NYTBR 34 | 17 noiembrie 2008 by Editura Univers

Preţ: 2,5 lei

Ediţia în limba română, nr. 34 – 17 noiembrie

ILUSTRAŢIE DE ALAN DYE

Norocosul George de Graydon Carter

GEORGE, BEING GEORGE George Plimpton’s Life as Told, Admired, Deplored, and Envied by 200 Friends, Relatives,

Lovers, Acquaintances, Rivals – and a Few Unappreciative Observers Editat de Nelson W. Aldrich Jr. Ediţie ilustrată. 423 pag. Random House. 30 $.

Mulţi sunt de acord că romanul monumental în 12 părţi al lui Anthony Powell, A Dance to the Music of Time, despre societatea, politica, puterea şi manierele englezeşti, nu are încă un echivalent în America. Luxuriant şi maiestuos, acest roman urmăreşte perioada de după 1921 – în mare măsură, anii pe care ne place să-i numim „secolul

R OY B LOU N T JR .: VE S E L A L IMB Ă E N GL E Z Ă PAGINA 9

american“. Dar deşi nici un roman din Statele Unite nu urmează calea celui al lui Powell, viaţa lui George Ames Plimpton, înregistrată impresionant în noua biografie George, Being George (George, în pielea lui George), oferă un potenţial substitut. În romanul său, Powell descria patru tipuri de bărbaţi: artistul, romanticul, voluntarul şi cinicul. Continuare în pagina 3

M E A C H A M : TU M U LTO A S A CA S Ă AL BĂ DI N ERA JACK SON PAGINA 11

Editorial

17 noiembrie 2008 HEEBIE

(98)

Bl ink

JEEBIE

101.07

Squ eeze

Ficţiune & Poezie 6

KIERON SMITH, BOY

de James Kelman Recenzie de Marcel Theroux 14

HUMAN LOVE

de Andreï Makine 15

ROMANE POLIŢISTE

Eseu 24

Recenzii de Marilyn Stasio

Nonficţiune 1

DESIRE:

DESPRE POEZIE LETTERS OF TED HUGHES

Editat de Christopher Reid Recenzie de David Orr 20

Online

Where Sex Meets Addiction de Susan Cheever Recenzie de Chelsea Cain

de Attila Bartis Recenzii de Alison McCulloch 19

A GREAT IDEA AT THE TIME:

The Rise, Fall, and Curious Afterlife of the Great Books de Alex Beam Recenzie de James Campbell

de Nicholas Drayson

TRANQUILITY

CHAGALL:

A Biography de Jackie Wullschlager Recenzie de Sarah Boxer

THE CASTLE OF DREAMS

de Michel Jouvet A GUIDE TO THE BIRDS OF EAST AFRICA

AMERICAN LION:

Andrew Jackson in the White House de Jon Meacham Recenzie de Andrew Cayton

CRONICA APARIŢIILOR DE FICŢIUNE VOICE OVER

de Céline Curiol

ALPHABET JUICE:

The Energies, Gists, and Spirits of Letters, Words, and Combinations Thereof; Their Roots, Bones, Innards, Piths, Pips, and Secret Parts, Tinctures, Tonics, and Essences; With Examples of Their Usage Foul and Savory de Roy Blount Jr Recenzie de Jack Shafer

FRIENDLY FIRE:

A Duet de A B Yehoshua Recenzie de Ethan Bronner 10

AUTOPHOBIA:

Love and Hate in the Automotive Age de Brian Ladd Recenzie de Tom Vanderbilt

THE DELIVERY ROOM

de Sylvia Brownrigg Recenzie de Christopher Benfey 8

Graydon Carter, editor timp de mulţi ani la Vanity Fair, nu e străin de hotarele vieţii literare din Manhattan. Dar, spre deosebire de George Plimpton, subiectul articolului de copertă, Carter este un outsider – canadian, născut în Toronto. Această perspectivă oferă o explicaţie a viziunii sale asupra peisajului american, pe care l-a studiat îndeaproape mai mulţi ani – mai întâi în paginile Time and Life (unde a scris în perioada anilor ’70 –’80) şi apoi ca editor al revistei Spy, un lunar cu umor caustic la a cărui întemeiere a contribuit, în 1986. Cum se compară New York-ul de azi cu cel de demult? „E chiar brutal de scump, dar inteligenţa şi talentul încă sunt prezente“, a scris Carter într-un e-mail. Totuşi, anii Plimpton eclipsează restul. „Acea perioadă glorioasă de după război trebuie să fi fost un punct culminant al istoriei literare a oraşului“, ne-a spus Carter. „Chiriile erau ieftine, talentele erau incandescente şi toată lumea fuma, bea şi se culca cu oricine“. Editorii

GEORGE, BEING GEORGE:

George Plimpton’s Life as Told, Admired, Deplored, and Envied by 200 Friends, Relatives, Lovers, Acquaintances, Rivals – and a Few Unappreciative Observers Editat de Nelson W Aldrich Jr. Recenzie de Graydon Carter

Gata cu linguşeala de Joe Queenan

Articole & Bestseller-uri 21

Bestseller-uri ediţii cartonate

Selecţia editorilor

TBR: Din culise

Bestseller-uri ediţii broşate

Raftul cu ediţii broşate

Conţine secţiune specială cu recenzii ale cărţilor apărute la editurile din România şi informaţii despre Gaudeamus. The New York Times Book Review, ediţia în limba română (ISSN 1937-920X) apare săptămânal, publicat de Universe Publishing House Inc. Copyright © 2008 The New York Times. All Rights Reserved. Toate drepturile rezervate. Director editorial: Cristian Teodorescu; Redactor-şef: Virginia Costeschi; Traducători: Cristiana Vişan, Ioana Chira, Ştefan Bodea, Cătălin Pruteanu, Melania Sârbu, Sorana Buzinschi, ; Proofreading: Anda Ciurte, Monica Diacu; Advertising sales: virginia@nytbr.ro, tel. 0745 773 764; PR: ARENA Communications, cecilia@arenacommunications.ro; Machetare şi pre-press: Antal Angyal, CMYK Pro, Budapesta; Tipar: GRASPO CZ. Pentru informaţii despre cum puteţi primi această revistă sunaţi la ARENA Communications (tel. 021.224.70.24) sau scrieţi la office@arenacommunications.ro..

Scheduled to appear this week are Graydon Carter on George Plimpton; Motoko Rich with notes from the field; Roy Blount Jr., author of “Alphabet Juice”; and Jennifer Schuessler with best-seller news. Sam Tanenhaus, the editor of the Book Review, is the host. PAPER CUTS: The Book Review’s blog covers books and other forms of printed matter. FIRST CHAPTERS: Excerpts from “Alphabet Juice,” by Roy Blount Jr.; “American Lion,” by Jon Meacham; “Friendly Fire,” by A. B. Yehoshua; and other books. BOOKS UPDATE E-MAIL: Receive a selective overview of new book reviews and features every Friday. PODCAST:

nytimes.com/books ILUSTRAŢII DE JOE CIARDIELLO (SUS) ŞI CRISTOPH NIEMANN

Norocosul George Continuare din pagina 1 Primele trei tipuri au fost întruchipate de George al nostru. Iar comparaţiile pot merge mai departe. În primul rând, Powell şi Plimpton şi-au început amândoi parabolele WASP (alb, anglo-saxon şi protestant) în Era Jazzului. Naratorul lui Powell, Nick Jenkins, studiază la Eton, apoi la Cambridge, iar de acolo ajunge direct pe front. Plimpton a ajuns de la Exeter la Harvard, la război şi apoi la Cambridge. Jenkins devine scriitor şi biograf, Plimpton la fel – al lui Edie Sedgwick şi Truman Capote. Şi, din nou la fel ca Jenkins, ajunge inevitabil la Paris. În viaţa lui Plimpton, la fel ca în romanele lui Powell, există tot felul de romantici căzuţi, precum Charles Stringham, şi de frumuseţi disponibile, ca Pamela Flitton, precum şi debutante şi ceaiuri dansante. Din păcate, nu există nici un Kenneth Widmerpool ambiţios şi parvenit în saga Plimpton – sau poate el este Plimpton însuşi. Cât priveşte vârfurile profesionale pe care le-a atins, se poate sesiza mirarea prietenilor buni şi a detractorilor săi, dar chiar şi a lui Plimpton. George Plimpton’s Life as Told, Admired, Deplored, and Envied by

Graydon Carter este editor la Vanity Fair. De asemenea, editează volumul True Tales of Hollywood: Rebels, Reds, and Graduates and the Wild Stories Behind the Making of 13 Iconic Films, pe care Vanity Fair îl va publica în ianuarie.

200 Friends, Relatives, Lovers, Acquaintances, Rivals – and a Few Unappreciative Observers (Viaţa lui George Plimpton, povestită, admirată, deplorată şi invidiată de 200 de prieteni, rude, iubiţi, cunoştinţe, rivali – şi câţiva observatori care nu o apreciază), subtitlul acestei vaste şi distractive istorii orale a unui om care a inventat aproape genul, este o aluzie, presupun, la titlul dat de Plimpton însuşi unei cărţi ale sale: Truman Capote: In Which Various Friends, Enemies, Acquaintances, and Detractors Recall His Turbulent Career. Cartea este superb editată de Nelson W. Aldrich Jr., fost editor la The Paris Review, colaborator acum al unor publicaţii cu pretenţii precum The Nation, The Atlantic şi Harper’s. Aşa cum se întâmplă multor literaţi, viaţa lui Plimpton a fost extraordinară. Dintr-o familie bună, bine crescut, tată a patru copii, martor al unor acte măreţe, bune şi pline de măiestrie, el a simbolizat idealul vieţii bine trăite. S-a întrecut cu luptători premiaţi şi a jucat împotriva celor mai buni jucători de tenis, fotbal, hochei şi baschet din lume, iar în restul timpului a contribuit la crearea unei noi forme de „jurnalism participativ“. A fost prieten cu Norman Mailer, Gore Vidal şi William Styron şi a băut cot la cot cu Ernest Hemingway şi Kenneth Tynan în Havana, imediat după revoluţia lui Castro. A editat şi îngrijit longeviva revistă literară The Paris Review, care a publicat proză şi poezie de calitate şi interviuri cu scriitori, ce se constituie şi acum într-o lectură esenţială pentru oricine e interesat de arta scri-

Sus, o petrecere în apartamentul lui George Plimpton, în 1963; Plimpton stă aşezat în partea stângă. Deasupra, primul număr din The Paris Review.

FOTOGRAFIILE DE PE COPERTĂ, DE LA STÂNGA: ASSOCIATED PRESS; JAYNE WEXLER/CORBIS; HERB SCHARFMAN/SPORTS ILLUSTRATED. FOTOGRAFIA DE SUS: CORNELL CAPA/MAGNUM PHOTOS.

Nororcosul George Continuare din pagina anterioară

erii. Pentru cineva ca mine, care a crescut într-o provincie canadiană, Plimpton a fost succesorul lui Bennett Cerf în poziţia de simbol public al intelectualităţii new-yorkeze: rasat, eclectic şi posesor al unui accent afectat pe care el însuşi îl descria ca fiind „cosmopolit de pe coasta de est“. Prin urmare, o să-i spun simplu George, pentru că toată lumea în carte îi spune aşa. E o familiaritate ieftină din partea mea, de vreme ce ne-am cunoscut doar cât să ne salutăm în trecere; eu am de pierdut că s-a întâmplat aşa. La petreceri, era ireproşabil de politicos, dar părea genul care nu suportă proştii, iar eu mă temeam că sunt unul dintre aceşti proşti. Îmi aduc aminte că, în urmă cu câţiva ani, m-a sunat un agent de casting care căuta un actor genul patrician, care să interpreteze într-un serial de televiziune rolul unui editor căruia îi plăcea să împuşte şobolani în Central Park. Am întrebat-o dacă deja contactase şi alţi actori. Da, o făcuse. Lewis Lapham îi spusese că rolul e sub demnitatea lui. George Plimpton îl acceptase, numai că programul nu i-a mai permis să-l joace. Aşa că a rămas cu mine. Iar serialul şi-a încetat difuzarea într-un an de zile.

plăcea la George era această combinaţie de accent al elitei new-yorkeze, Long Island Lockjaw, şi impulsul «De ce să nu fac şi asta?»“, spune Richard Price. „Mie mi-e greu să mă distrez, el era întruchiparea distracţiei“. Un om înţelept a spus odată că evenimentele de la 11 septembrie au marcat sfârşitul epocii ironiei. Ei bine, George nu s-ar fi conformat; era un om ironic până la capăt. Nu numai că-l amuza gluma cu a fi George Plimpton, el crease gluma. Mai mult decât oricine, întruchipa două coordonate definitorii ale identităţii de bărbat alb, anglo-saxon şi protestant: se străduia foarte tare să facă totul să pară uşor şi, în felul său fermecător, à la Mitty, încarna amatorul talentat care nu se dădea în lături de la nimic. Acesta era George Plimpton văzut de prieteni şi public. Dar Pat Ryan, editorul lui George la Sports Illustrated,

o mie de gânduri prin cap, iar eu îl priveam pe acest bărbat pe care nimeni nu-l ştia cu adevărat, un scriitor care scria tot timpul“. Într-adevăr, pe lângă 150 de numere din The Paris Review, cartea despre Capote, biografia orală despre Eldie Sedgwick la care a lucrat împreună cu Jean Stein, o istorie a artificiilor şi o carte pentru copii, The Rabbit’s Umbrella, a scris unele dintre cele mai venerate articole şi cărţi despre sport, aproape toate fiind rezultatul faptului că era dispus să încerce şi să se supună unor eventuale umiliri. Plimpton a încercat să fie actor de stand-up comedy în Las Vegas, a participat în curse hipice la Saratoga, a lucrat ca trapezist şi a cântat la trianglu în Filarmonica New York, sub bagheta lui Leonard Bernstein, în timpul unui concert cu Simfonia a II-a de Mahler din 1973. A interpretat un rol în „Rio Bravo“, în care a jucat şi John Wayne, şi i-a dat viaţă editorului Horace Whigham în „Reds“ de Warren Beatty. În ciuda trupului său deşirat, de 1,95 metri înălţime, George s-a întrecut cu înotătorul medaliat cu aur la Olimpiadă Don Schollander, a urcat în ring cu o legendă a boxului, Archie Moore, a fost fundaş în echipa de fotbal american Detroit Lions şi portar în echipa de hochei Boston Bruins, a jucat tenis cu nr. 1 mondial Pancho Gonzales

ÂND oamenii îşi amintesc de cineva tocmai plecat dintre noi, poţi să-ţi dai seama dacă le-a plăcut cu adevărat persoana respectivă sau doar respectă convenţia de a vorbi numai de bine despre I s-au oferit 750.000 de dolari pentru un morţi. Prietenii lui George – şi Dumnezeule, avea o mulvolum de memorii, dar el avea senzaţia ţime – aparţin, cu siguranţă, primului grup. Toţi iau pe rând cuvântul: scriitorii (Styron, Mailer, Vidal, Peter că a scris atât de mult despre viaţa sa Matthiessen şi Gay Talese); editorii (Ray Cave, Hugh deja, încât această carte ar fi însemnat Hefner, Osborn Elliott, Terry McDonell, Victor Navasky, Robert Silvers); sportivii (Red Auerbach, Bill Curry, să-şi „închidă capacul la sicriu“. Alex Karras) ş.a. Există, fără îndoială, tineri plimptofili care nu ştiu despre prietenia lui cu Muhammad Ali (care obişnuia să-i spună „Kennedy“ pentru că arăta ca şi a participat la turneul de golf PGA alături de Arnold un membru al acestei familii) sau faptul că s-a aflat lânPalmer şi Jack Nicklaus. Matthiessen spune: „Avea gă Robert F. Kennedy, fost coleg la Harvard, când acesceva la graniţa nebuniei sau bufoneriei. Dar asta era şi ta a fost împuşcat şi ucis în holul bucătăriei Hotelului sursa umorului său“. Chris Cerf adaugă că „unul dintre Ambasador din Los Angeles, acum 40 de ani. George lucrurile datorită cărora aceste evenimente erau simpase afla în avionul particular al lui Bobby când acesta a tice şi triste, într-un sens bun, era faptul că George chiar hotărât să candideze la preşedinţie şi tot el l-a doborât spera că se va descurca în toate aceste meciuri sau compe Sirhan Sirhan la pământ, împreună cu alţii, la câtepetiţii“. La toate acestea se adaugă pasiunea lui pentru va secunde după atacul din hotel. Îi plăcea să aibă în artificii, care a culminat cu desemnarea sa de către pripreajmă frumuseţi de viţă nobilă – cui nu i-ar plăcea? –, marul John Lindsay ca responsabil onorific cu artificiidar nu era un snob. Vorbea cu oricine, iar pe măsură ce le din New York. Rose Styron îşi aminteşte o petrecere faima lui creştea, toată lumea vroia să stea de vorbă cu de Ziua Naţională, 4 iulie, când Plimpton a adus o punel. George tânjea după celebritate şi a atins-o. Asta i-a gă de artificii la casa lui John Marquand din Martha’s făcut pe unii să strâmbe din nas – mai ales când Talese Vineyard. Spectacolul lui a început şi, „dintr-odată, pe a scris un articol foarte discutat despre el în revista cer au apărut avioane ale armatei. În acelaşi an rulase Esquire, în 1963. Şi ce dacă? Lui George îi plăcea să fie filmul «The Russians Are Coming», iar cineva a alertat faimos. În anul în care a făcut figuraţie în „Lawrence al baza aeriană Otis că ar fi văzut incendii, rachete, bombe, Arabiei“ de David Lean, a trimis ca felicitare de Crăciun explozii de tot felul...Toată aviaţia militară fusese trimio fotografie cu scena sa din film. Câţiva ani mai târziu, să să vadă ce se întâmplă“. o caricatură din The New Yorker înfăţişa un bărbat pe Născut în 1927, George a păşit în viaţă cu numele Ames masa de operaţie care se ridică în coate şi îl întreabă pe şi Plimpton, două nume foarte bune din New England. chirurg: „Stai puţin! Ce dovadă am că nu eşti George Tatăl său, Francis T. P. Plimpton, a fost unul dintre fondaPlimpton?“. The Paris Review era responsabilă în bună Sus, Plimpton, în stânga faţă, ajută la imobilizarea lui Sirhan Sirhan, care torii casei de avocatură de top numite acum Debevoise & măsură pentru notorietatea lui. „Fără revistă, în ce ar tocmai îl împuşcase pe Robert Kennedy, 1968; deasupra, ca pilot de curse, 1977. Plimpton şi a fost ambasador adjunct la Naţiunile Unite fi constat celebritatea lui?“, se întreabă Matthiessen. în timpul administraţiei Kennedy. Familia Plimpton locu„Era un vlăstar chipeş, fermecător şi manierat al estaia într-un duplex pe Fifth Avenue şi îşi petrecea verile în blishment-ului alb, anglo-saxon şi protestant. Numai că o a văzut o altă faţă a lui: „Treaba mea principală a fost să-l Long Island. George a învăţat la şcoala St. Bernard’s, aflată mulţime de oameni intră în această categorie, una comună, protejez pe George de legiunile de angajaţi mai puţin talenîn imediata vecinătate a apartamentului lor, unde a fost coleg prin urmare trebuie să fi avut ceva care să-l diferenţieze de taţi şi invidioşi“, îi spune lui Aldrich sau unuia dintre mulţii de clasă cu alţi copii din clasa privilegiată, printre care Arthur restul“. George a fost criticat pentru că îşi folosea cu larghesăi colaboratori la această „petrecere literară“, cum o nuOchs Sulzberger, care a devenit publisher al The New York ţe (şi în acelaşi timp îşi mărea) faima în reclame în presa meşte Aldrich. „N-aveau habar cât de mult lucra când scria Times, şi nepotul lui J. P. Morgan. Tot acolo l-a cunoscut pe scrisă şi la televiziune pentru banca Dry Dock Savings, beceva (De unde să fi ştiut? Părea că nu depune nici un efort). Matthiessen, care ulterior îi va da un fir ce se va ţese în materea Carlsberg şi popcornul Pop Secret. Avea, totuşi, o familie Şi pentru că nu-l cunoşteau, îi puseseră eticheta de diletant“. rialul întregii sale vieţi de adult. La Exeter, unde a fost coleg şi o revistă de hrănit. La un moment dat, a primit 50.000 de Freddy Espy Plimpton, prima sa soţie, şi-l aminteşte trezincu Vidal – şi unde a aflat vestea atacului japonez de la Pearl dolari pentru un spot publicitar la Saab, la care a lucrat trei du-se dimineaţa, trăgând pe el o pereche de pantaloni în Harbor – era deja considerat un băiat sofisticat. Dar George sau patru zile, suma fiind doar cu puţin mai mică decât cei drum spre bucătărie şi „învârtindu-se în jurul mesei de biliera, totodată, un fiu îndatoritor, care le scria „mămicii şi tăti60.000 de dolari pe care i-a plătit pentru apartamentul său ard, plină de teancuri de hârtii“: „vede ceva, se apleacă, ia o cului“ scrisori emoţionante şi amănunţite – o obligaţie sau o spaţios din zona East Side, aparent singura sa investiţie înpagină, se îndreaptă, o citeşte şi o pune la loc pe un alt teanc bucurie de care s-a ţinut până la maturitate. Continuare în pagina următoare ţeleaptă. Totul era parte a unei mari distracţii. „Ceea ce îmi de pe masă. Îşi editează cartea în timp ce se trezeşte, îi trec

FOTOGRAFII ASSOCIATED PRESS

La Harvard a aterizat în 1944. Cu o înclinaţie naturală spre apartenenţa la cluburi, a ajuns să facă parte din Hasty Pudding, The Harvard Lampoon şi Porcellian, cel mai exclusivist dintre toate. Până şi scurta carieră militară a lui George pare binecuvântată. Iniţial, a staţionat la New Jersey, suficient de aproape de New York pentru a cina la Plaza Hotel, apoi a ajuns în Europa la două săptămâni după încetarea luptelor. Mare parte din timp şi l-a petrecut pe insula Lido din Veneţia, unde, după cum îşi aminteşte un prieten britanic, Sir Andrew Leggatt, „a avut norocul stupefiant de a fi însărcinat să predea maniere sociale şi tehnici militare“ colegilor săi recruţi. După război s-a întors la Harvard, iar apoi a studiat timp de doi ani la King’s College, Cambridge, unde a dus o viaţă à la Bertie Wooster, constând în ore de studiu, excursii în Europa şi petreceri la Londra. A stat faţă în faţă cu Prinţesa Elisabeta la o gală la Hotelul Savoy. Iar într-o scrisoare către „mama şi tati“, rememorează: „Pe la mijlocul cinei, m-am aplecat de-a latul mesei şi i-am aprins ţigara cu un chibrit franţuzesc care a făcut o scânteie urâtă şi a răspândit mirosul acela nesuferit specific chibriturilor din Franţa... La

chiului O.S.S. (poreclit Oh So Social) din timpul celui deal doilea război mondial. Este o greşeală frecventă să spui că George a fondat The Paris Review. Nu a făcut asta. La fel ca multe alte lucruri din viaţa sa aurită, revista i-a fost dată – în acest caz de către creatorii ei: Matthiessen, fostul coleg de la St. Bernard’s, şi Harold Humes, cunoscut ca Doc, care i-a cerut să fie editorul publicaţiei. Totuşi, fără el, aceasta ar fi decăzut sau ar fi murit după numai câteva numere, aşa cum se întâmplă cu multe publicaţii mici. Primul număr, cu un tiraj minim distribuit în Anglia, Statele Unite şi Europa, a fixat ADN-ul acestei publicaţii pentru următoarea jumătate de veac. Donald Hall, care va deveni mai târziu poet laureat al Bibliotecii Congresului american, a fost editor de poezie al revistei. Styron, deja apreciat pentru Lie Down in Darkness, a scris cuvântul de deschidere. Iar seria de interviuri din The Paris Review a debutat cu E.M. Forster, omul care, se spune, a devenit mai celebru cu fiecare carte pe care n-a scris-o. George îl întâlnise pe Forster la Cambridge. Iar Andrew Leggatt, un fost coleg de clasă, spune că „este tipic pentru norocul lui George că ştia personal un mare scriitor care a fost dispus să-i acorde un interviu ce va deveni clasic“. Ştiu din surse de încredere că revistele mici constau în patru elemente: un sediu sărăcăcios şi înghesuit, salarii mici, stagiari atrăgători care nu muncesc pentru bani şi un entuziasm debordant. Ele sunt, totodată, nişte pretexte formidabile pentru a da petreceri. În Paris, asta se întâmpla la Café le Tournon, aflată lângă micul birou al revistei de

A băut cu Hemingway în Havana şi a fost prieten cu Mailer, Vidal şi Styron.

miezul nopţii mi-am făcut curaj să o invit la dans. Tocmai mă ridicam de pe scaun pentru a da ocol mesei şi a o invita, când orchestra a schimbat ritmul cu un dans mexican – cu siguranţă, nu era genul de muzică potrivită pentru ca G. Plimpton să danseze cu viitoarea regină a Imperiului Britanic. M-am afundat înapoi în scaun“. Aşa i-ar fi descris seara şi Bertie lui Jeeves. La fel ca mulţi alţi tineri deştepţi de vârsta lui, cu aceleaşi resurse financiare, George a urmat calea Generaţiei Pierdute şi s-a dus la Paris. În Statele Unite, ziarele erau pline de articole despre războiul din Coreea şi Joseph McCarthy. Pe malul stâng al Senei, George şi ceilalţi trăiau „regeşte“, după cum spune Bill Becker, un coleg de la Harvard. „În Paris, pe piaţa neagră, la mijlocul anilor ’50, puteai să schimbi un dolar cu 600 de franci“. O cameră de hotel costa 300 de franci pe noapte; o masă decentă cu o sticlă de Beaujolais era puţin mai mult de jumătate din suma aceasta. A venit şi Styron. Şi Terry Southern şi James Baldwin. Iar Robert Silvers şi Peter Duchin locuiau pe un şlep acostat lângă Place de l’Alma. Unii dintre membrii acestei generaţii erau recrutaţi în mod secret în noul CIA – urmaşul din perioada Războiului Rece al veFOTOGRAFIE DE JAYNE WEXLER/ CORBIS (1999)

pe Rue Garancière. Prietenii spun că George îşi ducea viaţa deopotrivă pe malul strâng şi drept al Senei, munca din timpul zilei fiind urmată de seri la barurile hotelurilor Ritz şi Crillon. Când a mutat revista la New York, şi-a folosit în continuare aptitudinile de socializare. În beneficiul revistei, a organizat strângeri de fonduri cunoscute sub numele „Revels“, în palate boeme precum Village Gate, iar ulterior acasă la el, pe 541 East 72nd Street, unde se afla apartamentul lui şi al familiei, dar şi biroul revistei. O gazdă desăvârşită, striga numele oaspeţilor de-abia sosiţi peste mulţimea celor prezenţi, ca o formă de salut. „Adu o fată frumoasă“, le spunea unor colaboratori ca David Michaelis, care a lucrat la The Paris Review la mijlocul anilor ’70. „Îmi spunea tot timpul asta când mă invita la o petrecere şi l-am auzit spunând acelaşi lucru şi altor tineri, mai târziu... Era ca o poveste de Irwin Shaw, cu acel sentiment minunat de jumătate de secol XX“. Şi într-adevăr, petrecerile lui erau animate de tot felul de bărbaţi interesanţi şi de fete tinere, interesante şi drăguţe. Articolul lui Talese din Esquire începe cu relatarea unei petreceri de acest fel, la care a venit şi Jackie Kennedy. Apoi, există acea fotografie celebră din Life, făcută de Cornell Capa în acelaşi an la o petrecere dată de George, care se constituie într-o piesă emblematică pentru New York-ul acelor ani, la fel ca filmele lui Billy Wilder „The Seven Year Itch“ şi „The Apartment“. În livingul spaţios sunt femei în rochii de cocktail şi bărbaţi în costume elegante, cu cravate subţiri. În fotografie îi poţi identifica pe Capote, Styron şi Vidal, precum şi pe Ralph Ellison, Frank şi Eleanor Perry, Mario Puzo, Arthur Penn şi Arthur Kopit. La una dintre petrecerile lui George, Mailer şi Humes s-au luat la harţă. „Mi-l aduc aminte pe George prinzându-mă de mijloc din spate, într-o încleştare din care

nu m-am putut elibera“, spune Mailer. „Pentru că frecventa mulţi oameni mai puternici ca el – pugilişti, jucători de fotbal –, nu se obosea să vorbească vreodată despre forţa lui. Însă eu m-am gândit: «Fir-ar să fie, cât de puternic e omul ăsta!»“. Cei suficient de norocoşi pentru a-şi permite un stagiu la The Paris Review s-au trezit şi ei prinşi în cheful mobil stropit cu băutură. „Într-o noapte, George ne-a luat la cină pe toţi cei şase sau opt câţi eram atunci. Dorin Kearns Goodwin şi soţul ei au venit şi ei în acelaşi loc“, îşi aminteşte Anne Fulenwider, care a lucrat cu George la biografia lui despre Capote. S-au făcut prezentările, iar Goodwin, uimită că toţi lucrau în casa lui George, i-a spus bărbatului ei: „De asta avem nevoie! De şase copii care să alerge prin casă tot timpul“. CŢIONÂND în conformitate cu maxima lui Evelyn Waugh, cum că poţi spune aproape orice despre un bărbat pentru că va suporta toate lucrurile negative atâta vreme cât spui că-i bun la pat, Aldrich prezintă cu dărnicie un şir întreg de „fete“ Plimpton, pe cele mai multe dintre ele admirativ. Prietenii bărbaţi ai lui George credeau, înşelându-se, că sexul nu făcea parte din ecuaţie. Femeile ştiau însă adevărul. George trata sexul ca un sport şi, odată ajuns pe teren, admira femeia sportivă. La fel ca în cazul tentativelor sale de a câştiga pe terenul de fotbal sau de baseball, compensa cu o supradoză de entuziasm orice lacună de tehnică. „Mi-a deschis ochii în toate privinţele“, îşi aduce aminte Kathy Ainsworth. „Mi-a spus ce să citesc...m-a învăţat tot. Am aşteptat întotdeauna să apară un nou George în viaţa mea, dar nu s-a întâmplat asta. Ori am avut parte de pasiune, dar nu şi de maniere, ori invers; sau poate nu citeau, sau nu ştiu. El, însă, era un bărbat complet“. O altă trăsătură de bărbat alb, anglo-saxon şi protestant pe care George o avea era reacţia aproape alergică la introspecţie. I s-au oferit 750.000 de dolari pentru un volum de memorii, dar avea senzaţia că a scris atât de mult despre viaţa sa deja, încât această carte ar fi însemnat să-şi „închidă capacul la sicriu“. La ceva vreme după această ofertă, James Scott Linville ţine minte că a văzut un citat din Verlain în jurnalul lăsat deschis pe biroul lui George: „Când porneşti într-o călătorie de explorare a sinelui, trebuie să fii bine înarmat“. George se plângea adesea că, din cauza revistei şi a trebuinţei de a câştiga bani, n-a ajuns să-şi scrie Marea Carte, să intre în Panteonul marilor scriitori, ca Mailer şi Styron. „Aş fi putut fi un concurent“, spunea el, după cum îşi aminteşte Maggie Paley. „Dacă nu aş fi făcut The Paris Review, aş fi putut fi un scriitor important“. La fel ca multe dintre personajele principale ale romanelor lui Powell şi Evelyn Waugh, în cazul lui George, bărbatul ce avea să devină era legat în mod direct de terenurile de joacă ale vechii sale şcoli. Fusese exmatriculat de la Exeter în urma unei altercaţii cu antrenorul de baseball Bill Clark, căruia i se spunea Bull, îşi aminteşte cea de-a doua soţie a lui George, Sarah: „Mi-a spus că tatăl nu i-a vorbit un an de zile după exmatriculare, ceea ce l-a distrus. Cred că aşa se explică multe dintre lucrurile pe care le-a făcut în cariera sa. A fost principalul factor motivaţional: «O să le arăt de ce sunt în stare. O să le dovedesc că pot reuşi şi că s-au înşelat»“. Ideea titlului primului volum dintre cele 12 ale lui Powell, A Question of Upbringing, i-a venit în timp ce se afla în maşină împreună cu un prieten. Pentru a evita o coliziune frontală, prietenul a tras frâna de mână şi a spus: „Asta va fi doar o chestiune de bună creştere“. Şi răspunsul la chestiunea George Plimpton. Moartea lui în somn, la doar câteva străzi depărtare de locul în care se născuse cu 76 de ani în urmă, este ca renunţarea la vesta albastră preferată din lână, care a arătat bine şi a fost arătată pretutindeni. În aceste vremuri nebune, George este un personaj de care să-ţi aduci aminte cu drag, un partener fermecat şi fermeh cător în dansul său curajos pe muzica timpului.

Psihiatra Proagonista Sylviei Brownrigg este un psihoterapeut cu probleme personale.

