE Watteau (16841721) e pictorul celor care se aşteaptă la dezamăgiri în viaţă şi n-ar fi fericiţi dacă lucrurile ar sta în alt fel. Nu el a inventat melancolia nevrotică sau ironia dulceamăruie, dar mulţi dintre tinerii şi tinerele delicaţi care baletează prin tablourile sale, fie că sunt în decoruri pastorale sau urbane, par să fie foarte conştienţi că acţionează într-o lume al cărei sens incert nu îndrăzesc să-l pătrundă.

Francez defionitoriu pentru rococo-ul european, Watteau are de asemenea capacitatea de a fi în continuare modern. Ca şi în cazul lui Giorgione şi Vermeer, insuficienţa datelor biografice i-a atras pe creatorii romantici de mituri (a contribuit şi faptul că Watteau a murit tânăr, la 37 de ani, de tuberculoză). În 1873-74, fraţii Goncourt au publicat un influent eseu despre el în istoria lor despre arta secolului al XVIII-lea Mişcarea estetică

A

Dar decizia sa de a-şi mărturisi entuziasmul într-un alfabet al temelor – un format menit, scrie el, să reflete „mii de aspecte de vastă imaginaţie artistică“ – face lectura dificilă. Logica anumitor înregistrări – litera N are doar trei subiecte: (Gérard de) „Nerval“, „Nou“ şi „New York City“ – poate fi mai greu de interpretat decât capricioasele meditaţii asupra personajele lui Watteau.

Nu durează mult până ne dăm seama că ni se oferă mai degrabă un tur al părerilor artistice şi literare ale lui Perl decât o analiză cerebrală a realizărilor lui Watteau.

Cine nu e fascinat de opera pictorului va fi probabil nedumerit sau

ANTOINE’S ALPHABET

Watteau and His World de Jed Perl Ilustrată. 210 pagini.

Alfred A. Knopf. 25 $

l-a ridicat şi mai sus. Picturile lui au inspirat numeroase lucrări literare, inclusiv o povestire de Walter Pater şi un poem de Proust.

Jed Perl este şi el un scriitor plin de admiraţie. Atunci când i se cere să nominalizeze artistul său preferat, Perl, vechi critic de artă la New Republic, îl numeşte întotdeauna pe Watteau „fără să ezite vreo clipă“. Antoine’s Alphabet (Alfabetul lui Antoine), mica sa nouă carte, este o scrisoare de dragoste la adresa artei şi tradiţiei, în care enumeră toate modalităţile prin care temele lui Watteau – a iubirii, a reveriei, a flirtului şi a timpului – i-au influenţat plăcut ani de zile rutina şi gândurile sale zilnice.

Când un scriitor e atât de entuziasmat de subiectele sale aşa cum pare să fie Perl, nu e distractiv pentru un cronicar să strice cheful celorlalţi. I-a studiat pe criticii competenţi şi ar fi putut realiza un studiu mai solid, mai prozaic, dacă ar fi vrut. Pentru un critic care îşi exprimă regulat nemulţumirile la adresa lumii artistice contemporane, acest exerciţiu de dandy-ism trebuie să fi fost o distracţie binevenită.

Richard B. Woodward este critic de artă în New York.

indus în eroare. (Micile ilustraţii agravează această problemă).

Aflăm mai multe despre cercul familial, despre scriitori şi artişti care constituie lumea socială a lui Perl decât aflăm despre cea a lui Watteau, şi nu prea multe despre lucrări individuale. Cea mai lungă analiză, o divagaţie de şapte pagini despre „Pelerinaj la insula Cythera“, e urmată de un paragraf misterios în care Perl povesteşte despre un prieten care avea o carte poştală cu un nud de Watteau, pe un raft din biroul său.

Aceste încercări de flâneurism în stilul lui Walter Benjamin ar fi bune dacă ar reda o imagine mai strălucitoare a universului şi artei lui Watteau. Eleganţa sa cuviincioasă necesită o abordare subtilă şi indirectă. Dar multe dintre generalităţile pompoase ale lui Perl sunt fie directe („Pictura opreşte timpul – cel puţin opreşte timpul

LUCRAREA LUI WATTEAU CE APARE ÎN „ANTOINE’S ALPHABET“

aşa cum îl cunoaştem noi în vieţile noastre cotidiene“) sau discutabile („Pictura este unul din liderii modernităţii – şi cine se poate îndoi de aceasta?“). Declaraţia potrivit căreia Watteau „a inventat practic imaginaţia boemă“ nu e nicăieri susţinută de argumentaţie. O comparaţie interesantă între femeile lui Watteau şi eroinele excentrice de la Hollywood merită mai multe detalii decât i se acordă.

Chiar şi când Perl ne indică ceva anume la care să privim, el pierde sensuri evidente. Litera „B“ pentru „Backs“ – „gândeşte-te la tablourile sale şi te gândeşti imediat la un spate“ – vorbeşte despre „extraordinara putere psihologică“ a acestei părţi anatomice fără a spune clar de ce ar trebui să fie aşa. Spatele trimite un puternic semnal erotic privitorilor deoarece oamenii întorşi cu spatele nu ştiu că sunt priviţi. Dacă spatele pare excepţional evidenţiat de Watteau – şi nu sunt convins că e aşa din săracele exemple ale lui Perl – această latură voyeuristică, ce se găseşte peste tot, de la picturi de Susannah şi precursori la nenumărate filme de groază, este un factor important şi unul pe care Perl nu reuşeşte să-l includă.

De asemenea, „Alb“ pentru Perl „echivalează cu posibilitatea“ şi nu cu altceva mai profund.

Personajul Pierrot din „Gilles“, cel mai celebru tablou de Watteau, este, scrie el, „arhetipul artistului ca posibilitate pură“. Ar putea fi o interpretare. Dar e la fel de posibil ca faţa şi costumul incolore ale nefericitului clovn să echivaleze cu frica, boala sau chiar moartea.

Admiratorii literaţi ai lui Watteau de-a lungul secolelor constituie un grup select şi excentric, iar Perl a făcut o muncă excelentă identificând numeroşi scriitori (Heinrich von Kleist, Paul Verlaine, Sitwells Samuel Beckett), neasociaţi în mod obişnuit cu un asemenea artist lipsit de senzaţional. Printre descoperirile sale se numără înregistrarea unei conversaţii despre Watteau din 1956, în care Jean Cocteau îi spune lui Louis Aragon că „toată acea frumuseţe în tonuri de gri anunţă furtuna care va veni.

Oamenii de la acele petreceri ale lui Watteau sunt ca persoanele care se strâng la un loc după un accident de cale ferată, sau în timpul unui popas ori a unui bombardament, când şi-au lăsat maşinile pe şosea“. musing Ce bine era dacă muzele lui Perl ar fi fost la fel de puternice şi inspirate precum scriitorii pe care h el îi citează.

15

Intimitate şi solitudine De la o copilărie presărată cu lecturi din Keats la o carieră de triumfuri (şi eşecuri), Donald Hall relatează desfăşurarea vieţii sale de poet.

DE PETER STEVENSON

„Î

N copilărie nu s-a întâmplat nimic“, scrie Donald Hall în fermecătoarea sa autobiografie, iar aspectul admirabil al acestei propoziţii nu e doar plăcerea de a da peste o asemenea salvă insolentă în primele pagini ale relatării unei vieţi în epoca noastră post-freudiană, ci mai ales faptul că Hall a preferat să nu introducă o virgulă între „copilărie“ şi „nu s-a întâmplat“. Acea virgulă – „În copilărie, nu s-a întâmplat nimic“ ar fi insistat asupra unei pauze dramatice pe care cititorul ar fi trebuit s-o aplaude politicos, încuviinţând prevestirea poetului că ceva s-a întâmplat şi că probabil a fost ceva absolut copleşitor. Dar Hall vorbeşte serios, repetând de două ori propoziţia „nu s-a întâmplat nimic“, ca un refren sau o formulă magică, pe pagina următoare.

Fireşte, ceea ce vrea să spună e că acel „nimic“ este un mod foarte adecvat de a descrie cum este simţită desfăşurarea vieţii – în special a vieţii unui copil. Face aluzie la senzaţia stranie pe care o ai în copilărie atunci când se “întâmplă“ cu adevărat ceva indescifrabil şi extrem de încărcat de sens. (Părinţii o întreabă pe fetiţă ce a făcut azi. “Ah, nimic.”) Faptul că Hall poate evoca acea vitalitate şi alienare contopită a unor asemenea “întâmplări de nimic” e şi unul dintre motivele pentru care a avut succes ca poet.

Donald Hall s-a născut în ţinutul întunecat

Peter Stevenson este editor executiv la The New York Observer.

16

şi privilegiat din Noua Anglie. Afacerea familiei era lăptăria Brock-Hall din Hamden, Connecticut. Hall scria într-o poezie că tatăl său „îşi ura slujba de la lăptărie, detesta să lucreze pentru tatăl său şi se întorcea acasă plângând“, iar apoi ieşea în grabă din cameră pentru ca fiul lui să nu-l vadă plângând. Mama lui, care şi-a văzut toată viaţa de „obiceiurile

UNPACKING THE BOXES

A Memoir of a Life in Poetry de Donald Hall.

195 pag. Houghton Mifflin Company. 24 $

suburbane depravate“ – băut, fumat, jocuri de cărţi, dans, machiaj – moştenite de la părinţii ei severi din New Hampshire, a pătruns în conştiinţa lui Hall ca o prezenţă mângâietoare, ce se aşeza pe patul lui şi-i cânta la ureche „ca să adorm noaptea pe insula iubirii“. Însă mai târziu, când băiatul avea vreo 7 ani, ea s-a „retras în boală“, scăzând în greutate de la 72 de kg la 30 din cauza a ceea ce Hall consideră a fi fost anorexie şi depresie. În Unpacking the Boxes (Despachetarea cutiilor), autorul observă că „o bună parte din poeziile mele au fost elegiace, ba chiar morbide, pornind de la lamentaţiile pe marginea fermelor din New Hampshire şi mergând până la moartea soţiei mele“ şi menţionează pierderea atenţiei mamei sale la o vârstă fragedă. În ceea ce priveşte moartea soţiei sale, poeta Jane Kenyon, în 1995, Hall a scris într-un stil fascinant în autobiografia The Best Day

the Worst Day şi în volumul de poezie Without.

Cărţile l-au consacrat ca un bard ce detestă prednisonul, ciclofosfamida şi măduva spinării, pe măsură ce spunea povestea despre cum moartea soţiei sale, la 47 de ani, din cauza leucemiei, a reprezentat sfârşitul fulgerător al unei căsnicii de 23 de ani şi al vieţii idilice la ferma străveche a familiei sale din New Hampshire, numită Iazul Vulturului. Acolo, cei doi scriau poezii dimineaţa, în camere separate, după-amiaza se hârjoneau în pat şi apoi citeau cu glas tare din operele lui Keats, Wordsworth, Henry James şi din Biblie. E o dovadă a sincerităţii operei lui Hall – generosul său refuz de a-şi întoarce privirea – că în această nouă carte ne spune că a cumpărat prezervative la două săptămâni după moartea ei. „Dorinţa trupească e durere / care s-a răsucit în pat / ca să se uite în cealaltă direcţie“, scria el în poezia Ardor.

Ar putea cineva care a citit pe nerăsuflate, la 12 ani, Doamna Bovary şi Anna Karenina, să nu devină scriitor? Crescând în Connecticut, în toiul celui de-al doilea război mondial, Hall a fost avertizat de tatăl său să nu se masturbeze, dar şi-a găsit alinarea în Flaubert şi în Tolstoi. „Nu înţelegeam perfect ce se întâmpla în trăsurile închise, dar ştiam că era ceva imoral, pentru care merita să mori.“ Apoi au început să-i placă Keats şi Shelley. „În fiecare după-amiază, închideam uşa de la cameră ca să scriu: poezia era secretă, primejdioasă, imorală şi delicioasă.“ La o întrunire a cercetaşilor, în timpul primului an de liceu, a avut o întâlnire înspăimântătoare cu un cercetaş „rafinat“, de 16 ani. „M-am lăudat în ziua aceea că am scris o poezie în sala de lectură.

«Scrii poezii?», a zis el. «Da. Tu?» El a ezitat o clipă, nu din timiditate, ci ca să facă o pauză dramatică. «Asta e profesia mea.». N-am mai auzit pe nimeni spunând o propoziţie atât de tulburătoare.“ Hall scrie că, în liceu, în încercarea de a „mă impune ca fiind fascinant, sau cel puţin ciudat... pronunţam o anumită propoziţie din când în când, fără să dau nici un motiv pentru emiterea acelei informaţii. De pildă, puteam să articulez «Morţilor nu le plac măslinele», iar după 10 minute, să spun din nou «Morţilor nu le plac măslinele»“. Poate că nu e surprinzător, dar a fost expediat la Academia Phillips Exeter, „o tabără de 700 de băieţi republicani suburbani, care erau instruiţi de conservatori mai în vârstă“, unde a publicat poezii în revista literară a instituţiei şi şi-a cultival longevivul apetit pentru solitudine. La 16 ani, a participat la conferinţa scriitorilor din cercul Bread Loaf: „În prima mea seară, l-am văzut pe Robert Frost, un adevărat poet“. Tot acolo şi-a pierdut virginitatea, cu o blondă de 24 de ani al cărei soţ era un ofiţer plecat pe mare. De la Exeter a ajuns la Harvard, unde s-a aflat, alături de John Ashbery, Robert Bly şi Kenneth Koch, în echipa editorială de la The Advocate. Se trezea la 6 dimineaţa ca să scrie poezii, dădea târcoale prin librăria Grolier Poetry, le-a prezentat părinţilor nelipsita fată nepotrivită – „frumuşică, sexy şi melodramatică: un chip palid şi nezâmbitor, cu păr negru şi ruj roşu-roşu“ – şi a câştigat

premiul anual pentru poezie în ultimul an.

Imaginaţi-vă surprinderea lui atunci când, sosind la Oxford după terminarea unei burse Henry, acest loc ajunge să i se pară „o şcoală libertină“, unde „poezia era o atitudine, nu o artă“ şi unde „grosolănia era o chemare la împerechere. Dacă răspundeai la grosolănie cu grosolănie, puteai pune bazele unei amiciţii“. Hall, înalt şi vânjos, şi-a dat pe faţă fronda americană, care îi speria şi îi fermeca pe britanici: „Un poet de la Oxford mi-a mărturisit că fusesem înfricoşător pentru că vorbeam cu accent american şi purtam pantofi de tenis“. Bea sherry, a devenit editor literar al revistei Isis şi a ajuns să conducă Societatea de Poezie, întreţinându-se cu Cecil Day-Lewis, Dylan Thomas, Geoffrey Hill şi Thom Gunn. S-a îmbătat cu George Plimpton şi a devenit redactor de poezie la The Paris Review. Sfera academică îl atrăgea neîncetat: în Statele Unite a fost ales în Societatea Ştiinţifică de la Harvard, delicatesă ce i-a permis să petreacă trei ani scriind poezii, să-l cunoască pe T.S. Elliot şi să ia cina cu Vladimir Nabokov. Prima sa carte de versuri, Exiles and Marriages, a apărut în decembrie 1955; tatăl său a murit în aceeaşi lună.

