NYTBR 35 | 24 noiembrie 2008 by Editura Univers

Preţ: 2,5 lei

Ediţia în limba română, nr. 35 – 24 noiembrie

O viaţă împărţită în două de George Packer

THE WORLD IS WHAT IT IS The Authorized Biography of

V. S. Naipaul de Patrick French. Ediţie ilustrată. 554 pag. Alfred A. Knopf. 30 $

Marii scriitori au nevoie de biografii mari, care să spună adevărul. V. S. Naipaul şi-a dorit ca opera monumentală să fie construită în timpul vieţii sale şi, respectând propriul cod literar nemilos, era dispus să plătească preţul pentru aceasta. Abordat aproximativ în aceeaşi perioadă în care Naipaul a câştigat Premiul Nobel, în 2001, scriitorul Patrick French a ţinut să aibă acces la arhivele Naipaul de la Universitatea din Tulsa, incluzând corespondenţa sa, jurnalele lui şi ale soţiei Pat (care a murit în 1996), pe care Naipaul nu le-a citit niciodată. French a vrut, de asemenea, ca subiectul său să-i acorde interviuri aprofundate, lungi de câteva ore, în decursul mai multor ani. La sfârşit, cel mai dificil şi mai cusurgiu scriitor nu i-a cerut lui French să schimbe nici măcar un cuvânt. Faptul că Naipaul a răspuns scrupulos tuturor cererilor biografului său a fost „în acelaşi timp o dovadă de narcisism şi de umilinţă“, scrie French. Acum Naipaul are monumentul său. The World Is What It Is/Lumea este ceea ce este (cuvintele aspre cu care începe cartea A Bend in the River) se ridică la înălţimea protagonistului său, având ritmul dramatic, profunzimea şi emoţia unui roman de primă mână. Este un minunat omagiu adus luptei chinuitoare şi unice prin care nepotul unor ucenici indieni, născut într-o colonie insulară mică, Trinidad, a devenit cel mai mare romancier englez al ultimei jumătăţi de veac. Continuare în pagina 4 JOE CIARDIELLO

STEV E JON E S : B E RT HÖL L D OB L E R ŞI E . O. W I L SO N D E SP RE F RU M U S E Ţ E A Ş I ST RA N I E TATEA SOCI ET ĂŢ I I I NSECT ELOR

PAGINA 8

17 noiembrie 2008

Ficţiune 5

WAR AS THEY KNEW IT:

Woody Hayes, Bo Schembechler, and America in a Time of Unrest de Michael Rosenberg Recenzie de Jonathan Chait

de António Lobo Antunes Recenzie de Will Blythe 14

STALIN’S CHILDREN:

Three Generations of Love, War, and Survival de Owen Matthews Recenzie de Liesl Schillinger

VACATION

WHAT CAN I DO WHEN EVERYTHING’S ON FIRE?

THE DECLINE AND FALL OF THE BRITISH EMPIRE 1781-1997

de Piers Brendon Recenzie de Geoffrey Wheatcroft

de Deb Olin Unferth Recenzie de Madison Smartt Bell 12

THE SUPERORGANISM:

The Beauty, Elegance, and Strangeness of Insect Societies de Bert Hölldobler and Edward O Wilson Recenzie de Steve Jones

THE SCHOOL ON HEART’S CONTENT ROAD

de Carolyn Chute Recenzie de Stacey D’Erasmo 11

THE ELEVENTH MAN

de Ivan Doig Recenzie de Mike Peed 9

WINNIE AND WOLF

de A N Wilson Recenzie de Patrick McGrath

Eseu

JUST AFTER SUNSET

de Stephen King Recenzie de Charles Taylor

„Cel mai savuros spectacol“ de Matt Weiland

Articole & Bestseller-uri Nonficţiune

Bestseller-uri ediţii cartonate

THE WORLD IS WHAT IT IS:

Selecţia editorilor

The Authorized Biography of V S Naipaul de Patrick French Recenzie de George Packer

TBR: Din culise

Bestseller-uri ediţii broşate

Raftul cu ediţii broşate

AMERICAN LIGHTNING:

Terror, Mystery, Movie-Making, and the Crime of the Century de Howard Blum Recenzie de David Oshinsky 7

ZIEGFELD:

The Man Who Invented Show Business de Ethan Mordden Recenzie de Charles Isherwood Conţine secţiune specială cu recenzii ale cărţilor apărute la editurile din România. The New York Times Book Review, ediţia în limba română (ISSN 1937-920X) apare săptămânal, publicat de Universe Publishing House Inc. Copyright © 2008 The New York Times. All Rights Reserved. Toate drepturile rezervate. Director editorial: Cristian Teodorescu; Redactor-şef: Virginia Costeschi; Traducători: Cristiana Vişan, Ioana Chira, Ştefan Bodea, Cătălin Pruteanu, Melania Sârbu, Sorana Buzinschi, Stanca Radu; Proofreading: Anda Ciurte, Monica Diacu; Advertising sales: virginia@nytbr.ro, tel. 0745 773 764; PR: ARENA Communications, cecilia@arenacommunications.ro; Machetare şi pre-press: Antal Angyal, CMYK Pro, Budapesta; Tipar: GRASPO CZ. Pentru informaţii despre cum puteţi primi această revistă sunaţi la ARENA Communications (tel. 021.224.70.24) sau scrieţi la office@arenacommunications.ro.

Editorial

Geoffrey Wheatcroft este văzut de mulţi ca reprezentant al unei specii pe cale de dispariţie, jurnalistul intelectual, un scriitor care abordează ultimele ştiri cu o bază solidă de cunoştinţe de istorie, literatură şi filosofie. El îşi presară articolele despre evenimentele curente cu referiri convingătoare la mari gânditori ai trecutului şi îşi însufleţeşte eseurile mai docte cu remarci picante despre subiectele cele mai actuale. Iar Wheatcroft este un original şi din alt punct de vedere: e un jurnalist englez care se simte perfect în largul lui în Statele Unite. Vorbeşte limba americană. Născut în Londra în 1945, Wheatcroft a absolvit universitatea la Oxford şi apoi a lucrat câţiva ani pe la diverse edituri. În 1975, a devenit redactor la săptămânalul Spectator şi de atunci activează în jurnalism. Cărţile sale îi demonstrează amploarea preocupărilor. Prima, The Randlords, publicată în 1985, este despre magnaţii mineritului din Africa de Sud. Alte lucrări de-ale sale includ The Controversy of Zion, o analiză a sionismului şi a impactului său asupra poporului evreu, precum şi Le Tour: A History of the Tour de France. Un critic mai vechi l-a caracterizat ca fiind parţial savant, parţial boulevardier. „M-a captivat ideea aceasta de a fi o corcitură între Edward Gibbon şi Maurice Chevalier“, scria Wheatcroft într-un e-mail, „dar mi-a plăcut şi să fiu descris de către un judecător de la o curte din Londra ca «un scriitoraş de doi lei»“. Recenzia pe care Wheatcroft o face volumului The Decline and Fall of the British Empire, 1781-1997 apare în acest număr la pagina 10. Editorii

Online

PODCAST: Săptămâna aceasta vor apărea: George Packer cu o discuţie despre viaţa lui V. S. Naipaul, Motoko Rich cu însemnări de pe teren, Charles Isherwood, pe tema volumului „Ziegfeld: The Man Who Invented Show Business“ şi Jennifer Schuessler cu veşti despre bestselleruri. Gazda va fi Sam Tanenhaus, editor la Book Review. PAPER CUTS: Blogul Book Review prezintă cărţi şi alte materiale tipărite. PRIME CAPITOLE: Fragmente din „Just After Sunset“, de Stephen King, „Winnie and Wolf “, de A. N. Wilson şi din alte cărţi. E-MAIL CU NOILE APARIŢII: Primiţi în fiecare vineri o trecere în revistă a recenziilor noilor cărţi şi apariţii. nytimes.com/books ILUSTRAŢII DE JOE CIARDIELLO (SUS) ŞI CRISTOPH NIEMANN

O viaţă împărţită în două Continuare din pagina 1

Este, de asemenea, un portret al artistului ca monstru. Cum pot fi aceste două afirmaţii la fel de adevărate este una dintre temele centrale ale cărţii. În ce măsură Naipaul şi-a dat seama care este mesajul poveştii la care a contribuit cu atâta candoare este o altă problemă.

French o aşează pe Patricia Naipaul în rândul altor consoarte literare tragice, precum Sonia Tolstoi şi Jane Carlyle.

Naipaul s-a născut în 1932, într-o familie numeroasă ce îngloba mândria hindusă de castă, puterea politică de scurtă durată şi sărăcia materială. Era o lume mai dură şi mai haotică decât s-ar putea presupune din scrierile autobiografice ale lui Naipaul – uneori nu exista destulă mâncare pentru toţi –, ceea ce explică durerea pe care unul dintre personaje o numeşte „furie colonială“, precum şi compasiunea mai puţin remarcată a lui Naipaul faţă de oprimaţi şi nevoiaşi. Familia mamei lui, Droapatie, provenea din rândul potentaţilor locali; tatăl, Seepersad, era un gazetar sensibil şi instabil psihologic, un scriitor ratat, în permanenţă umilit de arogantele rude prin alianţă. În cazul tânărului Vidia, rezultatul a fost un amestec de ambiţie fără limite şi mânie de nestins – o atitudine de viaţă pe care o împărtăşeşte cu tatăl său, alături

de resentimente epuizante faţă de ţară, familie, nedreptatea lumii şi indiferenţa generală. French arată că, deşi Naipaul s-a identificat întotdeauna cu nobilul şi tragicul său tată – până la excluderea din lumea sa a femeilor Naipaul –, mama lui a fost cea care i-a oferit mijloacele pentru a-şi croi un drum în viaţă: „Tonul vocii luminos, plin de siguranţă şi forţă şi uşor ironic al mamei va fi moştenit de Vido; fără sprijinul ei şi al familiei sale, realizările de mai târziu ale acestuia ar fi fost imposibile“. Naraţiunea bogată a lui French conţine două puncte de cotitură, două momente potenţial vătămătoare sau distructive pentru Naipaul, care l-au transformat însă în ceea ce este, ca om şi scriitor. După ce a primit o bursă râvnită de mulţi la Oxford şi a absolvit, s-a trezit singur în Londra la începutul anilor ’50, marginalizat rasial, fără o slujbă şi fără perspective de a avea una, incapabil să publice vreuna dintre primele sale tentative literare, cu un mare dor de casă în suflet, dar nedispus să-şi recunoască eşecul şi să se întoarcă în Trinidad, nici măcar după moartea tatălui său. Această criză l-a împins

George Packer, redactor la The New Yorker, este editorul unei noi ediţii în două volume cu eseurile lui George Orwell: „Facing Unpleasant Facts“ şi „All Art Is Propaganda“. 4

pe Naipaul în ceea ce avea să numească „o depresie la graniţa nebuniei“, care a durat 18 luni. În scrierile sale ulterioare – fie că-i vorba de operele de ficţiune, în care diferite personaje masculine tinere sunt proiecţii ale autorului, fie că-i vorba de lucrările autobiografice – se va întoarce obsesiv la panica resimţită în această perioadă a vieţii. Numai că întotdeauna va omite un lucru crucial. După ce a devenit un scriitor de talie mondială, cu lumea întreagă la picioarele sale, Naipaul a susţinut adesea că este un om fără angajamente şi obligaţii, liber să respecte şi să spună adevărul într-o manieră în care alţii, sentimentalii, n-ar face-o – „să se prezinte pe sine însuşi nu ca persoană, ci doar ca «scriitorul»“, spune French. Dar în cel mai negru moment al vieţii sale, s-a ataşat de o tânără britanică liniştită, inteligentă şi modestă, provenind dintr-o familie nefericită şi destul de săracă. Patricia Hale era numele ei şi ea a fost cea care a avut grijă să-l ţină pe linia de plutire. Extrase din scrisorile lor ne dezvăluie disperarea cu care Naipaul s-a agăţat de ea: „M-ai salvat o dată şi aşa am reuşit să merg mai departe – de pe 9 februarie până acum. Te iubesc şi am nevoie de tine. Te rog, nu mă dezamăgi. Te rog, uită greşelile mele ocazionale. În realitate, sunt cel mai merituos om pe care-l cunosc“. La începutul relaţiei, Pat era pe poziţia de forţă. Odată ce s-au căsătorit, iar Naipaul a publicat primele cărţi, balanţa de putere s-a înclinat decisiv spre el. Pat a devenit ajuto-

rul lui literar indispensabil, menajera şi bucătăreasa lui, mama sa, cauza enervărilor sale, tovarăşul de călătorie care nu apare niciodată în lucrările sale de nonficţiune. Când s-au cunoscut, erau amândoi virgini, neştiutori, cu dorinţe reprimate, iar o adevărată legătură sexuală nu s-a format niciodată. French plasează sexualitatea chinuită a lui Naipaul în centrul eforturilor sale creatoare, dezvăluind-o în detaliu cu ajutorul mai multor surse, inclusiv Naipaul însuşi, dar fără să se cufunde în voyeurism sau în ceea ce Joyce Carol Oates numea „patografie“. De-a lungul anilor, pe măsură ce faima lui Naipaul creştea direct proporţional cu irascibilitatea sa, mariajul a desicat. Dacă Pat ardea uşor peştele, el o certa, iar ea se dojenea singură. Amândoi doreau să aibă copii, dar Pat era, se pare, infertilă; paralizată de ruşine şi pasivitate, n-a încercat nici un tratament. Naipaul se ducea la prostituate, dar nu era satisfăcut. Cei doi s-au mutat dintr-un loc într-altul pe tot globul, dislocarea devenind marea sa temă – nu se deplasau însă ca nişte aventurieri, ci ca un soţ şi o soţie hărţuiţi şi complet nemulţumiţi. La începutul anilor ’70, Naipaul, care avea 40 de ani şi publicase deja vreo 12 cărţi, ajunsese la un impas în viaţa şi cariera sa. Lui Pat i-a spus că s-au distrus reciproc. Al doilea punct de cotitură al cărţii – momentul în care nu mai poţi lăsa din mână The World Is What It Is – este cel în care Naipaul, aflat într-o călătorie de lucru la Buenos Aires în primele luni ale anului 1972, întâlneşte o femeie anglo-argentiniană, Margarita, sau Margaret Gooding. În vârstă de 30 de ani, avea o căsnicie nefericită, trei copii şi un temperament opus faţă de Pat – era „furtunoasă, cinică şi sexy“. Cei doi au început o aventură care i-a scos lui Naipaul la lumină toate dorinţele şi fanteziile. Când editoarea şi prietena sa Diana Athill l-a mustrat, el a răspuns: „Pentru prima dată în viaţă, trăiesc plăcerea carnală, şi tu îmi spui că trebuie să renunţ la ea?“. Plăcerea carnală presupunea violenţă – ea era strâns legată de faptul că Naipaul o bătea pe Margaret, o înjosea în pat, transformându-şi penisul într-un obiect de veneraţie. Cum de ştim aceste lucruri? Pur şi simplu pentru că Naipaul i le mărturiseşte biografului său autorizat: „Am fost foarte violent cu ea timp de două zile; mâna începuse să mă doară... Nu s-a supărat deloc. Vedea lucrurile ca fiind expresia pasiunii mele faţă de ea. Faţa îi arăta rău. Nu putea să iasă în lume. Mâna mi se umflase. Eram complet neajutorat. Am o înţelegere enormă faţă de oamenii care fac lucruri ciudate din pasiune“. Capacitatea lui Naipaul de a simpatiza cu sine însuşi este foarte mare: cuprinde chiar şi momentul în care i-a dezvăluit lui Pat relaţia. „A fost bună cu mine: a încercat să mă consoleze... Eram atât de întristat, încât, într-un fel, aşteptam să-mi răspundă la durere, şi a făcut-o“. Tandreţea a dispărut rapid, iar Naipaul a început să-şi insulte soţia nedreptăţită: nu-i mai plăcea să facă dragoste cu ea din 1967, era singura femeie pe care o cunoştea care nu avea nici un talent, nu se comporFOTO: NEAL BOENZI/THE NEW YORK TIMES (1980)

ta ca soţia unui scriitor. „Te porţi ca o soţie de funcţionar, care şi-a depăşit condiţia.“ Senzualitatea dintre el şi Margaret a declanşat cea mai creativă perioadă a carierei sale, în anii ’70. „Iar apoi m-am gândit că, dacă nu mi s-ar fi întâmplat asta în viaţă, probabil că m-aş fi retras în carapace şi aş fi murit ca scriitor“, îi spune Naipaul lui French. „Toate cărţile de atunci depind, într-o oarecare măsură, de ea. N-au mai fost seci“. Comparaţi cele două romane ale sale despre Africa – austerul In a Free State, publicat în 1971, şi capodopera A Bend in the River, apărut în 1979 – şi va fi imposibil să negaţi că sexul cu Margaret (au făcut puţine alte lucruri împreună) i-a priit scriitorului. Dar la fel şi traiul alături de Pat în continuare – pentru că Naipaul n-a părăsit-o, şi nici ea pe el. De fapt, el şi-a împărţit viaţa în două – viaţa cerebrală şi cea sexuală, „mamă acasă, târfă în America de Sud“, conform rezumatului aspru al lui French – şi a pendulat între ele, ambele ştiind acest lucru, şi aproape consimţind explicit. Pat a acceptat situaţia pentru că nu îşi putea da seama cum ar fi viaţa fără Naipaul şi pentru că singura ei sursă de plăcere şi

mulţumire de sine era dependenţa continuă a acestuia faţă de judecata şi prezenţa ei stabilă. Margaret a devenit noul tovarăş de călătorie (deşi Naipaul, enervat, o trimitea înapoi acasă înainte de finalul călătoriei), în timp ce Pat, care se îndopa cu Quaaludes şi Valium, îl aştepta acasă în Wiltshire pentru a-i da sfaturi literare. Sexul dur cu Margaret era redat ca atare în pasaje-cheie din Guerillas şi A Bend in the River; apoi Pat asculta relatarea, ceda, ieşea din cameră, se întorcea, îl lăuda, făcea sugestii – fără să îndrăznească vreodată „să se întrebe în ce măsură scrierea lui Vidia era inspirată din experienţă, şi în special din experienţele lui cu Margaret“. Triunghiul, compus din două exemple de sadomasochism, a rezistat un sfert de secol. Dar balanţa nu era una echilibrată. „Mulţi ani mai târziu, el a recunoscut că relaţia cu Margaret i-a distrus viaţa lui Pat“, relatează French. „Eu am fost eliberat. Ea a fost distrusă. Inevitabil.“ Remarcaţi diateza pasivă. De asemenea, observaţi mâna destinului. Confesiunile făcute de Naipaul lui French sunt precum cele ale unui bărbat care îl conduce pe anchetator spre pă-

mântul proaspăt săpat în curtea sa şi chiar îi arată bucăţi de carne şi oase, fără să spună în vreun moment „Eu am omorât-o“. Când a aflat de relaţia extraconjugală a soţului său, Pat a pus punct jurnalului pe care-l ţinuse cu intermitenţe în decursul anilor. Faptul că French a avut acces la el o ridică pe această femeie nefericită deasupra pateticului şi adaugă în carte un punct de vedere secund extrem de necesar: „Tot mai mult în aceste zile, regret pierderile, pagubele produse de furia lui Vidia şi de certuri. Pierderi simple – mâncarea bună pe care o gătisem, zile fericite, zile din viaţa unui om. A fost vina mea...“. Jurnalul, scrie French, „o aşază pe Patricia Naipaul în rândul altor parteneri literari tragici, precum Sonia Tolstoi, Jane Carlyle şi Leonard Woolf“. În timp ce vocea lui Naipaul este stăpână pe sine în permanenţă, cea a lui Pat este ezitantă şi nesigură, dar micile sale observaţii, eschivări şi dovezi abrupte de înţelegere a situaţiei ţin captiv cititorul până la sfârşitul emoţionant al poveştii: moartea lui Pat în urma unui cancer. Naipaul, care ţinea şi el un jurnal, îşi priveşte, parcă în premieră, soţia: „Eu spre

ea: Eşti mulţumită? Da. Crezi că ai avut o viaţă fericită? Nici un răspuns direct. A fost, probabil, vina mea... «Pansamentul» funcţionează împreună cu tabletele Zudol. Doarme. Dar când se trezeşte, este «uluită» de ceea ce a simţit. Uneori, este foarte palidă, alteori, mai puţin. Este graţia întruchipată“. Naipaul a împrăştiat cenuşa lui Pat undeva în Wiltshire, împreună cu o femeie cu care se hotărâse să se însoare după moartea lui Pat; a fost lovitura finală pe care i-a aplicat-o lui Margaret. Asumarea responsabilităţii de către Naipaul decurge din faptul că spune adevărul, numai că este un adevăr limitat, lipsit de conştientizarea acţiunii. El nu se vede aşa cum biograful sau cititorii îl văd, pentru că durerea altora se răsfrânge întotdeauna în propria sa durere. Şi totuşi, acest narcisism fără margini, alături de intensitatea extraordinară a scrisului său, reprezintă cheia forţei literare a lui Naipaul. În scrierile sale, a avut capacitatea de a se proiecta într-o varietate de oameni şi situaţii, îmbibându-şi opera în înţelegerea şi umanitatea pe care nu le-a manifestat faţă h de cei apropiaţi în viaţa reală.

Cei căzuţi se ridică În noul roman al lui Ivan Doig, un jurnalist militar din al doilea război mondial primeşte ordin să-şi transforme în eroi camarazii fără şansă de scăpare. DE MIKE PEED VAN DOIG nu este un pionier al literaturii din Montana – această onoare aparţine lui Lewis şi Clark –, dar de când volumul This House of Sky, memoriile copilăriei lui în zona Munţilor Stâncoşi, a fost nominalizat la Nati-

THE ELEVENTH MAN

de Ivan Doig 406 pag. Harcourt. 26 $

onal Book Award în 1979, Doig este considerat echivalentul literar al lui Gary Cooper, un alt fiu îndrăgit al statului: bun şi respectuos, emblematic pentru trecutul preţuit. Literatura lui Doig este adesea etichetată ca fiind de modă veche, dar, deşi se hrăneşte din nostalgie, aceasta este total diferită de cea întâlnită pe Hallmark. Trilogia sa McCaskill disecă relaţia complexă dintre un loc – Two Medicine, în Montana – şi colonizatorii lui. În Bucking the Sun, construcţia monumentalului baraj Fort Peck din acelaşi stat, începută în 1933, întrerupe fără milă cursul apei şi al tradiţiei. La fel ca aceste romane, noua carte a lui Doig, a 12-a, este inspirată din trecut (de alt-

Mike Peed face parte din echipa editorială a publicaţiei The New Yorker. FOTO: A. WAYNE ARNST

fel, autorul are un doctorat în istoria colonizării Vestului în America). În cel de-al doilea război mondial, doar New Mexico a înregistrat mai multe decese raportat la numărul total de soldaţi decât Montana. Printre cei căzuţi în luptă s-au aflat şi 11 jucători din echipa de fotbal de la Montana State College. În The Eleventh Man (Al unsprezecelea om), Doig le fabrică acestora un alt destin, ca membri ai unei legendare echipe din 1941 de la fictiva Universitate Treasure State. La început, acţiunea romanului este plasată în 1943, când foştii colegi de echipă sunt răspândiţi pe tot globul, din Pacificul de Nord-Vest până în Guam şi de la Anvers până în Noua Guinee. O unitate de propagandă a serviciilor militare, Threshold Press War Project, îi cere lui Ben Reinking, jucător în linia defensivă a echipei şi fiul editorului unui ziar local, să scrie o serie de articole intitulate „Echipa supremă de pe câmpul de luptă“. Deşi scopul misiunii sale nu este formulat explicit niciodată, Ben îşi desfăşoară toate forţele pentru a-i portretiza pe foştii săi colegi de echipă şi, aşa cum a fost instruit, să le confere un statut de eroi pe care nu ar fi avut cum să-l obţină pe terenul de joc. Membrii distribuţiei lui Doig comunică într-o lejeră limbă vorbită a anilor ’40 – mai degrabă imaginată decât reală, să sperăm. Soldaţii beau „suc de sconcs“, se salută ca „natantolii“ şi aşteaptă cu nerăbdare să facă „baie într-un

ibric“ ca „piticii atât de mici“. „În pat şi în afara lui, era de neînvins“, crede despre Ben prietena acestuia, o femeie pilot. „Strălucitor ca o monedă de argint proaspăt bătută... o porţie de pasiune de calitatea întâi“ (Ben îi spune, la rândul său: „Ce băftos sunt că eşti a mea“). Aceste mostre de „deşteptăciune“ copleşesc personajele, care nu mai par nişte indivizi cu personalitate, ci doar complici într-o parodie. Ca întotdeauna, Doig se descurcă mai bine cu descrierile pe care le face naturii din Montana şi stilului de viaţă de aici. „Gros Ventre avea aceeaşi vârstă ca trunchiurile de copaci din colonada de bumbac formată de-a lungul stră-

zilor, şi s-a schimbat în decursul timpului la fel de încet“, îşi aduce aminte Ben în timpul unei scurte permisii acasă. Când Ben îşi vizitează foştii colegi de echipă (o mişcare ce conferă desfăşurării acţiunii un arc considerabil) şi când statisticile unui colonel („În acest război ne aşteptăm la o rată a mortalităţii de nouă la sută în rândul combatanţilor activi“) nu reuşesc să-i ocolească, romanul creează impresia unui sfârşit dramatic inevitabil. Şi totuşi, în mare măsură, luptele şi decesele de neevitat – ceea ce Ben numeşte „zidul uitării care se înalţă încet“ – nu se întâmplă în paginile cărţii. Naraţiunea propriu-zisă rămâne paradoxal de paşnică. Forţa romanului The Eleventh Man stă în explorarea unor teme largi: natura eroismului şi a propagandei. Ce militar este mai eroic: cel staţionat în Pacific sau cel sortit să patruleze pe coasta statului Washington? Ben nu e niciodată sigur dacă este o victimă sau un complice la războiul de cuvinte al armatei şi se simte vinovat că „trage cu gloanţe din telescriptor“, şi nu cu gloanţe adevărate. Totuşi, Ben şi camarazii lui rămân în poziţie de drepţi graţie unui simţ al loialităţii şi al datoriei specific lumii de demult – un detaliu caracteristic lui Doig. „Echipa şi muritorii ei reprezentau o nimica toată în comparaţie cu nenumăraţii bărbaţi masacraţi de fălcile războiului“, scrie Doig în tema lui Ben. Numai că în inima acestuia nu erau „o nimica toată“. h 5

Filmul dezastrului În 1910, o explozie a zguduit sediul ziarului Los Angeles Times, după care a urmat un proces parcă special conceput pentru Hollywood. DE DAVID OSHINSKY A primele ore ale dimineţii de 1 octombrie 1910, o imensă explozie a zguduit sediul central al ziarului Los Angeles Times, omorând 21 de persoane şi transformând clădirea în ruine. Nu a durat mult până s-a dovedit că era vorba de un atentat şi nu de un chibrit aprins din greşeală lângă o ţeavă din care scăpa gazul şi, drept urmare, a început o urmărire la scară naţională. Ceea ce a urmat – arestările, procesul, mărturisirile – a ajuns cu intermitenţă pe prima pagină a ziarelor, înainte de a aluneca în gaura neagră a memoriei istorice. Cele mai senzaţionaliste relatări din presa epocii descriau atentatul ca pe „crima secolului“, chiar dacă mai rămăseseră 90 de ani din respectivul secol. De atunci, scriitorii şi autorii articolelor de prima pagină au recurs la acest titlu pentru o mulţime de alte crime (şi procese) – gândiţi-vă la Leopold şi Loeb, Sacco şi Vanzetti, băieţii din Scottsboro, răpirea copilului lui Lindbergh, Alger Hiss, Julius şi Ethel Rosenberg, Lee Harvey Oswald, James Earl Ray, familia Manson, mulţimea de arestaţi ai afacerii Watergate şi O. J. Simpson. American Lighting (Trăznetul american) este ultima apariţie în acest domeniu exacerbat, iar Howard Blum, colaborator la Vanity Fair, nu se jenează să accentueze relevanţa poveştii. Atentatul din 1910 a fost un eveniment capital în istoria naţiunii noastre, insistă el, care a avut consecinţe nefaste asupra secolului al XX-lea şi a reprezentat un avertisment întunecat în privinţa secolului XXI. Blum spune povestea prin intermediul vieţilor interconectate a trei personaje: Billy Burns, detectivul care i-a depistat pe autorii atentatului, Clarence Darrow, avocatul care i-a apărat, şi D. W. Griffith, cineastul care îl ajutase pe detectiv la un caz de crimă mai vechi. Burns îşi conturase cariera în Serviciile Secrete ale Statelor Unite, luptând cu mafioţii şi politicienii corupţi. În 1910, anul în care şi-a înfiinţat propria firmă de detectivi, era deja o legendă în presa populară, care îl apela „Sherlock Holmes-ul Americii“. Înzestrat cu un talent pentru a rezolva misterele care îi uimea pe cei mai puţin dotaţi, Burns a fost angajat de primarul Los Angeles-ului pentru a prinde vinovaţii. Mobilul crimei a părut evident încă de la început. Los Angeles Times era un ziar „teribil de conservator“, spune Blum, iar publisher-ul său, „un om neplăcut şi cât un munte“, pe nume Harrison Gray Otis, jurase să transforme Los Angeles-ul într-o „metropolă trepidantă, fără sindicate“. Cu ajutorul unei armate de detectivi, Burns a urmat firul conspiraţiei, precum şi al altor acţiuni teroriste, ajungând la sediul central din Indianapolis al sindicatului Lucrătorilor la Construcţiile din Fier-Beton şi la secretarul-trezorier al acestuia, John J. McNamara, printre ai cărui complici se număra fratele său, Jim. Afaceriştii l-au aclamat pe Burns pentru că a salvat capitalismul din ghearele violenţelor

David Oshinsky este profesor titular de istorie la Universitatea din Texas şi un savant recunoscut, actualmente invitat la Universitatea New York. 6

Ruinele sediului ziarului Los Angeles Times, după explozia din 1 octombrie 1910.