DE CHRISTOPHER BENFEY AMILIA Braverman, Peter şi Mira, cutreieră prin vieţile altora. El e un „profesor bâlbâit de rusă“ şi un reputat traducător al lui Soljeniţîn. Ea e psihoterapeut şi „culegătoare de poveşti“ profesionistă. Născută în „dificila ţară“ cunoscută ca Yugoslavia, înainte de dezintegrarea ei sângeroasă, e absorbită de opera lui Melanie Klein şi D. W. Winnicott. Familia Braverman trăieşte în cartierul londonez „murdar până-n măduvă“ Camden Town, tăcerea apartamentului

THE DELIVERY ROOM

de Sylvia Brownrigg 399 pag. Counterpoint. Ed. broşată. 14.95 $

lor înghesuit şi fără copii fiind întreruptă de neîncetatele lamentări ale pacienţilor bogaţi ai Mirei, care, odată cu apropierea mileniului, se gândesc la un singur lucru. „În acea primăvară, toată lumea părea că vorbeşte despre copii“, debutează ambiţiosul nou roman al Sylviei Brownrigg. „Să-i faci, să nu-i faci“. Peter începe să se refere la biroul Mirei ca la „sala de naşteri“, deşi singurii care se nasc aici sunt copiii care au fost odinioară pacienţii. Fiecare a fost un copil, aşa cum Mira a aflat de la Klein, „care a suferit de tristeţe profundă, fundamentală, a cărei scoatere la suprafaţă ar putea face posibil un viitor mai liniştit“. Christopher Benfey este profesor de engleză cu rang Mellon la Colegiul Mount Holyoke College şi autorul recent apărutei „A Summer of Hummingbirds“. 6

La fel ca vorbăreţii pelerini din Poveştile din Cantebury, aceşti copii mari, cărora le lipeşte porecle stereotipice, defilează prin cabinetul Mirei pentru a-i povesti despre suferinţele lor. Madonna Îndoliată nu poate trece peste durerea legată de copilul ei născut mort, Cassandra. Americanca, o jurnalistă care scrie o rubrică acidă intitulată „O damă din străinătate“, caută un donator de spermă. Aristocrata e gata să încerce pentru o ultimă oară FIV1 – „ca iniţialele unei divizii dintr-o grupare teroristă, Frontul Victoriei împotriva Infertilităţii“. Brownrigg aplică perspectiva ironică a romanului ei precedent, Morality Tale, acestor proceduri tragicomice, în timp ce mută cu abilitate unghiul de vedere asupra personajelor care se lamentează. Riscă monotonia cu atâţia pacienţi copilăroşi („destulă banalitate şi repetiţie“, se plânge Peter într-un alt context), aşa că cititorul e aproape uşurat când vine rândul Bigotului „porcin“. Semănând puţin cu Jason Compson din The Sound and the Fury, el e mâniat pe fosta lui soţie şi pe copii nerecunoscători „pe care îi are deja“. Bigotul are nevoie de Mira după ce descoperă, spre încântarea-i sadică, că e sârboaică. „Toată lumea i-a urât pe sârbi“, notează jurnalista americană. „Chiar mai mult decât pe americani“. La jumătatea lui The Delivery Room (Sala de naşteri), familia Braveman, cunoscătoare a poveştilor altora, e luată prin surprindere de propriile sale poveşti. Romanul se desfăşoară din primăvara lui 1998 până în mai 1999, agitata perioadă de după acordurile de la Dayton, când problemele din Kosovo se înteţeau. Ştim că e doar o chestiune de timp până ce Mira, 1

Fertilizare in vitro

însoţită de familie, prieteni şi câteva secrete ascunse din Belgrad, va fi absorbită de violenţa tot mai puternică. Între timp, pe frontul de acasă, Peter nu se simte prea bine. „Boala şi tratamentul au constituit o poveste“, reflectează el; „orice profesor de literatură ştie asta“. Mira este prinsă la mijloc între grija pentru soţ şi cea pentru patrie. „Oricare va fi noul infern ce o aşteaptă“, se întreabă ea, „cum va putea să răzbească în Kosovo fără el?“. Brownrigg extrage probleme dificile din acest hăţiş de complicaţii. Madonna Îndoliată, jelindu-şi copilul, este „atentă acum la catastrofele mondiale“. Dar cum, mai exact, se compară suferinţele povestite în cabinetul Mirei cu ce li se întâmplă oamenilor obişnuiţi din Belgrad, după ce încep atacurile aeriene punitive? Mira e îngrozită de „limbajul părintesc arogant, autosuficient“, adoptat de NATO. În acelaşi timp, practica a învăţat-o că durerea „nu se deosebeşte în funcţie de religie sau rasă“ şi că suferinţa pacienţilor ei nu e mai puţin reală ca suferinţa sârbilor. „Îmi povestesc despre durerile lor“, explică, într-o convorbire telefonică, cumnatului ei din Belgrad. „Îmi pare rău pentru ei“, răspunde el cu „încărcătură ironică“ în glas. „Vieţile lor trebuie să fie foarte grele“. REGĂTIREA psihoanalitică a Mirei nu face faţă bombelor care cad peste Belgrad. Tendinţa romanului lui Brownrigg a fost de a contesta ideea potrivit căreia Balcanii sunt împotmoliţi în străvechi relaţii de loialitate tribală, imuni la ideologia luminată a lumii moderne. Dar Mira se întoarce chiar la o asemenea „pasiune bine înrădăcinată, istorică“. Este, aflăm, o evlavioasă creştină ortodoxă, găsind săptămânal o sală de naştere a ei în „tăcutul şi curatul amurg al bisericii“. Când Americanca îşi exprimă regretul la auzul veştilor despre raidurile aeriene, Mira explodează: „Dacă vor Kosovo... n-or să pună mâna pe el“. Semănând un pic cu „Miloşevici faţă-de-ridiche“, ea spune că „nu era pur şi simplu un mic teritoriu ameninţat, câţiva acri de pământ, ci de fapt poezie, Dumnezeu, un popor; poporul ei, poporul sârb; mănăstirile, moaştele, oasele sfinţilor“. Cititorului i se lasă o alegere incomodă: să simpatizeze cu Mira şi cu ataşamentul ei atavic pentru neam şi ţară, sau să presupună că un obstacol temporar, provocat de stresul grav, s-a aflat în faţa propriei sale dezvoltări terapeutice. Nu sunt sigur că însăşi Brownrigg are o idee clară despre legătura pe care vrea s-o facă cititorul. Ca şi evenimentele politice din cuprinsul său, romanul emană contradicţii la fiecare moment crucial. Dar Mira Braverman, oricât de „bătrână şi de amabilă şi de răbdătoare“ le-ar putea părea pacienţilor, apare ca un personaj micşorat moraliceşte pe măsură ce romanul se apropie de surprizele finale, iar sala ei de naşteri neaerisită îşi dezvăluie h secretele îndelung ascunse.

FOTOGRAFIE DE CLAIRE LEWIS

O plimbare prin hârtoape O analiză a maşinii şi a criticilor săi. DE TOM VANDERBILT

„N

U putem scăpa de ambuteiaje“. Ani la rând, aceasta a fost chemarea la lupta cu adaptarea neîncetată la necesităţile maşinii, fie la bugetul federal, fie în peisajul local. În mod tipic, acest motto e folosit de partizani ai transportului public sau de oponenţii încăpăţânaţi ai dezvoltării urbane pe orizontală şi este respins, de obicei, de către cei care fac lobby pentru construirea de drumuri (pavaţi, pavaţi şi iar pavaţi!), de

AUTOPHOBIA

Love and Hate in the Automotive Age de Brian Ladd Ediţie ilustrată. 227 pag. The University of Chicago Press. 22.50 $

grupuri de experţi cu orientări de dreapta şi, dacă puneţi întrebarea la ora de vârf a traficului, chiar şi de şoferii de rând. Totuşi, afirmaţia de mai sus a fost pronunţată recent de către un purtător de cuvânt al unui departament de stat pentru transport, un mare susţinător al asfaltării, fireşte. Care era statul în cauză? Michigan, statul industriei auto americane, pentru care drumurile sunt la fel de vitale ca păşunile pentru fermieri. Dacă această afirmaţie seamănă cu o apostazie, în parte mai seamănă şi cu o amplă reducere a încrederii. Oraşul Detroit are parte de un an catastrofal, în vreme ce numărul celor care merg cu autobuzul sau trenul depăşeşte capacitatea vehiculelor, iar reţeaua rutieră americană, fără egal odinioară, e într-o stare foarte proastă, în vreme ce, în alte ţări, din Japonia până în Anglia, tot mai puţini trec prin ritualul adolescentin al obţinerii unui permis de conducere. Ţinând cont de preţurile imprevizibile ale benzinei şi de traficul înnebunitor, maşina şi-a pierdut cu siguranţă o parte din distincţie, credibilizând afirmaţia unui observator englez: „De la statutul de jucărie a societăţii“, maşina „a ajuns să domine societatea. A devenit tiranul nostru, aşa că, în cele din urmă, ne-am răsculat împotriva ei şi am început să protestăm faţă de metodele ei arogante“. Singura problemă cu această revoltă incipientă e că respectiva afirmaţie datează, de fapt, din 1911, adică din perioada iniţială plăpândă a motorizării americane. Faptul că aceste cuvinte ar fi putut fi pronunţate în 1973, sau poate chiar ieri, constituie nucleul cărţii Autophobia (Autofobia) a lui Brian Ladd. Oamenii au tot prezis moartea sau cel puţin reducerea serioasă a evoluţiei maşinii încă de la inventarea ei. Însă, dacă literatura e plină de volume precum „Fundătura“, „Probleme cu maşina“ sau „Maşina vs. Omenirea“, precum şi multe altele, drumurile sunt ticsite de un trafic din ce în ce mai aglomerat. Încă de la apariţia sa, maşina a evoluat de parcă ar fi fost condusă de Beckett: Nu mai merge, uite că merge. Această situaţie ne aduce în punctul în

Tom Vanderbilt a scris cartea „Traffic: Why We Drive the Way We Do (and What It Says About Us)“. ILUSTRAŢIE DE ERIK T. JOHNSON

care ne întrebăm, un secol mai târziu, ce nu s-a spus deja şi se mai poate spune despre motorizare şi despre nemulţumirile ei. Însă pentru Ladd, care a scris excelentul studiu The Ghosts of Berlin: Confronting German History in the Urban Landscape, Autophobia urmăreşte tocmai să arunce o altă privire asupra celor deja spuse, observând cine le-a spus şi din ce motiv şi de ce nici una dintre amplele critici ale maşinii – la orice scală estimabilă – nu par să fi contat prea mult. Autorul face asta cu calm şi aplomb erudit (mai ales în privinţa reacţiei europene faţă de motorizare) şi, ţinând cont că e un volum scurt, această carte cuprinde foarte multe. Faliile erau mai clare la început, observă Ladd. Doar câţiva bogătaşi aveau maşini, pe care le conduceau fără milă, în general perorând la adresa oamenilor din calea lor şi tulburându-i. Alte automobile aveau un factor de risc mai redus decât armele fermierilor. Iar într-un caz uluitor din Germania, un cuplu a fost decapitat când a trecut printr-o sârmă întinsă peste un drum, în semn de protest. Acestea erau „două forme de nemulţumiri rurale“, scrie Ladd, „amândouă având o tentă conservatoare: ranchiuna bieţilor ţărani faţă de automobilistul bogat şi despotic şi bunul gust indignat al oamenilor cultivaţi care se bucurau de sejururile lor tihnite la ţară“. Pe măsură ce automobilul şi vraja lui a început să ispitească mulţimile, au început să se şteargă şi liniile de demarcaţie. Celebrul avertisment al lui Woodrow Wilson cum că maşina ar inculca „sentimente socialiste“ în Statele Unite a servit instigărilor lui Adolf Hitler: „Automobilul“ trebuie să fie „deposedat de specificul de clasă şi, aşadar, de caracterul său separator. Nu mai trebuie să fie un lux, ci să devină un aparat practic!“. După cum subliniază în mod perspicace Ladd, maşinile reprezentau un motiv de nelinişti politice: „Metropola

populată cu maşini oferea o cale de eliberare de vechile constrângeri şi, totuşi, susţinătorii maşinii erau, din ce în ce mai mult, cei care se declarau conservatori. Criticii săi erau cei care cereau atât conservarea resurselor naturale cât şi apărarea urbei tradiţionale“. Ladd susţine că, de-a lungul evoluţiei automobilului, criticii adesea „n-au reuşit să estimeze gradul de influenţă al maşinii asupra omului de rând“, căutând conspiraţii menite să servească explicării omniprezenţei culturii auto atunci când răspunsurile par prea simple. Dincolo de puterea sa simbolică, maşina e, de obicei, cel mai rapid mijloc de deplasare, deşi nu e cel mai sănătos. Însă chiar şi această declaraţie conţine un element pe care îl ignoră până şi susţinătorii maşinii, spune Ladd: aşazisa dependenţă de drum. Odată ce ai început să faci loc pentru maşină în peisaj – apelând la diverse lucruri care să facă din maşină „o alegere uşoară, convenabilă, ba chiar necesară, dar nu întotdeauna înţeleaptă“ – nu prea mai rămânea cale de întoarcere. „Autofobia“, remarcă Ladd, e „un diagostic psihiatric puţin cunoscut care denumeşte «frica de sine»“ şi nu frica de maşini, deşi, în prezent, e greu să mai faci diferenţa. Maşinile sunt un lucru bun – de aceea nici criticii n-au reuşit să oprească valul evoluţiei lor –, dar n-am avut o altă cale mai uşoară sau voinţa necesară pentru a aborda problemele iscate de excesul acestui „lucru bun“ (care continuă să se bucure de nenumărate critici). „Democratizarea conducerii maşinilor a însemnat că putem aspira cu toţii să devenim mici tirani ai şoselei“, scrie Ladd. „La urma urmei, percepţia de măiestrie suverană a şoferului şi cea de aroganţă sălbatică a spectatorului la trafic sunt feţele aceleiaşi monede“. Asemeni predicatorului din The Night of the Hunter, deşi avem cuvintele „dragoste“ şi „ură“ tatuate pe mâini, acele h mâini par bine încleştate pe volan. 7

Nici un erou Romanul lui A. B. Yehoshua se ia la trântă cu complexităţile identităţii israeliene. DE ETHAN BRONNER N urmă cu câţiva ani, sciitorul israelian A. B. Yehoshua a supărat mulţi evrei americani afirmând că o viaţă în întregime evreiască poate fi trăită doar pe teritoriul statului evreu. Evreii conduşi de evrei, spunea el, decideau dacă să se retragă sau nu din teritorii sau dacă să tortureze teroriştii. Evreii de aiurea puteau contribui la conversaţii similare, dar ei doar „se joacă cu evreitatea“, nu o definesc. Profunzimea şi poverile unei vieţi în întregime evreieşti în singurul stat evreu formează temele centrale ale celui mai recent roman al lui Yehoshua, Friendly Fire (Împuşcături prieteneşti), o lucrare care întreţese o descriere a activităţii cotidiene aproape agresive a israelienilor şi o călătorie emoţionantă şi plină de simboluri în celălalt leagăn însângerat al civilizaţiei, Africa. Cele două jumătăţi ale naraţiunii sunt concepute să se reflecte şi să se completeze reciproc, iar atunci când îi reuşeşte, Yehoshua produce o scriitură remarcabilă. Totuşi, asta nu se întâmplă în toate pasajele. Rezultatul este un roman de calitate, dar cu lipsuri evidente, într-o traducere din ebraică excelentă şi bine ponderată a lui Stuart Schoffman. Yehoshua a ajuns la maturitate imediat după crearea Israelului în 1948 şi, la fel ca Amos Oz şi Aharon Appelfeld, a fost unul din cronicarii şi criticii cei mai activi ai ţării sale. A scris alte opt romane înaintea celui de faţă, cel mai reuşit fiind Mr. Mani, o abordare din perspectiva mai multor generaţii a identităţii evreieşti şi a Israelului, prin cinci conversaţii care acoperă mai mult de un secol. Friendly Fire are propriile sale ambiţii structurale (Yehoshua a spus că admiră inovaţiile narative ale lui Faulkner). Conceput ca duet, ro-

Ethan Bronner este şeful biroului din Ierusalim al The Times. 8

manul pendulează între două personaje principale, un cuplu căsătorit care se apropie de vârsta a treia, Amotz şi Daniela Yaari. El e un tip sobru, uşor plictisitor, dar remarcabil de competent, proprietar al unei companii care se ocupă cu mentenanţa lifturilor (moştenită de la tatăl său), iar ea este jumătatea mai vioaie şi mai intelectuală, o profesoară aventuroasă care a plecat în Tanzania ca să îl vadă pe cumnatul ei şi să o comemoreze pe recent răposata ei soră. Lideri strâns interdependenţi ai unui univers de prieteni, copii şi nepoţi, restrâns, respectabil şi guvernat de reguli stricte, Amotz

FRIENDLY FIRE A Duet de A. B. Yehoshua Traducere de Stuart Schoffman 386 pag. Harcourt. 26 $

şi Daniela se despart arareori (la fel cum se întâmplă şi în căsnicia lui Yehoshua), astfel încât săptămâna care le întrerupe comportamentul obişnuit ocazionat de sărbătoarea Hanuka se anunţă plină de prevestiri şi semnificaţii. Aşa se şi dovedeşte a fi. Când Daniela ajunge în Africa, descoperă că cumnatul ei, Yirmiyahu (Ieremia pe ebraică), a încercat să se elibereze cu totul de originile sale. Fost diplomat israelian (misiunea diplomatică la care lucra a fost desfiinţată), el îi spune că nu ştie numele prim ministrului în funcţie şi nici nu vrea să îl ştie. Când ea scoate o cutie cu lumânări de Hanuka pentru a le aprinde împreună cu el, acesta le aruncă în şemineu şi îi spune că nu e deloc interesat de calendarul evreiesc. „Pur şi simplu m-am hotărât să iau o pauză de toate chestiile astea“, îi spune Yirmi cumnatei sale. „O pauză de la ce?“, îl întreabă ea, şocată. „De la tot

talmeş-balmeşul ăsta murdar cu evreii şi israelienii“, îi răspunde el. În calitate de conducător al unei cercetări antropologice, Yirmi are o colaborare strânsă cu o femeie sudaneză, o animistă a cărei familie a fost în întregime măcelărită în războiul civil din ţara ei şi care, în ciuda acestui fapt, „a devenit o femeie extrem de tandră şi de umană“. Suferinţa, chiar Holocaustul, sugerează Yehoshua, nu sunt monopolul evreilor şi nu sunt în nici un caz o justificare pentru cruzime. Mai mult, monoteismul nu e singura explicaţie onorabilă a inexplicabilelor mistere ale universului. Dar se dovedeşte că Yirmi nu se poate detaşa de Israel în mai mare măsură decât Daniela, care nici măcar nu îşi schimbă ora de pe ceas pentru a se racorda la fusul orar local şi îşi face probleme despre familia ei extinsă, indiferent în ce peisaj exotic se află (oare nora ei îşi aminteşte că Daniela a plecat şi nu poate să ia nepoţii de la şcoală mâine?). Căci moartea care bântuie această poveste nu e cea a surorii sale, nevasta lui Yirmi, ci cea a nepotului ei, fiul lui, care a fost ucis în urmă cu şase ani în luptă, pe Platoul Vestic ocupat de Israel. El a fost împuşcat din greşeală de camarazii săi în timpul unei ambuscade, victimă a ceea ce englezii numesc „împuşcături prieteneşti“. În ebraică – Eish Yedidutit – aceste cuvinte au o semnificaţie diferită şi au, drept urmare, o rezonanţă iritantă atât pentru ureche cât şi pentru suflet. În furia şi disperarea sa, Yirmi se agaţă de această frază, tradusă din engleză, atunci când o aude prima dată ca pe „o mică străfulgerare de lumină care mă va ajuta să mă orientez prin marea întunecime care mă aştepta şi să identific mai bine adevărata boală care ne afectează pe toţi“. În căutarea acelei boli, el călătoreşte de două ori până la casa palestiniană de pe Platoul Vestic, unde fiul său şi-a pierdut viaţa, iar întâlnirile care au loc acolo sunt cele mai impresionante pasaje ale cărţii. Yirmi vrea să

afle exact cum şi de ce a fost ucis fiul său, iar palestinienii îi dau răspunsul pe care le caută. E unul dureros, oferit fără menajamente. Şi, deşi asta îi sporeşte durerea, Yirmi nu îi poate învinovăţi pentru că nu le pare rău de ocupant şi de fiul său mort, ocupant şi el. Deşi Yehoshua obiectează de mult la adresa ocupaţiei, el nu îi glorifică pe palestinieni. Nu există eroi aici. Pământul îi devorează necontenit pe locuitorii săi, iar „împuşcăturile prietenoase“ reprezintă doar una dintre alternative. După moartea fiului său, Yirmi meditează pe marginea poeziei crude a însemnărilor tizului său, profetul Vechiului Testament, care pare să susţină că Dumnezeu este un stăpân crud, care promite doar şi mai multă cruzime ca răsplată pentru păcatele generaţiilor trecute. Nu există nici o scăpare, nici măcar în fundul Africii. E greu de hotărât ce să înţelegi din acest pesimism, căci Yirmi, care şi-a pierdut slujba, fiul şi soţia, nu e un ghid demn de încredere. În general, pare mai degrabă pierdut decât înţelept. Mai mult, cealaltă jumătate a romanului este o cronică luminoasă şi plăcută a existenţei lui Amotz, burghezul bine-intenţionat, cu firma lui de lifturi şi familia sa – tatăl său, într-un scaun cu rotile, nora sa puţin prea sexy, delicatul său fiu care a fentat stagiul militar obligatoriu şi acum trebuie să plătească pentru asta şi nepoţii săi care aşteaptă cadourile de Hanuka. Nu totul e perfect, bineînţeles, dar Amotz are o viaţă onorabilă şi de succes în modernul stat evreu, genul de viaţă la care Herzl1 nu ar fi putut decât să viseze. Poate că Yehoshua face aluzie la discrepanţa tot mai accentuată din existenţa Israelului, aşa cum e exemplificată ea de existenţa confortabilă şi preocupată de sine a locuitorilor din Tel Aviv, protejaţi de zidul separator ce marchează frontiera Platoului Vestic, care acordă tot mai puţină atenţie conflictului supurând la câţiva kilometri distanţă. Israelienii, sugerează romanul, trăiesc toţi într-un inconştient duet. ONFLICTUL slujeşte mai ales ca iritant zgomot de fundal, ca cel care afectează luxosul turn din Tel Aviv unde compania lui Amotz a avut ultimul său contract – puţurile liftului scot sunete tânguitoare în bătaia vântului, iar proprietarii vor ca acest defect să fie remediat. Cuvântul ebraic pentru vânt şi cel pentru spirit sunt identice – ruach –, iar Yehoshua pare a schiţa o legătură între misterele lifturilor din Tel Aviv şi animismul din Africa. Pentru a rezolva problema, Amotz ajunge să apeleze la ajutorul unei femei plăpânde cu un auz neobişnuit de fin, în locul experţilor în inginerie. Dar ce anume vrea să însemne această paralelă? Conexiunea pare fragilă; eşecul lui Yehoshua în a ne face să o înţelegem este unul dintre defectele cărţii. Unul din punctele forte ale cărţii este grijulia examinare a naturii relaţiilor familiale, redate prin dialoguri de o acurateţe excepţională. Yehoshua scrie profund şi clar despre, de exemplu, declinul vieţii sexuale conjugale a lui Yirmi după moartea fiului său şi este la fel de convingător atunci când redă observaţiile lui Amotz despre propriile progenituri. Dar intriga din Tel Aviv este, până la urmă, mai degrabă ternă decât captivantă, chiar şi în calitate de contrapondere pentru drama emoţională şi politică desfăşurah tă pe câmpiile din Tanzania.

1 Theodor Herzl (1860–1904) este fondatorul curentului politic modern sionist. (n.tr.).

FOTO: LEONARDO CÉNDAMO

47.867

50.942

51.996

54.938

55.845

58.933

Ho Cus

Po Cus

Li ck

Hee bie

Jee bie

Ze st

HOCUS

POCUS

LICK

HEEBIE

JEEBIE

ZEST

91.224

92.906

95.94

(98)

101.07

102.91

106.42

Quir ky

Hur dy

Gur dy

Bl ink

Squ eeze

Ee rie

Sl ug

QUIRKY

HURDY

GURDY

BLINK

SQUEEZE

EERIE

SLUG

178.49

180.95

183.84

186.21

190.23

192.22

195.08

196.97

H um

Dr um

Hun ky

Do ry

We ird

Chun ky

Won ky

V im

HUM

DRUM

HUNKY

DORY

WEIRD

CHUNKY

WONKY

VIM

Bucuria Limbii Engleze Un manual al lui Roy Blount Jr. încântă prin limbaj, sonoritate şi altfel. DE JACK SHAFER OY Blount JR. s-a întors de pe meleagurile unde argoul american creşte liber pentru a scrie Alphabet Juice (Seva Alfabetică), lexiconul său personal, manual, ghid pentru scriitori, investigaţie etimologică şi sertar de fleacuri literare. Pe această carte ordonată alfabetic scrie ca pe o pungă mare de sărăţele: gustă cinci sau şase din cele 500-plus însemnări şi va trebui să o înfuleci pe toată. Cine înaintea lui Blount s-a mai gândit să construiască o întreagă conversaţie folosind doar vocale englezeşti? Ascultaţi: „– ‘ey! – Eeeee! – I…. – Oh, you.“ Cine înaintea lui Blount a mai admirat pronumele„it“ ca pe „cel mai slăbuţ cuvânt din două litere“? Cine s-a gândit să-l facă praf pe Buckminster Fuller pentru că a scris: „Eu par a fi un verb“? Pentru că „verb“ e un substantiv, Blount subliniază că Fuller spunea de fapt „Eu par a fi un substantiv“, când a făcut faimoasa declaraţie. Autodiagnosticându-se ca hiperlexic din clasa întâi, Blount îşi petrece timpul în dicţionare precum alţi scriitori în baruri. E simplu de imaginat cum ar face o plimbare ca dintr-un bar în altul prin Oxford English Dictionary, Webster’s Third New International Dictionary (neabreviat), dicţionarul neabreviat Random House şi mai ales American Heritage Dictionary, unde ajută la bar ca şi cum ar face parte din tabelul cu utilizatori oficiali. Şi ameţit şi treaz, ca trecut prin Old Crow întărit cu Adderall, Blount fugăreşte litere, cuvinte şi fraze la

Jack Shafer scrie despre presă în Slate. ILUSTRAŢIE DE MATT DORFMAN

originea lor, iar când merge mai greu foloseşte ipoteze. Luăm exemplu „quirky“ (capricios). Origine necunoscută, dar Blount speculează că „quirk“ (ciudăţenie, capriciu) s-a născut în urma „unirii dintre quick (rapid) şi ceva mai peiorativ, poate jerk (cretin). De ce, întreabă el, atât de multe expresii duplicate sau aproape duplicate încep cu „h“ („hill-billy“ – Hillary şi Bill Clinton preşedinte, „hippy-dippy“ – nebunesc, „handy-dandy“ – ghici ce am in mână,

ALPHABET JUICE

„hanky-panky“ – scamatorie, „hocus-pocus“, „hoity-toity“ – hodoronc-tronc, „hoodoo“ – piază rea, „hotsy-totsy“ – mişto, „hully gully“ – ameţit, „humdrum“ – banal, „hurdy-gurdy“ – caterincă), învingându-l pe imediat următorul, „w“? Răspunsul său: „Veţi observa că multe din expresiile care încep cu „h“ se referă la dereglări şi amalgam. Majoritatea au originea necunoscută. (Indiferent ce ai învăţat la poalele mamei, hunky-dory probabil că nu vine de la o stradă din Yokohama, unde marinarii puteau găsi ceva bun.) Sunt genul de expresii pe care oamenii le scot de nu ştiu unde pentru a numi ceva altfel indefinibil, precum whatchamajig (cum-îi-spune).“ De aici îşi îndreaptă cercetarea către în-

semnarea de la litera „h“ – care nu conţine sunetul „h“, „pierdut din francezul hache pe când intra în limba engleză“ – şi se întreabă dacă uşurinţa formării sunetului „h“ doar cu o respiraţie îi explică ubicuitatea. Nici un aspect al limbii noastre, scrisă, vorbită sau mormăită, nu scapă evaluării lui Blount. Precum şi celălalt lingvist nespecializat H.L.Mencken, care a învins profesioniştii în propriul lor joc cu The American Language, crede că dacă amatorii pot crea limba şi o pot modifica, de ce să laşi distracţia de a o gusta, diseca şi de a te certa pe seama ei, profesorilor? Marginalizat ca umorist (precum Mencken) pentru că ştie să scrie cu umor, Blount este şi un superb reporter cu un intelect inventiv (tot ca şi Mencken). Dispreţuindu-i pe cărturarii care cred că legătura dintre cuvinte şi înţelesul lor este arbitrară, el susţine că „tot limbajul la un anumit nivel este limbaj corporal“. Pe lângă cuvintele clar imitative, precum onomatopeele „boom“, „poof“ şi „gong,“ Blount urmăreşte cuvintele expresive care „evocă într-un fel senzual esenţa cuvântului: „queasy“ (scârbos) sau „rickety“ (şubred) sau „zest“ (picanterie) sau „sluggish“ (leneş) sau „vim“ (zel), scrie el. „Dacă ai fi un om al peşterii încercând să comunici cum ai simţit digestia, ai putea fără beneficiul unei tradiţii verbale să vii cu ceva asemănător cu nausea (greaţă).“ Blount a inventat un termen pentru a descrie cuvinte ca acesta, care sunt „chinestetic evocative sau adecvate înţelesului lor“: „sonicky“ (fonic, sonor) este cuvântul, şi apare atât de des în Alphabet Juice, că merită postat în subtitlu. Alte cuvinte fonice pe care Blount le prinde şi le eliberează: „lick“ (a linge), „heebie-jeebies“ (fior), „ka-ching“ (sunetul banilor), „chunky“ (îndesat), „blink“ (a clipi), „squeeze“ (a stoarce), „foist“ (a vârî), „we-

ird“ (ciudat), „wonky“ (rablagit), „finicky“ (preţios) şi „wobbly“ (nesigur). „Sphincter (sfincter) e tot pe acolo; goulash este savuros arăbesc“, scrie el. „Swoon vine din swogan în engleza veche, a sufoca, pentru că mintea şi gura au conspirat să înlocuiască ‘og’ cu ‘oo’ pentru a marca o altă stare de mişcare“. La lista fonică a lui Blount, daţi-mi voie să adaug „snot“ (muci). Conspiraţia minte-gură la care se referă Blount îl face să mediteze la plăcerea de a spune „polyurethane foam“ (spumă poliuretanică). Surplusul vocalelor, „fluiditatea“ măsurii şi „îmbinanrea acelui y pronunţat ca un e lung şi acel ur ca yoor“ primesc credit pentru extaz. Simţind „polyurethane foam … prin urechea minţii şi prin gură este ca privind vidrele jucăuşe în apă“, zice el. Omul de ştiinţă din el păstrează şi măsoară cuvinte; poetul le gâdilă şi imploră să fie gâdilat înapoi. Într-un moment îţi arată cel mai deosebit de echilibrat cuvânt din engleză („level“ – nivel), şi în altul te învaţă frecvenţa cu care „t“ evocă dezaprobare, precum în „tut-tut“ (ţţţ), „too-too“ (exagerat), „tittle-tittle“ (bârfă), „tacky tacky tacky“ (mizerabil), „fat“ (gras), „rat“ (fir-ar să fie), „catty“ (perfid), „tatty“ (vulgar), „twit“ (a mustra) şi „all hat and no cattle“ (aceeaşi Mărie cu altă pălărie). Ca mulţi scriitori, ţin pe un raft câteva cărţi care să-mi destupe creierul în momentele când combinaţia potrivită de cuvinte refuză să se adune la datorie (acum în rotaţie sunt Blood Meridian, Beneath the Underdog, Mumbo Jumbo şi 1001 Afternoons in Chicago). La acest panteon adaug Alphabet Juice pentru erudiţia sa, amuzament şi viziunea opusă despre ceea ce înseamnă a scrie bine. Adevăraţii scriitori trebuie să „ucidă ce le e drag“ – adică, a scăpa de orice frază intensă care îndreaptă prea multă atenţie asupra autorului. Acest sfat a fost divers atribuit lui Twain, Faulkner, Hemingway, Orwell, Auden şi altora, dar Blount îl identifică în cartea din 1916 a lui Sir Arthur QuillerCouch, On the Art of Writing. „Oricând simţi un impuls să comiţi o bucată excepţionala de scris, ascultă-l – din toată inima – şi şterge-l înainte să trimiţi manuscrisul presei: Ucide ce ţi-e drag“, a scris Quiller-Couch. Lucrând 15 ani ca editor de carte, convingând scriitori să dea naştere şi să îngrijească ce le e drag pentru a avea ceva interesant de publicat, am aplaudat, citind critica lui Blount adusă acestei maxime. Ce este „ucide ce ţi-e drag“ dacă nu el însuşi un drag clişeu gigantic, vibrant şi acaparator? Quiller-Couch ar fi putut scrie „ucideţi animalele“ sau „elimină-ţi iubiţii“ dacă era aşa doritor să renunţe la varianta lui de fraze eminente, scrie Blount, demolând faimoasa directivă citând pasaje înrudite. Dar clişeele dragi sunt pretutindeni! Nu că Blount îndeamnă la auto-indulgenţă. Scrisul „trebuie să fie rapid, cât să fie lizibil la prima vedere cât şi să merite să rămâi asupra lui.“ Această carte are amândouă atributele, şi dansată în mâinile lui Blount, engleza se mişcă abil. Admiraţia mea pentru „Alphabet Juice“ a crescut când a propus o concluzie pentru această recenzie. Criticilor le place să folosească cuvântul „uneven“(inegal) pentru cărţile care le plac, sugerează el, dar faţă de care au şi câteva rezerve. „Aţi vrea să citiţi o carte care să fie inegală?“ întreabă el. Da, chiar foarte mult. Şi tocmai am făh cut-o. 9