Indiferent cât de atrăgătoare erau relaţiile sale, Hall tot mai trebuia să recurgă la sursele obişnuite de venit ale unui poet: a lucrat ca freelancer, a editat antologii, a predat vreme de câţiva ani. La sfârşitul anilor ’50, s-a alăturat altor poeţi decişi să satisfacă apetitul neaşteptat al ţării pentru lectura de poezie, când „cerul se umple de poeţi zburând să-şi recite versurile“. Prima lui căsnicie, din care s-au născut doi copii, s-a prăbuşit, lăsându-i viaţa cotidiană „tulburată, neliniştită, plină de angajamente nechibzuite“. În 1969 a cunoscut-o pe Jane Kenyon, care pe atunci era o tânără studentă de poezie. Trei ani mai târziu s-au căsătorit şi s-au mutat la Iazul Vulturului, unde versurile aclamate şi eseurile despre viaţa bucolică au continuat să dea năvală din sufletul lui Hall, care avea deja o barbă şi o burtă demne de imaginea americană a unui poet-ţăran ticălos. După cum scrie Hall într-o poezie, cei doi trăiau ca nişte „singurătăţi îngemănate“ care „armonizau“, în vreme ce Kenyon se lupta cu depresia şi a găsit un public pasionat pentru poezia ei.

Coşmarul de 15 luni al bolii şi morţii lui Kenyon e abordat pe scurt în această carte.

Hall reia povestea după dispariţia ei, când cade în ghearele unei faze bipolare necunoscute: promiscuitate maniacală, idile fulgerătoare, depresie neagră şi ucigaşă. O poezie din acea perioadă începe astfel: „Când te îndrăgosteşti / îţi păcăleşti calul / să intre în grajdul în flăcări“. Aflăm că de atunci s-a liniştit alături de o „femeie care locuieşte la distanţă de o oră, care poate veni la mine o dată sau de două ori pe săptămână“.

La 80 de ani, Hall trăieşte acum în „vidul vechimii planetei“. De curând a suferit un atac cerebral care i-a impus o endarterectomie la primele ore ale dimineţii, menită să-i cureţe o arteră carotidă. „Era o dimineaţă ca un câmp verde“, scrie el, „şi mă simţeam bine – îngrijit de păstori care vorbeau în şoaptă între ei şi cu mine“. h FOTO: TONY CENICOLA/THE NEW YORK TIMES

Cărţi pentru copii

Clubul fricii DE DANIEL HANDLER ÂNDACI pe trandafiri şi pisoiaşi orbi turbaţi, o mamă care-şi obligă copilul să poarte mănuşi fără degete, adulţi care-şi afişează cu mândrie inelele din liceu: acestea sunt doar câteva dintre lucrurile mele preferate, care ar putea să intre foarte bine într-o carte. În literatură, s-a profitat mult mai mult de pe urma neplăcerilor din lume decât pe cea a desfătărilor ei, după cum vă poate spune oricine s-a întâlnit cu personaje literare precum Pollyanna şi Lolita. O recoltă recentă de cărţi ilustrate răstoarnă brazdele literaturii de gen, iar rezultatele sunt alarmante, majoritatea (deşi nu exclusiv) într-un sens bun.

Emily Gravett se opinteşte şi se agaţă de hotarele cărţilor ilustrate încă de când a publicat-o pe prima, Wolves (Lupi), în care cartea e atacată de ghearele şi colţii din titlu. Urmând-o pe Lane Smith, cărţile lui Gravett devin participante la poveste, cu fâlfâituri şi scobituri, cu spintecări şi sfârtecări, cu mâzgălituri pe margine şi cu muşcături pe codul de bare – deşi cel mai bun text al ei, Orange Pear Apple Bear, e destul de neornamentat. Cu ilustraţii absolut descătuşate şi cu textul care te însoţeşte la tot pasul, opera ei are totuşi un caracter fizic care o face să depăşească statutul cărţilor ilustrate, aşa cum lucrările lui Robert Rauschenberg nu sunt chiar nişte picturi. (În ceea ce priveşte comparaţia cu Rauschenberg, există persoane care susţin că opera lui Gravett nu e, de fapt, pentru copii. În mod curios, aceşti critici au în general peste 18 ani şi, ca atare, n-au de unde să ştie). În noua ei carte, Gravett născoceşte un coautor care nu se mulţumeşte să se agaţe de fusta ei, ci îi şi şterge numele de pe copertă: Little Mouse. Asemeni lui Gravett, Mouse e un artist vizual. „Fiecare pagină din această carte oferă un enorm spaţiu gol în care să vă consemnaţi şi să vă înfruntaţi frica, folosind o combinaţie de desen, text, colaj“, explică Gravett. Little Mouse nu mai are nevoie de alte îndemne şi goneşte printre pagini, fiecare dedicată unei fobii aparte, precum entomofobia (frica de insecte) şi misofobia (of, mai căutaţi şi singuri!), umplând spaţiul gol cu hărţi, poze Polaroid, schiţe, mâzgălituri şi mărturii din ce în ce mai isterice.

Deşi textul este nesigur uneori – „Devin agitat în preajma cuţitelor ascuţite“ –, componentele vizuale sunt neîncetat senzaţionale şi fascinante. Îmi tot trec mâinile peste paginile cărţii, încercând să descopăr hotarele concepute de Gravett. Foaia se pliază, dar penele de-abia par adevărate: doar când dai pagina realizezi că silueta unui câine, compusă din fotografii rupte de câini şi pisici, se potriveşte cu umbra şoarecelui de pe pagina următoare. Mesajul cărţii – şi anume

G

Cea mai recentă carte a lui Daniel Handler este „The Lump of Coal“, semnată cu pseudonimul Lemony Snicket.

Ceasul a bătut ora 1 şi – aoleo! Din „Little Mouse’s Big Book of Fears“. că tuturor ne e frică de ceva – aproape că se pierde în acest melanj, dar Little Mouse’s Big Book of Fears (Marea carte de frici a lui Little Mouse) reuşeşte o reprezentare minunată a fobiei: e greu să-ţi îndepărtezi privirea.

LITTLE MOUSE’S BIG BOOK OF FEARS

Scrisă şi ilustrată de Emily Gravett Pagini nenumerotate. Simon & Schuster Books for Young Readers 17.99 $ (Pentru copii de la 4 la 8 ani) THE LITTLE BIT SCARY PEOPLE

de Emily Jenkins Ilustraţii de Alexandra Boiger Pagini nenumerotate. Hyperion Books for Children. 16.99 $ (Pentru copii de la 3 la 6 ani) TWELVE TERRIBLE THINGS

Scrisă şi ilustrată de Marty Kelley Pagini nenumerotate. Tricycle Press 15.99 $ (Pentru copii de la 5 la 8 ani)

Pe lângă cartea lui Gravett, The Little Bit Scary People (Oamenii niţel înfricoşători), scrisă de Emily Jenkins şi ilustrată de Alexandra Boiger, nu poate să nu pară niţel conservatoare, ceea ce nu e drept. La urma urmei, acel „niţel“ se află chiar în titlu: această carte nu sondează bezna fricii adevărate, ci aruncă o privire prin zonă, dând peste puştiul golan care se dă cu skateboard-ul şi umblă

cu casetofonul portabil şi peste infirmiera şcolii ţinând în mână antisepticul usturător.

Fiecare personaj e schiţat pe scurt, iar apoi naratoarea anonimă îi plăsmuieşte o viaţă secretă: „Dar pun pariu“, spune ea despre doamna de la bufet, „că după ce termină la şcoală, se duce să facă jogging, ascultând muzică în căşti. Cântă cât de tare poate şi nu-i pasă dacă o aud oamenii“.

Ilustraţiile lui Boiger au un debit rapid şi frumos, mai ales cele pe două pagini, cu naratoarea roşcată cufundată în acţiunea din închipuirile ei. Toate liniile sunt arcuite, dând cărţii un aspect mlădios care reuşeşte să se impună chiar şi peste corpul de literă atroce ales pentru cuvântul „înfricoşători“, probabil din vina designerului, Elizabeth H. Clark. (Pe bune, cum se cheamă corpul ăsta de literă? Nenorocit hidos?)

Totuşi, textul lui Jenkins vrea să elimine tot amuzamentul din frică. Fanteziile oricărui şcolar despre ce face directoarea când n-o vede nimeni sunt mai mult ca sigur ceva mai fioroase decât: „ia lecţii de dans cu iubitul ei şi, pe bune, se relaxează de tot“. Dacă vieţile secrete ale oamenilor sunt atât de satisfăcătoare, de ce Dumnezeu nu se arată şi ei mai amabili în viaţa reală? „Unii oameni sunt niţel înfricoşători“, conchide autoarea – şi iată corpul ăla de literă din nou! –, „dar, la urma urmei, uneori (probabil de cele mai multe ori, cred eu), uneori nu prea sunt, de fapt“. Aceasta nu e niţel înfricoşătoare: aceasta e cartea cel mai puţin înfricoşătoare cu putinţă. E ca şi cum ţi-ai ima-

gina că sub pat se ascunde un băcan pe nume Ted căruia îi place să tricoteze.

Creatura de sub pat, garnisită cu tentanculele adecvate şi ameninţătoare, e tocmai – staţi să-mi scot calculatorul – o doisprezecime din intriga lui Marty Kelley din Twelve Terrible Things (Douăsprezece lucruri groaznice), care nu face deosebire între grozăvia pierderii unei îngheţate – prima dintre cele 12 lucruri groaznice din titlu – şi moarte. Pare logic. Fiecare grozăvie, de la dentist la clovn, e redată într-o singură linie stearpă de dialog („Acesta trebuie să fie noul nostru elev“) şi într-o relatare pe două pagini, scrisă la persoana întâi.

Ilustraţiile aproape realiste ale lui Kelley sunt antagonice: mâinile bunicii care ciupeşte copiii de obraji par să se încleşteze pe reverele subsemnatului critic modest, iar prim-planul cu freza nereuşită arată de-a binelea chimioterapeutic. Partea cu moartea se referă la dispariţia unui peştişor de acvariu, care e înmormântat în vasul de toaletă, iar când dai pagina te aşteaptă o altă soartă apoasă, văzută de sus, de pe trambulina de la piscină.

Năpastele se succed una după alta, fără nici un motiv şi fără scăpare – doamna de la bufet nu e deloc o femeie pasionată de jogging pe muzică – chiar la sfârşitul cărţii, care ne prezintă Un Lucru Plăcut pe post de răgaz aparent. Însă nu. E vorba doar de un cornet de îngheţată. Care îi va scăpa din mână personajului la începutul cărţii. E o buclă nesfârşită, neliniştită, ca frica sau ca viaţa h însăşi. O zi bună vă doresc!

17

Cărţi pentru copii

Trântor în cărucior DE JESSICA BRUDER E s-a întâmplat cu noi? Cu America?

Cu acel popor de oameni harnici şi chibzuiţi ce făceau o muncă cinstită pentru un ban cinstit?

Niciodată n-a mai fost atât de evident: unii indivizi nu-şi mai aduc contribuţia.

Ceea ce ne conduce la întrebarea incomodă din spatele primei cărţi ilustrate a lui Susan Orlean: „De ce nu lucrează şi bebeluşii?“ În Lazy Little Loafers (Micuţii trântori), o soră mai mare atotştiutoare vrea să înţeleagă de ce bebeluşii sunt nişte paraziţi. Noul el frăţior e punctul de plecare perfect. Fetiţa îi agaţă deasupra pătuţului anunţuri de oferte de serviciu. El îşi suge degetul mare. În vreme ce ea îşi târşâie picioarele până la şcoală, ducând în spate un ghiozdan de mărimea unui frigider, el stă tolănit în cărucior, cu o sticlă în braţe. „Nu trebuie să fii un geniu ca să-ţi dai seama că bebeluşii sunt pur şi simplu leneşi“, bombăne fetiţa. „Există atâtea slujbe pe lumea asta, dar bebeluşii nu au niciodată vreuna!“ Autoare la The New Yorker, Orlean ştie câteva lucruri despre slujbe. A scris despre o gamă eclectică de muncitori, de la un hoţ de orhidee până la o femeie toreador.

(Aceasta din urmă îşi face apariţia în Lazy Little Loafers, aşezată în rândurile de adulţi cu slujbe bine plătite, într-una dintre ilustraţiile amuzante ale lui G. Brian Karas).

Tema lui Orlean – găseşte-ţi un scop în viaţă, micuţule! – e o excelentă sursă de umor.

Adulţii trăiesc într-o lume practică, dar copiii nu au utilizări practice imediate. Cu aproape trei secole în urmă, Jonathan Swift făcea, în Propunere modestă, sugestia satirică tăioasă că familiile de irlandezi înfometaţi îşi mănâncă pruncii. Acum zece ani, presa internaţională era înnebunită după „mopurile infantile“ inventate de japonezi, nişte haine de bebeluş prevăzute cu un pămătuf pentru a profita de pe urma micuţilor care se târăsc pentru a curăţa podeaua. În prezent, premiul pentru bebeluşi practici e adjudecat de Lisa Brown, creatoarea seriei de cărţi cartonate Baby Be of Use (Puiule, fă-te util). Titlurile din serie includ Baby, Mix Me a Drink (Puiule, prepară-mi o băutură), Baby Fix My Car (Puiule, repară-mi maşina) şi Baby Do My Banking (Puiule, preia-mi operaţiunile bancare), ultima fiind deosebit de oportună.

Merită să observăm că acest tip de umor se adresează, în general, adulţilor. La urma urmei, oamenii mari sunt cei care trebuie săşi bată capul cu treburile practice. Adoptarea acestui subiect pentru cititorii micuţi e destul de dificilă. Uneori Lazy Little Loafers se adresează părinţilor care citesc The New Yorker

C

Jessica Bruder e profesor asistent la Şcoala postuniversitară de Jurnalism de la Universitatea Columbia şi a scris cartea „Burning Book: A Visual History of Burning Man“.

18

Ten Little Fingers and Ten Little Toes, ilustrată de Helen Oxenbury, aruncă o privire bebeluşilor din toată lumea. şi nu copiilor lor. De pildă, câţi micuţi de 5 ani vor reacţiona la umorul bebeluşilor care „ies în oraş să ia un prânz de trei sticle şi să se cherchelească niţel“?

Chiar şi atunci când proza lui Orlean e şo-

LAZY LITTLE LOAFERS

de Susan Orlean Ilustrată de G. Brian Karas Pagini nenumerotate. Abrams Books for Young Readers. 16.95 $ (Pentru copii de la 4 la 8 ani) TEN LITTLE FINGERS AND TEN LITTLE TOES

de Mem Fox Ilustrată de Helen Oxenbury Pagini nenumerotate. Harcourt Children’s Books. 16 $ (Pentru copii de la 3 la 5 ani) SUCH A SILLY BABY!

de Steffanie şi Richard Lorig Ilustrată de Amanda Shepherd Pagini nenumerotate. Chronicle Books. 15.99 $ (Pentru copii de la 0 la 4 ani) BABY! BABY!

de Vicky Ceelen Pagini nenumerotate. Random House. 6.99 $ (Pentru copii de la 0 la 4 ani)

văitoare, colajele în guaşe, creion, acrilic şi fotografii ale lui Karas contruiesc un peisaj urban atrăgător, plin de amănunte nostime şi de puiuţi răsfăţaţi de new yorkezi. Imaginile lui mai construiesc şi bravada surorii mai mari, transformând-o într-o călătorie narativă: povestea unei fete care ajunge să se împace cu ideea de a avea un nou frăţior.