AMERICAN LIGHTNING

Terror, Mystery, Movie-Making, and the Crime of the Century de Howard Blum Ediţie ilustrată. 339 pag. Crown Publishers. 24.95 $

clasei muncitoare. Chiar şi fostul preşedinte Theodore Roosevelt, care s-a luptat din greu pentru a diviza marile corporaţii, l-a felicitat pe detectiv pentru „serviciul emblematic“ pe care l-a adus naţiunii. Dar mişcarea sindicală s-a grăbit să-i apere pe fraţii McNamara. „Am investigat cazul în amănunţime“, spunea Samuel Gompers, preşedinte al Federaţiei Americane a Muncii. „Burns a minţit!“ Unii au mers chiar mai departe, susţinând că acuzaţiile, dacă se dovedeau adevărate, arătau disperarea clasei muncitoare faţă de lăcomia capitalistă: „Dinamitarea justificabilă“, striga jurnalistul de scandal Lincoln Steffens. Cu ajutor de la Partidul Socialist, aflat în ascensiune, sindicatele au strâns fondurile necesare pentru finanţarea celei mai bune apărări pentru fraţii McNamara în acest adevărat război. Aici apare Clarence Darrow. Blum petrece mai mult timp descriind eşecurile romantice ale lui Darrow decât succesele sale din sala de judecată, deşi notează că Darrow apărase în trecut conducători de sindicat acuzaţi de acţiuni violente. Ceea ce a făcut ca acest caz din Los Angeles să fie diferit, adaugă el, au fost argumentele blindate ale acuzării: dovezile împotriva fraţilor McNamara erau copleşitoare. Astfel încât Darrow, avocat al celor săraci, se pare că a luat parte la o conspiraţie care a încercat să mituiască un potenţial jurat (acuzat de dare de mită după încheierea procesului, Darrow şi-a obţinut achitarea cu una din cele mai nesincere pledoarii, în care şi-a rezumat cariera). Între timp, Billy Burns se ocupa cu utilizarea celei mai moderne tehnologii pentru a înregistra ilegal, cu microfoane ascunse, convorbirile din închisoare ale acuzaţilor. În cele din urmă, fraţii au pledat vinovăţia pentru crimă, în schimbul unor sentinţe pe termen lung care însă i-au scutit de pedeapsa capitală. Burns a trecut drept erou, iar Darrow

drept cel înfrânt. Impetuosul Harrison Gray Otis a văzut în acest caz încă o dovadă a ticăloşiei organizaţiilor sindicale. Săracul Samuel Gompers s-a adăpostit, susţinând că „a fost dezamăgit cu cruzime“. Ce rol a avut D. W. Griffith? În abordarea lui Blum, el rămâne o figură episodică, băgată aparent cu sila în poveste, pentru a conecta procesul McNamara cu cultura sexy a Hollywood-ului. Ni se spun câteva fapte despre talentele de cineast ale lui Griffith, despre simpatia sa pentru cei năpăstuiţi şi de influenţa pe care a avut-o la realizarea unui oribil film de scurt metraj despre cazul McNamara, A Martyr to His Cause, care, admite Blum, avea cam puţine „conexiuni cu realitatea“. Dar aflăm, de asemenea, şi despre slăbiciunea lui Griffith pentru tinere adolescente şi mai ales pentru actriţa Mary Pickford, a cărei relaţie cu cineastul este descrisă în detalii amănunţite („D. W.... o lăsase pe Mary tremurând de emoţie... Gândurile lui au rămas neexprimate, dar erau tulburătoare. Pulsau în conştiinţa sa cu forţa unei obsesii“). „Până la urmă“, spune Blum, „cartea pe care am scris-o e mai mult o naraţiune – o poveste extinsă şi, sper eu, dramatică şi impresionantă, despre trecutul nostru – decât un tom adresat specialiştilor în istorie, abundând de documente“. Mi se pare onestă descrierea. Dar cele mai bune poveşti sunt totuşi cele care trec dincolo de redarea seacă a faptelor, indiferent cât dramatism conţin acestea, şi explorează semnificaţii şi idei mai profunde. Deşi Blum subliniază în mod repetat importanţa atentatului de la Los Angeles Times şi îl compară nonşalant cu atacurile teroriste de la 11 septembrie, nu aduce nici un fundament istoric pentru cele două aserţiuni. Ceea ce îi lipseşte cărţii este atmosfera vieţii cotidiene din Los Angeles-ul anului 1910 şi înţelegerea enormelor schimbări industriale, tehnologice şi demografice care au declanşat ciocnirile violente dintre sindicate şi patronat în California şi în restul ţării. Pentru americanii din urmă cu un secol, atentatul a fost o mostră de Apocalipsă – o societate pe marginea prăpastiei. Până şi acest simplu fapt îl transformă într-un moment memorabil, a h cărui istorie încă aşteaptă să fie povestită. ILUSTRAŢIE DE LA „AMERICAN LIGHTNING”

Părintele fetelor „Follies“ Cum a folosit Florenz Ziegfeld comedia, sexul, erotismul şi stilul pentru a perfecţiona o nouă specie de spectacol muzical.

DE CHARLES ISHERWOOD N secol e doar o clipă în istoria omenirii, dar e o perioadă lungă în industria divertismentului. Cu doar o sută de ani în urmă, un impresar născut în Chicago a iniţiat o franciză numită „Follies“, care a pus New York-ul pe jar. A divinizat dansatoarea de revistă şi a schimbat regulile divertismentului, făcând din varieteu un meniu exotic. Mai târziu a continuat prin producerea spectacolului „Show Boat“, primul mare musical ameri-

ZIEGFELD

The Man Who Invented Show Business de Ethan Mordden Ilustrată. 335 pag. St. Martin’s Press. 32.95 $

can. Dar ce se ştie în prezent despre Florenz Ziegfeld Jr.? Pentru majoritatea newyorkezilor, e doar un nume al unui vechi cinematograf cu un singur ecran din Midtown. Chiar şi vedetele pe care le-a promovat – Fanny Brice şi Will Rogers, Eddie Cantor şi Marilyn Miller – sunt doar nume în paginile de istorie a teatrului. Printre clientela de seamă de la „Follies“, numai W. C. Fields a realizat o carieră cinematografică importantă, asigurându-şi singurul gen de nemurire care pare uşor de vândut azi, de tipul celei care poate fi încărcată pe YouTube în calupuri uşor de digerat. În această biografie nouă şi captivantă, Ziegfeld, Ethan Mordden acordă atenţia cuvenită plasării omului în istorie, observându-i meritele şi analizând formula pe care a creat-o, a perfectat-o şi la dispariţia căreia a asistat, pe măsură ce radioul şi apoi filmele au inundat cultura. Dar Mordden e mai puţin interesat de simpla înregistrare a trecutului şi mai mult de redeşteptarea acestuia. Îi ia pe cititori de ureche şi îi aduce înapoi în primele zile ale secolului trecut, când un mocofan din Midwest, talentat şi tupeist (în maniera tipică din Chicago), putea da lovitura cu o reţetă compusă din sex, clasă şi stil, şi putea inventa o nouă categorie de divertisment, făcând cuceriri, datorii, dând lovituri, suferind eşecuri şi apărând în paginile ziarelor, până la moartea sa din 1932, la 65 de ani, victimă a problemelor pulmonare şi de inimă sau, pur şi simplu, a surmenării excesive. Astăzi, Mordden e probabil istoricul de frunte al musicalului american. Cu siguranţă, e cel mai prolific. Într-o serie de cărţi, a creat o istorie pe decenii a musicalului de pe Broadway, începând cu anii ’20. După ce a studiat cu atenţie perioada de glorie şi a scris despre declin şi prăbuşire cu o ranchiună categorică (The Happiest Corpse I’ve Ever Seen1 a fost titlul cărţii sale despre ultimul sfert de secol al teatrului Rialto, aflat în decădere), se întoarce inevitabil spre anii efervescenţi ce

Charles Isherwood este critic de teatru la The Times. 1 Cel mai fericit cadavru pe care l-am văzut vreodată

Cântăreţe evoluând în piesa „Follies“, 1943, şi Florenz Ziegfeld în tinereţe. au precedat apogeul, şi către omul ale cărui inovaţii au contribuit la dezvoltarea celei mai mari forme de artă americană. Stilul lui Mordden este vioi, bogat presărat cu semne de exclamare şi jargonul perioadei (Avem chiar şi un Yowzah!2). E o carte alertă, exuberantă, prezentând istoria ca pe o conversaţie amicală şi intimă. Unele idiosincrazii distrag, spre exemplu obiceiul autorului de a scrie cu majusculă Conceptele Populare. Dar povestea merge înainte într-un ritm constant, asemenea show-ului „Ziegfeld Follies“, ce a recalibrat timpul teatral prin introducerea unui act surpriză chiar la finalul spectacolului. Fiu al unui imigrant german, profesor de muzică şi impresar de categorie mică, Ziegfeld şi-a început cursa către succes cu protagonista cu cele mai mici şanse – în realitate un băiat musculos pe nume Eugen Sandow, un ridicător de greutăţi pe care l-a adus de la New York pentru a juca în spectacolul de varietăţi al tatălui său, în Chicago. Sandow a fost o senzaţie, iar sexul se vindea cel mai bine. (Doamnele de societate stăteau la rând, în spatele scenei, pentru a-i pipăi bicepşii). Căutând un nou talent pentru a da marea lovitură, Ziegfeld a plecat la Paris – centrul sexului! – şi a recrutat-o pe Anna Held, o şanteuză fără cine ştie ce voce, dar cu o siluetă voluptuoasă şi un fel provocator de a cânta în cel puţin două limbi. S-a căsătorit cu ea (oarecum) şi a făcut-o ve2

Interjecţie exprimând încântare sau aprobare

FOTOGRAFII DE GEORGE KARGER/TIME AND LIFE PICTURES – GETTY IMAGES (STÂNGA) ŞI DIN CARTEA „ZIEGFELD“

detă, dovedindu-se la fel de bun ca negustor, cât şi ca vânător de talente. Ziarele au înnebunit la ştirea că aceasta făcea baie în lapte (Depăşeşte-o dacă poţi, Paris Hilton). „Follies“ a fost iniţial un spectacol pentru filfizoni, desfăşurat într-unul dintre teatrele de grădină de pe acoperişul marelor palate de pe Broadway. Inspirându-se din forme deja populare – burlesc, vodevil, spectacolele satirice de la Paris – Ziegfeld a recombinat

Atenţia obsesivă a lui Ziegfeld pentru detaliul senzual a ridicat arta costumaţiei sumare pe noi culmi. elemente din fiecare pentru a conferi un nou ritm alert formatului de varieteu. Produsul rezultat „elogia trecutul musicalului în timp ce-i construia viitorul“, scrie Mordden. Iar veneraţia impresarului pentru fetele talentate a fost depăşită doar de admiraţia sa pentru femeile frumoase: atenţia obsesivă a lui Ziegfeld pentru detaliul senzual a ridicat arta costumaţiei sumare pe noi culmi. Cine a fost omul Ziegfeld? În realitate, doar o extensie a lui Ziegfeld glorificatorul de fete. S-a culcat cu vedetele sale feminine, talentate sau nu („lipsa de talent“ a amantei sale Lillian

Lorraine „era atât de desăvârşită, că era aproape inovatoare“, spune Mordden) şi, după ce drumurile lui şi ale lui Held s-au despărţit, s-a însurat cu Billie Burke, a cărei faimă în rolul Glindei, Vrăjitoarea cea Bună din „Vrăjitorul din Oz“, a depăşit-o deja pe a lui Ziegfeld însuşi. Altfel, ca în cazul numeroaselor biografii ale artiştilor care trăiesc mai ales prin opera lor, omul Ziegfeld rămâne aici o necunoscută, un pic mai mult decât suma telegramelor pe care le-a expediat cu duzina, descriindu-şi cerinţele estetice meticulos de detaliat. Acest lucru se datorează parţial faptului că Mordden e absorbit de mecanica realizării musicalului. (O biografie anterioară, mai impunătoare, dar mai naivă a lui Charles Higham, înclină mai mult către latura personală). Dar Ziegfeld a fost, de asemenea, discret în legătura cu viaţa sa privată, mai ales că, prin dansatoarea de revistă, a contribuit la crearea culturii celebrităţii fără portofoliu. „Industria divertismentului s-a schimbat atât de mult“, se lamenta el când un şir de eşecuri la sfârşitul anilor ’20 i-a încheiat lunga serie de succese. Ar fi trebuit să prevadă acest lucru; el însuşi a schimbat-o într-o clipită. Dar, indiscutabil, obsesiile sale personale au rămas în centrul industriei spectacolului. Dacă Ziegfeld n-ar fi pregătit calea, poate că Las Vegas-ul ar fi fost azi doar un complex comercial deocheat în deşert, iar Simon Cowell, impresarul perfecţionist al show-ului „American h Idol“, ar fi putut fi – ei bine, un nimeni. 7

Furnicile americane lucrează în echipă la o crenguţă încărcată.

E Pluribus Unum Inteligenţa de roi la viespi, albine, furnici şi termite. DE STEVE JONES U puţină vreme în urmă, m-a înţepat o metaforă. O grămadă de viespi care-şi apărau fagurele de hârtie, enervate de modul în care le prezentam comportamentul în faţa unui grup de studenţi, au trecut la atac. Efectele au fost neplăcute: o senzaţie fierbinte, năduşitoare şi sufocantă şi o dorinţă copleşitoare de a face un duş răcoritor (care n-a ajutat prea mult). Cei care se folosesc de asemenea vietăţi pentru a construi parabole, aşa cum au făcut mulţi filosofi, se confruntă – metaforic vorbind – cu acelaşi pericol. Insectele sociale au fost adesea cooptate ca modele pentru societatea umană. Dreapta le foloseşte pentru a elogia puterea ierarhiei, iar stânga, pe cea a comunităţii. Albinele îi atrag pe liberali şi pe optimişti (cu spiritul stupului), furnicile pe conservatori şi pe pretenţioşi (oraşul ca muşuroi de furnici). Lyndon Johnson le-a considerat utile pe aceste vietăţi şi le-a folosit în discursul său inaugural: „Nu cred că Marea Societate e ca oastea ordonată, constantă şi sterilă a furnicilor. E freamătul devenirii, al încercării, al cercetării, al căderii, al tihnei şi al tendinţei de a încerca din nou“, însă politicienii de toate culorile au recurs la aceste insecte pentru a preda lecţii utile, deşi contradictorii, despre Natură.

Steve Jones e profesor de genetică la University College din Londra şi a scris cartea „Darwin’s Ghost: «The Origin of Species» Updated“. 8

Pe de altă parte, această carte e doar despre viespi, albine, furnici şi termite. „Doar“ nu e cuvântul potrivit, căci în cele peste 500 de pagini ale sale, The Superorganism (Superorganismul) oferă o uluitoare relatare a comportamentelor complicate şi neaşteptate ale insectelor sociale. Coautorii săi, Bert Hölldobler şi E. O. Wilson, au câştigat un premiu Pulitzer în 1991 pentru cartea lor anterioară, The Ants, dar ştiinţa (dacă nu şi folosirea furnicilor în metafore) a făcut paşi mari între timp.

THE SUPERORGANISM

The Beauty, Elegance, and Strangeness of Insect Societies de Bert Hölldobler şi Edward O. Wilson Ilustrată. 522 pag. W. W. Norton & Company. 55 $

Principala marotă a lui Hölldobler şi Wilson e că o colonie este ca un singur animal ridicat la un nivel superior. Fiecare insectă e o celulă, castele de insecte funcţionează ca nişte organe, reginele joacă rolul de organe genitale, iar viespile care m-au înţepat reprezintă echivalentul sistemului imunologic. În aceeaşi cheie, furnicile strângătoare sunt ochii şi urechile celorlalte, iar regulile de dezvoltare a coloniei îi determină forma şi dimensiunea. Stupul nu are creier, dar principiile de fier ale cooperării dau impresia de planificare. Munca în echipă dă roade: într-un studiu al unei părţi din jungla amazoniană, insectele sociale reprezentau 80% din totalul biomasei,

în cadrul căreia furnicile cântăreau de patru ori mai mult decât toate mamiferele, păsările, şopârlele, şerpii şi broaştele la un loc. Lumea conţine la fel de multe furnici ca şi oameni. Karl von Frisch, cel care a descoperit celebrul dans legănat al albinei, spunea în anii ’30 că „viaţa albinelor e ca o fântână vrăjită. Cu cât scoţi mai mult din ea, cu atât rămâne mai mult de scos“. Din acest izvor mai ţâşneşte încă o cantitate abundentă de ştiinţă excelentă, iar Wilson şi Hölldobler adună câteva elemente clasice în această carte. Cum îşi dă seama o furnică de distanţa care o separă de muşuroi? E simplu: îşi numără paşii. Lipiţi-le picioroange de picioare când pornesc la drum şi le veţi vedea cum pleacă în pustiu; la întoarcere, lăsaţi-le pe picioarele lor şi veţi constata că vor parcurge doar o bucată din drum. Superorganismul are caste, care nu se bazează pe diferenţele genetice, ci, asemeni claselor sociale ale oamenilor, pe mediul în care cresc. Uneori, treaba se rezolvă cu un mesaj chimic, dar frigul şi foamea pot fi la fel de eficiente în privinţa condamnării unei insecte la o viaţă umilă de muncitor. Câteva reguli simple iau forma unei aparente inteligenţe, dar de fapt cuibul insectelor sociale e lipsit de creier. Indivizii funcţionează ca nişte automate. O furnică dă peste ceva gustos şi aduce o bucăţică în muşuroi, deplasându-se cu mersul său rătăcitor şi lăsând în urmă o dâră olfactivă. A doua furnică îi ia urma până la sursă, mergând pe un drum şerpuit propriu. Cea de-a treia şi cea de-a patra fac la fel, până când, în curând, aceste făpturi ocupate convin asupra celui mai scurt drum cu putinţă, marcat ca o şosea de feromoni. Acest fenomen are câteva aplicaţii utile pentru animalele sociale care îl studiază. Informaticienii îşi umplu computerele cu furnici virtuale şi le pun să-şi găsească drumul printr-un labirint, lăsând în urmă o dâră de cod, până când se formează cea mai scurtă cale. Aceeaşi logică ajută la planificarea reţelelor de telecomunicaţii eficiente şi a modului optim de utilizare a porţilor de îmbarcare de la aeroportul J.F.K. În sistemul de telecomunicaţii, fiecare mesaj lasă în urmă un „feromon“ digital în timp ce trece printr-un nod, iar în curând se formează şi cea mai rapidă modalitate de a-i da de urmă. Inteligenţa roiului face minuni. Sexul în roiuri e şi mai remarcabil. Ludovic al XII-lea al Franţei purta un stihar tivit cu albine de aur şi cu stupi înnobilaţi cu deviza „Rex non utitur aculeo“ (regele nu înţeapă). Avea dreptate: treaba neînţepătoare a masculului e să fecundeze femele, care înţeapă şi tot înţeapă pentru a-şi apăra cuibul. Chiar şi regina poate da lovituri serioase, deşi, în cea mai mare parte a timpului, e prea ocupată pentru a produce daune serioase. În rândul albinelor americane, „cele mai extreme superorganisme de pe Pământ“, cu societăţile lor deosebit de complicate, o singură regină poate produce până la 200 de milioane de femele şi de progenituri (sterile) în timpul vieţii sale de 10-15 ani, împreună cu câţiva masculi, al căror unic rol e cel de a reface proviziile de spermă (o slujbă cu care Ludovic al XII-lea nu s-a învrednicit prea bine). Cercetătorii credeau odinioară că acest comportament produce tiparele nesimetrice ale înrudirii albinelor cu furnicile, în care surorile sunt mai legate între ele decât de mama lor, datorită unui sistem bizar de determinare sexuală în care masculii au un singur set de gene, iar femelele, două. Pe de altă parte,

asta înseamnă că infertilitatea femelelor (şi dispoziţia asociată de a-şi ajuta mama să producă mai multe surori) are un rost evolutiv. Din păcate, multe insecte cu aceeaşi structură genetică ciudată sunt solitare, în vreme ce anumite mamifere, cu un sistem sexual convenţional, precum cârtiţa de deşert, au şi ele o singură regină dominantă, câţiva masculi favorizaţi şi un grup intimidat de muncitori care o ajută să se reproducă. Doar grija părintească şi o diviziune asociată a muncii pot favoriza evoluţia acestor societăţi (deşi înrudirea strânsă are un rol important). UMEA superorganismelor cunoaşte mari diferenţe, de la cea relativ primitivă a furnicilor australiene, care trăiesc în grupuri de aproximativ o sută, în care singura diviziune e în sexuate şi asexuate, la cea a furnicilor americane, care trăiesc doar în Lumea Nouă şi care cultivă grădini fungice şi au milioane de muncitori, împărţiţi într-o mare varietate de caste, care convieţuiesc într-o singură colonie. Muşuroaiele lor sunt pline de informaţii, comunicate prin indicii chimice, prin atingeri şi lovituri, prin dansuri şi semnale. Această „înţelepciune colectivă“ se pretează de minune la o modelare matematică (de care această lume are parte din plin), dar după cum afirmă Hölldobler şi Wilson, ştiinţele naturii – experimentele şi observaţia – sunt ceea ce contează cu adevărat. În această carte abundă mostrele de ştiinţe naturale de primă mână şi, deşi unele informaţii sunt exprimate într-un limbaj tehnic (muncitorii se împart în ergatogini, sexuaţi şi enanici), orice cititor interesat de stadiul actual al biologiei adevărate (studierea vieţii mai degrabă decât a chimiei) ar face bine să citească acest volum. Totuşi, ar fi recomandabil ca filosofii să-l evite. Alexander Pope era perfect conştient de primejdiile metaforelor cu şase picioare: „Astfel Furnicile, care pentru un Bob îşi dedică atenţia / Cred că toate Treburile Pământului sunt ale lor. / Astfel Fagurii par Palate în ochii Albinelor / Iar Acarienii îşi închipuie că toată Lumea e o Brânză“. În primele sale texte, Wilson părea să cadă în această capcană de a vedea evoluţia ca pe o tranziţie lină de la lichidul primar la secolul XXI şi de a se folosi de furnici (dacă nu chiar şi de acarieni) pentru a aduce dovezi. The Superorganism se arată însă mult mai precaut: de abia în ultimele câteva paragrafe ajunge să facă o paralelă între insecte şi oameni – o specie odinioară rară ale cărei aptitudini sociale şi a cărei abilitate de a coopera au condus, la fel ca în cazul albinelor şi furnicilor, la o extraordinare proliferare. Totodată, cartea recunoaşte faptul că oamenii, spre deosebire de insecte, se lasă conduşi de inteligenţă şi nu de instincte pure: o inteligenţă care „ne-a permis să controlăm şi să distrugem mediul înconjurător planetar pentru a obţine câştiguri pe termen scurt, prima dată în istoria planetei când o specie a făcut aşa ceva“. Charles Darwin ar fi rămas încântat de această carte. Opera lui literară era destinată unui public larg şi scrisă într-o proză victoriană simplă. După cum îi scria el lui Thomas Henry Huxley, „uneori îmi spun că prezentările generale şi populare sunt aproape la fel de importante pentru progresul ştiinţei ca şi lucrările ştiinţifice după care au fost formulate“. După un secol şi jumătate, The Superorganism se înscrie cah tegoric în această distinsă tradiţie.

