NYTBR 36 | 1 decembrie 2008 by Editura Univers

Preţ: 2,5 lei

Ediţia în limba română, nr. 36 – 1 decembrie

Păcate originare de David Gates

A MERCY de Toni Morrison. 167 pag.

Alfred A. Knopf. 23.95 $

Poate că grecii au fost cei care au inventat pastorala – genul în care viaţa la ţară este idealizată de scriitori care nu trebuie să trăiască acolo, dar americanii sunt cei care au adoptat-o cu braţele deschise. Pentru europenii din aşa-numita epocă a marilor descoperiri, întregul continent nord-american părea un fel de club edenic al pistolarilor, iar descendenţii lor din America nu au depăşit încă obsesia naturii pure, întinate prin simpla lor prezenţă. Un fir comun – deşi doar spiritual – uneşte sălbaticii Munţi Adirondack ai lui Fenimore Cooper cu pădurile sinistre din Massachusetts ale lui Hawthorne cu Big Two-Hearted River al lui Hemingway cu acel locus amoenus îmblânzit al lui Cheever din Shady Hill cu parcul tematic al lui George Saunders din cartea

Continuare în pagina 8

DAMON WINTER/THE NEW YORK TIMES

DAV I D L E ONHAR DT D E S P R E MALC O L M GL A D W E L L PAGE 7

RI C H A RD H O L B RO O K E DESPRE M C G EORG E BUNDY PAGE 10

1 decembrie 2008

Ficţiune 1

SEA OF POPPIES

de Amitav Ghosh Recenzie de Gaiutra Bahadur 11

THE GREAT INFLATION AND ITS AFTERMATH:

The Past and Future of American Affluence de Robert J Samuelson Recenzie de Noam Scheiber

LUCKY BILLY

de John Vernon Recenzie de Ben Macintyre 6

HORSES AT WORK:

Harnessing Power in Industrial America de Ann Norton Greene Recenzie de Caleb Crain

A MERCY

de Toni Morrison Recenzie de David Gates 5

NONFICTION CHRONICLE GIRL BOY GIRL:

How I Became JT Leroy de Savannah Knoop

DOCTOR OLAF VAN SCHULER’S BRAIN REPUTATION:

de Kirsten Menger-Anderson Recenzie de Francesca Mari 13

LEGEND OF A SUICIDE

Portraits in Power de Marjorie Williams Edited by Timothy Noah

de David Vann Recenzie de Tom Bissell

7 DEADLY SINS:

A Very Partial List de Aviad Kleinberg

Nonficţiune 9

VERSAILLES:

A Biography of a Palace de Tony Spawforth Recenzie de J Courtney Sullivan

OUTLIERS:

The Story of Success de Malcolm Gladwell Recenzie de David Leonhardt 9

THE WORDY SHIPMATES

Eseu

de Sarah Vowell Recenzie de Virginia Heffernan

LESSONS IN DISASTER:

McGeorge Bundy and the Path to War in Vietnam de Gordon M Goldstein Recenzie de Richard Holbrooke 12

Biblioteca bine îngrijită de Laura Miller

A REVOLUTION IN TASTE:

The Rise of French Cuisine, 1650-1800 de Susan Pinkard Recenzie de Caroline Weber

Articole & Bestseller-uri 21 21 21 22

Bestseller-uri ediţii cartonate Selecţia editorilor TBR: Din culise Bestseller-uri ediţii broşate

Raftul cu ediţii broşate

Conţine secţiune specială cu recenzii ale cărţilor apărute la editurile din România. The New York Times Book Review, ediţia în limba română (ISSN 1937-920X) apare săptămânal, publicat de Universe Publishing House Inc. Copyright © 2008 The New York Times. All Rights Reserved. Toate drepturile rezervate. Director editorial: Cristian Teodorescu; Redactor-şef: Virginia Costeschi; Traducători: Cristiana Vişan, Ioana Chira, Ştefan Bodea, Cătălin Pruteanu, Melania Sârbu, Sorana Buzinschi, Stanca Radu; Proofreading: Anda Ciurte, Monica Diacu; Advertising sales: virginia@nytbr.ro, tel. 0745 773 764; PR: ARENA Communications, cecilia@arenacommunications.ro; Machetare şi pre-press: Antal Angyal, CMYK Pro, Budapesta; Tipar: GRASPO CZ. Pentru informaţii despre cum puteţi primi această revistă sunaţi la ARENA Communications (tel. 021.224.70.24) sau scrieţi la office@arenacommunications.ro.

Editorial

Ca şi David Vann, căruia îi recenzează, la pagina 15 a acestui număr, antologia de povestiri Legend of a Suicide, Tom Bissell şi-a început cariera ca scriitor de nonficţiune. Cartea de debut a lui Vann, A Mile Down: The True Story of a Disastrous Career at Sea, povestea o serie de aventuri marinăreşti. Cea cu care a început Bissell, Chasing the Sea: Lost Among the Ghosts of Empire in Central Asia, era un amestec de memorialistică, jurnal de călătorie şi poveste horror ecologică, inspirată de experienţa sa ca voluntar Peace Corps în Uzbekistan. De la acea carte, Bissell a publicat o antologie de povestiri, God Lives in St. Petersburg, şi a călătorit în Asia de Sud-Est, alături de tatăl său, experienţă din care a rezultat cartea The Father of All Things: A Marine, His Son and the Legacy of Vietnam. Aşa cum demonstrează acest volum, Bessell nu evită abordarea trăirilor dificile, dar, după cum recunoştea într-un e-mail recent: „M-am transformat într-un cititor foarte rezistent atunci când mi-a căzut în mână cartea lui David Vann la atât de scurt timp după sinuciderea lui Dave Wallace. Nu eram sigur că vreau să citesc ceva despre sinucideri, cu atât mai puţin şase povestiri care se ocupă cu asta. Am sfârşit prin a admira volumul lui Vann exact pentru senzaţia de amputare pe care sinuciderea o lasă în urmă şi pentru cum s-a luptat el cu înţelesul acesteia. Cartea s-a dovedit a fi exact ceea ce aveam nevoie să citesc“. Editorii

Online

Săptămâna aceasta vor apărea: o conversaţie neobişnuită cu Toni Morrison, Motoko Rich cu însemnări din teren şi Jennifer Schuessler cu veşti despre bestselleruri. Gazda va fi Sam Tanenhaus, editor la Book Review. CĂRŢI DE VACANŢĂ: O trecere în revistă online a listei celor mai importante cărţi ale anului, întocmită de Book Review. PAPER CUTS: Blogul Book Review prezintă cărţi şi alte materiale tipărite. FIRST CHAPTERS: Fragmente din „A Mercy“, de Toni Morrison, „Sea of Poppies“, de Amitav Ghosh, „Outliers“, de Malcolm Gladwell şi din alte cărţi. E-MAIL CU NOILE APARIŢII: Primiţi în fiecare vineri o trecere în revistă a recenziilor noilor cărţi şi apariţii. PODCAST:

nytimes.com/books

ILUSTRAŢII DE JOE CIARDIELLO (SUS) ŞI CRISTOPH NIEMANN

Ţevi fumegânde Romanul lui John Vernon despre Billy the Kid încearcă să umple lacunele istoriei. DE BEN MACINTYRE ILLY the Kid încă mai călăreşte prin Vestul Sălbatic din imaginarul american: în parte realitate, în parte mit; în parte bandit, în parte înfăptuitor al justiţiei; în parte erou şi în parte ucigaş maniac. Relatarea ficţională a vieţii lui Billy the Kid, scrisă de John Vernon, porneşte de la singura fotografie cunoscută a personajului, realizată probabil pe la 1880, atunci când Henry

LUCKY BILLY

de John Vernon 294 pag. Houghton Mifflin Company. 24 $

McCarty (adevăratul său nume) avea în jur de 20 de ani, cu un an înainte de a fi omorât de şeriful Pat Garrett. Vernon îl descrie pe bărbatul din fotografie ca fiind „mânjit de noroi“. Cu dinţii lui de cal şi pleoapele grele, mie mi se pare că arată subnutrit, absent şi vag dement, ca şi cum ar conştientiza doar în mică măsură unde e şi ce face. Pe de altă parte, oamenii au văzut mereu exact ceea ce au vrut să vadă în Billy the Kid. Viaţa sa trebuie reconstruită din frag-

Printre cărţile scrise de Ben Macintyre se numără „Agent Zigzag: A True Story of Nazi Espionage, Love, and Betrayal“ şi „The Napoleon of Crime: The Life and Times of Adam Worth, Master Thief “. ILUSTRAŢIE DE PATRICK LEGER

mente, din momente de legendă şi jurnalism contemporan exagerat. Chiar şi numele şi porecla sa au mai multe variante: Henry McCarty, William H. Bonney, Kid Antrim. Mexicanii îl numeau El Chivato, iar pentru posteritate a rămas Billy the Kid. Vernon a adunat tot ceea ce se ştie şi a umplut golurile cu ficţiunea. Rezultatul seamănă puţin cu un western vechi, alb-negru: intriga are convulsii necontrolate, imaginea e tremurată, personaje abia conturate apar şi dispar, uneori fără nici o explicaţie, iar duelul armat, redat la ralanti, pare treabă de amatori. Dar toate acestea sporesc credibilitatea romanului. Viaţa scurtă şi moartea sordidă a lui Billy the Kid nu au avut nimic din strălucirea Hollywood-ului. Legenda lui Billy the Kid a apărut pe ruinele războiului din Lincoln County, complexa şi extrem de brutala dispută care s-a declanşat în New Mexico în 1878, opunându-i pe bogaţii fermieri din zonă negustorilor din oraş, conduşi de James Dolan. McCarty a fost angajat de John Tunstall, un baron englez al cirezilor, care pare să-i fi arătat o oarecare bunătate. În povestea lui Vernon, loialitatea lui Billy e cumpărată ieftin: Tunstall îi dăruieşte un cal, o şa şi o puşcă, iar asta e suficient pentru a-i asigura devotamentul de o viaţă al tânărului cowboy. „Avea distincţie. Era diferit“, declară Billy despre scrupulosul englez, care îşi taie unghiile de la picioare cu o forfecuţă cu mâner din fildeş şi argint, înainte de a se sui în şa. Când Tunstall este asasinat de aşa-nu-

miţii Dolaniţi, adversarii lor, autointitulaţii Justiţiari, printre care se număra şi McCarty, pornesc să-i răzbune moartea, declanşând un conflict plin de cruzime, aţâţat de ştirile senzaţionaliste şi de manipulările cinice. Lui Billy the Kid i se atribuie, până la urmă, câte un om ucis pentru fiecare din cei 21 de ani pe care i-a trăit. De fapt, se pare că a omorât doar patru, iar cel puţin unul dintre aceştia a fost ucis în legitimă apărare. Vernon relatează haosul sângeros din războiul din Lincoln County şi rolul central pe care l-a jucat McCarty în aceste evenimente într-o proză acidă şi directă, împănată cu expresii specifice, luate direct de la sursă. Spre lauda sa, nu îl investeşte pe Billy the Kid cu prestanţă morală şi nici măcar cu adâncime psihologică. La finalul romanului, Billy – insolent, imatur şi nehotărât – pare la fel de surprins şi depăşit de evenimente ca şi la început. „În lume există bine şi există rău şi ele sunt împletite laolaltă“, declară un personaj. Este o morală simplă şi superficială, adecvată acelui moment primitiv al istoriei americane. Cronologia bizară a romanului – pendulând înainte şi înapoi în timp – încurcă şi mai tare colcăiala de crime, răzbunări, încarcerări şi evadări. E de multe ori greu de înţeles cine e pistolarul ăsta sau celălalt, care patrulă o urmăreşte pe care şi de ce parte se situează fiecare – probabil cam aşa se simţeau şi participanţii înşişi. Naraţiunea seamănă pe alocuri cu o povestire despre un război modern între bande rivale, transpus printre cactuşi şi arbuşti uscaţi, o bătălie pentru poziţie şi prestigiu, intercalată cu un simţ ciudat al onoarei dar bazată pe brutalitate animală şi nepăsare în ceea ce priveşte valoarea unei vieţi. „Nu am făcut nimic altceva decât că am împuşcat câţiva oameni“, se plânge Billy. Cartea e străbătută de o mânie captivantă, adresată lipsei de sens a omuciderii, slăbiciunii justiţiei şi acelor pistoleros care asasinează pentru a îi îmbogăţi pe unii mai deştepţi decât ei. Englezul Tunstall este personajul cel mai atrăgător, cu scrisorile lui fermecătoare şi elevate, prin care îi cere tatălui său din Anglia mereu mai mulţi bani pentru a finanţa un vis imposibil. Dar Tunstall are de asemenea defecte, este naiv şi sortit pieirii. „Nu era atât de diferit de unii ca noi“, îi spune lui Kid un prieten. „Urmărea aceleaşi lucruri în viaţă. La fel ca şi James Dolan. Rămâi cu mexicanii. Adună cât de mulţi dinero poţi. Îmbogăţeşte-te şi fugi.“ Când, în sfârşit, pe Billy îl ajunge glonţul care îl urmărea încă de la primul rând al cărţii, momentul e un anti-climax. Pat Garrett îl împuşcă pe întuneric într-un dormitor şi apoi scrie o carte senzaţionalistă, parţial ficţională, despre cum l-a urmărit pe Kid. „Nu am simţit mare lucru“, spune Garrett. Nici cititorul nu a simţit. Vernon încheie inteligent, cu o tăietură autentică din ziarul Santa Fe Weekly Democrat, conţinând genul de nonsens supralicitat care a ajutat la propulsarea lui McCarty în legendă: „Billy the Kid... nu îşi va mai lua în cătare semenul şi nu-l va mai ucide, doar ca să nu-şi iasă din mână“. Billy the Kid n-a fost niciodată stăpânul propriului destin. Billy al lui Vernon se gândeşte că „există o mulţime de Billy“, după care adaugă, „eu sunt cel inventat“. Adevăratul Billy the Kid există doar în instantanee. El a fost inventat şi reinventat, de către sine şi de către alţii, în timpul vieţii şi după aceea. Nimeni nu i-a surprins adevăratul chip, dar romanul acesta se apropie destul de mult. h 5

O plecare din India Romancierul Amitav Ghosh recreează vieţile ţăranilor indieni care au plecat în Mauritius în 1838. DE GAIUTRA BAHADUR N 1883, guvernul britanic l-a trimis pe reputatul lingvist Sir George Grierson pentru a examina presupusele abuzuri din procesul de recrutare a slujitorilor angajaţi cu contract din India (desemnaţi prin termenul coolies), care ajungeau pe nave care îi transportau la plantaţiile britanice răspândite pe mapamond. În jurnalul său, Grierson povesteşte despre întâlnirea cu tatăl unei femei coolie, în-

SEA OF POPPIES

de Amitav Ghosh 515 pag. Farrar, Straus & Giroux. 26 $

tr-un sat de pe malul Gangelui, notând că bărbatul „a negat că ar fi înrudit cu ea şi probabil că încălcase legile locului şi fusese dezmoştenită de tatăl ei“. Înregistrările istorice nu oferă decât o urmă a acestei femei: un nume, un număr de înregistrare, o dată a emigrării. În recentul său roman ambiţios, Sea of Poppies (Marea de maci), ajuns în selecţia finală de anul acesta pentru Man Booker Prize, Amitav Ghosh încearcă să completeze golurile lăsate de arhive. Amplasat în parte în Bengal, locul unde şi-a desfăşurat Grierson ancheta, şi bazându-se pe însemnările englezului, povestea debutează în 1838, în ajunul războaielor anglo-chineze. O fostă navă pentru transportul sclavilor, numită Ibis, a fost reamenajată pentru a transporta coolies de la Calcutta la plantaţiile de zahăr din Mauritius, iar pe parcursul a câteva sute de pagini asistăm la lenta alcătuire a echipajului şi a listei de pasageri, până când, într-un final, nava porneşte la drum.

Gaiutra Bahadur scrie o carte inspirată de străbunica sa, care a plecat din Calcutta pe o navă pentru „coolies“.

Concepută ca prima parte dintr-o viitoare trilogie, Sea of Poppies este amplă şi dezlânată, o autoproclamată epopee cu teme colosale şi vreo zece personaje principale, printre care se numără fiul unui sclav american (care se pretinde alb), fata orfană a unui botanist francez (care se pretinde coolie) şi un rajah anglofil (care a fost condamnat pe nedrept la detenţia într-o colonie penitenciară din Mauritius). Dar majoritatea celor de la bord sunt ţărani indieni din partea producătoare de opiu a ţării, obligaţi de foamete sau de scandaluri să caute o nouă viaţă în altă parte. Fiind o poveste a reinventării de sine, trama lui Ghosh este centrată în jurul uneia dintre sătencele din această categorie: Deeti, o văduvă care îşi ia alt nume şi trece în casta (inferioară) a iubitului ei pentru a fugi împreună la bordul lui Ibis. Personaje ca Deeti, la care de-abia dacă se face referire în înregistrările oficiale, l-au preocupat de multă vreme pe Ghosh – aşa cum se întâmplă în cazul elegantului său jurnal de

„Coolies“ care au inspirat romanul „Sea of Poppies“ nu au lăsat nici o însemnare; nici măcar nu ştiau să scrie. Şi atunci, cum poate cineva să le relateze povestea? călătorie In an Antique Land, care pendula între Egipt şi India, între secolul al XII-lea şi anii 1980, în căutarea poveştii unui sclav menţionat în scrisori schimbate de un negustor arabo-evreu din Mangalore cu partenerii săi din Cairo. Această referire l-a şocat pe Ghosh, datorită epocii medievale în care a fost făcută, „când singurii oameni pentru care chiar putem să începem să ne imaginăm existenţe individuale şi cu adevărat umane sunt literaţii

şi cei influenţi... oamenii care aveau puterea să îşi lase amprenta fizică peste timp“. Coolies care au inspirat romanul Sea of Poppies nu dispuneau de această putere. Spre deosebire de Grierson, ei nu au lăsat în urmă jurnale; de fapt, nici măcar nu ştiau să scrie. Şi atunci, unde se situează cel care vrea să le spună povestea? Ghosh e obligat să şi-i imagineze, bazându-se pe sursele limitate de care dispune, dar o face mai degrabă cu instincte de antropolog decât de romancier (de fapt, el este de formaţie antropolog). Cu ajutorul unor dicţionare depăşite, el recreează dialecte esoterice (Hobson-Jobson1, Hinglish2, Chinglish3 şi argoul condimentat al marinarilor, pentru a numi doar câteva). Adeseori, personajele sale nu se înţeleg unul cu altul, ceea ce dă ocazia unor momente comice, dar de prea multe ori nici cititorul nu le înţelege. Iar talentul său pentru detaliul meticulos – interiorul unei fabrici de opiu, organizarea unei nave cu coolies – îngreunează desfăşurarea numeroaselor intrigi principale şi secundare din roman. Ghosh vrea, în mod evident, să facă din acest roman o cercetare literară, care să scoată la iveală poveştile oamenilor pe care istoria i-a pierdut din vedere, dar pe parcursul acestui proces propriile sale personaje par adeseori vestigii. Deeti, de exemplu, e un personaj puţin credibil. Şi asta nu doar pentru că Ghosh îi atribuie un trecut la fel de complicat ca scenariul unui film de la Bollywood: căsătorită cu un dependent de opiu atât de moleşit încât căsătoria lor nici măcar nu s-a consumat, lăsată gravidă în locul acestuia de propriul lui frate şi resemnată cu ideea morţii pe rugul funeral al soţului ei, până când e scăpată de un umil paria, alături de care fuge. Într-adevăr, multe din femeile care au fugit din India, angajându-se servitoare, erau văduve din castele superioare, dar nu au existat eroi bronzaţi care să le scape de destinul lor fatal. Pur şi simplu, ele au plecat, de capul lor – un gest suficient de dramatic pentru acea perioadă şi acel loc, încât nu mai era nevoie de ajustările unei intrigi confuze. Lipsa de credibilitate a personajului Deeti s-ar putea să provină din dorinţa lui Ghosh de a fi un arheolog al celor lipsiţi de putere. E o ambiţie nobilă, dar o transformă pe Deeti în ceva mai mult decât un schelet pe care atârnă o poveste de viaţă. În plus, are o înclinaţie deranjantă spre misticism. Plimbându-se pe malul Gangelui, la începutul romanului, ea îşi imaginează o navă „ca pe o mare pasăre, cu velele ca nişte aripi şi cu un cioc mare“. Deşi nu a mai văzut niciodată un velier ca Ibis, ea are cumva senzaţia că nava îi e destinată. La finalul romanului, stând întinsă la un moment dat pe puntea aceluiaşi velier, ea ţine un bob de mac între degete. „Uite“, îi spune ea iubitului. „Gustă-l. Asta e steaua care ne-a purtat de la casele noastre până la bordul acestei nave. E planeta care ne guvernează destinele“. Nişte replici drăguţe, dar lipsite de autenticitate. Ghosh pare să mai fie încă în căutarea h fantomei lui Deeti din arhive. 1 Dialectul anglo-indian utilizat în India în timpul secolului al XIX-lea. (n.tr.). 2 Un termen care desemnează engleza vorbită la scară largă în India contemporană. (n. tr.) 3 Un termen care desemnează engleza vorbită şi scrisă în China. (n.tr.).

FOTO: ULF ANDERSEN/GETTY IMAGES

Şanse şi împrejurări Malcolm Gladwell spune că succesul nu depinde doar de creier şi de efort, ci şi de originea noastră – şi de ceea ce facem în privinţa ei. DE DAVID LEONHARDT N 1984, un tânăr pe nume Malcolm a absolvit cursurile Universităţii din Toronto şi s-a mutat în Statele Unite cu gândul de a deveni jurnalist. Datorită stilului său neobişnuit de limpede şi excelentului simţ de a intui un articol, acesta şi-a câştigat repede un post la The Washington Post. După mai puţin de zece ani la acest ziar, a promovat, ajungând la publicaţia de vârf a jurnalismului literar –

OUTLIERS

The Story of Success de Malcolm Gladwell Ilustrată. 309 pag. Little, Brown & Company. 27.99 $

The New Yorker. Acolo a scris articole pline de idei măreţe despre structurile ascunse ale vieţii mediocre, care s-au transformat apoi în materia primă pentru două bestseller-uri care au deţinut locul 1 în topuri. Pe ampla scenă a prozei de nonficţiune, autorul e considerat cel mai original talent al momentului. Sau cel puţin aceasta e o versiune a poveştii lui Malcolm Gladwell. Iată o alta: În 1984, un tânăr pe nume Malcolm a absolvit cursurile Universităţii din Toronto şi s-a mutat în Statele Unite cu gândul de a deveni jurnalist. Nimeni n-avea de unde să ştie atunci, dar Malcolm sosise în State cu background-ul aproape perfect pentru acea epocă. Avea o mamă psihoterapeut şi un tată matematician. Profesiile lor îl îndrumaseră pe Malcolm spre ştiinţele behavioriste, a căror popularitate avea să explodeze în anii ’90. Pe deasupra, întâmplarea a făcut ca mama lui să mai fie şi scriitoare. Aşadar, spre deosebire de majoritatea copiilor de matematicieni şi psihoterapeuţi, el avea să înveţe – după cum îşi va aminti mai târziu – „că frumuseţea se regăseşte şi în exprimările limpezi şi simple“. Ca jurnalist, a sondat cercetările behavioriste în căutare de lecţii optimiste despre condiţia umană şi a descoperit un public atent în timpul impetuoşilor ani ’90 şi a culturii pasionaţilor de informatică. Prima sa carte, The Tipping Point, a fost publicată în martie 2000, cu câteva zile înainte ca indicele Nasdaq să-şi atingă punctul culminant. Ambele poveşti despre Gladwell sunt adevărate, dar sunt totodată foarte diferite. Prima îi ilustrează succesul: e versiunea americană clasică a carierei sale, prin faptul că pune accentul pe trăsături individuale – talent, muncă asiduă, o perseverenţă demnă de Horatio Alger. Cea de-a doua versiune nu neagă neapărat aceste trăsături, ci le sublimează. Protagonistul nu e o persoană deosebit de talentată care a profitat de nişte oportunităţi: e o persoană talentată care a profitat de nişte oportunităţi deosebite. Cea mai recentă carte a lui Gladwell, Outliers (Periferici) e un argument pătimaş în favoarea luării mai în serios a celei de-a

David Leonhardt scrie editoriale de economie pentru The Times. ILUSTRAŢIE DE STEPHEN DOYLE

doua versiuni. „Nu cei mai inteligenţi au parte de succes“, scrie Gladwell. „Şi nici succesul nu este pur şi simplu suma deciziilor şi eforturilor pe care le facem în nume propriu. E mai degrabă un dar. Perifericii sunt aceia care au avut parte de oportunităţi şi care au dovedit puterea şi prezenţa de spirit necesare pentru a fructifica acele oportunităţi.“ Autorul nu-şi deapănă efectiv propria poveste în carte. (Dar dă târcoale prin culise, din moment ce descrie arcul familiei jamaicane a mamei lui.) În schimb, ne spune alte poveşti de succes, apelând adesea la metoda naraţiunii „spate în spate“: începe cu o poveste de măreţie individuală, despre Beatles, despre mogulii din Silicon Valley sau despre generaţia încărcată de succes a evreilor newyorkezi născuţi la începutul secolului XX şi apoi adaugă detalii care subminează relatarea respectivă. Aşa că Bill Gates e prezentat drept un tânăr programator din Seattle, a cărui inteligenţă şi ambiţie depăşesc inteligenţa şi ambiţia demonstrate de mii de alţi tineri programatori. Dar apoi Gladwell ne duce la Seattle ca să descoperim că liceul lui Gates chiar avea un club de informatică în vremea când aproape nici un alt liceu nu se putea lăuda cu aşa ceva. Ulterior, Gates a avut norocul să dea peste şansa de a folosi calculatoarele de la Universitatea din Washington, ore în şir. Când a împlinit 20 de ani, petrecuse deja peste 10.000 de ore în faţa

computerului, ca programator. La sfârşitul acestei povestiri revizioniste, Gladwell îl întreabă pe Gates însuşi câţi alţi adolescenţi din lume aveau la fel de multă experienţă ca el la începutul anilor ’70. „Aş fi uimit să aflu dacă mai existau 50 în toată lumea“, spune Gates. „Cred că am avut mai mult acces la dezvoltarea de software la o vârstă tânără decât oricine altcineva în acea perioadă şi totul se datorează unui concurs de împrejurări incredibil de norocos.“ Talentul şi energia lui Gates au fost, cu siguranţă, neobişnuite. Însă Gladwell sugerează că şansele lui se prea poate să fi fost şi mai neobişnuite. Eu unul cred că mulţi oameni înţeleg din instinct această idee (chiar dacă Gladwell nu spune asta, preferând să-şi plaseze disertaţia contra filosofiei convenţionale). De aceea îşi şi fac părinţii atâtea griji gândindu-se la şcoala la care merge copilul lor. Ei nu cred cu adevărat că odrasla lor e atât de plină de măreţie încât să poată trece peste dezavantajul unei şcoli proaste sau chiar uneia mediocre. Şi totuşi, după ani buni, când se uită retrospectiv la succesul copilului lor – sau chiar la propria reuşită – au tendinţa să dezvolte explicaţii concentrate asupra dimensiunii personale. Gladwell demască în mod devastator, deşi cu voioşie totodată, imperfecţiunile acestor poveşti de succes pe care ni le spunem singuri.

