Glasul Bisericii nr. 1 / 2012

Glasul Bisericii Publicaţia comunităţii catolice din Buruienești

* * * Anul I (2012), nr. 1 / Postul Mare

„ Dacă cin e va v rea să vină după mine, s ă re nunţe la sine, să-și ia cr ucea și să mă ur meze” ( Mt 1 6 , 2 4 )

GLASUL BISERICII anul I (2012), nr. 1 Publicaţia comunităţii catolice din Buruienești Director: pr. Ovidiu Cojan, OFMConv.

Redactor șef: pr. Valentin Sabău, OFMConv.

Membrii redacţie: pr. Iosif Bisoc, OFMConv., pr. Eugen Răchiteanu, OFMConv. pr. Teodor-Ion Neculăeș, OFMConv.

Colaboratori: Pr. Pavel Bulai, OFMConv., Sr. M. Josefina Andrieș, CJ Andreea Agu Daniela Bălteanu Iolanda Budău Narcisa Claudia Netedu Vasile Pericică Valentin Șraier Marzia Tiberti Tehnoredactare: Ovidiu Bișog Adresa: Parohia romano-catolică „Sfântul Iosif Muncitorul” str. Bisericii, nr. 1, Buruienești-Doljești, Neamţ 617162-România tel.: 0040/233/780540 fax: 0040/233/780819 e-mail: ovidio_cool@yahoo.com www: buruienești.ofmconv.ro 2

PROGRAMUL SFINTELOR LITURGHII ALE PAROHIEI „SFÂNTUL IOSIF MUNCITORUL” DIN BURUIENEȘTI • Luni-sâmbătă: 6.30 și 17.00 (în zilele de miercuri, vineri și duminică, de la ora 16.30 este devoţiunea Calea Sfintei Cruci) • Duminica: 8.00 (Sfânta Liturghie a copiilor), 9.30 (Sfânta Liturghie a tinerilor), 11.00 (Sfânta Liturghie a comunităţii) și 17.00 • În zi de sărbătoare: 9.00, 11.00 și 17.00 • În fiecare zi, cu o jumătate de oră înaintea Sfintei Liturghii, se recită rugăciunea Sfântului Rozariu.

PROGRAMUL DE RUGĂCIUNE AL CONVENTULUI „SFÂNTUL IOSIF MUNCITORUL” DIN BURUIENEȘTI • 7.30-8.00: Rugăciunea Oficiului + Laude + Ora Medie • 18.15-19.00: Meditaţia comunitară + rugăciunea Vesperelor N.B. În cazul în care sunt urgenţe pentru îngrijirea bolnavilor în spitalele din municipiul Roman și administrarea Maslului, credincioșii pot apela la următoarele numere de telefon: • luni-sâmbătă: – ROMAN „FERICITUL IEREMIA VALAHUL” Adresa: Str. Siretului, 2, 611139-Roman (NT); tel. 0233/744836 – ROMAN „INIMA NEPRIHĂNITĂ A MARIEI” Adresa: Str. Bogdan Dragoș, 99, 611160Roman (NT); tel. 0333/803760 – ROMAN „ISUS, BUNUL PĂSTOR” Adresa: Str. Sucedava, 4, 611063-Roman (NT); tel. + fax 0233/742234 – ROMAN „SF. TEREZA A PRUNCULUI ISUS” Adresa: Str. Ștefan cel Mare, 228, 611040Roman (NT); tel. + fax 0233/741194 • duminica: – ROMAN „SF. TEREZA A PRUNCULUI ISUS” Adresa: Str. Ștefan cel Mare, 228, 611040-Roman, (NT); tel. + fax 0233/741194 Glasul Bisericii / anul I, nr. 1 / Postul Mare 2012

EDITORIAL

Postul Mare – timp de convertire şi devenire creştină Dragi creştini ai comunităţii din Buruieneşti, Odată cu Miercurea Cenuşii şi prin ritul sobru al impunerii cenuşii pe frunţile noastră, intrăm în marele mister al pătimirii şi morţii lui Isus Cristos, mister ce se va lumina în ziua Învierii. Aşadar, de azi vom intra în Postul Mare sau Postul Paştelui… Împreună cu dumneavoastră dragi fraţi şi surori, cu confraţii comunităţii parohiale, ne vom întrebăm mai des ce am putea face în acest timp pentru a pregăti cum se cuvine solemnitatea Învierii lui Isus Cristos, sărbătoarea sărbătorilor şi centrul vieţii noastre creştine.