FOTOGRAFIE DE LA BERT HÖLLDOBLER ŞI EDWARD O. WILSON/DIN „THE SUPERORGANISM“

Înarmaţi şi vulnerabili Noul roman al lui Carolyn Chute este o odă dedicată unei părţi tăcute a Americii. DE STACEY D’ERASMO

televiziunii şi a „FIAREI GLOBALE“, pe atât de tentat să construiască un carusel al monştrilor şi să primească proscrişi. Jane are o pasiune enormă pentru Mickey, care ajunge la Gordon şi la Colonie după o serie de nenorociri alienante. Gordon îi adăposteşte pe ambii copii rătăciţi în avanpostul său din faţa civilizaţiei. Între timp: „Miliţiile cresc. Dar şi adversarii, pumnii ridicaţi, pamfletele, învălmăşelile, blocarea străzilor. Strigăte pentru libertate, libertad, liberul arbitru. Hidra creşte. Este frumoasă pentru mama ei“. Chute, membră ea însăşi a miliţiei, este cu siguranţă conştientă de sine şi nuanţată, dar, de asemenea, se simte că nu glumeşte cu adevărat. O secţiune intitulată „În lumea largă“ spune: „Astăzi, undeva în America, mai multe executări silite. Mai multe licitaţii. Încă un fermier îşi plănuieşte propria moarte. Şi altul. E o artă să faci ca moartea ta provocată de combină să pară un accident“.

N înfricoşător buletin de ştiri dintr-un univers alternativ – tulburător, halucinant, strălucitor şi bizar – e acest exploziv şi neliniştitor al cincilea roman de Carolyn Chute. În paginile sale, forma nu numai că urmăreşte traseul sentimentelor, ci le vânează nemilos cu o plasă de prins fluturi, aruncată în multe direcţii, uneori cu succes, alteori fără. Dar a o vedea pe Chute cum pierde ceea ce ur-

THE SCHOOL ON HEART’S CONTENT ROAD

de Carolyn Chute 384 pag. Atlantic Monthly Press. 24 $

măreşte e mai interesant decât să priveşti cum un scriitor mai slab, mai politicos, prinde o pradă mai mare. Pe cât e idiosincratică, pe atât e de antrenantă The School on Heart’s Content Road (Şcoala de pe drumul liniştii sufleteşti). O poetică mitologică a celui de-al doilea Amendament nu e chiar atât de obişnuită în literatura modernă de ficţiune americană. Dar obişnuită nu e nici descrierea sărăciei americane contemporane: a suferinţei lente, nemiloase, de a nu avea niciodată de ajuns, a stoarcerii speranţei şi ambiţiei de la cei pentru care o slujbă la Wal-Mart este o şansă rară, a imposibilelor alegeri dilematice făcute zilnic de cei săraci. Este un roman superb, un roman polemic, un roman complex. Este o odă adresată unei părţi a Americii fără glas şi care e înarmată. Chute este o scriitoare atât de neobişnuită, de însufleţită, de empatică, încât ai fi tentat să cedezi în faţa iubirii şi să uiţi de gloanţe. Însă, pentru a face asta, ar însemna să nu iei în seamă remarcabila forţă de aici: dacă disperarea şi tandreţea sunt reale, la fel sunt şi armele. Celebră pe bună dreptate ca autoare a romanelor The Beans of Egypt, Maine, Letourneau’s Used Auto Parts, Merry Men şi Snow Man, Chute a declarat cu mult timp în urmă că este interesată de o anumită pătură a sărăcimii din Maine. Le-a apărat existenţele sărace, dar printr-un limbaj glorificator, idiosincratic, plin de energie. Era, în cuvinte, echivalentul artei profane: inventiv şi ciudat, cu relaţia detaşată faţă de reguli a autodidactului. Punea majuscule în voie, trecea în viteză printre propoziţii şi afişa o afecţiune făţişă pentru personajele ei mari şi zbuciumate. The School on Heart’s Content Road, primul ei roman după aproape zece ani şi, potrivit lui Chute, primul dintr-o serie de cinci, se îndepărtează de Beans, apropiindu-se de vecinii lor, un colectiv (foarte) neomogen de personaje care se strâng în jurul Coloniei St. Onge, pe care Chute o

Cel de-al treilea roman al lui Stacey D’Erasmo, „The Sky Below“, va apărea în ianuarie în Statele Unite. FOTOGRAFIE DE ERIK JACOBS PENTRU NEW YORK TIMES

O poetică mitologică a celui de-al doilea Amendament nu e chiar obişnuită în literatura de ficţiune modernă americană.

Carolyn Chute şi soţul ei, Michael, acasă în Parsonsfield, Maine. descrie ca fiind „o vastă cooperativă de mobilier, energie alternativă, produse de fermă şi comerţ“. Colonia este categoric reticentă faţă de guvernul Statelor Unite, Nafta şi învăţământul public; locuitorii coloniei sunt foarte pregătiţi pentru o stare de pericol global. Romanul gravitează în jurul a numeroase puncte de vedere, a 20 de personaje interdependente, printre care se numără un televizor, o cioară, vocea lui Mamon, agenţi F.B.I., ţesătoarele din Halifax, Anglia anului 1819, Dumnezeu şi aşa mai departe. Populista Chute îi prinde pe toţi în plasa ei. Povestea principală, însă, se concentrează pe întâlnirile succesive şi pe relaţiile dintre trei personaje: Mickey Gammon, un tânăr singuratic, inteligent, rebel, de 15 ani, care a abandonat şcoala şi care îşi găseşte un fel de adăpost la miliţia locală de la Border Mountain; Jane Meserve, de 6 ani, un copil metis, care şi-a găsit un fel de

adăpost la Colonie, din cauză că mama ei e în închisoare, iar tatăl a dispărut; şi Gordon St. Onge, în vârstă de 39 de ani, cel care a fondat şi care conduce Colonia şi care e un diavol dur, sexy şi bucolic. Când leagă sufletele acestor indivizi complecşi, emoţionanţi, Chute devine fascinantă şi emoţionantă printr-un un simţ al umorului precis. Jane e ataşată în mod deosebit de ochelarii ei de soare roz-închişi, în formă de inimioare, cu rame albe, cărora le spune „ochelari de agent secret“. Precum spioana Harriet, Jane înregistrează tot în carneţelul ei, din raţiuni speciale de agent secret – adică pentru a-i povesti totul mamei sale când o va vizita în închisoare. Mickey nu e neapărat violent sau paranoic, e doar pierdut într-o lume de care nu-i pasă şi căreia nu-i pasă prea mult de el. Gordon, un vizionar calm, foarte muncitor şi foarte meditativ, e, pe cât e de înverşunat împotriva

În vreme ce cartea abundă în polemici – vocea televiziunii nu e una de admirat – Chute e o scriitoare prea bună pentru a polemiza naraţiunea însăşi. Aici nu există victorii sau înfrângeri sentimentale. Guvernul nu-i atacă pe nefericiţii locuitori ai Coloniei. Mickey, Jane şi Gordon nu devin conducătorii unei lumi noi şi mai bune după prăbuşirea capitalismului. În cele din urmă, intriga se orientează către micile rivalităţi şi gelozii dintre compatrioţi, nu către confruntarea finală dintre săraci şi bogaţi. Unul dintre cele mai emoţionante dialoguri din carte nu e discursul lung, vehement al lui Gordon către membrii miliţiei, nici chiar una dintre propoziţiile descriptive dinamice ale lui Chute. E un schimb de replici între Mickey şi Jane: „Eşti săracă, nu-i aşa? Se uită la mine, fix la mine. ’Şi tu eşti’. ’Nu sunt’.“ CĂ lupta de clasă nu începe niciodată în aceste pagini, că săracii disperaţi sunt lăsaţi să aibă grijă unii de alţii şi să-şi facă rău unul altuia, aşa cum şi vor face – mereu, ca Jane, adesea negându-şi propria condiţie – este abordarea cea mai delicată, cea mai impresionantă a lui Chute. Veţi afla tot ce e de ştiut despre cum e să te afli la picioarele societăţii americane în acea scurtă conversaţie dintre doi copii. Consideraţi The School on Heart’s Content Road ca fiind un mesaj într-o sticlă: urgent, scris cu majuscule, hotărât să străbată distanţa aparent uriaşă de la un ţărm al realităţii la altul. S-ar putea să nu fiţi de acord cu tot ce conţine, dar s-ar putea să vă doriţi s-o deschideţi şi să-l citiţi. h Vă este adresat. 9

Mica Britanie La două secole după Gibbon, un istoric reconstituie traiectoria decăderii altui mare imperiu. DE GEOFFREY WHEATCROFT N 1764, Edward Gibbon stătea „pe gânduri între ruinele Capitoliului“ din Roma, loc unde, după cum a şi scris istoricul într-un pasaj vibrant, „în timp ce călugării desculţi cântau slujba de vecernie în Templul lui Jupiter, a început să-mi prindă contur în minte ideea de a scrie despre declinul şi căderea urbei“. Parlamentul din Londra nu a fost redus încă la stadiul de ruină, dar ideea de a scrie The Decline and Fall of the British Empire (Declinul şi căderea Imperiului Britanic), aşa cum a făcut-o Piers Brendon, e destul de ispititoare. După cum subliniază autorul, influenţa cărţii

THE DECLINE AND FALL OF THE BRITISH EMPIRE 1781-1997

de Piers Brendon Ilustrată. 786 pag. Alfred A. Knopf. 37.50 $

lui Gibbon asupra volumului său e că Imperiul Britanic a fost construit şi apărat, în mare parte, de oameni care îşi alegeau modelele din rândul clasicilor şi care, în mod conştient, se considerau moştenitori ai unei tradiţii imperiale anterioare. Nu era nici o nevoie ca englezii din secolele XVIII şi XIX să se întrebe „Suntem noua Romă?“, aşa cum apare în titlul recentei cărţi a lui Cullen Murphy despre America modernă. Ei se considerau romani şi erau mândri de asta, deşi nu s-au dovedit la fel de ageri în privinţa drumului declinului. Reprezentaţii Indiei Britanice care aveau de-a face cu provincia Frontiera de Nord-Vest, dezbăteau învăţăturile politicilor romane de apărare a frontierelor împreună cu un cărturar de la Oxford, „ca nu cumva să se repete tragedia Imperiului Roman, ale cărui extremităţi au crescut în detrimentul centrului său“, după cum scria un istoric. Întreaga poveste a Imperiului Britanic ar putea fi trasată bine în timp pentru exact 500 de ani, din 1497 când John Cabot a ajuns în Terra Nova în numele lui Henric al VII-lea şi până la coborârea drapelului britanic în Hong Kong, în 1997. Însă Brendon îşi începe povestea declinului în 1781, când lordul Cornwallis s-a predat lui George Washington. Cu puţină vreme înainte, Gibbon însuşi refuzase o invitaţie la cină cu Benjamin Franklin, la Paris, din moment ce acesta reprezenta o ţară inamică. Franklin i-a răspuns cordial că i-ar face plăcere să-i pună „la dispoziţie materiale unui scriitor atât de bun pentru Declinul şi căderea Imperiului Britanic“, aşa că ideea nu e chiar nouă. Situaţia părea favorabilă după Războaiele napoleoniene, când imperiul s-a extins din nou, intenţionat sau nu. Regatul tot mai vast din India era un proiect corporatist, literalmente de fapt, condus de „Compania John“, după cum i se spunea colocvial Companiei Indiilor Orientale, până la momentul pe care indienii nu-l mai numesc acum „Răscoala Indiană“.

Printre cărţile lui Geoffrey Wheatcroft se numără „The Randlords“, „The Controversy of Zion“ şi „The Strange Death of Tory England“. 10

Membrii unei echipe de polo a armatei britanice, la Hyderabad, în India. Mişcarea a fost reprimată de către britanici cu o brutalitate înfiorătoare, care i-a făcut pe mulţi să se întrebe, deşi nu pentru prima oară, cine erau „sălbaticii“ şi cine erau cei civilizaţi. În acelaşi timp, aşezările albilor progresau în forme fascinante prin varietatea lor, de la Canada cu irascibilii ei francezi până la Australia şi la originile sale de imens lagăr de deţinuţi şi chiar până la colonia-model din Noua Zeelandă, cu fermierii ei liberi şi dârzi. În fiecare caz, crearea unor societăţi care aveau să se transforme în democraţii liberale prospere a presupus şi manevre de expropriere şi, uneori, de nimicire a populaţiilor indigene, proces salutat pe faţă, în numele progresului, de către anumiţi englezi inteligenţi şi aşa-zis luminaţi. În mod inevitabil, textul lui Brendon e complex, pe măsură ce autorul trece de la un ţinut la altul sau de la un continent la altul, dar este întotdeauna lucid şi bine documentat, bazat pe o lectură amplă dintr-o gamă largă de surse, de la arhive oficiale la autobiografii victoriene şi, incredibil, chiar şi la publicaţii precum Gazeta Automobil Clubului Regal din anul 1907. Fiecare pagină e extrem de uşor de citit şi captivantă, deşi nu se poate spune că e şi o lectură plăcută, mai ales atunci când ajungi la descrierea ororilor comerţului cu sclavi sau la vânătorile ocazionale de băştinaşi australieni şi africani, trataţi ca şi când ar fi fost nişte fiare. Însă Brendon, care a mai scris câteva biografii şi volume de istorie, nu creează o imagine pur şi simplu sinistră şi nici nu formulează o acuzaţie oficială. În schimb, preferă să surprindă relaţiile nuanţate dintre englezi şi popoarele pe care le-au condus, deşi, în India, aceste atitudini au devenit din ce în ce mai aspre şi mai rasiste după Răscoală. Un lucru e

sigur: cu câteva sute de ani în urmă, existau puţini englezi în India, ca să nu mai vorbim de Africa, care să considere că decolonizarea avea să se producă atunci când s-a produs şi cu rapiditatea cu care s-a desfăşurat. Textul prinde viaţă şi datorită nenumăratelor digresiuni amuzante. Una dintre cele mai ciudate ţine de declinul şi căderea mustaţei britanice, despre care Brendon sugerează că e „oarecum legată de administraţia britanică a Indiei“. Englezii au început să-şi lase mustaţă când au ajuns în India, iar mustăţile acestea au devenit obligatorii pentru ofiţeri până la primul război mondial. Dacă stăm să ne gândim mai bine, cei doi premieri britanici mustăcioşi de după 1945 au fost amândoi ofiţeri de infanterie, dar aceste accesorii faciale au dispărut de 45 de ani deja (deşi Tony Blair avea mustaţă în tinereţe). Brendon mai impresionează cu nişte întorsături din condei aproape în stilul lui Gibbon: Aden era „un purgatoriu năclăit cu lavă pentru ofiţeri adulterini şi pentru regimentele indiene căzute în dizgraţie“. E măsură ce imperiul creştea în perioada victoriană, au ajuns să se înăsprească şi conducătorii, care, spre deosebire de ce se susţine adesea, nu se lăsau temperaţi de religie. Însă au apărut şi nenumărate critici ale imperiului. Abolirea sclaviei a fost o cauză populară, politicianul radical John Bright a întrebat ce drept aveau compatrioţii săi de a pretinde loialitate din partea indienilor cărora le luaseră pământurile după ce îi cuceriseră, iar regina însăşi a rămas îngrozită de cruzimea necreştinească cu care a fost înăbuşită Răscoala. În orice caz, aceşti noi romani au avut parte de destule dezastre, dar şi de victorii. După ce un tri-

mis la Kabul a fost măcelărit de mulţime, a fost întreprinsă o expediţie represivă în Afganistan în 1842, care a fost şi ea distrusă aproape până la ultimul om. Însă nici măcar aceasta n-a fost la fel de şocantă ca Războiul Burilor, ale cărui etape iniţiale, din 1899, au fost marcate de o serie ruşinoasă de înfrângeri ale britanicilor. După cum spune Brendon, măsurile de represiune anterioare din America au demonstrat cât de şubredă era „construcţia imperială dărăpănată“ şi de-acum existau mai multe „dovezi umilitoare ale decrepitudinii fizice, precum şi

Imperiul şi-a atins apogeul după încheierea unui război în 1918, iar declinul său a început după sfârşitul altui război, în 1945. ale hidoşeniei morale“. Problematica pusă de Războiul Burilor nu ţinea atât de mult de posibilitatea existenţei vreunui scop moral al urmaşilor coloniştilor europeni din Africa de Sud, cât mai degrabă de scopul moral al Imperiului Britanic (unii specialişti au văzut în această situaţie un paralelism cu Războiul din Vietnam). Conflictul a mai sedimentat totodată convingerea că imperialismul nu era decât o escrocherie menită să-i îmbogăţească pe imperialişti. Brendon respinge opinia – nu doar „marxistă“, sugerează el – că motivul declanşării Războiului Burilor a fost aurul şi interpretează greşit rolul investitorilor, al magnaţilor exploatărilor miniere, dezbinaţi în chestiunea antebelică a sprijinirii lui Jameson Raid, deşi toţi îşi doreau un guvern care să le vadă interesele cu ochi buni. După ce a vizitat Africa de Sud, autorul so-

PHOTOGRAPH FROM “THE DECLINE AND FALL OF THE BRITISH EMPIRE’’ (CORBIS)

cialist J. A. Hobson a scris mai întâi o nuvelă în care denunţa războiul drept o conspiraţie capitalistă, după care a publicat un volum mai lung şi extrem de marcant – Imperialism. Bănuiesc că această carte i-a indus în eroare pe mulţi în privinţa presupusei temelii economice a imperialismului de orice fel. Regiunea Witwatersrand, cu toate terenurile sale bogate în aur, reprezenta o adevărată comoară pe care merita să o stăpâneşti, dar nu se poate spune acelaşi lucru despre o bună parte din Africa. Şi, în vreme ce politicienii de la Londra se plângeau neîncetat de cheltuielile făcute cu coloniile, o bună parte din America de Sud, în special Argentina, se afla foarte profitabil în proprietatea City of London, care nu trebuia să cheltuiască prea mult pe administraţie. În orice caz, Imperiul Britanic şi-a atins apogeul după câştigarea unui mare război în 1918, iar dezmembrarea sa a început după sfârşitul altui mare război în 1945. În timpul

celui de-al doilea război mondial, Churchill a spus că nu devenise primul-ministru al regelui pentru a superviza lichidarea Imperiului Britanic, dar, într-un anume sens, acest lucru a fost o consecinţă a victoriei sale. Nici măcar atunci britanicii nu păreau dispuşi să-şi abandoneze coloniile îndepărtate, cel puţin până când au început să-şi dea seama că le-ar fi mai bine fără atâtea poveri ingrate. Unul dintre cele mai ingrate cazuri era cel al Mandatului Palestinei, cu conflictul său tripartit de evrei, arabi şi britanici, iar în 1948, starea de spirit a multor englezi era rezumată de un graffiti de pe un zid din Ierusalim, în care un soldat britanic, aşezat sub sloganul sionist „Tommy, du-te acasă“, răspundea că ar fi dat orice să plece. Ultimele zile ale imperiului au fost chinuitoare şi în Palestina, dar şi în alte zone. Deşi nici răscoala mişcării Mau Mau din Kenia, nici reprimarea ei n-au fost la fel de crude ca îngrozi-

torul conflict contemporan din Algeria franceză, peste 20.000 de luptători Mau Mau au murit şi mai bine de 1.000 de africani au fost spânzuraţi în perioada 1952-1958, în vreme ce teroriştii Mau Mau au ucis peste 1.800 de semeni africani, precum şi 32 de colonişti europeni. Aceasta e o poveste sumbră, iar atitudinea prea multor englezi a fost sintetizată de un reprezentant oficial care a declarat că, în privinţa reprimării răscoalei, „nu e cu putinţă să impui politeţurile din Cheltenham pe dealurile din Chuka“. Între timp, un raport oficial din Cipru observa că „spânzurătoarea, care e destul de învechită, ar trebui modernizată“. Însă, în ciuda unor eforturi sincere, imperiul însuşi nu putea fi modernizat decât prin dispariţie. Încă de la început, unii englezi au sperat, iar alţii s-au temut, că educaţia şi progresul material aveau să stârnească dorinţa de libertate în sânul popoarelor îndepărtate – şi aşa s-a şi întâmplat. Într-un discurs scris în 1942, dar pe care nu

l-a citit niciodată, Churchill insista că „valurile ample, luminoase, eliberatoare şi liberalizatoare ale epocii victoriene“ puseseră capăt metodelor „crude şi neruşinate“ de altădată, astfel încât „exploatarea popoarelor mai slabe şi mai prost înarmate a devenit odioasă, alături de ideea raselor supuse“. Privind în urmă, el credea că, pentru indieni, guvernarea britanică „ar putea să fie foarte bine asemuită cu cea a dinastiei Antoninilor“. Aceste ultime cuvinte trimit cu gândul la Gibbon, pe care premierul britanic îl citise cu mulţi ani înainte, pe când era doar un tânăr ofiţer în India. Fără îndoială că acum se poate râde cu uşurinţă de Churchill, dar nu cumva la fel au gândit şi unii americani, care credeau că aduceau în Irak aceleaşi valuri ample, eliberatoare şi liberalizatoare? Poate că nu va mai trece multă vreme până când un bun scriitor se va apuca de „Declinul şi căderea h Imperiului American“.

Urmăriri zadarnice În romanul de debut al lui Deb Olin Unferth, personajele urmăresc alte personaje într-o lume dincolo de hotarele plauzibilului. DE MADISON SMARTT BELL EB OLIN UNFERTH şi-a făcut debutul anul trecut, cu antologia de povestiri Minor Robberies, vândută de ingenioasa editură McSweeney la pachet cu alte două culegeri de proză foarte scurtă (de Sarah Manguso şi Dave Eggers) sub titlul colectiv One Hundred and Forty Five Stories in a Small Box. Încă de la prima vedere, miniaturile desăvârşite ale lui Unferth par chintesenţa secolului XXI: se aplică o

VACATION

de Deb Olin Unferth 215 pag. McSweeney’s. 22 $

nouă paradigmă, dar care e aceea? Sursa farmecului povestirilor ei nu e evidentă, dar acestea sunt, totuşi, fermecătoare, provocându-ţi o senzaţie la fel de tăioasă şi de clară ca cioburile de sticlă, dar tot nu-ţi permit să vezi cum reuşesc acest efect. Iar acum, Unferth a scris un roman. Unii scriitori de proză scurtă abordează forma romanului ca pe un soi de mozaic şi poate că cititorii s-ar fi aşteptat ca Unferth să-şi construiască romanul de debut, Vacation (Vacanţă) după o structură de cioburi sclipitoare. Însă această carte (subţire, dar nu atrofiată, la cele 215 pagini ale sale) are o tramă ca un păienjeniş complicat

Madison Smartt Bell a scris numeroase cărţi, între care o biografie recentă a lui Toussaint Louverture.

care ar putea sfida romanele clasice victoriene la capitolul şiretenie, neverosimilitate şi sentimentalism. Totuşi, personajele lui Unferth sunt atât de abstracte încât nu le-ai plânge de milă. Acest fapt scoate aproape complet din discuţie plauzibilitatea, iar senzaţia de şiretenie ar putea fi considerată chiar o calitate. Însă aceeaşi situaţie face ca povestea să fie şi greu de sintetizat. În centrul ei se află un bărbat pe nume Myers (un personaj prea fantomatic pentru a putea fi considerat antierou), care dă fuga în „vacanţa“ din titlu ca să scape de soţia lui înstrăinată (şi anonimă) şi porneşte răzbunător pe urmele unui anume Gray, pe care dă vina pentru destrămarea căsniciei sale. Myers şi-a urmărit soţia care, la rândul ei, îl urmărea pe Gray, din motive pe care nici măcar ea nu le înţelege, într-un oraş care aduce cu Manhattan-ul. Printr-o coincidenţă, Gray şi Myers se cunosc din facultate şi corespondează prin email în timp ce Myers se apropie, dar nu reuşeşte să ajungă la mult-aşteptata lor întâlnire, mai întâi în Syracuse, iar apoi în Nicaragua. Gray mai este căutat, tot în zadar, şi de fosta soţie şi de fiica sa. În zadar pentru că Gray nici măcar nu se află în Nicaragua, ci în Panama: se dovedeşte că o tumoare pe creier i-a tulburat simţul orientării. Între timp, Claire, o tânără care la vârsta de 5 ani şi-a pierdut într-un accident mama, vedetă de telenovele, dar şi-a pierdut şi tatăl oficial, se află în căutarea tatălui ei biologic, care (după cum află ea din nişte documente pe care tatăl oficial le-a ascuns în Chicago) e un dresor de delfini faimos în toată lumea – dar care a renunţat la vocaţie pentru a deveni

un „des-dresor“, adică o persoană care îi dezvaţă pe delfini de programele învăţate şi apoi îi eliberează în larg. El trebuie să participe la o asemenea operaţiune de eliberare a delfinilor în Insula Porumbului, frântură din teritoriul nicaraguan unde, din întâmplare, speră şi Myers să-i dea de cap lui Gray. Întâlnirea finală dintre Myers şi des-dresor furnizează şi apogeul romanului. Deşi nu funcţionează perfect, trama e mai bună decât pare în versiunea sintetizată. Există totuşi două piedici tehnice: pe măsură ce înaintează povestea, Unferth se mută cu repeziciune şi stângăcie de la relatarea la persoana a treia (în cazul lui Myers şi al soţiei sale) la cea făcută la persoana întâi (de către Claire, de des-dresor şi de câteva personaje secundare care probabil că nici n-ar trebui să figureze ca naratori). Pe de altă parte, caracterul puţin probabil al întâmplărilor nu prea contează, căci scopul poveştii e să ne atragă atenţia asupra şireteniei ei, asupra faptului că Unferth face tot timpul un soi de joc de cuvinte pe viaţă şi pe moarte. Autoarea ia un cuvânt şi-l întoarce în toate sensurile, ca un terrier care se joacă cu un os: „Vacanţă e, pur şi simplu, o perioadă vacantă, mă înţelegeţi. Cel care pleacă în vacanţă îşi lasă casa (îşi lasă mintea), îşi lasă casa goală (în afară de ceea ce a lăsat în urmă, adică pe ea), asta-i tot“. Personajele trebuie asemuite cu nişte păpuşi de hârtie pe care sunt scrise cuvinte. Totuşi, descrierile pot fi realmente incisive, în ciuda calităţii lor extrem de abstracte: „Ea arăta ca un fitil aprins, cu părul auriu în vânt, cu trupul tremurând... Myers ridică un deget şi o stinse“. Perspectiva bizară a lui Unferth asupra

relaţiilor dintre oameni (ca şi cum ar privi prin celălalt capăt al telescopului) se dovedeşte mai degrabă sumbră. Personajele se urmăresc între ele în zadar, mai curând ca nişte şiruri de păsări (imagine de fapt invocată într-o declaraţie repetitivă la persoana întâi a unui personaj secundar) decât ca iubiţii vrăjiţi din Visul unei nopţi de vară. Claire duce totul cu un pas în urma scalei evolutive, alunecând într-un pur tropism, demn de Nathalie Sarraute: „Sunt o plantă care se răsuceşte spre lumină. O frunză de-a mea se va întinde mereu către tatăl meu“. OTIVUL pentru toate aceste urmăriri zadarnice pare să fie la nivelul reflexelor dobândite de care vrea des-dresorul să-şi dezveţe foştii delfini de spectacol. Ceea ce e cu adevărat autentic e dorinţa omului de a stabili o legătură cu alţii, iar acest amănunt face ca cele mai bune efecte ale lui Unferth – imaginile şi limbajul, dacă nu şi povestea – să pară adevărate. „Ştiţi cum e când vrei ceva“, spune Claire. „Dorinţa îşi construieşte un soi de căsuţă în capul tău şi se stabileşte acolo, pe jumătate construită în mintea ta. Femeile care vor copii sunt aşa. Artiştii sunt aşa în privinţa imaginilor. Asta nu dispare. Poate reuşeşti să uiţi de dorinţă pentru câteva luni, dar apoi se întoarce, cu toate crâmpeiele neterminate din ceea ce-ţi doreşti.“ Unferth a descoperit un mod destul de reuşit de a scrie un roman, însă nu e şi cel mai bun mod de a scrie un roman de-al lui Deb Olin Unferth, care va merita să fie citit, h atunci când va apărea.

ve, aceste dive din Lisabona sunt descrise ca fiind batjocorite, ca nişte outsideri călcaţi în picioare şi obligaţi să-şi ascundă în dulap mersul afectat, alături de pantofii cu tocuri cui. Epitetul imaterial „poponar“ îi însoţeşte neîncetat de-a lungul textului. Ca travestit, Carlos nu e foarte potrivit pentru necesităţile statutului de părinte,

Un amestec de voci discordante ţâşneşte din eterul paginii albe ca vocile fantomelor la o şedinţă de spiritism.