Primul capitol din carte analizează anomalia zilelor de naştere ale jucătorilor de hockey. În multe dintre cele mai bune ligi din lume, fie ele de amatori sau de profesionişti, aproape 40% dintre jucători s-au născut în ianuarie, februarie sau martie, în vreme ce numai 10% sunt născuţi în octombrie, noiembrie sau decembrie. E un tipar cât se poate de bizar, care are o explicaţie simplă: data limită a naşterii copiilor pentru împărţirea pe categorii de vârstă din ligile de hochei de juniori este, de multe ori, 1 ianuarie. Copiii născuţi în primele trei luni ale anului sunt, fireşte, puţin mai mari şi mai puternici decât colegii lor. Aceşti copii mai mari sunt apoi încadraţi în echipe de vedete, care asigură cele mai bune şi mai intense antrenamente. Până la vremea adolescenţei, avantajul lor iniţial aleatoriu s-a transformat într-unul real. La meciul de campionat din cea mai importantă ligă de juniori canadiană, Gladwell îi ia un interviu tatălui unui jucător născut pe 4 ianuarie. Peste jumătate dintre coechipierii săi – Medicine Hat Tigers – s-au născut în ianuarie, februarie sau martie. Dar când Gladwell îi cere tatălui să explice succesul fiului său, calendarul n-are nici un rol. Bărbatul vorbeşte despre pasiune, talent şi muncă asiduă, înainte să adauge că băiatul a fost dintotdeauna mai dezvoltat pentru vârsta lui. Închipuiţi-vă pur şi simplu, scrie Gladwell, cum ar fi dacă în Canada s-ar crea o altă ligă de hockey de juniori pentru copii născuţi în a doua jumătate a anului: într-o bună zi, această ţară ar ajunge să aibă de două ori mai mulţi jucători foarte buni. Outliers are multe elemente în comun cu opera anterioară a lui Gladwell. E o adevărată plăcere s-o citeşti şi te face să cazi pe gânduri în privinţa ingenioaselor sale teorii. Din păcate, evită să se confrunte, în câteva cazuri, cu cercetările care pun la îndoială aceste teorii. (Gladwell susţine că copii puţin mai mari obţin rezultate mai bune nu doar la hockey, ci şi în sala de clasă. Totuşi, cercetările pe această temă produc concluzii împărţite.) E mare păcat că se întâmplă aşa, fiindcă ar fi fost o adevărată încântare să urmăreşti pe cineva cu inteligenţa şi claritatea lui elucidând nişte afirmaţii aparent contradictorii. Totuşi, în ciuda acestor analogii, Outliers reprezintă un nou tip de carte pentru Gladwell. The Tipping Point şi Blink (cea de-a doua sa carte) erau un melanj de psihologie socială, marketing şi chiar o mică doză de self-help. Outliers e mult mai pronunţat politic, e aproape un manifest. „Ne uităm la tânărul Bill Gates şi ne minunăm că lumea noastră i-a permis acelui puşti de 13 ani să devină un om de afaceri cu un succes fabulos“, scrie autorul la final. „Dar aceasta e lecţia greşită. Lumea noastră n-a făcut altceva decât să-i permită unui puşti de 13 ani să aibă acces nelimitat la un terminal folosit în comun, în 1968. Dacă de aceeaşi oportunitate ar fi avut parte un milion de adolescenţi, câte Microsoft-uri am avea oare azi?“ După zece ani – adică, de fapt, după o generaţie – în care această ţară a făcut destul de puţin pentru a clădi instituţii care să cultive succesul, Gladwell ne îndeamnă să ne gândim din nou la aceste chestiuni. Încă o dată, momentul h ales de el s-ar putea dovedi excelent. 7

Păcate originare Continuare din pagina 1

expresiv intitulată Pastoralia – în care caprele sacrificate sunt livrate angajaţilor în costume neolitice, printr-o gaură în peretele peşterii lor, aşa cum Big Mac-urile ne sunt date prin fereastră la drive-in. Firul ne conduce chiar şi la Naked Lunch, în care America este declarată „bătrână, murdară şi rea înainte de colonişti, înainte de indieni“ – o simplă blasfemie calculată. Dintr-o perspectivă ironică, aproape orice roman american de după Bright Lights, Big City s-ar putea numi American Pastoral. Sau chiar Paradise Lost. Toni Morrison a folosit deja titlul Paradise pentru romanul ei din 1998, pe care îl consider cel mai slab al său. Dar s-ar fi potrivit şi noii sale cărţi, A Mercy (Milă), care îi confirmă statutul de moştenitoare a tradiţiei pastorale americane, chiar dacă implicit o critică. Cele mai bune romane ale ei, Song of Solomon şi Beloved, evocă atât de plastic piesajul rural, încât aproape că simţi mirosul pământului; chiar şi în romanul urban Jazz, cele mai memorabile imagini sunt cele ale Sudului lăsat în urmă de personaje. Dar Morrison, desigur, este o femeie afro-americană, iar pastorala ei este una postcolonială: o respingere a afirmaţiei jenante a lui Robert Frost potrivit căreia „pământul a fost al nostru înainte ca noi să-i aparţinem“. Plantaţia numită Sweet Home din Beloved nu este dulce pentru sclavi şi nu este o casă pentru nimeni

aspră a creştinismului, cu „un Dumnezeu plictisitor şi lipsit de imaginaţie“. Jacob este cel mai binevoitor european dintre personajele cărţii. Deşi trei sclave (una amerindiană, una africană şi una „un pic corcită“) îl ajută cu treburile zilnice de la fermă, refuză să facă trafic cu sclavi; de fapt, mama fetei africane l-a forţat s-o ia pe aceasta pentru că era în pericol de a ajunge şi mai rău şi pentru că el pare „uman“. Totuşi, banii lui Jacob nu sunt mai puţin murdari doar pentru că el

oameni care au scăpat din iad: soţia lui Jacob, Rebekka, pe care a importat-o de la Londra fără s-o fi văzut înainte, are amintiri extrem de vii ale execuţiilor publice prin spânzurare şi spintecare. „Mormanul de măruntaie ţinute în faţa ochilor condamnatului, apoi azvârlite într-o găleată şi aruncate în Tamisa; degete tăiate tremurânde încă; părul în flăcări al unei femei vinovate de mutilare“. În America, îşi închipuie ea, nu poate fi mai rău. Dar chiar

Cea mai recentă carte a lui David Gates este „The Wonders of the Invisible World“, o culegere de povestiri. 8

AU, dacă europenii nu sunt singurii şerpi din grădină – până la urmă, A Mercy implică şi africani în comerţul cu sclavi –, această teorie, avansată de o femeie africană prinsă de triburi rivale şi trimisă în Barbados, pune punctul pe i: „Cred că bărbaţii prosperă pe baza insultelor pe care şi le aruncă unul altuia în legătură cu animalele, femeile, apa şi recoltele. Spiritele se încing şi până la urmă bărbaţii ne dau foc caselor şi iau acele femei pe care nu le pot ucide sau vinde ca sclave“. Bărbaţii! Nu poţi trăi cu ei, dar (pentru că femeile „nu doboară copaci de 20 de metri, nu fac creioane, nu repară şei, nu omoară şi nu tranşează vaci, nu pun potcoave cailor şi nu vânează“) nici fără ei. Ca să nu mai vorbim de acea chestiune veche, de la Adam şi Eva încoace, a atracţiei sexuale. Florens, fata neagră care a fost încredinţată de mama ei lui Jacob şi care se simte abandonată tot restul vieţii, se îndrăgosteşte cu pasiune de un bărbat negru, fierarul care îi face lui Jacob poarta. „Firicelul de sudoare străluceşte pe spatele tău şi mă surprind dorindu-mi să îl ling. Fug în staul pentru a înfrâna această dorinţă din mine. Dar nimic nu o poate opri.“ La ultima lor întâlnire, fierarul o respinge pentru că este sclavă – nu sclava lui Jacob, ci sclava dorinţelor proprii. „Doar tu eşti stăpânul meu“, îi spune ea. „Fii propria ta stăpână, femeie“, răspunde el. „Eşti doar sălbăticie. Nici o constrângere. Nici un pic de minte. Dacă aţi mai citit vreun roman de Toni Morrison, ştiţi deja că Florens chiar ajunge să fie propria ei stăpână, iar aceasta este o binecuvântare amară. Singurul lucru care compensează despărţirea de mamă şi iubit este faptul că ajunge să-şi scrie povestea – cu unghiile, literă după literă, pe pereţii casei neterminate şi abandonate a stăpânului ei mort. A Mercy nu are nici pasiunea teribilă din Beloved – de câte ori îi putem cere unui scriitor să repete această experienţă? –, nici ingenuitatea vioaie din Love, cel mai mulţumitor roman scris ulterior de Morrison. Dar reprezintă cea mai adâncă incursiune a sa în istoria americană, într-o perioadă în care Sudul tocmai adoptase legi ce „separau şi protejau albii de ceilalţi, pentru totdeauna“, iar Nordul începuse să-i persecute pe cei acuzaţi de vrăjitorie. (Momentul cel mai plin de anxietate din carte este cel în care o fetiţă albă începe să plângă isteric când o vede pe Florens şi se ascunde în spatele părinţilor vânători-devrăjitoare). Postcolonialiştii şi feministele, poate chiar şi verzii şi marxiştii, s-ar putea

Un fermier crede că e pe cale să creeze un paradis terestru, dar sclava lui are impresia că a „intrat în lumea damnaţilor“. cu excepţia tribului Miamis, în urma căruia au rămas doar tumulii. În A Mercy, un fermier american din secolul al XVII-lea, care trăieşte lângă un oraş numit aluziv Milton, se îmbogăţeşte din comerţul cu rom şi îşi construieşte o casă supradimensionată şi ostentativă, pentru care comandă o poartă din fier forjat decorată cu şerpi gemeni din alamă: când poarta se închide, capetele lor se unesc şi formează o floare. Fermierul, Jacob Vaark, crede că este pe cale să creeze un paradis terestru, dar Lina, sclava lui amerindiană, căreia expunerea forţată la prezbiterianism i-a dat ideea unei metafore iudeo-creştine, are impresia că „intră în lumea damnaţilor“. În acest Eden american, primeşti două păcate originare la preţ de unul – nimicirea aproape completă a populaţiei băştinaşe şi importarea sclavilor din Africa – şi nu e greu să detectezi adevăraţii şerpi: fiinţele pe care Lina le numeşte „europi“, oameni care la prima vedere par „bolnavi sau morţi“ din cauza pielii lor „albite“ şi ale căror mari daruri pentru păgâni sunt variola şi o versiune

sentinţe politically correct şi până şi Lina se îndoieşte că toţi „europii“ sunt nişte gunoaie. Dar indianul are şi dreptate într-o privinţă. Există un proprietar al pământului pe care trăim cu toţii ca fraţi şi surori? Din această perspectivă, proprietatea este, de fapt, un furt şi, dacă nu credeţi că europenii sunt autorii furtului, am nişte mărgele în valoare de 24 de dolari pe care vreau să vi le vând.

nu a lovit cu biciul pe nimeni: banii vin de la sclavi pe care nu-i vede la faţă pentru că lucrează pe plantaţiile de zahăr din Caraibe. Iar casa monstruoasă pe care o construieşte cu aceşti bani nu-i aduce nici o bucurie. Costă vieţile a 50 de copaci (doborâţi, după cum remarcă Lina, „fără să li se ceară voie“), propria sa fiică moare într-un accident în timpul construcţiei, iar el nu apucă să-şi vadă casa terminată. E adevărat, unii dintre coloniştii albi sunt

şi Rebekka cea relativ amabilă (până când e la un pas de a muri de variolă şi devine religioasă) şi Jacob cel relativ uman au un soi de pucioasă europeană care se ţine de ei şi împute locul. O căpetenie indiană pune diagnosticul pe această patologie unică: „Deconectaţi de la sufletul pământului, au insistat să cumpere teren şi, ca toţi orfanii, au fost nesătui. A fost destinul lor să mestece lumea şi să scuipe o monstruozitate ce va distruge popoarele primordiale“. Sună à

ILUSTRAŢIE DE MK MABRY

Puritanii hipioţi Sarah Vowell îi întâlneşte pe puritani şi e încântată de ce găseşte acolo. să încerce să-şi lege numele de această carte, dar ar trebui să aibă grijă pentru ca Morrison să nu se dovedească prea versatilă pentru ei. A Mercy nu este o polemică – mai trebuie cineva convins că exploatarea este condamnabilă? –, ci o tragedie în care „a primi puterea asupra altei persoane este un lucru greu; a smulge puterea este un lucru greşit; a da altcuiva puterea asupra ţie însuţi este un lucru rău“. U excepţia unui murdar traficant portughez de sclavi, nici un personaj din acest roman nu este în întregime rău, şi chiar şi el este mai slab şi mai demn de milă decât un ticălos cu mustăţile întoarse. Dar nici personajele de care ne ataşăm nu sunt nişte sfinţi. Lina plânge după copacii tăiaţi fără consimţământul lor, dar tot ea îneacă cu iuţeală un bebeluş, nu ca să-l scape de o viaţă de sclavie, cum se întâmplă în Beloved, ci pur şi simplu pentru că e de părere că mama copilului (fata „corcită“ cu un nume morrisonian, Sorrow/Durere) a adus suficient ghinion în ferma lui Jacob. Toţi cei din A Mercy sunt condamnabili: doar câţiva găsesc din când în când puterea de a acţiona din dragoste sau, cel puţin, din milă – cu alte cuvinte, cei care au puterea de a le face altora rău decid să nu o exercite. O virtute negativă, dar poate mai durabilă decât dragostea. Membrii acestui cămin de o diversitate stranie – sclavi, slugi angajate prin contract şi o nevastă predată soţului în schimbul unei plăţi către familia ei – manifestă grade diferite de libertate şi control şi rezistă împreună, o perioadă, graţie unor motivaţii contradictorii. „Cândva credeau că sunt un fel de familie pentru că împreună îşi preschimbaseră izolarea într-o tovărăşie. Dar familia în care îşi închipuiau că s-au transformat era o minciună. Indiferent ce iubeau, căutau sau evitau, destinele lor în viitor erau separate şi incerte. Un singur lucru era cert: curajul nu le va fi de ajuns“. Peisajul din A Mercy este plin deopotrivă de frumuseţi şi de terori: zăpada „presară cu zahăr“ genele, dar ţurţurii atârnă precum nişte „cuţite“; un cerb reprezintă o apariţie benignă şi de bun augur, dar noaptea „ochii sclipitori ai unui elan ar putea fi un demon“. Dar indiferent ce ar putea simboliza aceste minunăţii şi aceste asprimi ale naturii pentru cei ce trăiesc în civilizaţie, pentru personajele cărţii, care în trăiesc în mijlocul ei, natura nu simbolizează. E doar ceva pe care-l îmbrăţişezi sau de care te temi – la fel ca în cazul oamenilor alături de care trebuie să trăiască. În cea mai recentă versiune de pastorală a lui Morrison, doar mila sau lipsa ei transformă peisajul american într-un rai sau într-un iad, iar porţile Edenului se deschid în h ambele direcţii deodată.

ILUSTRAŢIE DE DAVID HEATLEY

DE VIRGINIA HEFFERNAN

Virginia Heffernan este titulara rubricii despre cultură digitală, The Medium, de la New York Times Magazine.

Vowell, care a subliniat mereu cât de tocilăresc (adică impresionant) i se pare interesul ei în istoria puritanilor, ne prezintă personaje ca John Winthrop şi Roger Williams ca şi cum nimeni nu ar fi auzit vreodată de ei. Ne livrează un conglomerat de pedanterie lipsită de suport – „genul de diatribe preţios-spirituale cu care mi-am câştigat existenţa în ultimii 20 de ani“ –, făcându-şi evident o datorie din a deschide ochii unei generaţii apatice, aflate la vârsta a doua, asupra unei versiuni îmbunătăţite a istoriei naţiunii noastre. Toată chestia asta nu sună bine. Întreaga atitudine de a-toate-reformator a lui Vowell e exact atât de învechită cât să-ţi dea fiori. Mai e şi accentul ei sănătos din Midwest: poate exista cu adevărat cineva care pronunţă vocalele astfel? Apoi opţiunile ei politice – perfect aliniate începutului de mileniu de pe coasta de est (ecologistă, bine intenţionată, pro Obama, etc). Chiar e în stare să se simtă bine lustruind această ideologie măgulitoare de sine care e împărtăşită la scară atât de largă? Evident că da. Cartea, care, dintr-un punct de vedere este o relatare cronologică a încercării lui Winthrop de a construi un exemplar „oraş pe un deal“, are un fundal compus din zumzetul detaliilor personale măgulitoare şi al glumiţelor de invitat la talk-show-uri. Vowell întrerupe deseori această rescriere uşurică a lucrărilor (în special) ale istoricului Perry Miller pentru a ne transmite informaţii de genul „uite care e treaba“ despre Ron Paul3, interpreţi ai unor personaje istorice şi cărţi poştale cu abonamente la reviste. Sună ca şi cum s-ar simţi bine. Dar care e treaba cu rescrierea? În ultima vreme, dispunem de străluciţi savanţi specializaţi în istoria Americii (despre care cu greu se poate spune că au trecut cu vederea mişcarea puritană, în a cărei tradiţie intelectuală a fost conceput iniţial studiul istoriei americane – mai ales la Harvard). Dar trăim de asemenea o epocă de aur a istoriei populare narative, produsă nu doar de David McCullough, Ron Chernow şi Doris Kearns Goodwin4, dar şi de PBS şi History Channel. Cu toţi aceşti istorici mediocri, care fac perfect accesibilă

1 Massachusetts Bay Colony este numele unei colonii engleze din secolul al XVII-lea, din zona actualelor oraşe Boston şi Salem, înfiinţată de un grup de puritani. (n.tr.). 2 Personaje din serialul de comedie Happy Days, difuzat în anii 1970-1980 în Statele Unite. (n.tr.).

3 Senator al Statelor Unite, autor al unui bestseller despre istoria revoluţiei americane. (n.tr.). 4 Scriitori cunoscuţi în Statele Unite, unii laureaţi chiar cu Pulitzer pentru romane istorice. (n.tr.).

ARAH VOWELL este o problemă. Este o problemă la fel cum sunt Sarah Palin, Cyndi Lauper şi Kathy Griffin. E sâcâitoare. De fapt, e de două ori deranjantă, pentru că şi-a alcătuit o imagine de persoană sâcâitoare – provocator-sâcâitoare –, iar dacă începe să te sâcâie atunci pari să-i accepţi condiţiile. Deja eşti cu totul al ei. Să luăm, de exemplu, cea de-a cincea carte a ei, The Wordy Shipmates (Pasagerii cei vorbăreţi). Vowell a scris o istorie pop a Massachusetts Bay Colony1 în care şi-a pus tot sarcasmul, sentimentalismul direct şi simplist şi adoraţia kitsch – perfecţionate în scris şi la radioul public. Cunoscută pentru vocea ei piţi-

THE WORDY SHIPMATES

de Sarah Vowell 254 pag. Riverhead Books. 25.95 $

găiată şi fonfăită, Vowell este un interlocutor genial şi un scriitor dezordonat. Această nouă carte a ei face cocktailuri din doze mici de băuturi uşoare – parafraze, fraze lungi consacrate unui subiect, ticuri de blogger –, rezultatul fiind ceva cu gust destul de sărbătoresc, dar neplăcut, precum ceaiul răcit din Long Island. The Wordy Shipmates conţine, de asemenea, câteva numere de comedie de situaţie, scrise în mod evident pentru a fi reprezentate pe o scenă. Vowell a scris un discurs bine intenţionat dar neinspirat (despre comediile de situaţie care abordează istoria americană) pentru o reprezentaţie din seria This American Life, de la Radioul Public din Chicago. Acesta conţine divagaţii despre Richie, Potsy2 şi gaşca de la serialul de comedie Happy Days. Textul nu ar fi trebuit să vadă niciodată lumina tiparului.

munca savanţilor, avem nevoie de încă şi mai multă accesibilitate – o istorie sub-mediocră, poate, cu referinţe TV şi din muzica pop? Răspunsul aparent ar fi „nu“. Şi totuşi, The Wordy Shipmates reuşeşte cel puţin să găsească o modalitate de a pune laolaltă citate din Winthrop şi Williams (şi din John Cotton şi John Underhill) care te face să nu laşi cartea din mână. Iată cum a decurs întâlnirea mea cu acest volum: îmi zgâria auzul încontinuu, dar continuam să citesc. Atunci când nu făcea comentarii isteţe şi nu spunea bancuri, Vowell nu prea făcea nimic mai mult decât să dea citate dintr-o predică sau un pamflet din secolul al XVII-lea, anunţând în prealabil că ceea ce urma să citesc era uimitor sau înspăimântător. În general, anunţurile acestea erau corecte. OWELL nu se poate decide, pe parcusul cărţii, ce timp verbal să utilizeze: prezentul istoric, trecutul sau acel ciudat viitor în trecut, în genul lui Ken Burns5 („Cotton Mather6 avea să schimbe America pentru totdeauna“). Dar spre sfârşitul volumului, te-a prins la înghesuială. Tocmai când îţi spuneai, O.K., istoria Massachusetts Bay Colony merită să fie repovestită, dar te rog, fără toate chestiile astea la modă, Vowell reuşeşte cumva să se pună pe picior de egalitate cu marea dizidentă feministă americană Anne Hutchinson. Drace! Încă o dată, Vowell este jolly-joker-ul iritant. Este sâcâitoare şi infatuată, iar cartea îi susţine pretenţiile de a fi sâcâitoare şi infatuată. Victoria e a ei. Vowell nu o fi Anne Hutchinson (apropo, ştiaţi că Hutchinson a avut 15 copii?), dar este o parvenită îndreptăţită. Până la urmă, pornind de la situaţia de penticostală cu sânge de indian Cherokee în vene, a reuşit cumva să devină singura şi unica Sarah Vowell: un comentator social respectat, celebritate a radioului public, vocea lui Violet din filmul de animaţie Incredibilii şi autoare a cinci cărţi neobişnuite, fiind în acelaşi timp prietenă cu J. J. Abrams, Dave Eggers, Jake Gyllenhaal, Spike Jonze, Greil Marcus, David Sedaris şi Zadie Smith (aşa cum sugerează turul de forţă reprezentat de secţiunea de mulţumiri de la sfârşitul cărţii). Cât de impresionant. Cât de sâcâitor. h

Regizor celebru de filme documentare. (n.tr.). Un influent preot, scriitor şi pamfletar puritan din Noua Anglie, din secolul al XVII-lea. (n.tr.).

„Porumbeii aveau dreptate“ Spre sfârşitul vieţii, McGeorge Bundy şi-a revizuit sfatul dat preşedintelui Johnson.

McGeorge Bundy (centru) şi gen. William Westmoreland (dreapta) într-o imagine de după atacul Vietcongului asupra bazei aeriene de lângă Pleiku, în februarie 1965. DE RICHARD HOLBROOKE N 1961, John Fitzgerald Kennedy a adus la Washington o nouă generaţie de tineri activişti pragmatici care au devenit cunoscuţi sub numele generic de „oamenii Noii Frontiere“. Ulterior, când a scris un eseu foto memorabil despre aceşti oameni pentru revista Life, jurnalistul Theodore White i-a numit „intelectualii de acţiune“. Cei mai faimoşi erau secretarul Apărării, Robert S. McNamara, şi McGeorge Bundy, al cărui titlu – modest după criteriile actuale – era cel de asistent prezidenţial special pentru probleme de siguranţă naţională, dar a cărui importanţă era imensă (astăzi, această funcţie are o denumire mai pompoasă – consilier de siguranţă naţională). Fireşte, McNamara a devenit unul dintre cei mai controversaţi funcţionari publici ai vremurilor moderne, în vreme ce Bundy s-a bucurat de mai puţină atenţie, cu excepţia excelentei biografii din 1998 pe care i-o dedică Kai Bird lui Bundy şi fratelui său William (care a lucrat ca secretar de stat adjunct pentru Asia de Est). Însă în Lessons in Disaster (Lecţii despre dezastru), cartea extrem de neobişnuită a lui Gordon Goldstein, Bundy se conturează

Richard Holbrooke, fost ambasador al Statelor Unite la ONU, a lucrat în Vietnam şi a făcut parte din grupul operativ trimis de Casa Albă, în epoca lui Johnson, în Vietnam. 10

drept cel mai interesant personaj din timpul tragediei războiului din Vietnam: mai puţin pentru nefericitul său rol în continuarea conflictului şi mai degrabă pentru agonia eforturilor pe care le-a făcut, 30 de ani mai târziu, pentru a se înţelege pe sine. Bundy a fost republicanul tipic al elitei de pe Coasta de Est, membru al unei familii care îşi poate trasa originile până în Bostonul anului

LESSONS IN DISASTER

McGeorge Bundy and the Path to War in Vietnam de Gordon M. Goldstein 300 pag. Times Books/ Henry Holt & Company. 25 $

1639. Legăturile sale cu prestigioasa şcoală Groton (unde a absolvit ca şef de promoţie), cu Yale şi apoi cu Harvard au fost strânse. La vârsta de 27 de ani, Bundy a scris „autobiografia“ fostului ministru de război Henry L. Stimson, care s-a bucurat de elogii la scară naţională. În 1953, Bundy a devenit decan la Harvard – o responsabilitate uluitoare pentru un tânăr de 34 de ani. Până şi David Halberstam, care avea să joace un rol extrem de important în distrugerea publică a reputaţiei lui Bundy în cartea sa, devenită clasică, The Best and the Brightest, a recunoscut că „Bundy a fost un decan minunat“, care s-a jucat cu corpul profesoral ca „pisica cu şoarecii“.