Or fi bebeluşii trântori la locul de muncă, dar cel puţin sunt nişte trântori drăgălaşi. În Ten

Little Fingers and Ten Little Toes (Zece degeţele de la mâini şi zece de la picioare), povestitorul Mem Fox şi artista Helen Oxenbury îşi combină talentele într-o perspectivă fermecătoare asupra copiilor din întreaga lume.

Fox, ale cărui povestiri ritmate se cer citite cu glas tare, nu dezamăgeşte nici de această dată. Fiecare vers începe cu un cuplet rimat despre doi bebeluşi din locuri diferite şi se sfârşeşte cu un refren vesel: „Amândoi bebeluşii / după cum ştim cu toţii / aveau câte zece degeţele / la mâini şi la picioare“. Acest refren sună mai degrabă ca un imn. Cuvintele se rostesc cu uşurinţă şi par familiare, ca şi când ar fi fost transmise copiilor de decenii întregi.

Oxenbury aduce la viaţă fiecare pereche de bebeluşi în ilustraţii blânde în acuarelă, în care înfăţişează locurile unde s-au născut micuţii, stabilind distanţa şi diferenţa, iar apoi îi aduce laolaltă pe un fundal alb. După ce realizează fiecare pereche, refrenul lui Fox intervine la momentul ideal. Micuţii îşi etalează degeţelele durdulii de la mâini şi de la picioare. Apoi zburdă împreună, alăturându-se unui grup de joc multinaţional, care se face tot mai mare pe măsură ce povestea avansează.

Diversitatea e un subiect spinos pentru cărţile ilustrate. E uşor pentru scriitorii bine intenţionaţi să pară moralizatori, ca şi cum ar rămâne blocaţi în plimbarea prin lumea fantastică din Disneyland. În Ten Little Fingers and Ten Little Toes, copiii se reunesc cu uşurinţă. Se adună cu toţii să urmărească finalul poveştii: un moment tandru şi fără cusur în care o mamă îşi sărbătoreşte „dulceaţa de copilaş care era al meu, numai al meu“.

Până şi cei mai drăgălaşi bebeluşi pot arbora o urmă de prostie. Protagonistul vioi din Such a Silly Baby! (Ce copil prostuţ!) nu face excepţie, trecând dintr-o situaţie stupidă într-alta. În timpul excursiilor la grădina zoologică, la circ, la fermă şi la rodeo, mama be-

beluşului neatent nu poate ţine pasul cu el.

La fiecare ieşire îşi confundă plodul cu altă vietate. Şi apoi pleacă acasă cu animalul respectiv, în locul propriului copil.

După rodeo, îşi aminteşte: „Ne-am dus să vedem un spectacol din Vestul Sălbatic, / şi nu ştiu cum s-a întâmplat aşa ceva / dar am simţit o smucitură / bebeluşul mi-a fost înlocuit / şi m-am dus acasă cu un bizon!“ Această hârjoneală veselă, scrisă de echipa soţ-soţie formată din Steffanie şi Richard Lorig, prezintă o litanie de sunete animalice care se lungeşte la fiecare aventură până când întreaga menajerie se strânge în dormitorul micuţului. Picturile în ulei ale Amandei Shepherd împodobesc volumul cu culori vii şi cu giumbuşlucuri întinse pe imagini de două pagini, iar artista mai presară şi mici surprize prin carte, îmbrăcând-o pe mamă în haine bizare şi găsind loc în fiecare scenă pentru câinele cu ochi bulbucaţi al familiei. În Baby! Baby! (Puiule! Puiule!), fotografa Vicky Ceelen adoptă o abordare mai domoală a legăturii dintre oameni şi animale. Cartea ei cartonată lipsită de cuvinte îi aşează pe micuţi alături de alter-ego-uri din sălbăticie, surprinzându-i în posturi paralele uluitoare.

Din moment ce bebeluşii iau indicii emoţionale de pe chipuri, imaginile concentrate asupra expresiilor faciale ar trebui să dea lovitura cu ei. Un prunc zâmbitor, fotografiat de jos ca să se ivească deasupra privitorului, e aşezat lângă un pui de girafă. Un nou-născut ce trage un pui de somn stă ca pisica adormită de lângă el. Un alt bebeluş apare întins pe burtă, cu genunchii îndoiţi, semănând cu o broască.

Bebeluşii şi animalele mai au ceva în comun. Nu acceptă indicaţii regizorale.

Această culegere de momente, care se leagă atât de bine împreună, surprinde răbdah rea şi grija lui Ceelen.

Cărţi pentru copii

Gândeşte-te înainte să mănânci DE REGINA MARLER OGOŞI înecate în ulei. Tăvi pline cu vârf de hot dogs şi chips-uri de cartofi.

Câmpuri întregi cu dulciuri după care îţi lasă gura apă. Parcurgând cartea I Get So Hungry (Mi se face atât de foame) a lui Bebe Moore Campbell, puteţi rămâne cu impresia că ilustratoarea, Amy Bates, s-a distrat mai mult desenând prima jumătate a acestei cărţi ilustrate despre slăbit decât cu a doua

G

I GET SO HUNGRY

de Bebe Moore Campbell ilustrată de Amy Bates Pagini nenumerotate. G. P. Putnam’s Sons. 16.99 $ (Pentru copii cu vârste între 6 şi 8 ani) WHAT THE WORLD EATS

de Faith D’Aluisio Fotografii de Peter Menzel 160 pag. Tricycle Press. 22.99 $ (Pentru copii cu vârste între 11 şi 14 ani)

jumătate. Pe una din pagini apare un baton de ciocolată dezgolit ademenitor pe jumătate, cu o singură muşcătură la capăt – versiunea pentru pasionaţii de ciocolată a unei blonde într-o cămaşă de noapte provocatoare.

Deşi ilustraţiile sale calde şi atrăgătoare ar putea trimite orice pofticios la borcanul cu bomboane, I Get So Hungry este de fapt o salvă de artilerie în războiul contra obezităţii infantile, scrisă cu dragoste şi atenţie. Eroina cărţii, Nikki, se întoarce la şcoală într-o toamnă şi descoperă că a căpătat o poreclă nedorită: „Nikki grăsana“. Mama lui Nikki îi alungă temerile. „Provenim dintr-o familie în care femeile au oasele mari“, îi spune ea.

Tachinată de un coleg de şcoală, Nikki nu vrea decât să mănânce şi mai mult. Înghite pe furiş nişte chipsuri în clasă, apoi descoperă că noua ei profesoară, doamna Patterson – descrisă ca o femeie vioaie şi obeză – are un secret comun cu ea: „Doamna Patterson pretinde că îşi caută ceva în poşetă. Apoi tuşeşte, şi atunci o văd cum îndeasă un fursec în gură. Îi pot auzi respiraţia atunci când doamna Patterson se ridică şi merge până la tablă“.

Aproape jumătate din copiii înscrişi la şcolile generale de stat din New York City sunt supraponderali sau obezi. Dintr-o sumă de motive, fetele afro-americane ca Nikki au o tendinţă mai pronunţată de a se îngrăşa decât fetele de altă rasă. I Get So Hungry se preocupă de câteva din cauzele acestei adevărate epidemii, mai ales de obiceiurile alimentare din familie şi de mâncatul de supărare. Cu toate că este destinată copiilor între 6 şi 8 ani, cartea porneşte de la premisa că ei nu îşi pot controla propriile diete; ei nu cumpără mâncare, nici nu gătesc. Ceea ce oferă povestea în

Regina Marler este autoarea unei istorii a literaturii, „Bloomsbury Pie“.

Familia Casales din Mexic, sus, şi familia Brown din Australia. schimb este inspiraţia de a deveni mai activ din punct de vedere fizic şi de a cultiva hobby-urile şi talentele. „Dacă îţi umpli viaţa cu destule lucruri interesante pe care să le faci“, îi spune lui Nikki profesoara ei, „nu îţi va mai fi tot timpul atât de foame“.

Cartea e o raritate printre cărţile ilustrate, înfăţişând-o pe mama eroinei într-o lumină nu tocmai măgulitoare – cel puţin până la finalul fericit. Părintele care citeşte cartea cu voce tare poate simţi o strângere de inimă, mai ales atunci când Nikki strigă că mama ei nu îi cumpără toată mâncarea sănătoasă pe care a început să o mănânce doamna Patterson.

Mesajul e clar: trebuie să ajuţi copiii să mănânce sănătos. Nu pot să o facă singuri.

Schimbările globale în obiceiurile alimentare şi repercusiunile acestora în privinţa sănătăţii sunt o temă subiacentă în What the World Eats (Ce mănâncă lumea), scrisă de Faith D´Aluisio şi ilustrată cu fotografii realizate de soţul ei, Peter Menzel. Acest volum uimitor este o versiune pentru adolescenţi a cărţii lor Hungry Planet. Urmând ideile din cartea lui Menzel, Material World (1995), în care oamenii pozau alături de toate posesiunile lor materia-

le, pentru cartea de faţă D´Aluisio şi Menzel au călătorit pe tot globul, intervievând familii şi fotografiindu-le alături de proviziile de mâncare pentru o săptămână.

De la satul Kouakourou din deşertul din Mali, unde cele două soţii ale lui Soumana Natomo îndeplinesc alternativ sarcinile legate de pregătirea micului dejun, şi până la îngheţatul orăşel Ittoqqortoormiit din Groenlanda, unde singura hrană proaspătă înoată sub calota de gheaţă din apropiere, imaginile şi eseurile din What the World Eats sunt foarte captivante. Pozele color pline de prospeţime ale lui Menzel surprind cât mai multe detalii adiacente e posibil: slujitorii nepalezi care trebăluiesc în fundalul unei bucătării din Kuweit şi jucării războinice din plastic, în culori vii, expuse la vânzare în spatele unei tarabe cu fructe din Sarajevo.

Eseurile lui D´Aluisio ne introduc în fiecare casă. Ele au tonuri variate, probabil în funcţie de nivelul de încredere dintre ea şi cei despre care scrie, şi reflectă de obicei factorii politici, geografici şi economici care determină ce mânăncă oamenii. Printre portretele de familii şi frecventele indicaţii ale autoarei, e

uşor să găseşti exemple de modificări ale dietei în lumea aflată în dezvoltare. Multe din familiile analizate înţeleg că mâncarea de la supermarket nu e la fel de sănătoasă ca cea tradiţională, dar în locuri precum China şi Europa de Est, unde până foarte de curând mâncarea era insuficientă, produsele procesate şi bogate în calorii, acum disponibile în supermarketuri şi la lanţurile americane de fast-food, sunt adeseori irezistibile.

Tabelele cu clasamente de genul „Numărul de restaurante McDonald´s“ într-o ţară sau „Populaţie supraponderală/ populaţie obeză“ sunt utile, dar nu la fel de convingătoare ca portretul celor patru membri ai familiei Casales din Mexic, fotografiaţi alături de cei 24 de litri de CocaCola pe care îi beau săptămânal.

Orice cititor ar fi şocat de cantitatea de carne consumată de familia Brown din Australia, o familie din suburbia oraşului Brisbane, dar e o trezire la realitate chiar şi mai puternică să asişti la munca intensă de care au nevoie Ermelinda Ayme Sichigalo şi Orlando Ayme pentru a-şi cultiva hrana pe un deal din centrul Anzilor din Ecuador sau să vezi raţiile mizere cu care D´jimia Ishakh Souleymane, o văduvă, îşi hrăneşte cei cinci copii în tabăra de refugiaţi Breidjing din Ciad, aproape de regiunea Darfur din Sudan. În afara lumii industrializate, modul în care se obţine, prepară şi consumă hrana este deseori la fel de interesant ca hrana însăşi. De exemplu, D’Aluisio şi Menzel îi însoţesc pe membrii familiei inuite Madsen din Groenlanda (hrana favorită: ursul polar şi pielea de narval) la o vânătoare de foci, în timp ce Doug Brown, de 54 de ani, îşi aminteşte de vânătorile de porci spinoşi din sălbăticia Australiei, dinainte ca familia sa să se mute la oraş: „Un porc spinos înseamnă o grămadă de muncă“, spune Brown. „Trebuie să sapi şi să fugi după el, să-l cureţi, să-l atârni la uscat, să-l fierbi ore în şir. Iar atunci când tocmai te pregăteşti să mănânci, apar prietenii tăi, dornici să ia fiecare câte o pulpă“.

Copiii americani ar putea fi surprinşi să afle că în alte ţări copiii sunt deseori puşi la muncă pentru a ajuta la hrănirea familiilor lor, din nevoie dar şi din cauza unor roluri rigide ale sexelor. În Mali, de exemplu, fetele şi femeile fac marea parte a muncii dintr-o gospodărie – nu doar muncile domestice, ci şi comerţul cu grâne care le întreţine familia.

Bineînţeles, cititorii ar putea să fie pur şi simplu captivaţi de ingeniozitatea oamenilor flămânzi de pretutindeni, care pot pune în farfurie stele de mare, scorpioni vii, gheare de găină sau larve bine fripte de viermi de mătase. Printre atracţii se numără şi gustarea pe care o poţi servi pe străzile filipineze, numită dugo, descrisă ca „sânge de porc coagulat şi congelat, tăiat în cubuleţe, înfipt în ţepuşe şi fript pe grătar“.

Un abecedar colorat despre modificările globale ale pieţei şi culturii, What the World Eats stârneşte un apetit intelectual pe care nu îl poate sătura nici o cantitate de piele de narval. h 19

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

CĂRŢI ILUSTRATE

Săpt. în top

Cărţi pentru copii Săpt. aceasta

10 noiembrie 2008

LECTURI UŞOARE

Săpt. în top

1

GOODNIGHT GOON scrisă şi ilustrată de Michael Rex 8 (Putnam, 14.99 $) Vremea culcării în cavoul gri şi rece: o parodie a poveştii clasice. (Vârsta: 4 – 8)

1

DIARY OF A WIMPY KID scrisă şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Chinurile adolescenţei, în benzi desenate. (Vârsta 9 – 12 ani)

2

ABC3D de Marion Bataille (Roaring Brook, 19.95 $) Alfabetul, în pop-up-uri. (Vârsta: 9 – 12)

2

2

3

BIG WORDS FOR LITTLE PEOPLE de Jamie Lee Curtis, ilustrată de Laura Cornell (Joanna Cotler/ HarperCollins, 16.99 $) O familie necioplită îşi îmbunătăţeşte vocabularul şi relaţiile. (Vârsta: 4 – 8)

7

DIARY OF A WIMPY KID: RODRICK RULES 41 scrisă şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Despre cum s-a făcut Greg de ruşine în vacanţă; urmarea la Diary of a Wimpy Kid. (Vârsta: 9 – 12 ani)

3

THE MAZE OF BONES de Rick Riordan (Scholastic, 12.99 $) Frate şi soră vânează sursa puterii familiei lor; cartea 1 din noua serie The 39 Clues. (Vârsta: de la 12 ani)

4

SWING! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder (Workman, 12.95 $) Copiii atletici par să se mişte la răsfoirea paginilor. (Vârsta: 4 – 8 ani)

2

4

THE GRAVEYARD BOOK de Neil Gaiman, ilustrată de 4 Dave McKean (HarperCollins, 17.99 $) Pentru a evita un asasin, un băiat locuieşte în cimitir. (Vârsta: de la 10 ani)

5

GALLOP! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder 50 (Workman, 12.95 $) Animalele par să se mişte la răsfoirea paginilor. (Vârsta: 4 – 8 ani)

5

1

6

BATS AT THE LIBRARY scrisă şi ilustrată de Brian Lies (Houghton Mifflin, 16 $) Sunt multe lucruri pe care le pot face liliecii în afară de a atârna cu capul în jos.