Marele apologet creştin Tertulian spunea: „Creştini nu ne naştem, ci devenim!”. În acest context, timpul postului ne invită şi ne interpelează în parte pe fiecare familie a comunităţii noastre şi pe fiecare dintre noi, deoarece Biserica doreşte ca noi să ne schimbăm profund alegerile zilnice şi să le transformăm în momente de har. Aşa cum Biserica primară îşi hrănea credincioşii cu învăţăturile Glasul Bisericii / anul I, nr. 1 / Postul Mare 2012

sfinte şi-i făcea să crească până acolo că fiecare creştin în parte se identifica cu patima şi moartea lui Isus Cristos, tot astfel şi noi avem posibilitatea să redescoperim credinţa noastră.

De fapt, Postul Mare este un timp de verificare şi de revizuire sinceră a vieţii noastre creştine! Nu găsim un prilej mai bun pentru a aprofunda credinţa noastră decât acesta al Postului Mare… Citirea atentă a Cuvântului lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură şi prin participarea mai deasă la Sfânta Liturghie ne vor ajuta să parcurgem un itinerar de convertire susţinut de rugăciune, de post, în caritate, de participare la devoţiunea Calea Sfintei Cruci şi de viaţa sacramentală (spovadă şi împărtăşanie).

Tocmai datorită Postului Mare suntem 3

ne pregătim să trăim cu mai multă şi reînnoită intensitate misterul vieţii creştine. Pătimirea, moartea şi învierea lui Isus Cristos, mistere pe care le vom aprofunda şi celebra cu precădere în Triduumul pascal, sunt culmea iubirii lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi şi a planului de mântuire pentru omenire.

Aşadar, timpul Postului Mare este o perioadă de creştere pentru credinţa noastră, deoarece poate pentru unii chiar din comunitatea noastră, totul se rezumă la tradiţie şi rutină; dar noi ştim că nu este aşa! Nu există timp mai propice pentru descoperirea şi redescoperirea credinţei noastre creştin-catolice aşa cum este Postul Mare! Este încă o ocazie pe care Dumnezeu ne-o oferă pentru a ne confrunta cu noi înşine, cu conştiinţa noastră, cu bucuriile şi necazurile noastre!

Domnul Isus Cristos, încununat cu spini şi cu crucea cea mântuitoare pe spate, să ne însoţească sufletele şi intenţiile noastre către ziua Învierii sale.

Post binecuvântat, cu pace şi rodnicie!

Vă îmbrăţişează în Domnul, Fr. Iosif Bisoc, OFMConv.

Paroh 4

Cristos Isus – om al suferinţei!

Arta în serviciul contemplaţiei „Atunci Pilat l-a luat pe Isus şi l-a dat să fie biciuit. Soldaţii au împletit o coroană din spini, i-au aşezat-o pe cap şi l-au îmbrăcat într-o haină de purpură, apoi veneau la el şi-i spuneau: Bucură-te, Regele Iudeilor! Şi-l pălmuiau” (In 19,1). În acest articol vom încerca să desluşim tainele unei capodopere dintre cele mai preţioase din Muzeul antonian de la Padova: pictura pe pânză a lui Jacopo da Valenza care îl reprezintă pe Cristos în suferinţă, documentată ca făcând parte din perioada 1485-1509. Descrierea acestei opere o vom dezvolta din punct de vedere teologic, artistic şi simbolic. În primul rând, privirea fixă şi penetrantă a lui Cristos ne face să înţelegem durerile pricinuite de coroana de spini, durerea mâinilor legate, încă nebătute în cuie pe lemnul crucii.

Observăm, de asemenea, buretele înfipt în vârful trestiei care avea să-i „potolească setea” Răstignitului. În această operă putem vorbi despre o imagine strâns legată de tipologia iconografică a Omului suferind (Ecce Homo), adică a lui Isus biciuit, arătat Glasul Bisericii / anul I, nr. 1 / Postul Mare 2012

poporului înainte de a fi dus către calvar. Un element important este trestia cu buretele aşezat în vârf, care îl introduce pe Cristos într-un moment succesiv al pătimirii sale. Această imagine îl ajută pe credincios să mediteze misterul durerii lui Dumnezeu făcut om. Sfântul Paul spune: „Isus Cristos s-a smerit pe sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moartea pe cruce. De aceea, şi Dumnezeu l-a preaînălţat” (Fil 2,6.8-9).