Tatăl meu, diva Fiul unui travestit spune povestea unei obsesii în acest roman. DE WILL BLYTHE XISTĂ romane la fel de vertiginoase ca înfiorătorul vârf K2, abrupte şi dotate cu grade de dificultate care îi pun pe cititori în aceeaşi poziţie în care se află şi alpiniştii care se uită lung la un parapet înspăimântător. Aceşti oameni nu-şi pot dori decât ca priveliştea care se vede de pe culme să merite toate eforturile urcuşului. Altminteri, s-ar întoarce bine-mersi în tabăra de bază, s-ar băga frumos în sacii de dormit ca să citească romane poliţiste la lumina lanternei, sorbind din sticle cel mai bun oxigen. What Can I Do When Everything’s on Fire? (Ce pot face când totul ia foc?), de portughezul António Lobo Antunes, e un asemenea roman. După ce a scris aproape 20 de cărţi de ficţiune, dintre care multe n-au fost traduse încă în engleză, António Lobo Antunes e considerat de unii cititori, inclusiv de traducătorul său, Gregory Rabassa, cel puţin egalul compatriotului său, laureatul Nobel José Saramago. Fatidic, tulburător, repetitiv până la limita epuizării, acest roman recent tradus se concentrează asupra lui Carlos, un travestit care-şi părăseşte soţia (Judite) şi fiul (Paulo), acesta din urmă oferind principalul punct de vedere din roman, dar nu şi singurul. Fiul şi soţia sunt incomozi, de ce să n-o

Will Blythe a scris cartea „To Hate Like This Is to Be Happy Forever“. 12

recunoaştem: ei reprezintă un obstacol în calea vieţii lui Carlos în demimondul Lisabonei, o melodramă iberică plină de peruci şi neglijeuri, de machiaj şi de sâni falşi, de cluburi de noapte şi de rendez-vous-uri. Această lume abundă însă şi în sinucideri, crime, alcoolism, boli şi dependenţă de droguri. De parcă n-ar fi destul de tulburător pentru un băiat sensibil să intre peste tatăl său când îşi dă cu rimel şi îşi vătuieşte fesele, Paulo trebuie s-o mai suporte şi pe mama sa, care, lovită de dezamăgire şi de sărăcie, bea foarte mult şi se culcă cu coWHAT CAN I DO WHEN EVERYTHING’S ON FIRE?

de António Lobo Antunes Traducere de Gregory Rabassa 585 pag. W. W. Norton & Company Ediţie broşată, 19.95 $

mercianţii din zonă, scăpând de datorii în timp ce-şi trimite fiul să se joace afară. În ciuda stilizării sale extrem de moderniste, What Can I Do When Everything’s on Fire? e cea mai melodramatică telenovelă, ca o baie cu spumă îngheţată de isterie care îşi atinge apogeul prin adăugarea unei distribuţii ce cuprinde 16 travestiţi. Dacă în cultura populară americană, travestiţii, care se năpustesc cu sarcasmul lor asupra heterosexualilor şi naivilor, au devenit întruchiparea unei înţelepciuni oraculare, obscene şi extrem de inofensi-

care au tendinţa de a sta în calea împopoţonării. Carlos îşi întreabă fiul la un moment dat: „De ce nu mă lasă lumea să fiu o femeie ca celelalte?“. Copil fiind, Paulo îi cere tatălui său să-l ia în cârcă. „Paietele nu mă deranjează“, îi spune el. Judite îl bombardează pe Carlos cu întrebările care o scot din sărite: „Porţi aşa ceva, Carlos?“ sau „De ce, Carlos?... De ce, Carlos?“. Răniţi şi nepotriviţi ca părinţi, Carlos şi Judite îl lasă pe Paulo în grija unui cuplu al cărui copil a murit de boală. Bătrânul s-a cufundat în amintirile din al doilea război mondial, iar soţia lui, în fantezii despre fiica lor moartă. Împreună, cei doi merg în fiecare săptămână la mormântul ei. Paulo le întoarce afecţiunea, profanând nepreţuita fotografie a fetei. „Eu sunt tot ce aveţi pe lume şi vă detest“, le spune el. Cu timpul, se apucă şi de furat, îşi injectează heroină împreună cu iubitul tatălui său, Rui, seduce o angajată de la bufet în timpul şederii la ospiciu şi îşi pierde vremea cu gaşca nefastă din capul lui. Paulo nu e un narator deosebit de sociabil, iar lumea nu prea e pe placul lui. Asemeni nenumăratelor personaje neimportante din acest roman, şi el încearcă, cu mari eforturi şi împotriva tuturor sorţilor de izbândă, săşi lipească cioburile destinului său cumplit. Are păreri caustice şi necruţătoare. Nu-i scapă nimic, altfel spus. În imaginaţia sa, îşi ia peste picior tatăl: „Vrei peruca, tată? Rujul? Cremele? Vrei să dau drumul la muzică, să te aplaud, să-ţi aduc rochia aurie şi şalul din pene pentru momentul tău final de glorie?“ Ca declamator de monoloage formate din palavre răsucite, Paulo începe, ca un predicator presbiterian, să le spună cititorilor ceea ce îi stă pe limbă să le spună, apoi le spune, apoi le mai zice ceea ce le-a spus deja şi o face vreme de aproximativ 400 de pagini. Obsesia are şi ea strălucirea ei, mai ales când e obsesia ta. Iar asta e problema principală în What Can I Do When Everything’s on Fire?. Cartea este o excelentă întruchipare a naturii obsesiei fără să fie şi o dramatizare a sa deosebit de bună. Asta înseamnă că, trecând de la un capitol la altul, nu numai că te scalzi în acelaşi râu de două ori (în acest caz, râul Tajo), ba chiar te şi îneci în el, de un număr infinit de ori. Nimeni nu scapă de traumele care-i concentrează poveştile proprii într-un singur punct etern. Nu prea ai parte de prilejul de a le observa pe personaje în acţiune, ci mai degrabă de a le auzi bodogănind în sinea lor. Dacă prezenţa cartierelor din Lisabona n-ar fi atât de spinoasă, cititorul s-ar simţi prins într-o capcană, de parcă s-ar afla în claustrofobia informă a unui roman de Beckett. Cartea e un amestec de voci discordan-

te, care ţâşnesc din eterul paginii albe ca vocile fantomelor la o şedinţă de spiritism. Toate personajele sunt pălmuite de aceste voci, care vin din toate direcţiile şi chiar se amestecă între ele, formând o cacofonie cât se poate de depravată. Cum e posibil ca soarta să fi fost atât de nedreaptă cu atât de mulţi oameni? Indiferent dacă sunt tulburate sau paralizate emoţional, personajele îşi reciclează suferinţele de dragoste deznădăjduită şi de pofte nedomolite. Iarăşi şi iarăşi: „De ce, Carlos?“. Au capul plin de cântece de sirene, dar n-au nici un catarg de care să se lege, nici un căpitan care să scoată corabia din raza auzului. Conştiinţa, cu văicăreala ei implacabilă, pare o adevărată tortură infernală: în afară de tărâmul uitării, nu există posibilitate de scăpare. Cum să-ţi părăseşti propria minte? Povestea dă neîncetat târcoale Lisabonei, căutând un loc unde să poposească. Şi, întrun anume fel, nu reuşeşte niciodată s-o facă. Desfăşurarea acţiunii şi deznodământul sunt procese interzise. Personajele mor, se omoară şi o iau razna, iarăşi şi iarăşi. Nautil, bulboană, galaxie: acesta e un roman care se răsuceşte în jurul aceloraşi evenimente, însă din ce în ce mai repede. Antunes a scris o carte în care totul se întâmplă simultan. Simţim această mişcare concentrică din carte aşa cum William Faulkner descria timpul: „Nu exista nici trecut şi nici viitor, totul era prezent“. De fapt, Faulkner planează asupra cărţii What Can I Do When Everything’s on Fire? ca un spirit ocrotitor. Iată, de pildă, o scenă legendară, relatată de un copil derutat de moarte în Pe patul de moarte, publicat în 1930: „Mama e un peşte“. Iată şi o propoziţie pronunţată de un fiu derutat în What Can I Do When Everything’s on Fire?: „Te-ai transformat într-un peşte, tată“. La fel ca Faulkner în marile sale romane din anii ’30, Antunes recurge la monoloage idioate, bruiaje guralive, neaoşe şi poveşti sfâşiate ce ridică necunoaşterea la rang de emoţie literară de vârf. Spre meritul lui Antunes, trebuie spus că autorul nu concepe romanul doar ca formă. Antunes scrie ca şi cum romanul ar fi o invenţie recentă, ca şi cum nenumăratele inovaţii din ultimul secol – fluxul conştiinţei, de pildă – i s-ar cuveni de drept. Bucurându-se de libertatea de a-şi compune propria poveste, Paulo îşi elogiază peniţa: „Din ce în ce mai limpede, scrijelitura când metalul scapă de o frântură de murdărie... şi această frântură e prinsă într-o tensiune albastră, un alt fel de a scrie, de a spune o poveste... ce poveste? Poate şi a mea, povestea mea sau contrariul poveştii mele“. Îşi asumă oare Antunes riscul „întârzierii“ denunţat de criticul Harold Bloom, adică noţiunea că ceea ce face el s-a făcut deja – cu bune rezultate chiar – înaintea lui? Foarte probabil. E imposibil să nu citeşti această proză densă şi dificilă în lumina iluştrilor săi predecesori. Dar, pe de altă parte, multe lucruri s-au mai făcut bine înainte şi acesta nu are cum să fie un motiv să nu le mai faci. Căutarea originalităţii în sine ca virtute conduce adesea la frământări neliniştite. Dacă citeşti What Can I Do When Everything’s on Fire? în această epocă epuizată e ca şi cum ţi-ai privi copilul în timp ce învaţă să meargă cu bicicleta. Fireşte, tu însuţi ai făcut-o cu mulţi ani înainte şi n-ar trebui să ţi se pară o noutate, dar în timp ce te uiţi la fiica ta care merge în zigzag pe stradă pentru prima oară, retrăieşti cu toah tă fiinţa fiorul alunecării ei. ILUSTRAŢIE DE DANIELA SCHÜTT POZZO

Fierbinţeala din sânge Rusia – şi strămoşii lui ruşi – îl fascinează pe un jurnalist englez. DE LIESL SCHILLINGER NEORI cel mai bun mod de a cunoaşte pe cineva e să-i citeşti gândurile aşternute pe hârtie. Iar alteori, acesta e singurul mod posibil. În anii ’20, când Boris Bibikov, bunicul matern al lui Owen Matthews, şeful biroului de la Moscova al publicaţiei Newsweek, era soldat în Armata Roşie, fetiţa lui, Lenina – mătuşa lui Matthews – şi-a cunos-

STALIN’S CHILDREN

Three Generations of Love, War, and Survival de Owen Matthews Ilustrată. 308 pag. Walker & Company. 26 $

cut tatăl doar prin teancul de scrisori pe care mama sa îl păstra într-o cutie. În această autobiografie răsunătoare, Stalin’s Children: Three Generations of Love, War, and Survival (Copiii lui Stalin: Trei generaţii de dragoste, război şi supravieţuire), Matthews scrie că, atunci când bunicul său s-a întors din armată, Lenina, care avea doi ani, a început să ţipe de frică. „Nu, ăsta nu e tati“, a insistat ea, arătând spre cutie. „Tati e acolo“. Zece ani mai târziu, Bibikov avea să dispară fără urmă în timpul epurărilor staliniste. După aproape 60 de ani, când s-a dat acces la arhivele demult sigilate ale KGB-ului, Matthews a plecat în Ucraina ca să cerceteze misterul şi să afle cine a fost bunicul său. Deschizând un dosar plin cu „formulare oficiale din foiţe subţiri ca cele de ceapă“ şi uitându-se peste câteva foi de hârtie simplă pe care Bibikov mărturisise, sub constrângere, că era un duşman al poporului, Matthews a început să reconstruiască mărturiile despre viaţa lui. „Teancul acesta de hârtii e un echivalent al rămăşiţelor pământeşti ale lui Boris Bibikov“, scrie autorul. „A murit ca un om fără trecut.“ Dezvelind trecutul bunicului său, Matthews îşi recuperează propriul trecut. La o lectură publică recentă susţinută la New York, Matthews a explicat că a început să scrie această carte acum zece ani, cu intenţia de a-şi consemna aventurile în timpul scurtei perioade moscovite de benchetuială post-sovietică şi pre-Putin de la mijlocul anilor ’90, epocă pe care o descrie drept o vreme de „zarvă agresivă şi murdară“ parcă izvorâtă din satirele lui Gogol. În Rusia, n-a descoperit „doar o altă ţară, ci şi o altă realitate“. Matthews a crescut la Londra, fiind fiul lui Mervyn Matthews, un cărturar rusofil mereu cufundat în gânduri, şi al celei de-a doua fiice a lui Boris Bibikov, Liudmila (căreia i se mai spunea şi Mila), pe care o descrie ca pe „un dinam de energie emoţională“ iubitor şi hipersensibil. La Moscova a ajuns în 1995, mai degrabă din întâmplare, după câţiva ani de „peregrinări nefericite“ prin Praga, Budapesta şi Sarajevo. Când şi-a sunat mama, la Londra, aceasta l-a informat că i se Liesl Schillinger este colaborator permanent la Book Review. ILUSTRAŢIE DE „STALIN’S CHILDREN“

oferise o slujbă la un ziar de limbă engleză, The Moscow Times, unde sarcina lui era să „caute prin zonele mizere din Moscova după subiecte de articole de senzaţie“. Limba maternă a lui Matthews era rusa, dar acest element i se părea mai degrabă un detaliu irelevant, deşi exotic: „Dacă limbile au vreo culoare, atunci rusa are rozul aprins al rochiilor din anii ’70 ale mamei mele, roşu cald al unui ceanic uzbek vechi... negru şi auriul kitsch al lingurilor ruseşti din lemn pictat agăţate pe peretele din bucătărie“. Engleza, limba în care vorbea cu tatăl său, avea „verdele delicat al covorului din biroul lui, cafeniul şters al sacourilor lui din tweed“. Însă, pe măsură ce îşi făcea documentarea pentru această carte, Matthews a căpătat o înţelegere mai profundă a propriei identităţi. A aflat că părinţii lui s-au întâlnit şi s-au îndrăgostit la Moscova, în 1963, pe când tatăl îşi făcea studiile postuniversitare la Universitatea de Stat din Moscova. După ce a încercat, în zadar, să înregistreze căsătoria, Mervyn a fost deportat şi trimis înapoi în Anglia. În următorii cinci ani şi jumătate, şi-a sacrificat cariera, economiile şi energia, ducând o campanie asiduă pentru a se reuni cu Liudmila, care, treptat, a început să cadă pradă unei „depresii morbide“. Iată ce scrie fiul său: „Cred că se molipsise cu o doză din acea iraţionalitate şi maximalism rusesc“. Însă mama lui Matthews a fost la fel de încăpăţânată: „Atât Mila, cât şi Mervyn refuzaseră dintotdeauna să se împace cu ceea ce alţii considerau rezonabil“. Pe 30 octombrie 1969, insistenţa lor neobosită a dat roade, în cele din urmă. „Dacă mi-am dat seama de ceva

în timp ce scriam această carte, este că tatăl meu e un om vrednic de tot respectul. Îşi dăduse cuvântul că se însoară cu Mila şi avea să-şi ţină promisiunea“, scrie Matthews. Pe hârtie şi în viaţa reală, fiul lor a ajuns să înţeleagă că această moştenire mixtă era mai însemnată decât i se păruse. „Noi toţi, chiar şi eu care am crescut în Anglia, încă mai avem ceva din Rusia în noi, ceva care ne infectează sângele, ca o fierbinţeală.“ Povestea familiei lui Matthews se desfăşoară pe parcursul a patru epoci istorice: perioada stalinistă, al doilea război mondial, războiul rece şi epoca de după prăbuşirea Uniunii Sovietice. În această relatare a privaţiunilor suferite de generaţia mamei sale (bunica sa şi-a lăsat cealaltă fiică să moară pe un peron pentru a-i salva viaţa Milei, iar mama lui Matthews, afectată de tuberculoză şi slăbită de foame, şi-a petrecut copilăria prin orfelinatele staliniste, după ce mama ei a fost trimisă în gulag) veţi regăsi ecouri din Pasternak şi Soljeniţîn, precum şi din filmele cineaştilor Mihail Kalatozov, Nikita Mihalkov şi Grigori Ciuhrai. În clasicul film de război Balada soldatului al lui Ciuhrai, un tânăr traversează cu trenul o ţară devastată de război, descoperind scene de bucurie şi de vitregie care scot în evidenţă spiritul rusesc. Într-una dintre cele mai memorabile scene, un soldat care şi-a pierdut un picior îi spune tânărului că nu vrea să se întoarcă la nevastă de teamă că aceasta l-ar putea respinge. Şi totuşi, după ce-şi zăreşte soţul pe peronul aglomerat, femeia dă fuga să-l îmbrăţişeze. O dramă asemănătoare s-a produs şi în viaţa mătuşii lui Matthews, Lenina, atunci când

Mama autorului (stânga) împreună cu o mătuşă la un orfelinat sovietic, în 1938.

logodnicul ei a rămas fără un picior după ce a trecut cu maşina peste o mină anti-tanc. Când a rupt logodna sub un pretext oarecare, Lenina s-a grăbit să-i fie alături. „Avea 19 ani“, scrie Matthews, „iar el avea 26. În mod ciudat, după o căsnicie care a durat aproape 40 de ani, Lenina nu-şi mai aminteşte acum ce picior şi-a pierdut soţul ei“. În 1948, când bunica maternă a lui Matthews a fost eliberată din gulag, reacţia sa la vederea fiicei sale de 14 ani, Liudmila, pe care n-o mai văzuse de când aceasta era un copil sănătos care de abia învăţa să meargă, n-a fost la fel de afectuoasă: „Prima imagine peste care a dat Martha când şi-a revăzut fiica a fost o siluetă schilodită, care o aştepta la capătul culoarului. Martha a strigat-o pe nume pe Liudmila şi s-a pus pe urlat când fetiţa a început să alerge strâmb către ea. Liudmila şi-a amintit toată viaţa acel bocet crâncen“. Şi totuşi, după cum a aflat Matthews, suferinţele mamei sale au fost unul dintre motivele pentru care tatăl lui s-a îndrăgostit de ea, aşa cum necazurile lui au atras-o pe ea. Asemeni Milei, Mervyn fusese internat în spital în adolescenţă, din cauza unor probleme la un şold şi pelvis. „M-a înduioşat când mi-a povestit prin ce trecuse, copilăria ei, războiul“, i-a spus el fiului său. „Avusese o viaţă atât de nenorocită încât am vrut să-i ofer ceva decent în schimb.“ În ceea ce o priveşte, Milei îi stârnise compasiunea „copilăria lui tristă, urâtă şi umilitoare“. I-a scris că voia să-i facă „viaţa plină şi fericită“. În casa victoriană terasată din Londra, unde a crescut Matthews, în mijlocul tensiunilor familiale care uneori „trosneau ca îngheţul“, băiatul a văzut prea puţine mărturii ale pasiunii de odinioară dintre părinţii lui. Însă a găsit dovada în pod: scrisori de dragoste pe care cei doi şi le-au scris în anii cât au stat despărţiţi şi care zăceau aruncate într-un cufăr vechi. „Pe alocuri, conversaţia lor epistolară devine atât de intimă încât citirea scrisorilor pare un soi de profanare. Alteori, durerea separării e atât de intensă încât hârtia pare să tremure sub povara ei.... Scrisorile sunt încărcate de sentimentul pierderii şi al singurătăţii, dar şi de o dragoste atât de mare încât mama scria că «poate urni munţii din loc şi poate răsuci pământul în jurul propriei axe»“, scrie Matthews. Spuneţi-i iraţionalitate, spuneţi-i maximalism rusesc dacă vreţi, dar scrisorile, hârtiile şi mărturisirile strecurate de Matthews în Stalin’s Children reabilitează toate generaţiile pe care le reprezintă – inclusiv pe cea a autorului –, arătând cum epocile lor le-au modelat alegerile. La sfârşitul anilor ’90, când Matthews şi-a găsit propria mireasă rusoaică, n-a trebuit să treacă o barieră diplomatică pentru a o cuceri. „Neuzheli dozhili“, îi scria unui prieten mamei sale la moartea comunismului sovietic. „Să fie adevărat oare că am apucat să trăim această zi?“ Unii au apucat, alţii nu. Cartea lui Matthews le reaminteşte cititorilor de această diferenţă, îndemnându-i la memorie şi la recunoaşterea faptului că soarta se poate schimba foarte repede, atât pentru o h familie, cât şi pentru o ţară întreagă. 13

Antisemiţi îndrăgostiţi Nora lui Richard Wagner şi Führer-ul au o relaţie din care se naşte un copil, în recentul roman al lui A. N. Wilson. DE PATRICK MCGRATH

la postura dizgraţioasă şi ridicolă de a-l apăra pe H în faţa atacurilor familiei mele scrupuloase şi dotate cu o acută inteligenţă morală“. Şi iată şi dificultatea: familia sa cu inteligenţă morală. Herr N. îl poate descrie pe Hitler ca pe un unchiaş, prieten de familie, prietenos cu copiii, iubitor de operă, un om umil, politicos şi fermecător. Ca Führer, Hitler cedează cererilor lui Winnie ca muzicienii evrei de care are ea nevoie la Bayreuth să fie lăsaţi în pace. Ba chiar îi şi satisface dorinţa ca niciunui nazist să nu i se permită să conducă festivalul de la Bayreuth (astfel încât oraşul a devenit singura zonă de libertate artistică din întreaga Germanie). Dar întunericul e tot mai ameninţător, iar adevărata temă a cărţii se revelează prin povestea familiei lui Herr N., dotată cu inteligenţă morală. Cu ce a rămas Hitler din operele lui Richard Wagner? Spre sfârşitul poveştii, Herr N. caracterizează nazismul ca pe „un rit ocult“ care avea rădăcini adânci în „acea profunzime gotică a iraţionalului pe care Iluminismul... de abia dacă a reuşit să o îngroape la mică adâncime“. El menţionează creaţiile târzii ale lui Wagner ca manifestări ale acestui spirit

INNIE din recentul roman al lui A. N. Wilson, Winnie and Wolf (Winnie şi Wolf), este Winifred Wagner, noră a compozitorului Richard Wagner, care a murit în 1883. Aparent, Winnie era o femeie cu o vitalitate impresionantă. Timp de mulţi ani, ea a condus Opera din Bayreuth – construită la comanda specială a lui Wagner, pentru a putea pune în scenă operele sale –,

WINNIE AND WOLF

de A. N. Wilson 363 pag. Farrar, Straus & Giroux. 25 $

strângând fonduri şi strunind personalităţile recalcitrante ale talentelor de nivel mondial pe care le-a adus pe această scenă. Ea a fost, de asemenea, o antisemită convinsă, de-a lungul întregii sale vieţi. Wolf este Adolf Hitler. Faptele sunt următoarele. De la o vârstă fragedă, Hitler a fost un admirator fanatic al muzicii lui Wagner. În anii 1920, a vizitat-o pe văduva compozitorului, Cosima, la reşedinţa familiei lor din Bayreuth. Winnie a fost vrăjită de acest tânăr complet lipsit de abilităţi sociale, care era mistuit de pasiuni politice atât de înspăimântătoare. A văzut în el salvatorul Germaniei. Când a fost încarcerat la Landsberg, după eşecul Puciului Berii, Winnie a fost cea care i-a furnizat hârtia pe care a scris Mein Kampf. În 1933 se generalizaseră deja zvonurile că cei doi au o relaţie. Căsătoria lui Hitler cu Winnie, devenită văduvă, era dată ca iminentă. Nimic din toate acestea nu a fost vreodată dovedit. Scrisorile lui Hitler către Winnie rămân proprietatea familiei Wagner, iar cercetătorilor li s-a interzis accesul la ele. Dar, cu un curajos gest al imaginaţiei, romancierul britanic A. N. Wilson a decis nu doar că relaţia lor a fost una sexuală, ci şi că în urma ei a rezultat o fetiţă. În Winnie and Wolf, Wilson îşi imaginează cum fetiţa este plasată în secret la un orfelinat din Bayreuth, până când un om pe care îl cunoaştem sub numele Herr N. este convins, alături de soţia sa, să o adopte. Nu e clar în ce moment află Herr N. adevărata ei identitate, dar, în 1960, trăind singur în Germania de Est comunistă, el adresează o scrisoare extrem de lungă fiicei sale adoptive, care emigrase în America, între timp. Winnie and Wolf este transcrierea acestei scrisori. Înainte de război, Herr N. a fost „valetul neoficial“ al lui Siegfried Wagner (Fidi), soţul lui Winnie. Fidi ne este prezentat aici ca un personaj încântător de grobian, dar nu îl depăşeşte pe tatăl său, maestrul însuşi, „neîngrijitul beţivan Wagner“, un om dedicat în totalitate teatrului, căruia îi plăcea să lucreze cu „primadone ostentative, egoiste şi mustind de sexualitate“. Herr N. ne spune o poveste amplă, suprapopulată şi plină de

Cel mai recent roman al lui Patrick McGrath este „Trauma“. 14

Winifred Wagner a fost cea care a furnizat hârtia pe care Hitler, aflat în închisoare, a scris „Mein Kampf“.