Când şi-a ales echipa, pe Kennedy nu l-au interesat tradiţiile republicane ale lui Bundy: stilul său, mintea imperturbabilă şi analitică, recomandările funcţiei de la Harvard erau mai importante. „Nu-mi pasă dacă e un democrat sau un igorot“, i-a spus el lui Clark Clifford, şeful echipei sale de tranziţie. „Pur şi simplu îl vreau pe cel mai bun om pe care îl pot obţine pentru această funcţie.“ Şi astfel a intrat McGeorge Bundy în istorie: omul cu un CV strălucit, căruia nimic nu i se părea imposibil. Toată lumea ştie cum s-a terminat această poveste: Kennedy a fost asasinat, Lyndon B. Johnson s-a trezit prins într-un război pe care a ales să-l înteţească, Nixon şi Kissinger au negociat tratatul de pace şi, în cele din urmă, a venit deznodământul dezastruos de pe 30 aprilie 1975, când elicopterele americane au evacuat ultimii americani de pe acoperişul ambasadei. (Mă rog, a fost, de fapt, un acoperiş din apropiere, dar legenda a devenit, cumva, mai exactă decât adevărul istoric.) Bundy părăsise administraţia Johnson cu zece ani înainte, după o dispută cu Lyndon Johnson pe marginea procesului, nu a măsurilor politice, şi a continuat să ocupe poziţia de preşedinte a Fundaţiei Ford. Însă, vreme de cinci ani, asistase la cele mai critice momente ale înteţirii războiului şi le sprijinise pe toate: Bundy a fost unul dintre principalii arhitecţi şi promotori ai războiului. Editorialistul Joseph Kraft, prieten al lui Bundy, l-a descris odată drept „un personaj de o mare însemnătate“ şi „poate singurul candidat pentru postul de politician apărut în generaţia care vine la putere“. La moartea lui Bundy, în 1996, un alt prieten, Arthur Schlesinger Jr., a spus că „o singură eroare tragică l-a împiedicat să-şi îndeplinească întru totul promisiunea politică“. Bundy a vorbit doar ocazional despre Vietnam după ce a părăsit administraţia, dar, atunci când a făcut-o, a sprijinit războiul. Totuşi, fantoma conflictului nu-i dădea pace. Ştia că realizările sale de la Casa Albă nu corespunseseră nici măcar propriilor criterii, iar portretul devastator pe care i-l făcuse Halberstam l-a tulburat mai mult decât şi-au dat seama cei mai mulţi oameni. După o perioadă de tăcere acută de 30 de ani, (întreruptă de momentele în care a ieşit în apărarea celor doi preşedinţi pe care îi deservise), Bundy a început, în cele din urmă, să scrie despre Vietnam, în 1995. Şi l-a ales drept colaborator pe Gordon Goldstein, un tânăr specialist în relaţii internaţionale. Împreună, cei doi au început să sape prin arhive, iar Goldstein a realizat o serie de interviuri de analiză. Bundy s-a apucat să-şi scrie bilete chinuite, adesea pe marginile vechilor sale memo-uri (alcătuind un soi de dialog cu acel Bundy de acum 30 de ani), ceva demn de o piesă de Pirandello. Iată cum arătau însemnările lui Bundy: „porumbeii aveau dreptate“, „un război pe care n-ar fi trebuit să-l purtăm“, „Am avut un rol întrun mare eşec. Am făcut greşeli de percepţie, recomandări şi execuţie“. „Care sunt greşelile mele cele mai grave?“. Pentru aceia dintre noi care l-au cunoscut pe brahmanul arogant şi foarte încrezător în sine de la Harvard, aceste eforturi uluitoare şi chiar emoţionante de a-şi înţelege propriile erori sunt mult

mai convingătoare decât analiza superficială oferită de McNamara în autobiografia sa, In Retrospect. În toiul documentării pentru carte, Bundy a murit, la cinci zile după ultima sa şedinţă cu Goldstein. După ce a rămas cu fragmente dintr-o operă care n-avea să fie scrisă niciodată, Goldstein şi-a petrecut ani întregi lipindu-le şi terminând un manuscris bazat pe interviuri, care a fost acceptat spre publicare de Editura Universităţii Yale. Însă Mary Bundy, care îl încurajase iniţial pe Goldstein în acest proiect, şi-a retras acordul dat cărţii, a cărei publicare a fost amânată definitiv. Apoi Goldstein a produs o altă carte, fără nici o implicare din partea familiei Bundy, folosindu-şi interviurile şi notiţele lui Bundy pentru sine însuşi, care de-acum se află în proprietatea colecţiei publice a Bibliotecii John F. Kennedy din Boston. Aşadar, Goldstein scrie dintr-o perspectivă singulară: nu intră în pielea lui Bundy, dar nici nu e un observator extern. După cum afirmă el: „Aceasta nu este în nici un caz o carte de McGeorge Bundy, ci mai degrabă o carte despre el“. Rezultatul e un portret convingător al unui bărbat care odinioară afişa o senină încredere în sine şi care, după câteva decenii, încearcă să se înţeleagă. A presimţit că i se apropia ceasul? Din dovezile prezentate în această carte, se prea poate. ENTRU cititorii din ziua de azi, componenta cea mai importantă din Lessons in Disaster nu ţine de detaliile intrării Statelor Unite în război fără să ştie încotro se îndreptau – povestea aceasta a fost spusă în sute de cărţi deja. Realizarea lui Goldstein e cu totul alta: autorul oferă informaţii despre modul în care Bundy, un personaj cu o excepţională pricepere şi reputaţie, a putut să-i sfătuiască atât de greşit pe doi preşedinţi. Pe lungul raft al cărţilor despre Vietnam, nu mai cunosc vreun volum asemănător. Aspectul nefinalizat al autoanalizei lui Bundy nu face altceva decât să-i sublinieze puterea, autenticitatea şi, da, amărăciunea. Goldstein şi-a structurat cartea cronologic, dând fiecărui capitol titlul unei „lecţii“ învăţate de Bundy din cariera sa. Acesta e un omagiu abil adus uneia dintre cele mai însemnate calităţi ale lui Bundy: simţului său sarcastic al umorului, care l-a îndepărtat adesea de consecinţele umane reale ale măsurilor politice pe care le-a susţinut. De pildă, de pe urma invaziei din Golful Porcilor, din 1961, Bundy a extras învăţătura: „Să nu te încrezi niciodată în birocraţie să-şi facă bine treaba“ – o lecţie banală în comparaţie cu costurile omeneşti şi politice, însă tipică pentru obsesia lui Bundy faţă de proces şi nu faţă de cauzele subiacente. În mod similar, toate deciziile importante ale lui Johnson care au transformat conflictul din Vietnam într-un război american în 1965 sunt rezumate sub titlul „Să nu foloseşti niciodată mijloace militare pentru a atinge scopuri nedefinite“. Chiar şi în timp ce caută adevărul, Bundy rămâne tot Bundy. E uluitor cât de puţin interes dovedeşte tocmai pentru Vietnamul însuşi şi cât de puţin preocupat se arată de uriaşul nu-

FOTO DE LA BETTMANN/CORBIS

măr de victime al conflictului. La un moment dat, îi spune liniştit lui Johnson că ar trebui să trimită trupe de infanterie, deşi şansele de reuşită „sunt între 25 şi 75%“, fiindcă ar fi mult mai bine ca America să piardă după ce ar trimite trupe decât dacă nu le-ar trimite deloc! În ochii lui Bundy, războiul pare mai degrabă o noţiune abstractă decât o realitate îngrozitoare. Singura excepţie (singura dată când Bundy a părut înduioşat de un aspect real şi tangibil de la sol) a apărut în februarie 1965, când Johnson l-a trimis pe Bundy în Vietnam pentru singura lui descindere la faţa locului. Pe când Bundy se afla în Saigon, Vietcongul a atacat baza aeriană americană aflată în apropierea oraşului Pleiku, ucigând nouă soldaţi americani şi rănind alţi 137. Deşi mai târziu s-a aflat că forţele comuniste nici măcar nu ştiau că Bundy era în Saigon (şi că acestea nici nu prea ştiau cine era Bundy), atât Johnson, cât şi Bundy au presupus că atacul de la Pleiku a fost o replică la vizita lui Bundy în Vietnam. Pe politician l-a deranjat faptul că, a doua zi, reacţia sa din scurta vizită în Pleiku a fost descrisă de alţii drept

emoţională. Însă există dovezi solide că vizita lui între dărâmăturile din Pleiku (din câte se pare, aceasta a fost maxima sa apropiere de îngrozitorul infern al războiului) l-a înduioşat profund şi l-a făcut să susţină şi mai ferm bombardarea Vietnamului de Nord. Întâmplarea face ca, în ajunul atacului din Pleiku, eu însumi să fi făcut parte dintrun grup care a luat cina cu Bundy, în casa ambasadorului adjunct William J. Porter, pentru care lucram atunci. Bundy ne-a supus unui interogatoriu de câteva ore în stilul lui rapid şi detaşat, fără să trădeze vreo urmă de emoţie. Nu-mi amintesc detaliile discutate în acea seară – ce bine ar fi fost dacă aş fi avut un jurnal! – dar pe atunci nu-l mai consideram pe Bundy un model de funcţionar public. Nu încăpea nici o îndoială că era extrem de inteligent, dar detaşarea lui de realităţile din Vietnam mă deranja. În acea seară, în sufrageria ambasadorului Porter se aflau oameni mult mai puţin inteligenţi decât Bundy, dar ei trăiau în Vietnam şi cunoşteau lucruri pe care el nu le ştia. Totuşi, dacă nu erau în stare să-

şi prezinte opiniile într-un mod rapid şi inteligent, Bundy îi întrerupea sau îi ignora. Zece ani mai târziu, după ce mi-am părăsit slujba din administraţie, am scris un scurt eseu pentru Harper’s Magazine, intitulat „Cel mai inteligent om din cameră n-are întotdeauna dreptate“. Mă gândeam atunci la Bundy – şi la acea seară. NA dintre cele mai importante concluzii la care a ajuns Bundy înainte să moară se află în ultimul capitol al lui Goldstein, „Intervenţia e o decizie prezidenţială, nu o opţiune inevitabilă“. Vreme de 40 de ani a existat o controversă dacă Kennedy, în cazul în care n-ar fi fost ucis, ar fi adoptat acelaşi curs ca Johnson în Vietnam. În Counsel to the President, cartea pe care am scris-o împreună cu Clark Clifford – avocatul lui Kennedy şi succesorul lui McNamara în funcţia de secretar al Apărării –, Clifford conchidea că Kennedy „ar fi iniţiat un proces de negociere a unui acord sau de retragere treptată“. Bundy ajunge la aceeaşi concluzie şi duce ideea

mai departe. După ce i-a urmărit de aproape pe cei doi preşedinţi care se opinteau cu războiul din Vietnam, Bundy a conchis că trebuie „să înţelegem mai bine poziţia centrală indispensabilă a conducerii comandantului suprem“. Potrivit lui Bundy, dacă Kennedy ar fi fost reales, „nu ar fi trebuit să îşi demonstreze curajul în Vietnam“. Bundy n-a crezut niciodată în negocierile cu Vietcongul sau cu luptătorii din Vietnamul de Nord. Acest aspect, combinat cu credinţa sa durabilă în valoarea forţei militare aproape pe orice teren sau în orice împrejurări, au fost marile lui greşeli, care au contribuit la un eşec tragic. Acum, când America se pregăteşte să inaugureze un nou preşedinte hotărât să retragă efectivele de luptă din Irak şi să izbândească în Afganistan, lecţiile războiului din Vietnam sunt încă relevante. Povestea lui McGeorge Bundy, cu pilda inteligenţei sale iniţiale şi cu efortul depus spre sfârşitul vieţii de a se înţelege pe sine şi războiul pe care l-a susţinut, e un avertisment extraordinar pentru h toţi americanii.

Analele malpraxisului O poveste despre un şir lung de medici şarlatani interesaţi de combustii spontane, magnetism animal, lobotomii şi multe altele. DE FRANCESCA MARI INTRE toţi furnizorii de servicii evaluaţi vreodată de revista Consumer Reports, doctorii s-au bucurat de cea mai mare atenţie din partea cititorilor. Revista a ajuns, aşadar, la concluzia că oamenilor de fapt le place să meargă la doctor: le plac halatele de hârtie şi investigaţiile de formă! Într-un studiu realizat pe mai bine de 39.000 de pacienţi, ma-

DOCTOR OLAF VAN SCHULER’S BRAIN

de Kirsten Menger-Anderson 290 pag. Algonquin Books of Chapel Hill 22.95 $

joritatea covârşitoare s-a declarat „extrem de satisfăcută şi... însănătoşită“. Această încredere excesivă, în ciuda nenumăraţilor paşi greşiţi şi ai chinuitoarei istorii medicale, constituie nucleul primei culegeri de povestiri a lui Kirsten Menger-Anderson. Începând din 1662, la scurtă vreme după regândirea seculară a nebuniei drept boală mai degrabă decât pată morală, Doctor Olaf van Schuler’s Brain (Creierul doc-

Francesca Mari a semnat articole în The New Republic The San Francisco Chronicle şi în alte publicaţii. IMAGINE HULTON ARCHIVE/GETTY IMAGES

torului Olaf van Schuler) debutează cu numitul Olaf, proaspăt sosit în Noul Amsterdam din Olanda, şi apoi face salturi de-a lungul unui şir interminabil de doctori: aproape 12 generaţii pline de instabilitate mentală. În ciuda convingerilor lor nebuneşti – că un beţiv putea fi afectat de o combustie spontană, că o funie de usturoi putea învia un cadavru – credinţa familiei în medicină persistă ca un virus de herpes intrat în hibernare. La începutul secolului XIX, un doctor îi interzice fiicei sale să lucreze la reforma din închisori, apoi îi pune starea de depresie care o cuprinde pe seama unui uter deplasat şi autofecundat, pe care numai un fetus gras îl putea trage înapoi în jos. Ajunsă la maturitate, fata se îmbuibă cu frenologie, citindu-şi cu încăpăţânare răzbunarea în curbele craniului tatălui său. Cam în acelaşi timp, fratele ei, un doctor îmbrăcat în haina multicoloră a bogaţilor, stă pe chei, invocând magnetismul animal pentru a arunca mulţimile într-o frenezie hipnotică. Înlocuind magnetismul animal cu un magnetou, doctorul din următoarea generaţie reuşeşte să-şi electrocuteze un pacient. Fiul său îşi permite să-şi lobotomizeze sora, care e artistă şi nebună. După ce şi-a pierdut dorinţa de a picta, aceasta zace trei luni, cu saliva curgându-i din gură, înainte să moară, în cele din urmă. Şi, în acest moment, mai sunt încă aproape 100 de ani de parcurs.

Amploarea veritabilă a cărţii şi distribuţia numeroasă fac ca personajele să pară uneori doar nişte apariţii bizare. Însă, în ciuda lipsei lor de greutate, aceştia nu sunt nişte simpli mercenari în războiul satirei. MengerAnderson se răsfaţă cu câteva tentative uşurele de siliconare: când un personaj se hotărăşte să cumpere implanturi mamare, „unchiul ei i-a spus că o să ţină pentru totdeauna. Dacă o mamă voia, putea să le lase moştenire copiilor ei“, însă tonul general al autoarei e mai degrabă amuzat şi reconfortant decât înverşunat. Asemeni unei mătuşi binevoitoare, autoarea

se bucură de personajele ei, trăgându-le câte un cot în loc să-i ciopârţească pe măsură. Ştiinţa e un elixir care le vrăjeşte pe personaje. Totuşi, ritmul cărţii lui Menger-Anderson e susţinut în egală măsură, dacă nu chiar mai mult, de apetitul romantic al cititorului, de nerăbdarea de a descoperi deznodământul romantic al fiecărei poveşti şi legătura protagonistului cu arborele genealogic. Genealogia nu e doar un sprijin structural. Reflectarea evoluţiei medicinei prin filtrul conflictelor unei familii ne reaminteşte de omul cu stetoscopul. Doctorii n-au mereu dreptate. Istoric vorbind, majoritatea s-au înşelat. Şi totuşi, eforturile lor imperfecte sunt sprijinite emoţional de o povestire finală excelentă, despre un tată suferind şi fiica lui înstrăinată şi silitoare, acesta fiind textul cel mai tensionat şi mai bine realizat din antologie. Din fericire, tratamentele tradiţionale se întâmplă să fie cele mai bune. În repetate rânduri, doctorii lui Menger Anderson vindecă sau cel puţin alină prin carisma şi încrederea pe care o emană – ingrediente active ale efectului placebo. Încrederea lor în ştiinţă îi face să preia controlul situaţiei, să o trateze transformând-o într-o povestire, deşi niţel cam seacă şi concentrată pe indicii şi cauzalitate. Însă oricât de improbabile ar fi poveştile doctorilor, pacienţii lor apreciază aceste atentate la ordine şi h adesea se simt mai bine datorită lor. 11

Masa rafinată În secolul al XVII-lea, bucătarii francezi au respins prescripţiile pseudomedicale pentru a scoate în evidenţă o mai nouă calitate a mâncării: gustul. DE CAROLINE WEBER N anii 1660, în discuţiile despre inovaţiile culinare care apăruseră recent în Franţa lui Ludovic al XIV-lea, un bucătar englez pe nume Robert May se plângea de noul interes al omologilor săi francezi pentru „Sos, în defavoarea Dietei“. Pentru cei care numără îngroziţi caloriile din untul şi smântâna abundente

A REVOLUTION IN TASTE

The Rise of French Cuisine, 1650-1800 de Susan Pinkard Ilustrat. 317 pag Cambridge University Press. 32 $

în gastronomia rafinată franceză, lamentaţiile lui May vor atinge o coardă sensibilă. (Odată, în naivitatea tinereţii, am fost aproape dat afară dintr-un venerabil restaurant parizian pentru că am întrebat dacă bucătarul şef ar putea pregăti o versiune „cu mai puţine grăsimi“ a supei de homar). Dar, în realitate, când discuta despre felurile de mâncare servite peste Canalul Mânecii, englezul era deranjat de altceva decât de conţinutul lor bogat în grăsimi. Se referea, de fapt, la o schimbare distinctă a felului în care francezii ajunseseră să privească şi să practice gastronomia. Din punct de vedere istoric, bucătăria europeană promo-

Caroline Weber, autoare a cărţii „Queen of Fashion: What Marie Antoinette Wore to the Revolution“, este o colaboratoare frecventă a Book Review.

vase credinţa pseudomedicală potrivit căreia anumite asezonări şi modalităţi de preparare ar putea – şi ar trebui – să elimine dezechilibrele din corpul uman. La mijlocul secolului al XVII-lea, însă, gastronomii francezi de elită au renunţat la această idee şi au experimentat rafinamentul savorii pentru ea însăşi. Sosurile pe bază de unt şi smântână, a căror valoare era gustativă (intensificând aroma ingredientelor secundare), opusă celei medicinale (recalibrarea celor patru „umori“ ale corpului, teoria înaintată de medicii hipocratici), au ajuns astfel pe primul loc, născând un elegant şi savuros fel nou de a găti. În cartea A Revolution in Taste (O revoluţie a gustului), Susan Pinkard, istoric la Universitatea Georgetown, analizează ineditele schimbări tehnice, materiale şi filozofice care au marcat profund gastronomia franceză între cea de a doua jumătate a secolului XVII şi revoluţia din 1789. Înainte de această perioadă istorică, dietetica hipocratică susţinuse că boala e cauzată de umorile excesive (umed, fierbinte, rece şi uscat), pe care mâncarea le putea regla. Se considera că asezonările, mai ales, ajustau proprietăţile esenţiale ale mâncării prin modalităţi decisive, terapeutice. De exemplu, „peştele periculos de rece şi de umed precum mreana (un exces care se spune că l-ar fi ucis pe Henric I al Angliei), putea fi transformat printr-un sos de piper, usturoi şi magheran într-o mâncare delicioasă şi sănătoasă“. Ghidaţi de aceste principii curative, bucătarii antici şi premoderni se bazau foarte mult pe condimente, care mascau gusturile şi aromele subiacente. Această practică a dat naştere convingerii

că gastronomia de elită „contopea numeroase straturi ale gusturilor într-un singur tot unitar, livrând ingrediente individuale de nerecunoscut nici chiar pentru papilele gustative sensibile“. Aşa cum arată Pinkard cu abilitate, această estetică culinară persistă în prezent în regiuni ce se întind din Mexic până în Orientul Mijlociu. „Înţelepciunea culinară mexicană“, scrie ea, „susţine că, dacă cineva poate identifica ingredientele unei reţete mirosind aburul ce se ridică dintr-un vas, mixtura trebuie gătită mai mult timp pentru a ajunge la un amestec perfect de arome“. Această perspectivă a fost regula în bucătăriile franceze până în secolul XVII, când înmulţirea populaţiei a dus la expansiunea suburbiilor de lângă Paris, determinând în consecinţă

Susan Pinkard analizează schimbările tehnice, materiale şi filozofice care au transformat bucătăria franceză. familiile înstărite, care îşi petreceau verile în împrejurimile oraşului, să caute ieşiri bucolice, la ţară. A avea ferme şi vii a devenit curând numitorul comun pentru parizienii bogaţi, care astfel s-au metamorfozat – intenţionat sau nu – în fermieri şi viticultori cu jumătate de normă. Noua abundenţă şi disponibilitate a legumelor proaspete din grădină a inspirat tehnici care au sporit calităţile intrinseci ale mâncărurilor, în detrimentul ascunderii acestora în condimente. Rezultatul a fost o bucătărie pe

Desertul, aşa cum e înfăţişat în „Court and Country Cook“ a lui François Massialot, din 1702. 12

care unul dintre părinţii ei fondatori, Nicolas de Bonnefons, o numea le goût naturel (gustul natural). „O supă de varză trebuie să aibă în totalitate gust de varză, una de praz în întregime de praz, o supă de nap – gust de nap şi aşa şi pentru celelalte“, decretează Bonnefons în Les Délices de la Campagne (Delicii de la ţară), influenta sa carte de bucate din 1654. „Mâncarea trebuie să aibă gustul ingredientelor ei“. Deşi poate părea un aspect de la sine înţeles în epoca Chez Panisse şi Whole Foods, această promovare a simplităţii şi purităţii culinare a revoluţionat perspectiva francezilor asupra mâncării. Pentru început, aşa cum sugerează lista de exemple a lui Bonnefons, a provocat o nouă pasiune pentru legume. În zilele de dinainte de le goût naturel, legumele fuseseră nişte musafiri nepoftiţi la rafinata masă franceză; chiar şi marele bucătar Taillevent din secolul XIV – care pregătea mâncăruri pentru regii dinastiei de Valois şi de la care îşi trage numele unul dintre cele mai frumoase restaurante de azi din Paris – le excludea în mare parte din repertoriul său (singura excepţie era reţeta sa de lobodă înăbuşită, pe care Taillevent o recomanda ca leac împotriva calculilor biliari). Cu Bonnefons şi confratele său La Varenne, a cărui influentă lucrare Le Cuisinier François (Bucătarul francez) a apărut în 1651, legumele şi-au ocupat locul de onoare în gastronomia franceză, servite doar cu asezonări uşoare şi sosuri plăcute, emulsificate, care permiteau aromelor esenţiale să fie remarcate. Carnea şi peştele au beneficiat în curând de acelaşi tratament, mai ales cu dezvoltarea „preparării de bază“ ca rântaşul, sosul de friptură, sosul de legume pasate, sosul marinat, precum şi sosul blanche şi sosul veloutée. Încă esenţiale în nenumărate reţete franţuzeşti canonice, aceste îmbunătăţiri au reprezentat o îndepărtare de vechile practici culinare prin faptul că serveau la „accentuarea caracteristicilor naturale ale ingredientelor principale, nu la transformarea lor din punct de vedere chimic, nutriţional şi estetic“. În timpul Iluminismului, accentul pus pe naturaleţea culinară a căpătat o dimensiune politică puternică, filozofi ca Denis Diderot, cavalerul Louis de Jaucourt şi Jean-Jacques Rousseau criticând concepţiile sociale ne-autentice şi obiceiurile cheltuielilor extravagante ale aristocraţiei. Aceste practici, care contribuiau la menţinerea sau la îmbunătăţirea poziţiei oamenilor într-o ordine socială inegală, preocupată de prestigiu, l-au determinat pe Rousseau să susţină reîntoarcerea la un stil de viaţă mai simplu, mai natural. Pentru el, ca şi pentru mulţi contemporani ai săi, mâncarea pregătită simplu şi care ţinea cont de proprietăţile naturale ale acesteia reprezenta astfel o parte a unui program social mai vast: acela al redării demnităţii omului aşa cum se născuse el, nu cum îl creease o societate nedreaptă şi artificială. Deşi interesată de ritualurile gătitului şi nu de drepturile omului, lucrarea clar argumentată şi atent documentată a lui Pinkard este, în această privinţă, mai mult decât o simplă relatare despre mâncare. Este istoria unei societăţi care s-a rupt de trecut – şi a devenit h modernă. ILUSTRAŢIE DIN CARTEA „A REVOLUTION IN TASTE“

Răni moştenite În prima sa antologie de povestiri, plasată în special în Alaska, David Vann exorcizează demoni născuţi din sinuciderea tatălui său. DE TOM BISSELL INUCIDEREA e o punte detonată care nu mai poate fi reparată nicicând. Tot ce pot face victimele colaterale este să privească prăpastia şi să spere că situaţia e mai paşnică pe partea cealaltă. În prima sa carte, A Mile Down, David Vann a scris despre încercarea sa de a depăşi modestele eforturi de navigator ale tatălui său, care s-a sinucis pe

LEGEND OF A SUICIDE

de David Vann 172 pag. University of Massachusetts Press 24.95 $

când Vann era copil. În căutare de răspunsuri, Vann a construit o navă şi a pornit spre adâncurile apelor, doar pentru a se întâlni cu tatăl său în pustiul lor. Acest demers a fost un exorcism s-a dovedit a avea nevoie de un exorcism propriu. Spre binele lui Vann, speri că nuvela şi cele cinci povestiri din cea de-a doua carte a sa, Legend of a Suicide (Povestea unei sinucideri) au contribuit la acest exorcism. Nici că ne-am putea închipui un autor mai bântuit de trauma amputării paterne sau o carte mai tristă despre părinţi şi copii. Personajul principal al antologiei este un băiat pe nume Roy. Nuvela şi patru dintre cele cinci povestiri sunt amplasate în Alaska, unde a copilărit autorul, şi numai nuvela transcende naraţiunea la persoana întâi a lui Roy. Chiar dacă sinuciderea tatălui e dramatizată explicit o singură dată, ea îşi exercită atracţia gravitaţională în fiecare pagină a cărţii. De pe ţărmurile Alaskăi lui Vann se vede Rusia lui Turgheniev din Părinţi şi copii. Se mai vede şi Rock Springs al lui Richard Ford şi arhipelagul de strădanii eterne al lui Tobias Wolff. Structural dependentă de revelaţie şi sfidătoare ca stil, Legend of a Suicide e o ficţiune dintre cele mai demodate care se pot publica în 2008. Limbajul autorului acoperă o gamă largă de variaţiuni, de la cel indiscutabil evocator („M-am cufundat în noaptea Alaskăi, blajină şi umedă asemeni unei jungle“) la registrul nesigur al unui stil foarte apropiat de cel al lui Hemingway. Din fericire, cel dintâi îl depăşeşte cantitativ pe ultimul. Totuşi, câteva pasaje lasă senzaţia unei lecturi confesionale şi uşor eseistice. În „Ketchikan“ Roy, ajuns la 30 de ani, se întoarce în oraşul său natal din Alaska şi, după ce-i înşiră nenumăratele excentricităţi, remarcă: „Această expunere a fost prea elaborată, dar părea să corespundă răsfăţului acestei călătorii, prin fantezia unei tentative de reîntoarcere la copilărie“. La sfârşitul povestirii, Roy ne spune că „divorţul şi sinuciderea care mi-au modelat viaţa, cu acordul meu şi pentru totdeauna, fuseseră cu totul altceva.... Şi atunci ce se întâmplă cu ceea ce am devenit eu între timp?“.