(Vârsta: 4 – 8 ani)

11

FREE TO BE... YOU AND ME de Marlo Thomas şi Prietenii (Running Press, 19.95 $) Ilustraţii noi pentru seria clasică de povestiri, poeme şi cântece, la cea de-a 35-a aniversare. (Vârsta: 9 – 12)

6

PAPER TOWNS de John Green (Dutton, 17.99 $) După o noapte de nebunii, fata pe care o iubeşte Quentin dispare. (Vârsta: de la 12 ani)

2

7

TEA FOR RUBY de Sarah Ferguson, ilustrată de Robin Preiss Glasser (Paula Wiseman/Simon & Schuster, 16.99 $) O fată neîndemânatică învaţă bunele maniere la masă înainte de a o întâlni pe „regină“. (Vârsta: 4 – 8 ani)

5

7

THE HUNGER GAMES de Suzanne Collins (Scholastic, 7 17.99 $) Într-un viitor distopic, o fată luptă pentru supravieţuire în direct la TV. (Vârsta: de la 12 ani)

8

HIP HOP SPEAKS TO CHILDREN editată de Nikki Giovanni, diverşi ilustratori. (Jabberwocky/ Sourcebooks, 19.99 $) O celebrare a poeziei cu ritm; include un CD. (Vârsta: 9 – 12)

3

8

THE WAY WE WORK de David Macaulay cu Richard Walker (Lorraine/Houghton Mifflin, 35 $) Cum să cunoşti corpul uman. (Vârsta: 9 – 12 ani)

3

TOO MANY TOYS scrisă şi ilustrată de David Shannon (Blue Sky, 16.99 $) Când fiecare jucărie ţi-e favorită, e greu să scapi de vreuna. (Vârsta: 4 – 8 ani)

5

9

PAULA DEEN’S MY FIRST COOKBOOK de Paula Deen cu Martha Nesbit, ilustrată de Susan Mitchell (Simon & Schuster, 21.99 $) Reţete pentru cei mici.

(Vârsta: 4 – 8 ani)

3

9 10

BARACK OBAMA: SON OF PROMISE, CHILD 5 OF HOPE de Nikki Grimes, ilustrată de Bryan Collier (Simon & Schuster, 16.99 $) Da, poate; biografia candidatului democrat la preşedinţie. (Vârsta: 5 – 10 ani)

10

THE INVENTION OF HUGO CABRET scrisă şi 81 ilustrată de Brian Selznick (Scholastic, 22.99 $) Un hoţ rămas orfan trebuie să descifreze ultimul mesaj lăsat de tatăl său. (Vârsta: 9 – 12 ani)

CĂRŢI BROŞATE

80

7

SERII

1

THE TALE OF DESPEREAUX de Kate DiCamillo, 39 ilustrată de Timothy Basil Ering (Candlewick, 7.99 $) Un şoarece, un şobolan şi o fată într-o călătorie magică.

(Vârsta: de la 10 ani)

2

THE BOOK THIEF de Markus Zusak (Knopf, 11.99 $) 59 O fată salvează nişte cărţi de la o incendiere nazistă şi le împarte cu un bărbat evreu. (Vârsta: de la 14 ani)

3

THE MYSTERIOUS BENEDICT SOCIETY de Trenton 12 Lee Stewart, ilustrată de Carson Ellis (Little, Brown, 6.99 $) Copii cu har într-o misiune. (Vârsta: 9 – 12 ani)

4

SLAM de Nick Hornby (Riverhead, 14 $) Un skateboarder îşi lasă însărcinată iubita de vârsta liceului şi se întreabă: ce ar face Tony Hawk? (Vârsta: de la 12 ani)

5

KNUCKLEHEAD scrisă şi ilustrată de Jon Scieszka 3 (Viking, 12.99 $) Amintiri şi desene din copilărie ale celebrului autor. (Vârsta: 9 – 12 ani)

6

JUST LISTEN de Sarah Dessen (Speak, 8.99 $ O fată 21 înfruntă în sfârşit incidentul care a separat-o de cea mai bună fostă prietenă. (Vârsta: de la 12 ani)

7

1

THE TWILIGHT SAGA de Stephenie Meyer (Megan 64 Tingley/Little Brown, ed. cart. şi broş.) Vampiri şi vârcolaci în liceu. (Vârsta: de la 12 ani)

2

INHERITANCE de Christopher Paolini (Knopf, ed. cart. 6 şi broş.) Un adolescent şi dragonul lui învaţă secretele unei lumi fantastice. (Vârsta: de la 12 ani)

3

HOUSE OF NIGHT de P. C. şi Kristin Cast (St. Martin’s Press, ed. broş. şi cart.) Vampiri la şcoală.

(Vârsta: de la 14 ani)

4

IF YOU GIVE... de Laura Numeroff, ilustrată de 22 Felicia Bond (Geringer/HarperCollins, ed. cart. şi broş.)

Amuzament cu o cauză şi efect. (Vârsta: 4 – 8)

5

INKHEART de Cornelia Funke (Chicken House/ Scholastic, ed. cart. şi broş.) Personajele unei cărţi prind viaţă şi înrobesc cititorii. (Vârsta: de la 10 ani)

6

MAGIC TREE HOUSE de Mary Pope Osborne, ilus- 198 trată de Sal Murdocca (Stepping Stone/Random House, ed. cart. şi broş.) Călătoria în timp a unor copii. (Vârsta: 6 – 9 ani)

RULES de Cynthia Lord (Scholastic, 6.99 $) Greutăţile şi 7 recompensele vieţii cu un frate autist. (Vârsta: 9 – 12 ani)

7

BOOKS OF EMBER de Jeanne DuPrau (Random House, ed. cart. şi broş.) Într-un viitor postapocaliptic, copiii încearcă să salveze lumea. (Vârsta: 10 – 13)

31

8

THE ALCHEMYST de Michael Scott (Delacorte, 8.99 $) Gemenii trebuie să ajute un alchimist nemuritor să îşi protejeze cartea vrăjilor de un magician diabolic.

(Vârsta: de la 12 ani)

8

HIGH SCHOOL MUSICAL de mai mulţi autori (Disney, doar ed. broş.) Aventurile trupei de teatru de la East High; pe baza seriei de filme. (Vârsta: 8 – 12)

1

9

BARACK OBAMA de Roberta Edwards, ilustrată de Ken 12 Call (Grosset & Dunlap, 3.99 $) Biografia „slăbănogului“care candidează la preşedinţie. (Vârsta: 7 – 9 ani)

9

REDWALL de Brian Jacques (Philomel, ed. cart. şi broş.) Lupta dintre bine şi rău printre şoareci, şobolani şi alte animale sălbatice. (Vârsta: de la 8 ani)

49

10

THE LUXE de Anna Godbersen (HarperCollins, 9.99 $) Intrigi printre tinerii din lumea mondenă a Manhattanului, circa 1899. (Vârsta: de la 14 ani)

10

JUNIE B. JONES de Barbara Park (Random House, 180 ed. cart. şi broş.) Vechi chestiuni în clasă. (Vârsta: 4 – 8)

3

9

5

9

4

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna care s-a încheiat la 25 octombrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Toate cele patru liste de cărţi pentru copii apar în fiecare săptămână pe site-ul Book Review. Editorii au furnizat categoriile de vârstă pentru titlurile respective.

20

TBR: Din culise RĂTĂCIŢI PRINTRE TRADUCERI: Pe coperta din această săptămână, Jonathan Lethem face cronica lui 2666, al scriitorului chilian Roberto Bolaño, pe care o numeşte „o lectură pe atât de completă pe cât poate îndrăzni un roman de 900 de pagini să fie“ şi „un reper al formei posibile pe care s-o aibă un roman în lumea noastră din ce în ce mai înfricoşător de post-naţională“.

Deşi Bolaño, care a murit în 2003, la 50 de ani, continuă să primească aprecieri înflăcărate din partea criticilor de când opera sa a început să apară în traducere în engleză, mai are până să ajungă pe lista de bestseller. Poate că lumea se îndreaptă în direcţia post-naţională, dar engleza e aproape exclusivă în listă – ca şi în piaţa americană de carte în general, în care au fost publicate în acest an doar vreo 320 de traduceri de literatură, dintr-un total de 15.000 de titluri literare, potrivit lui Chad W. Post de la Open Letter Press.

Bestsellerurile de ficţiune din această săptămână includ doar două traduceri, ambele pe lista de ediţii broşate: Alchimistul lui Paulo Coelho (la nr. 8 în a 59-a săptămână) şi Out Stealing Horses a lui Per Petterson (la nr 18, săptămâna a 17-a). Între timp, thriller-ul suedez al lui Stieg Larsson, The Girl With the Dragon Tattoo, cade la nr. 17 pe lista extinsă de ediţii cartonate.

MARCIA, MARCIA, MARCIA! Memoriile Brady Bunch ale lui Maureen McCormick, Here’s the Story, coboară de la nr. 4 la nr. 7 pe lista de ediţii cartonate de nonficţiune în această săptămână. Aşa cum probabil că ştiu deja obsedaţii de „Brady Bunch“, precum şi cei care asistă nevinovaţi de pe margine, McCormick – actriţa din spatele perfect de înnebunitoarei Marcia – mărturişeşte că s-a încurcat (dacă nu chiar şi-a pierdut virginitatea) cu trupeşul frate vitreg de la televiziune, jucat de Barry Williams (parcă îl aud acum pe Bobby: „Mama mereu spune: Să nu faci sex în casă!“). Dar, în vreme ce McCormick scrie sincer despre bulimie, dependenţă de droguri şi traume familiale, cărţii îi cam lipseşte proaspătul meniu nutritiv marca Brady.

Growing Up Brady: I Was a Teenage Greg a lui Williams – care a rămas 15 săptămâni pe lista de ediţii broşate în 1992 – ne-a vorbit deja despre giugiulelile lui Bobby şi Cindy din debara şi despre apariţia pe ecran a lui Marcia şi Jan fără sutien, pentru a protesta împotriva scenariilor insipide ale serialului (la urma urmei, era sfârşitul anilor 1960). Cea mai şocantă nouă dezvăluire e că vopseaua neagră de păr a băieţilor Brady avea tendinţa de a se curăţa. McCormick oferă, totuşi, o imagine interesantă a unei întâlniri de la Casa Albă între Richard Nixon şi o delegaţie de copii-vedete. Întrebat cine a fost primul preşedinte al Americii, Nixon a scăpat „Abraham Lincoln“.

S-a corectat repede, scrie McCormick, dar „a arătat că şi preşedinţii, cum ar fi spus Art Linkletter dacă acea scăpare ar fi apărut la televizor, spun lucruri trăznite“.

PISICI ŞI CÂINI: John Grogan se întoarce pe lista ediţiilor cartonate de nonficţiune, fără vechiul său prieten Marley, cu The Longest Trip Home, care debutează la nr. 9.

Oare poate răsfăţata poveste cu pisici a lui Vicki Myron’s, Dewey – ţinându-se bine la nr. 3 în a şasea săptămână – să se lanseze într-o cursă gen Godzilla contra Mothra cu Marley & Me a lui Grogan, care încă o duce bine, după un total de 763 de săptămâni în ani câineşti (adică 109 săptămâni pentru noi), pe listele de ediţii broşate şi cartonate?

JENNIFER SCHUESSLER

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

Ediţii cartonate Săpt. trecută

FICŢIUNE

1

EXTREME MEASURES de Vince Flynn (Atria, 27.95 $) Mitch Rapp se alătură unui coleg din C.I.A. pentru a lupta cu o celulă teroristă – şi cu politicienii care îi susţin.

2

THE BRASS VERDICT de Michael Connelly (Little, Brown, 26 $) Harry Bosch şi Mickey Haller (avocatul din Lincoln) caută împreună un asasin.

3

THE LUCKY ONE de Nicholas Sparks (Grand Central, 24.99 $) Întors acasă, un militar din forţele navale decide să o caute pe femeia a cărei poză a găsit-o în Irak.

4

BONES de Jonathan Kellerman (Ballantine, 27 $) Detectivul psiholog Alex Delaware e chemat când cadavre de femei sunt găsite într-un ghetou din Los Angeles.

5

THE STORY OF EDGAR SAWTELLE de David Wroblewski (Ecco, 25.95 $) Un mut se refugiază cu trei câini în pădurile din Wisconsin, după ce tatăl lui este ucis.

6

ROUGH WEATHER de Robert B. Parker (Putnam, 26.95 $) Detectivul privat Spenser din Boston se implică după ce un pistolar răpeşte mireasa de la o nuntă pe o insulă particulară.

7

A LION AMONG MEN, by Gregory Maguire.

(Morrow, $26.95.) A looming civil war in Oz, seen through the eyes of the Cowardly Lion; Book 3 of the Wicked Years.

Săpt. în top

Săpt. aceasta

10 noiembrie 2008

NONFICŢIUNE

1

AGAINST MEDICAL ADVICE de James Patterson şi Hal Friedman (Little, Brown, 26.99 $) Lupta unei familii pentru tratamentul fiului lor suferind de sindromul Tourette.

1

2

2

THE SNOWBALL de Alice Schroeder (Bantam, 35 $) Viaţa lui Warren Buffett.

1

4

DEWEY de Vicki Myron cu Bret Witter (Grand Central, 19.99 $) Pisicuţa lăsată să îngheţe în grămada de cărţi returnate de la o bibliotecă publică din Iowa şi calea ei spre faimă.

6

4

3

3

2

1

4

MY STROKE OF INSIGHT de Jill Bolte Taylor (Viking, 24.95 $) Un neurolog împărtăşeşte experienţa unui atac cerebral din 1996.

5

A BOLD FRESH PIECE OF HUMANITY de Bill O’Reilly (Broadway, 26 $) Analistul de la Fox News despre educaţia şi cariera sa.

2

5

20

6

HOT, FLAT, AND CROWDED de Thomas L. Friedman (Farrar, Straus & Giroux, 27.95 $) Editorialistul New York Times scrie despre cum revoluţia verde poate înnoi America.

6

7

1

7

HERE’S THE STORY de Maureen McCormick (Morrow, 25.95 $) Viaţa actriţei care a întruchipat-o pe Marcia Brady.