bârfe, în care îi întâlnim, printre alţii, pe marele Toscanini (cu care era atât de greu de lucrat, încât muzicienii îl apelau Toscanono) şi pe Houston Stewart Chamberlain, un englez proto-nazist, căsătorit cu una dintre fiicele lui Wagner, mare suporter al purităţii rasei ariene şi erou al celui de-al treilea Reich. Apar, de asemenea, numeroase creaturi groteşti din elita nazistă, printre care Göring, pe care Herr N. îl evocă drept Pândarul Nebun (pe Goebbels îl numeşte Nosferatu). La un moment dat, Goebbels, Streicher şi Hitler vin să-şi prezinte omagiile muribundului Chamberlain, apoi deturnează funeraliile bătrânului. O mulţime de Cămăşi Brune a invadat curtea bisericii, cântând cu ardoare „Deutschland, Deutschland über alles“. Naraţiunea are un laitmotiv scatologic, metaforă a climatului moral sub regimul nazist. Privindu-l pe Hitler care ţine un discurs de la o fereastră de la etajele de sus ale unei clădiri, Herr N. notează că, la fiecare frază patriotică, „din dos îi ieşea o salvă de vânturi şi pârâituri care acompaniau tirul de artilerie al gurii, iar camera se umplea treptat de un miros de sulfură gazoasă“. Naratorul produce propria „teorie a flatulenţiei“: ideea că în momentul orgasmului Hitler ar da vânturi. Nici unei femei nu

i s-ar putea pretinde să nu izbucnească în râs, iar acest lucru ar fi intolerabil pentru Hitler. Dar cu Winnie Wagner, care îşi idolatrizează bărbatul, ca pe un erou, şi are o mare căldură sufletească, cu ea lucrurile stau altfel. Cititorul e foarte conştient că acest firicel de umor grosier îşi are rădăcinile în dezgust şi că duhoarea morală pe care nu reuşeşte să o ascundă este aceea a antisemitismului şi, în cele din urmă, a Holocaustului. Dar ciudata angoasă personală a lui Herr N. este mai complicată şi merge dincolo de simplul dezgust faţă de nazişti. „Oare capacitatea noastră de a iubi o altă persoană este deseori (sau întotdeauna) acompaniată de o incapabilitate de a percepe acele amănunte care împiedică majoritatea oamenilor să iubească acea persoană?“, se întreabă el. Răspunsul este un da răspicat. După cum era evident de la început, relatarea lui Herr N. despre relaţia lui Winnie cu Hitler este deformată din cauză că el însuşi e iremediabil îndrăgostit de ea. Iată un chin sufletesc excepţional, căci pentru el Hitler nu e atât un fanatic turbat, cât un rival romantic: „Îl uram doar pentru că Winnie îl iubea. Din cauză că Winnie îl iubea, nu puteam să admit că a-l iubi era greşit, având o atitudine deformată care m-a condus

gotic şi identifică în „solul lor fertil şi otrăvitor de mitologie“ mediul hrănitor în care s-a dezvoltat antisemitismul lui Hitler. Tenta rasistă din gândirea lui Wagner a fost una puternică, mai ales spre sfârşitul vieţii, dar Herr N. e de nezdruncinat în convingerea sa că muzicianul nu este deloc responsabil pentru ceea ce au făcut naziştii din operele lui: „Ei au căutat în ele nu puterea tulburătoare şi în continuă schimbare a sunetului şi a poveştii, ci confirmarea dură a ideologiei lor“. Iar evenimentele pe care le descrie Herr N. fiicei sale trebuie interpretate prin prisma felului în care a fost aplicată acea ideologie. Cărţile despre nazişti nu duc niciodată lipsă de cadavre, iar violenţa e o constantă şi aici. Dar, în contrast cu paralizia morală a lui Herr N. în faţa acestei violenţe şi a statornicei sale pasiuni adolescentine pentru Winnie – „o zeiţă“, „o apariţie glorioasă“ –, rămâne sfidarea principială şi periculoasă a părinţilor şi a fratelui său, Heinrich. Bătaia sălbatică pe care i-o aplică naziştii lui Heinrich este o prevestire a sorţii fatale care inevitabil îl aşteaptă. „Naziştii m-au transformat într-un creştin“, îi scrie el lui Herr N. cu puţin timp înainte ca aceştia să îl spânzure. În 1945 forţele aeriene ale Statelor Unite au bombardat Bayreuth-ul. Herr N. îi scrie fiicei sale că au făcut-o „pentru că aveau gusturi muzicale greşite“. Şi astfel se încheie, cu o apărare a lui Richard Wagner – care nu poate fi, până la urmă, făcut răspunzător pentru ceea ce a făcut din operele sale un nebun născut la ani buni după moartea sa –, acest roman minunat, amh plu, cu un umor negru şi în esenţă tragic. ILUSTRAŢIE DE EDEL RODRIGUEZ

Mici porţii de groază O nouă colecţie de povestiri scurte îl readuce pe Stephen King la forma intuitivei sale lansări. DE CHARLES TAYLOR ACĂ perspectiva unei colecţii de povestiri de Stephen King nu este atât de ademenitoare precum un nou roman King, nu e doar pentru că recentele romane ale scriitorului – Duma Key, Lisey’s Story, şi în special Cell şi From a Buick 8 – au fost atât de bune. Este pentru că King se consacră în continuare dăruirii către cititorii săi a unei experienţe luxuriante, a plăcerii fundamentale de a te pierde într-o carte. În introducerea sa din noua colecţie Just After Sunset (Imediat după asfinţit), King precizează că fiind un tânăr învăţător aproape sărac, încercând să-şi înceapă o carieră ca scriitor, povestirile, multe dintre ele publicate în reviste pentru bărbaţi, precum Dude şi Cavalier, erau modul de a obţine nişte bani atunci când maşina avea nevoie de o tobă de eşapament sau când se apropia ziua soţiei. King spune că povestirile apăreau pur şi simplu şi nu era prea interesat să înveţe ce înseamnă o structură bună. „Zburam doar din instinct“ scrie el, „bazându-mă numai pe intuiţie şi o copilărească încredere în mine“. King continuă prin a spune că şansa de a edita The Best American Short Stories,

JUST AFTER SUNSET

Stories de Stephen King 367 pag. Scribner. 28 $

ediţia din 2007, i-a oferit scuza pentru a citi o serie de povestiri. Spune de asemenea că l-a inspirat să încerce să-şi recapete obişnuinţa de a scrie povestiri, care, de-a lungul timpului, a lăsat loc mai expansivei preocupări de a scrie romane. Just After Sunset sugerează de ce. Este o colecţie inegală, atât ca ton cât şi ca execuţie, şi îţi aminteşte des cum scriitura lui King s-a deplasat din rădăcinile genului. Asta nu înseamnă că susţin criticii care au redus scrisul lui King la romane de senzaţie care nu au susţinere în lumea reală. Scriitura abilă a fantasticului şi a macabrului este întotdeauna bazată pe emoţie recognoscibilă. Remarcând detaliul şi empatia care l-au consacrat, încă de mult, ca unul dintre cei mai atenţi cronicari ai vieţii burgheziei americane, criticul Laura Miller observă fin că King ar trebui considerat „un realist“ pe bună dreptate. În Just After Sunset, există doar ecouri ale renumelui romancierului King, iar forma de povestire scurtă nu îi oferă spaţiul unde să-şi transforme instrumentele intrigii în metafore. Pentru mine, asta a fost cel mai evident în N. Povestirea are o structură complicată de poveste în poveste. O femeie, al cărei frate psihiatru s-a sinucis, trimite însemnările lui unui prieten din copilărie care este acum doctor la televiziune. Însemnările conţin inCharles Taylor scrie pentru The Newark Star-Legend şi Bloomberg News. ILUSTRAŢIE DE JIMMY TURRELL

formaţii despre întâlnirile lui cu unul dintre pacienţi, care a dat peste o ciudată bucată de pădure din Maine, unde se ascunde ceva malefic şi puternic. Povestirea evidenţiază talentul aproape păgân al lui King de a face lumea naturală să pară ca ceva dintr-o altă lume. Dar exact când eşti pregătit ca orice pândeşte în acele păduri să-şi dezvăluie chipul şi puterea, povestea se termină – într-adevăr, într-o cheie neliniştitoare şi ingenioasă. Dar King pare doar să se încălzească, iar povestirea arată ca o schiţă anterioară dezlănţuirii scriitorului într-un roman mai lung. Alte povestiri variază de la un prost gust delirant în The Cat From Hell până la un prost gust obişnuit în A Very Tight Place, de la mediocra dar inspiraţionala Ayana, la strălucirea cârpită din The Things They Left Behind. Am un ataşament deosebit

faţă de The Cat From Hell. Micile creaturi blănoase sunt deseori victime în poveştile de groază. Povestea lui King este răzbunarea pentru toate animalele de companie fictive măcelărite cu indiferenţă în numele fiorului. Este dezgustătoare şi spun asta ca un compliment. The Things They Left Behind are un sfârşit curat, prea duios. Cu toate că nu e perfectă, e cea mai emoţionantă şi înfricoşătoare poveste de aici. Naratorul este un angajat care, pentru a se bucura de o zi de vară târzie, pretinde că nu se simte bine şi lipseşte de la birou pe 11 septembrie. După aproape un an, obiecte care au aparţinut colegilor lui ucişi apar în apartamentul său. Şi asta nu e tot. Noaptea, îşi şoptesc unele altora, cu vocile proprietarilor lor morţi. S-a făcut deja atâta tam-tam pe tema

a cum ar trebui să se raporteze arta la evenimentele din 9/11. Nici una dintre ficţiunile care au abordat subiectul nu a fost, după părerea mea, atât de eficace (sau tulburătoare) precum From a Buick 8 şi Cell ale lui King. Ambele romane au fost directe şi indirecte, fără să menţioneze 9/11, dar punând întrebarea cum îţi menţii umanitatea după ce inimaginabilul a intrat în viaţa ta. (În Cell, reacţia personajelor la 9-1-1 determină dacă ele vor rămâne umane sau devin nişte monştri). Nu e nimic indirect în The Things They Left Behind. King foloseşte o unealtă simplă, enervantă, pentru a exprima felul în care prezenţa celor morţi era palpabilă în oraş după 9/11. În ciuda dezamăgirilor din Just After Sunset şi a sentimentului că aceste povestiri rămân, la un anumit nivel, un exerciţiu, un expedient pentru următorul proiect matur al lui King, cartea relevă şi munca unui scriitor care, chiar şi într-o formă mai slabă, nici n-ar visa să rupă încrederea stabilită cu cititorii săi. O parte din ceea ce respect la Stephen King – şi bănuiesc că e ceea ce îi înnebuneşte pe câţiva dintre critici şi colegii săi scriitori – este sinceritatea mărturisirii, făcută în introducerea cărţii, că a produs poveşti pentru bani. Nu pretinde că „îşi ascuţea meşteşugul“ sau că „îşi perfecţiona forma“, nu încearcă să deghizeze faptul că orice scriitor, care este cât de cât sincer, admite să fi făcut ceva maculatură. Motiv pentru care, în cărţi precum The Dark Half şi The Shining, King a fost atât de dispreţuitor la adresa vanităţii şi meschinăriei scriitorilor. Reputaţia lui King în ce priveşte critica de specialitate a avut până acum mai multe fluctutaţii decât Dow. A fost şi scriitor pe bandă rulantă, şi literat totodată. La fiecare câţiva ani, de obicei sub forma pe care Terry Southern o numea „joc literar de calitate“, cineva decide că este luat prea în serios şi trebuie pus înapoi pe rafturile benzinăriilor, unde ei cred că îi este locul. Iar orice analiză defensivă a lui King este prilej pentru a susţine că critica minimalizează valoarea literaturii sau presupune că vânzarea cărţilor înseamnă calitate. Deci să fie limpede. King nu e bun pentru că este de succes. Dar orice critic care pune popularitatea lui King pe seama groaznicului gust al maselor (aluzie la Harold Bloom) nu şi-a făcut într-adevăr munca de critic, adică să înţeleagă şi să cerceteze şi nu doar să judece. King ajunge la cititori pentru că procesează viaţa de toate zilele atât de exact şi pentru că înţelege că e întotdeauna gata să se frângă. Criticul literar Leslie Fiedler, într-un interviu dat cu câteva săptămâni înainte să moară, şi-a amintit ce a spus unui grup de scriitori postmodernişti: „Să fim oneşti unii cu alţii: Când noi toţi vom fi uitaţi, oamenii îşi vor aminti încă de Stephen King“. Oricine pretinde că este interesat de literatura americană contemporană trebuie să înţeleagă pentru ce va fi el ţinut minte. h 15

Competiţii În perioada războiului din Vietnam, universităţile de stat din Michigan şi Ohio s-au confruntat pe terenul de foltbal. DE JONATHAN CHAIT N 1993, în cel de-al doilea semestru al primului meu an la Universitatea Michigan, m-am înscris la un curs foarte neobişnuit numit Teoria, strategia şi practica fotbalului. Cursul se ţinea în Schembechler Hall, sediul central al echipei de fotbal, iar arbitrii

WAR AS THEY KNEW IT

Woody Hayes, Bo Schembechler, and America in a Time of Unrest de Michael Rosenberg Ilustrat. 374 pag. Grand Central Publishing. 26.99 $

erau profesori. În prima zi, am alergat spre Schembechler Hall şi am intrat într-o lume diferită, una în care metoda socratică de cercetare nu prea era la mare preţ. „Profesorul“ ne-a vorbit cu severitate, spunând că vom fi trataţi ca jucători de fotbal. Asta însemna fără şepci de baseball, picioarele mereu pe podea, privirea înainte. Şi fără nici o întârziere: cursul urma să înceapă fix la prânz, cei întârziaţi urmând să fie eliminaţi imediat. Un coleg student a ridicat mâna şi a propus ca orele să se termine la fix şi să înceapă cu 10 minute întârziere, astfel ca studenţii să ajungă de la un curs la următorul. Să începi chiar în momentul la care se terminau cursurile precedente, a explicat el timid, ar fi „fizic imposi –“. Antrenorul l-a întrerupt brusc. El ştia doar că ora lui trebuia să înceapă la prânz, iar noi trebuia să începem la prânz. Punct. Am încuvinţat cu toţii din cap. Programul de fotbal, spre deosebire de al celorlalte ştiinţe, era încă guvernat de dictonul lui Schembechler: „Asta nu se discută“. Astfel că, două zile pe săptămână, mă aşezam lângă uşa de la drept constituţional şi alergam spre ieşire cu zece minute înainte de terminarea cursului. Dacă era un examen, trebuia pur şi simplu să scriu mai repede. Simbioza dintre cultura militaristă a unui program de fotbal şi o universitate de stânga reprezintă subiectul din War as They Knew It (Războiul, aşa cum l-au cunoscut ei) a lui Michael Rosenberg, o istorie captivantă ce descrie rivalitatea dintre doi antrenori uriaşi, Bo Schembechler de la Michigan şi Woody Hayes de la universitatea de stat din Ohio, în contextul social şi politic al timpului lor, din 1969 până în 1978. Fotbalul era colosal – două echipe puternice, care îşi petreceau ex-

Jonathan Chait este senior editor la New Republic. 16

trasezonul dezvoltând obsesii una pentru cealaltă, iar apoi întreaga toamnă folosind competiţia ca încălzire pentru confruntarea nimicitoare. Dar Rosenberg, editorialist la Detroit Free Press, prezintă cu subtilitate şi faliile sociale care se întindeau în interiorul şi între cele două campusuri. (El şi cu mine neam intersectat pentru scurt timp la Michigan Daily, ziarul colegiului, dar i-am vorbit o singură dată, când căutam voturi pentru ce-a de-a doua mea campanie eşuată de a deveni redactor al paginii editoriale). La Ann Arbor, politica de stânga reuşise să înflorească alături de pasiunea tot mai mare pentru fotbal. În pauza de la Rose Bowl din 1970, formaţia de marş de la Michigan a format un

Woody Hayes a fost un vechi prieten al lui Richard Nixon şi adversar al tuturor hipioţilor. semn al păcii. În 1971, două treimi din echipa de fotbal a semnat o petiţie anti-război. Tema din acel an a paradei campionatului a fost „Aduceţi toţi soldaţii acasă“; la pauză, crainicul stadionului a cerut o retragere totală a trupelor americane şi oprirea ajutorului pentru Vietnam. Jucătorul din apărare Pete Newell a lipsit de la importantul marş antirăzboi din 1969, de la Washington, pentru a face un meci în deplasare, în Iowa. După aceea, Schembechler l-a lăudat că a fost „în Iowa City, cu restul echipei, şi nu în Washington, cu blestemaţii de hippioţi, unde ar fi vrut să fie“. Pentru Woody Hayes, hipioţii erau nu numai o distragere a atenţiei, ci o ameninţare existenţi-

ală. Prieten de-o viaţă cu Richard Nixon, în fiecare dimineaţă îşi începea şedinţa antrenorilor perorând împotriva evenimentelor zilei în stilul lui Rush Limbaugh. O dată a scris dur împotriva legilor permisive faţă de consumul de marijuana, într-un oraş care găzduia una dintre „cele zece mari universităţi“. După cum scrie Rosenberg, „oraşul era, desigur, Ann Arbor“. Hayes era mai puţin un susţinător convenţional al politicii de dreapta decât un apărător fanatic al ordinii sociale. I-a îndemnat pe jucătorii săi să îşi continue educaţia şi chiar le ţinea prelegeri despre istoria militară, în care era un autodidact. Nu-l interesau banii, refuzând cu regularitate măririle de salariu şi neîncasând unele state de plată. Ştirile despre criza de benzină l-au determinat să meargă pe jos la muncă, cinci kilometri zilnic. O glumă din carte e legată de asistenţii săi care se chinuiau să găsească filme pentru serile de vineri de dinaintea meciurilor, care să nu corupă valorile tradiţionale (Anii 1968-78 n-au reprezentat o epocă cinematografică bună pentru Hayes). Unul din asistenţi a fost concediat după ce a ales „Easy Rider“, crezând că e despre o cursă de motociclete. Menţionarea lesbianismului în „Slap Shot“ l-a făcut pe Hayes să stige „Ce MIZERIE!“, să-l mustre pe directorul cinematografului şi să se întoarcă furtunos la hotel. Temperamentul lui Hayes a ajuns să-l caracterizeze în faţa publicului, tot aşa cum Watergate l-a caracterizat pe prietenul său Nixon. Schembechler a jucat pentru Hayes şi a antrenat alături de el, însuşindu-şi valoarea strategică a tiradelor. Dar Hayes şi-a pierdut cu adevărat facultăţile mintale – rupând în bucăţi marcajele de la prima linie, îmbrâncind fotografii şi, în cel din urmă meci al său, lovind un jucător advers. (După ultimul incident, Universitatea l-a concediat cu toate că, probabil, cele trei înfrângeri consecutive ale echipei sale în faţa celor de la Michigan, au contribuit la demitere). În pasajul cele mai evocator ale lui Rosenberg, jucătorii echipei lui Hayes din campionatul naţional se întorc în campus pentru reuniunea de zece ani şi sunt şocaţi de lipsa de respect manifestată de echipa actuală faţă de omul de care ei se temeau odinioară. Pierderea autorităţii îl răpusese în cele din urmă pe Woody Hayes, ca şi pe foarte multe instituţii ale vremii. Din punctul acesta de vedere, a fost, h până la urmă, premonitoriu. FOTO: BETTMANN/CORBIS

TBR: Din culise EL E OMUL: Cartea Audacity of Hope, a preşedintelui ales Barack Obama, revine în topul The Times allucrărilor de nonficţiune cu coperţi cartonate pe poziţia a 11-a, alături de cealaltă carte a sa, Dreams From My Father, aflată pe locul 8, şi de două noi titluri cu tematică legată de Obama: The American Journey of Barack Obama, scrisă de redactorii de la revista Life (locul 7) şi The Rise of Barack Obama, a fotojurnalistului Pete Souza (locul 16). Dar întâmplarea face ca Obama să nu fie tocmai primul preşedinte afro-american din topul Book Review. Încă din 1964, romanul lui Irving Wallace, The Man, despre un senator de culoare care ajunge până în Biroul Oval printr-o serie de întâmplări bizare, a petrecut 38 de săptămâni în topul ediţiilor cartonate. Martin Levin de la The Times a caracterizat cartea ca fiind o „extravaganţă senzaţionalistă“ – cruci arse pe peluza Casei Albe! acuzaţii false de tentative de viol în dormitorul Lincoln! – şi a desemnat-o un candidat serios la „Cel mai prost roman al anului“. De asemenea, romanul nu a plăcut unei părţi a publicului. După cum scria recent Alex Beam în The Boston Globe, clubul Book of the Month a refuzat să selecteze cartea pe lista lecturilor importante, în semn de respect pentru abonaţii din statele sudiste. Atunci când fiul lui Wallace, David Wallechinsky, a abordat, în 1990, un studio din Hollywood cu o propunere de ecranizare, şefii l-au sugerat pe Tom Hanks în rolul principal. „Am spus, «Ne scuzaţi, dar Tom Hanks e alb»“, i-a povestit Wallechinsky lui Beam. „Răspunsul lor a fost, «Ei bine, cartea nu e de fapt despre culoarea pielii»“. MILITANTA ÎN ACŢIUNE: Când Obama a ţinut un discurs de Ziua Taţilor, în care i-a îndemnat pe bărbaţii afro-americani să se implice mai activ în viaţa copiilor lor, comentatorii au categorisit acest gest ca fiind „momentul Sister Souljah“ al lui Obama, cu referire la criticile adresate activistei şi artistei hip-hop de către Bill Clinton, în timpul campaniei electorale pentru preşedinţie din 1992. Dar în anii care au trecut de când a intrat în lexiconul politic, Souljah, născută Lisa Williamson, a fost ocupată să-şi construiască o carieră literară. În această săptămână, al doilea ei roman, Midnight: A Gangster Love Story, intră în topul lucrărilor de ficţiune cu coperţi cartonate pe locul 7 (primul ei roman, The Coldest Winter Ever, a fost aclamat de The New Yorker). În 1994, am auzit-o pe Souljah participând la un grup de discuţie literară, alături de mai multe scriitoare, pe tema romanului Middlemarch, care ajunsese din nou pe noptierele tuturor şi în topul bestseller-urilor din Marea Britanie mulţumită unei extravagante miniserii a BBC (cititorule, am rămas mască!). După ce una din participantele la discuţie – o nonagenară prezentă mereu pe listele de celebrităţi, renumită pentru pălăriile impresionante şi filantropia încă şi mai impresionantă – a ţinut o predică pasionată despre importanţa comunicării, Souljah a fermecat auditoriul declarând cu onestitate, „Sunt de acord cu Brooke“. Cred că putem să declarăm scena ca fiind momentul Brooke Astor al lui Souljah. IN MEMORIAM: În ultimele câteva săptămâni ne-au părăsit doi veterani notabili ai listelor de bestseller-uri. Studs Terkel, care a murit pe 31 octombrie, a avut şase cărţi în topul de ediţii cartonate, printre care Working (17 săptămâni), The Good War (23 de săptămâni) şi Race (două săptămâni). Michael Crichton, care a murit pe 4 noiembrie, a avut nu mai puţin de 15 cărţi. Cum a reuşit? Pe blogul său, jurnalistul James Fallows, prieten de o viaţă cu Crichton, sugerează o posibilă explicaţie: „Spunea că scăpase de complicaţiile din viaţa sa în timp ce scria, servind aceleaşi feluri de mâncare la fiecare masă, aşa încât nu trebuia să piardă timp hotărând ce să mănânce“. JENNIFER SCHUESSLER

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

Ediţii cartonate Săpt. trecută

FICŢIUNE

Săpt. în top

Săpt. aceasta

24 noiembrie 2008

NONFICŢIUNE

Săpt. trecută

Săpt. în top

DIVINE JUSTICE de David Baldacci (Grand Central, 27.99 $) Membrii Clubului Camel din Washington îşi unesc forţele pentru a-şi salva liderul, care se ascunde în oraşul Divine din Virginia.

DEWEY de Vicki Myron şi Bret Witter (Grand Central, 19.99 $) Despre pisoiul lăsat să îngheţe între cărţile returnate ale bibliotecii publice din Iowa şi despre cum acesta devine faimos.

SALVATION IN DEATH de J. D. Robb (Putnam, 25.95 $) Locotenentul Eve Dallas investighează moartea unui preot care nu este cine părea a fi; de Nora Roberts, sub pseudonim.

THE SNOWBALL de Alice Schroeder (Bantam, 35 $) Viaţa lui Warren Buffett.

A BOLD FRESH PIECE OF HUMANITY de Bill O’Reilly (Broadway, 26 $) Analistul de la Fox News despre educaţia şi cariera sa.

SWALLOWING DARKNESS de Laurell K. Hamilton (Ballantine, 26 $) În cea de-a şaptea poveste de dragoste paranormală cu Meredith Gentry, Meredith este însărcinată cu gemeni, tatăl fiind unul dintre paznicii ei; naşterea copiilor îi va da dreptul să-şi revendice statutul de regină a ţinutului zânelor, dar duşmanii complotează împotriva ei.

LETTER TO MY DAUGHTER de Maya Angelou (Random House, 25 $) Amintiri, aprecieri şi poeme de la autoarea I Know Why the Caged Bird Sings.

THE GATE HOUSE de Nelson DeMille (Grand Central, 27.99 $) În continuarea romanului The Gold Coast (1990), un avocat în drept comercial şi soţia sa încearcă o reconciliere.

AGAINST MEDICAL ADVICE de James Patterson şi Hal Friedman (Little, Brown, 26.99 $) Lupta unei familii pentru tratamentul fiului lor suferind de sindromul Tourette.

EXTREME MEASURES de Vince Flynn (Atria, 27.95 $) Mitch Rapp se alătură unui coleg din C.I.A. pentru a lupta cu o celulă teroristă – şi cu politicienii care îi susţin.

HOT, FLAT, AND CROWDED de Thomas L. Friedman (Farrar, Straus & Giroux, 27.95 $) Editorialistul New York Times scrie despre cum revoluţia verde poate înnoi America.

THE LUCKY ONE de Nicholas Sparks (Grand Central, 24.99 $) Întors acasă, un militar din forţele navale decide să o caute pe femeia a cărei poză a găsit-o în Irak.

THE AMERICAN JOURNEY OF BARACK OBAMA de editorii revistei Life (Little, Brown, 24.99 $) Fotografii şi eseuri, începând cu naşterea lui Obama în Hawaii.

MIDNIGHT de Sister Souljah (Atria, 26.95$) Un băiat din Sudan luptă să-şi apere mama şi sora, rămânând fidel principiilor islamice într-un ansamblu de locuinţe din Brooklyn.

DREAMS FROM MY FATHER de Barack Obama (Crown, 25.95 $) Noul preşedinte ales scrie despre viaţa sa ca fiu al unui african de culoare şi al unei americance albe.

THE BRASS VERDICT de Michael Connelly (Little, Brown, 26 $) Harry Bosch şi Mickey Haller (avocatul din Lincoln) caută împreună un asasin.