Minunatul imn din Scrisoarea sfântului Paul către Filipeni ne-a amintit faptul că lemnul crucii reprezintă două aspecte inseparabile: suferinţa şi gloria, în acelaşi timp. Suferinţa şi umilinţa morţii lui Isus sunt strâns legate de gloria Învierii sale. Relatarea Glasul Bisericii / anul I, nr. 1 / Postul Mare 2012

pătimirii pune în lumină fidelitatea lui Cristos în contrast cu identitatea umană. În ceasul încercării Cristos rămâne fidel, gata să-şi verse sângele pentru a duce la împlinire misiunea încredinţată lui de către Tatăl ceresc. În această stare de suferinţă atroce, Cristos invită pe toţi oamenii să nu se descurajeze, pentru că ne şopteşte la urechea sufletului: „Să nu se tulbure inima voastră! Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în Mine! În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Mă duc să vă pregătesc un loc? Şi după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi acolo unde sunt Eu. Şi unde mă duc Eu, voi ştiţi calea” (In 14,1-4). În al doilea rând, opera de faţă îl reprezintă pe Cristos îmbrăcat în haină de culoare roşie-purpurie, având aplicat la baza gâtului o broderie aurie. Culoarea roşie-purpurie este considerată pretutindeni ca fiind simbolul fundamental al principiului vital, cu forţa, puterea şi strălucirea ei: roşul este culoarea focului, a sângelui, a vieţii. Culoarea roşie-purpurie, spune Artemidor, este legată de moarte.

Căci aceasta este ambivalenţa culorii roşii-purpurii a sângelui profund ascuns în universul fiinţei umane; el este condiţia esenţială a vieţii; odată 5

vărsat, el înseamnă trecerea de la o realitate la alta, de la viaţă la moarte.

Spuneam că trestia cu buretele aşezat în vârf are o importanţă deosebită în această capodoperă. În general, trestia este considerată un simbol al fragilităţii şi al flexibilităţii. Aici, paiul de trestie îl simbolizează pe Cristos fragil din punct de vedere fizic, care îşi arată prin plâns şi suspine năzuinţa de a îndeplini voinţa lui Dumnezeu Tatăl. Cum spuneam, trestia este simbolul celui fără glas, al lui Cristos redus la tăcere care trăieşte momentul suferinţei. Pe capul lui Isus simbolismul coroanei este subliniat de trei factori. Locul ei pe creştetul capului îi conferă o semnificaţie eminentă: ea include nu numai valorile capului, culme a trupului omenesc, ci şi valorile care există mai presus de raţiune, ca dar venit de sus, marcând astfel caracterul transcendent al împlinirii lui Cristos. Forma circulară a coroanei de spini indică perfecţiunea şi participarea la natura cerească, al cărui simbol este cerul: ea uneşte în persoana Celui încununat ceea ce se află dedesubtul şi deasupra cerului, marcând însă limitele care, în oricare altcineva, separă terestrul de ceresc, umanul de divin; recompensă a unei încercări, coroana este o făgăduinţă de viaţă nemuritoare, destinată fiilor 6

lui Dumnezeu. Coroana de pe capul lui Cristos dezvăluie totodată forţa supranaturală prin care El a reuşit să îndeplinească voinţa Tatălui; în cazul de faţă, coroana de spini, simbolizează demnitatea, puterea şi regalitatea lui Cristos.

Opera de faţă exprimă nu numai suferinţa lui Isus Cristos Om-Dumnezeu, dar şi suferinţa Bisericii sale care îndură chinurile mentalităţii şi experienţei contradictorii din societate.

Cristos în suferinţă, în viziunea lui Jacopo da Valenza, exprimă suferinţa de nedescris şi moartea ucenicilor lui Cristos de-a lungul timpurilor. Dar Cristos ne cheamă să înţelegem că suferinţa este o taină, asemenea misterului răscumpărător al Crucea şi Învierea sale. Suferinţa şi umilinţa lui Isus Cristos sunt strâns legate de gloria Învierii sale. Unită cu suferinţa lui Cristos, suferinţa umană devine mijloc de mântuire! În urma reflecţiilor de mai sus, nu ne rămâne altceva decât să credem în Cristos şi în Evanghelia iubirii, spunând împreună cu sfântul Paul: „Acum mă bucur în suferinţele mele pentru voi şi împlinesc ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos în trupul meu pentru trupul său, care este Biserica” (Col 1,24).

Pr. Eugen Răchiteanu, OFMConv.

Glasul Bisericii / anul I, nr. 1 / Postul Mare 2012

Postul Mare – un timp de purificare

Rugăciune

Postul Mare este acea perioadă de timp specială pentru curăţarea sufletelor şi nu numai. Atunci ar trebui să fim mai buni cu cei din jurul nostru, să le arătăm bunătatea noastră pentru a putea participa la Ospăţul Mielului.