Cea mai recentă carte a lui Tom Bissell este „The Father of All Things“. ILUSTRAŢIE DE HOLLIS DUNCAN

N-ai de unde să ştii exact cine vorbeşte: arta sau artistul? În mesajul de mulţumire din carte, Vann scrie, cu o oarecare lipsă de eleganţă, că povestirile sale sunt „ficţiuni, bazate însă pe foarte multe chestii reale“. Cu cincizeci de ani în urmă, când scriitorii erau descrişi altfel, nu era atât de dificil să ţi-i imaginezi pe autor şi pe naratorul lui ca pe nişte siamezi, în fond. Astăzi, unii cititori ar putea considera că o asemenea neclaritate este o terapeutică într-un mod stângaci sau, şi mai rău chiar, egocentric. Naratorul lui Vann vorbeşte despre „ultimele rotaţii ample şi disperate“ ale vieţii tatălui său, dar aceste cuvinte ar putea descrie, la o adică, şi procedeul general aplicat în aceste povestiri. În „Ichthyology“, Roy se uită cum doi peşti „lucioşi şi nemiloşi“, pe care tocmai îi pusese în acvariu, îşi atacă un vecin „leneş şi bulbucat“, căruia îi scot amândoi ochii. În mod uluitor, povestea revine în final la această imagine. Cam aşa funcţionează o bună parte din cartea lui Vann. Cele mai neînsemnate momente de disconfort sunt plasate pe scara narativă de parcă ar fi stâlpi de rezistenţă. Sinuciderea conferă întregului spaţiu pe care nu l-a distrus o greutate cumplită şi neobişnuită. În nuvela, „Sukkwan Island“, care e piesa

centrală a antologiei, cea mai puternică şi mai tulburătoare dintre toate povestirile, Roy şi tatăl său fac o ultimă încercare de reconciliere. Tatăl a cumpărat o cabană în pustietatea din Alaska cu intenţia de a-şi petrece un an acolo împreună cu fiul său, ocupându-se de gospodărie şi trăind din roadele pământului. Prima jumătate a nuvelei e relatată la persoana a treia de Roy, iar cea de-a doua, de tatăl său. În primele pagini, Vann îi prezintă citito-

De pe ţărmurile Alaskăi lui Vann, se vede Rusia lui Turgheniev din „Părinţi şi copii“. rului o gamă modestă de unelte rustice: nişte sfoară, câteva şuruburi, un acumulator. Până la sfârşitul povestirii, sfoara s-a transformat în laţ, şuruburile i-au fost înfipte cititorului sub unghii, iar acumulatorul e cuplat într-un loc impronunţabil. Tatăl – un dentist care şi-a abandonat cabinetul din Fairbanks – îşi imaginează că e un apologet al supravieţuirii independente în na-

tură. De fapt, este dureros de nepregătit. Nu ştie cum se numeşte cea mai apropiată insulă locuită sau cum să-şi facă un depozit de mâncare pentru iarnă, cum să repare acoperişul deteriorat al cabanei sau cum să ţină urşii la distanţă. (Nu toţi cei care se nasc în locuri precum Alaska ştiu cum să facă un filtru de apă din scoarţă de copac). Tatăl n-are nici măcar intuiţia de a-şi scuti fiul din ce în ce mai îngrozit de hohotele lui de plâns nocturne. „Sukkwan Island“ e despre dragostea unui băiat neajutorat pentru tatăl său neputincios. În vreme ce tatăl se cufundă tot mai adânc în căderea lui nervoasă, Roy îşi umple timpul pescuind şi dereticând, activităţi care pun în evidenţă excelentul spirit de observaţie al lui Vann în privinţa detaliilor din natură. Când Roy prinde un păstrăv, se apleacă să se „uite la el şi să-l urmărească în timp ce culorile îi pălesc“. Un somon zace „cu respiraţia tăiată şi cu ochii bulbucaţi“ după ce băiatul îl apucă de branhii şi îl aruncă pe plajă. (Avertisment: proporţia de traume cu peşti / pagină din această carte face ca Bătrânul şi marea să pară un imn închinat ihtiofiliei.) Noapte după noapte, Roy adoarme cu hohotele de plâns ale tatălui său. „Îmi pare rău, Roy“, îi spune acesta fiului său, în cele din urmă. „Mă străduiesc, dar nu ştiu cât mai pot rezista.“ Mai încolo, după ce mărturiseşte că odată a luat lăţei de la o prostituată şi i-a dat şi mamei vitrege a băiatului, îl întreabă: „Crezi că sunt un monstru?“. În curând, un crâmpei de dialog inocent precum „Poate că ar trebui să facem o plimbare“ devine un semn prevestitor al pieirii. Totuşi, omul acesta nu e deloc nesuferit. Ar trebui să te întorci la cărţi precum Primarul din Casterbridge sau Marele Santini ca să găseşti un tată în stare de fapte atât de detestabile şi care să fie descris cu o asemenea empatie. „După aceasta, n-au mai venit vremuri bune“, scrie Vann după un moment de neglijenţă părintească îngrozitoare. Şi mai sunt încă 50 de pagini de parcurs. Principalul eveniment din „Sukkwan Island“, care e şocant din mai multe motive, pare să se producă într-un univers paralel. Acei tată şi fiu din celelalte povestiri nu pot fi aceşti Roy şi tatăl său din nuvelă. Van preferă să nu explice diferenţa şi nici n-ar trebui s-o facă. Însă e bizar, ca şi cum ai da peste Borges, în cizme de pescar, în Cândva pe aici trecea un râu. Caracterul implacabil şi jurnalistic al imaginaţiei lui Vann face ca ficţiunea lui să pară, adesea, mai degrabă cizelată decât scrisă. Nu se poate spune că Vann nu se descurcă prea bine la capitolul umor fiindcă – aici, cel puţin – nu produce nici un fel de umor. Ceea ce produce – şi o face chiar bine – e disperare şi deznădăjduire. În ciuda (sau poate tocmai datorită) acestui procedeu, îl conduce pe cititor spre locuri esenţiale. O carte mică şi adorabilă, scrisă de pe urma unei suferinţe uriaşe şi evidente. „Statutul de tată, la urma urmei, e o poziţie foarte importantă“, scrie Vann. Şi statutul de fiu e la fel de important, ca şi cel de artist. Cu Legend of a Suicide, David Vann se dovedeşte a fi un bun reprezentant al amh belor categorii. 13

O lume de o altă culoare Care a fost incredibila sursă de energie folosită la industralizarea Americii în secolul XIX? Calul, fireşte.

DE CALEB CRAIN DINIOARĂ, America îşi extrăgea puterea, în mare parte, dintr-o resursă naturală şi regenerabilă, care era, pe scurt, la fel de eficientă ca un motor de automobil, dar care nu polua aerul cu dioxid de azot şi care nu elimina particule de materie sau hidrocarburi carcerigene. Această sursă de energie era versatilă. Conectată la instrumentele potrivite, putea să treiere grâul sau să taie lemnul. Era totodată extrem de portabilă – de fapt, mergea pe autopropulsie – şi se putea deplasa nu numai pe şine, ci şi în afara lor. Fiecare bucată avea instalată o cantitate utilă şi inofensivă de memorie programabilă, inclusiv software care îi trăgea de mânecă pe utilizatori după ce învăţa o rutină. În plus, fiecare avea un caracter atât de diferit încât majoritatea utilizatorilor prefera să-i boteze. Pe deasupra, sursa de energie mai şi necheza. Însă, în toamna anului 1872, aproape toate aceste surse de energie, cunoscute mai bine sub numele de cai, s-au îmbolnăvit de guturai şi toată America s-a confruntat cu o criză de energie. Prin fenomenul denumit Marea Epizootie, gripa cailor s-a răspândit din Ontario de-a lungul coastei de est a Statelor Unite prin tot sudul şi apoi în vest, ajungând, în cele din urmă, tocmai până în California şi Nicaragua. La 48 de ore după ce pătrunsese în Boston, aproape 90% din caii din oraş aveau febră şi tuşeau. În Horses at Work (Cai la muncă), Ann Norton Greene descrie Philadelphia în impas: „Companiile de tramvaie şi-au sistat funcţionarea, marfa nelivrată se aduna pe chei şi în depouri, consumatorii nu mai aveau lapte, gheaţă şi articole de băcănie, cârciumile duceau lipsă de bere, munca era întreruptă pe şantiere, în cărămidării şi fabrici, iar autorităţile reduseseră acţiunile pompierilor şi ale gunoierilor“. Dezastrul a atras atenţia asupra importanţei muncii cailor, care fusese cumva eclipsată de

Caleb Crain a scris texte pentru publicaţiile n+1, The New Yorker şi The London Review of Books. 14

interesul mult mai la modă pentru energia cu abur, iar revista The Nation a ajuns să şi publice un eseu cu un titlu demn de Matthew Arnold – „Statutul cailor în societatea modernă“. Atunci ca şi acum, mulţi credeau că, pe parcursul secolului XIX, motorul cu abur avea să înlocuiască utilizarea cailor. Din contră, eseistul din The Nation afirma că „dependenţa noastră de cai a crescut aproape pari passu cu dependenţa noastră de abur“. Susţinerea aceastei declaraţii cu argumente face, mai mult sau mai puţin, obiectul cărţii

HORSES AT WORK

Harnessing Power in Industrial America de Ann Norton Greene Ilustrată. 322 pag. Harvard University Press. 29.95 $

lui Greene. Nu e o disertaţie cu totul nouă. Anul trecut, în The Horse in the City, Clay McShane şi Joel A. Tarr remarcau şi ei că „motorul cu abur a reuşit să dezvolte rolul cailor“. Totuşi, se opune intuiţiilor pe care mulţi dintre noi le avem faţă de această perioadă, iar Greene explică paradoxala importanţă a cailor din secolul XIX cu un echilibru plăcut de analiză narativă şi detalii pline de culoare. (Cartea lui McShane şi Tarr, prin comparaţie, nu oferea atât de mult o istorie cât o grămadă de detalii, deşi unele erau superbe, cum ar fi povestea lui Louis Napoleon, primul armăsar Percheron importat în America şi care a slujit sute de iepe cu o aşa-zisă „blândeţe desăvârşită“.) Lui Greene nu-i vine greu să-şi demonstreze ideile. Între 1840 şi 1910, pe măsură ce America trecea prin procesul industrializării şi consuma din ce în ce mai mult combustibil fosil, numărul de cai şi de măgari a crescut aproape de două ori mai repede decât populaţia umană. Mai mult chiar, „statele cu cei mai mulţi kilometri de cale ferată au cunoscut şi cea mai mare creştere a numărului de cai“. Şi atunci de ce n-a înlocuit energia motoru-

lui cu abur pe cea a cailor? Răspunsul e că a făcut-o, dar nu în toate cazurile: la începuturile Americii, când cineva urma să străbată distanţe mari, îşi cumpăra bilet de diligenţă şi se târâia cu o viteză de 15-20 km/h, pe drumuri denivelate şi accidentate, transportat de grupuri de cai care se schimbau între ele pe parcursul călătoriei, într-o experienţă de voiaj pe care Frances Trollope o descria ca fiind „zguduit ca nişte cartofi într-o roabă“. Căile ferate au îmbunătăţit situaţia, pentru că şinele garantau o călătorie lină şi fiindcă locomotivele cu abur erau mai eficiente decât caii pe distanţe mai lungi de 25 de kilometri. Însă caii erau mai eficienţi la drumurile cu multe opriri, iar locomotivele nu erau binevenite în oraşe fiindcă scoteau scântei care puteau stârni incendii şi fiindcă explodau, cu o anumită regularitate. Aşadar, caii erau folosiţi pentru a trage vagoanele după ce trenurile ajungeau în oraş. Din moment ce şinele erau construite de companii private concurente, un călător care voia să schimbe trenul trebuia să ajungă, uneori, la un depou din partea cealaltă a oraşului. Iar acolo nu putea ajunge decât călare sau pe jos. Mai important e faptul că, deşi căile ferate puneau în mişcare nenumăraţi oameni şi cantităţi de marfă, ele ajungeau doar până în depouri. Pentru ultima bucată de drum, singura opţiune din secolul XIX era, în continuare, tracţiunea animală. La ferme se obţinea o sinergie uşor diferită. Înaintea industrializării, constată Greene, munca agricolă era făcută în mare parte de oameni, cu ajutorul boilor. Însă după ce producţia de masă a adus plugurile din fontă şi din oţel, care brăzdau mai bine pământul, fermierii au început să folosească, pentru tracţiune, caii în locul boilor, iar când Obed Hussey şi Cyrus McCormick au inventat secerătorile în anii ’30 ai secolului XIX, fermierii au renunţat la coasă şi au lăsat povara secerişului pe seama cailor. În curând, maşinile şi caii au început să fie folosiţi pentru a treiera grâul şi pentru a face baloturile de fân. În mod asemănător, după ce şinele au fost aduse şi în oraşe, s-a mai găsit o întrebuinţare pentru cai: tracţiunea tramvaielor. „Caii au contribuit la urbanizare de două ori

mai repede decât oamenii“, scrie Greene. „În orice moment dintre 1860 şi 1920, un bancher din Boston avea şanse să întâlnească mai mulţi cai decât un cowboy sau un crescător de vite din Colorado sau din Texas“. În 1890, în New York existau 12.000 de cai înhămaţi la tramvaie. La sfârşitul secolului, toţi caii din oraş lăsau pe străzile metropolei până la 3.300 de tone din acea materie politicos denumită de un specialist în tracţiunea cabalină „energia potenţială eliminată a acţiunii chimice incomplete“. Tramvaiele trase de cai au extins distanţa pe care o putea parcurge pe jos o persoană dincolo de limita rezonabilă de 3 kilometri, permiţându-le celor înstăriţi să se retragă în suburbii şi au început să transforme străzile din spaţii sociale în canale de transport: două fracturi ale structurii urbane pentru care astăzi se dă vina, de obicei, pe maşini. În ultimul deceniu al secolului, caii au început să piardă teren. După ce Frank Sprague a inventat, în 1888, deplasarea tramvaielor pe linii electrificate, companiile de tramvaie au renunţat brusc la cai. Pentru o vreme, populaţia cabalină din America a continuat să sporească, poate şi datorită cererii încă ridicate de transport al mărfurilor bazat pe tracţiune animală. (Asemenea locomotivelor cu abur, nici tramvaiele electrice nu se pretau la livrarea laptelui din uşă în uşă.) Dar apoi a scăzut preţul cailor, tăindu-le elanul crescătorilor. Totodată, economia părea să fi adus şi ea un declin calitativ în viaţa „profesională“ a cailor urbani. Înainte, căruţaşii îşi cumpărau caii şi ţineau la ei. Dar industria transporturilor s-a dezvoltat şi consolidat. Până la sfârşitul secolului, oamenii care mânau caii erau, în majoritatea cazurilor, simpli angajaţi care priveau animalele ca pe un bun al companiei. Cum şefii cereau transporturi din ce în ce mai voluminoase, angajaţii îşi abuzau uneori caii pentru a-şi satisface superiorii. OCIETĂŢILE de ocrotire a animalelor încercaseră decenii la rând să protejeze caii şi reuşiseră, cel puţin, să reglementeze uciderea animalelor bolnave şi rănite. (În anii ’90 ai secolului XIX, o asemenea societate din New York a împuşcat nu mai puţin de 7.000 de cai pe an, conform lui McShane şi Tarr.) Însă, pe măsură ce caii şi-au pierdut rolul urban, a început să se instaleze sentimentalismul, iar imaginea calului în mentalul colectiv s-a divizat. Calul a devenit, pe de o parte, un blând emisar al naturii, care ar fi trebuit să zburde pe păşuni în loc să tragă din greu, iar pe de altă parte, era considerat o bestie vulgară, al cărei bălegar atrăgea muştele şi şobolanii şi ai cărei muşchi încordaţi nu alcătuiau o imagine plăcută. În 1899, propagandiştii noii trăsuri fără cai avertizau că aceste animale erau „nişte dobitoace imposibil de domesticit pe care oamenii le-au speriat şi le-au adus într-o stare de semisupunere, dar care, din dorinţa de răzbunare, îşi rup lanţurile uneori, aducând distrugere şi moarte pe străzile noastre“. Aceiaşi propagandişti promiteau că automobilul, supus mecanic şi complet controlului uman, avea să fie mai ieftin şi mai potolit, avea să economisească timpul, să pună capăt ambuteiajelor şi să producă foarte puţine accidente. Fireşte, automobilul nu necheza, dar nu se poate să ai totul. h

FOTOGRAFII REALIZATE DE EADWEARD MUYBRIDGE/CORBIS

Cicluri apocaliptice Despre modul în care managerii guvernamentali au încurajat inflaţia în anii ’60 şi ’70 şi au condus economia americană spre recesiune. DE NOAM SCHEIBER OBERT J. SAMUELSON e un conservator dintr-o perioadă când conservatorismul era mai degrabă o sensibilitate decât o ideologie. Editorialele lui despre afaceri din The Washington Post şi din Newsweek propovăduiesc virtutea demodată la scară macroeconomică: nu promite mai mult decât poţi oferi, cântăreşte bine consecinţele neintenţionate ale acţiunilor tale, fereşte-te de vânzăto-

THE GREAT INFLATION AND ITS AFTERMATH

The Past and Future of American Affluence de Robert J. Samuelson 309 pg. Random House. 26$

rii de remedii uşoare. Sfaturile lui Samuelson sunt adesea adresate reprezentanţilor guvernului: subiectele sale oficiale sunt deficitele bugetare, ratele dobânzilor şi preţurile energiei. Însă normele lui sunt la fel de relevante pentru viaţa cotidiană ca şi pentru politicile publice. Prin urmare nu e de mirare că Samuelson a scris o carte de cugetări asupra inflaţiei – acest simbol absolut al decăderii culturale camuflate ca problemă economică. Ţările afectate de inflaţie dispreţuiesc toate ritualurile de sacrificiu de sine care servesc funcţionării capitalismului. Vor să-şi capete armele şi untul1 şi le vor deîndată. Aşa că tipăresc bani ca să plătească. În schimb, ţările cu inflaţie redusă promovează o cultură a cumpătării şi a muncii care oferă recompense pe termen lung. În The Great Inflation and Its Aftermath (Marea inflaţie şi consecinţele sale), Samuelson cercetează transformarea prin care au trecut Statele Unite de la primul tip de ţară la cel de-al doilea. Personajul negativ colectiv din alegoria lui Samuelson e un grup de intelectuali intraţi în vogă în timpul celui de-al doilea război mondial şi ajunşi la putere în timpul administraţiei Kennedy. John F. Kennedy însuşi avea instincte economice sănătoase, dar s-a lăsat sedus de principalul său consilier economic, un profesor de la Universitatea din Minnesota pe nume Walter Heller, care susţinea că o administrare mai raţională a economiei avea să producă o creştere economică superioară şi permanentă. „Heller a fost un agent de vânzări agresiv pentru ceea ce a devenit cunoscut în cele din urmă drept conceptul de «nouă economie»“, scrie Samuelson, dar el n-a fost „mai deloc singurul responsabil“. Multe dintre personalităţile actuale din domeniul economiei – James Tobin de la Yale şi Robert Solow şi Paul Samuelson (care nu are nici o legătură cu Robert), amândoi de la M.I.T. – aveau opinii similare. În centrul „noii economii“ se afla un concept numit Curba Phillips, care rezuma compromisul dintre şomaj şi inflaţie. Ideea

Noam Scheiber este senior editor ala The New Republic. 1 Expresie economică ce desemnează echilibrul dintre cheltuielile pentru apărarea unui stat şi cele pentru consumul populaţiei sale. (N. tr.)

FOTO: RALPH MORSE/TIME & LIFE PICTURES – GETTY IMAGES

Walter Heller, preşedintele comitetului de consilieri economici ai preşedintelui Kennedy. era că o economie poate cunoaşte un şomaj foarte redus împreună cu o inflaţie ridicată sau o rată a şomajului uriaşă împreună cu o inflaţie scăzută sau orice combinaţie posibilă. Heller l-a convins pe Kennedy să se plaseze în stânga acestei game de posibilităţi şi să stimuleze economia, acceptând de fapt inflaţia ridicată în schimbul unui şomaj scăzut. Schema a funcţionat o vreme. Economia a înflorit, iar inflaţia n-a urcat decât foarte puţin. Însă, după ce administraţia Kennedy a făcut loc administraţiei Johnson, care a fost înlocuită cu administraţia Nixon şi apoi cu cea a lui Carter, creşterea economică a stagnat şi inflaţia a atins cote alarmante. Era limpede că, pe termen lung, guvernul nu mai putea face schimbul dintre „niţică inflaţie“ şi creşterea economică susţinută, nu mai mult decât un dependent de droguri care ar fi luat „niţică heroină“ ca menţină un efect susţinut al drogului. Atingerea aceluiaşi rezultat economic necesita stimuli mai puternici. Unii preşedinţi s-au străduit să controleze dependenţele, iar alţii nici măcar n-au încercat. „Nixon îi amintea adesea lui Burns“, scrie Samuelson, referindu-se la Arthur Burns, care pe atunci era preşedintele consiliului director al Rezervei Federale, „că succesul politic al preşedintelui depindea în mare

măsură de capacitatea băncii centrale de a promova creşterea economică“. Ceea ce n-au înţeles noii economişti era că inflaţia prinde viteză: muncitorii cer măriri de salariu pentru a ţine pasul cu preţurile tot mai mari, iar companiile cresc preţurile pentru a ţine pasul cu salariile tot mai mari, procesul amplificându-se în spirală. Singurul mod de a întrerupe ciclul e de a accepta o recesiune profundă, care produce surplusuri uriaşe de bunuri şi de forţă de muncă. Firmele cu mormane de produse pe inventar vor scădea, în cele din urmă, preţurile, iar rata ridicată de şomaj îi va face pe muncitori mai puţin insistenţi. În fond, asta s-a şi întâmplat la începutul anilor ’80. În perioada 1980-1982, Paul Vocker, preşedintele brobdingnagian al Rezervei Federale, a ridicat ratele dobânzilor atât de brusc încât a paralizat economia. Dar când ţara şi-a revenit după această lovitură puternică, procesul inflaţiei fusese deja zguduit. Repercusiunea, potrivit lui Samuelson, a constat într-un sfert de secol de prosperitate aproape neîntreruptă. Samuelson are dreptate să sublinieze rolul central al inflaţiei în istoria economiei. Dincolo de un anumit prag, inflaţia înăbuşă creşterea, în condiţiile în care oamenii petrec mai mult timp fugind de scumpiri decât comportându-

se productiv. Dacă e să considerăm un exemplu, inflaţia produce impulsul de a cheltui astăzi şi nu de a economisi pentru mâine, când preţurile cu siguranţă vor creşte. Totuşi, Samuelson mai şi exagerează avantajele inflaţiei scăzute. Fără să aibă prea multe dovezi, susţine că inflaţia scăzută a produs aproape tot, de la globalizare la economia americană mai săracă şi mai mediocră din anii ’90. Uneori, cauzalitatea lui devine inversată aici. Globalizarea e cea care a contribuit la generarea unei inflaţii scăzute în ultimele decenii (şi nu viceversa, în mare parte), căci mâna de lucru ieftină din străinătate a subminat forţa de negociere a muncitorilor. În acelaşi fel, globalizarea şi nu inflaţia scăzută a fost motorul principal care a determinat America corporatistă săşi lepede surplusul. Începând din anii ’60, companiile americane au fost supuse unei presiuni intense din partea concurenţilor din Europa şi Japonia, care le-au scăzut profiturile şi le-au zdruncinat modelele de afaceri. Însă marea problemă cu povestea lui Samuelson constă în faptul că e incompletă. De-a lungul ultimului deceniu, creatorii policilor economice americane – printre care se află, la loc de vârf, Alan Greenspan – au căzut în mrejele vechiului cântec al sirenei, şi anume convingerea că managementul economic raţional poate preveni dezastrul şomajului. Şi totuşi, aceleaşi patologii diagnosticate cu atâta abilitate de Samuelson în cadrul generaţiei anterioare sunt aproape complet ignorate de autor în zilele noastre. În 1998, după ce criza financiară globală îi punea în pericol expansiunea pe care o cultivase cu atâta dedicare, Greenspan a inundat piaţa cu bani (nu era nebun), iar apoi a menţinut ratele la dobânzi scăzute pentru mai bine de un an (măsură extrem de discutabilă). Surplusul de bani a condus la frenezia tehnologică ce s-a încheiat atât de prost în 2000. Începând din 2001, Greenspan a coborât agresiv ratele la dobânzi şi le-a menţinut la un nivel scăzut până în 2004. Excesul de lichidităţi a produs, din nou, o iluzie – de această dată în domeniul imobiliar – cu a cărei năruire ne confruntăm, cu dificultate, în prezent. Samuelson menţionează în treacăt aceste două evenimente, dar ele sunt esenţiale în orice expunere a inflaţiei din ultimii 25 de ani. Preţurile acţiunilor şi ale caselor sunt la fel de vulnerabile în faţa inflaţiei ca şi preţurile la pasta de dinţi şi la pâinea feliată, chiar dacă statisticile guvernului înregistrează, fireşte, numai cea de-a doua asociere de produse. Şi, după cum descoperim, consecinţele acelei inflaţii sunt la fel de dăunătoare. Pe scurt, n-are nici un sens să-l dojenim pe Walter Heller fără să-l dojenim pe Alan Greenspan. Nu e clar de ce Samuelson n-o face. Poate că definiţia pe care o dă el inflaţiei e prea mărginită sau poate că nu e dispus să-şi complice relatarea istorică. Înclin înspre explicaţia cea mai indulgentă – şi anume că autorul a scris o bună parte din carte înainte ca problema creditelor imobiliare să devină evidentă. Caz în care termin, cu bucurie, treaba în locul lui: fereşte-te de preşedinţii profeţi ai Rezervei Federale care h vor să-ţi vândă remedii uşoare. 15

Cronica de nonficţiune

J. Courtney Sullivan

GIRL BOY GIRL

Profesor de istorie la Universitatea din Tel Aviv, Kleinberg se inspiră din texte religioase şi nereligioase în 7 Deadly Sins (Şapte păcate de moarte) – tradusă de Susan Emanuel în colaborare cu autorul – şi analizează aspecte ce ţin de religie, sex şi economie în încercarea de a găsi explicaţii pentru componentele păcatului. Totuşi, ocoleşte alte posibilităţi, precum rolul jucat de mişcările sociale moderne în schimbarea definiţiei binelui. În ultimele pagini, autorul scrie despre Statele Unite şi Israel: „Creăm moralitatea în sens invers. Din moment ce suntem popoare morale, benigne şi culte, faptul că alegem să facem ceva e cea mai bună dovadă a moralităţii respectivei acţiuni. Negarea drepturilor de bază ale omului? Invadarea altor ţări? Abrogarea acordurilor semnate? Cu siguranţă că au existat motive bune pentru aceste decizii“. Cunoscut pentru criticile aduse armatei israeliene şi pentru opoziţia sa faţă de războiul din Irak, Kleinberg pare să conchidă că, mai presus de orice, războiul şi represaliile vor fi păcatele care ne vor marca epoca.