MY STROKE OF INSIGHT de Jill Bolte Taylor (Viking, 24.95 $) Un neurolog împărtăşeşte experienţa unui atac cerebral din 1996.

THE STORY OF EDGAR SAWTELLE de David Wroblewski (Ecco, 25.95 $) Un mut se refugiază cu trei câini în pădurile din Wisconsin, după ce tatăl lui este ucis.

MULTIPLE BLESSINGS de Jon Gosselin, Kate Gosselin şi Beth Carson (Zondervan, 19.99 $) Părinţii unor gemeni dau naştere unor sextupleţi.

A GOOD WOMAN de Danielle Steel (Delacorte, 27 $) O tânără americancă din înalta societate care îşi făcuse o viaţă nouă ca doctor în Franţa în timpul primului război mondial se întoarce la New York.

11*

THE AUDACITY OF HOPE DE Barack Obama (Crown, 25 $) Noul preşedinte ales le cere americanilor să depăşească divizarea politică.

BONES de Jonathan Kellerman (Ballantine, 27 $) Detectivul psiholog Alex Delaware e chemat când cadavre de femei sunt găsite într-un ghetou din Los Angeles.

FLEECED de Dick Morris şi Eileen McGann (Harper, 26.95 $) 12 Americanii sunt escrocaţi de guvern, afaceri, sindicate şi persoane care fac lobby. (†)

TESTIMONY de Anita Shreve (Little, Brown, 25.99 $) Un scandal sexual la o şcoală din Vermont e imortalizat pe peliculă.

I HATE YOUR GUTS de Jim Norton (Simon Spotlight Entertainment, 24.95 $) Eseuri umoristice, în mare parte despre persoanele neagreate de Norton.

THE HOST de Stephenie Meyer (Little, Brown, 25.99 $) Extratereştrii au preluat controlul asupra minţilor şi trupurilor celor mai mulţi oameni, dar o femeie nu va capitula.

JOHN LENNON de Philip Norman (Ecco, 34.95 $) Viaţa în perioada Beatles şi după, de la autorul cărţii Shout.

ROUGH WEATHER de Robert B. Parker (Putnam, 26.95 $) Detectivul privat Spenser din Boston se implică după ce un pistolar răpeşte mireasa de la o nuntă pe o insulă particulară.

THE LONGEST TRIP HOME de John Grogan (Morrow, 25.95 $) Amintirile unei copilării catolice, de la autorul Marley & Me.

A LION AMONG MEN de Gregory Maguire (Morrow, 26.95 $) Un înfricoşător război civil în Oz, văzut prin ochii Leului Laş; urmarea la Wicked şi Son of a Witch.

16*

THE RISE OF BARACK OBAMA de Pete Souza (Triumph, 27.95 $) Fotografii din cariera lui Obama, de la prima sa zi în Senatul american, la alegerile preliminare din Pennsylvania, din aprilie anul trecut.

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată pe 8 noiembrie în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Alegerea editorilor Cărţi recente care ne-au stârnit interesul GEORGE, BEING GEORGE: George Plimpton´s Life as Told, Admired, Deplored, and Envied by 200 Friends, Relatives, Lovers, Acquaintances, Rivals – and a Few Unappreciative Observers. Ediţie îngrijită de Nelson W. Aldrich Jr. (Random House, 30 $) O spumoasă istorie orală.

ALPHABET JUICE: The Energies, Gists, and Spirits of Letters, Words, and Combinations Thereof, de Roy Blount Jr. (Sarah Crichton/Farrar, Straus & Giroux, 25 $) Nici un aspect al limbajului nostru, fie el scris, vorbit sau doar strecurat printre dinţi, nu scapă analizei inventive a lui Blount.

AMERICAN LION: Andrew Jackson in the White House, de Jon Meacham (Random House, 30 $) Meacham, redactor la Newsweek, identifică o demnitate democratică în populismul celui de-al şaptelea preşedinte.

A GREAT IDEA AT THE TIME: The Rise, Fall, and Curious Afterlife of the Great Books, de Alex Beam (PublicAffairs, 24.95 $) Creierele din spatele unui proiect ciudat care continuă să aibă importanţă în anumite medii.

FRIENDLY FIRE: A Duet, de A. B. Yehoshua. Traducere de Stuart Schoffman (Harcourt, 26 $) În acest roman ambiţios, o întrerupere neobişnuită a rutinei unui cuplu israelian este încărcată de semnificaţii şi previziuni.

THE DELIVERY ROOM, de Sylvia Brownrigg (Counterpoint, ediţie broşată, 14.95 $) Protagonistul lui Brownrigg, un psihoterapeut născut în Iugoslavia, se întoarce la pasiunile sale din trecut atunci când NATO bombardează Belgradul.

AUTOPHOBIA: Love and Hate in the Automotive Age, de Brian Ladd (University of Chicago, 22.50 $) Un studiu al tuturor criticilor care au fost aduse automobilului, precum şi o explicaţie a faptului că nici una din ele nu a fost luată în seamă. CHAGALL: A Biography, de Jackie Wullschlager (Knopf, 40 $) În această relatare captivantă, pictorul este înfăţişat ca un arivist şi un prinţ al autocompătimirii. KIERON SMITH, BOY, de James Kelman (Harcourt, 26 $) Romanul lui Kelman urmăreşte, din adolescenţa timpurie, traseul unui etern ratat, într-un cartier sărac din Glasgow. Cronicile complete ale acestor cărţi, precum şi ale altor apariţii recente, se află pe web: nytimes.com/books.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

CĂRŢI ILUSTRATE

Săpt. în top

BARACK OBAMA: SON OF PROMISE, CHILD OF HOPE de Nikki Grimes, ilustrată de Bryan Collier (Simon & Schuster, 16.99 $) Da, poate; biografia pentru copii a noului preşedinte ales. (Vârsta: 5 – 10 ani)

GALLOP! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder (Workman, 12.95 $) Animalele par să se mişte la răsfoirea paginilor. (Vârsta: 4 – 8 ani)

BIG WORDS FOR LITTLE PEOPLE de Jamie Lee Curtis, ilustrată de Laura Cornell (Joanna Cotler/ HarperCollins, 16.99 $) O familie necioplită îşi îmbunătăţeşte vocabularul şi relaţiile. (Vârsta: 4 – 8)

SWING! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder (Workman, 12.95 $) Copiii atletici par să se mişte la răsfoirea paginilor. (Vârsta: 4 – 8 ani)

Cărţi pentru copii Săpt. aceasta

24 noiembrie 2008

LECTURI UŞOARE

Săpt. în top

DIARY OF A WIMPY KID scrisă şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Chinurile adolescenţei, în benzi desenate. (Vârsta 9 – 12 ani)

DIARY OF A WIMPY KID: RODRICK RULES scri- 43 să şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Despre cum s-a făcut Greg de ruşine în vacanţă; urmarea la Diary of a Wimpy Kid. (Vârsta: 9 – 12 ani)

THE MAZE OF BONES de Rick Riordan (Scholastic, 12.99 $) Frate şi soră vânează sursa puterii familiei lor; cartea 1 din noua serie The 39 Clues. (Vârsta: 8 – 12 ani)

THE GRAVEYARD BOOK de Neil Gaiman, ilustrată de 6 Dave McKean (HarperCollins, 17.99 $) Pentru a evita un asasin, un băiat locuieşte în cimitir. (Vârsta: de la 10 ani)

ABC3D de Marion Bataille (Roaring Brook, 19.95 $) Alfabetul, în pop-up-uri. (Vârsta: 9 – 12)

THE HUNGER GAMES de Suzanne Collins (Scholastic, 9 17.99 $) Într-un viitor distopic, o fată luptă pentru supravieţuire în direct la TV. (Vârsta: de la 12 ani)

BARACK de Jonah Winter, ilustrată de Ag Ford (Collins/HarperCollins, 17.99 $) Povestea lui Obama. (Vârsta: 4 – 7 ani)

IDENTICAL de Ellen Hopkins (McElderry/Simon & Schuster, 17.99 $) Incestul şi abuzul de droguri intervin între două surori gemene, dintr-o familie implicată în politică. (Vârsta: de la 14 ani)

BRAVA, STREGA NONA! de Tomie dePaola, ilustrată de Robert Sabuda şi Matthew Reinhart (Putnam, 29.99 $) O bunică italiancă împărtăşeşte şase secrete ale vieţii într-o carte în format pop-up. (Vârsta: de la 3 ani)

THE WAY WE WORK de David Macaulay cu Richard Walker (Lorraine/Houghton Mifflin, 35 $) Cum să cunoşti corpul uman. (Vârsta: 9 – 12 ani)

PETE AND PICKLES scrisă şi ilustrată de Berkeley Breathed (Philomel, 17.99 $) Un porc găseşte un elefant în dormitorul său. (Vârsta: 4 – 8 ani)

THE INVENTION OF HUGO CABRET scrisă şi ilus- 82 trată deBrian Selznick (Scholastic, 22.99 $) Un orfan descifrează ultimul mesaj al tatălui său. (Vârsta: 9 – 12 ani)

PETER PAN adaptată şi ilustrată de Robert Sabuda (Little Simon, 29.99 $) O carte în format pop-up despre povestea lui J. M. Barrie. (Vârsta: 4 – 8 ani)

PAULA DEEN’S MY FIRST COOKBOOK de Paula Deen cu Martha Nesbit, ilustrată de Susan Mitchell (Simon & Schuster, 21.99 $) Reţete pentru cei mici. (Vârsta: 4 – 8 ani)

THIRTEEN REASONS WHY de Jay Asher (Razorbill, 16.99 $) Înainte de a se sinucide, o fată trimite casete audio explicative la 13 persoane. (Vârsta: de la 14 ani)

FRIENDS scrisă şi ilustrată de Jan 10 GINGERBREAD Brett (Putnam, 17.99 $) Gingerbread Baby îşi doreşte pe

CĂRŢI BROŞATE

SERII

THE TALE OF DESPEREAUX de Kate DiCamillo, ilustrată de Timothy Basil Ering (Candlewick, 7.99 $) Un şoarece, un şobolan şi o fată într-o călătorie magică. (Vârsta: de la 10 ani)

BARACK OBAMA de Roberta Edwards, ilustrată de Ken Call (Grosset & Dunlap, 3.99 $) Biografia „slăbănogului“ preşedinte ales. (Vârsta: 7 – 9 ani)

THE BOOK THIEF de Markus Zusak (Knopf, 11.99 $) 61 O fată salvează nişte cărţi de la o incendiere nazistă şi le împarte cu un bărbat evreu. (Vârsta: de la 14 ani)

THE BOY IN THE STRIPED PAJAMAS de John 1 Boyne (David Fickling/ Random House, 8.99 $) Un băiat îşi pierde inocenţa în vremuri grele. (Vârsta: de la 12 ani)

6 7

cineva cu care să se joace; o adaptare a poveştii clasice. (Vârsta: 4 – 8 ani)

SLAM de Nick Hornby (Riverhead, 14 $) Un skateboarder îşi lasă însărcinată iubita de vârsta liceului şi se întreabă: ce ar face Tony Hawk? (Vârsta: de la 12 ani)

THE LITTLEST PILGRIM de Brandi Dougherty, ilustrată de Kirsten Richards (Scholastic, 3.99 $) O fată în America din perioada coloniilor. (Vârsta: 4 – 8 ani)

THANKS FOR THANKSGIVING de Julie Markes, ilus- 1 trată de Doris Barrette (HarperCollins, 6.99 $) Ce contează cel mai mult de Ziua Recunoştinţei? (Vârsta: 4 – 8 ani)

THE MYSTERIOUS BENEDICT SOCIETY de Trenton 14 Lee Stewart, ilustrată de Carson Ellis (Little, Brown, 6.99 $) Copii cu har într-o misiune. (Vârsta: 9 – 12 ani)

YES WE CAN de Garen Thomas (Feiwel & Friends, 6.99 $) Biografia lui Obama. (Vârsta: 8 – 12 ani)

PLUM FANTASTIC de Whoopi Goldberg cu Deborah 2 Underwood, ilustrată de Maryn Roos (Jump at the Sun/ Disney, 4.99 $) Strădania unei studente la balet, prima carte din seria Sugar Plum Ballerinas. (Vârsta: 9 – 12 ani)

THE TWILIGHT SAGA de Stephenie Meyer (Megan 66 Tingley/Little Brown, ed. cart. şi broş.) Vampiri şi vârcolaci în liceu. (Vârsta: de la 12 ani)

INHERITANCE de Christopher Paolini (Knopf, ed. cart. 8 şi broş.) Un adolescent şi dragonul lui învaţă secretele unei lumi fantastice. (Vârsta: de la 12 ani)

RANGER’S APPRENTICE de John Flanagan (Philomel, ed. cart. şi broş.) Un băiat războinic se luptă cu răul. (Vârsta: 9 – 12 ani)

HOUSE OF NIGHT de P. C. şi Kristin Cast (St. Martin’s 11 Press, ed. broş.) Vampiri la şcoală. (Vârsta: de la 14 ani)

IF YOU GIVE... de Laura Numeroff, ilustrată de 24 Felicia Bond (Geringer/HarperCollins, ed. cart. şi broş.) Amuzament cu o cauză şi efect. (Vârsta: 4 – 8 ani)

INKHEART de Cornelia Funke (Chicken House/ Scholastic, ed. cart. şi broş.) Personajele unei cărţi prind viaţă şi înrobesc cititorii. (Vârsta: de la 10 ani)

BLUE BLOODS de Melissa de la Cruz (Hyperion, ed. cart. şi broş.) Vampiri tineri şi privilegiaţi se confruntă cu o bătălie pentru sânge. (Vârsta: de la 14 ani)

MAGIC TREE HOUSE de Mary Pope Osborne, ilus- 200 trată de Sal Murdocca (Stepping Stone/Random House, ed. cart. şi broş.) Călătoria în timp a unor copii. (Vârsta: 6 – 9 ani)

THE IT GIRL de Cecily von Ziegesar (Poppy/Litttle, Brown, ed. broş.) Dramele fetelor de la o şcoală pregătitoare de elită. (Vârsta: de la 14 ani)

FANCY NANCY de Jane O’Connor, ilustrată de Robin Preiss Glasser. (HarperCollins, ed. cart. şi broş.) Minunata viaţă a unei fete la modă. (Vârsta: 4 – 8 ani)

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna care s-a încheiat la 8 noiembrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes. com/books. Toate cele patru liste de cărţi pentru copii apar în fiecare săptămână pe site-ul Book Review. Editorii au furnizat categoriile de vârstă pentru titlurile respective.

Cărţi pentru copii

Haiku pentru pisici DE JOANNA RUDGE LONG E parcursul unei lungi şi distinse cariere, Ed Young a transmis adesea prin ilustraţiile sale profunzimea unor povestiri aparent simple. Lon Po Po: A Red-Riding Hood Story From China (1989) i-a adus acestuia o medalie Caldecott1 pentru ilustraţiile dramatice (incluzând-o pe aceea a unui lup deosebit de fioros), intensificate în mod creativ prin folosirea tematică a luminii şi umbrei, aspect ce îşi găseşte ecou şi în dedicaţia autorului: „Tuturor lupilor din lume ce-şi împrumută bunul lor nume ca simbol tangibil al relelor noastre“. Ilustratorul a dat o nouă dimensiune fabulei indiene a orbului şi elefantului în Seven Blind Mice: şase şoricei orbi, desenaţi în culorile curcubeului,

WABI SABI

de Mark Reibstein Ilustraţii de Ed Young Pagini nenumerotate. Little, Brown & Company. 16.99 $ (pentru copii cu vârste între 3 şi 6 ani)

interpretează greşit părţi din elefantul pe care îl explorează pe pipăite, în timp ce al şaptelea, alb asemeni luminii ne-refractate, explorează întregul si înţelege adevărul. Asemeni acestor povestiri, Wabi Sabi de Mark Reibstein, aleasă în această toamnă drept New York Times Best Illustrated Children’s Book2, are un scenariu familiar: o pisică pe nume Wabi Sabi caută semnificaţia propriului nume, deduce diverse răspunsuri şi se întoarce acasă mai înţeleaptă. Formula este folosită peste tot cu încredere, de la cartea Are You My Mother? de P. D. Eastman, şi până la hobiţii lui J. R. R. Tolkien, fiind rezumată într-o strofă celebră din Four Quartets a lui T.S. Eliot: „Nu ne vom opri din explorare / Iar la sfârşitul tuturor căutărilor noastre / Vom ajunge de unde am plecat / Descoperind locul ca pentru prima dată“. În timp ce intriga din Wabi Sabi

este una simplă, scopul cărţii cere efort şi atenţie: acela de a prezenta o noţiune subtilă, „cu origini în concepţiile de viaţă si gândire antice chinezeşti, cunoscute drept taoism si budism zen“. În formularea lui Reibstein: „Wabi Sabi reprezintă un mod de a vedea lumea în care se regăseşte însăşi esenţa culturii japoneze. Acest concept găseşte frumuseţe şi armonie în ceea ce este simplu, imperfect, natural, modest şi misterios.... Cel mai bine s-ar putea înţelege ca sentiment mai degrabă decât ca o idee“. În mod remarcabil, Reibstein şi Young surprind esenţa acestor lucruri cu claritate, eleganţă şi o oarecare sinuozitate care pare intrinsecă subiectului. Structura cărţii este complicată. Young răspunde celor trei forme diferite ale textului. Prima, proza narativă, este directă şi informală („Nu s-a gândit niciodată că wabi sabi nu era altceva decât un nume“). Apoi, fiecare episod se încheie cu un haiku – un rezumat pieziş al faptelor pe care personajele animale le găsesc „greu de explicat“. („Luna palidă odihnindu-se / pe apa ceţoasă. / Auziţi clipocitul apei? / O broască tocmai a sărit în ea“). Pe fiecare pagină dublă mai apare câte un alt haiku, o notă decorativă graţioasă cu caractere japoneze delicate (traduse la sfârşitul cărţii, împreună cu transliteraţiile acestor texte clasice de Basho şi Shiki). Aventura lui Wabi Sabi şi ilustraţiile splendide vor încânta copiii mai mici (deşi probabil nu atât de tineri ca cei între 3 şi 6 ani cărora editorul le recomandă cartea). Noi, restul, vom fi mai bine pregătiţi în aprecierea interconexiunilor subtile dintre dialog, poezie şi colajele realizate din „obiecte făcute de mâna omu-

lui şi uzate de timp, precum şi din materiale naturale“. Chiar şi acest mediu este o metaforă a filozofiei delicate explorate în carte. Ilustraţiile abundă în nuanţe de verde specifice frunzelor si tonuri de roşu strălucitor, în texturi de păr, paie, smalţ de vopsea si hârtie aspră. Ed Young surprinde momente de o frumuseţe extraordinară – o broască vizibilă în apa luminată de lună (hârtie lucioasă mototolită) –, arta sa încorporând referinţe haiku tradiţionale (o lună palidă, simbol al toamnei). Pisica în mărime naturală de pe supracoperta largă, pătrată, ne invită înăuntru cu o privire intensă. Deschizând cartea, descoperim că ea se află între nişte pini care (din moment ce cartea e legată la partea superioară) se găsesc acum deasupra ei. Această legătură a cărţii e o idee genială. Evocă tapiseriile japoneze agăţate pe pereţi şi accentuează subiectul, obligându-ne să vedem un obiect familiar dintr-un unghi nou. De asemenea, aşa cum deseori o pisică e greu de stapânit, această carte e greu de ţinut în poală. Este o provocare în a o ţine şi îndrepta în mod confortabil, în a o răsfoi cu obişnuinţa de a folosi mâna pentru a întoarce accesibilele colţuri din dreapta ale cărţilor. Wabi Sabi îşi încheie aventura după mai multe epifanii mici şi satisfăcătoare. În acest timp, minunatele ilustraţiile devin din ce în ce mai puţin detaliate, până când, acasă în sfârşit, pisica este doar o siluetă pe un fundal alb, iar unicul caracter desenat cu trăsături libere deasupra ei declară „Lipsită de orice posesii“. Dacă wabi sabi este „un sentiment, mai degrabă decât o idee“, acest sfârşit pare a fi cel mai h potrivit.

Joanna Rudge Long, fost redactor la Kirkus Reviews, scrie şi ţine conferinţe despre cărţile pentru copii. 1 Medalia Caldecott este acordată în fiecare an de către Association for Library Service to Children autorului celei mai reuşite cărţi ilustrate pentru copii din America. (n.tr.). 2 Distincţie acordată de New York Times Book Review pentru cea mai bună carte ilustrată de copii. (n.tr.).

ILUSTRAŢIE DE LA „WABI SABI”

Cărţi pentru copii

Imaginează-ţi

„Max şi-a deschis umbrela“; o pagină din Max’s Dragon DE BARBARA FEINBERG ÂND fiica mea avea în jur de 6 ani, m-a anunţat că împreună cu o prietenă doreşte să construiască o barcă suficient de mare pentru amândouă, cu care să navigheze. O barcă „adevărată“. Ştiau şi cum. Ar fi lipit trunchiuri unul de altul, ar fi folosit doi butuci mai mari pentru vâsle şi apoi, cu ajutorul unui băţ ascuţit, ar fi făcut două găuri în lemn, în locul în care ar fi trebuit potrivite vâslele. Când am subliniat câteva probleme cu care s-ar putea confrunta şi mi-am oferit ajutorul, am fost concediată cu

MATTLAND

de Hazel Hutchins şi Gail Herbert. Ilustraţii de Dusan Petricic Pagini nenumerotate. Annick Press. 19.95 $; Ediţie broşată, 8.95 $ (Vârsta: 4 – 7 ani) MAX’S DRAGON

de Kate Banks Ilustraţii de Boris Kulikov Pagini nenumerotate. Frances Foster Books/ Farrar, Straus & Giroux. 16.95 $ (Vârsta: 4 – 8 ani)

un aer de superioritate: ea şi prietena ei erau convinse că ştiau exact ce trebuie să facă. Nu-mi aduc aminte ce urmare a avut planul lor, dar întâmplarea îmi reaminteşte de o trăsătură adorabilă a experienţei timpurii a copilăriei: bucuria de a crede sau de a fi aproape convins că nu există limite ale puterii tale creative. Folosind jucării, rămăşiţe din natură, gunoaie, lucruri care se vor supune oricărui capriciu, e posibil să realizaţi

Barbara Feinberg este autoarea cărţii „Welcome to Lizard Motel: Protecting the Imaginative Lives of Children“. 20

aproape orice lucru la care visaţi. Blocurile de lemn din imaginaţie, necenzurate de principiul realităţii, sunt mai moi şi mai pliabile decât blocurile voastre reale; iar orice lipici funcţionează perfect, pentru că lucrurile aderă unul de altul şi din acest motiv pot pluti, în mare parte mânate de dorinţă. În acest regat, copilul este într-adevăr căpitanul propriului destin. Două noi apariţii de carte ilustrată pentru copii povestesc despre nişte copii prinşi într-un joc intens şi creativ şi despre puterea conferită de joc. Ambele sunt cărţi minunate, dar trebuie să ne întrebăm: oare copiilor mici cărora le place să se joace, le place de asemenea să citească despre joc? Reuşesc aceste cărţi să fie pentru copii şi nu numai despre ei? Mattland (Ţara lui Matt), de Hazel Hutchins şi Gail Herbert, este o carte de succes din toate punctele de vedere. Matt este un băieţel a cărui familie s-a mutat de trei ori şi al cărui nou cartier este „cel mai rău loc dintre toate.... Nu cunoaşte pe nimeni, în jur sunt numai case cu uşi închise“. Şi „peste tot e numai noroi şi bălţi“. În momentul în care Matt ia un băţ de pe jos şi desenează în noroi o linie sinuoasă pe care o numeste „Râul Şerpilor“, începe să prindă viaţă ideea de a realiza o lume miniaturală. Descrisă într-o proză simplă dar evocativă, lumea lui Matt creşte pe măsură ce acesta descoperă noi lucruri: o bucată de tinichea devine o şură, grăunţe zburlite devin oi. În cele din urmă, tiptil, îşi face apariţia „un intrus“, o fetiţă care îi oferă un băţ de îngheţată. Matt îl acceptă fără să spună un cuvânt, încorporându-l pe post de turn de apărare. Între timp, apar şi alţi copii care îl ajută pe Matt să construiască; jocul început ca o experienţă solitară devine o punte a prieteniei. În această carte nu există dialog, copiii nu vorbesc unul cu altul. Cu toate acestea, ce ne face să simţim că în aceste pa-

gini este vorba despre copii reali, cu ciudăţeniile lor? Ce ne face să credem că îl cunoaştem pe Matt, un copil a cărui faţă o zărim fugitiv numai atunci când acesta se oglindeşte într-o baltă? Cred că este în parte meritul ilustratorului Dusan Petricic (care a dedicat cartea „tuturor copiilor dezrădăcinaţi“), care a realizat fiecare imagine din perspectiva lui Matt, iar noi vedem numai ceea ce vede Matt. Pe măsură ce scenele capătă mai multă culoare şi detaliu, suntem făcuţi să înţelegem că Matt observă mai mult şi simte mai mult. Până la sfârşitul cărţii realizăm ce înseamnă pentru el faptul de a-şi fi creat Mattland – şi-a creat o casă, aşa că acum se poate simţi acasă. Max’s Dragon (Dragonul lui Max), de Kate Banks, are în anumite privinţe mai puţin impact. Cartea povesteşte despre un băiat pe nume Max, care stă tolănit în iarbă facând rime („Am un dragon în vagon“). Fraţii săi mai prozaici, care se află în apropiere jucând crichet, sunt sceptici („Dragonii nu există“), dar în mod treptat sunt atraşi în acest joc cu cuvintele, mai ales în momentul în care descoperă că, spunând o rimă, sunt capabili să provoace oprirea unei furtuni neaşteptate şi cumplite şi pot face ca soarele să iasă pe cer. Cartea se încheie cu imaginea băieţilor jucându-se împreună, iar în timp ce fraţii au început să creadă în puterea imaginaţiei, dragonul lui Max s-a dus la culcare, ceea ce înseamnă că Max a lăsat deoparte fantezia sa singuratică pentru a se juca cu ceilalţi. Ilustraţiile lui Boris Kulikov sunt calde şi învăluitoare. Băieţii aleargă pe o pajişte stufoasă şi aurie. Cerul ploios este încărcat de nori roşu purpuriu, iar iarba este luminată de fulgere. În ciuda căldurii desenelor, cartea nu reuşeste să ne atragă în poveste atât de bine; e greu să simţi prea mult din dinamica relaţiilor dintre băieţi. Spre deosebire de Matt din Mattland, a cărui nevoie pentru prietenie dă imperiozitate activităţilor sale, Max este un visător autosuficient, un tip ciudat care nu manifestă nici o dorinţă puternică în a socializa. Simţirea emoţională este aici redusă. Din acest motiv, cartea este mai puţin o poveste fascinantă cât o odă adusă creativităţii. Oricum, Max’s Dragon poate la fel de bine să intrige un copil care începe să întrezărească posibilitatea ca şi cuvintele, asemeni jucăriilor, să declanşeze prin simpla alăturare propria magie palpitantă. h