Cu toţii trebui să mergem la Calea crucii, să participăm la Sfintele Liturghii mai des, să facem o spovadă bună pentru ca Isus să se poată bucura văzându-ne sufletele radiind de curăţie. Trebuie să ştim şi să nu uităm că rugăciunile sunt un dialog cu Dumnezeu şi numai cu ajutorul lor putem dobândi bunătatea şi mila Domnului.

Cel ce nu se spovedeşte şi nu ia parte la Ospăţul Domnului nu se poate numi creştin adevărat ci este creştin doar cu numele. Trebuie să ne convertim cu toţii fiindcă timpul judecăţii divine se apropie inevitabil pentru toţi. După cum Isus a crezut în promisiunile Tatălui său care i-a făgăduit că a treia zi va învia tot astfel şi noi trebuie să credem în învierea lui Cristos. Aşadar, dragi creştini, să ne unim forţele şi să ne pregătim pentru a-l primi în viaţa noastră cu braţele deschise pe Domnul Isus Cristos.

Doamne cu umilinţă pătrund în acest timp sfânt pentru a reuşi să mă reculeg în faţa crucii Tale sfinte. În acest timp doresc să meditez cât mai mult la patimile pe care le-ai îndurat pentru a ne salva pe noi, pentru a ne mântui! Postul Mare este un timp în care am ocazia să simt cu adevărat ce ai simţit şi tu când ai fost condamnat la moarte şi când ai purtat pe umeri crucea grea, când ai fost umilit de toţi şi ai căzut din pricina păcatelor ce îţi împovărau umerii.

Atâta durere îţi străpungea inima, sufletul îţi era mâhnit şi totuşi ochii Tăi smeriţi priveau cu atâta blândeţe spre călăii care te huleau şi te biciuiau grozav. Ai îndurat atâtea şi toate din iubire pentru noi, pentru a ne dovedi că imensa dragoste pe care ne-o porţi este fără margini. În faţa acestor fapte, Doamne, nu pot decât să îngenunchez, şi să îmi cer iertare pentru că de atâtea ori am fost şi eu unul din călăii care te-au biciuit, te-au hulit şi ţi-au pus coroana de spini!

Iartă-mă, Doamne, şi ajută-mă ca în acest timp să reuşesc să mă debarasez de cele lumeşti pentru a reflecta cu adevărat la cele cereşti. Amin.

Daniela Bălteanu

Andreea Agu

Glasul Bisericii / anul I, nr. 1 / Postul Mare 2012

7

Postul Mare, un timp de convertire…

Această perioadă a Postului Mare mă duce cu gândul la modul în care creştinii se pregătesc sufleteşte pentru a trăi cât mai profund din punct de vedere spiritual sărbătoarea Învierii lui Isus, adică Paştele.

Imaginea specifică acestei perioade care m-a marcat de mic copil este aceea când după terminarea cursurilor copiii mergeau în grupuri la biserică cu o carte care conţinea staţiunile Căii Sfintei Cruci. Este o trăire atât de mişcătoare când vezi copiii care se opresc din staţiune în staţiune iar biserica răsună de glasurile lor.

Copiii cresc, devin adolescenţi, tineri şi imediat persoane mature.

Aşa cum fiecare persoană este diferită şi planul lui Dumnezeu cu noi este diferit. Dar indiferent daca noi voim sau nu, Dumnezeu ne trimite încercări, ne oferă ocazii de a ne bucura şi de a petrece timpul alături de alte persoane. Exista tineri care aleg o cale greşită în viaţă, exista soţi care

8

sunt descurajaţi datorită dificultăţilor şi mai exista timpul care ne presează, care a devenit foarte preţios şi care ne poate arunca într-o latură negativă a vieţii noastre deoarece totul se rezumă la a valorifica timpul pentru a obţine bunuri materiale şi mai puţin spirituale. De aceea, timpul Postului Mare este un timp de schimbare, de convertire, de trecere de la moarte la viaţă şi oferă fiecărui credincios în parte şansa de a se apropia cât mai mult de Dumnezeu.

Calea Sfintei Cruci este considerată ca fiind drumul de chin al lui Isus care are nevoie de sprijinul şi ajutorul nostru, are nevoie de inimile noastre, de rugăciunile noastre.

Să încercam, aşadar, pe cat este posibil în această perioadă să punem pe primul loc frecventarea Sfintelor Liturghii, a Căii Sfintei Cruci atât copiii cât şi tinerii dar şi adulţii.

Important este ca toată familia să participe la Calea Sfintei Cruci atât în familie cât şi la biserică.