În stil propriu Un roman despre o copilărie de băiat din clasa muncitoare din Glasgow, relatată în engleza scoţienilor. DE MARCEL THEROUX E-A lungul operei sale însemnate şi foarte lăudate, James Kelman a încercat să înfăţişeze viaţa scoţienilor din clasa muncitoare într-o ficţiune care să dovedească înţelegere faţă de necazurile lor şi să le reflecte, cu acurateţe, limbajul. După spusele sale, ceea ce l-a îndemnat să procedeze astfel a fost percepţia sa despre elitismul instituţional din literatura engleză care a pus în umbră acest limbaj al „oamenilor din jurul meu“. Protagonistul tipic al lui Kelman, precum naratorul romanului How Late It Was, How Late, care a câştigat Premiul Booker în 1994 – e un personaj guraliv şi revoltat, sărac lipit pământului şi care îl asaltează pe cititor cu dialectul scoţian vulgar şi plin de vervă. Ajuns de-acum la 60 de ani, însă păstrându-şi senzaţia de nedreptate literară aparent nealterată de poziţia sa de personaj eminent al literelor britanice, Kelman a scris Kieron Smith, Boy (Un băieţandru, Kieron Smith), un roman despre o copilărie plină de lipsuri petrecută în Glasgow. Cartea nu defineşte foarte clar perioada în care se desfăşoară acţiunea, însă detaliile oferite de autor indică începutul anilor ’60, când locuitorii din mahalalele oraşului au fost mutaţi în cartiere sociale construite la periferie. Fiind fratele mai mic şi un veşnic outsider, Kieron trece din copilărie la adolescenţă pe fundalul unei sărăcii nedeclarate, dar evidente. Oraşul Glasgow din perioada poveştii din roman e o urbe necizelată, sectară, cu diviziuni care trimit cu gândul la conflictele sângeroase de peste Marea Irlandei. Familia lui Kieron e protestantă, însă numele lui celtic pare catolic. Băiatul nu pare săşi găsească locul nicăieri, ba chiar îşi spune că poate e adoptat, din moment ce e limpede că mama sa cu ambiţii sociale îl preferă pe Matt, fratele lui mai mare. Cartea evoluează într-un şir de nenumărate episoade, toate relatate pe tonul incoerent şi recurent al lui Kieron, care, prin concursul împrejurărilor, ajunge din centrul oraşului în

atunci când tatăl său îi repară o bicicletă veche, băiatul are senzaţia că a venit Crăciunul (cel puţin până la pagina următoare, când i se fură bicicleta). Alte puncte luminoase din lumea destul de posomorâtă a lui Kieran cuprind biblioteca, dar şi casa bunicilor săi şi uşurinţa pe care şi-o descoperă la căţăratul burlanelor de scurgere. Deşi romanul e scris la persoana întâi, cred că n-ar fi corect să spunem că Kieron e naratorul cărţii. Nu există nici un moment narativ implicat şi, prin urmare, nici un motiv

KIERON SMITH, BOY

de James Kelman 422 pag. Harcourt. 26 $

pentru ca Kieron să ne spună propria poveste. În schimb, textul dramatizează conştiinţa băiatului într-un mod ce aminteşte de experimentele moderniste ale lui Joyce şi Woolf. Pe măsură ce acţiunea înaintează, vocea naratorului se schimbă uşor, interesele i se schimbă, iar blasfemiile făţişe iau locul cenzurii sfioase – nud, de pildă, apare scris n*d. Cred că Kelman a ales această gradaţie pentru a sugera ideea de proces, de evoluţie până la momentul în care îi permite lui Kieron să vorbească fără ocolişuri. Însă nu e uşor să-ţi dai seama: Kelman nu-şi judecă tânărul protagonist. Preferă să-i dea drumul şi să-l lase să vorbească:

„Întotdeauna i-am făcut cumpărăturile bunicii mele şi i le-am dus întotdeauna, iar dacă trebuia să iau trenul pentru asta, i le duceam oricum. Îmi plăcea să i le duc, chiar dacă era vorba de vreun morman greu de cartofi şi legume de toate felurile, morcovi şi napi, era doar o plasă grea şi o căram pe scări cu amândouă mâinile. Prăvăliile se înşirau pe stradă, după colţ, şi ştiam la care să mă duc, care-ţi dădeau mâncare bună, că unele nu-ţi dădeau. Bunica îmi spunea care nu erau aşa de bune: vai, să nu te duci acolo că ăla e un pungaş, cartofii lui sunt trecuţi şi morcovi sunt moi“. Acest stil dificil e oarecum neaşteptat. Dacă nu eşti obişnuit cu expresiile scoţiene, te vei chinui destul de mult să găseşti centrul de gravitate al propoziţiei. Nici Kieron şi nici Kelman nu te ajută, refuzând să facă diferenţa între ce ar fi important şi ce nu. Şi, la scală redusă, aşa funcţionează cartea ca ansamblu. Kelman e un scriitor profund politic, interesat de modul în care reprezentarea discursului sau politizarea discursului pot fi o formă de control social. De-a lungul romanului, mama lui Kieron şi alţi reprezentanţi ai autorităţii încearcă să-l facă pe băiat să uite trăsăturile scoţiene ale limbajului său şi să folosească expresii aducătoare de mai mult prestigiu social: „Tre’ să vorbeşti corect tot timpul, nu se zice «nu po’ să», se zice «nu pot să», nu trebuie să zici «n-am», ci «nu am». Dacă eşti în clasă, nu e o cloacă. Dacă regina e englezoaică, trebuie să vorbeşti doar engleza reginei“.

În schimb, e limpede că autorul vrea ca personajul lui să vorbească în dialectul său neaoş, chiar asumându-şi riscul căderii în banalitate. Se dă peste cap ca să evite orice formulări care l-ar apropia de un stil cizelat. Nu există nici măcar o singură propoziţie memorabilă în toată cartea. Din când în când, rezultatul e o simplitate emoţionantă sau o vitalitate caustică şi ritmică. Mai adesea, efectul obţinut e unul de plictiseală siropoasă: cuvintele pur şi simplu nu cântăresc destul pentru a-i menţine interesul viu cititorului. Kieron sporovăieşte ca o moară stricată, luându-şi avânturi redundante de imaginaţie vag legate între ele. Totuşi, cartea nu e rea. Kelman e un scriitor care se remarcă prin voinţa şi sinceritatea sa. Ca mulţi alţi artişti foarte originali, îşi propune să creeze gustul după care va fi judecat. Prin limbaj şi structură, autorul respinge formele care au funcţionat la alţi scriitori şi evită intenţionat orice seamănă cu un apogeu decisiv: de parcă o asemenea abordare i-ar maltrata naturalismul textului. În schimb, Kieron e hotărât să ajungă, pas cu pas şi văicărindu-se tot timpul, la maturitate, fără nici un ajutor. Într-adevăr, unul dintre cele mai insistente motive din carte e căţăratul lui Kieron: prin copaci sau pe ţevile de scurgere din noul cartier de locuinţe sociale. Căţăratul pe burlane ar putea reprezenta imaginea reuşitei lui Kelman în ansamblu, în această carte: nu pot fi negate curajul şi tenacitatea necesare pentru a reuşi, dar n-ai parte de prea multă plăcere dacă îl urh măreşti pe protagonist la treabă.

Protagonistul tipic al lui Kelman e un personaj guraliv şi lefter, care îl bombardează pe cititor într-un dialect local plin de vervă. noua sa casă de la periferie, unde se ia la harţă cu huliganii de cartier, intră să se uite la meciuri de fotbal pe stadionul echipei Glasgow Rangers, trece prin două şcoli noi, se ceartă cu fratele său, se apucă şovăitor de o primă slujbă şi se alege cu gustul independenţei financiare. Viaţa lui numără atât de puţine momente de căldură şi intimitate casnică încât,

Cel de-al patrulea roman al lui Marcel Theroux, „Far North“, va fi publicat în primăvara anului viitor, de editura Farrar, Straus & Giroux. 10

ILUSTRAŢIE DE PADDY MOLLOY

O preşedinţie răsunătoare Pentru Andrew Jackson, politica era ceva personal, dar asta nu înseamnă că măsurile sale politice n-au fost principiale. DE ANDREW CAYTON A începutul romanului Moby-Dick, Melville îşi anunţă intenţia de a glorifica „demnitatea democratică“ a oamenilor de rând, cărora le va „atribui mari calităţi, deşi neplăcute“. Căutându-şi un punct de sprijin în această tentativă, Melville apelează la „marele Dumnezeu democratic!“, zeitatea care l-a „ridicat pe Andrew Jackson din prundiş, l-a azvârlit pe un cal de război şi l-a aşezat cu un tunet într-un loc mai sus decât un tron!“ Jon Meacham, redactor la Newsweek şi autor al volumului Franklin and Winston: An Intimate Portrait of an Epic Friendship,

AMERICAN LION

Andrew Jackson in the White House de Jon Meacham Ediţie ilustrată. 483 pag. Random House. 30 $

distinge o demnitate democratică similară în persoana celui de-al şaptelea preşedinte al Statelor Unite. Dar Meacham minimizează consecinţele calităţilor mai neplăcute ale subiectului său, în special faptul că, asemeni căpitanului Ahab, Jackson era dispus să distrugă orice s-ar fi aflat în calea răzbunării sale. Născut în 1767 la hotarul dintre Carolina de Nord şi cea de Sud, Andrew Jackson a trecut prin Războiul de Independenţă american ca printr-un brutal război civil. Maltratat de ofiţerii britanici şi întemniţat în apropiere de Charleston, Jackson a fost singurul membru al familiei sale care a supravieţuit conflictului. S-a mutat ulterior în Nashville, unde s-a impus ca avocat, proprietar de plantaţie, politician şi ofiţer de miliţie. S-a îndrăgostit de Rachel Donelson Robards, căreia i-a făcut curte şi cu care a trăit multă vreme înainte ca aceasta să divorţeze oficial de primul său soţ. Cuplul Jackson s-a bucurat de o căsnicie fericită, însă zvonurile legate de începuturile relaţiei lor i-au urmărit până la moartea lui Rachel, în decembrie 1828. Soţul ei neconsolat i-a pus infarctul fatal pe seama stresului provocat de atacurile hărţuitoare din timpul campaniei prezidenţiale de abia încheiate. Pe atunci, Jackson era un erou naţional, în mare parte datorită isprăvilor sale din timpul Războiului din 1812, în special a victoriei asupra experimentatei armate britanice la New Orleans, în ianuarie 1815. După ce Camera Reprezentanţilor i-a contestat mandatul prezidenţial în 1825, în ciuda triumfului său electoral, Jackson a revendicat Casa Albă patru ani mai târziu, când s-a bucurat de un val de sprijin foarte bine organizat. Jackson a ajuns la Washington clocotind de resentimente. Ţinând încă doliu după Rachel, s-a bucurat de căsătoria, pe 1 ianuarie 1829, a vechiul său prieten John Henry

Andrew Cayton predă istoria la Universitatea Miami din Ohio şi a scris, împreună cu Fred Anderson, cartea „The Dominion of War: Empire and Liberty in North America, 1500-2000“. FOTO DE LA ASSOCIATED PRESS

Eaton cu Margaret O’Neale Timberlake. Bârfitorii erau şi ei fericiţi: se spunea că soţii Eaton trăiseră împreună cu mult înainte ca sinuciderea soţului ei să-i deschidă calea către un mariaj legal, scandal intensificat de reputaţia lui Peggy de femeie care făcea totul după bunul ei plac. („Adevărul e că n-am avut niciodată un amant care să nu fie un gentleman şi care să nu aibă o poziţie bună în societate“, îşi amintea ea mai târziu). Această chestiune privată a devenit publică atunci când Jackson l-a numit pe John Eaton ministru de război. Ulterior, când doamnele respectabile din Washington, conduse de Floride Calhoun, soţia vicepreşedintelui John C. Calhoun, au nesocotit-o cu dispreţ pe doamna Eaton, Jackson a sărit indignat în apărarea soţiei prietenului său. Preşedintele a împărţit repede Washingtonul în două tabere: prietenii care aveau s-o accepte pe Peggy şi inamicii care nu voiau s-o facă. În 1829, la Washington era o adevărată binecuvântare să fii politician neînsurat, pentru nimeni în aceeaşi măsură ca în cazul lui Martin Van Buren, secretarul de stat care avusese norocul să rămână văduv. Liber s-o viziteze pe Peggy Eaton şi să iasă la călărit cu Jackson, acesta l-a înlocuit pe Calhoun în funcţia de vicepreşedinte în timpul celui de-al doilea mandat al lui Jackson şi a ajuns el însuşi la Casa Albă, în 1837.

John Quincy Adams, pe care Jackson îl învinsese în 1828, observa aceste evenimente cu o satisfacţie filosofică. „Trebuie să-i citeşti pe Tacit şi epistolele lui Pliniu ca să înţelegi acest sistem de intrigi“, îşi avertiza Adams fiul. Chiar dacă băiatul era „dezgustat de rivalităţile meschine şi de altercaţiile banale... ale oamenilor noştri publici“, trebuia să-şi aducă aminte că se vor ocărî „între ei... atâta vreme cât există premii de disputat care le stimulează avariţia sau ambiţia“. Şi totuşi, Meacham se grăbeşte să adauge că, în vreme ce sfera personală modelează cultural politică, ea nu împiedică şi respectarea unor măsuri politice principiale. Conform autorului, Jackson era de acord cu Adams într-o „privinţă centrală: politica e brutală pentru că antrenează cele mai esenţiale impulsuri omeneşti de afecţiune, onoare, putere şi faimă. Marile principii şi marile viziuni înnobilează, dar, în cel mai bun caz, politica e un mijloc imperfect către un scop altruist“. Pentru Jackson, totuşi, loialitatea personală a fost întotdeauna legea supremă. Aşa cum îşi preţuia prietenii şi familia, idolatriza Uniunea ca pe o structură mistică ce le permitea indivizilor ca el să-şi urmeze propria cale şi să devină cineva. Duşmanii săi – Adams, Calhoun, Henry Clay – erau duşmanii poporului. Mai mult decât nechibzuiţi, aceştia erau oameni

vrednici de dispreţ, care, crezând că erau cumva mai buni decât cei ca Jackson şi Eaton, ar fi distrus Uniunea pentru a-şi satisface propriile ambiţii. Reinventând preşedinţia, Jackson s-a conceput ca un conducător al puterii poporului împotriva puterii instituţionale, un om din afara sistemului purtat la Washington de un val de resentimente populiste pentru a împiedica clica lipsită de scrupule să ia banii poporului şi să-i răstoarne voinţa. După acest principiu, Jackson a lovit în stânga şi-n dreapta şi şi-a croit drumul de-a lungul mandatului său la Washington din 1829 până în 1837. A pronunţat 12 veto-uri, mai multe decât cei şase predecesori ai săi la un loc. S-a luat apoi de ordinea stabilită în politică, renunţând la un număr considerabil de funcţionari federali şi zădărnicind speranţele rivalilor săi bine situaţi. În 1832, a contracarat printr-un veto reformularea privilegiilor Băncii Statelor Unite, ridicând obiecţii faţă de implicarea guvernului într-o instituţie monstruoasă care, credea el, slujea interesele câtorva în dezavantajul celor mulţi. A respins cu înverşunare doctrina anulării, promovată de Calhoun şi de alţi politicieni din Carolina de Sud şi care susţinea dreptul statelor de a declara legile federale nule şi neavenite pe propriul teritoriu. A intrat în conflict cu Franţa din cauza banilor datoraţi Statelor Unite şi i-a încurajat pe americanii din statul mexican Texas să se răscoale împotriva guvernului lor din Mexico City. Criticat pe toate fronturile în Washington (a fost primul preşedinte care s-a ales cu un vot de blam oficial din partea Senatului), Jackson a câştigat un nou mandat în 1832, printr-o victorie răsunătoare. American Lion (Leul american) e o carte extrem de captivantă, mai ales în descrierile ingenioase ale personalităţii lui Jackson şi ale vieţii sale casnice la Casa Albă. Însă Meacham a pierdut şansa de a medita asupra naturii populismului american întruchipat de Jackson. Ce înseamnă să ai un preşedinte care crede că poporul e un tot unitar a cărui esenţă poate fi distilată în hotărârile unui singur om? Resentimentul populist e pentru democraţii aşa cum e aerul pentru foc. Însă republicile pot dăinui mai bine atunci când liderii rămân nesiguri (aşa cum s-a întâmplat cu câteva zeci de lideri în Philadelphia, în vara anului 1787), dacă se poate sau nu avea încredere în capacitatea poporului de a-şi crea propriul guvern. A fost oare mai bine pentru Statele Unite să rămână fără Banca Statelor Unite? Eliminarea populaţiei indigene de la vest de Mississippi a reprezentat oare o măsură politică inteligentă? Ar trebui cumva să presupunem că ceea ce e mai bine pentru Statele Unite (aşa cum decretează oameni ca Jackson) e mai bine pentru noi toţi? Cumpănirea acestor întrebări ne-ar putea face să reexaminăm importanţa câtorva toasturi ţinute la o cină din 1830 dată în cinstea zilei de naştere a lui Thomas Jefferson. „Uniunea noastră – trebuie menţinută!“, a exclamat preşedintele Jackson. „Uniunea, cel mai de preţ lucru alături de libertate“, a replicat vicepreşedintele Calhoun. Conducerea majorităţii şi drepturile minorităţii: până şi astăzi e o provocare să păstrezi echilibrul înh tre cele două dimensiuni. 11

Nuanţele exilului O biografie a lui Marc Chagall îi examinează impulsurile, arta şi complicata relaţie cu Rusia. DE SARAH BOXER

ţia sovietică. Pictura sa Promenadă, în care „Bella flutură în vânt, agăţată de braţul lui Chagall, ca un steag“, sugerează acest sentiment. Evreilor li se recunoştea în fine cetăţenia rusă, iar arta avantgardistă era triumfală. Problemele au început în 1920, când Chagall, acum şef al Şcolii de artă populară din Vitebsk, l-a angajat pe amicul său Lissitzky, care, spune Wullschlager, tocmai „căzuse sub vraja lui Malevici“, conducătorul mişcării suprematiste din pictura avantgardistă, şi, drept urmare, crea agresive lucrări geometrice ca Albii bătuţi cu un triunghi roşu3. Lissitzky l-a adus cu el şi pe Malevici şi, împreună, au coalizat studenţii împotriva lui Chagall. Înfrânt, acesta a pictat şcoala sa obliterată de semicercuri şi triunghiuri. În anul următor, sinagogile din Vitebsk au fost închise şi pergamentele lor cu Tora au fost distruse. Persecuţia evreilor de către bolşevici începuse.

-AŢI întrebat vreodată de ce atât de multe personaje din picturile lui Marc Chagall zboară? La 79 de ani, Chagall descria cum îl reconforta mama sa, pe vremea când nu era decât Moşka Şagal, „cu pieptul ei cald, întremându-mă şi îmbărbătându-mă, de simţeam că pot zbura până la lună“. Jackie Wullschlager alcătuieşte un portret al lui Chagall în care acesta este un colosal copil răsfăţat. Când sprijinul dintr-o sursă seca, îşi găsea repede alta – mai întâi mama sa; apoi profesorul său, Iuri Pen; pri-

CHAGALL

A Biography de Jackie Wullschlager Ediţie ilustrată. 582 pag. Alfred A. Knopf. 40 $

etenul său, Viktor Mekler; prietena sa, Thea Brachmann; poeţii Apollinaire şi Cendrars; soţia sa, Bella; impresarul său, Vollard; fiica sa, Ida; iubita sa, Virginia; cea de-a doua sa soţie, Vava. Toţi îl luau la piept, îl îngrijeau, îl venerau. Şi totuşi – deşi biograful nu adoptă această formulare în volumul Chagall – una din mame l-a respins, în ciuda încercărilor sale de a o mulţumi, care i-au ocupat viaţa întreagă: Mama Rusia. Wullschlager, principalul critic de artă de la Financial Times şi biograf al lui Hans Christian Andersen, nu pare a fi o mare admiratoare a lui Chagall. Asta nu este o problemă. În biografia sa captivantă, care aproape că analizează fiecare tablou, ea îşi argumentează antipatia (pe baza scrisorilor din arhive şi a memoriilor). Chagall apare ca un parvenit şi un campion al compasiunii de sine. A reuşit într-un secol care i-a omorât mulţi prieteni (numeroasele liste concise ale lui Wullschlager, detaliind destinele altor artişti, ne arată cât de norocos a fost). Dar se vedea pe sine ca pe Hristos crucificat. Ce e de spus despre arta sa? Wullschlager spune că Chagall a mizat „pe fiecare tendinţă radicală, pe fiecare deviere deranjantă“ a începutului de secol XX, dar a ieşit aproape imaculat, mai ales după 1914. Se spune că „nu avea nici o lucrare de la vreun alt pictor“ şi, indiferent de curentul care îl influenţa, şi-a dus cu sine galeria de subiecte narative – vaci, găini, rabini, ceasuri, peşti, flori, turle – peste tot pe unde l-au purtat paşii. Chagall a admis cât de mult datorează Vitebsk-ului, orăşelul său natal din Rusia, într-o zonă populată de evrei. Acolo orizontul era punctat de turle, fiecare avea vaci şi găini, iar tatăl său, un evreu ortodox, trăia din pescuitul heringilor. Da, toate imaginile pe care Chagall le va transforma ulterior în biblioteca sa privată, din care se inspira, proveneau din Vitebsk. Dar prima dată a trebuit „să părăsească acea familie“, după cum s-a

Sarah Boxer este autoarea unui roman ilustrat, „In the Floyd Archives“, şi coordonatoarea unei antologii, „Ultimate Blogs“. 12

IAŢA lui Chagall în exil – care a început în 1922, după ce a făcut schiţele pentru pictura murală de la Teatrul Evreiesc din Moscova – este, la fel ca şi creaţia lui, plină de mişcare şi totuşi ciudat de statică. Chagall a locuit în Franţa, apoi la New York. A pictat tot mai multe crucificări. Iar Bella a devenit nu doar principalul său subiect în picturi, ci şi personificarea întregii Rusii pentru el. Vai, cât de mult îi lipsea Rusia! În 1937, i-a scris o scrisoare nostalgică fostului său profesor, Pen, care ducea o viaţă retrasă, sub supravegherea regimului sovietic. Conform lui Wullschlager, scrisoarea a fost „aproape sigur“ motivul pentru care Pen a fost ucis de poliţia secretă. Orbirea lui Chagall faţă de ororile regimului sovietic frizează patologicul. În 1945, la scurt timp după moartea Bellei, a plâns din nou pentru pierderea relaţiei cu Rusia şi i-a adresat o scrisoare lui Stalin, în speranţa de a fi invitat la Moscova. S-a înveselit pentru o scurtă perioadă, atunci când s-a cuplat cu menajera sa, Virginia Haggard McNeil. Cei doi au avut un fiu, David, iar în anii 1950 s-au mutat într-o vilă din Provence, între Picasso şi Matisse. Într-o zi, când Picasso îl tachina despre cum a abandonat el Rusia, Chagall a replicat că, „în calitate de membru al Partidului Comunist“, Picasso „ar trebui să meargă primul acolo“, adăugând: „Am auzit că eşti foarte iubit în Rusia, dar nu şi picturile tale“. Picasso a răspuns: „În cazul tău bănuiesc că e o chestiune de afaceri. N-ai cum să faci bani acolo“. Un pasaj grozav. Dar finalul biografiei nu are prea multe astfel de momente. După ieşirea din scenă a Virginiei în 1952 şi intrarea înlocuitoarei sale, Vava, o evreică din Rusia, care a devenit nevasta şi câinele de pază al lui Chagall, povestea este obliterată de un şir de comisii, expoziţii, picturi murale şi vitralii, până la moartea artistului din 1985. Într-adevăr, descrierea făcută de Chagall iubitei sale Rusii – „un balon de hârtie suspendat de o paraşută“ – s-ar potrivi şi emfaticei sale carieră de vedetă cu care şi-a h încheiat viaţa.

Marc Chagall la New York, 1967. exprimat fiica sa, şi să iasă, de asemenea, din shtetl1. În liceu, l-a surprins pe torţionarul său, un băiat care îl apela schlemiel2, copiind o imagine. Când l-a văzut pe „fătălăul ăla“ desenând, îşi aminteşte Chagall, „o hienă s-a deşteptat în mine“. S-a înscris la o şcoală tradiţională de desen, unde studiase, de asemenea, şi pictorul Lazar Liziţki (ulterior El Lissitzky). În 1907, sătul de realismul lui Pen, s-a dus la St. Petersburg, unde a aflat despre teatrul experimental şi Gauguin. Dar s-a întors repede la Vitebsk, unde a creat prima sa lucrare de maturitate, Omul mort, un studiu al unui cadavru, inspirat dintr-o experienţă reală. Lucrarea este concepută ca „un tablou înrămat“, spune Wullschlager. Deja percepea Vitebsk-ul ca pe o scenă de teatru. Din tablouri încă lipseau faimoasele culori ale lui Chagall – sau nu? Odată, a declarat că detesta culorile din Rusia. „Culorile lor sunt ca încălţările lor.“ Culoarea, a declarat el, a intrat în viaţa sa când a mers la Paris, în 1911. Wullschlager spune că a apărut odată cu Thea Brachmann, o fată băieţoasă, intelectuală, cu „un corp extrovertit“, care îi pozase în 1909. Chagall a răspuns cu nuanţe de roşu şi a adăugat florile şi femeile dominatoare rezervei sale de imagini. Dar Thea „a rămas mai mult decât era necesar“, scrie Wullschlager, după ce i-a prezentat-o lui Chagall pe Bella Rosenfeld, o actriţă aspirantă care studiase cu Stanislavski. Chagall a pictat un portret monumental al Bellei, Logodnica mea cu mănuşi negre. Una din cele două atracţii ale cărţii este revoluţia artistică la care a asistat Chagall în 1

Nume idiş pentru orice oraş cu populaţie majoritar evreiască, din Europa de Est, în perioada dinaintea celui de-al doilea război mondial. (n.tr.). 2 Idiş pentru nătărău, împiedicat, încurcă-lume. (n.tr.).

Paris. În 1911, cubismul era o noutate, iar un Chagall sărac lipit pământului (cine altcineva ar cumpăra „un hering de la piaţă, pentru a-i mânca într-o zi capul şi a-i păstra coada pentru ziua următoare“) devora picturi cubiste de categoria a doua ca cele ale lui Albert Gleizes, Henri Le Fauconnier şi Jean Metzinger. Nu a durat mult până a început să vadă Vitebskul prin prisma percepţiei sale idiosincrasice, cvasi-cubiste: „oraşul pare să se frângă, precum corzile unei viori, iar toţi locuitorii săi... încep să plutească deasupra pământului“. Basmele fracturate ale lui Chagall au atras atenţia poetului Blaise Cendrars, care s-a îndrăgostit de „logica ilogicului“ pe care o practica Chagall şi l-a prezentat prietenilor săi Robert şi Sonia Delaunay, Fernand Léger şi Guillaume Apollinaire. Descrierea însufleţită pe care Chagall o face întâlnirii sale cu Apollinaire sugerează, printre altele, că şi-a ratat vocaţia de scriitor: „Vinul suna în paharul său, carnea îi crănţănea între dinţi. Şi în acelaşi timp saluta oameni în stânga şi în dreapta... Oh! Oh! Oh! Ah! Ah! Ah!“. În 1914, Chagall s-a întors la Vitebsk, unde, scrie Wullschlager, „perspectivele sale deraiate s-au reaşezat la locul lor“, sub supravegherea Bellei. Modele i-au fost cerşetorii de pe stradă, care au devenit rabini roşii şi verzi. Mama sa a murit. S-a căsătorit cu Bella, care i-a devenit critic, impresar, translator şi ambasador social. Fiica lor, Ida, s-a născut, iar el a refuzat să o vadă timp de mai multe zile, pentru că nu era băiat. A început primul război mondial. Chagall a trecut prin război aşezat la un birou în Petrograd (fostul St. Petersburg), plângându-se de slujba care probabil că i-a salvat viaţa. Cele mai serioase răni i-au fost provocate de artiştii ruşi. Această poveste este cel de-al doilea punct major de interes al cărţii. Chagall era euforic în 1918, după revolu-

Un afiş propagandistic care ilustrează înfrângerea gărzilor albe de către trupele bolşevice, în timpul războiului civil din Rusia. (n.tr.). FOTO: ALLYN BAUM/THE NEW YORK TIMES

Lecturi grele O analiză critică a Marilor Cărţi şi a efectelor produse de ele. DE JAMES CAMPBELL E-A lungul secolelor, umila carte a supravieţuit multor atacuri asupra integrităţii sale, fie că acestea s-au datorat clericilor tiranici, guvernelor temătoare sau a noii magii electronice care promite o ciudată „plăcere a textului“ modernă prin accesibilitate nelimitată. Totuşi, editorii continuă să scoată cărţi, pe care mulţimi nenumărate de oameni le citesc şi le iubesc – cuvânt care apare adesea atunci când vine vorba de cărţi. La mijlocul secolului trecut, un comitet de savanţi cu orientări comerciale a pus la punct o strategie proprie pentru subminarea plăcerii lecturii. Cu sprijinul Universităţii din Chicago, Robert Maynard Hutchins, Mortimer Adler şi alţi câţiva au redus canonul literar, ştiinţific şi filosofic la 443 de opere exemplare. Au cerut să fie legate în 54 de volume din imitaţie de piele neagră, reunite sub denumirea generală de Mari Cărţi ale Lumii Occidentale, după care au angajat vânzători geniali care să bată la uşile caselor din suburbii şi să promită împlinire prin cunoaştere. În lumea postbelică în care autoperfecţionarea educaţională părea

Culegerea de eseuri a lui James Campbell, „Syncopations: Beats, New Yorkers and Writers in the Dark“, a fost publicată recent. Autorul scrie un editorial săptămânal în suplimentul literar al ziarului The Times. FOTO DE LA TIME & LIFE PICTURES/GETTY IMAGES

să se afle la dispoziţia oricui, Marile Cărţi puteau fi prezentate ca elemente de inventar intelectual, cam ca prototipul lor, Enciclopedia Britannica (care, de altfel, a făcut parte din sprijinitorii proiectului). Dacă Britannica îşi justifica prezenţa voluminoasă în casele oamenilor prin statutul său de instrument de referinţă, Marile Cărţi veneau cu o cerere şi mai rigidă: se cereau citite. Din păcate, odată

A GREAT IDEA AT THE TIME

The Rise, Fall, and Curious Afterlife of the Great Books de Alex Beam Ediţie ilustrată. 245 pag. PublicAffairs. 24.95 $.

deschise, volumele erau neplăcute: fiecare reprezenta o mică bibliotecă în sine, cu porţiuni de text aranjate în coloane duble monumentale. Marile Cărţi ale Lumii Occidentale erau exact ceea ce n-ar trebui să fie cărţile: un antidot al plăcerii. Minţile luminate din spatele Marilor Cărţi erau Hutchins şi Adler. Hutchins făcea parte din aparatul administrativ universitar: a devenit decan la Şcoala de Drept de la Yale la vârsta de doar 28 de ani, apoi preşedinte ale Universităţii din Chicago la 30 de ani. Adler, pe de altă parte, era un filosof al ideilor, autor al unor opere precum How to Read a Book