4

2

2

8

MULTIPLE BLESSINGS de Jon Gosselin, Kate Gosselin şi Beth Carson (Zondervan, 19.99 $) Părinţii unor gemeni dau naştere unor sextupleţi.

5

2

3

9

THE LONGEST TRIP HOME de John Grogan (Morrow, 25.95 $) Amintirile unei copilării catolice, de la autorul Marley & Me.

1

10

LETTER TO MY DAUGHTER de Maya Angelou (Random House, 25 $) Amintiri, aprecieri şi poeme de la autoarea I Know Why the Caged Bird Sings.

11

THE WAY I AM de Eminem cu Sacha Jenkins (Dutton, 40 $) Cum vede rapper-ul lumea, cu 250 de imagini.

12

TRIED BY WAR de James M. McPherson (Penguin Press, 35 $) Abraham Lincoln drept comandant suprem, de la autorul Battle Cry of Freedom.

3

4

TESTIMONY de Anita Shreve (Little, Brown, 25.99 $) Un scandal sexual la o şcoală din Vermont e imortalizat pe peliculă.

9

A LION AMONG MEN de Gregory Maguire (Morrow, 26.95 $) Un înfricoşător război civil în Oz, văzut prin ochii Leului Laş; urmarea la Wicked şi Son of a Witch.

10*

DARK SUMMER de Iris Johansen (St. Martin’s, 26.95 $) Un veterinar are grijă de un câine rănit care are un secret uluitor.

11

ONE FIFTH AVENUE de Candace Bushnell (Voice/ Hyperion, 25.95 $) Lumea bârfelor, a teatrului şi a finanţelor au o adresă în comun.

6

5

12

THE HOST de Stephenie Meyer (Little, Brown, 25.99 $) Extratereştrii au preluat controlul asupra minţilor şi trupurilor celor mai mulţi oameni, dar o femeie nu va capitula.

11

25

13

HEAT LIGHTNING de John Sandford (Putnam, 26.95 $) Virgil Flowers anchetează cazuri de omor în care victimele au câte o lămâie în gură.

7

5

14

MILLENNIUM FALCON de James Luceno (Del Rey, 26 $) Fiica lui Jacen Solo, Allana, descoperă un aparat ciudat la bordul navei iubite a bunicului ei, Han; o carte Star Wars.

1

14

TED, WHITE, AND BLUE de Ted Nugent (Regnery, 27.95 $) Un manifest al starului rock, partizan al armelor şi gazdă a show-lui de vânătoare la Outdoor Channel.

15

THE GUERNSEY LITERARY AND POTATO PEEL PIE SOCIETY de Mary Ann Shaffer şi Annie Barrows (Dial, 22 $) O jurnalistă întâlneşte vechea rezistenţă anti-nazistă de pe insulă.

12

15

BEYOND BELIEF de Josh Hamilton cu Tim Keown (FaithWords, 23.99 $) Renaşterea spirituală şi revenirea după abuzul de droguri ale jucătorului de baseball.

domniei Reginei Elizabeth.

Săpt. în top

1

8*

OTHER QUEEN de Philippa Gregory (Touchstone, 16* THE 25.95 $) Povestea Reginei Scoţiei, Mary, captivă în timpul

Săpt. trecută

1

5

WORDY SHIPMATES de Sarah Vowell (Riverhead, 13* THE 25.95 $) Un colaborator al emisiunii This American Life de

1

11

1

7

4

1

15

3

8

3

9

3

la radioul public examinează puritanii şi călătoria lor spre America.

10

6

BIN LADEN de Dalton Fury (St. Martin’s, 25.95 $) Ase16* KILL diul Tora Bora de către unitatea antitero de elită Delta Force,

1

12

3

de un ofiţer de rang superior prezent la eveniment.

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 25 octombrie în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei.

Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Alegerea editorilor Cărţi recente care ne-au stârnit interesul WORDS IN AIR: The Complete Correspondence Between Elizabeth Bishop and Robert Lowell. Editată de Thomas Travisano şi Saskia Hamilton (Farrar, Straus & Giroux, 45$).

Perechea a trecut aproape imediat de la prezentări stinghere la intimitate frenetică.

DESCARTES’ BONES: A Skeletal History of the Conflict Between Faith and Reason, de Russell Shorto (Doubleday, 26 $) Micul studiu elegant al lui Shorto face din despărţirea craniului lui Descartes de restul rămăşiţelor sale o irezistibilă metaforă.

CHAMPLAIN’S DREAM, de David Hackett Fischer (Simon & Schuster, 40 $) Fischer susţine că succesul colonial nordamerican al Franţei s-a datorat în principal unui singur om remarcabil, Samuel de Champlain.

FROM COLONY TO SUPERPOWER: U.S. Foreign Relations Since 1776, de George C. Herring (Oxford University, 35 $) Politica externă, de la George Washington la George Bush, surprinsă într-o splendidă sinteză.

FROM A TO X: A Story in Letters, de John Berger (Verso, 22.95 $) Romanul lui Berger îl provoacă pe cititor să interpreteze comunicarea codificată a doi iubiţi misterioşi, unul dintre ei întemniţat ca terorist.

THE ONLY SON, de Stéphane Audeguy. Traducere de John Cullen (Harcourt, 25 $) În acest roman picaresc, libertinul frate al lui Jean-Jacques Rousseau ia în derâdere viaţa şi opera marelui om.

THE NUMERATI, de Stephen Baker (Houghton Mifflin, 26 $) Cum se folosesc programele informatice de ordonare a numerelor de obiceiurile noastre de a face cumpărături, de a posta pe bloguri şi a naviga pe internet pentru a ne urmări şi a ne influenţa comportamentul.

A PARTISAN’S DAUGHTER, de Louis de Bernières (Knopf, 23.95 $) Un străin exotic întrerupe ranchiuna veche de zeci de ani din căsnicia unui reprezentant de vânzări din Londra.

FAULT LINES, de Nancy Huston (Black Cat/Grove/Atlantic, broşat, 14 $) Romanul lui Huston descrie istoria unei familii pe parcursul a patru generaţii de copii în vârstă de şase ani.

Cronicile complete ale acestor cărţi, precum şi ale altor apariţii recente pot fi citite pe nytimes.com/books.

21

Raftul cu ediţii broşate THE BUSH TRAGEDY de Jacob Weisberg (Random House, 16 $) A 43-a preşedinţie, a lui Bush, „seamănă cu prăbuşirea unui avion“, scrie Weisberg, preşedintele şi redactorul-şef al Slate Group, şi există şi o „cutie neagră“ ce ne poate ajuta „să înţelegem unde s-a greşit“. Aceasta „abundă de relaţii“, care includ atitudinea contradictorie a lui Bush faţă de tatăl său, după a cărui admiraţie a tânjit, dorind în acelaşi timp să-i corecteze greşelile, şi rivalitatea cu fratele său Jeb. Karl Rove şi Dick Cheney, susţine Weisberg, au profitat, în favoarea propriilor lor interese, de problemele oedipiene ale lui Bush. Weisberg se pricepe îndeosebi la religia lui Bush („fără conţinut teologic“) şi la natura narcisistă a interpretării acesteia, în această „provocatoare şi plauzibilă privinţă“, după cum o numea Michiko Kakutani în The Times.

THE BAD GIRL de Mario Vargas Llosa. Traducere de Edith Grossman (Picador, 14 $) Cel mai cunoscut scriitor peruan (şi la un moment dat aspirant la preşedinţia ţării) a scris un roman al obsesiei erotice care o reinventează pe Madame Bovary în perspectiva unei poveşti de dragoste contemporană. Protagonista acestuia e un peruan pedant, care se mută la Paris pentru a deveni traducător şi îşi dedică 40 de ani din viaţă căutării unei femei pe care a întâlnit-o prima dată în liceu – care îi răsplăteşte tandreţea prin cruzime.

DOWN THE NILE: Alone in a Fisherman’s Skiff de Rosemary Mahoney (Back Bay/ Little, Brown, 14.99 $) Având o „scriitură complexă şi bine structurată“ şi „atenţie pentru detaliile vii şi uluitoare“, aşa cum spunea criticul noastru Lisa Fugard, Mahoney descrie o călătorie cu barca pe Nil în 1998. Ea îşi contopeşte experienţa cu însemnările de jurnal ale lui Gustave Flaubert şi Florence Nightingale, care au navigat (separat) pe Nil în 1849. Vizitează o familie egipteană rurală, vorbeşte cu femei şi bărbaţi obişnuiţi şi se înfioară la sunetul unei chemări la rugăciune purtată pe deasupra fluviului.

OLIVE KITTERIDGE de Elizabeth Strout (Random House, 14 $) Prezenţa lui Kitteridge e elementul de legătură în aceste 13 povestiri, ce se desfăşoară într-un oraş sărac de pe coasta Maine. Profesoară de matematică la clasa a şaptea, ea dovedeşte empatie dar e lipsită de sentimentalism. Trecând prin perspective diferite, povestirile arată ce înţeleg oamenii despre ceilalţi şi ce înţeleg despre ei înşişi.

STANLEY: The Impossible Life of Africa’s Greatest Explorer de Tim Jeal (Yale University, 18 $) Au existat numeroase biografii ale lui Stanley, dar cea a lui Jeal este „cea mai elocventă, cea mai informată, cea mai completă, lizibilă şi exhaustivă“, scria Paul Theroux în Book Review. Începând cu copilăria lui Stanley dintr-o casă de corecţie britanică, Jeal îi urmăreşte călătoriile în America, autoinventarea sa în calitate de corespondent şi în cele din urmă succesul ca lider. „Africa a dat un om care a experimentat cu multiple identităţi: un nume,... o misiune,... şi i-a confirmat măreţia ca explorator“, spunea Theroux.

SOMEONE KNOWS MY NAME de Lawrence Hill (Norton, 14.95 $) Această naraţiune despre sclavi excelent scrisă merge pe urmele eroinei din satul ei din Africa prin Calea de mijloc, la captivitatea din Carolina de Sud, fuga în Canada, întoarcerea în Sierra Leone şi găsirea în cele din urmă a unei case în Londra, munca împreună cu aboliţionişti şi scrierea autobiografiei în anii de dinaintea abolirii comerţului cu sclavi de către Marea Britanie. În THE SLAVE SHIP: A Human History (Penguin, 16 $) Marcus Rediker studiază însăşi corabia cu sclavi, o microeconomie şi o închisoare plutitoare care a transportat mai bine de 12 milioane de africani în Americi timp de peste trei secole. Rediker „s-a folosit excelent de datele din arhive“, scria cronicarul nostru Adam Hochschild.

20TH CENTURY GHOSTS de Joe Hill (Harper, 13.95 $) Această puternică, inventivă şi terifiantă colecţie de povestiri relevă un scriitor care a meditat adânc asupra problematicilor horror-ului. Hill, alias Joseph Hillstrom King, este dintre privilegiaţii genului, fiul lui Stephen şi Tabitha King.

HOTEL DE DREAM: A New York Novel de Edmund White (Ecco/Harper Perennial, 13.95 $) În fantezia literară a lui White, Stephen Crane, bolnav de tuberculoză în fază terminală, şi aflat în zona rurală a Angliei, îi dictează soţiei sale o nuvelă scandaloasă despre prostituţia masculină şi viaţa străzii din New York (pe care el o începuse). Atât nuvela cât şi naraţiunea care o încadrează lucrează „elegant cu teme de influenţă literară“, scria Sophie Gee în Book Review.

SUPERCAPITALISM: The Transformation of Business, Democracy, and Everyday Life de Robert B. Reich (Vintage, 15.95 $) Lăcomia nu este cauza problemelor noastre actuale, scrie Reich, secretarul pe probleme de muncă al lui Bill Clinton. Mai degrabă inegalităţile tot mai mari şi degradarea mediului înconjurător sunt cauzate de creşterea concurenţei şi descreşterea reglementărilor, susţinute de lobby-ul corporatist şi de contribuţiile pentru campanii. „A împiedica supracapitalismul să copleşească democraţia“ necesită schimbarea regulilor, conchide el.

TWENTY THOUSAND ROADS: The Ballad of Gram Parsons and His Cosmic American Music de David N. Meyer (Villard, 18 $) Anii din urmă au fost buni pentru Parsons, care a murit în urma unei supradoze de droguri în 1973, când fusese numit înaintaşul muzicii alternative country. Ca şi unul dintre spectacolele live ale lui Parsons, cartea lui Meyer este „frustrant de îngăduitoare cu sine, dar împănată de picanterii“, ELSA DIXLER spunea cronicarul nostru Gregory Cowles.

22

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

FICŢIUNE FORMAT CLASIC

Săpt. în top

Ediţii broşate Săpt. aceasta

10 noiembrie 2008

FICŢIUNE FORMAT DE BUZUNAR

Săpt. în top

1

THE SHACK de William P. Young (Windblown Media, 23 14.99 $) Un bărbat a cărui fiică a fost răpită este invitat, în aparenţă de către Dumnezeu, într-o cabană izolată. (†)

1

THE DARKEST EVENING OF THE YEAR de Dean Koontz (Bantam, 7.99 $) O femeie care salevează golden retrieveri şi un câine special sunt urmăriţi de un străin malefic.

2

THE SECRET LIFE OF BEES de Sue Monk Kidd 19 (Penguin, 14 $) În 1964, în Carolina de Sud, o adolescentă încearcă să descopere secretul din trecutul mamei sale.

2

DOUBLE CROSS de James Patterson (Vision, 9.99 $) 4 Alex Cross şi noua lui iubită, detectiv de poliţie, înfruntă un asasin îngâmfat din Washington.

3

WORLD WITHOUT END de Ken Follett (New American Library, 22 $) Dragoste şi intrigă în Kingsbridge, oraşul medieval englez cu o catedrală din centrul romanului lui Follett, Pillars of the Earth.

3

3

DEAD UNTIL DARK de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) 7 Sookie Stackhouse, o chelneriţă clarvăzătoare dintr-un orăşel din Louisiana, se îndrăgosteşte de un golan vampir.

THE BRIEF WONDROUS LIFE OF OSCAR WAO de Junot Díaz (Riverhead, 14 $) Un tocilar dominicanoamerican se luptă să scape de un blestem de familie.

8

4

QUICKSAND de Iris Johansen (St. Martin’s, 7.99 $) Legistul Eve Duncan ia urma unui asasin care pretinde că i-a ucis fiica, cu ani în urmă.

1

4

THE ROAD de Cormac McCarthy (Vintage, 14.95 $) Un 60 tată şi un fiu călătoresc într-o Americă post-apocaliptică.

5*

DUMA KEY de Stephen King (Pocket, 9.99 $) Un antreprenor din Minnesota se mută în Florida pentru a-şi reveni după un traumatism, şi începe să creeze picturi cu puteri magice.

1

5 6

THE CHILDREN OF HÚRIN de J. R. R. Tolkien.

Editat de Christopher Tolkien. Ilustrat de Alan Lee (Houghton Mifflin, 14.95 $) În Ţinutul de Mijloc, un stăpân malefic vrea să-i distrugă pe copiii rivalului său.

6

DARK OF THE MOON de John Sandford (Berkeley, 9.99 $) Virgil Flowers, un personaj din Invisible Prey, investighează trei crime într-un orăşel din Minnesota.