How I Became JT LeRoy de Savannah Knoop Seven Stories. Ediţie broşată, 17.95 $ Câţiva impostori şi escroci au atras recent multe critici nedrepte asupra genului memorialistic. Şi Knoop nu inspiră mai multă încredere în acest gen prin prefaţa care include această declaraţie: „Orice erori faptice sunt neintenţionate“. Foarte bine, atâta vreme cât o recunoaşte măcar din capul locului. În 2006, The New York Times dezvăluia că fostul prostituat adolescent care trăia pe străzi, transformat ulterior în romancier, JT LeRoy (adorat de Tatum O’Neal, Courtney Love şi de alte celebrităţi recunoscute pentru raţionamentele lor sănătoase), nu a existat niciodată. O femeie pe nume Laura Albert era adevărata autoare. Persoana care apăruse în public, dându-se drept LeRoy vreme de şase ani – echipată cu o perucă ridicolă şi cu ochelari de soare –, era cumnata lui Albert, Knoop, o fată care abandonase facultatea şi lucra ca chelneriţă înainte să preia rolul lui LeRoy. Cititorul vrea să ştie ce-au crezut prietenii şi familia lui Knoop despre această înţelegere şi ce s-a întâmplat după ce adevărul a ieşit la lumină. Însă, în Girl Boy Girl (Fată băiat fată) autoarea oferă puţine detalii despre viaţa ei în afara rolului JT, însă îşi dedică o bună bucată de timp enumerând celebrităţile pe care le-a tras pe sfoară şi mesele pe care le-au luat împreună. (Stridii Rockefeller cu Gus Van Sant! Clătite cu ciocolată acasă la Carrie Fisher!). Nu pare în stare să se hotărască dacă e un participant benevol sau o victimă nefericită, aşa că o înfăţişează pe Albert în ipostaza de co-conspiratoare şi totodată în cea de creier manipulator. Pasiunea pentru modă a lui Knoop se transformă într-un leitmotiv şi, în cele din urmă, într-o carieră. Dacă acesta ar fi un episod din „E! True Hollywood Story“, ultimele minute ar cuprinde imagini cu autoarea desenând rochii, cu un voice-over care ne dă de veste că ea şi-a descoperit, în sfârşit, adevărata vocaţie. Acest gen de final oportun nu e mai niciodată satisfăcător, dar femeia care a devenit celebră interpretând rolul de suprafaţă al lui LeRoy nu e dispusă să ne prezinte mai mult deatât despre viaţa ei. REPUTATION

Portraits in Power de Marjorie Williams Editor Timothy Noah PublicAffairs, 26.95 $ Mai cunoscută pentru profilurile politice din The Washington Post şi din Vanity Fair, Williams a murit de cancer hepatic în 2005, la 47 de ani. Ulterior, în cursul aceluiaşi an, soţul ei, jurnalistul Timothy Noah, a publicat The Woman at the Washington Zoo, o culegere de texte care combina eseurile ce purtau amprenta lui Williams cu cugetări personale despre maternitate, căsnicie şi moarte. Reputation (Reputaţie) ne oferă mai multe profiluri politice,

J. Courtney Sullivan lucrează în echipa de editori de la The Times. Primul ei roman, „Commencement“, va fi publicat în iunie. 16

VERSAILLES

A Biography of a Palace de Tony Spawforth St. Martin’s, 29.95 $

PARRWORLD: Objects and Postcards

de Martin Parr. Ilustrată. 512 pag. Aperture. 89.95 $ „Am o genă de colecţionar foarte puternică“, scrie fotograful britanic Martin Parr, al cărui tezaur de suveniruri, prezentat în jumătatea „Objects“ din această carte în două volume, include zeci de ceasuri de mână cu Saddam Hussein. care înfăţişează pe toată lumea, de la Lee Atwater la Colin Powell şi de la James Carville la Mary Matalin (într-un eseu cu titlul perfect „Tristan & Isolde, LLC“). Williams îşi observă subiecţii cu o combinaţie captivantă de cinism şi compasiune, umor şi înţelepciune. Detaliile intime dezvăluite de ea sunt elocvente: Terry McAuliffe socializează la o petrecere a Washington Post, în vreme ce soţia lui e în travaliu, iar Larry King vorbeşte despre iminenta sa căsătorie „de parcă n-ar fi bărbatul al cărui prieten cel mai bun a remarcat că se însoară atât de des încât are cicatrici de la boabele de orez“. Parcurgerea acestei excelente culegeri de texte îţi lasă un sentiment de pierdere: nu ştim ce-ar fi gândit Williams despre peisajul politic din 2008. Nu mai încape nici o îndoială că eseul ei despre Sarah Palin ar fi făcut istorie.

7 DEADLY SINS

A Very Partial List de Aviad Kleinberg Belknap/Harvard University, 22.95 $ Publicată iniţial în ebraică, această culegere de eseuri captivante şi pline de viaţă a lui Kleinberg porneşte de la premisa că păcatul e un concept cultural, care se transformă după normele şi convenţiile unei societăţi date. Invidia, de pildă, era considerată odionară imorală în civilizaţiile nonindustriale, dar a devenit acum principalul motiv de a ţine pasul cu ceilalţi – ceea ce e un lucru bun, căci, în lipsa invidiei, n-ar exista nici o creştere economică. („Poate că e greşit să râvneşti măgarul şi vaca aproapelui tău, dar e foarte recomandat să râvneşti un măgar şi o vacă din acelaşi model“.)

Cartea bine documentată a lui Spawforth oferă o imagine edificatoare pentru toţi turiştii care au vizitat Palatul Versailles şi şi-au pus întrebări despre generaţiile regale care au trăit acolo. Construit în 1623 de către Ludovic al XIIIlea ca adăpost în care să se retragă din haosul Parisului şi extins la actuala sa stare opulentă de către fiul său, Palatul Versailles a rămas reşedinţă regală până la izbucnirea Revoluţiei Franceze. În 1661, când un ministru de finanţe a dat o petrecere într-un castel care putea să rivalizeze cu cel al regelui, Ludovic al XIV-lea l-a azvârlit în închisoare, „unde a rămas până la moarte, fără a fi judecat“. La scurtă vreme, Ludovic i-a angajat arhitectul şi specialistul peisagist. În timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, „grădinarii schimbau neîncetat straturile de flori, uneori chiar în fiecare zi, plasând sute de mii de ghivece de flori direct în pământ“. Câteva mii de oameni locuiau la Versailles concomitent, iar importanţa rangului social era limpede: aici, aristocraţii care aveau servitori acasă deveneau slujitori ai membrilor Curţii. Dacă amănuntele pe care istoricul britanic Tony Spawforth le prezintă în Versailles dau uneori senzaţia de prea multe informaţii, autorul compensează asta prin poveşti pitoreşti despre preferinţele personale ale membrilor familiei regale şi despre modificările arhitecturale determinate de aceste preferinţe. (Maria Antoaneta a cerut instalarea unui sistem de încuietori care îi permitea să zăvorască uşile dormitorului său fără a se ridica din pat, element ce a alimentat zvonurile de infidelitate.) Extravaganţa vieţii de la Versailles a creat iniţial echivalentul de secol XVII al zvonurilor, însă avea să-i exaspereze pe francezi. Chiar şi aşa, scrie Spawford, muzeul Versailles a fost deschis cu mare pompă în 1837, semn că aceleaşi capete încoronate care încă îi mai descumpăneau şi îngrozeau pe oamenii de rând continuau s-o facă şi după o generaţie. Aşa h cum o fac chiar şi astăzi.

Cărţi pentru copii

Legenda toamnei DE DAVID BARRINGER URPRINZÂND cu măiestrie capriciile toamnei, cartea The Little Yellow Leaf (Frunzuliţa aurie), una dintre cele 10 câştigătoare ale premiilor New York Times Best Illustrated Children’s Books Awards de anul acesta, ne stârneşte pofta pentru un cidru de mere şi o plimbare într-o căruţă plină

THE LITTLE YELLOW LEAF

Scrisă şi ilustrată de Carin Berger Pagini nenumerotate. Greenwillow Books/ Harper-Collins Publishers. 16.99 $ (Vârsta: 3 – 8 ani)

cu fân dar totodată spune şi o poveste interesantă care are şanse să provoace o serie de întrebări din partea tinerilor cititori. De ce cad frunzele? Ce se întâmplă apoi? O frunzuliţă aurie refuză să-şi dea drumul de pe ramura ei unde se ţine bine din toamnă şi până în iarna timpurie. În jurul

David Barringer este câştigătorul premiului Winterhouse, 2008, pentru scrieri şi critică de design.

ei, frunzele se răsucesc în aer, trasând linii punctate şi săgeţi, iar un soare mare auriu, realizat dintr-o sută de petice de hârtie, pare să pălească şi să pulseze. Frunza continuă să rămână agăţată, iar în acest timp cerul de hârtie se schimbă de la lumina soarelui la cea a lunii, de la căldura galbenului si portocaliului la răcoarea miezului de noapte albastru. Cu ajutorul unor schimbări de perspectivă suprinzătoare, tehnica permite cititorului să privească frunza de jos în sus, apoi să zboare şi să privească copacul de sus, pentru ca în final să contemple întreg peisajul cu parcele în carouri de la înălţimea ameţitoare a zborului păsărilor. Autoarea şi ilustratoarea cărţii, Carin Berger, nu ascunde materialul brut al colajelor sale, astfel că putem discerne liniile hârtiei milimetrice şi tiparul ziarelor şi cărţilor vechi. Hârtia caietului dictando ne reaminteşte de lucrările pentru şcoală, însă cu ajutorul foarfecii Berger transformă materialul temei pentru acasă în artă. Adulţii vor remarca cu satisfacţie tăieturile din chitanţe şi notiţele cu citirile apometrului. Cutele şi petele şi marginile veştejite sugerează o paralelă interesantă între hârtia şi frunzele care îmbătrânesc. Tehnica lui Berger reprezintă o mare uşurare faţă de meşteşugitele ilustraţii lucioase

realizate pe computer: cititorii vor înţelege că e în regulă ca imperfecţiunile să se vadă. Aspectul vizibil artizanal al cărţii ar trebui să-i inspire pe copii să fugă spre atelierul de artă spunând“şi eu pot face aşa“. Dibăcia poveştii rezidă în faptul că personajul principal nu e, să zicem, o veveriţă care refuză să coboare şi să se alăture celorlalte

veveriţe în pregătirile pentru iarnă. Personajul principal este o frunză de toamnă, frumos colorată şi de fapt moartă. Înzestrată cu voinţa de a persista în ciuda legilor naturii şi a proceselor chimice de absciziune, frunzuliţa aurie rezistă schimbării anotimpurilor. În final îşi face apariţia o frunză roşie împărtăşind aceleaşi opinii, iar cele două îşi dau drumul împreună. Povestea se încheie cu imaginea frunzelor ridicându-se în vânt în loc să se rostogolească în fundul unei curţi, dând probabil un exemplu încurajator unui copil care se agaţă de piciorul mamei în uşa sălii de clasă, nevrând să-i dea drumul până când un prieten nu apare în apropiere, ca o frunzuliţă roşie. Cu toate acestea un copil nu poate să nu se întrebe „Ce se va întâmpla cu frunza?“ Ei bine, în cele din urma aceasta va cădea pe pământ. Poate, ca şi în cartea Giving Tree a lui Shel Silverstein, frunzele vor satisface dorinţele unui copil. Sau poate un copil le va salva şi le va folosi într-un colaj în propria carte de poveşti. Viaţa e scurtă şi dulce-amară. Aplicarea legilor naturii nu poate fi decât amânată, nu şi negată. Ca orice alegorie reuşită pentru copii, această carte invită la numeroase interpretări. Orice final vă imaginaţi, nu acceptaţi cu blândeţe această cădere. Înfuriaţi-vă, înfurih aţi-vă pe moartea frunzei.

şi accesibilă. Corpul prezentat în acestă carte este o maşinărie, extrem de sofisticată, uneori sentimentală, dar totuşi o maşină. Ficatul, de exemplu este o uzină prelucrătoare, parte a unei instalaţii industriale complexe care include intestinul subţire, stomacul si bila. Asta nu înseamnă că totul este redus la o schemă mecanică. Găsim şi destulă anatomie clasică. Ilustraţiile diviziei celulare, ale peretelui intestinului subţire, cât şi alte subiecte, sunt modele de claritate în ilustrarea biologică. Dar ideea de bază din spatele cărţii este aceea a corpului ca mecanism. Este o idee bună de studiu mai ales pentru cititorii tineri. În acelaşi timp cartea inspiră încredere, de asemenea, şi pentru noi ceilalţi. Scriu despre stiinţă de aproape 30 de ani, dar aş apela oricând cu încredere la The Way We Work pentru o explicaţie completă a felului în care muşchii stau împreună. Totodată, am fost bucuros să aprofundez explicaţiile sistemului limfatic, care rareori primeşte atenţia cuvenită. Alegerile lui Macaulay asupra ceea ce doreşte să explice sunt întemeiate, cu o excepţie notabilă. Nicăieri în carte n-am putut găsi un cuvânt sau o idee legată de evoluţie. Iar cor-

pul uman poate fi cu adevărat înţeles numai ca produs al evoluţiei. Maşinăria sa este de cele mai multe ori foarte ciudată, iar explicaţiile stau în istoria evolutivă. Nu avem patru membre pentru că numărul ar reprezenta un ideal platonic, ci pentru că strămoşii noştri au avut patru membre. Mijloacele şi mecanismele evoluţiei păstrează sperma, oul şi embrionul într-un mediu asemănător celui marin în care au evoluat toate formele de viaţă. Dacă am fi fost încă creaturi marine, ouăle noastre ar fi fost fertilizate în afara corpului. Nu-mi pot imagina că evoluţia a fost trecută cu vederea printr-un accident. Aceasta este o carte sofisticată şi realizată cu grijă, astfel încât nici un detaliu nu pare să fi fost trecut cu vederea. Cu toate acestea, multe lucruri despre corpul nostru se pot înţelege mai bine în lumina istoriei evolutive. Poate fi nedrept ca o carte să fie criticată pentru ceea ce nu face când ea este atât de bună în ceea ce face. Desigur, cartea rămâne fidelă titlului său: ne explică modul în care funcţionăm. Dar nu ne oferă foarte multe informaţii asupra motivelor pentru care funcţionăm în felul în care o facem. h

Maşina umană DE JAMES GORMAN NTR-O lume digitală copleşită de ecrane video şi sisteme de sunet surround, David Macaulay este un campion binevenit al piuliţelor, şuruburilor şi al proptelelor mobile aparţinând unei realităţi nonvirtuale demodate. Macaulay, autor al cărţii de un imens success, The Way Things Work, precum şi al altor lucrări epice explicative a manifestat o afecţiune intensă pentru trăinicie, desenând şi făcând descrieri afectuoase şi detaliate ale catedralelor, castelelor, fabricilor şi piramidelor. Aşadar, nu surprinde faptul că în cartea The Way We Work (Cum funcţionează corpul omenesc), abordează de data aceasta cel mai familiar şi misterios aspect al realităţii fizice, corpul uman. Macaulay îşi asumă sarcina de a explica corpul uman de la atomi în sus. O face în culori vii, cu acurateţe ştiinţifică şi cu un umor familiar, sentimental şi impudic. (Minusculi pescari îşi aruncă undiţa în şuvoiul de hormoni prove-

James Gorman este redactor adjunct la departamentul de ştiinţă de la The Times. ILUSTRAŢIE DE LA „THE LITTLE YELLOW LEAF“

nit de la glanda hipofiză, printre care înoată şi FSH, hormonii stimulativi foliculari). Macaulay nu se ruşinează de subiectele dificile. Până la urmă, corpul uman are un nivel al complexităţii mult mai mare decât

THE WAY WE WORK

Getting to Know the Amazing Human Body scrisă şi ilustrată de David Macaulay, cu Richard Walker 336 pag. Walter Lorraine Books/ Houghton Mifflin Company. 35 $ (Vârsta: de la 10 ani)

orice altă construcţie,iar el abordează fără ezitare provocările intelectuale de a explica biochimia moleculară şi sistemul nervos – cu ajutorul co-autorului Richard Walker, un autor ştiinţific. Nu abordează mijloacele şi mecanismele reproducerii sexuale într-un mod lasciv şi nici nu e jenat de ele. Unul din motivele succesului lui Macaulay este acela că uzează de o metaforă familiară

Cărţi pentru copii

Premiul întâi: dominaţia mondială DE AUSTIN GROSSMAN HE MAZE OF BONES (Labirintul oaselor), care îşi trimite protagoniştii, doi orfani simpatici, în căutarea unei comori în jurul lumii, îmbie prin strălucire şi printr-o structură bine consolidată. Cartea este primul fascicul din The 39 Clues, o reprezentaţie multimedia de excepţie care combină o serie de zece volume, cărţi de joc de colecţionat, puzzle-uri online şi un concurs cu premii în valoare de peste 100.000 de dolari. Formal, aspiră la atragerea unei părţi din publicul lui Harry Potter, cu forţa dacă e nevoie: do-

THE MAZE OF BONES

The 39 Clues, Book 1 de Rick Riordan 220 pag. Scholastic. 12.99 $ (Vârsta: 8 – 12 ani)

sarul de presă anunţă o primă tipărire a unui milion de exemplare în toată lumea, o campanie vizibilă de marketing de mai multe milioane de dolari şi „o campanie comunitară de bloguri“; Steven Spielberg e pregătit să producă versiunea cinematografică. Şi, da, există şi o carte la mijloc. Punctul de plecare pentru The Maze of Bones este dramatic şi te prinde imediat: Amy şi Dan Cahill sunt orfani, frate şi soră, neglijaţi de numeroasele lor rude bogate. Când iubita lor bunică moare, le lasă urmaşilor un testament mai puţin obişnuit: fie acceptă un cec în valoare de un milion de dolari sau „vi se va da primul din cele 39 de indicii. Aceste indicii vă vor conduce către un secret, pe care, dacă îl veţi găsi, vă va face cele mai puternice, mai influente fiinţe umane de pe planetă“. Amy şi Dan aleg indiciile, aşezându-se pe poziţii adverse faţă de casta de rubedenii antipatice, ameninţătoare ori pur şi simplu ticăloase. Urmează aventuri, călătorii şi evadări la limită, presărate cu bizare anecdote istorice, pe măsură ce aflăm că fiecare persoană celebră şi influentă din ultimele secole a fost membru al familiei Cahill. Rick Riordan, cel care a scris

Austin Grossman este autorul romanului „Soon I Will Be Invincible“. 18

prima carte şi a plănuit realizarea seriei de 10 cărţi, este cel mai bine vândut autor de cărţi de aventuri, pentru copii şi pentru adulţi. Povestea este un amestec aproape perfect de Harry Potter (orfani! familii deosebite!) şi Codul lui Da Vinci (enigme! istorie!), cu un parfum din Marile speranţe, deşi, în vreme ce speranţele lui Pip îl duc la o înţelepciune matură dulceamăruie, am o bănuială că orfanii lui Cahill vor avea parte de ceva mult mai plăcut. Pedanta Amy şi hiperactivul Dan sunt personaje imperfecte într-u mod plăcut, dar au o indiscutabilă calitate din fabricaţie – aşa cum, să recunoaştem, are întreaga carte. Distribuţia secundară e constituită, cu puţine excepţii, din tipologii: spion siniştri, persecutori, snobi şi celebrităţi egocentriste. M-am trezit dorindu-mi un pic de obscuritate cu ecouri psihologice sau ambiguitate morală de tip Roald Dahl sau Maurice Sendak, autori care au arătat că romanele scrise pentru copii nu trebuie să fie în totalitate nevinovate. Când aflăm că Dan a iubit-o pe bunica sa deoarece „i-a tratat pe el şi pe Amy ca pe oameni adevăraţi, nu ca pe nişte copii“, aflăm şi ce nu e în regulă. Scriitura e grijuliu de fadă, ca şi cum n-ar avea destulă încredere în cititori. The Maze of Bones e doar începutul unui complex joc online care se va desfăşura pe parcursul următorilor ani. Fiecare din cele 10 cărţi e programată să dezvăluie câte un indiciu; celelalte 29 vor fi aflate doar după rezolvarea puzzle-urilor online. Punctul de plecare este un website elaborat (www.the39clues.com), care oferă jocuri, bloguri scrise de personaje şi pagini de informaţii suplimentare despre familia Cahill. Fiecare vizitator e invitat să-şi asume rolul unui membru al familiei Cahill care caută indiciile respective (concurează împotriva eroilor cărţii, dar c’est la guerre). Cel de-al doilea izvor de venituri – mă scuzaţi, serie de cărţi de joc de colecţionat – dezvăluie mai mult conţinut şi mai multe enigme, conducându-i pe jucători către concursul mai mare pentru rezolvarea misterului din spatele tuturor celor 39 de indicii; dacă reuşesc acest lucru, vor avea şansa să ia un mare premiu de 10.000 de dolari. Enigmele în sine urmează formule utile dar demodate: anagrame şi coduri de numere şi litere, presăra-

te cu jocuri virtuale fără nimic ieşit din comun. Speram să am ocazia să mă joc de-a detectivul, să-mi folosesc puterile de observaţie şi deducţie pentru a găsi geniala soluţie a unui mister. În schimb, era vorba doar de puţină aritmetică şi de dat

The Maze of Bones e doar începutul unui joc online de anvergură, programat pentru următorii câţiva ani. click cu mouse-ul de suficiente ori. După ce am trecut de patru sau cinci probe simple, mi-am primit indiciul sub forma unei scurte prezentări video. Există, însă, zvonuri potrivit cărora creatorii construiesc o experienţă a jocului mai profundă, modelată pe genul tot mai popular al jocurilor de realitate alternativă– jocuri online în care mii de jucători rezolvă împreună un mister de proporţii, găsind indicii ascunse în locuri ca website-uri false şi mesaje telefonice înregistrate. Jucătorii împart între ei informaţiile şi creează teorii pentru a explica ce au văzut (I Love Bees şi Perplex sunt exemple de referinţă). Va fi greu pentru The 39 Clues să reproducă acelaşi efect, parţial pentru că restricţiile de siguranţă le interzic jucătorilor să comunice direct prin site-ul web. Şi mai ales, enigmele îţi oferă relativ puţin spaţiu pentru a-ţi folosi creativitatea – pentru a rezolva problemele în stilul tău şi a-ţi adăuga propriile poveşti în cadrul matricei. Dar demersul e încă la început şi sunt semne că, pe măsură ce jocul evoluează, participanţii vor avea de lămurit o enigmă mai complexă. În mare parte, aceasta depinde de construirea unei baze entuziaste de suporteri, din jucători care să contribuie cu propria lor imaginaţie la această experienţă. Pentru mine, The Maze of Bones e prea calculată pentru a mă implica fără rezerve, prea dornică să placă. E o poveste despre oameni născuţi în cea mai norocoasă familie din lume, care apoi pornesc cu intenţia de a deveni cei mai importanţi oameni din istorie. Cum a rămas cu simpla dorinţă a a avea propria ta h fabrică de ciocolată?

Cărţi pentru copii

Vieţile poeţilor A River of Words dezvăluie viaţa de scriitor, cu amănuntele-i caracteristice. Atât de multe depind de pasiune, de foarte multă practică şi de o exprimare cât mai simplă şi plină de viaţă: „Uite o pasăre în plopi!/ E soarele!“ I Emily Dickinson foloseşte metaforele, dar ea a rămâne fidelă muzicii create de metrică: „«Speranţa» este lucrul cu pene/ care coboară în suflet“. My Letter to the World: And Other Poems (Scrisoarea mea către lume: Şi alte poezii), care face parte din seria valoroasă „Visions in Poetry“, publicată de Kids Can Press, este o introducere elegantă în opera frumoasei misterioase din Amherst (care a murit când Williams avea 2 ani). Recitind versurile sub formă de ghicitoare ale lui Dickinson, am fost uimită de puterea interpretărilor vizuale expresive şi obsesive ale Isabellei Arsenault. Desenele ei delicate, cu aspect patinat, înfăţişând-o pe Emily în rochia sa albă, ca o fantomă, copaci tânguitori şi cizme de femeie mărşăluind, compun o lume a secolului XIX de vis. Şi totuşi, în ciuda tonurilor şterse (există mult negru şi gri), Arsenault evită să obţină un efect sinistru. Printre umbre, găsim lumină şi umor, şi chiar antichităţi care amintesc de Alice în Ţara Minunilor, ca în imaginea care o înfăţişează pe Emily rostogolindu-se din cer, suferind din dragoste, purtând o fustă ca o cană de porţelan: „Nu pot să trăiesc cu Tine – / Ar fi Viaţa – / Şi Viaţa e dincolo – / În spatele Raftului“. Lumina deschide această minunată selecţie („Există o anumită orientare a luminii“) şi o şi închide – imaginea păsării reprezentând „speranţa“ în viziunea lui Arsenault străluceşte în nuanţe de portocaliu şi auriu. La mijloc se află percepţia lui Dickinson cu privire la moarte: „Pentru că nu m-am putut opri pentru Moarte/ El s-a oprit cu amabilitate pentru mine“ şi „Simţeam o Înmormântare/ În Creierul meu“. Versurile scurte, rimele şi aliteraţiile lui Dickinson sunt atât de emoţionante, încât muzica şi înţelesurile apar ca nişte mici miracole: „Ce îngrozitor – să fii – Cineva!/ Ce public – ca o Broască/ Să-i rosteşti numele – cât e Iunie de mare – / Unei Mocirle admiratoare!“ Cititorii de toate vârstele o vor „judeca cu tandreţe“ pe poeta care-şi deschide sufletul în această carte. La fel ca şi A River of Words, cartea se încheie cu o notă biografică, devenind o sursă utilă pentru proiecte şcolare. „Învălmăşeala de însemnări ascunse şi scrisori“ ale lui Emily şi ascunzătoarea cu aproape 1800 de poezii găsite de sora ei după moartea sa (doar câteva dintre poeziile ei au fost publicate sub anonimat în timpul vieţii), ne ajută să o înţelegem mai bine pe această „nimeni“, care a fost de fapt „cineva“ foarte important. Pentru mulţi oameni, a citi poezii poate fi un pas mai mult decât intimidant. De aceea este foarte important să începem să citim când suntem tineri şi curajoşi. Aceste cărţi extraordinare ar trebui să ne inspire să avem un început fulminant în viaţă. h

În „River of Words“, tânărul William Carlos Williams se pregăteşte să devină doctor, dar rămâne preocupat de „imaginile din mintea sa“. DE SARA LONDON ÂND aveam 8 sau 9 ani am copiat o poezie dintr-o carte de la bibliotecă, am scris-o de mână cu litere aplecate, şi am lipit-o pe perete, deasupra patului meu. Eram fascinată de replica cu lipici a lui Robert Frost, „un copil a afirmat“ că „praful suflat“ e „aur adevărat“. Însă pentru mine, cea mai mare încântare era „Golden Gate“. Frost s-a născut în San Francisco, la fel ca şi mine. Şi el a locuit în Vermont, am aflat cu plăcere, şi-i plac merii şi mestecenii plecaţi. Deşi vieţile poeţilor rămân învăluite de mister de-a lungul primelor noastre întâlniri cu poezia, detaliile biografice pot reprezenta o importantă punte de acces pentru tinerii cititori. Abia când eram la colegiu am aflat că William Carlos Williams, încă unul dintre poeţii mei preferaţi, era doctor. Acest nativ din New Jersey, care a creat prin versurile sale o imagine memorabilă, înfăţişând o roabă roşie, pui şi ploaie, a contribuit la schimbarea concepţiei despre poezie a unei noi generaţii de scriitori. Faptul că făcea şi vizite la domiciliu şi ajuta la naşteri îl face să devină şi mai îndrăgit. Modul în care Williams a îmbinat poezia cu medicina este subiectul biografiei pline de viaţă, adresată copiilor, scrisă recent de Jen Bryant şi Melissa Sweet şi intitulată A River of Words (Un râu de cuvinte), considerată

Prima carte de poezii a Sarei London va fi publicată de Four Way Books. Sara predă la Colegiul Mount Holyoke.