şi o persoană care, după cum spunea colegul său din anii 1960 Joseph Epstein, „nu suporta cu dragă inimă subtilitatea“. Proiectul Marilor Cărţi a avut nevoie de mulţi ani pentru a fi creat şi a fost combinat cu dorinţa lui Hutchins de a reforma programa umanioarelor de la Chicago, dar, în 1952, după ani de planificare şi negociere cu ceilalţi membri din echipa Marilor Cărţi – „Dacă intră Dickens, intră şi Melville“ (Dickens a intrat, Melville nu) –, el şi Adler şi-au văzut visul transformându-se într-o realitate bine capitonată. În A Great Idea at the Time (O idee măreaţă la vremea ei), Alex Beam îi prezintă pe Hutchins şi pe Adler ca pe un duet comic: Hutchins cel înalt, afabil şi cu calităţi de lider şi Adler, „un trol pe lângă divinul Hutchins“, cu un talent aparte pentru a-şi adormi studenţii. Pentru Beam, să-l cunoşti pe Hutchins prin operele sale e ca atunci când te „îndrăgosteşti“. În schimb, „să citeşti cele două autobiografii ale lui Mortimer Adler şi să-i urmăreşti interminabilele apariţii tv de auto-promovare era ca un coşmar din care încă mă mai chinui să mă trezesc“. Adler a insistat să adauge o addendă la Marile Cărţi, compilând un index de două volume care să cuprindă ideile esenţiale: Syntopicon, nume uşor de ortografiat greşit. O fotografie din A Great Idea at the Time îl înfăţişează pe Adler înconjurat de sertare de cartotecă, fiecare ticsite cu fişe reprezentând „idei“ diferite: Aristocraţie, Cauză, Formă, Inducţie, Limbaj, Şansă, Viaţă şi aşa mai departe. Fişele înregistrau exprimarea acestor idei – Adler a ajuns la un număr de 102 – în Marile Cărţi ale Lumii Occidentale. Marile Cărţi ale lui Hutchins şi Adler erau un melanj de cărţi pe care n-ai vrea să le citeşti nici în ruptul capului: cărţi pe care crezi că ar trebui să le citeşti, dar ştii că n-o vei face niciodată, şi multe cărţi pe care, dacă nu le-ai citit deja, le-ai admira şi, probabil, ţi-ar face plăcere să le citeşti. În această ultimă categorie intră Iliada, opere ale lui Chaucer şi Shakespeare, Declinul şi căderea Imperiului Roman, câteva romane – Tom Jones, Război şi pace – şi diferite lucrări de filosofie. Aspectul comercial profita de dorinţa comună de a reuni toată cunoaşterea în biblitoteca proprie: Euclid, Kepler, Bacon, Descartes, Hume, Adam Smith sunt doar câteva dintre numele autorilor vizaţi. Totuşi, textele erau incluse fără note explicative, lucru ce avea să devină un impediment, chiar şi în cazul unor opere relativ accesibile, precum sonetele lui Shakespeare. Cele 54 de volume nu conţineau, de fapt, mai nici o operă scrisă în engleză în ultimii 100 de ani (două lucrări de-ale lui Charles Darwin, una de William James), însă cuprindeau porţiuni uriaşe din Platon şi din Aristotel, câteva leacuri alarmante de-ale lui Hipocrate – „Înroşiţi fierul în foc şi ardeţi hemoroidul până se usucă de tot“ – şi coloane peste coloane de ştiinţă străveche, de interes redus pentru altcineva decât pentru specialişti, care oricum parcurseseră texte mult mai avansate. Când i s-a cerut părerea despre ce opere clasice ar trebui incluse în Marile Cărţi, istoricul de ştiinţă George Sarton a declarat că demersul ar fi inutil: „Realizările şi personalitatea lui Newton sunt nemuritoare, dar cartea lui mai trăieşte doar dintr-un punct de vedere arheologic“. Sperând să aducă cititorilor ceea ce n-au reuşit să ofere multe dintre Marile Cărţi

– amuzament –, Beam se dă peste cap ca să pară plin de vervă şi jovial. Cât se poate de diferit de Mortimer Adler. „E greu să te abţii să nu ridiculizezi“, scrie el, iar orice împotrivire e uşor biruită. „Dintr-o perspectivă culturală, Adler era un bărbat alb decedat care a avut ghinionul să fie încă în viaţă“. Când relatează că Război şi pace se afla printre selecţiunile lui Hutchins şi Adler, Beam nu se abţine să adauge: „nici vorbă de Anna Karenina, care e mult prea plăcută la citit!“. Stilul argotic şi simplu al autorului, care va fi preţuit de fanii rubricii sale din cotidianul Boston Globe, are însă toate şansele să le displacă altora. Hutchins şi colegii săi, scrie Beam, „au semnat un pact cu diavolul comerţului“ şi „şi-au vândut cărţile“ aşa cum amicul lor publicitar William Benton vindea pastă de dinţi Crest. „Nici nu te mai gândi că îţi curăţă dinţii: te va face popular! Ce tot atâta înţelepciune a istoriei! Nici nu te mai gândi la învăţat – şeful va fi impresionat, femeile vor umbla după tine («Ah! Citeşti teoriile calorice ale lui Fourier.... Ce fascinant!»), copiii tăi vor intra la facultate şi aşa mai departe.... Foarte curând, Marile Cărţi au devenit sinonime cu optimismul promoţional, cu mulţumirea de sine burgheză şi cu incultocraţia înapoiată a lui lui H. L. Mencken. Ele reprezentau tot ce era mai greşit, mai lipsit de distincţie şi mai pseudo-intelectual printre cetăţenii clasei mijlocii din America“. Deşi nu e o mare carte, A Great Idea at the Time funcţionează ca un ghid bun al ascensiunii şi decăderii proiectului. Pentru o scurtă vreme, Marile Cărţi au constituit nucleul curriculei educaţionale de la Universitatea din Chicago şi încă mai au o importanţă ridicată în alte părţi. Într-unul dintre capitolele relatate spre sfârşitul cărţii, Beam face o vizită la colegiul St. John’s din Annapolis (dotat cu un campus şi în Santa Fe), care încă funcţionează pe baza unui plan de învăţământ inspirat din „toate Marile Cărţi, din toate epocile“. Puţin s-a schimbat la St. John’s în 70 de ani: „dacă un băiat sau o fată vrea să urmeze cursurile şcolii medicale, asta înseamnă un an în plus... de memorare a datelor de biologie convenţională şi de cursuri de chimie, fără a învăţa «adevărul» din spatele ştiinţei, ceva în stilul Marilor Cărţi“, scrie Beam. Hutchins şi Adler au anticipat multe obstacole care aveau să împiedice accesul Marilor Cărţi în sălile de clasă şi în sufragerii şi le-au biruit prin persistenţă, prin finanţare – doar compilarea Syntopicon-ului a durat 8 ani – şi printr-o încredere în sine nu întotdeauna plăcută. Însă nici măcar înţelepciunea distilată a celor 54 de volume nu i-ar fi putut ajuta să anticipeze că, în anii ’80, studenţii din campusurile din întreaga Americă aveau să se adune în grupuri şi să scandeze: „Hey, hey! Ho, ho! Afară cu cultura occidentală!“, uneori şi cu sprijinul politicienilor. Pe atunci, ideea Marilor Cărţi decăzuse din apogeul său comercial şi universitar, ajungând să fie de interes doar în cenacluri. Beam îşi relatează propriile aventuri într-unul dintre cele „850 de capitole active“ ale Fundaţiei Marilor Cărţi, discutând despre Elizabeth Bishop, Robert Frost şi alţi scriitori omişi chiar şi în ediţia actualizată din 1990. Marile Cărţi ale Lumii Occidentale nu mai sunt ce-au fost. Însă marile cărţi ale lumii dăinuie într-un mod h misterios şi uluitor. 13

Cronica apariţiilor de ficţiune

Alison McCulloch

VOICE OVER

HUMAN LOVE

de Céline Curiol Seven Stories, 24.95 $

de Andreï Makine Arcade, 25 $

În timp ce protagonista anonimă a acestui roman hipnotic cutreieră pe străzile Parisului, mintea îi e năpădită de genul de monolog interior care ne copleşeşte pe toţi: observarea unor detalii ciudate, formarea de păreri pripite, dubii, întrebări şi regrete care se succed cu repeziciune. Ceea ce îi reuşeşte de minune lui Curiol, în această carte tradusă de Sam Richard, e transpunerea acestui şuvoi de gânduri şi de sentimente în cuvintele de pe pagină. Cititorul se trezeşte aproape de îndată în interiorul minţii tinerei femei care pipăie hainele de pe rafturile unui magazin, se izolează în bucătărie la o petrecere, le spune, în mod inexplicabil, celorlalţi invitaţi că e prostituată (de fapt, lucrează la Gara de Nord, unde anunţă sosirile şi plecările trenurilor), ba chiar se culcă cu Renée Risqué, un cântăreţ travestit („Niciodată nu mai sărutase buze rujate“). Însă, mai presus de toate, Curiol face ca obsesia tinerei pentru un bărbat indisponibil să devină chinuitor de presantă. „Se întreabă dacă îi este sortit să-şi petreacă toată viaţa bătând la uşi de apartamente, aşteptând ca un bărbat să-i deschidă, sau dacă acestea sunt cumva doar simple repetări accidentale“. La un moment dat, se mai întreabă şi dacă e oare normală, la urma urmei. Cine nu se poate identifica cu ea?

Acest roman, care e a zecea carte a lui Makine tradusă în engleză, începe în 1979, într-o colibă de la graniţa dintre Angola şi Zair, în perioada în care ia proporţii conflictul angolez alimentat de Războiul Rece. Naratorul, un rus tânăr, e prizonierul formaţiunii rebele UNITA, care i-a mai capturat un tovarăş soldat şi „ceea ce noi am crezut că era un cadavru întins pe jos“. Cadavrul se dovedeşte a fi Elias Almeida, un angolez negru şi „revoluţionar profesionist“, care e, însă, cât se poate de viu. Bărbaţii vor fi eliberaţi, în cele din urmă, după un raid al unui comando cubanez, iar apoi fiecare îşi vede de drum. Însă continuă să aibă întâlniri ocazionale, iar naratorul le reaminteşte în timp ce spune povestea lui Elias, care e cufundat cu totul în metoda şi nebunia revoluţiei şi a războiului, dar se domoleşte printr-o idilă neverosimilă şi neîmplinită cu o tânără rusoaică. E genul de viaţă care îi permite lui Makine, scriitor francez de origine rusă, să mediteze asupra rolului dragostei în „această lume nebună“, cu „maşinaţiile ei globale“ ale lăcomiei şi puterii. Povestea e familiară şi descurajatoare, deşi e superb relatată (în traducerea lui Geoffrey Strachan), iar eroul său e un revoluţionar meditativ care reuşeşte cumva să-şi păstreze credinţa în timpul conflictului. TRANQUILITY

de Attila Bartis Archipelago, ediţie broşată, 15 $

THE CASTLE OF DREAMS

de Michel Jouvet MIT, 24.95 $ Cât cântăreşte oare un vis? Gemenii au cumva aceleaşi vise? Să fie această carte realmente un roman? Jouvet e un cercetător francez care analizează somnul şi a scris cartea The Paradox of Sleep, o lucrare de nonficţiune (tradusă, ca şi acest volum, de Laurence Garey) care se regăseşte, prin anume elemente, în această ciudată poveste a unui savant amator din secolul al XVIIIlea care e obsedat de somn şi de vise. Totul începe în 1982, când un om de ştiinţă, Jouvet probabil, cumpără un cufăr plin cu manuscrisele unui bărbat pe nume Hugues la Scève. Cititorul are parte, în continuare, de conţinutul prelucrat al acelor texte, care reprezintă, în fond, o serie de experimente realizate pe tot soiul de animale şi oameni, în încercarea de a explica procesul visării. Nu se poate vorbi de o dezvoltare a personajelor sau a tramei şi – atenţie! – lecturarea unor experimente poate produce somnolenţă. Totuşi, pasiunea lui La Scève pentru ştiinţă e molipsitoare, iar uneori ajunge să fie dureros de amuzantă. Însă mirosul greu de creieri de iepure fripţi (în încercarea de a distila esenţa viselor) o face pe răbdătoarea lui soţie să-l părăsească şi până şi pe amanta lui să se declare sastisită. „Un vârcolac azi-noapte şi apoi gemenii siamezi astă-seară!“, se plânge ea. „Unde o să te ducă sminteala ta cu monştri şi vise?“

Alison McCulloch, fost redactor la Book Review, trăieşte în Irlanda. 14

AICI LOCUIESC

de Mia Kirshner, J. B. MacKinnon, Paul Shoebridge şi Michael Simons. Ilustrată. Pagini nenumerotate. Pantheon Books. 29.95 $ Însemnările documentare ale lui Kirshner, însoţite de texte scrise de alţi scriitori şi artişti, analizează situaţia dificilă a populaţiilor strămutate din Myanmar, Mexic, Malawi şi Cecenia, precum în romanul grafic al lui Joe Sacco.

A GUIDE TO THE BIRDS OF EAST AFRICA

de Nicholas Drayson Ilustrată. Houghton Mifflin, 22 $ Întrebarea care se află pe buzele tuturor celor din Clubul Asadi din Nairobi n-are de-a face cu politica, sportul sau corupţia, ci cu cel care o va însoţi pe Rose Mbikwa la balul organizat la Clubul Vânătorii. Va fi oare dl. Malik, un om de afaceri „cafeniu, scund, durduliu şi chel“, care o iubeşte de ani de zile, sau ostentativul Harry Khan, cu al său „păr alb des, cu cămaşa aproape la fel de strălucitoare ca dinţii, cu pantaloni albi, jachetă albă şi... pantofi de lac albi“? Membrii Clubului Asadi se hotărăsc să rezolve problema aşa cum par a rezolva ma-

joritatea problemelor, printr-o competiţie: cel care, timp de o săptămână, va putea identifica cele mai multe specii de păsări va fi declarat câştigător. Rose, care se ocupă de plimbările de observare a păsărilor organizate marţea de către Societatea Ornitologică Est-Africană nu ştie, din fericire, de această întrecere adolescentină demarată în numele ei. Khan câştigă un avans la început, având în avantajul său doi asistenţi şi sume mari de bani, dar dl. Malik (după cum i se spune tot timpul) e, în mod evident, victima de care trebuie să prindem drag. Piedicile de care se loveşte el fac loc unor fire narative secundare care îmbogăţesc povestea cam diluată, dar care rămâne la fel de strălucitoare şi de plină de viaţă ca un colibri.

Două lucruri îl umpleau de veneraţie pe Immanuel Kant: cerul înstelat de deasupra şi legea morală lăuntrică. Însă această lege morală lipseşte cu desăvârşire pentru pentru Andor Weer, scriitor şi narator al acestui roman extenuant şi totodată convingător, a cărui acţiune e plasată în Ungaria în timpul şi după regimul comunist. „Fireşte, mi-e frică“, remarcă Weer la sfârşitul cărţii. „Dacă am fi undeva în aer liber, în curtea unei case de pe malul lacului, să zicem, undeva departe, în Carpaţi, nici măcar atunci n-aş putea scrie altceva decât că singurul lucru care mă umple de minunare e cerul înstelat de deasupra. Iar asta e, într-adevăr, foarte puţin“. Desigur, aici nu se infiltrează nimic asemănător cu codul moral strict al lui Kant, pornind de la Rebeka, mama lui Weer, o actriţă care şi-a trădat propria fiică în încercarea de a-şi păstra favorurile Partidului Socialist, doar pentru ca ulterior partidul s-o trădeze la rândul său. După ce i se încheie cariera teatrală, Rebeka se izolează vreme de 15 ani într-o „criptă de 82 de metri pătraţi“ dintr-un apartament mobilat cu recuzite de la teatru („până şi closetul provenea dintr-o piesă care fusese un fiasco“), având parte doar de compania fiului ei, care funcţionează ca îngrijitor şi sac de box emoţional. („Undeaifostfiule?“ şi „Undeteducifiule?“, îl întreabă ea neîncetat). Pe măsură ce Bartis, (în traducerea lui Imre Goldstein), descrie această relaţie perversă de dragoste şi ură (care, în mare parte, se dovedeşte a fi ură), se dezvăluie şi nişte secrete neaşteptate, precum ceea ce s-a întâmplat cu tatăl şi sora lui Andor, dar şi poh vestea din spatele depresiilor iubitei lui.

Mâncărimea de la şapte zile Susan Cheever analizează dependenţa de sex – în particular propria ei dependenţă. DE CHELSEA CAIN USAN CHEEVER este dependentă de sex. Vrea să ştiţi că a făcut sex – foarte mult sex – cu tot felul de bărbaţi. A comis adulterul. A avut parte de întâlniri sexuale promiscue în camere de hotel. A făcut ochi dulci avocaţilor, vânzătorilor ambulanţi de cărţi şi hamalilor de la firma care îi muta mobila. Acum, că am clarificat aceste probleme, să vorbim despre recenta ei carte, Desire: Where Sex Meets Addiction (Dorinţa: când sexul ajunge să dea dependenţă) – un titlu grozav, dar ar fi şi mai bun ca nume al unui club în districtul cu prostituate. În Desire, Cheever examinează natura dependenţei de sex, intercalând experienţe personale, mai ales re-

tre un dependent şi ceea ce Cheever numeşte „amatorul pasionat“? Totul se reduce la cum te simţi a doua zi. „Dependenţa“, scrie Cheever, „este întotdeauna o promisiune nerespectată, indiferent că e una pe care ţi-o faci ţie însuţi sau altei persoane“. Dacă îţi promiţi că nu o vei face – nu vei bea, nu vei face sex cu portarul – şi totuşi o faci, e cazul să te gândeşti la cei 12 paşi clasici ai tratamentelor de dezintoxicare. De ce să cauţi relaţii carnale cu persoanele greşite, mereu şi mereu? Poţi da vina pe deodorantul Axe. Cheever bifează câteva teorii – dra-

DESIRE

Where Sex Meets Addiction de Susan Cheever 172 pag. Simon & Schuster. 23$.

laţia ei de lungă durată cu iubitul ei adulterin, devenit al treilea ei soţ, un jurnalist depravat şi alcoolic pe nume Warren. Rezultatul e o combinaţie de eseu psihologic şi autobiografie axată pe anumite probleme – Cheever o numeşte „O privire directă asupra unor sentimente deviante“ – şi e destul de subţire pentru a putea fi ascunsă cu uşurinţă între paginile unui volum de la Smithsonian Institute, dacă doriţi să o citiţi pe tren fără a vă face public interesul nevinovat pentru gimnastica la orizontală. Ca şi cum i-ar păsa cuiva. Când David Duchonvny a anunţat, recent, că se internează la o clinică pentru a scăpa de dependenţa de sex, toată lumea a ridicat din umeri cu un aer ştiutor. Ne place sexul – în anumite limte: „Suntem“, scrie Cheever, „o naţiune de puritani îndopaţi cu sex“. Suntem, de asemenea, o naţiune de dependenţi: dependenţi de încălţări, de ciocolată, de cuvintele încrucişate din suplimentele duminicale. Cuvântul „dependent“ e folosit atât de abuziv încât cei dependenţi de sex au dificultăţi majore când vor să fie luaţi în serios, cu atât mai mult să fie priviţi cu compasiune. Cheever intenţionează să remedieze această situaţie. Cartea – ca un manual de combatere a buruienilor – e împărţită în trei părţi: „Despre ce e vorba?“, „Care sunt cauzele?“ şi „Ce măsuri pot fi luate?“. Definiţia dependenţei de sex e greu de stabilit. Ce face diferenţa din-

Chelsea Cain este autoarea romanelor „Heartsick“ şi „Sweetheart“. FOTO: SIGRID ESTRADA

„Suntem“, scrie Cheever, „o naţiune de puritani îndopaţi cu sex“. mele din copilărie, moştenirea genetică, societatea, condiţiile psihologice subiacente, longevitatea. Ultima e favorita mea. Să rămâi credincios doamnei e mai uşor dacă mori înainte ca nebunia extraconjugală din Seven Year Itch1 să te lovească. În final, Cheever optează pentru „toate explicaţiile menţionate“ – sau poate, pentru a fi mai precişi, pentru câte un pic din fiecare. Centurile de castitate, deşi eficiente, sunt incomode şi se văd pe sub haine. Aşadar, ce să facă un dependent de sex? Cheever ne sugerează să ne abţinem de la chicoteli (şi de la bancurile cu centurile de castitate) şi să ne redefinim poziţia faţă de dependenţă. 1 Seven Year Itch (Mâncărimea de la şapte ani – în traducere directă; la apariţia în cinematografe titlul filmului a fost tradus Şapte ani de căsnicie) este titlul unei piese de teatru şi al unui film celebru cu Marilyn Monroe (cel în care are loc faimoasa scenă cu rochia ridicată de vânt) – cei şapte ani din titlu se referă la perioada după care, într-o căsnicie, unuia din parteneri încep să îi surâdă tentaţiile unei relaţii extraconjugale. (n.tr.).

„Aşadar, liceanul fumează marijuana şi fură din «dulapul cu băuturi» al părinţilor“, scrie ea, „iar afaceristul închiriază casete video şi plăteşte prostituate când se află în delegaţie în oraşe îndepărtate, iar studenta din anul întâi cumpără sacoşe cu mâncare, le mănâncă şi vomită la baia comună. Nu sunt de fapt toate astea acelaşi lucru?“ Echivalenţa morală dintre fumatul marijuanei şi înşelarea partenerului de viaţă e riscată. Când înşeli, îl răneşti pe cel pe care îl iubeşti. Când fumezi iarbă, Grateful Dead sună mai bine. Dar fie. Ideea pe care o susţine Cheever este că, dacă analizezi o persoană care mănâncă excesiv vei descoperi un dependent de cumpărături, şi aşa mai departe. Ceea ce face ca un dependent de sex să fie altfel, sugerează ea, este că „dependenţa de alţi oameni – mai ales de parteneri sexuali – este singura dependenţă care este aclamată şi adoptată de bună voie“. Cheever a început să predice despre dependenţa de sex pe când lucra la cartea My Name Is Bill, biografia lui Bill Wilson, cofondatorul asociaţiei Alcoolicii Anonimi. Lui Wilson, căsătorit de 53 de ani, îi plăcea să se implice în dansul interzis cu femei care nu erau căsătorite cu el. Cheever, autoarea unor memorii despre propriile ei probleme cu alcoolul, a început să se întrebe dacă nu cumva Wilson înlocuise o dependenţă cu alta. Apoi şi-a aruncat o privire lungă şi nemiloasă în oglindă. Susan Cheever a provocat agitaţie când a revelat bisexualitatea tatălui ei, John Cheever, în memoriile sale intitulate Home Before Dark. În Desire, ea merge mai departe, descriindu-l ca homosexual. Ai putea zice că ea a avut o copilărie plină de privilegii şi aventuri. Sau, după cum scrie ea, ai putea zice că „părinţii mei erau nefericiţi, în parte din cauză că tatăl meu era un alcoolic homosexual care ascundea asta, dar uneori o defula împotriva mea. Ambele percepţii sunt adevărate“. Tatăl său a optat pentru varianta sa de sexualitate. Ea nu şi-a putut-o ţine în frâu pe a sa. Dacă Cheever vede o legătură aici, nu o menţionează. Dar această abordare e în ton cu atitudinea generală a cărţii. În Desire sunt mult mai multe întrebări decât răspunsuri. Cartea e un bun subiect pentru început o conversaţie – ca şi cum ai spune unor străini că te-ai culcat cu oncologul care o trata pe mama ta muribundă sau că ai plecat din camera în care era internată fiica ta pentru o escapadă amoroasă. În concordanţă cu această nuanţă confesională, ca şi cu inteligentul simţ al umorului de care dispune Cheever, cartea este dedicată „Celor care sunt interesaţi“. Copiii ei, conform notei autoarei, au sugerat o alternativă: „Copiilor mei, h care au murit de ruşine“. 15

Cărţi pentru copii

Cele mai bune cărţi ilustrate Ilustraţiile din aceste pagini sunt reproduse după cărţi selectate la premiile anuale New York Times Best Illustrated Children’s Books din 2008. În fiecare an, începând cu 1952, Book Review a cerut unui juriu să aleagă din miile de cărţi pentru copii publicate în anul respectiv. De data aceasta din juriu au făcut parte: Caroline Ward, coordonatorul secţiei pentru tineret de la Ferguson Library din Stamford, Connecticut, care a condus şi Association for Library Service to Children, Luana Toth, redactor coordonator al receziilor de carte din School Library Journal şi Christopher Myers, artist şi scriitor premiat, care lucrează la o carte despre America împreună cu tatăl său, Walter Dean Myers. De notat că Stephen T. Johnson şi Melissa Sweet au mai câştigat premiul o dată, iar Ed Young de două ori. Recenzii ale cărţilor premiate în acest an pot fi găsite la adresa web nytimes.com/books.

A RIVER OF WORDS The Story of William Carlos Williams de Jen Bryant. Ilustraţii de Melissa Sweet. Eerdmans Books for Young Readers. 17 $ (vârsta: de la 7 ani)

Editorii

de Menena Cottin. Ilustraţii de Rosana Faría. Groundwood Books/House of Anansi Press. 17.95 $ (vârsta: de la 5 ani)

THE BLACK BOOK OF COLORS

WABI SABI de Mark Reibstein. Ilustraţii de Ed Young. Little, Brown & Company Books for Young Readers. 16.99 $ (vârsta: 3 – 6 ani)

A IS FOR ART scrisă şi ilustrată de Stephen T. Johnson. Paula Wiseman Book/Simon & Schuster. 16.99$ (vârsta: 5 – 9 ani) FOTO: TONY CENICOLA/THE NEW YORK TIMES

The Story of Negro League Baseball scrisă şi ilustrată de Kadir Nelson. Jump at the Sun/Hyperion. 18.99 $ (vârsta: de la 8 ani)

WE ARE THE SHIP

THE LITTLE YELLOW LEAF scrisă şi ilustrată de Carin Berger. Greenwillow Books/HarperCollins Publishers. 16.99 $ (vârsta: 3 – 8 ani)

PALE MALE Citizen Hawk of New York City de Janet Schulman Ilustraţii de Meilo So. Alfred A. Knopf. 16.99 $ (vârsta: 6 – 12 ani)

WAVE

GHOSTS IN THE HOUSE! scrisă şi ilustrată de Kazuno Kohara. Roaring Book Press. 12.95$ (vârsta: 3 – 6 ani)

scrisă şi ilustrată de Suzy Lee. Chronicle Books. 15.99$ (toate vârstele)

SKIM de Mariko Tamaki. Ilustraţii de Jillian Tamaki. Groundwood Books/House of Anansi Press. 18.95 $ (vârsta: de la 14 ani)

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

CĂRŢI ILUSTRATE

Săpt. în top

Cărţi pentru copii Săpt. aceasta

17 noiembrie 2008

LECTURI UŞOARE

Săpt. în top

GOODNIGHT GOON scrisă şi ilustrată de Michael Rex 9 (Putnam, 14.99 $) Vremea culcării în cavoul gri şi rece: o parodie a poveştii clasice. (Vârsta: 4 – 8)

DIARY OF A WIMPY KID scrisă şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Chinurile adolescenţei, în benzi desenate. (Vârsta 9 – 12 ani)

BATS AT THE LIBRARY scrisă şi ilustrată de Brian Lies 12 (Houghton Mifflin, 16 $) Există o mulţime de lucruri pe care le pot face, pe lângă statul cu capul în jos. (Vârsta: 4 – 8)

DIARY OF A WIMPY KID: RODRICK RULES scri- 42 să şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Despre cum s-a făcut Greg de ruşine în vacanţă; urmarea la Diary of a Wimpy Kid. (Vârsta: 9 – 12 ani)

BIG WORDS FOR LITTLE PEOPLE de Jamie Lee Curtis, ilustrată de Laura Cornell (Joanna Cotler/ HarperCollins, 16.99 $) O familie necioplită îşi îmbunătăţeşte vocabularul şi relaţiile. (Vârsta: 4 – 8)

THE MAZE OF BONES de Rick Riordan (Scholastic, 12.99 $) Frate şi soră vânează sursa puterii familiei lor; cartea 1 din noua serie The 39 Clues. (Vârsta: de la 12 ani)

GALLOP! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder (Workman, 12.95 $) Animalele par să se mişte la răsfoirea paginilor. (Vârsta: 4 – 8 ani)

THE GRAVEYARD BOOK de Neil Gaiman, ilustrată de 5 Dave McKean (HarperCollins, 17.99 $) Pentru a evita un asasin, un băiat locuieşte în cimitir. (Vârsta: de la 10 ani)

SWING! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder (Workman, 12.95 $) Copiii atletici par să se mişte la răsfoirea paginilor. (Vârsta: 4 – 8 ani)

THE WAY WE WORK de David Macaulay cu Richard Walker (Lorraine/Houghton Mifflin, 35 $) Cum să cunoşti corpul uman. (Vârsta: 9 – 12 ani)

ABC3D de Marion Bataille (Roaring Brook, 19.95 $) Alfabetul, în pop-up-uri. (Vârsta: 9 – 12)

THE HUNGER GAMES de Suzanne Collins (Scholastic, 8 17.99 $) Într-un viitor distopic, o fată luptă pentru supravieţuire în direct la TV. (Vârsta: de la 12 ani)

TEA FOR RUBY de Sarah Ferguson, Robin Preiss 6 Glasser (Paula Wiseman/Simon & Schuster, 16.99 $) O fată neîndemânatică învaţă bunele maniere la masă înainte de a o întâlni pe „regină“. (Vârsta: 4 – 8 ani)

PAPER TOWNS de John Green (Dutton, 17.99 $) După o noapte de nebunii, fata pe care o iubeşte Quentin dispare. (Vârsta: de la 12 ani)

BRAVA, STREGA NONA! de Tomie dePaola, ilustrată de Robert Sabuda şi Matthew Reinhart (Putnam, 29.99 $) O bunică italiancă împărtăşeşte şase secrete ale vieţii într-o carte în format pop-up. (Vârsta: de la 3 ani)

FREE TO BE... YOU AND ME de Marlo Thomas şi prietenii (Running Press, 19.95 $) Ilustraţii noi pentru seria clasică de povestiri, poeme şi cântece, la cea de-a 35-a aniversare. (Vârsta: 9 – 12 ani)

GINGERBREAD FRIENDS scrisă şi ilustrată de Jan Brett (Putnam, 17.99 $) Gingerbread Baby îşi doreşte pe cineva cu care să se joace; o adaptare a poveştii clasice. (Vârsta: 4 – 8 ani)

PAULA DEEN’S MY FIRST COOKBOOK de Paula Deen cu Martha Nesbit, ilustrată de Susan Mitchell (Simon & Schuster, 21.99 $) Reţete pentru cei mici. (Vârsta: 4 – 8 ani)

BARACK OBAMA: SON OF PROMISE, CHILD 6 OF HOPE de Nikki Grimes, ilustrată de Bryan Collier (Simon & Schuster, 16.99 $) Da, poate; biografia candidatului democrat la preşedinţie. (Vârsta: 5 – 10 ani)

THE ABSOLUTELY TRUE DIARY OF A PART-TIME 48 INDIAN de Sherman Alexie, ilustrată de Ellen Forney (Little, Brown, 16.99 $) Un băieţel îşi părăseşte rezervaţia pentru o şcoala numai pentru albi. (Vârsta: de la 12 ani)

CĂRŢI BROŞATE THE TALE OF DESPEREAUX de Kate DiCamillo, 40 ilustrată de Timothy Basil Ering (Candlewick, 7.99 $) Un şoarece, un şobolan şi o fată într-o călătorie magică. (Vârsta: de la 10 ani)

THE BOOK THIEF de Markus Zusak (Knopf, 11.99 $) 60 O fată salvează nişte cărţi de la o incendiere nazistă şi le împarte cu un bărbat evreu. (Vârsta: de la 14 ani)

PLUM FANTASTIC de Whoopi Goldberg cu Deborah Underwood, ilustrată de Maryn Roos (Jump at the Sun/ Disney, 4.99 $) Strădania unei studente la balet, prima carte din seria Sugar Plum Ballerinas. (Vârsta: 9 – 12 ani)

SLAM de Nick Hornby (Riverhead, 14 $) Un skateboarder îşi lasă însărcinată iubita de vârsta liceului şi se întreabă: ce ar face Tony Hawk? (Vârsta: de la 12 ani)

5 6

SERII

BARACK OBAMA de Roberta Edwards, ilustrată de Ken 13 Call (Grosset & Dunlap, 3.99 $) Biografia „slăbănogului“care candidează la preşedinţie. (Vârsta: 7 – 9 ani) THE MYSTERIOUS BENEDICT SOCIETY de Trenton 13 Lee Stewart, ilustrată de Carson Ellis (Little, Brown, 6.99 $) Copii cu har într-o misiune. (Vârsta: 9 – 12 ani)

THE TWILIGHT SAGA de Stephenie Meyer (Megan 65 Tingley/Little Brown, ed. cart. şi broş.) Vampiri şi vârcolaci în liceu. (Vârsta: de la 12 ani)

INHERITANCE de Christopher Paolini (Knopf, ed. cart. şi broş.) Un adolescent şi dragonul lui învaţă secretele unei lumi fantastice. (Vârsta: de la 12 ani)

HOUSE OF NIGHT de P. C. şi Kristin Cast (St. Martin’s 10 Press, ed. broş. şi cart.) Vampiri la şcoală. (Vârsta: de la 14 ani)

BLUE BLOODS de Melissa de la Cruz (Hyperion) Vampiri tineri şi privilegiaţi se confruntă cu o bătălie pentru sânge. (Vârsta: de la 14 ani)

INKHEART de Cornelia Funke (Chicken House/ 6 Scholastic, ed. cart. şi broş.) Personajele unei cărţi prind viaţă şi înrobesc cititorii. (Vârsta: de la 10 ani)

IF YOU GIVE... de Laura Numeroff, ilustrată de 23 Felicia Bond (Geringer/HarperCollins, ed. cart. şi broş.) Amuzament cu o cauză şi efect. (Vârsta: 4 – 8 ani)

MAGIC TREE HOUSE de Mary Pope Osborne, ilus- 199 trată de Sal Murdocca (Stepping Stone/Random House, ed. cart. şi broş.) Călătoria în timp a unor copii. (Vârsta: 6 – 9 ani)

RULES de Cynthia Lord (Scholastic, 6.99 $) Greutăţile şi 8 recompensele vieţii cu un frate autist. (Vârsta: 9 – 12 ani)

JUST LISTEN de Sarah Dessen (Speak, 8.99 $) O fată 22 înfruntă în sfârşit incidentul care a separat-o de cea mai bună fostă prietenă. (Vârsta: de la 12 ani)

BOOKS OF EMBER de Jeanne DuPrau (Random House, ed. cart. şi broş.) Într-un viitor postapocaliptic, copiii încearcă să salveze lumea. (Vârsta: 10 – 13 ani)

THE NAME OF THIS BOOK IS SECRET de Pseudonymous Bosch (Little, Brown, 5.99 $) Copiii descoperă un grup preocupat de nemurire. (Vârsta 9 – 12 ani)

PERCY JACKSON & THE OLYMPIANS de Rick Riordan (Disney-Hyperion, hardcover and paper.) Luptând cu monştrii mitologici. (Vârsta 9 – 12 ani)

THE ALCHEMYST de Michael Scott (Delacorte, 8.99 $) 10 Gemenii trebuie să ajute un alchimist nemuritor să îşi protejeze cartea vrăjilor de un magician diabolic. (Vârsta: de la 12 ani)

HIGH SCHOOL MUSICAL de mai mulţi autori (Disney, doar ed. broş.) Aventurile trupei de teatru de la East High; pe baza seriei de filme. (Vârsta: 8 – 12 ani)

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna care s-a încheiat la 1 noiembrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes. com/books. Toate cele patru liste de cărţi pentru copii apar în fiecare săptămână pe site-ul Book Review. Editorii au furnizat categoriile de vârstă pentru titlurile respective.