Narcisa Claudia Netedu

Glasul Bisericii / anul I, nr. 1 / Postul Mare 2012

Pregătirea pentru Postul Mare Dragi creştini, Aş începe prin a vă ruga pe toţi sa vă pregătiţi în Postul Mare cât mai bine, pentru a-l întâmpina pe Domnul Isus Cristos aşa cum se cuvine. Acest post este o perioadă de căinţă, dar şi de durere, este acea perioadă de timp care, în special prin Calea Sfintei Cruci, ne aminteşte prin câte chinuri a trecut Isus pentru neamul omenesc. Deci, pentru a-l putea primi pe Isus înviat, biruitor şi învingător, este absolut necesar să ne curăţăm sufletele printr-o spovadă bună, apoi putem lua parte şi la Ospăţul Mielului. Nu uitaţi este o perioadă în care trebuie să amplificăm cât mai mult posibil apropierea de cei dragi, de vecini şi chiar de cei pe care-i considerăm duşmani. Mai trebui şi foarte multă rugăciune, post, ajutorarea celor neputincioşi, vizitarea bolnavilor, pomană şi chiar un sfat bun. Ar trebui să ne străduim a ne abţine de la vicii, cum ar fi: imoralitatea, beţia mândria, lăcomia şi zgârcenia.

Participarea la minunatele celebrări liturgice ne apropie foarte mult de Isus. Dacă toate acestea le-am săvârşit, neobligaţi de nimeni, ci chiar cu zâmbetul pe buze, atunci sigur ne Glasul Bisericii / anul I, nr. 1 / Postul Mare 2012

vom întâlni cu toţii în noaptea miraculoasă a Paştelui pentru a-l întâmpina pe Isus cel înviat din morţi, biruitor, şi vom cânta cu toţii. Aleluia!

Rugăciune O, bunul meu Isus, Tu care ai crezut în promisiunea Tatălui Ceresc anunţată prin Scripturi şi te-ai lăsat drept jertfă, pentru noi păcătoşii te rog dă-mi şi mie harul ca să pot crede.

La fel şi Evanghelistul Ioan, când a văzut mormântul gol, şi-a adus aminte de vorbele tale şi a crezut că ai înviat; şi eu cred în învierea ta biruitoare, de aceea, îngenunchez la picioarele tale şi voi rosti necontenit: Cristos a înviat!

Valentin Şraier 9

Viaţa e posibilă Iată că ne aflam din nou în pragul unor zile cu mare însemnătate religioasă, şi nu numai. Tocmai începem perioada a 40 de zile binecuvântate, perioada Postului Mare. Totul pare vechi, nimic nou. Acelaşi drum ce duce la biserica pentru Sfânta Liturghie (poate ceva mai des), uneori participare la Calea Sfintei Cruci, ne întâlnim cu feţe posomorâte de cele mai multe ori şi rămânem prinşi în munca cotidiană. Însa nu ar trebui ca aceste zile să le trăim într-un mod mai profund?

Nu ar trebui să încercăm să trăim alături de Cristos ultimele lui momente ale vieţii? Sau asemenea apostolilor obosiţi, şi noi ne lăsam pierduţi în toropeala zilnica şi îl ignorăm total pe cel care moare pentru noi?! Ce lucru nou ar trebui să aducă aceste zile de

10

har în viaţa noastră? Ce vom schimba în viaţa noastră? Sau cum ne vom implica în suferinţa lui Isus, şi implicit, în a celor de lângă noi?

Cu siguranţă sunt mulţi acei care îşi pun asemenea întrebări…unii îşi acorda timp şi, meditând, caută răspunsuri, caută căi de schimbare. Mulţi sunt însă cuprinşi de o suferinţă fizică, personală sau a celor apropiaţi, lucru ce îi determină uneori să fie doar egoişti. Unii deţin şi suferinţe sufleteşti, cele mai grele de fapt, cele care ne macină inima şi gândurile.

Căutam diverse motive ale acestor griji, ale acestor suferinţe, vrem sa aflăm cauza existenţei lor şi uneori, se întâmplă să pierdem esenţa. În lucrurile cotidiene, şi mai ales în suferinţă, nu îl implicăm de cele mai multe ori pe Dumnezeu decât pentru a-i cere cont cu referire la viaţa noastră, privind ceea ce ni se

Glasul Bisericii / anul I, nr. 1 / Postul Mare 2012

pare greşit. Uităm că de fapt şi Isus a suferit în viaţa lui pământească, a plâns alături de cei dragi (şi sigur o face des încă observând indiferenţa noastră). În comparaţie cu ceea ce trăim noi, suferinţa lui Isus de pe Cruce a fost de o imensitate neimaginabilă, o durere pe care noi nu cred ca am fi capabili să o acceptăm şi să o trăim. Însă cea mai dură palma pe care Dumnezeu a primit-o şi pe care continuă să o primească este indiferenţa omului, ceea ce îi provoacă cea mai mare suferinţă.