Cea mai bună carte ilustrată pentru copii din acest an de către New York Times. Acest „Willie Williams“ al lor iubitor de natură, este inteligent şi atletic, şi adoră să asculte muzica râului Passaic, care „alunecă şi se

A RIVER OF WORDS

The Story of William Carlos Williams de Jen Bryant Ilustraţii de Melissa Sweet Pagini nenumerotate. Eerdmans Books for Young Readers. 17 $ (Vârsta: de la 7 ani) MY LETTER TO THE WORLD

And Other Poems de Emily Dickinson Ilustraţii de Isabelle Arsenault Pagini nenumerotate. KCP Poetry/Kids Can Press. Ediţie cartonată, 17.95 $ Ediţie broşată, 9.95 $. (Vârsta: de la 10 ani)

furişează / peste pietrele netede“. Singur în camera lui scrie versuri, numărând măsurile şi făcând cuvintele din coadă să rimeze. Dar ceea ce-l preocupă sunt „imaginile din mintea sa“, care nu „se potrivesc“ aşa cum trebuie cu ritmurile şi rimele simetrice. E atras de „lucruri obişnuite – / prune, roabe şi buruieni/ motoare, copii şi copaci“, detalii inteligent integrate în ilustraţiile multimedia ale lui Sweet. Chiar în perioada în care studia pentru a deveni doctor, Williams le întâlneşte pe Ezra

Pound şi Hilda Doolittle, pretutindeni existând semne că nu se gândea decât la crearea poeziilor. Impulsurile sale creatoare sunt minunat transpuse în colajul format de compoziţiile lui Sweet în acuarelă şi creion, deseori dispuse peste coperţile cărţilor vechi, legate în pânză. Cuvinte sunt scrijelite pe foi dictando, carneţele cu prescripţii, reţete medicale. Apar păsări cu pântecele galben care „se ceartă pe voci ascuţite/ pentru lucruri/ care le interesează“ şi harta unei case unde trebuie să facă o vizită, cu o notă: „Ei mă cheamă şi eu mă duc“. Ilustraţiile sunt animate şi de modificări grafice, ca, de exemplu, într-un colaj înflăcărat, în care cifra 5 înconjoară poezia lui Williams despre maşina de pompieri (poezie ce a reprezentat sursa de inspiraţie pentru tabloul intitulat „The Figure 5 in Gold“ al prietenului său Charles Demuth). Răsfoiţi paginile verde-lămâiţă de la sfârşitul cărţii şi veţi descoperi seminţele inspiraţiei lui Williams, din care au încolţit poezii. Ilustraţiile lui Sweet distrag atenţia într-un mod jucăuş – ochiul sare ca o vrabie din pagină în pagină, neştiind unde să se oprească. Dar povestea se desfăşoară clar şi cronologic, întrun vers alb, elegant. Copilul care „observă orice“ pe când păşeşte printre „ierburile înalte şi de-a lungul potecilor de noroi moale“ calcă pe urmele unchiului său doctor, însă „nu se poate opri să nu scrie poezii“. Moştenirea lăsată de Williams ca şi deschizător de drumuri al poeziei americane a secolului XX este explicată într-o notă a autoarei de mare folos, însoţită de o cronologie completă, la sfârşitul cărţii.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

CĂRŢI ILUSTRATE

Săpt. în top

BARACK OBAMA: SON OF PROMISE, CHILD OF HOPE de Nikki Grimes, ilustrată de Bryan Collier (Simon & Schuster, 16.99 $) Da, poate; biografia pentru copii a noului preşedinte ales. (Vârsta: 5 – 10 ani)

GALLOP! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder (Workman, 12.95 $) Animalele par să se mişte la răsfoirea paginilor. (Vârsta: 4 – 8 ani)

BIG WORDS FOR LITTLE PEOPLE de Jamie Lee 10 Curtis, ilustrată de Laura Cornell (Joanna Cotler/ HarperCollins, 16.99 $) O familie necioplită îşi îmbunătăţeşte vocabularul şi relaţiile. (Vârsta: 4 – 8)

SWING! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder (Workman, 12.95 $) Copiii atletici par să se mişte la răsfoirea paginilor. (Vârsta: 4 – 8 ani)

Cărţi pentru copii Săpt. aceasta

1 decembrie 2008

LECTURI UŞOARE

Săpt. în top

DIARY OF A WIMPY KID scrisă şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Chinurile adolescenţei, în benzi desenate. (Vârsta 9 – 12 ani)

DIARY OF A WIMPY KID: RODRICK RULES scri- 44 să şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Despre cum s-a făcut Greg de ruşine în vacanţă; urmarea la Diary of a Wimpy Kid. (Vârsta: 9 – 12 ani)

THE MAZE OF BONES de Rick Riordan (Scholastic, 10 12.99 $) Frate şi soră vânează sursa puterii familiei lor; cartea 1 din noua serie The 39 Clues. (Vârsta: 8 – 12 ani)

THE GRAVEYARD BOOK de Neil Gaiman, ilustrată de 7 Dave McKean (HarperCollins, 17.99 $) Pentru a evita un asasin, un băiat locuieşte în cimitir. (Vârsta: de la 10 ani)

GINGERBREAD FRIENDS scrisă şi ilustrată de Jan Brett (Putnam, 17.99 $) Gingerbread Baby îşi doreşte pe cineva cu care să se joace; o adaptare a poveştii clasice. (Vârsta: 4 – 8 ani)

THE HUNGER GAMES de Suzanne Collins (Scholastic, 10 17.99 $) Într-un viitor distopic, o fată luptă pentru supravieţuire în direct la TV. (Vârsta: de la 12 ani)

PAULA DEEN’S MY FIRST COOKBOOK de Paula Deen cu Martha Nesbit, ilustrată de Susan Mitchell (Simon & Schuster, 21.99 $) Reţete pentru cei mici. (Vârsta: 4 – 8 ani)

ABC3D de Marion Bataille (Roaring Brook, 19.95 $) Alfabetul, în pop-up-uri. (Vârsta: 9 – 12)

HIP HOP SPEAKS TO CHILDREN editată de Nikki Giovanni, mai mulţi ilustratori. (Jabberwocky/ Sourcebooks, 19.99$) O celebrare a poeziei, cu ritm; include un CD. (Vârsta: 9 – 12)

THE WAY WE WORK de David Macaulay cu Richard Walker (Lorraine/Houghton Mifflin, 35 $) Cum să cunoşti corpul uman. (Vârsta: 9 – 12 ani)

WABI SABI de Mark Reibstein, ilustrată de Ed Young (Little, Brown Young Readers, 16.99 $) Pisica Wabi Sabi caută semnificaţia numelui său. (Vârsta: 4 – 8 ani)

THE INVENTION OF HUGO CABRET scrisă şi 83 ilustrată deBrian Selznick (Scholastic, 22.99 $) Un orfan descifrează ultimul mesaj al tatălui său. (Vârsta: 9 – 12 ani)

TEN LITTLE FINGERS AND TEN LITTLE TOES de 5 Mem Fox, ilustrată de Helen Oxenbury (Harcourt, 16$) O celebrare a degetelor de la mâini, de la picioare şi a dragostei. (Vârsta: 4 – 8 ani)

IDENTICAL de Ellen Hopkins (McElderry/Simon & Schuster, 17.99 $) Incestul şi abuzul de droguri intervin între două surori gemene, dintr-o familie implicată în politică. (Vârsta: de la 14 ani)

PETE AND PICKLES scrisă şi ilustrată de Berkeley Breathed (Philomel, 17.99 $) Un porc găseşte un elefant în dormitorul său. (Vârsta: 4 – 8 ani)

THIRTEEN REASONS WHY de Jay Asher (Razorbill, 16.99 $) Înainte de a se sinucide, o fată trimite casete audio explicative la 13 persoane. (Vârsta: de la 14 ani)

CĂRŢI BROŞATE

SERII

THE BOY IN THE STRIPED PAJAMAS de John 2 Boyne (David Fickling/ Random House, 8.99 $) Un băiat îşi pierde inocenţa în vremuri grele. (Vârsta: de la 12 ani)

THE TWILIGHT SAGA de Stephenie Meyer (Megan 67 Tingley/Little Brown, ed. cart. şi broş.) Vampiri şi vârcolaci în liceu. (Vârsta: de la 12 ani)

THE TALE OF DESPEREAUX de Kate DiCamillo, 42 ilustrată de Timothy Basil Ering (Candlewick, 7.99 $) Un şoarece, un şobolan şi o fată într-o călătorie magică. (Vârsta: de la 10 ani)

INHERITANCE de Christopher Paolini (Knopf, ed. cart. 9 şi broş.) Un adolescent şi dragonul lui învaţă secretele unei lumi fantastice. (Vârsta: de la 12 ani)

THE BOOK THIEF de Markus Zusak (Knopf, 11.99 $) 62 O fată salvează nişte cărţi de la o incendiere nazistă şi le împarte cu un bărbat evreu. (Vârsta: de la 14 ani)

IF YOU GIVE... de Laura Numeroff, ilustrată de 25 Felicia Bond (Geringer/HarperCollins, ed. cart. şi broş.) Amuzament cu o cauză şi efect. (Vârsta: 4 – 8 ani)

SLAM de Nick Hornby (Riverhead, 14 $) Un skateboarder îşi lasă însărcinată iubita de vârsta liceului şi se întreabă: ce ar face Tony Hawk? (Vârsta: de la 12 ani)

VAMPIRE ACADEMY de Richelle Mead (Razorbill, ed. 1 broş.) Un internat cu morţi reveniţi la viaţă. (Vârsta: de la 12 ani)

THE MYSTERIOUS BENEDICT SOCIETY de Trenton 15 Lee Stewart, ilustrată de Carson Ellis (Little, Brown, 6.99 $) Copii cu har într-o misiune. (Vârsta: 9 – 12 ani)

HOUSE OF NIGHT de P. C. şi Kristin Cast (St. Martin’s 12 Press, ed. broş.) Vampiri la şcoală. (Vârsta: de la 14 ani)

RANGER’S APPRENTICE de John Flanagan (Philomel, ed. cart. şi broş.) Un băiat războinic se luptă cu răul. (Vârsta: 9 – 12 ani)

INKHEART de Cornelia Funke (Chicken House/ Scholastic, ed. cart. şi broş.) Personajele unei cărţi prind viaţă şi înrobesc cititorii. (Vârsta: de la 10 ani)

MAGIC TREE HOUSE de Mary Pope Osborne, ilus- 201 trată de Sal Murdocca (Stepping Stone/Random House, ed. cart. şi broş.) Călătoria în timp a unor copii. (Vârsta: 6 – 9 ani)

BLUE BLOODS de Melissa de la Cruz (Hyperion, ed. cart. şi broş.) Vampiri tineri şi privilegiaţi se confruntă cu o bătălie pentru sânge. (Vârsta: de la 14 ani)

PERCY JACKSON & THE OLYMPIANS de Rick Riordan (Disney-Hyperion, ed. cart. şi broş.) Lupta cu monştri mitologici. (Vârsta: 9 – 12 ani)

YES WE CAN de Garen Thomas (Feiwel & Friends, 6.99 $) Biografia lui Obama. (Vârsta: 8 – 12 ani)

BARACK OBAMA de Roberta Edwards, ilustrată de Ken Call (Grosset & Dunlap, 3.99 $) Biografia preşedintelui ales, un „copil slăbănog“. (Vârsta: 7 – 9 ani)

THANKS FOR THANKSGIVING de Julie Markes, ilus- 2 trată de Doris Barrette (HarperCollins, 6.99 $) Ce contează cel mai mult de Ziua Recunoştinţei? (Vârsta: 4 – 8 ani)

THE LITTLEST PILGRIM de Brandi Dougherty, ilustrată de Kirsten Richards (Scholastic, 3.99 $) O fată în America din perioada coloniilor. (Vârsta: 4 – 8 ani)

THE ALCHEMYST de Michael Scott (Delacorte, 8.99$) Doi 11 gemeni trebuie să ajute un alchimist nemuritor să-şi apere cartea cu vrăji de o vrăjitoare rea. (Vârsta: de la 12 ani)

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna care s-a încheiat la 15 noiembrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes. com/books. Toate cele patru liste de cărţi pentru copii apar în fiecare săptămână pe site-ul Book Review. Editorii au furnizat categoriile de vârstă pentru titlurile respective.

TBR: Din culise UMILIREA LUI TURNER, TOPIREA BULGĂRELUI: Call Me Ted de Ted Turner

intră în lista ediţiilor cartonate de nonficţiune la nr. 8, în vreme ce The Snowball1, biografia lui Warren Buffett, de Alice Schroeder, cade la nr. 5, în cea de a şaptea ei săptămână. Turner a fost căsătorit cu Jane Fonda, însă ghiciţi ce magnat s-a distrat cu Susan Lucci în All My Children? În mai, Buffett, cel de mai sus, şi-a făcut cea mai recentă apariţie în propriul rol din venerabilul serial, vizitând-o pe Erica Kane a lui Lucci, aflată în închisoare pentru divulgarea de informaţii confidenţiale de afaceri, sfătuind-o să se apuce de bridge. În Call Me Ted, Turner spune că Buffett e cunoscut pentru antipatia sa pentru industria cinematografică, dar încă mai aştept ca Oracolul din Omaha să se alăture distribuţiei din „Ocean’s 14“. Vi-l puteţi închipui în locul răposatului Bernie Mac, în rolul unui expert prietenos, îndemânatic şi purtând ochelari de protecţie? ADUNAREA MORŢILOR: Numeroşi cititori au comentat recent clasamentul macabru din lista de ediţii broşate de ficţiune publicată pe data de 9 noiembrie, ce conţine opt cărţi cu cuvântul „mort“ în titlu. „Aceastea reprezintă 40 la sută din listă“, scria Nathan Kittner din Bogota, New Jersey. „Înseamnă că un roman cu cuvântul mort în titlu are mai multe şanse de a avea succes comercial?“ (Judecând după lista acestei săptămâni, se pare că sunt utile şi variaţiuni cu „întuneric“, „rece“, „noapte“ şi „Robert Ludlum“). Situaţia e mai puţin macabră în această săptămână, doar şase titluri conţinând cuvântul care începe cu M – cu toate că All I Want for Christmas Is a Vampire a lui Kerrelyn Sparks, la nr. 19 în cea de a treia săptămână pe listă, nu prea destinde atmosfera. POLLY VREA BANI: Alex & Me, memoriile

lui Irene Pepperberg despre relaţia ei cu îndrăzneţul papagal african cenuşiu, devenit celebru din studiile scriitoarei despre cogniţia animalelor, apare la nr. 17 pe lista extinsă de ediţii cartonate de nonficţiune. Alex a murit anul trecut, dar spiritul lui supravieţuieşte prin Fundaţia Alex, al cărui magazin online de cadouri vinde un ceas de mână în formă de inimă cu Alex, un colier cu „ultimele cuvinte“ ale lui Alex („Să fii cuminte...Te iubesc...Ne vedem mâine...“) şi, poate mai la obiect, o puşculiţă cu Alex. FRAZE NESFÂRŞITE: Romanul lui Toni

Morrison, A Mercy, intră pe lista de ediţii cartonate de ficţiune la nr. 5, în vreme ce alt produs literar foarte promovat, 2666 de Roberto Bolaño, apare la nr. 25 pe lista extinsă. Nu e rău pentru un roman de 898 de pagini în cinci părţi, fiecare cuprinzând cel puţin o frază care se continuă pe patru pagini şi jumătate. Acest lucru poate fi comparat cu cele mai lungi fraze din În căutarea timpului pierdut (958 de cuvinte, potrivit Societăţii Proust) şi Mizerabilii (823 de cuvinte), dar păleşte în în faţa celei mai lungi fraze din Ulise (4.391 de cuvinte) şi din Rotters’ Club a lui Jonathan Roe (13.955 de cuvinte) – fără a aminti monstrul din Blah Story de Nigel Tomm, despre care se spune că e format din 2.403.109, ultimul dintre acestea constând din 3.609.750 de litere şi care include toate cuvintele cele mai lungi cunoscute, precum „lopado-... –pterygon“ (un fel de mâncare imaginar la Aristofan, din 183 de litere) şi veteranul de război „antidisestablishmentarianism“ (antisecularizare). JENNIFER SCHUESSLER 1

Bulgăre de zăpadă

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

Ediţii cartonate Săpt. trecută

FICŢIUNE

Săpt. în top

Săpt. aceasta

1 decembrie 2008

NONFICŢIUNE

Săpt. trecută

Săpt. în top

THE CHRISTMAS SWEATER de Glenn Beck cu Kevin Balfe şi Jason Wright (Threshold Editions, 19.99 $) Un băiat trage învăţăminte din dezamăgirea legată de cadoul de la mama sa.

TOO FAT TO FISH de Artie Lange cu Anthony Bozza (Spiegel & Grau, 24.95 $) Amintiri amuzante ale comediantului, unul dintre membrii distribuţiei din „The Howard Stern Show“.

JUST AFTER SUNSET de Stephen King (Scribner, 28 $) Nuvele ce amestecă fantezia cu realismul psihologic.

AMERICAN LION de Jon Meacham (Random House, 30 $) Andrew Jackson, cel de-al şaptelea preşedinte, portretizat la Casa Albă de editorul de la Newsweek.

DIVINE JUSTICE DE David Baldacci (Grand Central, 27.99 $) Membrii Clubului Camel din Washington îşi unesc forţele pentru a-şi salva liderul, care se ascunde în oraşul Divine din Virginia.

DEWEY de Vicki Myron şi Bret Witter (Grand Central, 19.99 $) Despre pisoiul lăsat să îngheţe între cărţile returnate ale bibliotecii publice din Iowa şi despre cum acesta devine faimos.

THE HOUR I FIRST BELIEVED de Wally Lamb (Harper, 29.95 $) Un bărbat reclădeşte istoria şi secretele de familie a cinci generaţii, descoperind o ascunzătoare de jurnale şi scrisori vechi.

HOT, FLAT, AND CROWDED de Thomas L. Friedman (Farrar, Straus & Giroux, 27.95 $) Editorialistul New York Times scrie despre cum revoluţia verde poate înnoi America.

A MERCY de Toni Morrison (Knopf, 23.95$) În America secolului XVII, o sclavă îl forţează pe un fermier din Nord să-i cumpere fiica, pentru ca aceasta să poată avea o viaţă mai bună.

THE SNOWBALL de Alice Schroeder (Bantam, 35 $) Viaţa lui Warren Buffett.

THE GATE HOUSE de Nelson DeMille (Grand Central, 27.99 $) În continuarea romanului The Gold Coast (1990), un avocat în drept comercial şi soţia sa încearcă o reconciliere.

A BOLD FRESH PIECE OF HUMANITY de Bill O’Reilly (Broadway, 26 $) Analistul de la Fox News despre educaţia şi cariera sa.

EXTREME MEASURES de Vince Flynn (Atria, 27.95 $) Mitch Rapp se alătură unui coleg din C.I.A. pentru a lupta cu o celulă teroristă – şi cu politicienii care îi susţin.

THE AMERICAN JOURNEY OF BARACK OBAMA DE EDITORII REVISTEI Life (Little, Brown, 24.99 $) Fotografii şi eseuri, începând cu naşterea lui Obama în Hawaii.

SALVATION IN DEATH DE J. D. Robb (Putnam, 25.95 $) Lt. Eve Dallas investighează moartea unui preot care nu este cine părea a fi; de Nora Roberts, sub pseudonim.

CALL ME TED de Ted Turner cu Bill Burke (Grand Central, 30 $) Povestea personală a omului de afaceri.

LETTER TO MY DAUGHTER de Maya Angelou (Random House, 25 $) Amintiri, aprecieri şi poeme de la autoarea I Know Why the Caged Bird Sings.

THE LUCKY ONE de Nicholas Sparks (Grand Central, 24.99 $) Întors acasă, un militar din forţele navale decide să o caute pe femeia a cărei poză a găsit-o în Irak.

DREAMS FROM MY FATHER DE Barack Obama (Crown, 25.95 $) Noul preşedinte ales scrie despre viaţa sa ca fiu al unui african de culoare şi al unei americance albe.

SWALLOWING DARKNESS DE Laurell K. Hamilton (Ballantine, 26 $) În al 7-lea romance paranormal cu Meredith Gentry, ea este însărcinată cu gemeni, tatăl fiind unul dintre paznici; naşterea copiilor îi va da dreptul să-şi revendice statutul de regină a ţinutului zânelor, dar duşmanii complotează.

11*

THE AUDACITY OF HOPE DE Barack Obama (Crown, 25 $) Noul preşedinte ales le cere americanilor să depăşească divizarea politică.

THE STORY OF EDGAR SAWTELLE de David Wroblewski (Ecco, 25.95 $) Un mut se refugiază cu trei câini în pădurile din Wisconsin, după ce tatăl lui este ucis.

FLEECED de Dick Morris şi Eileen McGann (Harper, 26.95 $) 12 Americanii sunt escrocaţi de guvern, afaceri, sindicate şi persoane care fac lobby. (†)

THE BRASS VERDICT de Michael Connelly (Little, Brown, 26 $) Harry Bosch şi Mickey Haller (avocatul din Lincoln) caută împreună un asasin.

THE BODIES LEFT BEHIND de Jeffery Deaver (Simon & Schuster, 26.95 $) Un ajutor de şerif este urmărită în pădurile din Wisconsin de asasini plătiţi, după ce descoperă scena crimei lor.

AGAINST MEDICAL ADVICE de James Patterson şi Hal Friedman (Little, Brown, 26.99 $) Lupta unei familii pentru tratamentul fiului lor suferind de sindromul Tourette.

14*

MY STROKE OF INSIGHT de Jill Bolte Taylor (Viking, 24.95 $) Un neurolog împărtăşeşte experienţa unui atac cerebral din 1996.

MULTIPLE BLESSINGS de Jon Gosselin, Kate Gosselin şi Beth Carson (Zondervan, 19.99 $) Părinţii unor gemeni dau naştere unor sextupleţi.

16*

THE RISE OF BARACK OBAMA de Pete Souza (Triumph, 16 27.95 $) Fotografii din cariera lui Obama, de la prima sa zi în Senatul american, la alegerile preliminare din Pennsylvania, din aprilie anul trecut.

14 15 16*

THE HOST de Stephenie Meyer (Little, Brown, 25.99 $) Extratereştrii au preluat controlul asupra minţilor şi trupurilor celor mai mulţi oameni, dar o femeie nu va capitula.

MIDNIGHT DE Sister Souljah (Atria, 26.95 $) Un băiat din Sudan luptă să-şi apere mama şi sora, rămânând fidel principiilor islamice într-un ansamblu de locuinţe din Brooklyn.

ENDER IN EXILE de Orson Scott Card (Tor/Tom Doherty, 25.95 $) Ultima apariţie din seria SF Ender.

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 15 noiembrie în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Alegerea editorilor Cărţi recente care ne-au stârnit interesul THE WORLD IS WHAT IT IS: The Authorized Biography of V. S. Naipaul de Patrick French (Knopf, 30 $) Un monument cu adevărat demn de subiectul său, elucidând longevivul triunghi amoros, dar dureros de asimetric, din viaţa şi opera lui Naipaul.

THE SUPERORGANISM: The Beauty, Elegance, and Strangeness of Insect Societies de Bert Hölldobler şi Edward O. Wilson (Norton, 55 $) Potrivit ideii centrale a acestui uimitor studiu, o colonie de insecte este un singur animal ce s-a dezvoltat la un nivel superior.

WHAT CAN I DO WHEN EVERYTHING’S ON FIRE? de António Lobo Antunes. Tranducere de Gregory Rabassa (Norton, broşat, 19.95 $) Un roman despre viaţa ca fiu al unui travestit persecutat din Lisabona.

STALIN’S CHILDREN: Three Generations of Love, War, and Survival de Owen Matthews (Walker, 26 $) Saga sfâşietoare a familiei lui Matthews aduce ecouri din Pasternak şi Soljeniţîn.

WINNIE AND WOLF de A. N. Wilson (Farrar, Straus & Giroux, 25 $) Winnie este nora lui Richard Wagner. Wolf e Adolf Hitler. Acest roman misterios şi amuzant îi imaginează pe amândoi având un copil.

THE DECLINE AND FALL OF THE BRITISH EMPIRE 1781-1997 de Piers Brendon (Knopf, 37.50 $) Istorisirea lucidă a lui Brendon nu conţine rechizitorii, ci numeroase digresiuni încântătoare.

THE SCHOOL ON HEART’S CONTENT ROAD de Carolyn Chute (Atlantic Monthly, 24 $) În primul roman al lui Chute din aproape 10 ani, personaje diferite se adună într-o aşezare comunală izolată. JUST AFTER SUNSET: Stories de Stephen King (Scribner 28 $) Cu această colecţie, King revine la forma care l-a lansat. VACATION DE Deb Olin Unferth (McSweeney’s, 22 $) Verosimilul e aproape lăsat la o parte în acest prim roman, o complexă serie despre căutări zadarnice. Cronicile complete ale acestor cărţi, precum şi ale altor apariţii recente pot fi citite pe nytimes.com/books.