Despre poezie

David Orr

Cu drag, al tău Ted Există două modalităţi de abordare a noului volum LETTERS OF TED HUGHES (Corespondenţa lui Ted Hughes – FARRAR, STRAUS & GIROUX, 45 $), editat de Christopher Reid. Prima constă în a privi corespondenţa lui Hughes ca pe o mărturie estetică edificatoare, ca cea mai clară înţelegere a minţii poetului considerat de anumiţi critici unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX. Cea de-a doua modalitate e cea a discutării „ei“. „Ea“ fiind, bineînţeles, ceea ce Hughes numea „Fantezia“, agitaţia învolburată a relaţiei sale de decenii cu Sylvia Plath, mariajul lor scurt şi dificil, despărţirea datorată aventurii lui Hughes cu Assia Wevill, urmată la puţină vreme după aceea de sinuciderea lui Plath. „Ea“ a implicat, în ultimă instanţă, o serie de ciocniri dureroase stârnite de moştenirea lui Plath, îndepărtarea ilicită a numelui „Hughes“ de pe piatra ei funerară (de către fanii îndureraţi ai Clopotului de sticlă), un şir de biografii controversate, cel puţin un proces juridic, interminabile elogii ale criticii, aprecieri peste aprecieri, un cântec jalnic de-al lui Ryan Adams („Ce n-aş da să fi avut şi eu o Sylvia Plath“, fredonează Adams, aparent fără să-şi dea seama că asemenea personaje nu sunt disponibile în seturi) şi inevitabilul film cu Gwyneth Paltrow care se îmbrânceşte cu Daniel Craig. „Ea“ e o chestiune imensă. Dar oare aşa ar şi trebui să fie? „Atunci când îmbătrâneşte, bârfa devine legendă“, a spus scriitorul polonez Stanislaw Lem. În cazul lui Ted Hughes şi al Sylviei Plath, legenda alcătuită din bârfe a umbrit multă vreme arta acestui cuplu de poeţi. Şi e mare păcat. E păcat nu doar că mulţi oameni s-ar putea bucura de versurile lor dacă le-ar citi pentru ceea ce sunt şi nu pentru fiorul indirect obişnuit, dar şi pentru că multor oameni s-ar putea să nu le placă. În schimb, s-ar putea trezi întrebându-se de ce s-a irosit atâta timp cu doi scriitori a căror principală trăsătură comună e abilitatea de a scrie o poezie de pe care se prelinge sânge, luni şi violenţă fizică, pe orice teme, pornind de la fotbal la cluburile de apicultori din province. S-ar putea întreba dacă presupusa intensitate primitivă a poeziei nu e redusă de faptul că versurile abundă, ajungând la peste 300 de pagini în Collected Poems a lui Plath (când autoarea a murit la 30 de ani) şi la peste 1300 de pagini în cazul lui Hughes (căruia încă nu i-au apărut Complete Poems). Cititorii ar putea să înceapă să-şi spună până şi că ceea ce reprezintă Hughes şi Plath e un gen special de poezie şi de simplitate psihologică, potrivit cărora cel mai bun mod de a reda noţiuni neliniştitoare constă în folosirea de cuvinte precum „crispat“, „canceros“ şi „nazist“. S-ar putea îndoi că aceasta e cu adevărat revelaţia care se pretinde a fi FOTO: JAMES F. COYNE

Ted Hughes şi Sylvia Plath la Boston, 1958. uneori. Sau poate că n-ar face-o. Dar cel puţin ar judeca serios aceste elemente, bazându-se pe o întâlnire adevărată cu poezia. Dacă ar fi trebuit să judece după dovezile adunate aici, Hughes ar fi fost recunoscător pentru mai puţină „implicare senzaţionalistă“ şi mai multă lectură. Poetul a trăit aproape 70 de ani şi scris multe scrisori, iar prin „multe“ ne referim la vreo 2.500 de pagini, potrivit estimării făcute de Reid în introducerea sa. (Din fericire, Reid a redus volumul de corespondenţă la 750 de pagini, făcându-l mai lung decât Selected Letters of Robert Frost, dar, ca să fim cinstiţi, mai scurt decât Stăpânul Inelelor). Hughes e un bun autor de epistole, ceea ce înseamnă că scrisorile lui te captivează de îndată şi sunt uşor de citit de către cei cărora nu le erau adresate. Asta se poate datora, în parte, faptului că Hughes se aştepta ca ele să fie citite de aceşti outsideri, după cum remarca într-un mesaj adresat Assiei Wevill: „Mă aştept întotdeauna ca scrisorile mele să fie interceptate, aşa că nu scriu nici măcar o părticică din cât aş vrea“. Oricum ar sta lucrurile, Hughes poate produce o descriere memorabilă (biografiile lui Plath sunt „pentru noi nişte focuri care mocnesc etern în pivniţă. Întotdeauna există unul sau două care fumegă“), iar observaţiile lui improvizate despre poezie pot fi înfiorător de intuitive („Suprarealismul... e, în esenţă, analitic“). Volumul cuprinde corespondenţe cu mai mulţi scriitori renumiţi – Seamus Heaney, Robert Lowell, Yehuda Amichai –, iar notele explicative ale lui Reid sunt, de fiecare dată, utile şi, uneori, amuzante. Glosând o scrisoare

adresată lui T. S. Eliot în care Hughes îi urează o lună aprilie plăcută, Reid observă sec: „Nu se consemnează şi dacă autorul poemului The Waste Land se bucura de luna aprilie sau nu“. Dacă există vreo scrisoare care să rezume personalitatea ce se conturează în acest volum, aceea e epistola trimisă de Hughes lui Philip Larkin, pe 21 noiembrie 1985. Larkin şi Hughes au fost rivali aproape întreaga viaţă, situaţie de care ambii poeţi erau perfect conştienţi. În particular, Larkin îi oferea lui Hughes complimente precum „E ok atunci când nu citeşte!“, iar Hughes îi întorcea favorul plângându-se că mai multe ziare „s-au prosternat în faţa lui şi l-au zeificat în cele din urmă“ pe Larkin. Totuşi, atunci când Larkin zăcea pe patul de moarte, Hughes i-a trimis o scrisoare de o extraordinară sensibilitate şi decenţă, care se prea poate să fi fost şi cea mai neroadă mostră de corespondenţă adresată causticului, fragilului şi bănuitorului Larkin. Iată ce-i scria Hughes: „De când am auzit că ai fost internat în spital miam dorit să-ţi spun ceva ce, dintr-un motiv sau altul, am presupus că vrei respinge categoric.... Am vrut pur şi simplu să-ţi spun cumva despre existenţa unui tip foarte ciudat şi remarcabil de pe aici, destul de cunoscut pentru puterile lui vindecătoare aparent miraculoase.... Îl cheamă Cornish.... Îşi explică «puterea» ca un soi de energie ce curge din el şi galvanizează sistemul autoimunitar al pacientului“. Vă reamintesc că aceste propoziţii îi sunt adresate autorului unei poezii intitulate „Vindecare prin credinţă“ care nu susţine vindecarea prin credinţă, dacă e s-o spunem în termeni mode-

raţi. Întregul episod e calculat greşit cu atâta sinceritate încât reuşeşte să atingă un soi de grandoare. Iar aceasta e o abordare destul de potrivită pentru o bună parte din opera lui Hughes. Acesta s-a dedicat, la urma urmei, structurilor simbolice complicate. Yeats a avut A Vision, Robert Graves a avut The White Goddess, iar Hughes a avut melanjul său personal de misticism, astrologie şi psihologie jungiană. Şi, asemeni multor oameni care cred cu adevărat, era dispus să ofere înţelepciunea acelui melanj oricui ar fi crezut el că are nevoie de ea. Desigur, majoritatea ar recunoaşte absurditatea gestului de a-i sugera tămăduirea magică lui Philip Larkin, dar asta i s-a părut absolut logic lui Hughes, fiindcă, în mintea sa, această tămăduire era strâns legată de poezie însăşi. După cum remarca poetul într-o ciornă de epistolă adresată unui episcop anglican: „Pe poeţi, între care mă număr şi eu, îi consider un soi de tămăduitori provinciali, în vreme ce Biserica e Leacul tradiţional“. Într-o însemnare ulterioară despre Eliot, spunea: „Dacă ar trebui să-i priveşti poezia drept o mostră de «putere tămăduitoare»... nu cred că se poate spune că atunci când a încetat să scrie poezie, a încetat să fie un «tămăduitor»“. Văzută în această lumină, se prea poate ca scrisoarea lui Hughes adresată lui Larkin să fi fost afonă, dar era, totodată, plină de bune intenţii. Totuşi, de cealaltă parte a acelei amabilităţi se afla caracterul ţâfnos al unui excentric înnăscut. În 1992, Derwent May, redactorul european pe teme de artă al publicaţiei londoneze The Times, a încercat să atenueze asperităţile cărţii idiosincratice a lui Hughes despre Shakespeare publicând alături un articol propriu, mult mai amabil. De pe urma acestor eforturi, May s-a ales cu o scrisoare în care Hughes îi spunea că „Regele Lear a fost Llud care a fost Bran“ şi că „Apolo, Asclepios şi Bran au fost zei-corbi“, „Edgar din legenda lui Llyr e Gwyn“, iar „Gwyn, ca Erou britanic, i-a lăsat moştenire toate legendele sale lui Artur“ şi „Şoimul meu e spiritul adormit şi nemuritor al lui Artur/Edgar/Gwyn/Horus – sufletul sacrificat şi renăscut al marelui zeu Ra“ şi, în cele din urmă şi inevitabil, „Să ştiţi că nu mâzgălesc lucrurile astea pur şi simplu“. Totuşi, e greu să nu simţi simpatie faţă de Hughes. Oricât de împovărătoare ar fi fost personalitatea sa pentru ceilalţi, viaţa lui n-a fost niciodată uşoară, iar el se pare că s-a deplasat prin viaţă cu mai mult stoicism, bună voie şi modestie decât reuşesc să adune majoritatea scriitorilor. Pentru Hughes, mai nimic nu conta în afara poeziei. Iată ce scria el: „Mă agăţ cu înverşurare de părerea mea despre ceea ce fac, iar aceasta e o viziune lăuntrică. E foarte uşor să capeţi, prin intermediul altora, o perspectivă din afară a propriei opere. Aşa cum un copil e admirat în gura mare pentru ceva ce face în mod firesc. Chiar şi pe urmă, acel ceva e viciat prin conştiinţa de sine“. Opera lui şi viaţa lui există acum într-un loc care se află dincolo de această conştiinţă de sine, un loc care nu e mai puţin legendar decât tărâmul populat de personaje precum Apolo, Asclepios şi Bran. h Care au fost, ştiţi bine, zei-corbi. 19

Romane poliţiste

Marilyn Stasio

Dacă Austen ar fi scris email-uri Reginald Hill, cel mai jucăuş dintre autorii de gen, îşi închipuie că e un soi de Jane Austen de ultimă oră în THE PRICE OF BUTCHER’S MEAT (Preţul cărnii măcelarului – Harper, 26.95 $), un roman poliţist englezest

de moravuri plasat în Sandytown, o staţiune fictivă de pe coasta provinciei Yorkshire, care satirizează familiile cu căsătorii consangvine, obsedate de bani şi de mariaje. Folosind un stil molcom şi epistolar şi o tramă aglomerată, ticsită cu moşteniri necinstite, nepotriviri romantice şi ceaiuri îmbelşugate de după-amiază, Hill face o glumă literară reuşită, proiectând romanul neterminat Sanditon al lui Austen în epoca modernă. Întinsă însă pe mai bine de 500 de pagini, această extravaganţă se epuizează, amintindu-ne că romancierii de secol XIX n-au trebuit să se lupte cu bâlbâielile lipsite de eleganţă ale textelor de e-mail. După ce zace în comă aproape tot timpul în Death Comes for the Fat Man, romanul anterior din această serie fortifiantă, detectivul şef Andy Dalziel, care conduce poliţia din MidYorkshire, face primii paşi spre sănătate atunci când sare gardul unui sanatoriu luxos şi intră clătinânduse într-un pub. Deşi se pune repede la curent cu treburile complicate ale familiilor de vază din oraş, cu viziunile lor măreţe despre dezvoltarea Sandytown-ului („Refugiu pentru vacanţe sănătoase“) într-o destinaţie turistică, Dalziel e prea slăbit ca să se implice în sfadele cotidiene. Din fericire, psihiatrul care conduce clinica îi cere să ţină „un soi de jurnal audio“ pe un reportofon digital, pe care gureşul detectiv îl botează Mildred. În altă parte a oraşului, Charlotte Heywood, o tânără doamnă atrăgătoare şi plină de sensibilităţi demne de Jane Austen, e foarte ocupată cu trimiterea de email-uri picante către sora ei din Africa. Prinşi între Heywood şi Dalziel, cititorii surprind o parte prea mare din tramă prin forme inferioare de comunicare. Însă odată ce se produce prima crimă, Hill lasă la o parte marota epistolară, alunecând într-un stil de naraţiune mai comod, specific procedurilor poliţieneşti şi menit să ne lărgească perspectiva asupra duşmăniilor mocnite care zac sub suprafaţa socială civilizată. Hill se dovedeşte genial în ceea ce priveşte reciclarea personajelor şi convenţiilor de secol XIX – stăpâna grotescă a conacului, tânărul moştenitor inutil, ruda lefteră care trăieşte în casă, familia despuiată de moştenirea cuvenită –, în vreme ce adaugă cu voioşie tuşe macabre de gen, precum 20

friptura de purcel în care animalul e înlocuit cu un cadavru.

Un alt salt ameţitor în vizuina iepurelui e făcut de Christopher Fowler în THE VICTORIA VANISHES

Ce-i cu cartea asta? E cumva un roman de Jeffery Deaver fără nici un ucigaş în serie nebun de legat şi fără tehnologie de ultimă generaţie pentru a-i da de urmă? Ciupiţi-mă să mă trezesc. Însă THE BODIES LEFT BEHIND

(Dispariţiile de la Victoria – Bantam, 24 $), o continuare a isprăvilor lui

(Cadavrele lăsate în urmă – Simon & Schuster, 26.95 $) nu e deloc un vis,

ci doar un soi diferit de coşmar: cel primordial în care eşti vânat în pustietate, ca un animal. Brynn McKenzie, ajutor de şerif în stâncosul comitat

Romanul poliţist de moravuri al lui Reginald Hill se desfăşoară în Sandytown, o staţiune fictivă de pe coasta provinciei Yorkshire. Kennesha, din Wisconsin, nimereşte în această capcană atunci când dă peste o avocată ambiţioasă şi de soţul ei, asistent social, împuşcaţi mortal în izolata lor casă de vacanţă, în vreme ce musafira lor îngrozită, o orăşeancă şic pe nume Michelle, tremură de frică în pădure, unde a fugit în cizmele ei cu tocuri cui. Împovărată cu Michelle („De fapt, sunt actriţă“), Brynn se află într-un mare dezavantaj în confruntarea cu doi bărbaţi înarmaţi până în dinţi şi al dracului de hotărâţi s-o elimine pe singura persoană care a asistat la măcel. Totuşi, ingenioasa asistentă de şerif reuşeşte să transforme această situaţie într-un meci de la egal la egal, câştigându-şi admiraţia înfiorătoare a şefului criminalilor. Trama structurată meticulos pendulează între vânător şi pradă, întinzându-se pe o fâşie mare de ţinut sălbatic. Însă, deşi unele dintre întâlnirile ratate la mustaţă par arbitrare, cartea este totuşi povestea de suspans a unei aventuri în pustietate.

Arthur Bryant şi John May, cel mai vechi detectivi din poliţia londoneză. Ca anchetatori cu experienţă din Divizia de Crime Ciudate, cei doi parteneri trebuie să se ocupe de treburile criminale plasate în afara normei, însă faptul că Bryant insistă că a văzut-o pe victima unei crime în apropierea unui pub care nu mai există (a fost demolat în 1925) îi derutează pe toţi membrii diviziei. Romanele poliţiste nostime de moravuri ale lui Fowler au mereu o idee serioasă, care în acest caz este viitorul cârciumilor istorice din Londra, multe dintre ele vizitate, în cursul acestui puzzle întortocheat. Dacă localurile venerabile precum Victoria Cross pot cădea pradă „progresului“, ce speranţe să mai fie pentru excentricii îndrăgiţi, precum Arthur Bryant, sau pentru instituţiile trăsnite ca Divizia de Crime Ciudate – sau pentru toate celelalte monumente primejduite ale legendarei excentricităţi britanice? Scenele crimelor, igrasioase şi năduşite cum apar ele în PARIS NOIR (Akashic, ediţie broşată, 15.95 $)

atestă faptul că francezii au inventat genul „noir“. Printre imaginile discordante din această culegere de povestiri (editată inteligent de Aurélien Masson şi tradusă de David Ball, Nicole Ball, Carol Cosman şi Marjolijn de Jager), viziunea întunecată a scenelor din noaptea târzie la Porte Saint-Denis şi curajoasa scriere a lui Marc Villard despre prostituţia de la Les Halles sunt nişte rectificări ale tuturor fanteziilor romantice despre Paris. Dar aceste realităţi crunte au şi ele nevoie de rectificări, ceva de genul abordării din THE PARIS ENIGMA (Enigma din Paris – Harper, 24.95 $). În acest deconcertant roman poliţist istoric al romancierului argentinian Pablo De Santis, Parisul este vizitat de Sigmundo Salvatrio, asistentul unuia din membrii fondatori ai unei asociaţii internaţionale a detectivilor de top, reuniţi în oraş pentru a îşi expune tehnicile secrete şi filosofiile esoterice la Expoziţia Mondială din 1889. Cu un entuziasm neştirbit, chiar atunci când unul din distinşii membri ai asociaţiei este aruncat din turnul Eiffel, tânărul Salvatrio vede Parisul aşa cum l-au văzut şi alţii în acea perioadă – Oraşul Luminilor înh tr-o epocă a întunericului. ILUSTRAŢIE DE WES DUVALL

TBR: Din culise DESPRE CAMPANIA ELECTORALĂ: Probabil că sondajele ar fi putut prevedea victoria decisivă a lui Barack Obama prin citirea listei de bestselleruri. The Audacity of Hope şi Dreams From My Father sunt încă pe poziţiile 3 şi 4 pe lista de ediţii broşate de nonficţiune, unde au petrecut un total de 165 de săptămâni – fără a pune la socoteală cele 30 de săptămâni pe care Audacity le-a petrecut de asemenea pe lista de ediţii cartonate. Spre deosebire de ele, cărţile lui John McCain au stat aici doar 35 de săptămâni. Nu e pentru prima dată când lista a ales un câştigător: John F. Kennedy a petrecut 155 de săptămâni pe lista pentru adulţi (139 dintre acestea cu Profiles in Courage incluzând 12 săptămâni la nr. 1), învingându-l pe mai prolificul Richard Nixon, care a rămas 89 de săptămâni bune acolo. Adesea, însă, bestsellerurile oferă un univers electoral paralel. Goldwater îl bate pe Johnson (65 de săptămâni faţă de 13), Carter îl spulberă pe Reagan (123 faţă de 21) şi Al Gore şterge pe jos cu George W. Bush (90 de săptămâni faţă de 8). Însă nu intraţi în panică – Truman îl învinge totuşi pe Dewey. În general, democraţii tind să fie cei mai mari învinşi literari: dintre cei mai importanţi candidaţi nominalizaţi de partid începând cu 1960, doar Hubert Humphrey, Walter Mondale, Michael Dukakis şi George H. W. Bush n-au reuşit să ajungă pe listă – cu toate că soţia lui Dukakis, Kitty şi prepelicarul lui Bush, Millie, şi-au făcut fiecare apariţia. REDESENEAZĂ-MĂ! Site-ul literar canadian Book Ninja a organizat recent un concurs de satiră, provocându-i pe cititori să „rebrenduiască“ cărţi serioase cu coperţi mai comerciale. Câştigătorul? Coperta lui Ingrid Olson pentru The Road, ce reimaginează capodopera apocaliptică a lui Cormac McCarthy – încă menţinându-se la nr. 4 pe lista de ediţii broşate după 61 de săptămâni – în stilul unui memorial scris de un părinte. Fotografia însorită a unui tată şi a unui fiu plimbânduse pe plajă arată ca o combinaţie dintre o carte de Mitch Albom şi o reclamă la un medicament împotriva artritei. Alte concurente sunt Vineland de Thomas Pynchon, redesenată ca un manual de utilizare pentru enofili în devenire (subtitlu: „Tu şi arta vinului“); Handmaid’s Tale a lui Margaret Atwood asezonată în stilul confesional Happy Hooker; şi To the Lighthouse al Virginiei Woolf, semănând unui distrugător naval cu cinci tunuri („O aventură explozivă pe mare!“ – Patrick O’Brian). CULTURĂ CONSUMERISTĂ: Uită de recesiune: Buyology: Truth and Lies About Why We Buy, a expertului în marketing Martin Lindstrom, intră pe lista de ediţii cartonate de nonficţiune la nr. 11, cu panseuri ca „Sexul nu vinde“ şi „Oul albastru de prihor al unei mărci celebre de bijuterii creşte considerabil pulsul femeilor“. Asta să i-o spuneţi lui Mary-Kate şi Ashley Olsen, care au debutat la nr. 16 pe lista ediţii broşate de nonficţiune cu Influence, un omagiu cu 23 de instantanee ale celor mai „creativi, dinamici şi extraordinar de bizari“ oameni din vieţile lor, inclusiv cu ele însele. Întotdeauna mi-a fost greu să le deosebesc pe gemene, dar supracoperta cărţii sare în ajutor spunând că Mary-Kate este „actriţă, designer şi antreprenor“, în timp ce Ashley este „designer, antreprenor, actriţă şi simbol al modei“. Am înţeles. JENNIFER SCHUESSLER ILUSTRAŢIE DE INGRID PAULSON DESIGN

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

Ediţii cartonate Săpt. trecută

FICŢIUNE

THE GATE HOUSE de Nelson DeMille (Grand Central, 27.99 $) În continuarea romanului The Gold Coast (1990), un avocat în drept comercial şi soţia sa încearcă o reconciliere.

EXTREME MEASURES de Vince Flynn (Atria, 27.95 $) Mitch Rapp se alătură unui coleg din C.I.A. pentru a lupta cu o celulă teroristă – şi cu politicienii care îi susţin.

Săpt. în top

Săpt. aceasta

17 noiembrie 2008

NONFICŢIUNE

Săpt. trecută

Săpt. în top

DEWEY de Vicki Myron şi Bret Witter (Grand Central, 19.99 $) Despre pisoiul lăsat să îngheţe între cărţile returnate ale bibliotecii publice din Iowa şi despre cum acesta devine faimos.

AGAINST MEDICAL ADVICE de James Patterson şi Hal Friedman (Little, Brown, 26.99 $) Lupta unei familii pentru tratamentul fiului lor suferind de sindromul Tourette.

THE BRASS VERDICT de Michael Connelly (Little, Brown, 26 $) Harry Bosch şi Mickey Haller (avocatul din Lincoln) caută împreună un asasin.

THE SNOWBALL de Alice Schroeder (Bantam, 35 $) Viaţa lui Warren Buffett.

A BOLD FRESH PIECE OF HUMANITY de Bill O’Reilly (Broadway, 26 $) Analistul de la Fox News despre educaţia şi cariera sa.

THE LUCKY ONE de Nicholas Sparks (Grand Central, 24.99 $) Întors acasă, un militar din forţele navale decide să o caute pe femeia a cărei poză a găsit-o în Irak.

HOT, FLAT, AND CROWDED de Thomas L. Friedman (Farrar, Straus & Giroux, 27.95 $) Editorialistul New York Times scrie despre cum revoluţia verde poate înnoi America.

A GOOD WOMAN de Danielle Steel (Delacorte, 27 $) O tânără americancă din înalta societate care îşi făcuse o viaţă nouă ca doctor în Franţa în timpul primului război mondial se întoarce la New York.

MY STROKE OF INSIGHT de Jill Bolte Taylor (Viking, 24.95 $) Un neurolog împărtăşeşte experienţa unui atac cerebral din 1996.

THE STORY OF EDGAR SAWTELLE de David Wroblewski (Ecco, 25.95 $) Un mut se refugiază cu trei câini în pădurile din Wisconsin, după ce tatăl lui este ucis.

LETTER TO MY DAUGHTER de Maya Angelou (Random House, 25 $) Amintiri, aprecieri şi poeme de la autoarea I Know Why the Caged Bird Sings.

BONES de Jonathan Kellerman (Ballantine, 27 $) Detectivul psiholog Alex Delaware e chemat când cadavre de femei sunt găsite într-un ghetou din Los Angeles.

MULTIPLE BLESSINGS de Jon Gosselin, Kate Gosselin şi Beth Carson (Zondervan, 19.99 $) Părinţii unor gemeni dau naştere unor sextupleţi.

ROUGH WEATHER de Robert B. Parker (Putnam, 26.95 $) Detectivul privat Spenser din Boston se implică după ce un pistolar răpeşte mireasa de la o nuntă pe o insulă particulară.

THE LONGEST TRIP HOME de John Grogan (Morrow, 25.95 $) Amintirile unei copilării catolice, de la autorul Marley & Me.

TESTIMONY de Anita Shreve (Little, Brown, 25.99 $) Un scandal sexual la o şcoală din Vermont e imortalizat pe peliculă.

9* 10

A LION AMONG MEN de Gregory Maguire (Morrow, 26.95 $) Un înfricoşător război civil în Oz, văzut prin ochii Leului Laş; urmarea la Wicked şi Son of a Witch.

JOHN LENNON de Philip Norman (Ecco, 34.95 $) Viaţa în perioada Beatles şi după, de la autorul cărţii Shout.

A MOST WANTED MAN de John le Carré (Scribner, 28 $.) Agenţii de spionaj se întâlnesc în Hamburg în momentul în care un tânăr bărbat musulman cu conexiuni misterioase îşi face apariţia.

BUYOLOGY de Martin Lindstrom (Doubleday, 24.95 $) Rezultatele unui studiu de neuromarketing care priveşte în mintea consumatorilor în timp ce aceştia sunt expuşi unor produse.

11 12

THE HOST de Stephenie Meyer (Little, Brown, 25.99 $) Extratereştrii au preluat controlul asupra minţilor şi trupurilor celor mai mulţi oameni, dar o femeie nu va capitula.

12*

FLEECED de Dick Morris şi Eileen McGann (Harper, 26.95 $) Americanii sunt escrocaţi de guvern, afaceri, sindicate şi persoane care fac lobby. (†)

15 THE GUERNSEY LITERARY AND POTATO PEEL PIE SOCIETY de Mary Ann Shaffer şi Annie Barrows (Dial, 22 $) O jurnalistă întâlneşte vechea rezistenţă anti-nazistă de pe insulă.

HERE’S THE STORY de Maureen McCormick (Morrow, 25.95 $) Viaţa actriţei care a întruchipat-o pe Marcia Brady.

ONE FIFTH AVENUE de Candace Bushnell (Voice/ Hyperion, 25.95 $) Lumea bârfelor, a teatrului şi a finanţelor au o adresă în comun.

DARK SUMMER de Iris Johansen (St. Martin’s, 26.95 $) Un 10 veterinar are grijă de un câine rănit care are un secret uluitor.

16*

A CEDAR COVE CHRISTMAS de Debbie Macomber (Mira, 16.95 $) O femeie însărcinată apare în Cedar Cove în ajunul Crăciunului şi intră în travaliu într-o cameră deasupra unui grajd.

THE WORDY SHIPMATES de Sarah Vowell (Riverhead, 25.95 $) Un colaborator al emisiunii This American Life de la radioul public examinează puritanii şi călătoria lor spre America.

TRIED BY WAR de James M. McPherson (Penguin Press, 35 $) Abraham Lincoln drept comandant suprem, de la autorul Battle Cry of Freedom.

16*

INFLUENCE de Mary-Kate Olsen şi Ashley Olsen (Razorbill, 35 $) Designerii, fotografii de modă şi artiştii care au influenţat viziunea creativă a gemenelor.

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 1 noiembrie în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Alegerea editorilor Cărţi recente de interes deosebit 2666, de Roberto Bolaño. Traducere de Natasha Wimmer (Farrar, Straus & Giroux, pânză şi broşat, 30$). Cele cinci secţiuni autonome ale acestui roman publicat postum se împletesc pentru a forma un întreg remarcabil, o încununare a înaltei ambiţii a lui Bolaño.

THE KINGDOM ON THE WAVES: The Astonishing Life of Octavian Nothing, Traitor to the Nation, Volumul 2, de M. T. Anderson (Candlewick, 22.99$; pentru vârste de peste 14 ani). Eroul fermecătoarei poveşti despre revoluţie a lui Anderson e un tânăr sclav care se alătură britanicilor.

FACTORY GIRLS: From Village to City in a Changing China, de Leslie T. Chang (Spiegel & Grau, 26$). Povestirea captivantă a lui Chang cercetează amănunţit vieţile tinerilor muncitori migratori din sudul Chinei.

DELTA BLUES: The Life and Times of the Mississippi Masters Who Revolutionized American Music, de Ted Gioia (Norton, 27.95$). Studiul lui Gioia compară istoria muzicii cu cea a receptării acesteia.

SELECTED POEMS, de James Merrill. Îngrijită de J. D. McClatchy şi Stephen Yenser (Knopf, broşat, 16$). Cuvintele potrivite pentru lucrarea lui Merrill sunt „splendidă“, „rafinată“, „elegant-excentrică“, „exotică“ şi „enigmatică“.

UNPACKING THE BOXES: A Memoir of a Life in Poetry, de Donald Hall (Houghton Mifflin, 24$). Hall, născut în întuneric şi privilegiat, scrie despre pierderea mamei sale şi despre consecinţele morţii soţiei sale.

THE LINCOLNS: A Scrapbook Look at Abraham and Mary, de Candace Fleming (Schwartz & Wade/Random House, 24.99$; pentru vârste cuprinse între 10 şi 14 ani). Această biografie duală este greu de povestit, chiar dacă cunoşti povestea. THE WETTEST COUNTY IN THE WORLD: A Novel Based on a True Story, de Matt Bondurant (Scribner, 25$). Contrabandă cu băuturi alcoolice în Virginia din timpul Prohibiţiei. THE HUNGER GAMES, de Suzanne Collins (Scholastic Press, 17.99$; pentru vârste de peste 12 ani). Într-un viitor sumbru şi îndepărtat, adolescenţii se luptă până la moarte în direct la televizor. Cronicile complete a acestor cărţi, precum şi a altor apariţii recente pot fi citite pe nytimes.com/books.

Raftul cu ediţii broşate LAST NIGHT AT THE LOBSTER de Stewart O’Nan (Penguin, 13 $) Protagonistul celui de-al unsprezecelea roman al lui O’Nan este Manny, directorul general al New Britain Red Lobster, care e silit să-şi închidă porţile cu cinci zile înainte de Crăciun, la decizia conducerii. Romanul este o relatare metodică, minut cu minut, a ultimei sale zile la restaurant şi a frustrăriilor legate de fosta lui prietenă, care lucrează acolo, şi de ceilalţi angajaţi ai săi. „Empatia lui O’Nan pentru personajele sale este una dintre marile sale calităţi de romancier“, a scris cronicarul nostru Nathaniel Rich, „iar marea lui realizare este faptul că Manny, care confundă iubirea cu sentimentul care îl leagă de Red Lobster, nu este ridicol, ci tragic“.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

FICŢIUNE FORMAT CLASIC

Săpt. în top

Ediţii broşate Săpt. aceasta

17 noiembrie 2008

FICŢIUNE FORMAT DE BUZUNAR

Săpt. în top

THE SHACK de William P. Young (Windblown Media, 24 14.99 $) Un bărbat a cărui fiică a fost răpită este invitat, în aparenţă de către Dumnezeu, într-o cabană izolată. (†)

THE DARKEST EVENING OF THE YEAR de Dean 2 Koontz (Bantam, 7.99 $) O femeie care salvează golden retrieveri şi un câine special sunt urmăriţi de un străin malefic.