Personal, eu consider că în acest an perioada Postului Mare este o noua provocare a vieţii, o noua posibilitate de a arăta că avem încă în noi o fărâmă de credinţă şi un dram de divinitate.

Dacă Dumnezeu ne-a acordat din nou harul de a trăi prezenţa lui cu mai multa Iubire, atunci cred că putem încerca să oferim mici zâmbete celorlalţi, o îmbrăţişare caldă, o rugăciune, un gând frumos, chiar şi o simplă prezenţă. Avem posibilitatea de a ne accepta aşa cum suntem, putem chiar să ne schimbăm în bine şi să nu uităm niciodată de cei din jur, să fim un adevărat exemplu, o lumina divină. Cu Dumnezeu alături, viaţa este posibilă…!

Iolanda Budău Glasul Bisericii / anul I, nr. 1 / Postul Mare 2012

Tăcere Tăcere. În faţa Crucii Tale, Pe care duhul Ţi l-ai dat Tăcere! În faţa rănilor care, Pe noi Isuse ne-au salvat!

Tăcere! Fiorul sfânt să ne cuprindă încet, Iar pacea să ne umple inima Tăcere! Iubirea să pătrundă în suflet, Şi să ne ofere mângâierea!

Tăcere! Căci Domnul ne vorbeşte, În profunzime şi în linişte, Tăcere! Iertare El ne dăruieşte Speranţă şi încredere!

Tăcere! Căci lacrimi curg pe un obraz iar, Amare, pline de durere, Tăcere! Căci vorba este în zadar, Fără adevăr şi-ncredere!

Tăcere! Priveşte crucea care, Creştine te-a răscumpărat, Tăcere! Implora iertare, Căci ai căzut iar în păcat!

Andreea Agu 11

Don Bosco – un loc pentru toţi „Eu pentru voi învăţ, pentru voi lucrez, pentru voi trăiesc, pentru voi sunt dispus să îmi dau chiar şi viaţa!”, cuvinte care nu sunt doar un program de viaţă, dar o adevărată declaraţie de iubire pe care Don Bosco a adresat-o tuturor acelora pentru care şi-a dăruit existenţa sa: copii şi tineri.

Sfântul Ioan Bosco, un om îndrăgostit de Dumnezeu, a avut o intuiţie cu totul aparte şi o inimă mare pentru a deschide o nouă cale a carităţii: educarea copiilor şi a tinerilor, lipsiţi de această posibilitate, ca să poată avea dreptul la un viitor demn. Viaţa lui a fost marcată de un vis, pe care l-a avut când avea doar vârsta de 9 ani, vis în care Isus l-a făcut să înţeleagă că toţi tinerii pe care avea să-i întâlnească în decursul vieţii sale aveau nevoie de un singur lucru: să se simtă iubiţi. Întâlnirea, în oraşul său Torino, cu băieţi orfani, abandonaţi, săraci, victime obligate la delicvenţă şi sclavi ai singurătăţii, a făcut restul: tânărul preot Ioan Bosco ştia că era suficient să se intereseze de istoria lor, să-i trateze ca şi prieteni, pentru că viaţa lor să se poată schimba, transformându-i în creştini buni şi cetăţeni oneşti. În felul acesta, s-a privat de toate, chiar 12

şi de hrana zilnică, până şi chiar de patul său, pentru ca să nu lipsească prietenilor săi bucuria, ingredient principal, alături de rugăciune şi studiu, pentru reţeta ce avea să-i ducă în Paradis.

Chiar şi aici, în Buruieneştiul nostru, un preot sărac, părintele Ciocan, şi-a dăruit viaţa pentru copii, făcându-i să se simtă importanţi, oferindu-le un loc special în propria viaţă, în casa parohială, în misiunea lui de preot.

Aceşti doi preoţi – Don Bosco şi părintele Ciocan – au fost inspiraţia şi modelul alegerilor noastre când, cu mai bine de doi ani în urmă, ne-am întrebat ce este de făcut pentru această comunitate, pentru a le oferi o posibilitate de schimbare, care să treacă dincolo de un simplu ajutor material.