Raftul cu ediţii broşate HE TENTH MUSE: My Life in Food de Judith Jones (Anchor, 14.95 $) În copilăria lui Jones, „nu trebuia să se vorbească despre mâncare la masă (era considerat ceva vulgar, ca discuţiile despre sex)“. Faptul că această situaţie s-a schimbat se datorează atât lui Jones cât şi altora; ca tânăr editor la Knopf, a transformat „un manuscris uriaş“ scris de „trei doamne complet necunoscute“ în „cunoaşterea artei culinare franceze“ şi a contribuit la revoluţionarea felului american de a găti. Ca editor, a îngrijit numeroase cărţi de bucate devenite acum clasice; a lucrat, de asemenea, cu scriitori ca John Updike şi Anne Tyler. Memoriile sale încep cu copilăria şi cu perioada de după absolvirea colegiului, din Paris, unde a încercat să înveţe gastronomia franceză în mica ei bucătărie, şi se termină cu aproximativ 60 de reţete. Jonathan Reynolds, care anterior a scris o rubrică gastronomică în New York Times Magazine, se foloseşte de amintirile despre mâncărurile gătite şi consumate pentru a-şi structura memoriile. WRESTLING WITH GRAVY: A Life, With Food (Random House, 16 $) cuprinde mare parte din materialul pe care l-a prezentat în one-man show-ul său din 2002, „La cină cu demonii“, pe parcursul căruia gătea un curcan în fiecare seară. THE HOLIDAY SEASON de Michael Knight (Grove, 14 $) Interesul lui Knight pentru dinamica chinuitoare a vieţii intime este analizat în cele două nuvele din care e formată cartea. În nuvela care dă titlul volumului, un fost actor de 30 de ani încearcă, de sărbători, să-i împace pe fratele său mai mare şi pe tatăl lor văduv. „Există o lungă tradiţie a ficţiunii ce se foloseşte de întâlnirile de sărbători ca mijloc de examinare a relaţiilor tensionate“, scrie cronicarul nostru Floyd Skloot. „Holiday Season face parte din această lungă listă şi... îşi găseşte locul perfect“. SALEM WITCH JUDGE: THE LIFE AND REPENTANCE OF SAMUEL SEWALL de Eve LaPlante (HarperOne, 14.95 $) Ca judecător în procesul vrăjitoarelor din Salem, Sewall a condamnat 20 de persoane la moarte, dar cinci ani mai târziu a cerut public iertarea oamenilor şi a lui Dumnezeu pentru rolul pe care l-a jucat. A continuat prin afişarea unei atitudini mai pacifiste faţă de indieni şi a publicat primul tratat împotriva sclaviei care a apărut în America de Nord. În emoţionanta sa biografie, LaPlante, descendent direct al său, analizează traseul neobişnuit al lui Sewall. SOLDIER’S HEART: Reading Literature Through Peace and War at West Point de Elizabeth D. Samet (Picador, 15 $) Samet a scris „o carte profundă, atentă şi nonconformistă“, potrivit cronicarului nostru, Robert Pinsky, despre cei zece ani ai săi petrecuţi ca profesor civil de literatură la Academia Militară. Studenţii lui Samet – viitori ofiţeri, mulţi dintre ei plecaţi în Irak – i-au citit pe Wilfred Owen şi Tim O’Brien; meseria ei, spune Pinsky, e „să le ofere un context pentru curaj“. THE BOTTOM BILLION: Why the Poorest Countries Are Failing and What Can Be Done About It, de Paul Collier (Oxford University, 15.95 $) Circa 70 la sută din oamenii ce fac parte din „cel mai sărac miliard“ al populaţiei trăieşte în Africa. Collier, fost director pentru studii de dezvoltare la Banca Mondială şi director al Centrului de Studii al Economiilor Africane de la Oxford, analizează cauzele sărăciei africane (imperialismul, spune el, nu se numără printre acestea) şi sugerează soluţii. Acestea includ scutiri de taxe pentru produsele ţărilor sărace şi ocazionale intervenţii străine în ţările aflate în stare de faliment. AMERICAN CREATION: Triumphs and Tragedies at the Founding of the Republic de Joseph J. Ellis (Vintage, 14.95 $) Concentrându-se pe momente şi aspecte disparate, de la Valley Forge la politica faţă de indieni şi cumpărarea Louisianei de la Franţa, Ellies susţine că întemeierea Americii este o „istorie bazată pe coexistenţa harului şi a păcatului, grandorii şi eşecului, strălucirii şi orbirii“. UNRULY AMERICANS AND THE ORIGINS OF THE CONSTITUTION de Woody Holton (Hill & Wang, 15 $) Pledoaria incitantă a lui Holton pentru originea şi caracterul nedemocratic al constituţiei scoate în evidenţă activităţile „fermierilor obişnuiţi“ care s-au opus adoptării acesteia. THE GREAT UPHEAVAL: America and the Birth of the Modern World, 1788-1800 de Jay Winik (Perennial/HarperCollins, 17.95 $) Winik sugerează existenţa unei legături între evenimentele revoluţionare din ultimul deceniu al secolului XVIII în America şi Franţa şi nonrevoluţia din Rusia; naraţiunea sa pune mai mult accent pe personalităţi şi pe conducători decât pe forţele socio-economice. HOW TO READ THE BIBLE: A Guide to Scripture, Then and Now de James L. Kugel (Free Press, 18.95 $) Această „carte uimitoare, pasionantă şi extrem de bizară“, aşa cum o descria David Plotz în Book Review, parcurge întregile scripturi ebraice, comparând învăţăturile moderne cu vechile interpretări. Kugel, profesor emerit de literatură ebraică la Harvard şi evreu ortodox, urmăreşte discreditarea interpreţilor textuali, dar crede de asemenea, spune Plotz, că „poţi citi Biblia raţional, fără a-l pierde pe Dumnezeu“. THE FIVE BOOKS OF MOSES: A Translation With Commentary de Robert Alter (Norton, 24.95 $) Alter abordează Biblia ca literatură; în aceasă „traducere remarcabilă“, spune cronicarul nostru Judith Shulevitz, el comentează „cu erudiţie şi precizie şi... cu cea mai pătrunzătoare receptivitate faţă de cele mai ascunse subtilităţi ale acesteia“. THE TOOTHPICK: Technology and Culture de Henry Petroski (Vintage, 15.95 $) Petroski, autorul lui The Pencil, analizează scobitoarea ca „artefact tehnologic şi cultural“, descoperind că „istoria scobitorii este la fel de veche ca a omenirii şi ELSA DIXLER la fel de universală ca mâncatul“.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

FICŢIUNE FORMAT CLASIC

Săpt. în top

Ediţii broşate Săpt. aceasta

1 decembrie 2008

FICŢIUNE FORMAT DE BUZUNAR

Săpt. în top

THE DARKEST EVENING OF THE YEAR de Dean 4 Koontz (Bantam, 7.99 $) O femeie care salvează golden retrieveri şi un câine special sunt urmăriţi de un străin malefic.

ONE SILENT NIGHT de Sherrilyn Kenyon (St. Martin’s, 6.99 $) Planul lui Stryker de a-şi ucide duşmanii se complică din cauza întoarcerii fostei sale soţii; un roman cu Vânătorii Întunecaţi.

DEAD UNTIL DARK de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) 10 Sookie Stackhouse, o chelneriţă clarvăzătoare dintr-un orăşel din Louisiana, se îndrăgosteşte de un golan vampir.

FOUL PLAY de Janet Evanovich (Harper/HarperCollins, 7.99 $) Un veterinar angajează o femeie care şi-a pierdut slujba din televiziune din cauza unei găini dansatoare, iar apoi o ajută să-şi demonstreze nevinovăţia, când găina dispare; re-editare a cărţii din anul1989.

DOUBLE CROSS de James Patterson (Vision, 9.99 $) 7 Alex Cross şi noua lui iubită, detectiv de poliţie, înfruntă un asasin îngâmfat din Washington.

THE CHASE de Clive Cussler (Berkley, 9.99 $) La în3 ceputul secolului XX, un detectiv urmăreşte un criminal de-a lungul întregului Vest al Statelor Unite.

THE ROAD de Cormac McCarthy (Vintage, 14.95 $) Un tată şi un fiu călătoresc într-o Americă postapocaliptică.

SUITE 606 de J. D. Robb, Mary Blayney, Ruth Ryan Langan şi Mary Kay McComas (Berkley, 7.99 $) Patru noi poveşti de dragoste paranormală şi suspans.

LOVING FRANK de Nancy Horan (Ballantine, 14 $) Povestea amorului dintre Frank Lloyd Wright şi Mamah Borthwick Cheney.

DUMA KEY de Stephen King (Pocket, 9.99 $) Un antreprenor din Minnesota se mută în Florida pentru a-şi reveni după un traumatism, şi începe să creeze picturi cu puteri magice.

EVERY NOW AND THEN de Karen Kingsbury (Zondervan, 14.99 $) Un tânăr obsedat de moartea tatălui său la 11 septembrie, se hotărăşte să se infiltreze într-un grup terorist de mediu pentru a pune capăt fărădelegilor lor.

SMALL TOWN CHRISTMAS de Debbie Macomber (Mira, 7.99 $) O re-editare a două cărţi: Return to Promise şi Mail-Order Bride.

TOM CLANCY’S GHOST RECON de David Michaels (Berkley, 9.99 $) O echipă militară de elită trebuie să dejoace planurile unor renegaţi chinezi de a asedia Taiwanul.

LIVING DEAD IN DALLAS de Charlaine Harris (Ace, 10 7.99 $) Un vampir o roagă pe chelneriţa clarvăzătoare Sookie Stackhouse să ia urma unuia dintre amicii lui dispăruţi.

THE ARCTIC EVENT de James H. Cobb (Vision, 7.99 $) Personajul lui Robert Ludlum, lt. col. Jon Smith este trimis în Canada să rezolve o situaţie incluzând atacuri cu antrax; carte din seria Covert-One.

DEAD TO THE WORLD de Charlaine Harris (Ace, 6 7.99$) Iubitul vampir al lui Sookie Stackhouse pleacă în Peru, lăsând-o pe ea să aibă de-a face cu şeful lui amnezic.

THE SHACK de William P. Young (Windblown Me- 26 dia, 14.99 $) Un bărbat a cărui fiică a fost răpită este invitat, în aparenţă de către Dumnezeu, într-o cabană izolată. (†)

THE SECRET LIFE OF BEES de Sue Monk 22 Kidd (Penguin, 14 $) În 1964, în Carolina de Sud, o adolescentă încearcă să descopere secretul din trecutul mamei sale.

WORLD WITHOUT END de Ken Follett (New American Library, 22 $) Dragoste şi intrigă în Kingsbridge, oraşul medieval englez cu o catedrală din centrul romanului lui Follett, Pillars of the Earth.

THE BRIEF WONDROUS LIFE OF OSCAR WAO de Junot Díaz (Riverhead, 14 $) Un tocilar dominicanoamerican se luptă să scape de un blestem de familie.

REMEMBER ME? de Sophie Kinsella (Dial, 14 $) După un accident auto, o londoneză îşi pierde memoria.

THE ALCHEMIST de Paulo Coelho (HarperOne, 13.95 $) Un tânăr cioban spaniol călătoreşte în Egipt în căutarea unei comori.

10 11 12*

WATER FOR ELEPHANTS de Sara Gruen (Algonquin, 13.95 $) Un tânăr şi un elefant salvează un circ în perioada Marii Crize.

BAREFOOT de Elin Hilderbrand (Back Bay/Little, Brown, 13.99 $) Trei femei încărcate cu tot felul de probleme petrec împreună o vară transformatoare în Nantucket.

THE WHITE TIGER de Aravind Adiga (Free Press, 14 $) Un şofer indian relatează transformarea sa din servitor în afacerist şi apoi în asasin; câştigătorul Premiului Man Booker 2008.

THE KITE RUNNER de Khaled Hosseini (Riverhead, 62 15.95 $ and 14 $) Un afgano-american se întoarce în Kabul pentru a vedea cum se descurcă un prieten din copilărie.

14*

CLUB DEAD de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) Iubitul vampir 9 al lui Sookie Stackhouse a fost răpit, iar ea trebuie să ajungă în Mississippi, pentru a-l găsi cu ajutorul unui Elvis nemort.

THE CHOICE de Nicholas Sparks (Grand Central, 13.99 $) Cum acţionează alegerile privind dragostea şi moartea în viaţa unui bărbat din Carolina de Nord.

SILVER BELLS de Fern Michaels, JoAnn Ross, Mary 3 Burton şi Judy Duarte (Zebra/Kensington, 7.99 $) Patru noi nuvele romantice având ca temă vacanţa.

THE WORLD ACCORDING TO BERTIE de Alexander McCall Smith (Anchor, 13.95$) Complicaţii amoroase, familiale şi canine la nr. 44, pe strada Scotland.

QUICKSAND de Iris Johansen (St. Martin’s, 7.99 $) Legistul Eve Duncan ia urma unui asasin care pretinde că i-a ucis fiica, cu ani în urmă.

IN THE WOODS de Tana French (Penguin, 14$) Un detectiv irlandez care investighează moartea unei fete de 12 ani se întoarce în pădurea în care a trăit o experienţă traumatizantă în copilărie.

DEAD AS A DOORNAIL de Charlaine Harris (Ace, 5 7.99$) Sookie Stackhouse este atrasă de lumea fiinţelor fantastice, când tatăl unui prieten încearcă să preia controlul asupra unei haite de vârcolaci.

17*

THE ALMOST MOON de Alice Sebold (Little, Brown, 10 14.99 $) O femeie obişnuită să satisfacă nevoile familiei ajunge la capătul puterilor.

DEFINITELY DEAD de Charlaine Harris (Ace, 7.99$) O re- 4 gină-vampir din New Orleans încearcă s-o oprească pe Sookie Stackhouse să cerceteze trecutul soţului ei, vărul lui Sookie.

NIGHTS IN RODANTHE de Nicholas Sparks (Grand 15 Central, 13.99 $) Dragostea apare între un bărbat şi o femeie de vârstă mijlocie într-un han din Carolina de Nord.

OUT STEALING HORSES de Per Petterson (Picador, 18 14$) Într-o colibă izolată un norvegian îşi evocă amintirile.

ALL I WANT FOR CHRISTMAS IS A VAMPIRE de Kerrelyn Sparks (Avon, 6.99 $) O femeie încearcă să facă mai uşoară ieşirea din spitalul de nebuni a unei prietene dovedind că vampirii chiar există.

HOME TO HOLLY SPRINGS de Jan Karon (Penguin, 3 14.95 $) Personajul seriei Mitford, Părintele Tim, se întoarce în oraşul natal pentru a se reuni cu familia şi prietenii.

FIRST IMPRESSIONS de Nora Roberts (Silhouette, 7 7.99 $) Un om de afaceri, care speră să scape de femei, este ademenit de vecina sa apetisantă; reeditare a unei povestiri din 1984 şi a Blithe Images, din 1982.

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 15 noiembrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe nytimes.com/books.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

NONFICŢIUNE

Săpt. în top

THE AUDACITY OF HOPE de Barack Obama (Three 47 Rivers, 14.95 $) Noul preşedinte ales propune ca americanii să depăşească divizarea politică.

DREAMS FROM MY FATHER de Barack Obama 122 (Three Rivers, 13.95 $) Obama povesteşte despre viaţa sa ca fiu al unui bărbat african şi al unei americance albe.

CHANGE WE CAN BELIEVE IN cu prefaţă de 5 Barack Obama (Three Rivers, 13.95 $) Discursuri şi programul politic din campania prezidenţială a lui Obama.

MARLEY & ME de John Grogan (Harper, 13.95 $) Lecţii de la un câine nevrotic.

THREE CUPS OF TEA de Greg Mortenson şi David Oliver Relin (Penguin, 15 $) Un fost alpinist clădeşte şcoli în Pakistan şi Afganistan.

Ediţii broşate

1 decembrie 2008

Săpt. aceasta

Săpt. în top

THE ZOOKEEPER’S WIFE de Diane Ackerman (Norton, 14.95 $) Cum a găzduit un cuplu din Varşovia evrei şi membri ai Rezistenţei în timpul celui de-al doilea război mondial

A LONG WAY GONE de Ishmael Beah. (Sarah Crichton/ 14 Farrar, Straus & Giroux, 12$) Un fost copil-soldat din Sierra Leone povesteşte calvarul prin care a trecut.

THE TIPPING POINT de Malcolm Gladwell (Back Bay/ 215 Little, Brown, 14.95 $) Un studiu despre epidemiile sociale.

THE OMNIVORE’S DILEMMA de Michael Pollan (Penguin, 61 16 $) Urmărind mâncarea din pământ până în farfurie.

THE NINE de Jeffrey Toobin (Anchor, 15.95 $) Din lumea secretă a Curţii Supreme.

MUSICOPHILIA de Oliver Sacks (Vintage, 14.95 $) Neurologul, autor al cărţii Awakenings, examinează interacţiunea dintre muzică şi creier.

SAME KIND OF DIFFERENT AS ME de Ron Hall şi 5 Denver Moore cu Lynn Vincent (Nelson, 14.99 $) Prietenia neobişnuită dintre un vagabond şi un dealer de artă de succes, care s-au cunoscut într-un adăpost din Texas.

TEAM OF RIVALS de Doris Kearns Goodwin (Simon 16 & Schuster, 21$) Geniul politic al lui Abraham Lincoln.

EAT, PRAY, LOVE de Elizabeth Gilbert (Penguin, 15 $) Călătoria de un an a unei scriitoare în căutarea propriei identităţi.

90 MINUTES IN HEAVEN de Don Piper cu Cecil 108 Murphey (Revell, 12.99 $) Un preot povesteşte experienţa lumii de dincolo pe care a avut-o după un accident.

ANIMAL, VEGETABLE, MIRACLE de Barbara 28 Kingsolver cu Steven L. Hopp şi Camille Kingsolver (Harper Perennial, 14.95$) Scriitoarea împreună cu familia ei consumă timp de un an numai alimente locale sau preparate în casă.

THE FORGOTTEN MAN de Amity Shlaes (Harper Perennial, 15.95 $) O reinterpretare a Noului Pact şi a Marii Recesiuni.

OBAMA’S CHALLENGE de Robert Kuttner (Chelsea Green, 14.95$) Cum ar trebui să procedeze noul preşedinte în legătură cu actuala criză economică.

10*

I HOPE THEY SERVE BEER IN HELL de Tucker Max (Citadel/Kensington, 12.95 $) Viaţa unui afemeiat alcoolic şi egoist.

RIGGED de Ben Mezrich (Harper Perennial, 14.95 $) 2 Un tânăr acţionar de la Bursa de Mărfuri din Manhattan plănuieşte să revoluţioneze comerţul cu petrol.

Advice, Cărţi How-To and Miscellaneous Sfaturi, practice şi Diverse Săpt. aceasta

EDIŢII CARTONATE

Săpt. în top

Săpt. aceasta

EDIŢII BROŞATE

Săpt. în top

BAREFOOT CONTESSA BACK TO BASICS de Ina Garten (Clarkson Potter, 35 $) Tehnici de gătit şi aproape 100 de reţete noi pentru mese elegante.

TWILIGHT de Mark Cotta Vaz (Little, Brown, 16.99 $) 5 O privire în culisele filmului bazat pe cartea de dragoste cu vampiri, pentru adolescenţi, a lui Stephenie Meyer.

THE LAST LECTURE de Randy Pausch cu Jeffrey 32 Zaslow (Hyperion, 21.95 $) Gândurile despre importanţa „profitării de fiecare clipă“ ale unui profesor de la Carnegie Mellon, care a murit de cancer pancreatic la 47 de ani.

THE LOVE DARE de Stephen şi Alex Kendrick cu Lawrence Kimbrough (B&H, 14.99 $) O provocare pentru soţi ca timp de 40 de zile să se iubească necondiţionat. (†)

YOU: BEING BEAUTIFUL de Michael F. Roizen, Mehmet C. Oz et al. (Free Press, 26.99 $) Cum alimentele şi vitaminele, cremele şi gelurile, schimbările de dispoziţie şi controlul durerii afectează frumuseţea interioară şi exterioară.

RACHAEL RAY’S BIG ORANGE BOOK de Rachael 2 Ray, fotografii de Tina Rupp (Clarkson Potter, 24.95 $) Noi reţete gata în 30 de minute, incluzând cine vegetariene, preparate cuşer, meniuri de sărbătoare şi reţete pentru o singură porţie.

FLAT BELLY DIET! de Liz Vaccariello cu Cynthia Sass 3 (Rodale, 25.95 $) Sfaturi de nutriţie şi de exerciţii fizice de la editorii revistei Prevention.

WHAT TO EXPECT WHEN YOU’RE EXPECTING 387 de Heidi Murkoff şi Sharon Mazel (Workman, 14.95 $) Sfaturi pentru viitorii părinţi. (†)

THE PURPOSE OF CHRISTMAS de Rick Warren (Howard Books, 17.99 $) Crăciunul este considerat din nou moment de sărbătoare, mântuire şi împăcare.

THE FIVE LOVE LANGUAGES de Gary Chapman 73 (Northfield, 13.99 $) Cum să-ţi comunici iubirea astfel ca partenerul tău să înţeleagă.

GUINNESS WORLD RECORDS 2009 editată de Craig Glenday (Guinness, 28.95 $) Cele mai înalte, cele mai rapide, cele mai tinere, cele mai multe.

SKINNY BITCH de Rory Freedman şi Kim Barnouin 71 (Running Press, 13.95 $) Sfaturi din lumea modelingului pentru o dietă vegan.

THE SECRET de Rhonda Byrne (Atria/Beyond 97 Words, 23.95 $) Legea atracţiei ca o cheie pentru a obţine ceea ce vrei.

A NEW EARTH de Eckhart Tolle (Dutton, 24.95 $) Un 42 maestru spiritual ne învaţă să fim toleranţi ca să evităm conflictele şi suferinţa.

MARTHA STEWART’S COOKING SCHOOL de Martha Stewart cu Sarah Carey, foto Marcus Nilsson şi Ditte Isager (Clarkson Potter, 45 $) Cum să coci, prăjeşti, fierbi, marinezi, sotezi şi altele.

I CAN HAS CHEEZBURGER? de Professor 6 Happycat şi icanhascheezburger.com. (Gotham, 10 $) Peste 200 „LOLcats“ – imagini de pisici cu mesaje haioase (exemplu: „im in ur tube, blockin ur internets“) – de la popularul website.

GIADA’S KITCHEN de Giada De Laurentiis (Clarkson Potter, 32.50 $) O colecţie de 100 reţete italiene cu accente californiene.

THE POWER OF NOW de Eckhart Tolle (New World 57 Library, 14 $) Un ghid pentru dezvoltare personală şi iluminare spirituală.

REAL SEX FOR REAL WOMEN de Laura Berman (DK Adult, 25 $) O viziune asupra sexului care îţi va îmbunătăţi sănătatea fizică şi psihică şi va spori plăcerea sexuală.

THE BRO CODE de Barney Stinson cu Matt Kuhn 2 (Fireside, 13$) Reguli de conduită pentru „fraţi“ inspirate de serialul „How I Met Your Mother“.

Eseu

Laura Miller

Biblioteca bine îngrijită

entru a mi se putea răzui şi zugrăvi pereţii minusculului meu apartament, a trebuit, de curând, să-mi adun toate lucrurile în mijlocul camerei. Cel mai dificil obstacol a fost biblioteca. Deşi am crezut într-o politică riguroasă, de tipul „intră o carte, iese alta“, biblioteca a început pe nesimţite să dezvolte metastaze pe la colţuri, cu cărţi înghesuite deasupra comodelor mai înalte şi în spaţiile orizontale rămase deasupra cotoarelor cărţilor care fuseseră aranjate cumsecade. Venise momentul să fac curăţenie. Nu sunt un om strângător sau un colecţionar, spre deosebire de un coleg care mi-a spus odată că i-e frică să nu moară într-o zi îngropat sub o grămadă de cărţi şi ziare, la fel ca o femeie al cărei necrolog îl citise cândva. Am rămas şocată prima dată când un prieten mi-a explicat că volumul pe care îl ţineam în mână era „exemplarul său de lectură“, în timp ce „exemplarul de colecţie“ se afla la etaj, într-un fel de sanctuar impenetrabil. După ce am recenzat sute de cărţi în ultimii 20 şi ceva de ani, nu mai sunt adepta ideii conform căreia am o vagă responsabilitate jurnalistică de a păstra câte un exemplar din fiecare carte despre care am scris. Nu sunt o sentimentală. Şi totuşi, lucrurile au scăpat de sub control. Renovarea m-a obligat să scot fiecare carte de pe fiecare raft şi să mă întreb: chiar vreau să o păstrez? Am umplut cinci cutii de carton cu volume destinate bibliotecilor, anticariatelor şi coşului de gunoi pentru reciclat şi, în timp ce le umpleam, au ieşit la iveală câteva criterii de selecţie. Există două curente majore de gândire în privinţa cărţilor care trebuie păstrate, aşa cum mi-am dat seama odată ce am început să fac schimb de opinii cu prieteni şi cunoştinţe. Primul vede în bibliotecă un autoportret, o reflectare a intelectului, imaginaţiei, gustului şi realizărilor proprietarului. „Am citit Muntele vrăjit“, ne comunică biblioteca, şi „îmi place Alice Munro“. Pentru alţii, în special cei care au cariere literare, o bibliotecă personală poate fi „emoţională şi totemică“, după cum o caracterizează agentul literar Ira Silverberg. Cărţile devin personificări ale prietenilor şi clienţilor. Silverberg preţuieşte exemplarul din Céline pe care l-a primit la 19 ani de la William Burroughs, în timp ce „cărţile de la oameni cu care nu mai vorbesc dispar instantaneu din raft. Există oameni cu ale căror cărţi nu pot să îmi împart existenţa“. Cealaltă orientare vede într-o colecţie de cărţi mai puţin o

Laura Miller este membru al colectivului redacţional de la revista online Salon şi autoare a cărţii „The Magician’s Book: A Skeptic’s Adventures in Narnia“, care tocmai a fost publicată. 24

mărturie a trecutului, cât o rezervă pentru viitor. Acolo îţi pui cărţile pe care intenţionezi să le citeşti. „Îmi place să ţin în bibliotecă o carte pentru fiecare stare sufletească în care s-ar putea să o am“, spunea Marisa Bowe, consultant nonprofit şi editor al volumului Gig: Americans Talk About Their Jobs. Dusă la culmea pragmatismului, cu ajutorul tehnologiei, această atitudine poate fi uimitor de lipsită de scrupule. Lisa Palac, scriitor freelancer, şi Andrew Rice, director de relaţii publice, şi-au ales în cele din urmă căsuţa iubită, dar micuţă, din Venice, Calfornia, optând să renunţe la bibliotecă. „Am cărat după noi cărţile astea ani de-a rândul, şi la ce bun?“, scria Palac într-un e-mail. Soţul ei spunea, „Chiar avem nevoie să ţinem la îndemână exemplarul acesta din Litera stacojie, pe care-l avem din facultate? Pot să comand online altul şi să îl avem a doua zi dacă chiar e nevoie de el“. Au păstrat, până