THE SECRET LIFE OF BEES de Sue Monk Kidd 20 (Penguin, 14 $) În 1964, în Carolina de Sud, o adolescentă încearcă să descopere secretul din trecutul mamei sale.

SMALL TOWN CHRISTMAS de Debbie Macomber (Mira, 7.99 $) O re-editare a două cărţi: Return to Promise şi Mail-Order Bride.

WORLD WITHOUT END de Ken Follett (New American Library, 22 $) Dragoste şi intrigă în Kingsbridge, oraşul medieval englez cu o catedrală din centrul romanului lui Follett, Pillars of the Earth.

DOUBLE CROSS de James Patterson (Vision, 9.99 $) 5 Alex Cross şi noua lui iubită, detectiv de poliţie, înfruntă un asasin îngâmfat din Washington.

THE ROAD de Cormac McCarthy (Vintage, 14.95 $) Un 61 tată şi un fiu călătoresc într-o Americă post-apocaliptică.

THE BRIEF WONDROUS LIFE OF OSCAR WAO de Junot Díaz (Riverhead, 14 $) Un tocilar dominicanoamerican se luptă să scape de un blestem de familie.

FOUL PLAY de Janet Evanovich (Harper/ 1 HarperCollins, 7.99 $) Un veterinar angajează o femeie care şi-a pierdut slujba din televiziune din cauza unei găini dansatoare, iar apoi o ajută să-şi demonstreze nevinovăţia, când găina dispare; o re-editare a cărţii din anul 1989.

THE ALCHEMIST de Paulo Coelho (HarperOne, 13.95 $) Un tânăr cioban spaniol călătoreşte în Egipt în căutarea unei comori.

DUMA KEY de Stephen King (Pocket, 9.99 $) Un antrepre- 2 nor din Minnesota se mută în Florida pentru a-şi reveni după un traumatism, şi începe să creeze picturi cu puteri magice.

LOVING FRANK de Nancy Horan (Ballantine, 14 $) Povestea amorului dintre Frank Lloyd Wright şi Mamah Borthwick Cheney.

QUICKSAND de Iris Johansen (St. Martin’s, 7.99 $) Legistul Eve Duncan ia urma unui asasin care pretinde că i-a ucis fiica, cu ani în urmă.

THE WHITE TIGER de Aravind Adiga (Free Press, 14 $) Un şofer indian relatează transformarea sa din servitor în afacerist şi apoi în asasin; câştigătorul Premiului Man Booker 2008.

THE CHASE de Clive Cussler (Berkley, 9.99 $) La începutul secolului XX, un detectiv urmăreşte un criminal de-a lungul întregului Vest al Statelor Unite.

DEAD UNTIL DARK de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) 8 Sookie Stackhouse, o chelneriţă clarvăzătoare dintr-un orăşel din Louisiana, se îndrăgosteşte de un golan vampir.

THE CHILDREN OF HÚRIN de J. R. R. Tolkien. Editată de Christopher Tolkien, ilustrată de Alan Lee (Houghton Mifflin, 14.95 $) În Ţinutul de Mijloc, un stăpân malefic vrea să-i distrugă pe copiii rivalului său.

DEADLY HARVEST de Heather Graham (Mira, 7.99 $) În Salem, Massachusetts, un poliţist şi un expert în ocultism investighează crime şi răpiri misterioase.

REMEMBER ME? de Sophie Kinsella (Dial, 14 $) După un accident auto, o londoneză îşi pierde memoria.

DARK OF THE MOON de John Sandford (Berkeley, 9.99 $) Virgil Flowers, un personaj din Invisible Prey, investighează trei crime într-un orăşel din Minnesota.

BAREFOOT de Elin Hilderbrand (Back Bay/Little, Brown, 13.99 $) Trei femei încărcate cu tot felul de probleme petrec împreună o vară transformatoare în Nantucket.

LIVING DEAD IN DALLAS de Charlaine Harris (Ace, 8 7.99 $) Un vampir o roagă pe chelneriţa clarvăzătoare Sookie Stackhouse să ia urma unuia dintre amicii lui dispăruţi.

THE ALMOST MOON de Alice Sebold (Little, Brown, 14.99 $) O femeie obişnuită să satisfacă nevoile familiei ajunge la capătul puterilor.

ALL I WANT FOR CHRISTMAS IS A VAMPIRE de Kerrelyn Sparks (Avon, 6.99 $) O femeie încearcă să facă mai uşoară ieşirea din spitalul de nebuni a unei prietene dovedind că vampirii chiar există.

WICKED de Gregory Maguire (HC/HarperCollins, 16 $) O fată cu pielea verzuie creşte ca să devină cea mai rea vrăjitoare din vest.

THE LOST TOMB de David Gibbins (Dell, 6.99 $) Un arheolog marin în căutarea epavei apostolului Pavel dă peste un artifact periculos.

WATER FOR ELEPHANTS de Sara Gruen (Algonquin, 13.95 $) Un tânăr şi un elefant salvează un circ în perioada Marii Crize.

14*

CLUB DEAD de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) Iubitul vampir 7 al lui Sookie Stackhouse a fost răpit, iar ea trebuie să ajungă în Mississippi, pentru a-l găsi cu ajutorul unui Elvis nemort.

15*

NIGHTS IN RODANTHE de Nicholas Sparks (Grand 13 Central, 13.99 $) Dragostea apare între un bărbat şi o femeie de vârstă mijlocie într-un han din Carolina de Nord.

FLYING TO AMERICA: 45 More Stories de Donald Barthelme. Îngrijită de Kim Herzinger (Counterpoint, 15.95 $) Sunt incluse aici 15 povestiri disparate, împreună cu 30 de povestiri pe care Barthelme, decedat în 1989, nu le-a inclus în cele două mari colecţii ale sale. Poate că e o lucrare de dimensiuni mai mici, cu toate acestea arată sensibilitatea pentru absurd şi priceperea în utilizarea persoanei a doua plural.

DESTINY KILLS de Keri Arthur (Dell Spectra, 6.99 $) O femeie şi un bărbat cu puteri supranaturale scapă de criminali periculoşi din Scoţia.

SECOND CHANCE de Jane Green (Plume, 15 $) Un grup 23 de prieteni în vârstă de 30 şi ceva de ani îşi reexaminează vieţile după ce unul dintre ei este ucis într-un atac terorist.

SILVER BELLS de Fern Michaels, JoAnn Ross, Mary 1 Burton şi Judy Duarte (Zebra/Kensington, 7.99 $) Patru noi nuvele romantice având ca temă vacanţa.

HOME TO HOLLY SPRINGS de Jan Karon (Penguin, 1 14.95 $) Personajul seriei Mitford, Părintele Tim, se întoarce în oraşul natal pentru a se reuni cu familia şi prietenii.

DEAD TO THE WORLD de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) Iubitul vampire al lui Sookie Stackhouse a plecat în Peru, lăsând-o să se descurce cu şeful lui amnezic şi cu dispariţia propriului ei frate.

WELL-BEHAVED WOMEN SELDOM MAKE HISTORY de Laurel Thatcher Ulrich (Vintage, 14.95 $) Ulrich, a cărui Midwife’s Tale a câştigat Pulitzer Prize pentru istorie în 1991, călătoreşte liber în timp pentru „a se întreba cum şi în ce împrejurări au făcut femeile istoria“, dar şi „cum au fost consemnate acţiunile lor şi cum şi le-au amintit generaţiile următoare“.

THE KITE RUNNER de Khaled Hosseini (Riverhead, 60 15.95 $ and 14 $) Un afgano-american se întoarce în Kabul pentru a vedea cum se descurcă un prieten din copilărie.

18*

THE CHOICE de Nicholas Sparks (Grand Central, 11 13.99 $) Cum acţionează alegerile privind dragostea şi moartea în viaţa unui unui bărbat din Carolina de Nord.

FIRST IMPRESSIONS de Nora Roberts (Silhouette, 7.99 $) Un om de afaceri, care speră să scape de femei, este ademenit de vecina sa apetisantă; reeditare a unei povestiri din 1984 şi a Blithe Images, din 1982.

COLD PURSUIT de Carla Neggers (Mira, 7.99 $) În munţii din New England, un agent al Serviciilor Secrete o caută pe fiica vitregă ucisă a unui ambasador.

THE GOLD COAST de Nelson DeMille (Grand Central, 1 7.99 $) În această re-editare, viaţa unei vechi familii WASP se schimbă în momentul în care un şef criminal se mută vis-à-vis.

YOUNG STALIN de Simon Sebag Montefiore (Vintage, 16.95 $) Această biografie, narată excelent şi antrenant, se concentrează pe tinereţea lui Iosif Djugaşvili. Montefiore observă violenţa din viaţa domestică a lui Stalin şi din cultura caucaziană care a influenţat adoptarea terorii ca mijloc de atingere a scopurilor. Ca activist militant, tânărul Stalin a fost „şef de bandă, curajos jefuitor de bănci, ucigaş, pirat şi incendiator“, irezistibil pentru femei (cine s-ar fi gândit?). Montefiore e mai puţin interesat de evoluţia gândirii sale. THE JOURNAL OF JOYCE CAROL OATES: 1973-1982 îngrijit de Greg

Johnson (Ecco/Harper Perennial, 16.95 $) Cu selecţii din „peste 4.000 de pagini dactilografiate la un singur rând“, după cum spune editorul, această carte îl arată pe scriitor în acţiune. Oates îşi consemnează dragostea pentru soţul ei, iubirea pentru natură, admiraţia pentru alţi scriitori pe care îi întâlneşte şi, întotdeauna, întâietatea operei sale: „Dacă m-aş întreba unde se află cu adevărat personalitatea mea, în ce formă e exprimată cel mai bine, răspunsul e evident: în cărţi... restul e Viaţa“. THE WRECK OF THE MEDUSA: The Most Famous Sea Disaster of the Nineteenth Century de Jonathan Miles

(Grove, 16 $) Tabloul lui Théodore Géricault „Pluta Meduzei“, a câştigat o medalie de aur la Salonul din 1819 şi a provocat senzaţie; astăzi, este expusă la Luvru. Miles descrie cu farmec atât catastrofa maritimă care l-a inspirat pe Géricault, precum şi rolul tabloului în politica instabilă a Franţei post-napoleoniene. THE ADVENTURES OF AMIR HAMZA: Lord of the Auspicious Planetary Conjunction de Ghalib Lakhnavi şi Abdullah Bilgrami. Traducere de Musharraf

Ali Farooqi (Modern Library, 25 $) „Hamzanama“ a fost un cunoscut poem epic oral, „Iliada“ şi „Odiseea“ Persiei medievale. În Book Review, William Dalrymple laudă această „această interpretare, atât de fluentă, că e o plăcere să te stai şi să te pierzi în ea“. Este de asemenea un memento, spune el, al unei lumi islamice „plină de fantezie şi neortodoxă“ pe care Vestul „pare s-o fi uitat“. BEETHOVEN WAS ONE-SIXTEENTH BLACK: And Other Stories de Nadine

Gordimer (Penguin, 14 $) Aceste povestiri sunt scrise în limbajul târziu, risipit al lui Gordimer, dar ea încă îşi mai tratează personajele cu compasiune în timp ce examinează posibilitatea iubirii şi a pierderii în interiorul căsătoriei. „Ca întotdeauna, Gordimer le oferă cititorilor o combinaţie rară de intimitate şi transcendenţă“, spune cronicarul nostru, Siddhartha Deb. THE ART OF POLITICAL MURDER: Who Killed the Bishop? de Francisco Goldman (Grove, 15 $) Goldman, un romancier, a petrecut şapte ani investigând moartea Episcopului Juan Gerardi Conedera, un avocat romano-catolic din Guatemala specializat pe drepturile omului, care a fost ucis în 1998, la două zile după ce a publicat un raport despre recent încheiatul război civil. Goldman scrie despre crimă şi despre procesul care a urmat, precum şi despre posibilii complici aflaţi încă în libertate.

6 7* 8

DEAD BOYS: STORIES de Richard Lange (Back Bay/Little, Brown, 13.99 $)

Naraţiunile din această primă colecţie se desfăşoară într-un Los Angeles trist, povestite de nişte rataţi. Marilyn Stasio, scriind în Book Review, le-a numit „violente...pline de sinceritate şi...covârşitoare“ şi spunea că scriitura a fost „plăcută de la un cap la altul“. TURNING BACK THE CLOCK: Hot Wars and Media Populism de Umberto Eco. Traducere de Alastair McEwen (Harvest/Harcourt, 15 $) Aceste eseuri – atacuri împotriva lui Silvio Berlusconi, presărate cu peroraţii la adresa celor ce-şi exhibă telefoanele mobile – au apărut iniţial în presa italiană. Prin „media populism“, Eco înţelege a atrage atenţia oamenilor direct prin media, pentru a ELSA DIXLER influenţa politica.

ULTIMATE WEAPON de Shannon McKenna (Brava/ 1 Kensington, 14 $) Un criminal devenit designer de bijuterii, un agent sub acoperire şi un gangster doritor de răzbunare intră în conflict în thrillerul romantic al seriei McCloud Brothers.

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 1 noiembrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe nytimes.com/books.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

NONFICŢIUNE

Săpt. în top

THREE CUPS OF TEA de Greg Mortenson şi David Oliver Relin (Penguin, 15 $) Un fost alpinist clădeşte şcoli în Pakistan şi Afganistan.

MARLEY & ME de John Grogan (Harper, 13.95 $) Lecţii de la un câine nevrotic.

Ediţii broşate

17 noiembrie 2008

Săpt. aceasta

Săpt. în top

THE NINE de Jeffrey Toobin (Anchor, 15.95 $) Din lumea secretă a Curţii Supreme.

THE YEAR OF LIVING BIBLICALLY de A. J. Jacobs (Simon & Schuster, 15 $) Amintirile autorului despre încercările sale de a se supune pe cât posibil cuvântului Bibliei.

THE AUDACITY OF HOPE, de Barack Obama 45 (Three Rivers, 14.95 $). Senatorul de Illinois propune ca americanii să depăşească divizarea politică.

THE GLASS CASTLE de Jeannette Walls (Scribner, 141 15 $) Autoarea îşi aminteşte o copilărie bizară în timpul căreia ea şi familia s-au mutat constant.

DREAMS FROM MY FATHER, de Barack Obama 120 (Three Rivers, 13.95 $). Senatorul povesteşte despre viaţa sa ca fiu al unui bărbat african şi al unei americance albe.

BORN STANDING UP de Steve Martin (Scribner, 15 $) Martin, acum scriitor şi actor, rememorează perioada de comediant stand-up de la începutul anilor ’60 şi până în 1981.

EAT, PRAY, LOVE de Elizabeth Gilbert (Penguin, 15 $) Călătoria de un an a unei scriitoare în căutarea propriei identităţi.

15*

THE FORGOTTEN MAN de Amity Shlaes (Harper Perennial, 15.95 $) O reinterpretare a Noului Pact şi a Marii Recesiuni.

90 MINUTES IN HEAVEN de Don Piper cu Cecil 106 Murphey (Revell, 12.99 $) Un preot povesteşte experienţa lumii de dincolo pe care a avut-o după un accident.

THE OMNIVORE’S DILEMMA de Michael Pollan 59 (Penguin, 16 $) Urmărind mâncarea din pământ până în farfurie.

I HOPE THEY SERVE BEER IN HELL de Tucker Max (Citadel/Kensington, 12.95 $) Viaţa unui afemeiat alcoolic şi egoist.

ANIMAL, VEGETABLE, MIRACLE de Barbara Kingsolver, cu Steven L. Hopp şi Camille Kingsolver (Harper Perennial, 14.95 $) Autorii au petrecut un an consumând mâncare din surse indigene.

THE ZOOKEEPER’S WIFE de Diane Ackerman (Norton, 8 14.95 $) Cum a găzduit un cuplu din Varşovia evrei şi membri ai Rezistenţei în timpul celui de-al doilea război mondial.

THE SHOCK DOCTRINE de Naomi Klein (Picador, 16 $) Ascensiunea fundamentalismului pieţelor libere.

MUSICOPHILIA de Oliver Sacks (Vintage, 14.95 $) Neurologul, autor al cărţii Awakenings, examinează interacţiunea dintre muzică şi creier.

SAME KIND OF DIFFERENT AS ME de Ron Hall şi 3 Denver Moore cu Lynn Vincent (Nelson, 14.99 $) Prietenia neobişnuită dintre un vagabond şi un dealer de artă de succes, care s-au cunoscut într-un adăpost din Texas.

A LONG WAY GONE de Ishmael Beah (Sarah 13 Crichton/Farrar, Straus & Giroux, 12 $) Un fost copil soldat din Sierra Leone descrie nebunia asasinatelor pe fundalul drogurilor şi întoarcerea sa la umanitate.

SURVIVOR de Marcus Luttrell cu Patrick 19 20 LONE Robinson (Back Bay/Little, Brown, 15 $) Povestea dure-

roasă a unei operaţiuni a Marinei în Afgansitan.

Sfaturi, Cărţi practice şi Diverse Săpt. aceasta

EDIŢII CARTONATE

Săpt. în top

Săpt. aceasta

EDIŢII BROŞATE

Săpt. în top

BAREFOOT CONTESSA BACK TO BASICS de Ina Garten (Clarkson Potter, 35 $) Tehnici de gătit şi aproape 100 de reţete noi pentru mese elegante.

TWILIGHT de Mark Cotta Vaz (Little, Brown, 16.99 $) 3 O privire în culisele filmului bazat pe cartea romance cu vampiri pentru adolescenţi, a lui Stephenie Meyer.

FLAT BELLY DIET! de Liz Vaccariello cu Cynthia Sass 1 (Rodale, 25.95 $) Sfaturi de nutriţie şi de exerciţii fizice de la editorii revistei Prevention.

THE LOVE DARE de Stephen şi Alex Kendrick cu Lawrence Kimbrough (B&H, 14.99 $) O provocare pentru soţi ca 40 de zile să se iubească necondiţionat. (†)

THE LAST LECTURE de Randy Pausch cu Jeffrey 30 Zaslow (Hyperion, 21.95 $) Gândurile despre importanţa „profitării de fiecare clipă“ ale unui profesor de la Carnegie Mellon, care a murit de cancer pancreatic la 47 de ani.

SOUL COMMUNICATION de Zhi Gang Sha (Atria/ Heaven’s Library, 16 $) Tehnici pentru a intra în contact cu sufletul vostru, cu îngerii şi cu ghizii spirituali. (†)

MARTHA STEWART’S COOKING SCHOOL de Martha Stewart cu Sarah Carey, foto Marcus Nilsson şi Ditte Isager (Clarkson Potter, 45 $) Cum să coci, prăjeşti, fierbi, marinezi, sotezi şi altele.

WHAT TO EXPECT WHEN YOU’RE EXPECTING 385 de Heidi Murkoff şi Sharon Mazel (Workman, 14.95 $) Sfaturi pentru viitorii părinţi. (†)

A NEW EARTH de Eckhart Tolle (Dutton, 24.95 $) Un 40 maestru spiritual ne învaţă să fim toleranţi ca să evităm conflictele şi suferinţa.

SKINNY BITCH de Rory Freedman şi Kim Barnouin 69 (Running Press, 13.95 $) Sfaturi din lumea modelingului pentru o dietă vegan.

I CAN HAS CHEEZBURGER? de Professor 4 Happycat şi icanhascheezburger.com. (Gotham, 10 $) Peste 200 „LOLcats“ – imagini de pisici cu mesaje haioase (exemplu: „im in ur tube, blockin ur internets“) – de la popularul website.

THE POWER OF NOW de Eckhart Tolle (New World 55 Library, 14 $) Un ghid pentru dezvoltare personală şi iluminare spirituală.

DINERS, DRIVE-INS AND DIVES de Guy Fieri cu Ann Volkwein (Morrow, 19.95 $) O călătorie cu reţete de la starul Food Network : burgeri de la Squeeze Inn din Sacramento, plăcintă cu arahide de la Virginia Diner şi altele.

THE FIVE LOVE LANGUAGES de Gary Chapman 71 (Northfield, 13.99 $) Cum să-ţi comunici iubirea astfel ca partenerul tău să înţeleagă.

THE SECRET de Rhonda Byrne (Atria/Beyond Words, 95 23.95 $) Legea atracţiei ca o cheie pentru a obţine ceea ce vrei.

GUINNESS WORLD RECORDS 2009 editată de Craig Glenday (Guinness, 28.95 $) Cele mai înalte, cele mai rapide, cele mai tinere, cele mai multe.

GIADA’S KITCHEN de Giada De Laurentiis (Clarkson 5 Potter, 32.50 $) O colecţie de 100 reţete italiene cu accente californiene.

LOVE YOUR LIFE de Victoria Osteen (Free Press, 25 $) Osteen, co-pastor al megabisericii Lakewood, despre cum să găseşti echilibrul în viaţă cu ajutorul învăţăturilor lui Dumnezeu.

THE TEN ROADS TO RICHES de Ken Fisher cu Lara Hoffmans (Fisher Investments, 24.95 $) Cum şi-au făcut averea milionarii şi miliardarii Americii şi ce să învăţăm de la ei. (†)

WHAT IN THE WORLD IS GOING ON? de David Jeremiah (Nelson, 22.99$) Un pastor despre lucrurile la care să ne aşteptăm şi cum să trăim pe baza celor 10 profeţii apocaliptice din Biblie.

Eseu

Joe Queenan

Gata cu linguşeala u câţiva ani în urmă, chiar în aceste pagini, Bruce McCall scria o recenzie măgulitoare a cărţii mele My Goodness: A Cynic’s Short-Lived Search for Sainthood. Elogiile erau binevenite, mai ales din partea unei persoane pe care o admiram şi o invidiam. Dar, spre finalul recenziei, McCall spunea ceva ce m-a luat complet prin surprindere. „Undeva, Mencken zâmbeşte satisfăcut“, scria el. Ba bine că nu. H.L. Mencken, un bădăran egocentrist, nu mi-ar fi apreciat prea mult eforturile. Se uita cu dispreţ la toată lumea, mai ales la cei care nu proveneau din familii bune. Acum sau atunci, mort sau viu, lui Mencken nu i-ar fi păsat nici cât negru sub unghie de ce am scris eu. El era din Baltimore, unde zâmbetele erau reduse la un minim absolut. În orice caz, cartea nu era chiar atât de bună. Asta ne aduce la subiectul cel mai puţin dezbătut în lumea beletristicii: recenziile de cărţi despre care orice autor de valoare ştie că sunt nejustificat de entuziaste. Scriitorii se plâng mereu că recenzenţii n-au surprins esenţialul din Few Mourn the Caballero sau că au scos din context citatul despre veselele balerine leproase, că le-au scăpat trimiterile la Octave Mirbeau sau că n-au pomenit faptul că autorul a lăsat-o baltă o dată pe autoarea criticii după ce a implorat-o să iasă la o întâlnire de două cupluri în costumul uneia dintre surorile Boleyn. Autorii se plâng mereu că recenzenţii citează din răutate pasajele cel mai puţin incandescente şi cel mai puţin puşkiniene din carte, că le poartă pică pentru ceva ce s-a întâmplat în noaptea în care s-au despărţit Khmerii Roşii sau formaţia Joy Division sau că spun meschinării din cauză că autorul s-a dus la Exeter, iar recenzentul a trebuit să se mulţumească cu Andover. Ceea ce face ca această lamentare să fie atât de dizgraţioasă e faptul că marea majoritate a recenziilor de cărţi sunt favorabile, deşi marea majoritate a cărţilor nu prea merită elogii. Autorii ştiu că, chiar dacă un singur recenzent detestă cartea, următorii zece se vor gudura ca nişte potăi şi vor insista că nu e doar incandescentă, ci şi strălucită. Recenzenţii tind să păcătuiască din prea multă prudenţă, temându-se de represaliile care i-ar putea aştepta. Totodată, din moment ce nu primesc decât remuneraţii derizorii pentru eforturile lor, au tendinţa să considere că recenziile sunt nişte treburi casnice şi atunci scriu texte care arată ca nişte lucrări de control sau comunicate de presă reformulate mecanic de nişte asistenţi de agenţi de vânzări. Această situaţie e deosebit de adevărată în cazul romanelor poliţiste, unde ultima recenzie negativă a apărut în 1943. Nu există nimic inerent imoral sau lipsit de etică într-o cronică inutil de exuberantă, aşa cum nu există nici un motiv de a bănui că recenzentul apelează la un servilism atât de jalnic fiindcă vrea să-l ceară în căsătorie pe autor sau se aşteaptă la un tratament similar după ce propria carte, Dacă chedivul n-ar fi dormit prea mult, ar ieşi în ediţie broşată. Însă asemenea cronici sunt nedrepte faţă de cititor, care ar putea fi păcălit să creadă că Philip Marlowe chiar şi-a ridicat pălăria în faţa autorului, sau că scriitorul s-ar fi confruntat cu Joseph Conrad şi această ţâfnoasă pacoste de om s-ar fi ales cu o ciomăgeală. Despre cărţi se spune că „se citesc compulsiv“ atunci când sunt doar „ok“, că sunt „bune de-ţi pică faţa“ când, de fapt, sunt „nu prea rele“ sau că ar fi „imposibil de lăsat din mână“ atunci când, în realitate, nu sunt „mai proaste decât ultimele trei“. Autorii sunt descrişi ca o îmbinare de Madame de Staël şi Arthur Conan Doyle sau se spune că scriu

pot să confirm că aceste laude sunt pe deplin justificate. Însă Livesey recunoaşte că, uneori, omagiile aduse te fac să roşeşti. „Îmi aduc aminte de o cronică din The New Yorker în care se afirma că am un stil shakespearian cu nuanţe – sau subtexte? – murdochiene“, spune ea într-un mesaj de e-mail. „Bineînţeles că mi-a făcut plăcere, dar mi s-a părut puţin cam exagerat“. Elogiile excesive sunt şi mai dezavantajoase atunci când e vorba de laude nedorite sau de ceea ce specialiştii numesc discurs laudativ distonant. James B. Stewart, ale cărui articole de Pulitzer despre Mike Milken şi Ivan Boesky l-au făcut să scrie bestseller-ul din 1992 Den of Thieves, a afirmat într-un e-mail că odată şi-a supărat editorul, refuzând să apară într-o emisiune de-a lui Rush Limbaugh după ce moderatorul talk show-ului s-a întrecut pe sine lăudând Blood Sport, cartea

Autobiografia lui Joe Queenan, intitulată „Closing Time“, va fi publicată în aprilie în Statele Unite. 24

Nu vă mai gândiţi la recenziile negative nedrepte. Adevărata problemă sunt cele pozitive nedrepte.

ca Charlotte Brontë sub efectul LSD-ului sau că l-au depăşit pe Dostoievski ori că l-au făcut şah-mat pe Euripide, când de fapt ei sunt mai degrabă o combinaţie de Candace Bushnell şi Ngaio Marsh, scriu ca Willa Cather sub influenţa unui sirop de tuse, aproape l-au ajuns din urmă pe Mavis Gallant şi au avut norocul să încheie la egalitate meciul cu Edna Ferber. Aceiaşi autori care se smiorcăie şi scâncesc după un comentariu negativ sporadic sunt din cale afară de bucuroşi să accepte elogii nemeritate şi lauri care nu li se cuvin. Însă cât de des vine câte un autor să recunoască faptul că laudele abundente de care a avut parte cartea sa au fost excesive, nepotrivite, inoportune, indecente sau de-a dreptul false? Pentru aşa ceva e nevoie de tărie de caracter, de coloană vertebrală. Mă înţelegeţi, ca atunci când autorul recunoaşte că H.L. Mencken n-ar fi fost surprins nici în ruptul capului zâmbind în faţa cărţii lui. Kurt Andersen, cofondator al revistei Spy şi autor al romanelor Heyday şi Turn of the Century, e unul dintre aceşti autori. Contactat la telefon, a recunoscut că a rămas uluit o dată, când un recenzent l-a comparat cu James Joyce. „Am luat asta drept un compliment, dar mi-am şi zis că, ei bine, nu e adevărat, de fapt“, spune Andersen. „Plus că n-am fost niciodată un mare admirator al lui Joyce, aşa că nu puteam fi sigur că acel elogiu era realmente un compliment“. Margot Livesey, care a scris romanele Criminals, The Missing World şi recent publicatul House on Fortune Street, a produs o operă care a fost descrisă drept „fascinantă“, „delicată“, „fenomenală“ şi „captivantă“. I-am citit toate cărţile şi

sa din 1996 despre Bill Clinton. Asta e ca şi când Phil Gramm te-ar descrie ca fiind mai caraghios decât Al Gore. Potrivit lui P. J. O’Rourke, partea negativă a linguşelii e că îţi atrage un grup de admiratori pe care nu ţi-i doreşti. Descris odinioară că „cel mai amuzant scriitor din America“ de către ziarele Time şi The Wall Street Journal, O’Rourke bănuieşte că acest epitet i-a sporit popularitatea în rândul libertarienilor, care, dintr-un motiv sau altul, se consideră un grup de măscărici apucaţi. „Libertarienii au o latură ţicnită, începând cu Ayn Rand şi mergând tocmai până la Alan Greenspan“, mi-a spus O’Rourke la telefon. „Când mă duc la întrunirile de la Cato Institute, dau de fiecare dată peste un grup de oameni care arată ca şi cum s-ar fi tuns singuri şi şi-ar fi pus mamele să-i îmbrace, cu puzderii de insigne pentru legalizarea heroinei şi revenirea la etalonul de aur. Institutul a încercat să-i înlăture de-a lungul anilor, dar oamenii ăştia tot îşi fac apariţia la evenimentele mai importante. Mi se strânge inima de îndată ce-i văd venind spre mine“. Dave Barry a purtat şi el, ani de zile, povara aceleiaşi răsplăţi. „Am avut parte o dată de o cronică în The New York Times în care un recenzent amabil mă descria drept «cel mai nostim om din America»“, îşi aminteşte Barry într-un e-mail. „E o declaraţie ridicolă, nu sunt nici măcar cel mai nostim om din cartierul meu.... Publicului îi sunt prezentat cu eticheta «The New York Times l-a declarat cel mai nostim om din America» de parcă echipa redacţională a ziarului ar fi decis asta după ce şi-a dat osteneala să-i analizeze pe toţi ceilalţi americani. Cel mai rău a fost când am întreprind un turneu de promovare a cărţii în Anglia, unde moderatorii radio de la BBC citeau citatul de parcă ar fi vrut să insinueze: Cel mai nostim om din America, zici? De parcă asta ar însemna ceva“. Aşa cum autorii detestă să fie etichetaţi drept „o Francine du Plessix Gray pentru pricăjiţi“ sau „curierul Satanei“, mulţi autori trăiesc cu frica de laude jenant de intime sau discordant de viscerale. Eu unul n-aş vrea ca vreo carte de-a mea să fie declarată „o porţie uriaşă de caviar Beluga“ aşezată pe „un strat strălucitor de orez, cu o lingură de sidef“, aşa cum s-a spus odinioară despre un roman de-al lui Alice Munro. Acest gen de calificative are o doză de camaraderie macabră, sugerând că recenzentul chiar ar visa cu ochii deschişi, închipuindu-şi-l pe autor într-o formulă grafică de cetaceu. Dacă aş fi în locul lui Munro, aş mai adăuga h vreo două yale la uşă. Zăvoare, de fapt“. ILUSTRAŢIE DE RON BARRETT