Ceea ce aveam înaintea ochilor era tocmai un scenariu asemănător a ceea ce avea să mişte inima lui Don Bosco: copii care se creşteau unii pe alţii în absenţa părinţilor, copii care se confruntau cu realitatea dură de a fi deja orfani la o fragedă vârstă, copii inteligenţi, dar prea săraci pentru a continua să meargă la şcoală, copii care nu reuşeau să ţină pasul cu şcoala din cauza lipsei unui ajutor pe măsură, cu părinţi care nu puteau, din diferite motive, să aibă grijă de ei, copii deja marcaţi de mici episoade de delincvenţă, furt, Glasul Bisericii / anul I, nr. 1 / Postul Mare 2012

violenţă, pentru care doar limbajul pumnilor şi a bătăilor putea fi înţeles.

Alături de toate acestea, mulţi adulţi ne povesteau copilăria lor, petrecută jucând fotbal cu părintele Ciocan, care le mai scăpa şi vreo binemeritată palmă, atunci când le ieşea pe gură o vorbă necontrolată, o înjurătură sau făceau o mică prostie printre mingile de ping-pong servite pe masa de tenis sau la jocul de cărţi, table, oricum siguri fiind, că au un loc unde să se refugieze, unde să se întâlnească în mica casă parohială, transformată în oratoriu. Ca Don Bosco.

De ce să nu încercăm a repropune această reţetă? În fond, dacă cu ei a Glasul Bisericii / anul I, nr. 1 / Postul Mare 2012

funcţionat... Răsunau în inimile noastre cuvintele lui Don Bosco „Nu este suficient să iubim pe copii. Trebuie să le spunem lor că îi iubim, trebuie să le arătăm, să-i facem să simtă...”

O provocare pe care nu puteam să o lăsăm să treacă!

Aşa s-a născut Centrul Don Bosco, care în data de 31 ianuarie 2010, într-o atmosferă de sărbătoare pentru propriul patron, a sărbătorit doi ani de activitate, doi ani în care circa 40 de copii au putut simţi afecţiunea şi pasiunea pentru educaţie a cuiva, care se interesează zilnic de istoria personală a fiecăruia, care îi consideră speciali, care-şi dedică viaţa pentru 13

a-i ajuta în creşterea şi dezvoltarea propriilor calităţi şi ca să-şi construiască viitorul lor de creştini buni şi cetăţeni oneşti.

A lucra cu copiii este totdeauna o muncă, o activitate aducătoare de câştig, pentru că înseamnă să investeşti în viitorul societăţii. Rezultatele sunt şi rămân, aşa cum este binele, discrete şi fără zarvă, dar profunde şi care se ascund în spatele zâmbetului copiilor, care uşor-uşor, descoperă că sunt importanţi, speciali şi iubiţi. Nu importă atât notele de la şcoală, care oricum au crescut, ceea ce contează cu adevărat este că inimile lor se hrănesc din speranţa, chiar din certitudinea că existenţa lor este importantă şi nu întâmplătoare, că cei care îi înconjoară şi îi ajută în acest Centru sunt pentru ca ei să aibă un viitor bun şi o viaţă frumoasă.

A intra să faci parte din viaţa lor a fost şi continuă să fie în fiecare zi o experienţă unică, cu adevărat minunată şi surprinzătoare.

A face tot posibilul pentru a le oferi lor ocazia de a trăi o viaţă mai bună este comoara noastră în ceruri, o comoară care ne-ar bucura să o împărţim cu voi, dragi prieteni din Buruieneşti, pentru că aceşti copii de la Don Bosco sunt „ai noştri”, dar mai ales „ai voştri”.

14

Dacă şi voi aţi şti să răspundeţi acestei provocări, aşa cum am făcut şi noi, veţi rămâne surprinşi de ceea ce oricine dintre voi poate face pentru aceştia mici; pentru că toţi, absolut toţi aveţi ceva să le oferiţi lor: cei bătrâni să le povestească din trecut, tinerii entuziasmul vârstei lor, cei adulţi puţină afecţiune şi un ajutor la pregătirea temelor... la Don Bosco este cu adevărat loc pentru toţi!

Aşa veţi putea şi voi, împreună cu noi, cânta de fericire, ca şi părintele Ciocan: „Dragi copilaşi, voi sunteţi bucuria inimii mele!”.

Marzia Tiberti Glasul Bisericii / anul I, nr. 1 / Postul Mare 2012

Armata Maicii Domnului în viaţa comunităţii noastre Asociaţia Publică Internaţională de Drept Pontifical Armata Maicii Domnului din România s-a îmbogăţit cu 460 de noi membri, în ziua de 29 ianuarie 2012, în cadrul Liturghiei celebrate în biserica Sfântul Iosif Muncitorul din Buruieneşti de pr. Pavel Bulai, OFMConv. , asistent naţional al A.M.D. din România, concelebrant fiind părintele paroh Iosif Bisoc, OFMConv. la altar fiind prezent şi pr. diac. Ovidiu Cojan, OFMConv.