4

7

LOVING FRANK de Nancy Horan (Ballantine, 14 $) Povestea amorului dintre Frank Lloyd Wright şi Mamah Borthwick Cheney.

28

7

LIVING DEAD IN DALLAS de Charlaine Harris (Ace, 7 7.99 $) Un vampir o roagă pe chelneriţa clarvăzătoare Sookie Stackhouse să ia urma unuia dintre amicii lui dispăruţi.

8

THE ALCHEMIST de Paulo Coelho (HarperOne, 13.95 $) Un tânăr cioban spaniol călătoreşte în Egipt în căutarea unei comori.

59

8

FIRST IMPRESSIONS de Nora Roberts (Silhouette, 7.99 $) Un om de afaceri, care speră să scape de femei, este ademenit de vecina sa apetisantă; reeditare a unei povestiri din 1984 şi a Blithe Images, din 1982.

9*

NIGHTS IN RODANTHE de Nicholas Sparks (Grand 12 Central, 13.99 $) Dragostea apare între un bărbat şi o femeie de vârstă mijlocie într-un han din Carolina de Nord.

9

THE LOST TOMB de David Gibbins (Dell, 6.99 $) Un arhe- 3 olog marin în căutarea epavei apostolului Pavel dă peste un artifact periculos: un document cu scrisul lui Iisus Hristos.

10

THE WHITE TIGER de Aravind Adiga (Free Press, 14 $) Un şofer indian relatează transformarea sa din servitor în afacerist şi apoi în asasin; câştigătorul Premiului Man Booker 2008.

DEAD de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) Iubitul 10* CLUB vampir al lui Sookie Stackhouse a fost răpit, iar ea tre-

1

1

4

2 6

buie să ajungă în Mississippi, pentru a-l găsi cu ajutorul unui Elvis nemort.

11

WATER FOR ELEPHANTS de Sara Gruen 60 (Algonquin, 13.95 $) Un tânăr şi un elefant salvează un circ în perioada Marii Crize.

11

NIGHTS IN RODANTHE de Nicholas Sparks (Grand 13 Central, 7.99 $) Dragostea apare între un bărbat şi o femeie de vârstă mijlocie într-un han din Carolina de Nord.

12

BAREFOOT de Elin Hilderbrand (Back Bay/Little, Brown, 13.99 $) Trei femei încărcate cu tot felul de probleme petrec împreună o vară transformatoare în Nantucket.

12

DEAD TO THE WORLD de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) Iubitul vampire al lui Sookie Stackhouse a plecat în Peru, lăsând-o să se descurce cu şeful lui amnezic şi cu dispariţia propriului ei frate.

4

13

THE CHOICE de Nicholas Sparks (Grand Central, 10 13.99 $) Cum acţionează alegerile privind dragostea şi moartea în viaţa unui unui bărbat din Carolina de Nord.

13

AMAZING GRACE de Danielle Steel (Dell, 7.99 $) Un cutremur adună laolaltă patru străini.

4

14*

WICKED de Gregory Maguire (HC/HarperCollins, 16 $) O fată cu pielea verzuie creşte ca să devină cea mai rea vrăjitoare din vest.

2

14

DEAD AS A DOORNAIL de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) Sookie Stackhouse e atrasă în lumea vârcolacilor politicieni când a tatăl unui prieten încearcă să ia locul unui vârcolac şef.

4

15

THE ALMOST MOON de Alice Sebold (Little, Brown, 14.99 $) O femeie obişnuită să satisfacă nevoile familiei ajunge la capătul puterilor.

7

15

BOOK OF THE DEAD de Patricia Cornwell (Berkley, 9.99 $) Patologul criminalist Kay Scarpetta îşi deschide cabinet în Charleston, Carolina de Sud.

8

16

SECOND CHANCE de Jane Green (Plume, 15 $) Un 22 grup de prieteni în vârstă de 30 şi ceva de ani îşi reexaminează vieţile după ce unul dintre ei este ucis într-un atac terorist.

16*

TAKE NO PRISONERS de Cindy Gerard (Pocket Star, 1 6.99 $) Abbie, crupier la blackjack, se asociază cu un fost lunetist Black Ops pentru a-şi salva fratele, care e prins într-o escrocherie periculoasă cu furt de pietre preţioase.

17

THE WEDNESDAY LETTERS de Jason F. Wright 4 (Berkley, 13 $) Doi fraţi şi o soră află trecutul familiei lor din scrisorile de amor ale părinţilor.

17

DEFINITELY DEAD de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) O regină a vampirilor din New Orleans încearcă s-o oprească pe Sookie Stackhouse să cerceteze trecutul soţului ei, care e vărul lui Sookie.

3

18

OUT STEALING HORSES de Per Petterson (Picador, 17 14 $) Într-o cabană îndepărtată, un norvegian se înconjoară de amintiri.

18

ALL TOGETHER DEAD de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) Sookie Stackhouse este atrasă în intriga unui summit vampiresc.

3

19

BRIDGE OF SIGHS de Richard Russo (Vintage, 14.95 $) Vieţile intersectate ale unui cuplu din nordul statului New York şi a prietenei lor.

7

19

NOW AND THEN de Robert B. Parker (Berkley, 2 9.99 $) Un caz matrimonial pentru detectivul Spenser din Boston se dovedeşte că are legătură cu un grup care finanţează terorişti.

20

SARAH’S KEY de Tatiana de Rosnay (St. Martin’s Griffin, 13.95 $) O jurnalistă din America de azi investighează ce s-a întâmplat cu o fetiţă şi cu familia ei în timpul pogromului evreiesc din Paris, în 1942.

3

20

PROTECT AND DEFEND de Vince Flynn (Pocket, 9.99 $) Un ofiţer american antitero trebuie să evite catastrofa nucleară în Iran.

20

6

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 25 octombrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe nytimes.com/books.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

NONFICŢIUNE

1

THREE CUPS OF TEA de Greg Mortenson şi David Oliver Relin (Penguin, 15 $) Un fost alpinist clădeşte şcoli în Pakistan şi Afganistan.

2

Săpt. în top

Ediţii broşate

10 noiembrie 2008

Săpt. aceasta

Săpt. în top

11

THE ZOOKEEPER’S WIFE de Diane Ackerman (Norton, 14.95 $) Cum a găzduit un cuplu din Varşovia evrei şi membri ai Rezistenţei în timpul celui de-al doilea război mondial.

7

DREAMS FROM MY FATHER, de Barack Obama 119 (Three Rivers, 13.95 $). Senatorul povesteşte despre viaţa sa ca fiu al unui bărbat african şi al unei americane albe.

12

MUSICOPHILIA de Oliver Sacks (Vintage, 14.95 $) Neurologul, autor al cărţii Awakenings, examinează interacţiunea dintre muzică şi creier.

4

3*

THE AUDACITY OF HOPE, de Barack Obama 44 (Three Rivers, 14.95 $). Senatorul de Illinois propune ca americanii să depăşească divizarea politică.

13

THE OMNIVORE’S DILEMMA de Michael Pollan 58 (Penguin, 16 $) Urmărind mâncarea din pământ până în farfurie.

4

EAT, PRAY, LOVE de Elizabeth Gilbert (Penguin, 15 $) Călătoria de un an a unei scriitoare în căutarea propriei identităţi.

92

14

THE NINE de Jeffrey Toobin (Anchor, 15.95 $) Din lumea secretă a Curţii Supreme.

5

MARLEY & ME de John Grogan (Harper, 13.95 $) Lecţii de la un câine nevrotic.

33

15

THE YEAR OF LIVING BIBLICALLY de A. J. Jacobs 6 (Simon & Schuster, 15 $) Amintirile autorului despre încercările sale de a se supune pe cât posibil cuvântului Bibliei.

6

THE FORGOTTEN MAN de Amity Shlaes (Harper Perennial, 15.95 $) O reinterpretare a Noului Pact şi a Marii Recesiuni.

16

THE GLASS CASTLE de Jeannette Walls (Scribner, 140 15 $) Autoarea îşi aminteşte o copilărie bizară în timpul căreia ea şi familia s-au mutat constant.

7

A LONG WAY GONE de Ishmael Beah (Sarah 12 Crichton/Farrar, Straus & Giroux, 12 $) Un fost copil soldat din Sierra Leone descrie nebunia asasinatelor pe fundalul drogurilor şi întoarcerea sa la umanitate.

17

A WHOLE NEW MIND de Daniel H. Pink (Riverhead, 23 15 $) De ce tipii creativi, conceptuali vor conduce viitorul.

THE DUCHESS de Amanda Foreman (Random House, 15.95$) Biografia ducesei Georgiana Spencer, stră-stră-stră-strămătuşa Dianei, Prinţesă de Wales.

18

THE SHOCK DOCTRINE de Naomi Klein (Picador, 16 $) Ascensiunea fundamentalismului pieţelor libere.

11

8*

19

ANIMAL, VEGETABLE, MIRACLE de Barbara Kingsolver, cu Steven L. Hopp şi Camille Kingsolver (Harper Perennial, 14.95 $) Autorii au petrecut un an consumând mâncare din surse indigene.

26

20

SAME KIND OF DIFFERENT AS ME de Ron Hall şi 2 Denver Moore cu Lynn Vincent (Nelson, 14.99 $) Prietenia neobişnuită dintre un vagabond şi un dealer de artă de succes, care s-au cunoscut într-un adăpost din Texas.

91

6

3

9

9

90 MINUTES IN HEAVEN de Don Piper cu Cecil 105 Murphey (Revell, 12.99 $) Un preot povesteşte experienţa lumii de dincolo pe care a avut-o după un accident.

10

I HOPE THEY SERVE BEER IN HELL de Tucker 56 Max (Citadel/Kensington, 12.95 $) Viaţa unui afemeiat alcoolic şi egoist.

Sfaturi, Cărţi practice şi Diverse Săpt. aceasta

EDIŢII CARTONATE

Săpt. în top

Săpt. aceasta

EDIŢII BROŞATE

Săpt. în top

1

THE LAST LECTURE de Randy Pausch cu Jeffrey 29 Zaslow (Hyperion, 21.95 $) Gândurile despre importanţa „profitării de fiecare clipă“ ale unui profesor de la Carnegie Mellon, care a murit de cancer pancreatic la 47 de ani.

1

TWILIGHT de Mark Cotta Vaz (Little, Brown, 16.99 $) O privire în culisele filmului bazat pe cartea romance cu vampiri pentru adolescenţi, a lui Stephenie Meyer.

2

2

MARTHA STEWART’S COOKING SCHOOL de Martha Stewart cu Sarah Carey, foto Marcus Nilsson şi Ditte Isager (Clarkson Potter, 45 $) Cum să coci, prăjeşti, fierbi, marinezi, sotezi şi altele.

1

2*

THE LOVE DARE de Stephen şi Alex Kendrick cu Lawrence Kimbrough (B&H, 14.99 $) O provocare pentru soţi ca 40 de zile să se iubească necondiţionat. (†)

5

3

GUINNESS WORLD RECORDS 2009 editată de Craig Glenday (Guinness, 28.95 $) Cele mai înalte, cele mai rapide, cele mai tinere, cele mai multe.

6

3

WHAT TO EXPECT WHEN YOU’RE EXPECTING 384 de Heidi Murkoff şi Sharon Mazel (Workman, 14.95 $) Sfaturi pentru viitorii părinţi. (†)

4*

THE SECRET de Rhonda Byrne (Atria/Beyond Words, 94 23.95 $) Legea atracţiei ca o cheie pentru a obţine ceea ce vrei.

4

SKINNY BITCH de Rory Freedman şi Kim Barnouin 68 (Running Press, 13.95 $) Sfaturi din lumea modelingului pentru o dietă vegan.

5

GIADA’S KITCHEN de Giada De Laurentiis (Clarkson 4 Potter, 32.50 $) O colecţie de 100 reţete italiene cu accente californiene.

5

6

LOVE YOUR LIFE de Victoria Osteen (Free Press, 25 $) Osteen, co-pastor al megabisericii Lakewood, despre cum să găseşti echilibrul în viaţă cu ajutorul învăţăturilor lui Dumnezeu.

2

I CAN HAS CHEEZBURGER? de Professor 3 Happycat şi icanhascheezburger.com. (Gotham, 10 $) Peste 200 „LOLcats“ – imagini de pisici cu mesaje haioase (exemplu: „im in ur tube, blockin ur internets“) – de la popularul website.

6*

MORE INFORMATION THAN YOU REQUIRE de John Hodgman (Dutton, 25 $) Printre sfaturile omului care a fost „PC“ în reclamele Mac: cum să cumperi un computer. (De asemenea: cum să găteşti o bufniţă.)

1

THE FIVE LOVE LANGUAGES de Gary Chapman 70 (Northfield, 13.99 $) Cum să-ţi comunici iubirea astfel ca partenerul tău să înţeleagă.

7

A NEW EARTH de Eckhart Tolle (Dutton, 24.95 $) Un 39 maestru spiritual ne învaţă să fim toleranţi ca să evităm conflictele şi suferinţa.

8

THE POWER OF NOW de Eckhart Tolle (New World 54 Library, 14 $) Un ghid pentru dezvoltare personală şi iluminare spirituală.

7 8

THE TOTAL MONEY MAKEOVER de Dave Ramsey 6 (Nelson, 24.99 $) Cum să atingi cea mai bună formă financiară, nu prin metode rapide şi prin abordarea onestă a modului în care păstrezi banii.

9

THE 4-HOUR WORKWEEK de Timothy Ferriss 46 (Crown, 19.95 $) Cum să-ţi reclădeşti viaţa ca să nu mai fie vorba mereu despre muncă.

9

THE BRO CODE de Barney Stinson (Fireside, 13 $) Reguli de conduită pentru „tovarăşi“ inspirate din show-ul TV „How I Met Your Mother“.

10

SPAIN... A CULINARY ROAD TRIP de Mario Batali 1 cu Gwyneth Paltrow (Ecco/HarperCollins, 34.95 $) Un traseu culinar şi cultural.

10

HUNGRY GIRL de Lisa Lillien (St. Martin’s Griffin, 17.95 $) Reţete pentru burgeri, nachos, pizza, crème, inele de ceapă şi alte feluri „vinovate“ – fără vinovăţie.

1

23

23

Eseu

Richard Parker

Criza de dinainte entru autorii care doresc să influenţeze afacerile publice, momentul acţiunii este decisiv. Şi puţin autori s-au bucurat de un moment al acţiunii mai bun ca a lui Adolf Augustus Berle. În vara lui 1932, când America era prinsă în capcana celei mai mari crize financiare din istoria ei, Berle a publicat The Modern Corporation and Private Property (Corporaţia modernă şi proprietatea privată), o analiză academică dar accesibilă despre cele mai mari companii americane şi despre managerii acestora. Azi, Berle a fost uitat în mare parte, dar, cu acea carte, a reuşit să convingă americanii să îşi privească sistemul economic dintr-o nouă perspectivă – şi a contribuit la punerea bazei celei mai mari regrupări a puterii de după abolirea sclaviei.