Cărţi pentru copii

Oraşul alfabetului

De la stânga la dreapta: ultra-periculosul „Dangerous Alphabet“, arhitecturalul „ABC3D“, expresiile abstracte din „A Is for Art“ şi belşugul de culori din „A Child’s Day“. DE BECCA ZERKIN E bine ar fi dacă viaţa ar fi la fel de ordonată ca o carte cu alfabetul. Copiii, ca şi mulţi adulţi, tânjesc după predictibilitate şi structurare, iar cărţile cu alfabetul oferă, în general, aşa ceva. Formatul acesta furnizează un cadru chiar şi acolo unde aşa ceva nu există – fapte aleatorii despre trenuri devin All Aboard ABC – sau fundalul pentru o povestire simplă, precum clasicul volum Chicka Chicka Boom Boom. Dar nu vă imaginaţi că toate cărţile cu alfabetul sunt destinate învăţării literelor sau sortării de arici, bufniţe şi cai. Ele pot fi avantgardiste sau chiar sinistre. The Dangerous Alphabet (Alfabetul periculos), de Neil Gaiman, renumit pentru seria sa de romane cu grafică de înaltă ţinută The Sandman, este un mixaj – o carte totodată amuzantă, înspăimântătoare şi derutantă. Notaţi rezumatul intrigii de pe coperta exterioară a cărţii: „Doi copii, cu o hartă a comorilor în mână, alături de animalul lor de companie, o gazelă, se strecoară pe lângă tatăl lor afară din casă, în lumea care înconjoară oraşul, unde bântuie monştrii şi piraţii“. Oh. Bizara poveste, ilustrată de artistul cu inspiratul pseudonim Gris Grimly1, este greu de urmărit. Premisa că cei doi copii caută o comoară este sugerată de un mic pergament din paragraful dedicat literei A. Fata e răpită la litera E, târâtă prin ceea ce pare o versiune fantastică oribilă a Londrei din epoca victoriană şi înspăimântată de nenumărate torturi aplicate altor copii, de la litera F până la V (de exemplu, plăcinte fierbinţi, din care ies oase, acompaniază săltăreţul vers „O is for Ovens, far under the street“2). Fratele fetei pleacă în căutarea ei, înarmat cu un pumnal de lemn şi trăgând gazela după el. La litera X, băiatul triumfă, iar la Z se întorc teferi la neştiutorul lor tată. Personajele – o defilare de copii cu ochii goi, ticăloşi în costu-

Becca Zerkin, fostă profesoară la o şcoală de stat din New York City, scrie frecvent despre cărţile pentru copii. 1 Joc de cuvinte intraductibil: Gris – de la grisly (=respingător, oribil), Grimly – de la grim (=sinistru, înspăimântător). (n.tr.). 2 „C e de la Cuptoare, departe în adânc”. (n.tr.).

me jerpelite şi bestii diforme cu colţi – sunt şi ele greu de urmărit în scenele întinse pe câte două pagini şi abundând de figuri morbide, toate redate cu lux de amănunte şi umor, în desene în tuş cu linia fină şi în acuarele spălăcite. Printre cranii, cuţite şi lanţuri, Grimly ascunde obiecte familiare şi animale ale căror nume începe cu litera corespunzătoare de pe fiecare pagină,

THE DANGEROUS ALPHABET

de Neil Gaiman Ilustrată de Gris Grimly. Pagini nenumerotate. HarperCollins Publishers. 17.99 $ (Vârsta: de la 5 ani) ABC3D

de Marion Bataille Pagini nenumerotate. A Neal Porter Book/ Roaring Brook Press. 19.95 $ (Vârsta: de la 5 ani) A IS FOR ART

An Abstract Alphabet Scrisă şi ilustrată de Stephen T. Johnson Pagini nenumerotate. A Paula Wiseman Book/Simon & Schuster Books for Young Readers 16.99 $ (Vârsta: 5 – 9 ani) A CHILD’S DAY

An Alphabet of Play Scrisă şi ilustrată de Ida Pearle Pagini nenumerotate. Harcourt. 12.95 $ (Vârsta: 3 – 7 ani)

transformând lectura într-o provocatoare vânătoare de comori. Versurile rimate ale lui Gaiman constituie o listă alfabetică impertinentă care descrie destul de vag călătoria copiilor, dar umorul pare mai adecvat unor copii mai mari decât recomandă editorul: „de la 5 ani în sus“. Numiţimă pedantă, dar nu am să citesc prea curând copilului meu de grădiniţă fraze precum „Q is for Quiet (bar one muffled scream)“3. O idee dezarmant de simplă şi totuşi sofisticată animă cartea ABC3D, a designerului gra3

„T e de la Tăcut (amuţeşte un strigăt înăbuşit)”. (n.tr.).

fic francez Marion Bataille. Mica şi îndesata ei carte cu foi decupate în relief nu are nici un text, cu excepţia literelor în sine, dar m-a făcut să o recitesc de mai multe ori. O copertă lenticulară (ca o hologramă) revelează titlul literă cu literă, B fiind dublat de 3. În interior, A şi H sar de pe paginile lor în forme tridimensionale, ca nişte cutii goale. C se învârte atunci când deschizi pagina şi formează partea rotunjită din D. Literele O şi P, care împart o pagină, devin Q şi R când cititorul le suprapune o pagină translucidă care le adaugă codiţele. U e cel mai impresionant: minuscule fâşii de hârtie albă se desfăşoară în evantai pe un fundal negru ca o parabolă perfectă, adunându-se treptat de jur împrejur şi în sus în acelaşi timp. Culorile folosite de Bataille sunt îndrăzneţe şi simple. Fiecare majusculă e redată în alb, negru sau roşu şi se conturează pe un fundal monocrom, alb sau negru. Ca obiect de design, cartea este totodată elegantă şi inteligentă. ENTRU o mixtură magnifică de lucrări realizate de-a lungul mai multor ani, unele la o scară enormă, citiţi cartea lui Stephen T. Johnson, A is for Art: An Abstract Alphabet (A e de la Artă: un alfabet abstract), care a fost distinsă anul acesta cu unul din premiile New York Times Best Illustrated Children´s Books. Johnson are lucrări în colecţii prestigioase de artă, iar new-yorkezii probabil că îi cunosc pictura murală din staţia de metrou DeKalb Avenue, întinsă pe 20 de metri. În nota autorului, el explică acest proiect: „În ultimii şase ani am explorat dicţionarul limbii engleze, selectând şi organizând anumite cuvinte pentru fiecare literă a alfabetului şi, bazându-mă strict pe înţelesul cuvintelor, am dezvoltat o operă de artă vizuală. Am luat obiecte obişnuite şi le-am transformat în ceva nefamiliar, înlăturându-le funcţionalitatea pentru a revela potenţialele lor asocieri metaforice, care pot, la rândul lor, să conducă la înţelesuri suprapuse şi uneori paradoxale“. De asemenea, această artă este pur şi simplu amuzant de privit. Culorile şi materialele îţi atrag privirea, iar Johnson ascunde câte o literă în fiecare din cele 26 de lucrări. Una din ele, „Diptic punctat“, e alcătuită din aproape 2.700 de piese de domino albe şi negre; punctele din jumătatea din dreapta

a pieselor albe formează o complicată literă D. Acesta e un alfabet pentru adulţi, dar şi pentru copii poate constitui o introducere jucăuşă în tărâmul artei abstracte. Cartea ilustrată de debut a Idei Pearle, A Child´s Day: An Alphabet of Play (O zi a unui copil: un alfabet jucăuş), este o odă colorată, închinată lumii copiilor mici. Textul – compus din cuvinte separate, jucăuşe, ca „act“, „kick“, „yell“4 – are un aer de prospeţime. Doar „X marchează punctul“, un stereotip dezamăgitor, care apare şi în cartea lui Gaiman, iese din tipar (iar aici se vede preţul care trebuie plătit când adopţi excelentul format de tip A-B-C: autorii nu pot sări nici o literă, chiar dacă unele nu au nimic de spus). Pearle trebuie să-şi fi petrecut multe ore pe terenul de joacă, observând copiii. Ea creează o distribuţie diversă, cu toate nuanţele pielii, minuţios ilustrată prin colaje din hârtie decupată. Chipurile nu au trăsături, iar colajele nu au umbre; detaliile adorabile stau în siluetele copiilor, înclinarea capului sau gesturi (un braţ care o ţine timid pe o fată de umeri, în timp ce aceasta hrăneşte o pisică). Copiii poartă haine cu delicate modele geometrice, în culori şi forme stilate. Pentru litera Q („quack“5), o fată merge ca o raţă, încălţată cu cizme înalte, de un verde deschis, şi purtând o pelerină purpurie cu un model de puncte albe. Părul ei este o coadă împletită castanie, strânsă deasupra urechilor, vizibilă doar pentru că stratificarea colajului oferă un subtil efect tridimensional. Galeria lui Pearle de coafuri unice (cozi împletite, cârlionţi, păr legat în coadă şi moţuri de orice formă şi textură) este partea mea favorită din carte. A Child´s Day poate fi cu greu pusă pe acelaşi raft cu cartea lui Neil Gaiman, dar amândurora li se aplică formatul alfabetic. Textul plin de aliteraţii al lui Stephen T. Johnson şi arta sa inovativă au o complexitate ce se adresează adulţilor, dar alfabetul oferă un punct de sprijin şi tinerilor cititori. Cartea lui Bataille, cu atractivitatea sa universală, e mai mult stil şi inginerie cu hârtie decât o carte despre alfabet. Pentru Bataille, literele furnizează o abordare familiară – şi vandabilă – pentru ceea ce e h de fapt o operă de artă interactivă. 4

„mişcă”, „şutează”, „strigă”. (n.tr.). Quack=mac, onomatopeea care redă sunetul scos de o raţă. (n.tr.).

Raftul cu ediţii broşate EXIT GHOST de Philip Roth (Vintage, 14.95 $) La mai bine de 30 de ani de la pu-

blicarea romanului The Ghost Writer, Roth a scris al nouălea şi, pretinde editorul său, ultimul roman avându-l în centru pe bine cunoscutul său alter ego, Nathan Zuckerman. Aici, Zuckerman, în vârstă de 71 de ani şi suferind de pe urma unei operaţii de prostată, se întoarce la New York după un deceniu de izolare în Massachusetts-ul rural. Se îndrăgosteşte de o scriitoare de 30 de ani, căsătorită, şi speră că aceasta îşi va părăsi soţul pentru el. În acelaşi timp – şi ridicând întrebări asupra relaţiei dintre viaţă şi artă –, un jurnalist dezgustător, care este fostul iubit al scriitoarei, îl urmăreşte pe Zuckerman pentru a-i obţine acordul pentru o biografie a lui E. I. Lonoff, mentorul lui Zuckerman. Cartea este o meditaţie melancolică asupra îmbătrânirii şi mortalităţii, înfăţişându-l pe Roth, după cum precizează şi criticul nostru, Clive James, „la apogeul gândirii sale sofisticate“.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

ARSENALS OF FOLLY: THE MAKING OF THE NUCLEAR ARMS RACE de Richard Rhodes (Vintage, 15.95 $) Rhodes, care a câştigat un premiu Pulitzer pentru cartea The Making of the Atomic Bomb, îşi îndreaptă atenţia spre istoria cursei pentru înarmare nucleară. Atenţia sa este concentrată asupra lui Gorbaciov şi a lui Reagan şi asupra întâlnirii cruciale a acestora la summitul de la Reykjavik din 1986. THE WORLDS OF LINCOLN KIRSTEIN de Martin

Duberman (Northwestern University, 22.95 $) Kirstein a fost critic, istoric, colecţionar de artă, romancier şi memorialist, dar cea mai mare realizare a sa a fost înfiinţarea New York City Ballet (el l-a adus pe George Balanchine în America în anul 1933). Baletul este „unul dintre miracolele vieţii“, spunea Kirstein, iar el l-a transformat într-o importantă artă americană. Biografia lui Duberman, care scoate la iveală corespondenţe şi jurnale nepublicate, explorează modul în care „un marginal prin excelenţă – un evreu intelectual ciudat, în cuvintele lui Duberman – a devenit figura familiară desăvârşită în cultura secolului“, scrie criticul nostru, Dwight Garner. THE STUFF OF THOUGHT: Language as a Window Into Human Nature de Steven

Pinker (Penguin, 16 $) Oamenii sunt „verbivori, o specie care se hrăneşte cu cuvinte“, spune Pinker, profesor de psihologie la Harvard, iar studiul limbajului ne ajută să înţelegem cum funcţionează creierul. Acest tur de teorii despre modul în care limbajul şi gândirea relaţionează este deopotrivă uşor de citit şi plin de informaţie.

THE SECRET LIFE OF BEES de Sue Monk Kidd 21 (Penguin, 14 $) În 1964, în Carolina de Sud, o adolescentă încearcă să descopere secretul din trecutul mamei sale.

REMEMBER ME? de Sophie Kinsella (Dial, 14 $) După un accident auto, o londoneză îşi pierde memoria.

WORLD WITHOUT END de Ken Follett (New American Library, 22 $) Dragoste şi intrigă în Kingsbridge, oraşul medieval englez cu o catedrală din centrul romanului lui Follett, Pillars of the Earth.

MUQTADA AL-SADR: And the Battle for the Future of Iraq de Patrick

Cockburn (Scribner, 15 $) Cockburn, corespondentul în Irak pentru The Independent din Londra, examinează cariera clericului radical Moktada alSadr, urmărindu-i familia de-a lungul istoriei moderne a Irakului. Este „una dintre puţinele cărţi care trebuie citite de oricine vrea să descopere semnificaţia evenimentelor din Irak“, scrie James Glanz în Book Review. INDIAN SUMMER: The Secret History of the End of an Empire de Alex von

Tunzelmann (Picador, 18 $) Acest roman de debut scris de von Tunzelmann, o tânără britanică de profesie istoric, relatează povestea retragerii Imperiului Britanic din India şi consecinţele acesteia prin biografii interconectate ale principalilor lideri din ambele tabere. Axându-se pe detaliile personajelor, autoarea scrie cu eleganţă. MR. JEFFERSON’S WOMEN de Jon Kukla (Vintage, 14.95 $) Cel de-al treilea

preşedinte a manifestat „toată viaţa o nesiguranţă în privinţa femeilor“, conELSA DIXLER chide acest studiu despre relaţiile sale romantice.

24 noiembrie 2008

FICŢIUNE FORMAT DE BUZUNAR

Săpt. în top

ONE SILENT NIGHT de Sherrilyn Kenyon (St. Martin’s, 6.99 $) Planul lui Stryker de a-şi ucide duşmanii se complică din cauza întoarcerii fostei sale soţii; un roman cu Vânătorii Întunecaţi.

SUITE 606 de J. D. Robb, Mary Blayney, Ruth Ryan Langan şi Mary Kay McComas (Berkley, 7.99 $) Patru noi poveşti de dragoste paranormală şi suspans.

THE DARKEST EVENING OF THE YEAR de Dean 3 Koontz (Bantam, 7.99 $) O femeie care salvează golden retrieveri şi un câine special sunt urmăriţi de un străin malefic.

FOUL PLAY de Janet Evanovich (Harper/ 2 HarperCollins, 7.99 $) Un veterinar angajează o femeie care şi-a pierdut slujba din televiziune din cauza unei găini dansatoare, iar apoi o ajută să-şi demonstreze nevinovăţia, când găina dispare; o re-editare a cărţii din anul 1989.

SMALL TOWN CHRISTMAS de Debbie Macomber (Mira, 7.99 $) O re-editare a două cărţi: Return to Promise şi Mail-Order Bride.

THE BRIEF WONDROUS LIFE OF OSCAR WAO 10 de Junot Díaz (Riverhead, 14 $) Un tocilar dominicanoamerican se luptă să scape de un blestem de familie.

THE ROAD de Cormac McCarthy (Vintage, 14.95 $) Un 62 tată şi un fiu călătoresc într-o Americă post-apocaliptică.

THE ALCHEMIST de Paulo Coelho (HarperOne, 13.95 $) Un tânăr cioban spaniol călătoreşte în Egipt în căutarea unei comori.

THE CHASE de Clive Cussler (Berkley, 9.99 $) La în2 ceputul secolului XX, un detectiv urmăreşte un criminal de-a lungul întregului Vest al Statelor Unite.

LOVING FRANK de Nancy Horan (Ballantine, 14 $) Povestea amorului dintre Frank Lloyd Wright şi Mamah Borthwick Cheney.

DOUBLE CROSS de James Patterson (Vision, 9.99 $) 6 Alex Cross şi noua lui iubită, detectiv de poliţie, înfruntă un asasin îngâmfat din Washington.

BAREFOOT de Elin Hilderbrand (Back Bay/Little, Brown, 13.99 $) Trei femei încărcate cu tot felul de probleme petrec împreună o vară transformatoare în Nantucket.

DUMA KEY de Stephen King (Pocket, 9.99 $) Un antrepre- 3 nor din Minnesota se mută în Florida pentru a-şi reveni după un traumatism, şi începe să creeze picturi cu puteri magice.

THE WHITE TIGER de Aravind Adiga (Free Press, 14 $) Un şofer indian relatează transformarea sa din servitor în afacerist şi apoi în asasin; câştigătorul Premiului Man Booker 2008.

DEAD UNTIL DARK de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) 9 Sookie Stackhouse, o chelneriţă clarvăzătoare dintr-un orăşel din Louisiana, se îndrăgosteşte de un golan vampir.

QUICKSAND de Iris Johansen (St. Martin’s, 7.99 $) Legistul Eve Duncan ia urma unui asasin care pretinde că i-a ucis fiica, cu ani în urmă.

TOM CLANCY’S GHOST RECON de David Michaels (Berkley, 9.99 $) O echipă militară de elită trebuie să dejoace planurile unor renegaţi chinezi de a asedia Taiwanul.

12*

DEADLY HARVEST de Heather Graham (Mira, 7.99 $) În Salem, Massachusetts, un poliţist şi un expert în ocultism investighează crime şi răpiri misterioase.

THE ARCTIC EVENT de James H. Cobb (Vision, 7.99 $) Personajul lui Robert Ludlum, lt. col. Jon Smith este trimis în Canada să rezolve o situaţie ce include armament cu antrax; carte din seria Covert-One.

LIVING DEAD IN DALLAS de Charlaine Harris (Ace, 9 7.99 $) Un vampir o roagă pe chelneriţa clarvăzătoare Sookie Stackhouse să ia urma unuia dintre amicii lui dispăruţi.

SILVER BELLS de Fern Michaels, JoAnn Ross, Mary Burton şi Judy Duarte (Zebra/Kensington, 7.99 $) Patru noi nuvele romantice având ca temă vacanţa.

ALL I WANT FOR CHRISTMAS IS A VAMPIRE de Kerrelyn Sparks (Avon, 6.99 $) O femeie încearcă să facă mai uşoară ieşirea din spitalul de nebuni a unei prietene dovedind că vampirii chiar există.

11*

THE KITE RUNNER de Khaled Hosseini (Riverhead, 15.95 $ and 14 $) Un afgano-american se întoarce în Kabul pentru a vedea cum se descurcă un prieten din copilărie.

THE CHILDREN OF HÚRIN de J. R. R. Tolkien. Editată de Christopher Tolkien, ilustrată de Alan Lee (Houghton Mifflin, 14.95 $) În Ţinutul de Mijloc, un stăpân malefic vrea să-i distrugă pe copiii rivalului său.

THE ALMOST MOON de Alice Sebold (Little, Brown, 14.99 $) O femeie obişnuită să satisfacă nevoile familiei ajunge la capătul puterilor.

WATER FOR ELEPHANTS de Sara Gruen (Algonquin, 13.95 $) Un tânăr şi un elefant salvează un circ în perioada Marii Crize.

SECOND CHANCE de Jane Green (Plume, 15 $) Un 24 grup de prieteni în vârstă de 30 şi ceva de ani îşi reexaminează vieţile după ce unul dintre ei este ucis într-un atac terorist.

16*

NIGHTS IN RODANTHE de Nicholas Sparks (Grand 14 Central, 13.99 $) Dragostea apare între un bărbat şi o femeie de vârstă mijlocie într-un han din Carolina de Nord.

HOME TO HOLLY SPRINGS de Jan Karon (Penguin, 2 14.95 $) Personajul seriei Mitford, Părintele Tim, se întoarce în oraşul natal pentru a se reuni cu familia şi prietenii.

DARK OF THE MOON de John Sandford (Berkeley, 9.99 $) Virgil Flowers, un personaj din Invisible Prey, investighează trei crime într-un orăşel din Minnesota.

THE CHOICE de Nicholas Sparks (Grand Central, 13.99 $) Cum acţionează alegerile privind dragostea şi moartea în viaţa unui bărbat din Carolina de Nord.

CLUB DEAD de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) Iubitul vampir 8 al lui Sookie Stackhouse a fost răpit, iar ea trebuie să ajungă în Mississippi, pentru a-l găsi cu ajutorul unui Elvis nemort.

THE WEDNESDAY LETTERS de Jason F. Wright (Berkley, 13 $) Doi fraţi şi o soră află despre trecutul familiei lor prin scrisorile de dragoste ale părinţilor.

19*

COLD PURSUIT de Carla Neggers (Mira, 7.99 $) În 2 munţii din New England, un agent al Serviciilor Secrete o caută pe fiica vitregă ucisă a unui ambasador.

GEARS OF WAR: ASPHO FIELDS de Karen Traviss (Del Rey, 13 $) Povestea celor mai duri luptători din Delta Squad şi bătălia decisivă din Războaiele Pendulum; un roman inspirat din jocurile video „Gears of War“.

FIRST IMPRESSIONS de Nora Roberts (Silhouette, 7.99 $) 6 Un afacerist care speră să scape de femei, este ademenit de vecină; reeditare a unei povestiri din 1984 şi a Blithe Images, din 1982.

CLEOPATRA’S NOSE: 39 Varieties of Desire de Judith

Thurman (Picador, 17 $) Aceste eseuri, care în mare parte au apărut în The New Yorker, înfăţişează o curiozitate intelectuală şi o inteligenţă ascuţită. Majoritatea este despre designeri, fotografi şi scriitori şi tratează temele pierderii, foametei şi maternităţii.

Săpt. aceasta

THE SHACK de William P. Young (Windblown Media, 25 14.99 $) Un bărbat a cărui fiică a fost răpită este invitat, în aparenţă de către Dumnezeu, într-o cabană izolată. (†)

KENNEDY’S BRAIN de Henning Mankell, tradus de Laurie Thompson (Vintage

Crime/Black Lizard, 14.95 $) Kurt Wallander, detectivul suedez familiar al lui Mankell, este absent din acest roman poliţist, dar protagonista sa, un arheolog care îşi găseşte fiul mort, împărtăşeşte grijile morale ale lui Wallander. Investigând ceea ce refuză să accepte a fi un suicid, aceasta decoperă o lume subterană a cercetărilor pentru tratarea SIDA, populată de savanţi şi afacerişti corupţi, ce aminteşte de The Constant Gardener.

Săpt. în top

CIRCLING MY MOTHER: A MEMOIR de Mary Gordon (Anchor, 14.95 $) Aceste

memorii se focalizează pe viaţa religioasă a mamei lui Gordon şi pe relaţiile platonice ale acesteia cu diverşi preoţi. De asemenea, prezintă prieteniile sale apropiate şi poziţia acesteia ca una dintre cele cinci surori dintr-o familie certăreaţă italiano-irlandeză. Mama lui Gordon a fost un paradox, o femeie strălucitoare de carieră, supravieţuitoare a poliomielitei şi alcoolică înverşunată care, în ciuda acestei situaţii, şi-a adorat fiica şi a încurajat-o să reuşească. Scriind pentru Book Review, Darcey Steinke a lăudat „presiunea strânsă şi răsucită” a limbajului lui Gordon şi „severitatea observaţiilor sale“. O mamă foarte diferită este subiectul cărţii HER LAST DEATH: A MEMOIR de SUSANNA SONNENBERG (Scribner, 15 $) Mama lui Sonnenberg, sclipitoare şi instabilă mental, îi oferea acesteia cocaină la 12 ani şi încerca să-i seducă iubiţii în mod frecvent; în acelaşi timp, îşi făcea fiica să se simtă „interesantă, diferită, magică“. Sonnenberg îşi transformă amintirile traumatizante într-o „carte scrisă fluent, cu observaţii intens de pătrunzătoare“, scrie Michiko Kakutani în The Times.

FICŢIUNE FORMAT CLASIC

Ediţii broşate

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 8 noiembrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe nytimes.com/books.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

NONFICŢIUNE

Săpt. în top

THE AUDACITY OF HOPE, de Barack Obama 46 (Three Rivers, 14.95 $) Noul preşedinte ales propune ca americanii să depăşească divizarea politică.

DREAMS FROM MY FATHER, de Barack Obama 121 (Three Rivers, 13.95 $) Obama povesteşte despre viaţa sa ca fiu al unui bărbat african şi al unei americance albe.

CHANGE WE CAN BELIEVE IN cu prefaţă de 4 Barack Obama (Three Rivers, 13.95 $) Discursuri şi programul politic din campania prezidenţială a lui Obama.

THREE CUPS OF TEA de Greg Mortenson şi David Oliver Relin (Penguin, 15 $) Un fost alpinist clădeşte şcoli în Pakistan şi Afganistan.

Ediţii broşate

24 noiembrie 2008

Săpt. aceasta

Săpt. în top

THE NINE de Jeffrey Toobin (Anchor, 15.95 $) Din lumea secretă a Curţii Supreme.

12*

MUSICOPHILIA de Oliver Sacks (Vintage, 14.95 $) Neurologul, autor al cărţii Awakenings, examinează interacţiunea dintre muzică şi creier.

THE YEAR OF LIVING BIBLICALLY de A. J. Jacobs (Simon & Schuster, 15 $) Amintirile autorului despre încercările sale de a se supune pe cât posibil cuvântului Bibliei.

BORN STANDING UP de Steve Martin (Scribner, 15 $) Martin, acum scriitor şi actor, rememorează perioada de comediant stand-up de la începutul anilor ’60 şi până în 1981.

15*

THE FORGOTTEN MAN de Amity Shlaes (Harper Perennial, 15.95 $) O reinterpretare a Noului Pact şi a Marii Recesiuni.

MARLEY & ME de John Grogan (Harper, 13.95 $) Lecţii de la un câine nevrotic.

EAT, PRAY, LOVE de Elizabeth Gilbert (Penguin, 15 $) Călătoria de un an a unei scriitoare în căutarea propriei identităţi.

SAME KIND OF DIFFERENT AS ME de Ron Hall şi 4 Denver Moore cu Lynn Vincent (Nelson, 14.99 $) Prietenia neobişnuită dintre un vagabond şi un dealer de artă de succes, care s-au cunoscut într-un adăpost din Texas.