Să arunci sau să nu arunci? Există două curente majore de gândire în ceea ce priveşte cărţile care trebuie îndepărtate din biblioteca personală. la urmă, doar o cutie cu câte un exemplar din fiecare volum pe care l-au considerat indispensabil, donând restul unui târg care strângea fonduri pentru şcoala fiului lor. În mod ciudat, oamenii mai în vârstă par să fie de acord cu viziunea mai puţin nostalgică. Dacă eşti tânăr şi încă îţi construieşti o identitate, simbolurile palpabile ale vieţii tale interioare par mai importante, iar dacă mai eşti şi necăsătorit, rafturile bibliotecii oferă o modalitate de a-ţi comunica criteriile către potenţialii parteneri. Am cunoscut cititori care au repudiat categorii întregi de volume – de exemplu, teologie sau teoria poststructuralistă – pe care odinioară le considerau de o importanţă capitală. Majoritatea nu regretă nimimc, cu toate că Nicholson Baker, care a scris o carte întreagă în care protesta împotriva „smulgerii“ de cărţi şi periodice din bibliotecile americane, încă mai poartă doliu după colecţia de ediţii broşate science-fiction la care a renunţat în tinereţe. „Nu mă pricep la chestiile astea“, scria Baker la un e-mail în care i s-a cerut să explice cum face curat în bibliotecă. „Când sunt în faza de cercetare, cumpăr o mulţime de cărţi de anticariat, ieşite din uz, preferabil cu paragrafe subliniate şi coperţi îndoite. Îmi place să le văd cum se aglomerează în teancuri pe scări.“ În cea mai mare parte a timpului, am aplicat pragmatismul în trierea cărţilor, iar cele de referinţă au fost ani de-a rândul

cei mai probabili supravieţuitori. Aveam nevoie de ele ca să lucrez, pentru acele momente când trebuia să ştiu pe loc la ce vârstă a publicat Faulkner romanul Absalom, Absalom (39 de ani) sau care e numele muzei greceşti a poeziei lirice (Euterpe). Acum Internetul poate să îmi comunice toate aceste date. Cu excepţia rarelor lucrări de referinţă care merită citite pentru ele însele, cum ar fi Biographical Dictionary of Film, al lui David Thompson, aceste volume au dispărut treptat, pe măsură ce încrederea pe care am acordat-o site-ului Wikipedia a egalat-o, treptat, pe cea investită în Reader`s Encyclopedia a lui Benet, de exemplu (faptul că aceste cărţi de referinţă tind să ocupe mult spaţiu pe raft nu le-a fost tocmai de ajutor, de asemenea). Şi totuşi, cele mai multe cărţi de nonficţiune pe care le-am păstrat sunt unele pe care deja le-am citit şi despre care ştiu că prefer să le citez în propriile mele scrieri. Biografia lui Coleridge, scrisă de Richard Holmes, s-a dovedit utilă de mai multe ori, la fel cum a fost şi studiul lui Carol J. Clover despre filmele sângeroase, Men, Women, and Chainsaws. În materie de ficţiune, pe de altă parte, cu excepţia câtorva cărţi cu adevărat preferate, lista înclină spre clasici pe care plănuiesc cu optimism să îi citesc într-o bună zi. Ca şi John Irving, păstrez un voluminos roman necitit al lui Dickens (Barnaby Rudge) ca rezervă de urgenţă. Această metodă are capcanele ei. Romancierul Jonathan Franzen obişnuia să menţină procentajul de cărţi necitite din biblioteca sa la nu mai mult de 50% din total. „Greutatea acestor cărţi părea să reprezinte un reproş constant pentru mine, arătându-mi cât de puţin citeam“, a declarat el într-un interviu telefonic. „Vreau să fiu înconjurat de cărţi pe care le iubesc, deşi uneori mă îngrijorez, acum, că îmi creez un mediu prea familiar, că atunci când mă uit în jurul meu văd ceva ce a devenit un fel de oglindă narcisistă.“ Când vine vorba de romane, am un temperament probabil prea sangvinic în privinţa lucrurilor pe care le-aş putea suporta în viitor. „Până la urmă, adevărul te ajunge şi acasă“, mi-a spus Brian Dolet, producător de televiziune la New York. „Statistica e inexorabilă, iar numărul de cărţi pe care ai timp să le citeşti se diminuează“. Dr. Johnson spunea odată, despre căsătoriile a doua oară, că reprezintă triumful speranţei asupra experienţei. La fel e şi biblioteca mea. M-am dovedit mai puţin raţională în această privinţă decât m-aş fi aşteptat şi mi-am transformat biblioteca într-un talisman împotriva mortalităţii. Câtă vreme mai am câteva cărţi necitite care îmi fac cu ochiul din partea cealaltă a camerei, îmi spun mereu că h pot găsi în continuare încă puţin timp şi pentru ele. ILUSTRAŢIE DE ADAM SIMPSON

Demistificări pe bandă DE VIRGINIA COSTESCHI

YNN Picknett şi Clive Prince sunt doi autori deveniţi celebri mai ales datorită controversei iscate în jurul celebrului

tru a construi o altfel de poveste a umanităţii, una în care îndoiala este legitimă şi în care întrebarea „de ce?“ primeşte mai mult de un răspuns. Căutările lor exhaustive nu par să îi fi îndepărtat de esenţa umană a credinţei, însă acum şi-o

MĂŞTILE LUI HRISTOS

de Lynn Picknett și Clive Prince 512 pag. Editura Rao 59.99 lei

Dan Brown, în care au susţinut că el s-a inspirat pentru Codul lui Da Vinci din cartea lor din 1997, Misterul templierilor. Ulterior, Brown a şi recunoscut acest fapt. Prezenţi la Bucureşti pentru lansarea cărţii Măştile lui Hristos la târgul Gaudeamus, Picknett şi Prince au mărturisit că aceste căutări şi documentări pentru construirea unei istorii creştine alternative i-a cam secat de puteri. S-au cunoscut în 1989 şi de atunci caută să pună la cap la cap surse istorice şi literare dintre cele mai diverse pen-

definesc mai mult la nivel spiritual decât faptic, ceea ce îi face să treacă drept atei în ochii celor pentru care dovezile de iubire pentru Dumnezeu se mai măsoară încă în vizite la biserică şi prezenţa la slujbele importante. Lynn Picknett şi Clive Prince,

autorii cărţilor Misterul templierilor şi Misterul Sionului, îşi îndreaptă de această dată atenţia asupra lămuririi neclarităţilor care înconjoară figura lui Isus Hristos. Concluziile din cartea Măştile lui Hristos sunt susţinute de ultimele cercetări ale Evangheliilor, de alte texte anterioare şi de descoperiri arheologice, precum şi de examinarea numeroaselor teorii contradictorii ale specialiştilor în domeniu. Una dintre interesantele teorii ale autorilor explică, în premieră, relaţia de dependenţă a lui Isus de Ioan Botezătorul, considerat adevăratul Mesia. Conform lui Picknett şi Prince, Evangheliile au fost modificate astfel încât să ascundă adevărul despre importanţa covârşitoare a lui Ioan şi această adevărată „muşamalizare“ nu a încetat niciodată – o dovadă că istoria este rescrisă în permanenţă. Pentru prima dată, toate teoriile şi diversele fapte legate de Isus sunt luate în considerare într-o carte h accesibilă marelui public.

Să râzi de imposibil DE FLORENA DRAGOŞ ÂND aveam 7 ani, unchiul meu m-a dus prima dată la pescuit. Mi-a dat o undiţă specială, doar pentru mine; am cumpărat împreună acul şi am căutat momeala. Episodul e viu în mintea mea: pregătirea, lansarea, prada, uralele şi senzaţia de încântare. De aceea l-am încuviinţat, amuzată, pe Excelenţa Sa, şeicul Muhammad ibn Zaidi bani Tihama, unul dintre personaje-

LA PESCUIT DE SOMON ÎN YEMEN

de Paul Torday 383 pag. Editura Leda

le cărţii La pescuit de somon în Yemen, care îşi doreşte cu ardoare să poată pescui somon în ţara sa, alături de conaţionali. Lucru imposibil la prima vedere. Nu şi pentru Paul Torday, autorul ce creează o poveste palpabilă în care tema principală o reprezintă exact atingerea imposibilului atunci când crezi cu adevărat în tine. Acţiunea cărţii îşi are cheia în viziunea şeicului Mohammed ibn Zaidi, un om foarte bogat, care hotărăşte că ceea ce le trebuie cu adevărat oamenilor din ţara

sa este un loc unde să pescuiască somon, exact aşa cum o face el însuşi la reşedinţa sa din Scoţia: „Mi-am format părerea că dacă am reuşi să creăm în Yemen un râu cu somon, acesta ar fi o binecuvântare pentru ţara mea, pentru poporul meu. Compatrioţii mei, indiferent de clasă şi de îndeletnicire, vor sta pe malul râului, unul lângă altul, şi vor pescui la somon. Până şi firea lor se va schimba!“. Guvernul britanic, condus de James Jay Vent, vede – în marea majoritate a timpului – cu ochi buni această iniţiativă personală. Lucrurile nu merg prea bine în Orientul Mijlociu şi acest proiect ar putea impresiona publicul britanic pentru că presupune implicarea specialiştilor şi know-how-ului „very british“; în plus, prieteni noi pot fi câştigaţi în acea parte a lumii. Romanul este conceput ca un documentar: fragmente dintr-un jurnal personal, schimburi de e-mail-uri, scrisori, interviuri, pasaje din memorii nepublicate, chiar şi scenariul unei emisiuni TV, totul legat de exprimări spumoase şi formulări amuzante. Personajul central este doctorul Alfred – Fred – Jones care lucrează la Centrul Naţional pentru Calitatea Pescuitului şi care toc-

mai a avut un real succes cu lucrarea sa „Efectele acidităţii sporite a apei asupra larvelor de tricoptere“. El este cel care are calificarea necesară pentru a studia fezabilitatea proiectului, dar, ca om de ştiinţă pragmatic nici măcar nu se oboseşte să încerce să se gândească la aşa ceva. În urma presiunilor politice ajunge să afle mai multe despre intenţiile şeicului şi sfârşeşte printr-o implicare plenară în acestă viziune.Şeicul este o figură aparte. El are destui bani pentru a-şi pune în practică ideea nebunească dar are şi credinţa că acesta va reuşi. „Credinţa vine înaintea speranţei şi a iubirii“ sunt vorbele sale de căpătâi. Torday îşi prezintă cartea prin multe tehnici; pare însă că nu este pe deplin convins ce vrea de fapt: o satiră sau o poveste proprie a unor personaje ce-şi descriu în amănunt momente ale vieţii? Aspectele ce ţin de geopolitică şi birocraţie par uneori forţat introduse în cursul poveştii. Efortul lui Torday se regăseşte în povestirea despre prima încercare a şeicului de a vâna cocoşi de munte: se ştia un ţintaş foarte bun, dar „acele pasări mărunte şi cafenii zburau atât de repede încât de abia după mai multe încercări am reuşit să împuşc una“. h

Cele două roze Cu primul său roman, Trandafirul dispărut, Serdar Ozkan devine al treilea cel mai tradus scriitor de limbă turcă, după Orhan Pamuk şi Yasar Kemal... DE VIRGINIA COSTESCHI CARTE comparată de mulţi ba cu Micul Prinţ, ba cu Alchimistul lui Coelho, Trandafirul dispărut încearcă să îşi câştige un loc special în

TRANDAFIRUL DISPĂRUT

de Serdar Ozkan 128 pag. Editura Rao

topurile literare contemporane. Trandafirul dispărut e o poveste în care diferite culturi şi filozofii se amestecă în ritmul modern. „Nu a fost o sarcină tocmai uşoară, pentru că eu mi-am propus să scot la lumină mai degrabă acele puncte pe care le avem cu toţii în comun decât pe cele care ne diferenţiază. Diferenţele vin din diverse culturi, însă asemănările dintre noi ca fiinţe umane sunt mai importante. Am făcut un melanj de poveşti, misticism, mitologie, poezie sufistă a lui Yunus Emre, William Blake, Nasreddin Hodja şi Socrates, pentru a dărui cititorilor mei o poveste contemporană“, ne-a spus Serdar Ozkan într-un interviu. Autodescoperirea este una dintre chestiunile cruciale din acest roman. „Are multe straturi şi dacă mergem din ce în ce mai în profunzime, realizăm cât de asemănători suntem, indiferent de rasă, cultură, clasă socială sau confesiune religioasă. Este un subiect universal şi tocmai de aceea cred că oameni din culturi diferite au putut răspunde aproape identic la mesajul cărţii mele“, explică autorul. El nu crede în trendurile literare actuale care amestecă miturile cu poveştile contemporane, este un scriitor de modă veche care idolatrizează puterea poveştii şi a mesajelor simple şi directe. Crede cu tărie că astfel de mesaje – pe care el le-a primit de la cititori din toate ţările în care i-a fost tradusă cartea – au darul de a uni oamenii şi de face din conflicte nişte subiecte desuete. Povestea din Trandafirul dispărut este lupta Dianei, o tânără din San Francisco, de a o găsi pe sora ei geamănă, Mary, de care a fost separată în pruncie. Diana este varianta modernă a zeiţei vânătorii din mitologia romană şi va face o călătorie interioară şi una îndepărtată pentru a-şi găsi sora. Diana este genul veşnic nemulţumit de propria persoană; în ciuda admiraţiei celor din jur se consideră o scriitoare ratată, o 26

femeie nu prea ofertantă şi o fiică lamentabilă. La un moment dat realizează că în dorinţa ei de a câştiga admiraţia celorlaţi se îndepărtează de visele sale secrete şi, cel mai important, se îndepărtează de ea însăşi. Nefericirea îi culminează cu moartea mamei, persoana cea mai importantă din viaţa ei, care îi face o confesiune sfâşietoare în ultimele clipe. Diana află că are o soră geamănă a cărei viaţă e în pericol şi pe care, la rugămintea mamei sale, trebuie să o găsească şi să o salveze. Are la îndemână doar scrisorile pe care Mary i le-a scris mamei pe parcursul ultimelor cinci luni. Halucinante, aceste scrisori vorbesc despre o călătorie visată demult, în care Mary descoperă o grădină magică de trandafiri în Istanbul şi învaţă să comunice cu rozele. Acesta este punctul iniţial al unei călătorii de autodescope-

rire şi de autoanaliză, la capătul căreia Diana descoperă un lucru uimitor. Citiţi cartea lui Serdar Ozkan şi veţi afla care e acesta. O declaraţie de dragoste de la mamă pentru fiică şi de la fiică pentru mama pe care nu a cunoscut-o aşa cum şi-ar fi dorit. O carte sensibilă cu un final deschis, care lasă cititorului opţiuni multiple. Şi, de ce nu, un cadou perfect de Crăciun pentru prietena sensibilă sau pentru mama căreia vreţi în vreun fel să îi spuneţi cât de mult o apreciaţi. Serdar Ozkan lucrează la cea de-a doua carte a sa, When Life Lights Up, care tratează aceeaşi temă a autodescoperirii. Este un roman despre speranţă, iubire necondiţionată şi despre miracolul vieţii. Este povestea relaţiei fantastice dintre un băiat şi un delfin şi întâlnirea, 20 de ani mai h târziu, cu Îngerul Morţii.

Lumea de dedesubt Roderick Gordon şi Brian Williams sunt cel mai efervescent cuplu literar pe care l-am cunoscut. DE VIRGINIA COSTESCHI TILUL lor conversaţional este la fel de spumos precum scriitura cu care au încântat milioane de cititori. Asta poate şi datorită faptului că venind în România, pentru lansarea cărţii a doua din seria Tunele, la târgul de carte Gaudeamus, au descoperit multe lucruri pe placul lor şi au avut multe surprize agreabile. Au fost fascinaţi de munţii înalţi şi întunecaţi prin care ar fi hălăduit Dracula. Au savurat papanaşii româneşti. S-ar fi aşteptat la o atmosferă mai tur-

TUNELE

de Roderick Gordon, Brian Williams 548 pag. Editura Corint Junior. 29.90 lei TUNELE 2. ÎN ADÂNCURI...

de Roderick Gordon, Brian Williams 736 pag. Editura Corint Junior. 49.90 lei

cească la Bucureşti, dar au constatat, plăcut impresionaţi, că se simt aproape ca la Paris. Dar cel mai mult au apreciat politeţea de care dau dovadă şoferii români, când semnalizează că vor să schimbe banda de mers. Un şofer român le-ar spune probabil că la noi se circulă execrabil… dar e plăcut să ştii că alţii apreciază ceea ce noi desconsiderăm. Ei vor să se întoarcă pentru a descoperi şi alte lucruri încântătoare pentru străini şi poate chiar pentru a se documenta pentru un viitor proiect literar. Revenind la Tunele…o lectură care încă mai câştigă admiratori, Gordon şi Williams sunt dispuşi să dezvăluie cât mai mult din secretele operei lor încă neterminate. Nu văd încă finalul seriei, pentru că de fiecare dată când termină un capitol şi trec la partea de editare, scot multe pasaje care apoi sunt refolosite pentru scene următoare. Şi, cum spune chiar Williams, „sunt mii de lucruri care ne umblă prin cap, mii de idei care ne strigă «scrie-mă, scriemă»“. Ceea ce a început în urmă cu patru ani ca o distracţie s-a dove-

dit a fi o serie care l-a detronat pe Harry Potter. Generaţia de 10-12 ani de acum este mai prietenoasă cu Will decât cu Harry. Will Burrows este un băiat de 14 ani care locuieşte în Londra. Are puţine lucruri în comun cu restul familiei sale, cu excepţia pasiunii mistuitoare pentru săpături, pe care o împărtăşeşte cu tatăl său. Când acesta dispare brusc, într-un tunel necunoscut, Will decide să investigheze dispariţia acestuia împreună cu prietenul lui, Chester. Curând, se trezesc în adâncul pământului, unde descoperă un secret întunecat şi înfricoşător, un secret care i-ar putea costa chiar viaţa. Cei doi scriitori încă se mai minunează de succesul lor şi sunt încă foarte încântaţi să primească ediţii traduse ale romanului lor. Şi probabil că vor urmări ecranizarea cărţii lor la fel de încordaţi ca şi mult mai tinerii lor admiratori. Gordon, un fost finanţist la Londra, a ales viaţa la ţară şi a urmat sfatul soţiei sale, de a scrie o carte pentru copii împreună cu bunul său prieten Williams, artist de când se ştie. Au început în joacă şi au continuat intrigaţi de lipsa de reacţie a fiului mai mare al lui Gordon, care fusese desemnat un fel de cititor cobai al lor. George nu părea destul de impresionat de aventurile personajului principal al cărţii şi nici nu oferea prea mult suport moral celor doi autori. Îi cunoştea de prea multă vreme şi ştia că de fapt Roderick şi Brian sunt doi copii în trupuri de adulţi. Şi nu i-a luat prea în serios. Pentru că din partea altor copii au primit un feedback pozitiv şi chiar şi adulţii au părut atraşi de intrigă, au continuat. După apariţia primului volum şi euforia succesului, li s-a cerut continuarea. Şi aici au început lucrurile să se complice. Intriga a devenit mai complicată, atmosfera mai întunecată şi senzaţia de claustrofobie şi anxietatea personajului principal, Will,

au format liantul în jurul căruia s-a construit acest al doilea volum. „Cititorii se raportează mai uşor la Will decât la alte personaje de fantasy, pentru că Will creşte odată cu aventura sa subterană şi se maturizează în ritmul aventurilor sale.“ Prin urmare, lucrul la Tunele 2. În adâncuri… a durat mai mult şi a fost mult mai solicitant. În încercarea de a-şi găsi tatăl, Will coboară şi mai adânc sub pământ. De parcă situaţia n-ar fi fost deja destul de rea, descoperă şi un complot al organizaţiei Styx, cu implicaţii catastrofale pentru lumea de la suprafaţă. Şi dă peste o soră care nu şi-a încheiat încă socotelile cu el... „Ne-am străduit să redăm senzaţii reale, să facem cititorul să coboare în tunel alături de Will, să simtă frica, panica, angoasa şi durerea alături de el. La un moment dat am avut o controversă despre cum să descriem senzaţia de ceaţă; disputa a fost rezolvată cu ajutorul unui amic, fizician, pe care l-am trezit din somn la 3.00 dimineaţa ca să ne lămurească. Mulţi prieteni de-ai noştri au contribuit la carte, fie cu opinii, fie cu păreri despre mersul acţiunii.“ Cu toate acestea Will nu e un personaj model. Nici nu au vrut să fie modelul cuiva, e doar un adolescent care face tot ce îi stă în puteri ca să se descurce onorabil acolo unde îl duce destinul. „Trebuie să se schimbe pe parcursul acţiunii, să arate că a evoluat şi că se apropie de ţinta lui. Şi e foarte uman, de multe ori e pus în situaţia de a alege dintre două rele soluţia cea mai puţin gravă“, ne-a explicat Roderick Gordon într-un interviu. „Copiii nu pot face totul. Personajul nostru trebuia să fie credibil, să fie pus în situaţii la care cititorii să se raporteze într-un mod aproape realist“, a adăugat Brian Williams. Cel de-al treilea volum al seriei Tunele este gata de trimis la tipar. În România va apărea probabil în toamna viitoare. h

Viaţă în mijlocul războiului DE JANET MASLIN A începutul celui de-al doilea roman al lui Chimamanda Ngozi Adichie, care te captivează de îndată, un ţăran de 13 ani pe nume Ugwu devine servitorul lui Odenigbo, profesor de matematică de la oraş. Ne aflăm la începutul anilor ’60, în sud-estul Nigeriei. Odenigbo insistă să i se spună „Stăpâne“ şi încearcă, pe un ton umilitor, să-şi iniţieze noul slujitor în privinţa bunelor

JUMĂTATE DE SOARE GALBEN

de Chimamanda Ngozi Adichie 508 pag. Editura Rao. 45.99 lei maniere şi a lumii erudiţilor. Însă băiatul n-are nevoie de nici un ajutor, căci poate învăţa şi singur. Observă foarte repede că picioarele curate şi elegante ale Stăpânului sunt învelite tot timpul în încălţări. Ugwu e silitor şi ambiţios. Insistă să vorbească englezeşte în locul limbii materne igbo. Nu înţelege ce înseamnă anumite cuvinte, precum sofist, dar îi displace atunci când îi aude pe prietenii intelectuali ai Stăpânului folosindu-le la tot pasul. În acelaşi timp, adoptă o atitudine extrem de protectoare faţă de noul său şef şi devine foarte interesat de Olanna, prietena privilegiată a lui Odenigbo. Olanna e foarte frumoasă, spre deosebire de sarcastica ei soră geamănă, Kainene. „Avantajul de a fi sora urâtă e că nimeni nu te foloseşte pe post de momeală sexuală“, remarcă Kainene. Amândouă sunt perfect conştiente de bogăţia şi de puterea familiei lor şi amândouă cred că această situaţie reprezintă o platoşă împotriva nenorocirilor. La începutul cărţii, amândouă îi atrag atenţia unui englez alb pe nume Richard, fost jurnalist care încearcă să scrie o carte despre Nigeria şi care are o relaţie cu Susan – o englezoaică albă şi fragilă. Ea crede că activitatea de scriitor a lui Richard reprezintă „cel mai bun hobby al ei“. Când el începe să se îndrăgostească de Kainene, rămâne uimit că Susan cea extrem de geloasă nu-şi dă seama. Rasismul o împiedică să vadă în Kainene o rivală. Lui Adichie nu-i ia mult să urzească aceste personaje într-o pânză superb împletită şi inevitabilă. Făcând un uriaş pas înainte de la impresionantul său roman de debut, „Purple Hibiscus“ (Algonquin Books, 2003), autoarea oferă o dezvoltare desăvârşită şi inexorabilă a acelor scene iniţiale. Iar povestea multifaţetată din Half of a Yellow Sun (Jumătate de soare galben) capătă foarte repede o desfăşurare panoramică. Împrumutându-şi titlul dintr-un simbol de pe steagul Biafrei, cartea menţine o focalizare 28

intimă şi un fundal epic, în timp ce Biafra se desprinde din Nigeria şi izbucneşte infernul genocidului. “Half of a Yellow Sun“ nu e o poveste de război convenţională, nu mai mult decât „Adio arme“ sau „Pentru cine bat clopotele“. (Deşi Adichie, născută în Nigeria şi care trăieşte atât în ţara natală, cât şi în Statele Unite, a fost comparată mai ales cu scriitorii africani, i se pot aplica multe comparaţii diferite). Cartea aceasta spune povestea unor personaje care trăiesc într-un climat schimbător de război, făcând tot posibilul pentru a se ţine la distanţă de acest climat. Iar dacă ravagiile războiului din Biafra sunt binecunoscute, ele nu se manifestă în acest roman în vreun fel previzibil sau monoton. Pentru Adichie, foametea din Biafra nu e doar o sursă de oroare, ci, după cum transpare încâlcit din carte, mai este şi un lucru care i-a făcut pe părinţii din toată lumea să le spună copiilor lor să mănânce. Autoarea manipulează timpul şi perspectiva pentru a crea un efect puternic. Jumătate de soare galben îşi prezintă personajele în momentul în care acestea se simt cel mai optimiste şi mai tihnite. Apoi autoarea face un salt către un capitol intitulat „Sfârşitul anilor ’60“ – sau, mai precis, către discursul susţinut de maiorul Chukwuma Kaduna Nzeogwu în ianuarie 1966, prin care anunţa prima lovitură de stat militară din Nigeria, care avea să determine separarea Biafrei în anul următor. Personajele devin extrem de vigilente pe măsură ce se apropie războiul. „De fiecare dată când scurgea o oală de fasole fiartă, îşi spunea că chiuveta slinoasă era ca un politician“, spune cartea despre Ugwu. Gesturile simbolice ale lui Adichie sunt redate cu într-un mod direct, dar şi cu o lejeritate aparte. Către sfârşitul poveştii, Olanna şi Odenigbo cresc o fetiţă căreia îi spun Micuţa, iar surorile s-au înstrăinat. Romanul pare prea interesat de schimbările ample şi ameninţătoare din societatea nigeriană pentru a explica aceste transformări minore, dar se dovedeşte că Adichie le-a păstrat astfel pentru a produce un efect mai dramatic. Întrun moment ulterior, cartea va oscila din nou prin timp, umplând toate golurile în cele din urmă. În Half of a Yellow Sun (Jumătate de soare galben) se foloseşte şi schimbarea

punctelor de vedere într-un mod menit să sublinieze versatilitatea autoarei. Educaţia sa nigeriană poate reprezenta o explicaţie a motivului pentru care familia Olannei şi a lui Kainene e atât de bine conturată. (Adichie a şi citit foarte mult despre Nigeria). Însă autoarea descrie cu aceeaşi intensitate poftele trupeşti adolescentine ale lui Ugwu, rivalitatea sa comică cu alţi servitori sau atmosfera întrunirilor academice din toiul nopţii. La petrecerile lui Odenigbo, după dezbaterile politice, „conversaţia se domolea adesea, trecând la tenis şi muzică, iar apoi invitaţii se ridicau şi se hlizeau în gura mare vorbind de lucruri care nu erau amuzante, precum faptul că uşa de la intrare se deschidea foarte greu şi că liliecii zburau prea jos“. Autoarea e la fel de informată în privinţa relaţiilor interrasiale intime complicate, mai ales atunci când vine vorba de stranie prezenţă a lui Richard ca alb în Biafra. Iar Adichie prezintă cu măiestrie concurenţa dintre Richard şi un ofiţer militar nigerian foarte plin de sine. (În privinţa eforturilor britanice de controlare a imigraţiei, acest ofiţer remarcă: „Fireşte, ironia e că în Commonwealth nu îi putem controla pe britanicii care se mută în ţările noastre“). Echilibrul fragil dintre grupările tribale, care se năruie pe măsură ce se apropie războiul şi secesiunea, e prezentat într-un mod cât se poate de evident, căci personajele din carte, majoritatea aparţinând populaţiei igbo, se străduiesc să depăşească duşmănia dintre triburile yoruba şi hausa. Adichie descrie diferenţele tribale printr-o abordare puternică şi elegantă. Deşi stilul deschis din Jumătate de soare galben nu are nici o nuanţă ostentativ literară, Adichie poate face, la nevoie, un gest amplu şi rezonant. În această atmosferă de măcel american, o grădină e plivită cu grijă până când „nu mai rămâne nimic h din ceea ce nu se dorea acolo“. Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 21 septembrie 2006 al The New York Times Book Review.