Bursa se prăbuşise vertiginos cu trei ani mai înainte şi,

P

Democraţia ar trebuie să controleze corporaţiile, întreba Berle, sau corporaţiile ar trebui să controleze democraţia? până în 1932, americanii încercau cu disperare să oprească colapsul uriaş ce urmase – şi să se asigure că nu se va mai întâmpla aşa ceva niciodată. Curând, New Republic saluta The Modern Corporation ca fiind cartea anului, în timp ce New York Herald Tribune o proclama „cea mai importantă lucrare referitoare la arta americană a guvernării“ de la apariţia documentelor federaliste. Louis Brandeis avea să-i citeze argumentele într-o importantă decizie a Curţii Supreme despre puterea corporatistă. Candidat la preşedinţie, Franklin Delano Roosevelt l-a recrutat pe Berle – un avocat republican de pe Wall Street care îl susţinuse pe Hoover – pentru a se alătura grupului de experţi şi în acea toamnă i-a încredinţat schiţarea a ceea ce avea să devină cel mai important discurs al campaniei. După alegeri, Berle a rămas în New York, însă legăturile sale cu preşedintele căruia i se adresa cutezător cu „Dragă Cezar“ erau aşa de mari, că Times caracteriza The Modern Corporation ca fiind „biblia economică a administraţiei Roosevelt“.

La prima vedere, cartea nu prea merită o asemenea largă recunoaştere. Dar, chiar dacă tema era limitată, nu aşa era şi analiza lui Berle. El folosea datele strânse de coautorul cărţii, economistul Gardiner Means, pentru a examina cum au ajuns pieţele să fie concentrate doar în câteva sute de firme şi cum directorii generali au uzurpat puterea proprietarilor legali ai companiilor, acţionarii. Nefiind un radical, Berle dorea să conserve sistemul corporatist, pe care îl numea „floarea organizaţiei noastre industriale“.

Dar acum credea că noile metode de control trebuiau să echilibreze „o varietate de pretenţii ale diverselor grupări din comunitate“ – nu doar ale managerilor şi acţionarilor acestora – şi să repartizeze „fiecăruia o porţiune din fluxul de venituri pe baza politicii publice, nu a cupidităţii“. În 1932, ca şi în criza financiară actuală, majoritatea americanilor îşi dădea seama că ceva trebuia făcut din cauză că aceşti noi giganţi – care transformaseră America dintr-o naţiune de fermieri în cea mai mare putere industrială a lumii – erau gata să se prăbuşească, pregătiţi, precum Samson, să tragă întreaga economie în jos cu ei. Geniul lui Berle din Richard Parker, economist, predă la Kennedy School of Government de la Harvard. Este autorul „John Kenneth Galbraith: His Life, His Politics, His Economics.“ 24

The Modern Corporation a constat în a-şi alinia cunoştinţele profesionale la temerile şi furia publicului. Aşa cum hotărât spune în prefaţă, „Între o organizare politică a societăţii şi o organizare economică a acesteia, care va fi forma dominantă?“. În epoca lui Theodore Roosevelt şi a lui Woodrow Wilson, reformatori ca Brandeis susţinuseră că legile stricte antimonopol şi anticoncentrare ar putea întoarce America într-o zonă a micilor firrme şi ferme, frumosul ideal de model economic al lui Adam Smith. Dar americanii continuau să se îndrepte spre oraşe, declanşând o explozie a consumului de masă, finanţat de un avânt al creditului ieftin de consum şi de împrumuturi imobiliare acordate cu uşurinţă. Apoi, în 1929, pieţele s-au prăbuşit.

Pentru un timp, crahul i-a revigorat nu numai pe antimonopolişti, ci şi pe liderii sindicali, pe socialişti, pe populiştii agrarieni şi pe utopicii excentrici. De asemenea, a adus în prim-plan directori executivi „vizionari“ precum Gerald Swope de la General Electric, care susţinea corporatismul progresiv – o lume formată din carteluri de afaceri cu mandat de la guvern în schimbul salariilor mai mari, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi compensaţii pentru muncitori, pensii şi planuri de şomaj. Însă lui Berle nu-i plăcea nici una din aceste soluţii. În cartea sa explica faptul că organizaţiile gigant nu erau instituţii economice „naturale“, ci invenţii recente ale legislaţiei, aşezate pe rămăşişele corporaţiei medievale, o instituţie destul de diferită. Ceea ce arătase Depresia, susţinea el, era că marile corporaţii moderne au dezamăgit nu numai acţionarii, ci şi publicul – şi aveau s-o facă din nou, dacă erau lăsate nereglementate.

Dar ce fel de reglementare era necesară? În privinţa detaliilor, Berle a fost supărător, dar intenţionat, de vag.

Ceea ce a spus însă limpede era că guvernul trebuia să poarte responsabilitatea finală pentru economie prin folosirea puterii sale în echilibrarea ofertei managerii, nu doar în beneficiul acţionarilor, ci în concordanţă cu noile

reguli ce codificau drepturile colective ale acţionarilor şi responsabilităţile sociale generale ale corporaţiilor.

Impactul ideilor lui Berle a fost, fără îndoială, sporit de indiscutabila sa biografie neradicală. Fiul unui preot reformist congregaţional şi a lui soţie înstărită, el intrase la Harvard la 14 ani şi terminase Facultatea de Drept la 21 de ani – la acea vreme cel mai tânăr absolvent. (Arogant şi înzestrat deopotrivă, a apărut într-o zi la cursul lui Felix Frankfurter, la un semestrul după ce-l încheiase. Nedumerit, Frankfurter l-a întrebat de ce s-a întors. „Ah“, a răspuns Berle, „voiam să văd dacă aţi mai învăţat ceva de anul trecut“). După un an petrecut la firma lui Louis Brandeis, s-a ocupat pentru scurt timp de chestiuni juridice de drept public, înainte de căsătorie profitabilă şi o carieră prosperă în domeniul dreptului corporatist de la Wall Street. Însă, pe măsură ce clienţi îl asaltau, a început să pună sub semnul întrebării însuşi sistemul care-i îmbogăţea pe ei (şi pe el). În 1923, alarmat de corupţia, tertipurile şi prostia abundentă de pe Wall Street, a început să scrie articole care, practic, în următorii ani, aveau să inventeze domeniul modern al dreptului financiar corporatist, susţinând soluţii moderate. După ce Facultatea de Drept de la universitatea Columbia i-a oferit o slujbă în 1927, a început să penduleze între clientela sa profitabilă din centru şi activitatea didactică din suburbii.

Dar Marele Crah – şi ulterioarele descoperiri ale manipulărilor pieţei, frauda şi asumarea necugetată a riscurilor – l-a obligat pe Berle să schimbe tabăra. El era un republican independent, dar haosul economic al Depresiei şi ameninţarea pe care o reprezenta la adresa democraţiei americane, l-au convins că un nou tip de reglementări nu putea fi evitat.

La sfârşitul lui 1931, Franklin Roosevelt, pe atunci guvernator al New York-ului, a apelat la specialistul în politică de la Columbia, Raymond Moley. Roosevelt evalua perspectiva unei candidaturi la preşedinţie şi căuta idei proaspete. Moley l-a abordat repede pe Berle şi i-a pus în legătură pe cei doi ambiţioşi absolvenţi de Harvard.

La o lună după apariţia cărţii The Modern Corporation, Berle schiţa faimoasa cuvântare a lui Roosevelt de la Commonwealth Club, rostită în septembrie 1932. Proclamând că „a venit timpul administraţiei iluminate“, Roosevelt a prezentat argumentaţia pentru cea mai mare parte a reformelor financiare şi corporatiste ale New Deal, inclusiv asigurarea depozitelor şi reglementărilor de siguranţă. El a apărat viitoarele intervenţii guvernamentale ca fiind menite să protejeze individualismul şi proprietatea privată împotriva puterii economice concentrate. Cerând o nouă „ordine economică constituţională“, a declarat-o datoria noastră comună „de a construi temelia vremurilor când o altă criză nu mai poate izbucni“. „Nici unul din discursurile lui Roosevelt“, scria mai târziu Arthur Schlesinger Jr., „n-a surprins mai bine dispoziţiile intelectuale ale începutului Depresiei decât acesta“. L-a ajutat să-şi asigure victoria răsunătoare – şi i-a furnizat lui Berle o serie de posturi tot mai importante în administraţie. America a început o expansiune fără precedent timp de 40 de ani.

Până în epoca lui Reagan, însă, avea să se impună o nouă filozofie, şi supravegherea publică a pieţelor, al cărui pionier fusese Berle, avea să fie abandonată de-a lungul timpului, cu convingerea că pieţele se pot autoregla şi că guvernul reprezintă problema, nu soluţia.

Astăzi, însăşi această epocă pare că apune, iar întrebarea pe care o punea Berle – democraţia ar trebui să controleze corporaţiile, sau corporaţiile trebuie să controleze democraţia? – pare una extrem de importantă, ce merită h să fie pusă din nou.

FOTOGRAFIE DE ROBERT WALKER/ THE NEW YORK TIMES (1969)

Scris din zbor DE VIRGINIA COSTESCHI

ULŢI oameni celebri petrec o grămadă de timp călătorind cu avionul. Şi mai ales la zborurile lungi, te plictiseşti de moarte după ce ai

M

tiv, dezinhibat, care poate să facă milioane rotunjind forme clasice şi schimbându-le culoarea. Dar să revin: atunci Rashid îmi spunea că a avut timp să îmi răspundă la întrebări în cursul unei călătorii cu avionul.

La cartea de faţă, tot în avion a început să lucreze. Prin urmare, e aproape normal să

DESIGN YOUR SELF

Regândeşte modul în care trăieşti, iubeşti, munceşti şi te joci 330 pag. Editura Publica 78 lei

citit toate revistele şi ai zapat prin oferta de entertainment. Atunci ce-ţi rămâne de făcut? Începi să te gândeşti la viaţa ta şi te trezeşti făcând diverse liste, bilanţuri, strategii. Din acest punct de vedere mă simt foarte aproape de Karim Rashid, designer-superfaimos-care-a-devenit-superbogat-după-ce-a-creat-un-coş-de-gunoi, în deceniul trecut, şi care acum doi ani a scris Design your self: Regândeşte modul în care trăieşti, iubeşti, munceşti şi te joci.

Eu am făcut un interviu cu el în 2004, când pentru presa românească era fresh meat sau, în cel mai rău caz „cine naiba e Karim Rashid?“ (între timp a fost „descoperit“ de diverşi). Well, e cineva talentat, crea-

pună în ea nişte clişee de bun simţ alături de nişte idei îndrăzneţe şi de câte o vorbă memorabilă. Am apreciat ideile legate de organizarea spaţiului de lucru şi de abordările ingenioase ale potenţialilor clienţi sau angajatori. M-au amuzat sfaturile pentru dietă şi listele dinspre finalul cărţii. Şi am fost de acord cu el asupra câtorva chestiuni, gen „ţineţi-vă mereu mintea deschisă“, „nu judecaţi şi nu faceţi presupuneri“, „bisexualitatea e ceva natural“, „încercaţi totul măcar o dată“, „ordinea este zen, ordinea este relaxantă“. Mi s-a părut stupid să citesc că ar trebui să renunţ la rafturile de cărţi şi la orice suprafeţe plane care m-ar îndemna la depozitat lucruri. Mi s-a părut prea mult să renunţ la negru. Şi aproape insuportabil să aflu că „educaţia constă în lucruri care nu îţi sunt oferite“. La sfârşitul lecturii am zâmbit: e prima carte de cvasi-self help pe care o termin. E amuzantă şi merită dăruită prietenei stresate dacă a încuiat uşa sau celei disperate să urmeze ultimul trend, şefului obsedat de ţinutele office sau chiar mamei care nu mai conteneşte cu h sfaturi lemnoase.

Etica dragostei în familie DE MEREDITH BLUM

CESTA este cel de-al 11-lea roman scris de Jodi Picoult, de la debutul ei din 1992. O viaţă de rezervă (My Sister’s Keeper) este povestea familiei Brian şi Sara Fitzgerald, a căror fiică de

A

O VIAŢĂ DE REZERVĂ

de Jodi Picoult 448 pag. Editura Rao 39.99 lei

doi ani, Kate, este depistată cu o formă rară de leucemie.

Singura speranţă pentru a salva viaţa fetiţei este un donator de organe perfect compatibil.

Prin urmare, soţii Fitzgerald iau decizia de a mai avea un copil şi aşa apare Anna. Ea a venit pe lume în primul rând pentru a salva viaţa lui Kate, nu ca un dar divin pentru părinţii ei, nu ca un companion de nădejde pen-

tru sora ei, nici măcar ca o răsfăţată a sorţii. Trama centrală se petrece cu 13 ani mai târziu, când părinţii îi spun Annei că sora ei Kate este foarte grav bolnavă şi are nevoie de un rinichi de-al ei. Dar Anna are o reacţie de revoltă şi angajează un avocat care să o reprezinte în procesul pe care îl intentează părinţilor ei. E momentul în care cititorul are impresia că citeşte un hibrid între un science fiction şi un film care povesteşte un caz real, pe Lifetime Channel. Şi urmează un repertoriu orchestrat de confesiuni, scene emoţionante, confruntări pătimaşe şi un deznodământ tulburător. Chiar dacă pentru unii O viaţă de rezervă este încă un roman care poartă semnătura Picoult şi deci abundă în descrieri emoţionante, acest roman are darul de a ridica o problemă etică: poţi decide să ai un copil ca să-l poţi salva pe celălalt? Şi cât de departe poate merge sacrificiul acestui al doilea copil? Ei bine, puteţi afla cîteva variante de răspuns citind h această carte.

25

Cu matematica de partea ei DE LIGAYA MISHAN A sfârşitul anilor ’90, Sufiah Yusof, o puştoaică de 13 ani genială la matematică, ajungea pe prima pagină a ziarelor din Anglia, fiind una dintre cei mai tineri studenţi admişi vreodată la Oxford. Însă tatăl ei imigrant a insistat că fata nu avea un talent ieşit din comun, punându-i succesul pe seama unui program strict de educaţie

L

HARUL

de Nikita Lalwani 320 pag. Editura Rao. 35.99 lei

acasă menit să o protejeze de „iluziile primejdioase şi frivole“ ale culturii occidentale. Acest regim de studiu includea menţinerea temperaturii din casă la un nivel foarte scăzut pentru a spori concentrarea, precum şi interzicerea sitcom-urilor şi telenovelelor americane, din moment ce tatăl susţinea că acestea „tulbură emoţiile“.

S-ar zice că Nikita Lalwani s-a inspirat din povestea lui Sufiah pentru romanul său de debut, Harul (Gifted). În carte, Mahesh, tatăl tiranic, e un matematician din regiunea indiană Punjab, care a venit în Anglia visând săşi urmeze studiile la Cambridge, dar a trebuit să se mulţumească cu o şcoală mai puţin pretenţioasă, dar mai ieftină. (Totuşi, Mahesh ar vrea să se ştie că „a intrat la toate universităţile lor – la toate afurisitele alea de nestemate atât de preţuite în această ţară“). Lâncezind acum ca profesor conferenţiar la Universitatea Swansea, se simte jignit când o învăţătoare îi spune cu sufletul la gură că fiica sa de 5 ani, Rumi, e „talentată“. „De ce a fost atât de surprinsă că el şi fiica lui puteau să dea de cap numerelor cu un fler rezonabil? Doar nu erau nişte negustori“.