Gaudeamus 2008 – ediţia a XV-a 19 – 23 noiembrie, în Pavilionul Central Romexpo

Bujor Nedelcovici despre criza identitară şi memorie DE VIRGINIA COSTESCHI

„N

U-MI este străină intenţia de a relansa o dezbatere asupra analizei critice a tradiţiei, a trecutului, a memoriei, căinţei şi iertării şi după aceea a uitării“. – Bujor Nedelcovici, Un tigru de hârtie. Eu, Nica şi Securitatea. Pornind de la aceste rânduri s-a născut ideea organizării dezbaterii-eveniment «Scriitorul, cenzu-

ra şi securitatea». Instituţia cenzurii, căreia i-au căzut victime cărţi, filme, spectacole şi pe care un istoric literar o asemuia cu un şarpe boa care înghiţea toată cultura română, va fi adusă în discuţie pe parcursul dezbaterii. Tot atunci va fi lansat volumul VII din Opere Complete în prezenţa autorului. Cartea include volumul de publicistică «Cochilia şi melcul», «Polemici» şi eseul Un tigru de hârtie. Eu, Nica şi Securitatea, consacrat dosarului de securitate al lui Nedelcovici, plus un DVD – Lucia Hossu Longin Cochilia şi melcul, Polemici în dialog cu scriitorul, pe tema Cenzurii. Iată ce ne spune Bujor Nedelcovici întrun interviu prin e-mail: Ce aţi simţit citindu-vă dosarul de la securitate şi regăsind acolo, printre informatori, apropiaţi pe care i-aţi iubit, i-aţi ascultat, i-aţi ajutat? Nu am vrut să cad în capcana pe care credeam că mi-au întins-o cei de la securitate prin introducerea unor „Note de raport“ false. Am încercat să-mi amintesc „unde“ au fost discuţiile relatate şi „cine“ a fost „prietenul informator“. O dată ce am stabilit că informările aveau un caracter 26

autentic, am încercat să identific informatorii cu nume real, cei cu nume de cod sau cei voluntari. Nu m-am mulţumit cu atât... Am luat legătura cu informatorii găsiţi în dosar prin scrisori, telefoane sau vizite la domiciliu, pentru a afla o explicaţie. Ştiam că unii erau condiţionaţi prin anumite amănunte din viaţa lor. Am aşteptat să vorbim de la prieten la prieten şi sămi dea o explicaţie. Cu unul dintre informatori am avut o corespondenţă timp de doi ani, dar nu mi-a spus nimic exact. În prima ediţie a eseului Un tigru de hârtie nu leam dat numele adevărate, ci doar iniţialele. Dar când am văzut că sunt apăraţi de anumite reviste literare, am început o polemică ce a determinat ca în volumul 7 din Opere complete să public o listă cu numele lor reale. E ceva din trecutul dvs. care nu vă lasă să închideţi capitolul „perioada comunistă“? După aproape o jumătate de secol de comunism şi după un regim politic „ilegitim şi criminal“ – cum a fost declarat recent în Parlament – este necesar să avem conştiinţa şi responsabilitatea unui sistem tiranic şi despotic care a produs în România două milioane de victime: execuţii sumare, morţi în puşcării, populaţii deplasate sau deportate, colonii penitenciare de muncă, familii persecutate etc. Comunismul a fost un fenomen unic în istorie prin crimele de masă care au produs 100 de milioane de victime. Comunismul se analizează din punct de vedere istoric şi fenomenologic. Este nevoie de o multă „muncă a memoriei“: avem obligaţia de a nu uita locurile memoriei, monumentele şi zilele de aniversare ale victimelor şi eroilor şi numai după aceea avem dreptul de a ierta şi uita. Noi începem prin uitare personală sau dirijată de interese politice. Există o amnezie personală, de înţeles, dar până la un anumit nivel şi o amnezie (amnistie) dirijată de interesele celor care au aparţinut fostei nomencla-

turi. Avem nevoie de o „cultură a memoriei“ care abia începe să se formeze. Cât adevăr trebuie spus într-un volum de memorii? E un demers etic să cosmetizezi sau să ficţionalizezi unele dintre episoadele trăite? Memoriile, jurnalele, confesiunile se bazează pe anumite împrejurări trăite, personae întâlnite, lecturi parcurse. Dar nu este obligatoriu să spui ceea ce nu vrei să spui. Când în memorii amesteci ficţiunea sau imaginarul, atunci devine un roman autoficţional, în care autorul este narator şi în acelaşi timp personaj. Dar este un roman şi nu un volum de memorii. Care ar fi mesajul acestei cărţi (Un tigru de hârtie) pentru publicul tânăr din România? Să nu uităm, pentru a evita ca în viitor să nu se comită aceleaşi greşeli. Memoria este o problemă de identitate personală şi socială, ne aparţine, aşa cum vrem să ştim cine a fost tatăl fiecăruia din familie. Dacă uităm, înseamnă că vrem să ne ignorăm tatăl, ziua de ieri şi să trăim numai azi şi mâine. Am fi nişte oameni infirmi! Ceea ce este imposibil … Trecutul ne va prinde din urmă, fie că vrem sau nu vrem… Ce se întâmplă acum în România se datorează şi faptului că nu ne-am eliberat responsabil de trecut şi nu am trăit „clipa de adevăr“ necesară unei iluminări… h

Editura Vellant Cărţi spectaculoase pentru copii şi romane captivante pentru adulţi: aceasta este oferta Vellant pentru iarna aceasta. Colecţia pentru copii Pentru că cei mici sunt întotdeauna răsfăţaţii sărbătorilor de iarnă, Editura Vellant le-a pregătit mai multe surprize. Noddy şi prietenii săi din Oraşul Jucăriilor vor avea noi aventuri pe care copiii le pot descoperi în următoarele patru cărticele din seria Iată-l pe Noddy: Descurcă-te singur, Noddy la cumpărături, Ţine-ţi căciuliţa, Un premiu special. Pentru serile friguroase de iarnă, am pregătit o carte specială, Poveşti la gura sobei, inspirată de legendele şi tradiţiile populare specifice culturilor dintre cele mai di-

PENTRU SERILE DE IARNÆ

Caitlín Matthews øi Helen Cann

verse: celtice (Scoţia), germanice (Austria), slave (Rusia, Cehia) sau de peste ocean (Canada). Pentru cei care s-au îndrăgostit de Prinţesele date uitării sau necunoscute, Editura Vellant a publicat un nou album ilustrat – Seminţe de cabane –, o agendă de voiaj cu totul ieşită din comun, pe urmele marelui explorator Alphonso de Copacabana, plecat în căutare de cabane pe cât de minunate, pe-atât de diferite: cabana de turtă dulce a micilor Hänsel şi Gretel, cabana arboricolă sau cea de melc, ba chiar şi aceea de la capătul pământului! Alte două albume ilustrate care se află deja în librării sunt Leon şi Tărâmul de la Mijloc şi Răţuşca cea urâtă. Ilustraţiile inedite, jocurile de culori şi de materiale (Răţuşca cea urâtă foloseşte îmbinarea hârtiei cu materialul textil) fac din aceste cărţi cadouri minunate, cu adevărat deosebite. O carte elegantă, cu ilustraţii unice, Povestiri după Shakespeare, îşi propune să îi familiarizeze pe cei mici cu lumea magică a pieselor marelui dramaturg englez. Visul unei nopţi de vară, Furtuna, Hamlet sunt câteva dintre piesele de teatru care au fost repovestite. Volumul conţine, de asemenea, o clasificare a dramaturgiei shakespeariene,

precum şi informaţii despre viaţa scriitorului, toate acestea într-un limbaj accesibil celor mai tineri dintre cititori. Literatură Nu doar prichindeii vor avea parte de cărţi deosebite: cei mari se pot bucura de romanele captivante, cărţi ce vor încălzi serile de iarnă. Romanul Cât te mai iubesc i-a adus în 2007 scriitorului Luis Leante prestigiosul premiu Alfaguara de Novela şi, odată cu acesta, faima internaţională. Juriul, al cărui preşedinte a fost Mario Vargas Llosa, s-a declarat cucerit de „forţa expresivă cu care scriitorul descrie peisajele deşertului şi stilul de viaţă din ultima colonie spaniolă din Africa, devenite scena unei poveşti de iubire care marchează viaţa protagoniştilor.“ Cât te mai iubesc este aventura unei femei care descoperă cel mai important lucru în singurătatea deşertului. Un alt roman premiat (Whitbread Prize 1990) este Monştri plini de speranţă, cel mai cunoscut roman al sciitorului britanic Nicholas Mosley. Roman complex, cu o tramă narativă sofisticată, Monştri plini de speranţă surprinde reacţiile umane în faţa violenţei istoriei. Mosley scrie un roman al ideilor, în care atmosfera analizelor savante se împleteşte cu o pasionantă poveste de iubire. Prin faţa ochilor este un roman psihologic contemporan, cu o poveste actuală, deopotrivă răvăşitoare şi captivantă. Combinând sugestia poetică cu subtilitatea analizei psihologice, romanul surprinde complexitatea unei singure clipe, care poate fi, în acelaşi timp, un început şi un sfârşit. Autoarea, Laura Kasischke este o poetă şi prozatoare americană al cărei talent a fost recunoscut prin decernarea a numeroase premii: Juniper Prize, Alice Fay di Castagnola Award (Poetry Society of America), Pushcart Prize. În seria de autor Guillermo Arriaga va apărea un al doilea roman – Escadron Ghilotina. După subiectul atroce din romanul Un dulce miros de moarte, Arriaga schimbă registrul, ajungând să ironizeze unul dintre iconurile revoluţiei mexicane, Pancho Villa, într-o poveste cu mult umor negru despre război şi felul în care acesta dă peste cap destinul personajelor. Don Camillo este o carte a bunei dispoziţii, scrisă cu mult umor şi cu fină ironie de către unul dintre cei mai importanţi umorişti italieni – Giovannino Guareschi. Printre rân-

durile ce descriu lumea măruntă a satului Bassa sunt ascunse valori ca prietenia, generozitatea, plăcerea de a trăi, caracteristice atât preotului iute la mânie, cât şi primarului încăpăţânat, cele două personaje principale care, asemenea unor copii arţăgoşi, îşi au tot timpul câte ceva de reproşat unul altuia. Colecţia Artă Publicul consumator de artă este un public foarte important pentru editura noastra. Am încercat şi vom încerca în continuare să acoperim zone mai puţin vizibile pe piaţa romanească: arta contemporană şi albumele de arta care discută acest fenomen din perspectiva istoriei artei, nu doar prin abordarea operei unui singur pictor/sculptor. Printre viitoarele apariţii în colecţia de artă se numără Transgresiuni. Ofensele artei, scrisă de Anthony Julius, volum foarte bine documentat, o analiză lucidă a statutul artei moderne şi contemporane şi Wall and piece, un album cu lucrările unuia dintre cei mai cunoscuţi grafferi contemporani – Banksy, ambele din zona artei contemporane, venit în continuarea albumului Graffiti. Arta străzii pe cinci continente. O altă carte pe care o oferim publicului iubitor de artă este Istoria gustului (coordonat de Paul Freedman), un volum complex, prima carte care discută realizările culinare ale diferitelor civilizaţii, din trecut şi prezent, descoperirile de ultimă oră din istoria mondială a gastronomiei, aruncând o nouă lumină asupra plăcerii de a mânca. Filosofie şi politică Perspectiva de nicăieri cu siguranţă nu este un text gata digerat – drept pentru care Thomas Nagel, unul dintre cei mai importanţi filosofi americani contemporani, nu este dispus să îşi trivializeze argumentul, de dragul popularităţii. Dimpotrivă, el nu doar că evită să camufleze ariditatea ascensiunii către obiectivitate, dar mizează totul pe atracţia irezistibilă a dificultăţii. Fără îndoială, această carte reprezintă un curs intensiv de înţelepţire. O carte curajoasă, care spune lucrurilor pe nume este Doctrina şocului, un volum în care Naomi Klein arată influenţa politicile externe SUA asupra întregii umanitaţi. Lucrarea sa este o reexaminare polemică a economiei de piaţă excesiv liberalizate în ultimii 30 de ani, de la Milton Friedman şi Şcoala de la Chicago, la politica mih litară a lui George W. Bush. 27

Mărgaritare negre DE DENIS BUICAN Editura CD Press Reputat biolog genetician, Denis Buican este un poet ce locuieşte în două limbi – una care l-a născut, româna, cealaltă, franceza, care l-a adoptat – deopotrivă accesibile reveriei şi lucidităţii, învolburărilor spiritului, dar şi celor ale fiinţei. Ca poet,

Denis Buican face parte din marea şi nobila familie a poeţilor români, iar ca om de ştiinţă este coleg, peste timp, cu marii naturalişti ai lumii – între ei, la loc de onoare, Darwin, a cărui faimoasă teorie a completat-o, elaborând teoria sinergică a evoluţiei – şi cu iluştri filosofi ai ştiinţei, cărora li se alătură, prin biognoseologia sa, inclusiv în tratate de specia-

litate, dicţionare şi enciclopedii de profil. Acest volum, conceput ca un testament liric, atestă statornicirea poetului în graniţele timpului natal şi ale unei limbi armonioase, ce se lasă mlădiată încă demiurgic, niciodată uitată sau părăsită, după un glorios periplu universitar parizian, de patru decenii, într-o deprinsă căutare a Luminii.

Umbra cornului de rinocer Despre animale, cu dragoste DE ALEXANDRU MARINESCU Editura CD Press Biolog, muzeograf şi istoric al ştiinţei, Alexandru Marinescu ne bucură, de peste 40 de ani, cu săptămânala sa colaborare la Teleenciclopedia. Umbra cornului de rinocer. Despre animale, cu dragoste – cuprinde doar o mică parte din articolele publicate de

cunoscutul biolog în ultimii 15 ani în revista Terra Magazin. Este o carte pasionantă, un adevărat „bestiar“ modern, care vine să îmbogăţească substanţial cunoştinţele noastre zoologice şi să ofere, prin calităţile literare ale textelor, pagini încântătoare despre viaţa şi comportamentul animalelor şi – în spiritul marilor apărători ai naturii, Jean Dorst (pe care Alexandru Marinescu a avut

ocazia să-l cunoască în perioada în care a lucrat la Muzeul Naţional de Istorie Naturală din Paris) şi Edmond Bonnefous – să cântărească şansa de supravieţuire a unor specii. Este o carte deosebit de atrăgătoare, cu o suculentă şi captivantă informaţie şi, mai presus de toate, scrisă de un iubitor al naturii, ajutat de un condei sensibil şi convingător.

Vindecarea alternativă Volumul Vindecarea alternativă poate fi considerat o premieră pe piaţa de carte din România. Unicitatea sa se nu se datorează însă domeniului abordat – în definitiv, nu este singura carte despre medicina complementară publicată în România. Este prima lucrare cu caracter exhaustiv pe această temă, care oferă o privire de anVINDECAREA ALTERNATIVĂ

de dr. Jörg Grünwald, dr. Christof Jänicke Editura Mladinska samblu asupra istoriei şi dezvoltării medicinei alternative, trecând, totodată, în revistă cele mai importante direcţii şi metode de diagnostic şi tratament, alături de informaţii concrete privind modalităţile de aplicare a acestora în sintonie cu cele ale medicinei alopate. O parte esenţială din descrierea fiecărei terapii, reprezentând, în acelaşi timp, şi elementul de unicitate al acestui volum, se ascunde în spatele rubricii „La ce să vă aşteptaţi?“. Pe lânga teorie, istorie şi principii de baza, de aici veţi afla, concret, în ce mod se face diagnosticarea şi se stabileşte terapia şi care sunt rezultatele, dar şi costurile unui tratament, unei metode de relaxare sau ale unei ore de exerciţii. 28

C H R I S TO F J Ä N I C K E | D R . J Ö R G G R Ü N WA L D

Vindecarea alternativå Sfaturi competente din teorie ¿i practicå

Metode Aplicare Autovindecare

Corint Junior 24 DE POVEŞTI AMUZANTE ÎN AŞTEPTAREA LUI MOŞ CRĂCIUN Sărbătoreşte Crăciunul cu zâmbetul pe buze! Douăzeci şi patru de poveşti incredibil de amuzante pe care să le citiţi în fiecare seară, începând

Deschide sertarul magic de la sfârşitul cărţii, pentru a descoperi bagheta ta! Bagheta este de stejar şi are mâner detaşabil, iar înăuntru poţi pune ce obiecte magice din carte doreşti– pene rare, mărgele şi cristale magice, nisip fermecat –, pentru a putea încărca bagheta de energia necesară aruncării unei vrăji puternice.

Îmbrăcăminte Indiferent de vreme, hăinuţele îi atrag pe copii. Ei vor identifica cu plăcere hainele pe care le poartă zilnic.

Preţ: 74,99 lei Format: 30,2 x 25,4 cm Include: un îndreptar de 24 de pagini, bagheta magică a ucenicului, pene, cristale de sticlă, nisip colorat

Forme Este distractiv pentru copii să recunoască şi să facă distincţie între aceste forme viu colorate.

PRIMELE MELE CĂRŢI

cu 1 decembrie şi până în ziua de Ajun, pentru a aştepta Crăciunul cu zâmbetul pe buze!

O colecţie ingenioasă de nouă cărţi mici, cartonate, foarte frumos colorate, pentru copiii de vârste foarte fragede, dornici să înveţe şi să indentifice lucruri noi rapid şi prin joc. Preţ: 39.90 lei buc.

Format: 21 x 24 cm Cartonată-buretată 76 pagini Preţ: 49.90 lei

Sunete Copiii mici adoră să facă zgomot. Aceste imagini prezintă o serie de efecte sonore, de la maşini şi instrumente la animale şi alte instalaţii. Numere Socotitul este o abilitate esenţială ce se învăţă de la vârste fragede. Iată un mod amuzant prin care micuţul tău poate învăţa să numere de la 1 la 10. TEZAURUL CU POVEŞTI O COLECŢIE MAGICĂ DE POVEŞTI NEMURITOARE CU ILUSTRAŢII MINUNATE

CARTEA MICULUI VRĂJITOR. BAGHETA MAGICĂ Un îndreptar întocmit de Coralis, Maestru Creator de Baghete Magice O carte fabuloasă, perfectă pentru cei care vor să se iniţieze în tainele vrăjitoriei. Învaţă secretele confecţionării unei baghete magice de la însuţi Maestrul Creator al Antonime Conţine imagini sugestive care îi vor ajuta pe cei mici să înţeleagă cuvintele cu sens opus şi să construiască propoziţii simple. Culori Culori luminoase ce înveselesc lumea copiilor. Iată aici culorile lor preferate. De la baloane albastre la purceluşi roz – le vor îndrăgi pe toate!

Baghetelor! Află povestiri din istoria făuririi de baghete magice şi învaţă cum să citeşti în stele şi să stăpâneşti forţele naturii. La fiecare pagină vei găsi mesaje ascunse, însemnări, notiţe şi scheme ataşate, care te vor ajuta să faci primii paşi în ştiinţa magiei.

Alimente Aruncaţi o privire asupra acestor alimente componente ale principalelor mese din zi.

Acasă Această selecţie de camere şi obiecte familiare din casă reprezintă cuvinte esenţiale care ajută la dezvoltarea vocabularului celor mici. Pui de animale Copiii mici iubesc animalele, în special puii. Iată aici o selecţie de pui de animale îndrăgiţi împreună cu mamele lor.

Reproducând operele marilor povestitori ai trecutului precum Hans Christian Andersen şi Fraţii Grimm, sau repovestind celebrele basme ale altor autori faimoşi, precum Oscar Wilde şi J.M. Barrie, această carte va arunca un văl de vrajă asupra celor care se vor afunda în paginile ei. Tezaurul cu poveşti este o carte clasică situată în afara timpului, reprezentând un cadou ideal şi aducând fericire unei noi generaţii de iubitori de poveşti! Format: 29x22,5 cm; cartonată 352 pagini. 47.50 lei TUNELE 2. ÎN ADÂNCURI… Volumul 2 din seria TUNELE de Roderick Gordon & Brian Williams Aventura din TUNELE e departe de a se fi încheiat pentru Will Burrows. În încercarea de a-şi găsi tatăl, Will coboară şi mai adânc sub pământ. De parcă situaţia n-ar fi fost destul de rea, descoperă şi un complot al organizaţiei Styx, cu implicaţii catastrofale pentru lumea de la suprafaţă. Şi dă peste o soră care nu şi-a încheiat încă socotelile cu el… Format: 13 x 20 cm 736 pagini Traducere de Dan Doboş 29

Lolita de azi DE BEN SISARIO Conceptul de iubire de tinereţe capătă o conotaţie sinistră în romanul de debut al lui Nic Kelman, în care bărbaţii ajunşi la o anumită vârstă şi la un anumit nivel de bogăţie aleargă după femei de două ori mai tinere, cu o poftă vampirică. Amintind de Lolita, Kelman înfăţişează un portret complex şi tulburător al bărbaţilor care văd în sexul cu femei tinere un soi de simbol al întineririi. „Vrei să le posezi, da“, i se spune cititorului pe un ton cunoscător, ca de la bărbat la bărbat. „Dar ca un spirit, nu ca un proprietar“. Şi astfel, într-o serie de viniete onirice, bărbaţii lui Kelman se trezesc

făcând lucruri precum să se dea bolnavi în timpul vacanţei petrecute în casa unui prieten doar pentru a rămâne acasă cu fiica acelui prieten, care de abia intră în adolescenţă. În mod nechibzuit, bărbaţii care au totul îi consumă pe cei care reprezintă tot ceea ce au avut şi ei odinioară: inocenţă, curiozitate, francheţe, energie. Dar pe măsură ce se adună povestirile lui Kelman, aceşti bărbaţi au de-a face din ce în ce mai puţin cu femei tinere, fiind nevoiţi să facă faţă bărbaţilor deloc siguri pe ei care le doresc. Kelman înfăţişează, într-o manieră intuitivă, teama şi dorinţa masculină, deşi citatele enervant de irelevante din Homer,

presărate prin toată cartea, sugerează că şi autorul e cam nesigur pe sine, însă uniformitatea protagoniştilor subminează orice rezonanţă mai amplă. Vedem pantalonii scumpi ai bărbaţilor, portofelele din piele de struţ, dar chipurile lor sunt lipsite de expresie. Geniul lui Nabokov consta în evocarea, prin intermediul nebuniei unui bărbat, a slăbiciunii latente din toţii bărbaţii. Diluând poftele carnale masculine la o paradă de bogătaşi identici, Kelman dă universalitatea pe un stereotip pervers. Fete de Nic Kelman În pregătire la Editura Trei

Când romantismul pluteşte în aer DE FLORENA DRAGOŞ L-am „cunoscut“ pe Casanova în adolescenţă. Evident, nu pe el, mitul lui. Tot ce ţinea de el avea obligatoriu conotaţie negativă. N-am reuşit să fiu atrasă de nici un material care îl prezenta; ştiam cine e. Ce-aş fi putut afla în plus? Aşa că Turneu la Bolzano m-a luat prin surprindere. Nici urmă de Casanova în titlu. Nici urmă de cel pe care credeam că l-am intuit până acum, deşi devine personajul central al cărţii lui Sàndor Màrai. Autorul îşi avertizează publicul din start: „În fizionomia şi în caracterul personajului meu, cititorii vor avea impresia că descoperă, fireşte, profilul specific şi inconfundabil al renumitului Giacomo Casanova, controversatul aventurier din secolul al XVIII-lea. Mi-ar fi greu să mă apăr în faţa acestei descoperiri, care în ochii multora este poate chiar o acuză. Personajul meu seamănă al dracu’ de mult cu acel peregrin decis să întreprindă orice, apatrid şi, probabil, nefericit în tot şi în toate, care la miezul nopţii de 31 octombrie 1756 a coborât în lagune pe o scară din frânghie dint-o carceră de plumb a închisorii din Veneţia, evadând de pe teritoriul republicii, pornind spre München în compania unui călugăr desfrânat pe nume Balbi. Singura mea scuză este că din biografia eroului nu atât întâmplările romantice m-au interesat, ci mai ales caracterul său romantic“. Descinde apoi în forţă în lumea lui 30

Giacomo Casanova imaginând o perioadă tulbure şi tulburătoare a vieţii acestuia, lăsându-mă să descopăr, alături de milioane de cititori, complexitatea personajului. În Turneu la Bolzano îl întâlnim pe Casanova exact dupa ce a evadat din închisoarea veneţiană „cu ziduri groase de un metru“. El soseşte în Bolzano pentru un moment de respiro înainte de a porni mai departe, spre inima şi inimile Europei. Faima evadării sale aduce bucurie în casele tuturor; motiv de discuţie şi desfătare, de freamăt şi incitare. Lucrurile par să-i meargă bine pe noul tărâm: este adulat şi râvnit de femei ce-l identifică drept bărbatul adevărat!. Fără a fi frumos, are „faţa aspră şi virilă“, „nasul mare, gura dură, mâinile scurte şi pătrate, trupul bondoc, maxilarele colţuroase“. Cu ceva inuman pe chip, „creatură fabuloasă, undeva între fiară şi om“, personajul fascinează. Este consultat de toţi, deopotrivă – bogaţi şi săraci, bătrâni şi tineri – în probleme de amor, fiind supranumit „Doctorul miracol“ de către Balbi, preotul depravat alături de care evadase şi care îndeplineşte acum funcţia de secretar; este iertat de protectorul său, domnul Bragadin, ce-i trimite bani care sunt imediat pierduţi cu naturaleţe la mesele de joc de cărţi. Intriga se dezvăluie de la întâlnirea lui Giacomo Casanova cu fostul rival şi adversar de spadă, contele de Parma. Ultima dată contele îi promisese moartea în cazul în care îl revede. Acum îi promite

o sumă fabuloasă dacă duce la bun sfârşit un contract cel puţin ciudat. Francesca, mărul discordiei dintre cei doi, acum contesă de Parma, este încă îndrăgostită de Casanova. Planul ticluit de soţ pentru a i-l scoate din minte pe eroul povestirii este magistral, pervers, dureros. Roman dedicat dragostei romantice, Turneu la Bolzano culege tot ce este profund în iubirea dintre un bărbat şi o femeie. Se adresează unor oameni maturi ce înţeleg cu adevărat sentimentul şi sacrificiile pe care dragostea le presupune. Cu siguranţă un adolescent nu ar gusta savoarea dulce-amăruie din discursurile pasionale ale personajelor. Într-un fel, Márai realizează o selecţie a publicului său, dăruind doar celor iniţiaţi greutatea cuvântului lui. Primele capitole se succed rapid. Au viaţă şi culoare cu multe personaje care umplu scena. Urmează capitole din ce în ce mai lungi, cu personaje puţine şi monologuri întinse pe mult prea multe pagini. Pasaje pline de înţelepciune se pierd în amintiri întortocheate cu accente melodramatice. Pe parcursul bogatei poveşti urmăreşti reflecţii şi detalii referitoare la condiţia umană – dorinţa, onoarea, dragostea, datoria. O poveste din timpuri vechi, o poveste de când lumea, o poveste ciudat de actuală scrisă cu o pană sublimă. Turneu la Bolzano de Sándor Márai 243 pag. Editura Curtea Veche 30 lei

Celălalt Tărâm Jurnal de călătorie DE DAN MIHU Excursia mea pe Celălalt Tărâm a avut loc demult, înainte ca volumul Sînzianei Popescu să îşi facă apariţia pe rafturile librăriilor în carton şi hârtie. Ba chiar înainte să se dea de trei ori peste cap şi să se preschimbe în pixeli pe site-ul LiterNet, acolo unde Răzvan Penescu a publicat acum câţiva ani o primă formă a cărţii. Ca să fiu sincer, nu creCĂLĂTORIA LUI VLAD ÎN CELĂLALT TĂRÂM

de Sînziana Popescu, roman pentru copii deam să îmi mai pot aminti ziua aceea în care a început totul, când autoarea, până atunci o cuminte scriitoare de teatru pentru copii, m-a rugat s-o ajut să livreze manuscrisul primului său roman unei mari edituri din Bucureşti ce organiza un rarisim concurs de proză pentru copii şi adolescenţi. Mi-a spus că nu cunoaşte drumul până la sediul editurii, dar eu ştiu că n-a vrut să meargă ea însăşi din pură superstiţie. Am luat plicul cu manuscrisul şi plicul din plic, cel cu datele de identificare ale autoarei, şi m-am instalat în primul dintre cele două autobuze ce aveau să mă ducă la

destinaţie, undeva între Militari şi Drumul Taberei, dincolo de capătul Bucureştiului de fiecare zi. Traficul era lejer pe-atunci, dar Dan Mihu a cunoscut-o pe Sînziana Popescu acum 10 ani, pe când erau invitaţi amândoi în calitate de dramaturgi la un festival de teatru. De atunci au rămas împreună, chiar dacă scriu separat.

asta nu făcea drumul mai scurt, aşa încât m-am permis să trag cu ochiul la ceea ce duceam spre jurizare. Pe când primul autobuz ajunsese la capăt şi îl aşteptam pe cel de-al doilea, mă afundasem bine de tot în Pădurea Bogăţii, locul de trecere – în roman – dintre lumea noastră şi Tărâmul Celălalt. Eram deja prieten la toartă cu Vlad Ionescu, şi făcusem cunoştinţă cu bunica lui de la ţară, cu vecinii ei la fel de simpli sau cu strigoiul Iona, periculos, dar nu din cale-afară de înspăimântător. Cât am aşteptat în staţie, Vlad a apucat să afle că mămica lui născuse, undeva la oraş, unde stătea familia lui, doi fraţi gemeni. Ars de gelozie se luase după nişte fete ciudate şi ajunsese, după o goană prin sus-numita pădure, la un castel misterios, aflat în mijlocul unui lac. Era palatul celor trei Ursitoare. M-am urcat în al doilea autobuz pe când Vlad o primea pe Andilandi de la Ursitoare, împreună cu misiunea de-a o duce Sînzienelor. Tocmai treceam de staţia de la Răzoare, când Vlad se împrietenise deja cu un Cal Năzdrăvan şi îi dădea să înfulece jăratec. Apoi m-am lăsat furat de lectură şi de vrăjile frumoaselor Iele, despre care am aflat că sunt grupate pe clanuri: Drăgaice, Line, Mîndre sau Măiastre, fiecare cu propriile lor puteri, însă toate cu aceeaşi înfăţişare perfectă. Cel mai tare m-a prins acţiunea atunci când Vlad a reuşit să scape de Ielele ce vroiau să i-o fure pe Andilandi şi s-a refugiat în satul Blajinilor. Cred că, de fapt, căsuţelele lor din copaci m-au dat gata. În dimineaţa următoare, după o scurtă întâlnire cu Sfânta Duminică, a urmat prima confruntare serioasă cu Zmeii şi Căpcânii, ocazie cu care Vlad l-a cunoscut pe Aram, Craiul Zmeilor, fiind luat de acesta în cetatea fioroşilor săi supuşi. Aici am fost atât de surprins că Aram i-a promis să-l facă moştenitorul lui, încât m-am dat jos cu o staţie mai departe decât ar fi trebuit. Nu era mult de mers pe jos, dar am preferat să aştept o cursă înspre oraş pentru a vedea dacă şi cum reuşeşte Vlad să scape de Zmei şi mai ales de cele trei mici Zmeoaice afurisite, fiicele lui Aram: Pâca, Samca şi Coaja. Când am ajuns la editură aproape că nu îmi mai venea să le las manuscrisul. Eram abia la jumătatea cărţii. Mi-am îndeplinit totuşi misiunea, dar apoi m-am grăbit spre casă, pentru a încerca să smulg de la autoare sfârşitul poveştii. Am reuşit să o conving într-un târziu şi

a urmat o noapte albă de lupte cu Căpcâni, vizite la Uriaşii cei buni, undeva sus în munţi, aproape de Poarta Raiului. Vlad s-a dovedit a fi un băieţel tare viteaz. Pe urmele noastre erau în permanenţă strigoiul Iona şi Ielele, ţin minte că la un moment dat Calul Năzdrăvan şi-a pierdut glasul, Andilandi se făcea tot mai mică... Bietul pui de om – chiar i-a venit să plângă de vreo două ori. Dar a avut şi ajutoare, să ştiţi. pe Sfânta Vineri,, ş ţ Bunăoară p

care i-a dat naiul acela fermecat, cu care a domolit toate făpturile din jur. E drept că apoi s-au ivit din cer Solomonarul Mar şi Fulger, balaurul crescut de el dintr-un pui de şarpe de casă. L-au luat şi l-au dus pe Vlad la şcoala solomonărească unde micuţul era să se piardă de tot. La propriu. Noroc cu Sînzienele, că l-au scos la lumină. Şi cu Andilandi, că a prins glas şi i-a spus ce să facă. Apropo, despre Andilandi v-am spus ce era? Nu? Păi atunci cred că e musai să daţi şi voi o raită cu Vlad în aventura asta teribilă prin străbuna noastră mitologie, undeva la subsuoara unde se îmbucă tradiţia creştină cu poveştile păgâne. Dacă vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu concursul editurii-minune, vă spun, dar veţi fi dezamăgiţi. După vreo câteva săptămâni de aşteptare, s-a dovedit că ei căutau cărţi de colorat, de maximum 16 pagini. Au cerut totuşi să păstreze romanul, pentru evaluare. După vreo jumătate de an, pe fondul unei incredibile fluctuaţii de personal, nu reuşiseră încă să îl citească. Eu i-am suspectat, fără să dau glas bănuielii, că au rătăcit mansucrisul. Mai exact, cred şi acum că un angajat curios a luat cartea acasă, odată cu demisia sa proaspăt aprobată, şi nu s-a mai putut desprinde de poveste. Apoi, celor rămaşi la editură le-a fost jenă să mai ceară un exemplar. După o vreme, oamenii cu care Sînziana vorbea la telefon o ştiau pe ea, îi recunoşteau vocea, dar păreau să nu mai aibă habar despre ce manuscris îi întreabă. Eu le sunt totuşi recunoscător. Fără concursul anunţat de ei, autoarea nu s-ar mai fi mobilizat să schim-

be genul dramatic pe genul acesta de aventură. Între timp, Vlad nu a stat cuminte. Şi-a luat Zmeii, Căpcânii şi Blajinii după el şi a bătut pe la alte porţi de editură, mai mari, mai mici, mai vechi, mai noi. A fost primit frumos, privit ca o curiozitate, mângâiat pe creştet şi trimis acasă. Vreo câteva doamne drăguţe i-au explicat totuşi de ce nu se pot juca cu el: are nume românesc, prietenii lui sunt nişte românaşi de care nu mai ştie nimeni, iar autoarea e şi ea româncă sadea. Pe de altă parte fantasy e un cuvânt englezesc, aşa cum de viţă anglosaxonă sunt şi Tolkien, Rowling sau, mai târziu, Delaney. Degeaba le aducea Sînziana aminte de Cireşarii lui Chiriţă sau de voiajul Speranţei lui Tudoran. Degeaba îi arăta cu degetul pe Mircea Cărtărescu şi pe Tudor Bănuş, care se jucau deja de-a enciclopedia zmeilor. Doamnele de la edituri, o specie în sine, ştiau mai bine ce vrea publicul. Uneori chiar mai bine decât publicul însuşi. Aşa că Sînziana a luat-o din nou pe Andilandi (tot nu vă spun ce este), a băgat-o în mânecă şi a plecat acasă. Şi-a văzut de scris teatru, a mai luat câteva premii şi, între timp, a lăsat-o pe Andilandi să zburde pe net, făcând cucerire după cucerire. Şi la un moment dat, ca în toate poveştile, stelele s-au pus în poziţia potrivită, în aşa fel încât Vlad a fost redescoperit de o editură. Între

timp băieţelul nostru se făcuse mare. Era şi mai deştept, şi mai frumos şi mai interesant. În cei câţiva ani scurşi între începutul poveştii mele şi finalul ei fericit, Sînziana a avut răgazul să-şi lucreze romanul în cele mai mici detalii. Uneori mă mir să-l văd acum şi pe hârtie, dar uimirea e copleşită rapid de satisfacţie şi de un plăcut sentiment de anticipare: urmează volumul doi. Ştiu asta pentru că am avut privilegiul să-l duc eu însumi ilustratoarei primului volum, Cireşica Litinschi, cu rugămintea de a le da chip noilor personaje create de Sînziana. Am apucat să parcurg câteva pagini şi să mă întorc în Pădurea Bogăţii, dar nu am mers prea departe, aşa încât nu vă pot povesti prea multe. Un lucru e sigur: Andilandi se întoarce!