90 MINUTES IN HEAVEN de Don Piper cu Cecil 107 Murphey (Revell, 12.99 $) Un preot povesteşte experienţa lumii de dincolo pe care a avut-o după un accident.

THE OMNIVORE’S DILEMMA de Michael Pollan 60 (Penguin, 16 $) Urmărind mâncarea din pământ până în farfurie.

I HOPE THEY SERVE BEER IN HELL de Tucker Max (Citadel/Kensington, 12.95 $) Viaţa unui afemeiat alcoolic şi egoist.

THE GLASS CASTLE de Jeannette Walls (Scribner, 142 15 $) Autoarea îşi aminteşte o copilărie bizară în timpul căreia ea şi familia s-au mutat constant.

HARRY, A HISTORY de Melissa Anelli (Pocket, 16 $) 1 O cronică despre mania Harry Potter scrisă de administratorul site-ului realizat de fanii lui Leaky Cauldron; cu prefaţă de J. K. Rowling.

THE TIPPING POINT de Malcolm Gladwell (Back Bay/214 Little, Brown, 14.95 $) Un studiu despre epidemiile sociale.

RIGGED de Ben Mezrich (Harper Perennial, 14.95 $) Un tânăr angajat de la Bursa de Mărfuri din Manhattan conspiră să revoluţioneze comerţul cu petrol.

THE ZOOKEEPER’S WIFE de Diane Ackerman 9 (Norton, 14.95 $) Cum a găzduit un cuplu din Varşovia evrei şi membri ai Rezistenţei în timpul celui de-al doilea război mondial

Sfaturi, Cărţi practice şi Diverse Săpt. aceasta

EDIŢII CARTONATE

Săpt. în top

Săpt. aceasta

EDIŢII BROŞATE

Săpt. în top

BAREFOOT CONTESSA BACK TO BASICS de Ina Garten (Clarkson Potter, 35 $) Tehnici de gătit şi aproape 100 de reţete noi pentru mese elegante.

TWILIGHT de Mark Cotta Vaz (Little, Brown, 16.99 $) 4 O privire în culisele filmului bazat pe cartea romance cu vampiri pentru adolescenţi, a lui Stephenie Meyer.

THE LAST LECTURE de Randy Pausch cu Jeffrey 31 Zaslow (Hyperion, 21.95 $) Gândurile despre importanţa „profitării de fiecare clipă“ ale unui profesor de la Carnegie Mellon, care a murit de cancer pancreatic la 47 de ani.

THE LOVE DARE de Stephen şi Alex Kendrick cu Lawrence Kimbrough (B&H, 14.99 $) O provocare pentru soţi ca 40 de zile să se iubească necondiţionat. (†)

RACHAEL RAY’S BIG ORANGE BOOK de Rachael Ray, fotografii de Tina Rupp (Clarkson Potter, 24.95 $) Noi reţete gata în 30 de minute, incluzând cine vegetariene, preparate cuşer, meniuri de sărbătoare şi reţete pentru o singură porţie.

FLAT BELLY DIET! de Liz Vaccariello cu Cynthia Sass 2 (Rodale, 25.95 $) Sfaturi de nutriţie şi de exerciţii fizice de la editorii revistei Prevention.

THE PURPOSE OF CHRISTMAS de Rick Warren (Howard Books, 17.99 $) Crăciunul este considerat din nou moment de sărbătoare, mântuire şi împăcare.

SOUL COMMUNICATION de Zhi Gang Sha (Atria/ Heaven’s Library, 16 $) Tehnici pentru a intra în contact cu sufletul vostru, cu îngerii şi cu ghizii spirituali.

GUINNESS WORLD RECORDS 2009 editată de Craig Glenday (Guinness, 28.95 $) Cele mai înalte, cele mai rapide, cele mai tinere, cele mai multe.

WHAT TO EXPECT WHEN YOU’RE EXPECTING 386 de Heidi Murkoff şi Sharon Mazel (Workman, 14.95 $) Sfaturi pentru viitorii părinţi. (†)

THE SECRET de Rhonda Byrne (Atria/Beyond 96 Words, 23.95 $) Legea atracţiei ca o cheie pentru a obţine ceea ce vrei.

A NEW EARTH de Eckhart Tolle (Dutton, 24.95 $) Un 41 maestru spiritual ne învaţă să fim toleranţi ca să evităm conflictele şi suferinţa.

MARTHA STEWART’S COOKING SCHOOL de Martha Stewart cu Sarah Carey, foto Marcus Nilsson şi Ditte Isager (Clarkson Potter, 45 $) Cum să coci, prăjeşti, fierbi, marinezi, sotezi şi altele.

THE TEN ROADS TO RICHES de Ken Fisher cu 2 Lara Hoffmans (Fisher Investments, 24.95 $) Cum şi-au făcut averea milionarii şi miliardarii Americii şi ce să învăţăm de la ei.

I CAN HAS CHEEZBURGER? de Professor 5 Happycat şi icanhascheezburger.com. (Gotham, 10 $) Peste 200 „LOLcats“ – imagini de pisici cu mesaje haioase (exemplu: „im in ur tube, blockin ur internets“) – de la popularul website.

THE FIVE LOVE LANGUAGES de Gary Chapman 72 (Northfield, 13.99 $) Cum să-ţi comunici iubirea astfel ca partenerul tău să înţeleagă.

THE POWER OF NOW de Eckhart Tolle (New World 56 Library, 14 $) Un ghid pentru dezvoltare personală şi iluminare spirituală.

10*

SKINNY BITCH de Rory Freedman şi Kim Barnouin 70 (Running Press, 13.95 $) Sfaturi din lumea modelingului pentru o dietă vegan.

REAL SEX FOR REAL WOMEN de Laura Berman (DK Adult, 25 $) O viziune asupra sexului care îţi va îmbunătăţi sănătatea fizică şi psihică şi va spori plăcerea sexuală.

GIADA’S KITCHEN de Giada De Laurentiis (Clarkson 6 Potter, 32.50 $) O colecţie de 100 reţete italiene cu accente californiene.

Eseu

Matt Weiland

„Cel mai savuros spectacol“ ele mai bune reviste nu reprezintă doar produsul gusturilor şi curiozităţilor celor care le scriu, ci şi al epocii şi al locului în care sunt realizate. Cititorii publicaţiei The Edinburgh Review din secolul XIX sau cei ai The New Yorker din secolul XX (şi din prezent inclusiv) mergeau pe străzile din aceste oraşe, chiar şi atunci când (sau mai ales atunci când) articolul din pagină nu se desfăşura acolo. Acelaşi lucru se poate spune despre tânăra revistă Dublin Review, fondată în 2001, care pare plăcut îmbibată în saramura acestui oraş. Însă chiar şi revistele care nu au un oraş în numele lor sunt făcute undeva, la urma urmei, iar chelneriţele şmechere de la barul din colţ sau beţivanii care merg împleticindu-se în spatele containerului de gunoi au la fel de mult de-a face cu conceptul şi cu subiectul revistei ca oricine altcineva. Să luăm drept exemplu cazul revistei American Mercury a lui H.L. Mencken, care a surprins în paginile sale America splendidă şi ostentativă a anilor ’20 şi ’30. Publicaţia era editată în mare parte din casa din Baltimore a lui Mencken şi aşa şi arăta, cu stilul său ironic faţă de aroganţa newyorkeză. Un alt exemplu e Horizon, incomparabila revistă englezească editată de Cyril Connolly şi publicată în timpul celui de-al doilea război mondial. Am cumpărat odată o cutie întreagă de exemplare mucegăite dintr-o librărie din West Village şi, în timp ce le răsfoiam, am avut senzaţia că îmi ajunge la urechi huruitul unei bombe V-1 deasupra capului. Sau Processed World, acea revistă revoluţionară care satiriza pe un ton caustic cultura organizaţională din anii ’80, documentând de la faţa locului şi în timp real enorma trecere de la o economie bazată pe industrie la cea bazată pe servicii. Inspirându-se din situaţionism, precum şi din ecologism şi din mişcările de emancipare a femeilor, publicaţia era genul de revistă care ar putea fi vândută la colţul străzii de vânzători purtând pe cap monitoare de calculator din papier-mâché. Cu alte cuvinte, o revistă foarte tipică pentru San Francisco. De-a lungul anilor, s-au tot publicat selecţiuni din aceste reviste în formatul prezentabil şi durabil al cărţii. În rândurile lor putem adăuga acum THE CHICAGOAN: A Lost Magazine of the Jazz Age (The Chicagoan: O revistă pierdută a Epocii Jazz-ului – University of Chicago, 65$), care salvează revista omonimă de „enorma condescendenţă a posterităţii“, după cum spunea odinioară istoricul E. P. Thompson. N-aţi mai auzit niciodată de această revistă? Nu sunteţi singurii: a fost întemeiată în 1926 de către un grup de locuitori din Chicago incitaţi de exemplul şi succesul revistei The New Yorker, care începuse să apară cu un an în urmă. The Chicagoan apărea o dată la două săptămâni şi, în scurtă vreme, revista Time o elogia pentru că avea „aspectul şi flerul demne de o publicaţie naţională“. Însă numărul cititorilor a început să scadă în timpul instalării marii crize din 1929, aşa că revista a ajuns să fie publicată lunar, iar în 1935 a murit în tăcere. Această superbă revistă a rămas complet uitată până acum câţiva ani, când distinsul istoric cultural Neil Harris a dat peste câteva tiraje ale publicaţiei în biblioteca Universităţii din Chicago. Acum revista a fost readusă la tipografie, dacă nu chiar la viaţă, de către editura Universităţii din Chicago. Şi ce treabă minunată au făcut! Aceasta e o carte pe care v-o veţi dori acasă, pe post de carte coffee table atrăgătoare de altfel mai bine făcută decât majoritatea măsuţelor de cafea. Editura Universităţii din Chicago s-a dat peste cap, producând o carte de cea mai bună calitate grafică: un volum

Matt Weiland a lucrat ca editor al revistelor The Paris Review, Granta şi The Baffler. Este coeditor, împreună cu Sean Wilsey, al volumului „State by State: A Panoramic Portrait of America“.

ILUSTRAŢIE DIN „THE CHICAGOAN”

O revistă demult uitată a făcut un rezumat al Epocii Jazz-ului în Chicago, populată în egală măsură cu duri ai străzii şi cu obişnuiţi ai cluburilor de noapte. gros de aproape 400 de pagini, conceput cu grijă şi atenţie faţă de detaliile perioadei şi incluzând zeci de imagini color. E o plăcere să vezi mingea ajungând direct în tribune. The Chicagoan îşi descria subiectul într-un număr din 1927: „E un oraş în formă de semilună, cu o suprafaţă de 42 de km pe 24, care se întinde de-a lungul unui mare lac ce a început să scadă şi să se retragă. Cum să te mai miri atunci de faptul că are o criminalitate incontestabilă, o universitate excelentă, e

capitala zilierilor din America, stăpâna căilor ferate, baronul porumbului şi regele alcolului, ba chiar şi cel mai bun amfitrion al marii opere. Una peste alta, e cel mai savuros spectacol din această parte a lumii“. Savuros era cuvântul potrivit. În timpul scurtei sale vieţi, revista a condensat sunetul oraşului Chicago, ritmul sardonic regăsit la Preston Sturges sau la Ben Hecht şi care e dat, în egală măsură, de durii străzii şi de obişnuiţii cluburilor de noapte. Poate că The New Yorker a fost sursa de inspiraţie, dar The Chicagoan înclina mai degrabă spre rafinamentul inteligent şi meticulos al publicaţiilor Vanity Fair şi The Smart Set (din întâmplare, aceasta din urmă a câştigat premiul pentru Cel mai bun slogan de revistă al tuturor timpurilor: „Un cititor civilizat face cât o mie de idioţi“). În paginile revistei The Chicagoan, restaurantele erau împărţite în Centru, Mai Departe şi Prea Departe; o piesă putea fi recomandată prin expresii precum „merită să-i arunci un ochi şi o ureche“, iar nemulţumirea unui cititor faţă de greşelile de ortografie din revistă putea fi întâmpinată cu o sprânceană ridicată şi o strâmbătură din nas: „În fine... oricine poate scrie corect“. Mai ziceţi ceva, voi, lăudăroşii de la departamentul de corectură de la The New Yorker! Ei bine... The Chicagoan era plin de greşeli şi n-a ajuns să aibă niciodată renumele literar al revistei The New Yorker: puţini scriitori şi artişti publicaţi în The Chicagoan se mai regăsesc în discuţiile de astăzi. Însă în timp ce răsfoieşti paginile revistei (ilustrată aici prin numărul complet din 2 iulie 1927), te simţi ca şi cum i-ai avea pe William Powell şi pe Myrna Loy în sufragerie, senzaţie garantată de editoriale, recenzii, profiluri, articole şi caricaturi preluate din alte surse, mai bine de 80 de pagini ce înfăţişează uluitoarele coperte ale revistei şi o mostră din reclamele sale la pipe, rochii, patefoane, costume bărbăteşti şi deodorante. O fi fost revista uşurică şi spumoasă, dar putea la fel de bine să se arate fermă şi directă în convingerile sale: a făcut o reclamă zgomotoasă lui Rahmaninov şi Walt Disney, a pus la stâlpul infamiei Prohibiţia şi obsesia pentru Charles Lindbergh. Un editorial din 1929 ridiculiza faptul că o statuie ridicată în Grant Park în cinstea amerindienilor le dăduse acestora nişte cai care nu galopaseră niciodată „prin câmpiile din actualul Illinois sau de oriunde de pe acest continent“. Şi, de-a lungul vieţii sale, revista şi-a asumat responsabilitatea apărării oraşului Chicago de atacurile celor care susţineau că urbea era năpădită de infracţiuni, că duhnea, că guvernul era corupt, că pe străzi şuiera vântul. Acestea erau nemulţumirile vremii. „Chicago se întâmplă să fie Gomora epocii, după cum consimte elita scriitoricească“, declama un editorial. Revista tuna şi fulgera la adresa acestor calomnii, apărând „savoarea şi strălucirea“ oraşului, ediţie după ediţie. Cu toate acestea, nu e limpede de ce revista s-a prăbuşit într-un mod atât de dramatic. Poate că editorii săi n-au reuşit să atingă echilibrul potrivit dintre pasiunea lor pentru sufletul „necizelat, puternic şi viclean“ al oraşului, după cum îl definea Carl Sandburg, şi obsesia lor pentru rafinamentul şi eleganţa urbană din ce în ce mai mari. În vreme ce The New Yorker şi alte reviste au dat piept direct cu Marea criză, The Chicagoan a preferat s-o ignore, mai mult sau mai puţin. Un editorial din decembrie 1930 spunea: „Vom fi ultimii care să ne gândim serios la şomaj.... Dacă ne pricepem la ceva, e la treburile mai uşurele şi mai vesele“. Însă pricepuţii revistei au rămas fără slujbă înainte ca şomajul să scadă, câţiva ani mai târziu. Chicago a produs nenumărate reviste remarcabile: Poetry şi The Little Review la începutul secolului XX, Esquire şi Playboy la jumătatea veacului, The Baffler şi Stop Smiling la sfârşit de secol. Datorită descoperii întâmplătoare a lui Neil Harris şi a minunatului efort al editurii Universităţii din Chicago, The h Chicagoan îşi ocupă locul meritat pe raftul de sus.

Excesul dăunează grav DE FLORENA DRAGOŞ

ARCURGÂND Patologiile excesului realizăm că unele surse de plăcere pot deveni obiectul unei dorinţe devo-

PATOLOGIILE EXCESULUI – SEX, ALCOOL, DROGURI, JOCURI…

de Marc Valleur şi Jean-Claude Matysiak 224 pag. Editura Nemira. 29.90 lei

ratoare, de necontrolat. Iniţial dependenţa se traducea în special prin „adicţie la consumul de droguri, alcool, tutun“. Acum noţiunea se revarsă şi spre alte domenii, generând noi patologii: cyberadicţia (dependenţa de jocuri online), dependenţele afective şi sexuale, dependenţa sacrificială faţă de un partener brutal sau dependenţa fată de jocurile de noroc. „Extinderea actuală a noţiunii de adicţie priveşte apariţia unor noi forme de patologii, dar şi reinterpretarea unor probleme eterne, cum sunt pasiunea din iubire, sexualitatea necontrolată, angajarea într-o munca repetitiveă şi sterilă“, observă Marc Valleur in prefa-

ţa scrisă special pentru ediţia în limba română a volumului Patologiile excesului. . Andre este dependent de jocurile de noroc încă de la sfâşitul adolescenţei. Este tânăr căsătorit acum şi reuşeşte cumva să împace o carieră de jucător excesiv cu o viaţă socială normală, ca reprezentant comercial. Cotitura dramatică din viaţa lui intervine atunci când soţia trebuie să nască iar el, evident, va deveni tată; este chemat la spital şi se opreşte „puţin“ în drum la un club de pariuri hipice. Câteva ore mai târziu este ruinat şi ruşinat. Nu îndrăzneşte să mai meargă la spital; fuge, dispare, începe o alta viată. „Am intrat în infern“, mărturiseşte. „E mai rău decât un drog“ – îi spune psihoterapeutului – „e o boală de care nu mă pot elibera“. Cartea psihiatrilor Marc Valleur şi Jean Claude Matysiak abundă în cazuri expuse cu migală, după un anumit tipar. Important pentru cititor este că se poate raporta la comportamente specifice unor tipuri de adicţie: femei mature care îşi leagă viaţa doar de bărbaţi vicioşi, duri, foarte asemănă-

tori cu modelul parental (obiect al primei iubiri inconştiente); cartofori experimentaţi; tineri timizi în viaţa de zi cu zi, care se metamorfozează în timpul jocurilor on-line în PK (play-killer), ucigaşi neîndurători, şefi duri; tineri/ adulţi deveniţi depresivi, incapabili să se rupă de ani buni de site-uri pornografice; adulţi, vârstnici deveniţi alcoolici din cauza disperării, fricii de singurătate; adolescenţi, adulţi avizi de droguri (canabis, heroină) din dorinţa de identificare şi recunoaştere în cadrul grupului de apartenenţă. Autorii nu sugerează soluţii de vindecare. Fiecare personalitate implicată într-o terapie e unică şi psihoterapeuţii acţionează în funcţie de materialul pe care îl au în faţă. Este nevoie ca dependentul să ceară ajutor şi să-şi conştientizeze situaţia. Importanţa cărţii stă în volumul mare de informaţii din sfere puţin discutate, considerate tabu în multe familii. Adus în faţa cititorului, acest tip de conţinut fie responsabilizează, fie îndeamnă la evadarea din închisoarea artificială autogeh nerată de adicţie.

Dragoste vampirească DE VIRGINIA COSTESCHI CEST bestseller internaţional e o continuare a poveştii din Amurg (Twilight), în care erau prezentaţi Edward, cel mai manierat vampir de 17 ani din lume, şi Bella, o adolescentă obişnuită din Forks, Washington. Cartea începe, în mod potrivit, cu un citat din Romeo şi Julieta: dragostea şi moartea se împletesc

din nou în idila lor ciudat de captivantă. Plus că mai există şi un deznodământ palpitant LUNĂ NOUĂ

de Stephenie Meyer 480 pag. Editura Rao (Pentru copii de la 12 ani)

într-un străvechi oraş fortificat din Italia, deşi soarta cea mai cumplită le e rezervată unor nefericiţi turişti americani. Când

Edward o părăseşte pe Bella, din motive pe care cititorul le poate ghici, dar Bella n-are cum, Meyer îi redă perfect depresia printr-o succesiune de pagini albe – cu excepţia numelor lunilor ce se scurg: octombrie, noiembrie, decembrie.... Fanii vor fi aproape la fel de nerăbdători să-l vadă pe Edward întorcându-se, însă Bella cea tenace şi ingenioasă e adevărata vedetă a h acestei cărţi.

Estul şi Vestul se împletesc cu intrigi în Istanbul DE JANET MASLIN N primăvara lui 2007, Asociaţia Scriitorilor de Romane Poliţiste din America a acordat premiul Edgar pentru cel mai bun roman

COLOANA ŞERPUITĂ

de Jason Goodwin 280 pag. Editura Rao

poliţist unui suspect neobişnuit: The Janissary Tree, de Jason Goodwin. Acea carte reprezenta inaugurarea unei serii în care detectivul poartă conduri turceşti. Personajul în cauză e anchetatorul Yashim, care e un eunuc – deşi nu singurul eunuc din literatura poliţistă. Avem deja serii precum John the Eunuch, de Mary Reed şi Eric Mayer, a cărei acţiune e plasată în secolul VI bântuit de ciumă şi care are drept rând reprezentativ „Acest bărbat nu a venit să vă ajute să vă spargeţi furunculele.“ (din Five for Silver). După acele criterii, Yashim, care trăieşte în Istanbul pe la 1830 şi are pile la palat, reprezintă o figură mult mai voioasă. Dacă situaţia sa de eunuc îi dă uneori junghiuri, îi mai dă însă şi nişte abilităţi sociale admirabile. Yashim se strecoară cu uşurinţă şi amabilitate prin toate straturile culturii puternic nuanţate a Istanbulului, într-atât de mult încât această cultură devine unul dintre cele mai evocatoare ingrediente ale lui Goodwin. După ce a scris deja o istorie a Imperiului Otoman, Goodwin se foloseşte de bogate detalii istorice pentru a ridica nivelul cărţilor din această serie, The Janissary Tree“ şi acum The Snake Stone (Coloana şerpuită), mult deasupra tărâmului urmăririlor detectivistice cotidiene. Punctul de comparaţie evident şi flatant e reprezentat de romanele lui Arturo Pérez-Reverte şi al său căpitan Alatriste, care integrează în mod spectaculos intrigile politice spaniole din secolul XVII în aventurile eroului lor neînfricat. Chiar dacă epoca lui Yashim e mai puţin bogată în dueluri, e la fel de încărcată de intrigi. Goodwin aşează, strat peste strat, informaţii istorice despre oraşul care a fost, pe rând, Bizanţ, Constantinopol şi Istanbul. Totodată, autorul îşi încheagă această versiune urbană de secol XIX ca pe un creuzet al facţiunilor etnice tribale. Prin urmare, decorul devine un teren extrem de fertil, nu doar ca loc plin

de mistere, ci ca loc în care lui Yashim i se serveşte câte o schiţă concisă a câte unei culturi de fiecare dată când se implică într-o conversaţie. În mod tipic, într-o discuţie cu prietenul său Palewski, ambasadorul Poloniei (şi unul dintre personajele despre care ştim deja că are parte de apariţii repetate şi încântătoare în această serie), Yashim e servit cu următoarea analiză a „fioroşilor“ cunoscuţi sub numele de vikingi: „Au ţâşnit din fiordurile lor cu vreo 12 secole în urmă. Aveau nave în formă de dragoni. O gamă primitivă de zeităţi. Sânge şi tunete toată vara: violuri, crime şi jafuri. Poezii lungi despre toate astea ca să-i facă fericiţi toată iarna. Vigoarea nu e cuvântul potrivit. Au cufundat Europa în ceea ce numim Evul Mediu. Cel mai remarcabil produs al lor, în afară de văduve: Rusia.“ E destul de complicat să pui în cumpănă asemenea monologuri generaliste cu activităţile prozaice ale lui Yashim. Înainte de toate, Coloana şerpuită trebuie să funcţioneze mai bine ca o reţea de intrigi decât ca prelegere despre istorie. Aşa că Goodwin îşi născoceşte o dramă bizantină proprie, începând cu câteva atacuri inexplicabile, care necesită implicarea lui Yashim pentru a descoperi ce s-a întâmplat. Protagonistul e curtenitor, inteligent şi amabil într-un fel care-l face popular, pe bună dreptate, în asemenea ocazii. Deşi are tendinţa de a complica prea tare lucrurile, Goodwin poate să creeze legături până şi între evenimentele care par neînsemnate şi chestiuni de importanţă mai mare. Aşa că tentaculele poveştii se întind până la moartea lordului Byron la Messolonghi, în Grecia (ultimul doctor al lui Byron se întâlneşte din întâmplare cu Yashim) şi până la complicatele mistere subterane din pânza de rezervoare şi apeducte a Istanbulului. Goodwin e nerăbdător să explice de ce canalele navigabile au intrat în jurisdicţia exclusivă a albanezilor. Titlul Coloana şerpuită se referă la columna de bronz creată după bătălia de la Platea din anul 479 î.Hr. şi instalată în Delphi înainte să fie transportată la Constantinopol, unde i-a dispărut capitelul împodobit cu un şarpe. Fără să minimalizeze importanţa istorică a acestui arte-

fact, Coloana şerpuită o foloseşte drept epicentru al unei conspiraţii. Iar cartea tratează acest măreţ monument pierdut cu destulă comoditate încât să pretindă, la un moment dat, că e ascuns sub patul ambasadorului Palewski. E meritul lui Goodwin că reuşeşte să creeze o gamă de personaje amplă şi exotică. Deşi se desfăşoară în Istanbul, un loc „categoric invadat de escroci, intriganţi şi negustori de toate naţionalităţile şi totodată de nici o naţionalitate“, acest roman sinuos împresoară cât mai mulţi dintre aceşti operatori şi apoi îi pune să se tragă pe sfoară între ei. Chestiunile de identitate naţională au parte de o prezenţă remarcabilă în romanele poliţiste disponibile, mai ales atunci când personajele au capacităţi şerpeşti de a-şi lepăda identităţile şi laţurile externe. Astfel, un schimb tipic poate străbate toată harta: „Te-ai legat de francezul nepotrivit“. „Cred că era elveţian“. „Ţi-a spus despre perioada pe care a petrecut-o în Grecia?“ Goodwin mai apreciază şi seraskierii, voievozii şi incunabulele care conferă poveştii sale nuanţa ulterioară de exotism parcă scos din dicţionar. Ori de câte ori Coloana şerpuită riscă să se prăbuşească sub povara înţelepciunii sale acumulate, unul dintre personaje va sublinia caracterul uman esenţial care dă pulsul cărţii. O văduvă din Coloana şerpuită păzea pui de găină în tinereţe, iar acum, trecută de 70 de ani, încă se mai gândeşte la acele 40 de orătănii. „Când era trează, se întreba cine le mâncase“, scrie Goodwin. „Când dormea, verifica dacă erau cu toatele în siguranţă. Ce bine era să fie tânără din nou, cu tot viitorul înaintea ei“. Însă e evident că Yashim este cel care conferă personalitate seriei. Bărbat cu multe talente (unul dintre ele fiind să se implice întrun flirt care se lasă cu săruturi cu o ştrengăriţă franţuzoaică pe nume Amélie, în ciuda limitărilor lui sexuale), Yashim se deplasează fermecător prin peisajul complicat al cărţii. Indiferent dacă se opreşte ca să gătească, să vorbească, să cugete, să interogheze sau să-şi reia legăturile cu vechi cunoştinţe la harem, Yashim e un detectiv aparte. Doar un personaj cald şi interesant se poate distinge clar din mijlocul freamătului din tabloul turcesc al lui h Goodwin. 27