Hotărât să o facă pe Rumi să persevereze, Mahesh îi transformă viaţa prin disciplina militară nonstop menită să-i intensifice pregătirea. La început, fata prosperă repede: după ce a fost izgonită de pe terenul de joacă din cauză că are „ochelari groşi de la Serviciul medical de stat“ şi „haine lucioase din materiale indiene sintetice“, Rumi îşi găseşte alinarea atât în afinitatea

Ligaya Mishan face parte din echipa redacţională de la The New Yorker.

26

sa supranaturală pentru numere, cât şi în atenţia completă a tatălui său. Însă, pe măsură ce creşte, se revoltă: citeşte romane sub pătură, la lumina lanternei, transcrie versuri de cântece, visează la băieţi. În acest aspect, Rumi se înscrie într-o tradiţie de eroine literare adolescente înstrăinate, însă e ea un adevărat copil minune sau doar o varietate comună de fată superinteligentă? Începând să se teamă de ce-i mai rău, Rumi îşi închipuie, într-o manieră morbidă, cum îi explodează creierul, dezvăluind „o viermuială de numere şi de simboluri ieftine pe care le-ar putea memora oricine, dacă i s-ar da destul timp în recluziune“.

Deşi o bună parte din componentele romanului par adevărate,

vieţii unui copil care trăieşte la limită. Singuratica Rumi antropomorfizează numerele: 512 e „prietenos“, 7 e „norocos şi sexy, obraznic şi cool. Iar ea nu e deloc aşa“.

Momentul crucial pentru Rumi soseşte de abia către sfârşitul cărţii, când pare să înceapă partea cea mai interesantă a poveştii. În viaţa reală, Sufiah Yusof a fugit de la Oxford în anul trei şi, când a fost găsită de poliţie, a cerut să nu li se comunice părinţilor săi unde se afla, acuzându-i pe aceştia de abuz. La rândul lor, părinţii au afirmat că probabil străinii i-au spălat creierul fetei lor. Potrivit unor informaţii recente, Sufiah începuse să poarte vălul musulman, să consume hrană organică şi să asiste la în-

prea puţine sunt revelatoare. (În comunitatea de americani asiatici în care am crescut eu, orice notă de 10 cu minus era o marcă a ruşinii, iar decizia de a te specializa pe literatură engleză era primită cu văicăreli). Cele mai reuşite pasaje ale lui Lalwani sunt cele în care consemnează detaliile precise şi brutale ale

trunirile Partidului Muncitorilor Socialişti. Această poveste e mult mai complicată decât cea a confruntării dintre Est şi Vest şi poate că merită un roman propriu. h Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 16 septembrie 2007 al The New York Times Book Review.

Cărţi grele DE VIRGINIA COSTESCHI ONTINUĂM să vă prezentăm seria cărţilor care vor însemna mult pentru biblioteca de familie. Sunt acele volume care acoperă domenii vaste sau care oferă informaţie foarte

C

MARELE DICŢIONAR VIZUAL ÎN 5 LIMBI

1086 pag. Editura Litera 199 lei DICŢIONAR UNIVERSAL DE FILME

de Tudor Caranfil 1154 pag. Editura Litera Internaţional 119 lei CĂLĂTORII ÎN ORICE ANOTIMP

Colectiv Dorling Kindersely 336 pag. Editura Litera Internaţional 129 lei

bine documentată despre istorie, artă, geografie etc.

Marele dicţionar vizual în 5 limbi înseamnă 32.000 de cuvinte în fiecare limbă, 6.000 de ilustraţii, 800 de teme. Cel mai mare dicţionar vizual din lume! O carte cu adevărat cuprinzătoare, structurată în 17 tematici, în care cititorii

avizi de detaliu pot găsi orice, de la astronomie, tehnologie, organismul uman, modă, amenajări interioare, sport până la floră, faună. Marele dicţionar vizual în 5 limbi este bogat ilustrat, ceea ce înseamnă că aduce încă un beneficiu – căutând un cuvânt sau o imagine, vezi alături traducerea în patru limbi străine. Cifrele sale de vânzări, peste 6 milioane de exemplare, sunt impresionante, mai ales că vorbim despre o lucrare enciclopedică.

Dicţionarul universal de filme

al criticului de film Tudor Caranfil este o apariţie de referinţă pentru orice cinefil. Actualizat cu filmele ultimilor ani, cuprinde peste 10.500 de articole, în peste 1000 de pagini. Este o apariţie unică în România, nu există termen de comparaţie cu munca sisifică de împătimit al celei de-a şaptea arte a lui Tudor Caranfil. În nota extrem de concisă, dar fermă, cu verdicte implacabile cu care autorul ne-a obişnuit, ne sunt aduse în faţa ochilor articole despre toate filmele care neau marcat. Sunt adevărate portrete închinate marilor regizori şi actori.

Fiecare film analizat cuprinde amănunte exhaustive despre distribuţie, regizor, culisele filmărilor, premii, cotaţii în funcţie de valoarea peliculei.

Dicţionarul universal de filme e un fel de istorie a cinematografiei naţionale şi internaţionale, care aşteaptă să îi fim martori.

Călătorii în orice anotimp este nu doar o carte de geografie, un ghid de vacanţă sau un repertoar de sugestii pentru cele mai bune alegeri turistice. Este un atlas în imagini al celor mai frumoase locuri de pe glob. Cele mai spectaculoase destinaţii din întreaga lume au fost surpinse în momentele lor ideale şi transformate astfel în ţinte precise pentru pasionaţii de călătorie. Un must have, indiferent dacă faceţi turism cultural, eco sau de shopping. h

27

Deconstrucţia cinei DE DAVID KAMP IAŢA e derutantă în vârful lanţului trofic. Pentru majoritatea animalelor, mâncarea e o simplă chestiune de necesitate biologică: dacă eşti koala, cauţi frunze de eucalipt, dacă eşti şoarece de câmp, molfăi iarbă şi trifoi. Însă homo sapiens, împovărat cu un creier enorm şi cu născociri precum agricultura şi industria, se confruntă cu o gamă năucitoare de opţiuni, de la omletă la Chicken McNuggets, de la un castron de căpşuni proaspete la produsul dulce şi pufos de compoziţie petrochimică foarte complexă, care ia forma prăjiturelelor Twinkie. „Când poţi să mănânci aproape tot ceea ce îţi oferă natura, e inevitabil să te agiţi gândindu-te ce ar trebui să mănânci“, scrie Michael Pollan în Dilema omnivorului (The Omnivore Dilemma).

Potrivit lui Pollan, această agitaţie e cel mai pronunţată în Statele Unite. Bogăţia, îmbelşugarea şi lipsa unei culturi nutritive constante şi seculare au contribuit

V

DILEMA OMNIVORULUI

de Michael Pollan 450 pag. Editura House of Guides

la procesul prin care americanii au devenit consumatori disfuncţionali de hrană, obsedaţi de slăbit în timp ce se îngraşă din ce în ce mai mult, trecând de la un crâmpei înşelător de înţelepciune dietetică (margarina e mai sănătoasă decât untul) la altul (carbohidraţii te omoară).

Pollan pune diagnosticul de „tulburare alimentară naţională“ şi îşi propune nu doar să clarifice cauzele acestei probleme, ci şi să ofere câteva soluţii posibile.

Prin urmare, porneşte în patru aventuri alimentare diferite, toate demarate de la începutul absolut – adică din solul din care se va ivi materia primă pentru mesele sale – şi încheiate cu o mâncare gătită.

Aceste preparate culinare sunt, în ordine: o masă de la McDonald’s, consumată de Pollan împreună cu soţia şi cu fiul său în maşină, mergând în viteză pe o autostradă din California; o mâncare organică preparată din ingrediente cumpărate într-un magazin elitist de produse naturale din lanţul Whole Foods; o cină cu carne de pui organică David Kamp e redactor colaborator la Vanity Fair şi GQ. 28

formată dintr-un fel principal şi alte preparate ce provin dintr-o minunată fermă independentă din Virginia, care nu foloseşte pesticide, antibiotice sau îngrăşăminte artificiale, şi un ospăţ de tip „vânător-culegător“ ce consistă, aproape în întregime, din ingrediente pe care Pollan le-a împuşcat sau le-a găsit de unul singur.

Chiar dacă autorul n-ar fi profesor de jurnalism la Berkeley (deci prin definiţie un intelectual liberal interesat de prepararea mâncărurilor fine), tot ai putea să ghiceşti cum se va desfăşura planul lui: masa de la McDonald’s va fi considerată necorespunzătoare în privinţa componentelor nutritive şi a consumării resurselor naturale finite; mâncarea organică de la Whole Foods va fi decentă, dar mânjită de o tentă de compromis corporatist; cina de la ferma din Virginia va fi nemaipomenit de savuroasă şi de înălţătoare, iar mâncarea de tip „vânător-culegător“ va fi un ospăţ hulpav de mistreţ sălbatic şi ciupercuţe, cu o garnitură de sentiment de vină şi cu câteva filosofări încurcate despre ce înseamnă să omori un porc. Însă pentru Pollan, rezultatul final e mai puţin important decât drumul hranei din pământ până în farfurie. Relatarea lui foarte meticuloasă dă forţă cărţii şi e puţin probabil să găseşti o explicaţie mai bună despre originea preparatelor culinare. De fapt, primul sfert al cărţii e dedicat unei expuneri şocante şi captivante a vieţii secrete a plantei celei mai inofensive şi aparent inocente din America: porumbul.

Dincolo de toate conotaţiile sale de bunătate vitală şi de idilă à la Rodgers şi Hammerstein („înalt ca ochiul elefantului“ – din musicalul „Oklahoma!“), porumbul a fost transformat pur şi simplu întrun agent al răului, susţine Pollan.

Dezvoltând subiectul din articolele scrise pentru The New York Times Magazine, autorul prezintă diferitele moduri în care măsurile aplicate de guvern încă din epoca lui Nixon (producţia masivă de porumb, subvenţionată cu bani federali) sunt complet dispropor-

ţionate în comparaţie cu nevoile naturii şi ale americanilor. Însă marile companii agroindustriale au Washingtonul la degetul mic. După cum explică Pollan, mogulii acestei ramuri vor să menţină abundenţa şi preţurile mici ale porumbului pentru că îl consideră, mai presus de toate, o materie primă industrială incredibil de ieftină. Porumbul nu numai că îngraşă juncanii mai repede decât orice nutreţ verde (deşi cu repercusiuni asupra noastră şi a vacilor, care n-au evoluat atât de mult încât să digere porumbul, ivindu-se astfel necesitatea de a fi hrănite, din precauţie, cu antibiotice pentru a compensa problemele provocate de această dietă nefirească), ci se

HFCS s-a strecurat rapid în orice ungher şi crăpătură din cămară: în mâncarea de la McDonald’s a lui Pollan, HFCS nu se găseşte doar în sifonul său de un litru, ci şi în ketchup-ul şi în chifla de la cheeseburger, iar Pollan îl arată cu degetul, considerândul principalul vinovat pentru epidemia de obezitate din America.

Pe acest fundal de cinism şi burţi umflate, Pollan îşi găseşte un protagonist în persoana lui Joel Salatin, un fermier „alternativ“ din Virginia care îşi vinde produsele doar clienţilor din zonă. Fermier arţăgos care se descrie drept „creştin conservator libertar ecologist nebun“, Joel a reuşit să manevreze, într-un mod ingenios, ritmurile şi

foloseşte şi în industrie: după ce e măcinat, rafinat şi recompus, porumbul se poate transforma în foarte multe lucruri, de la etanol pentru combustibili la zeci de produse comestibile, deşi nu hrănitoare, precum potenţiatorii de gust şi arome dintr-un milkshake, uleiul hidrogenat din margarină, amidonul modificat folosit la închegarea carnei pulverizate dintr-un McNugget şi, cel mai dezastruos, omniprezentul îndulcitor cunoscut sub numele de sirop hde porumb cu conţinut sporit de fructoză (HFCS). Deşi a ajuns pe piaţa americană de abia în 1980,

simbiozele naturii pentru a produce nenumărate bunuri pe cele 40 de hectare ale sale. De pildă, vitele lui pasc o zi-două pe un lot de păşune, iar apoi le iau locul câteva sute de găini ouătoare, care nu numai că ciugulesc din iarba tunsă, ci şi pigulesc râme şi viermişori din bălegar, întinzând aşadar acest îngrăşământ natural şi eliminânt totodată paraziţii. Dieta bogată în insecte şi în proteine a găinilor produce ouă nemaipomenit de gustoase, în vreme ce excrementele păsărilor îmbogăţesc păşunea cu nitrogen şi contribuie astfel la refacerea

ei în câteva săptămâni, pentru ca vitele să se întoarcă la păscut.

Salatin pare să fi descoperit secretele agriculturii sustenabile.

Lucrul cel mai şocant e că nu vrea să facă parte din nici o soluţie naţională: e un excentric ecosuficient care detestă guvernul, preferă educaţia acasă pentru copiii săi şi-i declară lui Pollan: „De ce trebuie să avem un New York? La ce ne foloseşte?“. Însă Pollan, scriitor amabil a cărui veneraţie pentru Salatin e vizibilă, îl iartă repede pe fermier, spunând că vorbele lui provocatoare „m-au făcut să înţeleg ce adâncă e prăpastia de cultură şi experienţă ce mă desparte de Joel şi să pricep, totodată, ce punte solidă poate oferi uneori preocuparea pentru mâncare“.

Dacă am vreo critică la adresa Dilemei omnivorului, aceasta ţine de tendinţa lui Pollan de a fi prea amabil. Autorul nu scrie cu furia dezlănţuită care alimenta bestsellerul lui Eric Schlosser Fast Food Nation şi nici nu adoptă o poziţie fermă faţă de personalităţi precum revoluţionarul hranei organice Gene Kahn, fost fermier hipiot din statul Washington, care a ajuns la concluzia că singura posibilitate de a păstra sustenabilitatea companiei sale, Cascadian Farm, era s-o vândă corporaţiei General Mills. Pollan remarcă ironic că Gene Kahn are un Lexus de ultimă generaţie cu plăcuţe de înmatriculare personalizate pe care scrie ORGANIC, dar pe Kahn îl descrie drept „un realist, un om de afaceri care are salarii de plătit“.

De asemenea, aş prefera ca Pollan să rişte şi să fie mai normativ în privinţa unui mod realist în care am putea aborda această tulburare alimentară naţională. Nu putem să devenim cu toţii ecosuficienţi ca Salatin şi nici nu ne putem dori să renunţăm la 200 de ani de industrializare. Ce e de făcut atunci? Se află deja pe calea cea bună industria de hrană organică, din ce în ce mai dezvoltată? Ar trebui oare ca Departamentul de Justiţie să decidă ca fermele industriale ce epuizează resursele solului să fie descompuse în mult mai multe ferme organice mici, dar policulturale şi autosustenabile? Poate că e o lăcomie să ceri mai mult de la o carte care e deja plină ochi cu idei, dar ce să fac? Sunt ameh rican şi tot mi-e foame.

Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 23 aprilie 2006 al The New York Times Book Review.