Despre desăvârşire DE CĂTĂLIN ŞTEFĂNESCU Deocamdată, Dom João al Portugaliei e cătrănit foc, pentru că Dona Maria Ana Josefa, regala lui soaţă, nu găseşte puterea de a-i dărui un urmaş la tron. La curte e agitaţie mare, zvonurile hălăduiesc nebune, curtenii şuşotesc şi îşi dau ghionturi, iar călugării franciscani găsesc o portiţă nesperată pentru a se cuibări la loc de frunte în graţiile MEMORIALUL MÎNĂSTIRII

de José Saramago Traducere din limba portugheză, postfaţă şi note de Mioara Caragea 480 pag. Editura POLIROM 32.95 lei suveranului. Unul dintre fraţii lor se jură pe Dumnezeu că, dacă Dom Joao deschide punga, pentru construirea unei nemaivăzute mânăstiri la Mafra, regina va rămâne grea, şi Portugalia se va alege cu o mândreţe de moştenitor. Şi cum Cerul le face şi le desface pe toate, se va dovedi că fratele franciscan grăieşte adevărul. Minune mare. După ce toţi doftorii şi vracii din lume au plecat cu feţele plouate, neputincioşi în faţa pântecului tăcut al reginei, peste noapte, după ce franciscanii au smuls regelui promisiunea minunatei mânăstiri, ca la un semn divin, ferecatele taine femeieşti ale Donei Maria Ana se umplură de rod domnesc. Acum e sărbătoare peste toată Portugalia, curtenii nu mai prididesc cu laudele, franciscanii caută disperaţi un arhitect, iar prostimea se bucură tâmpă şi primeşte prilej de căscat gura, ca premiu de zile festive, câteva arderi de eretici, hotărâte just, de către blânda şi cucernica Inchiziţie. În mulţime, Baltasar Şapte-Sori, veteran de la asediul fortăreţei Jerez de los Caballeros, rămas ciung în încleştarea cu spaniolii. E în drum spre casă, după ce a lipsit cu anii şi după ce şi-a lăsat mâna pradă corbilor, pe câmpul de bătaie. Pe ciotul rămas, cu ajutorul unui pielar, şi-a montat un cârlig. În toată învălmăşeala asta, în chiuielile mulţimii dezlănţuite şi aţâţate de mirosul morţii, de apropierea vrăjitoarelor care vor fi arse, Baltasar e, dintr-o dată, robul privirilor de nevindecat ale unei fecioare. E Blimunda, fiica uneia dintre ereticele pe care Sfîntul Oficiu le prăjeşte cu osârdie, întru curăţare de viziuni şi de zoaiele păcatului. Aici, în îmbulzeală şi în fumul rugurilor, în prezenţa bizarului părinte Bartolomeu Lourenço, se leagă o tulburătoare poveste de dragoste, care se va înălţa la cer, în metaforă, dar şi în fapt. O iubire care va bate la porţile Cerului, dar nu se va mai putea întoarce să 32

spună dacă, de cealaltă parte a lor, se află, cu adevărat, Cineva. Pe fondul uriaşului tablou al construirii mânăstirii de la Mafra, se consumă povestea familiei regale, poveştile oamenilor simpli, care forfotesc prin roman ca pe străzile înguste şi întunecoase ale Lisabonei, şi care, la rândul lor, spun istorii şi legende, bârfe şi zvonuri. Mai pe urmă, vin poveştile ordinelor religioase, amplele şi memorabilele descrieri ale oraşelor, ale drumurilor şi satelor care se-ntind de-a lungul lor, poveştile defilărilor nenumăratelor bresle, un furnicar viu recompunînd fabulos o lume. O lume care face loc, printre iţele ei nenumărate, unei prietenii tulburătoare, între un bărbat şi o femeie care se iubesc, un preot cu geniu tehnic, şi un compozitor. Părintele Bartolomeu crede că omul poate să zboare, şi vrea să construiască Păsăroiul. O maşină de zburat. Arată ca o corabie, dar pluteşte pe nori. Şi se înalţă cu o tehnologie complicată, care presupune întîlnirea dintre lumina soarelui, chihlimbar, şi nişte norişori negri, anevoie adunaţi, care sunt, de fapt, voinţele muribunzilor. Preotul e vizionarul cu ideea, Balthasar, veteranul ciung, e principalul constructor şi straşnic păzitor al lucrării, Blimunda, prin puterea ei de a vedea oamenii pe dinăuntru, e cea care duce greul adunării voinţelor, iar compozitorul Domenico Scarlatti e cel care susţine solidar acest vis, ajutîndu-l să se înalţe, la început în spirit, prin muzica sa. Prietenia celor patru se detaşează clar de lumea din care, cu toţii, fac parte. Ei îşi asumă o libertate a gîndirii profund neconformă cu limita timpului lor, şi au puterea de a chestiona felul comun în care e înţeleasă Divinitatea însăşi. Fireşte că Sfîntul Oficiu nu va rata ocazia de a-şi justifica reputaţia. Dar inevitabilul se va fi produs deja. Nişte oameni, mai mult sau mai puţin obişnuiţi, au reuşit să zboare. José Saramago construieşte un roman cu o arhitectură măreaţă, dar nu complicată. Cunoscutul autor portughez, laureat al Premiului Nobel, alege mai degrabă o strategie complicată a construcţiei romaneşti, decît o alcătuire vizibilă sofisticată, sau decît o inginerie scriitoricească, aptă să se impună prin dimensiuni şi greutate. Pentru că Saramago are la dispozitie tot ceea ce-i trebuie, nu pentru a face impresie, ci pentru a emoţiona. Pentru a slobozi în lume o excepţională bucată de literatură. Are cîteva poveşti minunate, o documentare istorică impresionantă, un desăvîrşit meşteşug al scrisului şi, mai cu seamă, ingredientul unic, cel care face dramatica diferenţă între scriitori, şi scriitori mari. Talentul

pur. Cel care dă, anumitor cărţi, puterea magică de a-şi însoţi cititorii pe veci. Iar Memorialul Mînăstirii e una dintre acele cărţi. Puterea ei de a fascina şi de a imbogăţi viaţa celor care o citesc e egală cu forţa iubirii dintre Balthasar şi Blimunda, cu puterea credinţei şi geniului Părintelui Bartolomeu, şi cu muzica divină a lui Scarlatti. Parte a unei trilogii cu tematică istorică, Memorialul Mînăstirii e departe de a fi o simplă evocare a unor fapte petrecute în trecut. Deşi multe dintre evenimentele şi personajele romanului sunt inspirate din realitate, dimensiunea parabolică a poveştii lui Saramago se impune cu o autoritate demnă de marile cărţi ale literaturii. Uriaşul proiect al mânăstirii, regele, regina, femeia care are ciudata capacitate de a vedea interiorul oamenilor, preotul care încearcă, în pofida celor care se amuză pe seama lui, să construiască o maşină de zburat, compozitorul Domenico Scarlatti, sunt fapte şi personaje consemnate în diferite surse care configurează istoria reală. Dar adunarea acestor elemente istorice fără legături între ele şi plasarea într-un vast plan ficţional depăşeşte cu mult dimensiunea unui roman istoric. Saramago reconstruieşte o lume pentru a vorbi despre Portugalia veacului al XVIIIlea, despre vîrsta şi plămădirea unei naţiuni într-un anumit loc şi la un moment dat, dar şi despre dragoste, despre Dumnezeu şi chipurile cele mai bizare în care El se înfăţişează oamenilor, despre puterea individului de a-şi depăşi timpul şi condiţionările sociale, prin dorinţa nestăvilită de a pune întrebări, de a merge mai departe, de a cunoaşte. Pe de altă parte, între Dumnezeu şi individ stă instituţia bisericii. O instanţă sacerdotală pe care Saramago nu pare să o ierte, macar de o ironie, la nici o întâlnire. Falsitatea şi promiscuitatea, simularea şi obtuzitatea sunt datele între care se plasează, de cele mai multe ori, instituţia ecleziastică, aşa cum se vede ea, dinspre poziţia scriitorului. O undă de ironie subtilă însoţeşte această poveste minunată, de la bun început. Saramago practică un soi de formă superioară a frivolităţii. Dă măreţie, substanţă, anvergură, tuturor faptelor şi personajelor, dar după ce te scufundă, ca un mare meşter al seducţiei, într-o atmosferă construită impecabil, dă câte un ghiont ironic, sau câte un bobârnac discret, atât personajelor, cât şi cititorului. De-a lungul romanului, în dimensiunea sa temporală, există nenumărate mici porţi, abil plasate, care fac posibile mai multe momente în care se poate trage cu ochiul dintr-o epocă în alta. Bunăoară, din Portugalia secolului

al XVIII-lea, spre contemporaneitatea noastră, sub forma unor viziuni şi premoniţii, sau invers, sub masca unor discrete intervenţii ale unui autor care îşi joacă propria ipostază demiurgică. Ironia lui Saramago e extrem de personală şi homeopatic dozată. Iar nenumăratele feluri de a o disimula vin dintr-o excepţională cunoaştere a meşteşugului scrisului. Stilul autorului portughez e, deja, de multă vreme, un fapt de notorietate. Fraza lungă, punctuaţia minimă şi măsurile compuse care alternează descrierea cu dialogul, într-o expresie fluentă, hipnotică, dau naştere unei muzici care transformă lectura într-o experienţă memorabilă. La Saramago totul curge atât de firesc, încât pactul lecturii se transformă într-o complicitate rară, de care te desparţi, ca cititor, după o lungă convalescenţă. Autorul însuşi e victima acestui stil eliberat şi incredibil de seducător. Există momente în roman, nu puţine, în care arhitectura narativă e abandonată în favoarea unor“solo-uri“ stilistice care seamănă cu o întâlnire de gradul trei. Personajele sunt abandonate brusc, ritmul nu mai contează, construcţia e dată uitării, şi cititorul trebuie să-şi lege centura de siguranţă. Pentru că urmează nişte curse nebune, prin cel mai pur stil literar dezlănţuit, o sărbătoare a creativităţii şi puterii de a da viaţă unor imagini extraordinare. Saramago e, în momentele acelea, ca un muzician care improvizează

premă zbenguială stilistică nu ies în evidenţă dizarmonic. Dimpotrivă, ele sunt elemente care contribuie cât se poate de fericit la corporalitatea desăvârşită, la“trupul“ seducător a romanului. Însă nici unul dintre aceste momente de graţie ale lecturii, nici una dintre aceste căderi în abisurile extatice ale stilului literar scăpat în libertate, nu ar fi fost posibile fără traducerea excepţională a Mioarei Caragea. De multe ori, arta traducerii e uitată într-un colţ umbros. Poate şi pentru faptul că industria publicării cărţilor încolonează batalioane de traducători contra-cronometru, care produc lucruri, în cel mai bun caz, corecte. În cazul de faţă, potrivirea e dintre cele mai fericite. La o carte mare, un traducător mare. Performanţa Mioarei Caragea ar merita mai multă atenţie din partea lumii literare de la noi. Traducători care cunosc bine limbile din care traduc nu sunt tocmai puţini. Dar cei care ŞTIU româneşte sunt foarte puţini. Această traducere e, realmente, o mare şansă pentru cartea lui Saramago. Şi pentru cititorii din România. Şi nu numai pentru cartea de faţă. Pentru că Mioara Caragea l-a „îmbrăţişat“ pe Jose Saramago de mai multă vreme. Iar dacă în Memorialul Mînăstirii există un adevărat recital, un spectacol al stilului literar, e pentru că şi traducerea dă unul dintre cele mai

fabulos, după un foarte lung şi complex exerciţiu al improvizaţiei. Adică ştie ce face, şi se bucură de ce poate să-i iasă. Iar asta face ca starea de complicitate să fie cu atât mai profundă şi mai fascinantă. Întoarcerea la poveste şi la personaje se face la fel de firesc, iar momentele de su-

redutabile recitaluri. Traducerea însăşi e un spectacol aici. Nu paralel, nu vanitos profesional şi performant intelectual, ci profund ataşat substanţei textului. E ceva-ul acela, mereu discret, dar fără de care miracolul literar nu e posibil dintr-o limbă în alta. Arta traducerii.

Haine sau Heine? Dileme sartoriale DE ALEXANDRA RUSU Studiind lista cărţilor finaliste la Man Booker Prize, constatăm lesne că, în ultimii ani, imigrantul este obsesia, victoria şi defularea preferată a literaturii contemporane. S-a născut un nou manierism, am putea spune, cu o întreagă recuzită de oglinjoare şi blush-uri de obraz, iar partea bună este că, pe teritoriul ficţiunii de identităţi scrise cu cratimă, concurenţa a crescut enorm. Dintre cărţile finaliste anul acesta, cărora The White Tiger a lui Aravind Ariga le-a suflat premiul cel mare, roROCHIA CEA NOUĂ

de Linda Grant 432 pag. Editura Leda 39.90 lei manul Lindei Grant iese în evidenţă prin faptul că, în momentul nominalizării la Booker, ajunsese deja la a doua ediţie, ceea ce îl face bestsellerul,,grupei“. Literatura victoriană, hainele vintage, rujul roşu-închis şi tocurile înalte. Iată câteva dintre preferinţele lui Vivien Kovács, personajul principal din romanul Lindei Grant (tradus la Editura

Leda sub titlul Rochia cea nouă, sintagmă cu iz dulceag-comercial, care ratează ceva din sensul titlului original, The Clothes on Their Backs, ce face trimitere la condiţia imigrantului, sosind într-o ţară străină doar cu,,haina de pe el“). Până aici, Vivien pare a fi o eroină de chick-lit, genul intelectual. Dar lucrurile nu stau deloc aşa. O scoate din anonimat descendenţa dintr-o veche familie de evrei maghiari, acum stabilită la Londra, alcătuită din doi părinţi inerţi,,,oameni-şobolan“, şi un unchi secret, cunoscut în presă ca,,întruchiparea rău-

lui“. Copilăria lui Vivien în misterioasa clădire cu grădină de la Benson Court, sub trandafirii de ipsos din tavan şi cornişele bogat ornamentate, are ceva dickensian (nu întâmplător va începe, la un moment dat, o teză de doctorat despre personajele secundare ale lui Dickens), în sensul că e populată de figuri bizare, de un grotesc stins, pe care le simţi distorsionate de privirea copilului timorat, singuratic. Cu,,fantezia erotică a unui homosexual“, Vivien îşi începe viaţa aventuroasă cu caricaturistul Gilbert, continuă cu bisexualii din trupa de teatru, după care se căsătoreşte. Îşi pierde soţul chiar în luna de miere, pe Alexander, om de ştiinţă, cercetător asupra proteinelor şi poet al gâştelor sălbatice. Atunci se hotărăşte să exploreze ţara străină înscrisă în genele ei şi îşi caută unchiul, pe notoriul Sándor Kovács, supranumit,,regele infractorilor“, speculant pe piaţa imobiliară şi proxenet. Întâlnirile lor, în decursul cărora Vivien îi transcrie memoriile, sunt foarte reuşite interludii de balet pe axa autor-narator-personaj, jocuri de apropiere de figura p p şşi distanţare ţ g

acestui unchi seducător, amoral, al cărui instinct comercial infailibil l-a condus din Budapesta cafenelelor luxoase, prin lagărul de muncă, până în mahalalele londoneze. Ce e interesant în roman – şi deloc frivol, după cum vom vedea – e dimensiunea lui sartorială: hainele sunt stări de spirit, semnificanţi,,de firmă“, agrafe identitare, mărci ale dramei. Fiecare moment-cheie e marcat printr-un detaliu vestimentar, într-o abordare nonşalantă, fashionistă, a tehnicii ,,corelativului obiectiv“ pe care o teoretiza T.S. Eliot. Maturizarea eroinei începe cu,,pantaloni largi cu talie înaltă à la Katharine Hepburn şi umeraşi gen Dietrich“, topuri strălucitoare uşor decoltate, gulere imense, toate nuanţele posibile de maro şi portocaliu şi sacouri Schiaparelli – stilul vintage, opus efemerului modei de ultimă oră, nostalgic şi decadent, preţios şi pe alocuri revanşard, încercând să ia în stăpânire trecutul din perspectiva prezentului. Mama lui Vivien, imigranta căreia nici un act nu-i poate oferi juisarea legitimităţii, poartă,,veste de fetru“, dure la p

adresa esteticului, semnul rezistenţei brute, dar şi al renunţării la prezent. Când îşi face prima apariţie, unchiul Sándor poartă,,un costum de mohair albastru electric, pantofi negri de piele întoarsă cusuţi manual“, iar la mână, un ceas cu brăţară de diamante. Negresa de la braţul lui are,,o haină de nailon imitaţie de piele de leopard, asortată cu o tocă şi o geantă de plastic ce imita pielea de crocodil, cu încuietoare aurită“. Fals, opulenţă, excentricitate, exploatare, mai ales prin contrast cu simplitatea British – dar un prost gust cu fond posttraumatic. Pe lângă uniformele din lagăr, pe care Sándor i le va descrie mai târziu nepoatei sale, aceste haine sunt fantasme de supravieţuire devenite realitate. Răsfoind viaţa eroinei ca pe o revistă de modă, mai găsim: rochia de cocteil din crepdeşin cu care Vivien îşi începe viaţa de studentă, pantofii roşii din piele de şarpe, cu toc foarte înalt, în care cunoaşte dragostea şi moartea, geaca de piele primită cadou de la Claude, primul semn al schimbării planurilor, al viitoarei preeminenţe a prezentului. Naturaleţea cu care Linda Grant foloseşte toţi aceşti markeri sartoriali, fără ca textul să devină saturat, vine într-o bună tradiţie a realismului simbolic en-

glez (iarăşi Dickens!), păstrând undeva într-un plan îndepărtat, doar pentru vânătorii de fantome, analogiile lui Jonathan Swift (A Tale of a Tub) sau Thomas Carlyle (Sartor Resartus) între text şi ţesătură, între fabricarea poveştilor şi a veşmintelor. Rochia cea nouă este un roman cu destule minusuri: uneori eşuează într-un simbolism facil, neasumat, ca în cazul rochiei roşii care deschide şi închide cartea; unele personaje nu sunt suficient motivate, rămân plate, schematice, ca negresa Eunice, dar ştiind că aceeaşi acuză i-a fost adusă şi lui Dickens, putem concede că ar fi un joc ficţional; stilul e inegal, de la subtilităţi de expresie (Alexander o aşteaptă pe Vivien,,împlântat în faţa altarului ca un cuţit auriu palid“), până la frazări banale. Cu toate astea, are o poveste excelent construită (cu artificiile de rigoare, dar fără cusături la vedere), două personaje memorabile (Vivien şi unchiul Sándor) şi o filiaţie cel puţin interesantă. Mult prea mainstream ca să fie literatură comercială şi puţin prea comercial ca să fie literatură mainstream, Rochia cea nouă este o lectură de plăcere, pentru esteţi, hedonişti, victime ale modei, nostalgici şi critici literari care se iau prea în serios. 33

Mituri modernizate DE CAROLINE ALEXANDER, VIRGINIA COSTESCHI Seria Mituri, lansată simultan de Canongate din Marea Britanie şi de alţi 33 de editori din întreaga lume, în octombrie 2005, îşi propune să întoarcă publicul spre miezul poveştilor, spre mituri. Altfel spus, să le redescopere gustul pentru literatura centrată pe story, într-o serie captivantă în care scriitori importanţi de pe toate meridianele repovestesc mituri celebre, din mai multe zone culturale, adăugându-i schemei narative bine cunoscute stilul şi talentul lor. Proiectul e gândit ca o serie de romane de mici dimensiuni, concepute în jurul marilor naraţiuni fondatoare, în variante contemporane, cititorul primind, astfel, nişte remake-uri literare ale unor poveşti celebre, care explorează emoţii pe care le simţim fiecare dintre noi: draO SCURTĂ ISTORIE A MITULUI

de Karen Armstrong Seria Mituri, Editura Leda PENELOPIADA

de Margaret Atwood Seria Mituri, Editura Leda FATA ÎNTÂLNEŞTE BĂIATUL

de Ali Smith Seria Mituri, Editura Leda goste, frică, singurătate, împlinire. Seria Mituri oferă legende, poveşti, ficţiune pură în ambalaje contemporane, într-o defilare de zile mari a unor nume celebre: Chinua Achebe, Margaret Atwood, Karen Armstrong, AS Byatt, David Grossman, Milton Hatoum, Natsuo Kirino, Alexander McCall Smith, Tomás Eloy Martínez, Victor Pelevin, Ali Smith, Donna Tartt, Su Tong, Dubravka Ugresic, Salley Vickers şi Jeanette Winterson. Când scriitori atât de diferiţi şi de valoroşi se adună pentru a-ţi spune „o mie şi una“ de poveşti, într-un proiect salutat pentru ambiţia şi ingeniozitatea lui, nu poţi spune „nu“. E un proiect care continuă, ca în povestea supravieţuirii Şeherezadei, atrăgând în acest iureş al poveştilor tot mai multe personalităţi ale lumii literare şi, evident, mii de cititori. E, de asemenea, cel mai mare proiect de apariţie simultană a unei serii editoriale, pe 21 octombrie 2005 apărând primele cinci titluri, în 33 Caroline Alexander, autoarea cărţii „The Bounty“, scrie în prezent un volum despre „Iliada“. 34

de ţări şi 28 de limbi. Primele cinci apariţii ale seriei în România, la Editura Leda, vor fi: Karen Armstrong – A Short History of Myth, Margaret Atwood – The Penelopiad, Ali Smith – Girl Meets Boy, Jeanette Winterson – Weight şi Sally Vickers – Where Three Roads Meet. „Miturile sunt despre necunoscut, despre zona aceea pentru care, la început, nu avem cuvinte. Aşadar, miturile reprezintă o privire în inima unei mari tăceri“, scrie Karen Armstrong în scurtul său text care serveşte drept introducere în noua colecţie a editurii Canongate. Miturile izvorăsc din „frica de moarte“ şi sunt însoţite de sacrifici. „Întreaga mitologie vorbeşte despre un alt plan al existenţei, exterior lumii noastre, care o sprijină într-un anumit fel“. Aceste declaraţii sunt foarte puternice şi ridică foarte sus ştacheta pentru iniţiativa ambiţioasă a editurii: o repovestire a vechilor mituri, realizată de scriitori contemporani. Conceptul e valoros şi valid. Supravieţuirea acestor mituri, dintre care unele datează din epoci imemoriale, se datorează tocmai faptului că au fost reactualizate, modificate şi reinterpretate de-a lungul veacurilor.

A Short History of Myth (Scurtă istorie a miturilor) e o privire de ansamblu, potrivită şi independentă, asupra parteneriatului mereu schimbător dintre mituri şi om, din paleolitic până în prezent. Succintă şi bine scrisă, cartea e foarte uşor de citit şi, în călătoria sa prin epocile evoluţiei umane, se dovedeşte a fi, adesea, emoţionantă. Pentru omul din paleolitic, credinţele şi riturile erau organizate de pe urma vânătorii, a grozăviei şi jubilării uciderii, a binecuvântării sângelui vital scurs. Începând de pe la 8.000 î.Hr., după reuşita creării agriculturii, pământul, truda şi primejdiile asociate cu cultivarea lui au devenit principala grijă organizatoare. Ulterior, urbanizarea a îndepărtat vechii zei de viaţa cotidiană, iar evenimentele şi personajele istorice (precum Ghilgameş) au depăşit limitele posibilului pe terenul mitic, care aparţinea exclusiv, odinioară, eroilor şi zeilor primordiali. Era axială, de pe la 800 la 200 î.Hr., denumită astfel datorită importanţei sale cardinale în istoria omenirii, a reprezentat începutul a ceea ce astăzi cunoaştem sub numele de religie: „Oamenii au început să-şi conştientizeze firea,

situaţia şi limitările cu o claritate fără precedent“, scrie Armstrong, iar noile sisteme ideologice, etice şi raţionale, precum şi spirituale – confucianismul, budismul, hinduismul şi raţionalismul grec – au apărut în reacţie la aceste noi nelinişti. Expunerea lui Armstrong e dinamică şi orânduită fără să fie simplistă. Autoarea ezită o singură dată, atunci când emite ipoteza că, în prezent, romancierii sunt cei care pot umple, parţial, golul lăsat de mituri. Citirea unui roman „poate părea o formă de meditaţie“, scrie Armstrong. „Un roman puternic devine parte din fundalul vieţii noastre“. Dată fiind insistenţa ei evocatoare asupra naturii esenţial ritualiste şi sacre a mitului, afirmaţia ei nu pare prea adevărată, iar cititorul se întreabă dacă nu cumva concluzia ei a fost influenţată de faptul că a scris această carte cu scopul precis de a reprezenta o introducere pentru o serie de nuvele. The Penelopiad (Penelopiada) de Margaret Atwood e inspirată din povestea Penelopei, credincioasa soţie a lui Odiseu, şi, în particular, din deznodământul îngrozitor al cărţii 22 din Odiseea, în care eroul, după întoarcerea în

regatul său din Itaca, i-a ucis pe peţitorii parazitari care i-au vandalizat căminul şi care i-au făcut curte soţiei sale, în absenţa lui. Apoi îi cere fiului său să le omoare pe acele slujnice care i-au fost necredincioase fiindcă s-au culcat cu peţitorii. Tânărul dă ascultare tatălui, dar se hotărăşte că e mai justificată o moarte „impură“, aşa că, în loc să le căsăpească cu sabia, le spânzură. Atwood şi-a făcut documentarea: ştie că „penelopeia“ înseamnă „raţă“ în greacă, ştie că au circulat poveşti obsecene despre o Penelopă – fie ea „Penelopa noastră“ sau o alta –, şi că virginitatea putea fi reînnoită prin sângele unui sacrificiu masculin. Aici, în mijlocul cultelor lunii, al palatului femeilor şi al regelui întors acasă, se află fabulosul teren al lui Atwood, „împroşcat cu sânge şi ticăloşii de bătălie“, după cum ne spune Homer. Din păcate, autoarea nu surprinde esenţa acestei urzici otrăvitoare, preferând să ne prezinte păpădii uşoare ca fulgul. Apelează la mai multe mecanisme inteligente, inclusiv un cor de slujnice care îşi face apariţia în repetate rânduri şi ale cărui cântece obraznice atrag atenţia asupra lor şi nu asupra protago-

niştilor de viţă regească. Atwood spune povestea într-un argou modern care e intenţionat ireverenţios, în mod aparent pentru a-şi desprinde istorisirea de originile sale epice. Acest procedeu dă roade uneori, de pildă în capitolul care poartă titlul făţiş „Elena îmi distruge viaţa“. Însă atunci când vine vorba de construcţia personajelor, tactica ei dă greş. Penelopa lui Atwood, care îşi prezintă propria poveste, într-o manieră menită să pară improvizată, e absolut neconvingătoare, atât ca prinţesă-mireasă spartană, de 15 ani, cât şi ca supravieţuitoare mai coaptă şi mai înţeleaptă care a ajuns să dejoace planurile peţitorilor săi. Fiecare reper odiseic e inversat printr-un semn amplu. În această prezentare, Penelopa e o soţie îndatoritoare, dar care nu moare de dragul bărbatului ei; slujnicele trădătoare erau, de fapt, aliatele sale de nădejde, doica sa credincioasă, Euricleea, era o pocitanie dominatoare, iar Odiseu n-a păcălit-o deloc pe Penelopa cu deghizarea sa, ci aceasta s-a lăsat antrenată în jocul lui. O bună parte din substanţa bogată a poveştii a fost înghesuită

în finalul cărţii, într-un singur capitol, intitulat „Corul: Păşim pe urmele tale, cântec de dragoste“. Se pare că acest material minunat n-a fost metabolizat de imaginaţia lui Atwood, iar rezultatul aduce mai doar cu o refren despre o poveste mai bună, care se apropie primejdios de o înşelătorie. Cea mai proastă alegere e că slujnicele, al căror tragic sfârşit din Odiseea i-a inspirat, în parte, lui Atwood subiectul acestei poveşti, rămân în parte doar personaje schiţate. „Va trebui să înveţi acel tip de speranţă care transformă lucrurile în istorie. Altfel n-o să existe vreo şansă pentru propriile tale adevăruri măreţe, şi nici un adevăr bun pentru propriii tăi nepoţi“. Aşa începe cea de-a treia carte a seriei Mituri de la Leda, Girl Meets Boy (Fata întâlneşte băiatul). Este cartea în care o poveste veche de când lumea e spusă cu alte voci şi personajele capătă alte haine. Ali Smith reia, sub o formă nouă, cea mai veselă din Metamorfozele lui Ovidiu, iar rezultatul este o poveste despre fete şi băieţi, fete şi fete, dragoste şi transformare, o poveste a jocurilor de cuvinte, a dublurilor, a in-

versărilor şi revelaţiilor. Iphis şi Ianthe – sau Robin şi Anthea – se transformă în militante îndrăgostite de dreptate şi de viaţă, devin simbolurile vii ale unui oraş care se scufunda încet în anonimat până la întâlnirea lor. Capitolele numite eliptic eu, tu, noi retrasează destine şi repovestesc vieţi, iar în final converg către un loc comun, în capitolul acum cu toţii. E ca o descriere a unjui tablou de petrecere, în care maestrul de ceremonii anunţă invitaţii şi până ce aceştia se instalează la locurile lor, le relatează povestea. Sau mitul. Amuzantă şi proaspătă, poetică şi politică, Fata întâlneşte băiatul este un mit al metamorfozei pentru lumea modernă. Voioşia stângace din Penelopiada lui Atwood, vocea modernului stânjenit în prezenţa unei componente recunoscute ca fiind profundă, o inspiră şi pe Jeanette Winterson în Weight, o repovestire a legendei lui Heracle şi a lui Atlas. Diferenţa e că stilul ei se potriveşte de minune grobianului Heracle, care ucide bărbaţi şi siluieşte femei, vărsând sânge, sudoare şi spermă, o forţă garantată de muşchi invulnerabili care a înşfăcat de fiecare dată ceea ce şi-a dorit. E un portret pe care anticii l-ar fi recunoscut şi l-ar fi preţuit. Cel faţă de care Winterson dă dovadă de înţelegere este Atlas, titanul condamnat să susţină cerul pe umeri. În veşnicia suferinţei sale, acesta a fost ajutat o singură dată de Heracle, care i-a preluat povara pentru o scurtă vreme, obţinând în schimb învoiala lui Atlas de a-i aduce Merele de aur din grădinile Hesperidelor. Modul în care Winterson abordează peisajul mitic e evident în bogatul ei imaginar: Atlas, eliberat de sub povara lui, „loveşte stelele ca pe nişte pietre“ sau împinge cu grijă poarta de lemn scorojită a grădinii sale părăginite. Totuşi, cel mai uluitor avânt de imaginaţie este introducerea bietei Laika, acea căţeluşă trimisă în spaţiu de ruşi, în 1957. În relatarea lui Winterson, această imagine neverosimilă până la absurd e atât de potrivită, de cathartică, încât cititorul îşi poate imagina foarte bine că străvechiul mit a aşteptat acest ultim element care să-l completeze. Weight e tulburat oarecum de scurtele componente autobiografice plasate la început şi la sfârşit, care nu se integrează în povestire. Totuşi, această nuvelă îndeplineşte o întreagă serie de criterii pe care se presupune că le respectă mitul. 35