După ce anul trecut s-a aniversat, la nivelul asociaţiei mariane internaţionale Armata Maicii Domnului, împlinirea a 70 de ani de la sacrificiul oferit de bunăvoie în lagărul de la Auschwitz de către sfântul martir al carităţii Maximilian Maria Kolbe, aniversare marcată prin diferite iniţiative luate în cele peste 45 de ţări unde activează asociaţia, iată că anul acesta Armata Maicii Domnului din România este la ceas de mare comemorare: 80 de ani de prezenţă pe teritoriul român a acestei binecuvântate opere mariane.

Asociaţia a luat fiinţă în Cetatea Eternă, la 16 octombrie 1917, având ca fondator principal pe Maximilian Glasul Bisericii / anul I, nr. 1 / Postul Mare 2012

Maria Kolbe, frate franciscan polonez, împreună cu alţi şase cofondatori: doi români - pr. Iosif Petru Maria Pal cu pr. Anton Glowinski şi patru italieni. Ei au făcut în acea seară de 16 octombrie un pact sfânt: „[…] să promoveze dragostea faţă de Neprihănita prin care să atragă cât mai multe suflete la inima preasfântă a lui Isus”.

La întoarcerea în Polonia a pr. Maximilian Maria Kolbe şi în România a pr. Iosif Petru Maria Pal, la cârma asociaţiei la nivel internaţional îl găsim pe regretatul şi iubitul pr. Dumitru Lucaci, iar la cârma asociaţiei din Roma pe pr. Ion Gârleanu.

Când ascultarea religioasă avea să-l cheme pe părintele Dumitru Lucaci în patria natală ca profesor la Colegiul teologic franciscan din Luizi-Călugăra, acesta avea să dezvolte şi să răspândească cu zel neobosit, atât pe tărâm moldav, cât şi transilvănean, spiritul Asociaţiei Armata Maicii Domnului, ce-şi avea sediul canonic la conventul şi biserica Sfântul Nicolae din Bacău, unde paroh şi decan la acea vreme era fratele franciscan, cum avea să se semneze în registrul oficial al asociaţiei, pr. Iosif Maria Tălmăcel, OFMConv.

Nu este nici locul şi nici spaţiul nu ne permite să enumerăm toată lucrarea înfăptuită de Domnul prin Maica 15

Neprihănită aici în Grădina Maicii Domnului, după cum aşa de frumos ne-a numit şi fericitul papă Ioan Paul al II-lea în istorica vizită efectuată în ţara noastră în anul 1999.

La aniversarea a 80 de ani de existenţă, inclusă şi perioada de tăcere impusă de regimul totalitarist, dar care în catacombele caselor creştine, îngăduită-mi fie metafora, s-a adunat mierea cea duhovnicească, ca asistent naţional pentru Asociaţia Publică Internaţională de Drept Pontifical Armata Maicii Domnului din România, îmi permit să o parafrazez pe Maica Neprihănită: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul... Căci mi-a făcut 16

lucruri mari Cel atotputernic” (Cântul Magnificat). Într-adevăr, Domnul, prin Maica Neprihănită şi această operă a sa, a săvârşit lucruri admirabile în poporul nostru binecredincios.

Mărturiile sunt multiple şi confirmă odată în plus că ceea ce vine de la Dumnezeu dăinuie în ciuda vremilor şi a opreliştilor celor de multe feluri.

Au trecut 80 de ani şi asociaţia, după perioada de primăvară creştină est-europeană, înfloreşte pe zi ce trece.

Cea mai proaspătă ramură a acestui pom viguros a apărut în localitatea de pe malul stâng al râului Siret, Buruieneşti.

Glasul Bisericii / anul I, nr. 1 / Postul Mare 2012

După o pregătire adecvată şi cu implicarea pr. paroh Iosif Bisoc în colaborare cu fraţii din conventul Sfântul Iosif Muncitorul, în ziua de 29 ianuarie 2012, ca prim rod al anului aniversar pe care tocmai îl parcurgem, au intrat să facă parte din asociaţie un număr de 460 de credincioşi, care s-au consacrat Neprihănitei după modelul remarcabil al sfântului Maximilian Maria Kolbe. Sfânta Liturghie solemnă de la ora 1100 din biserica din Buruieneşti a fost prezidată de pr. Pavel Bulai, OFMConv. - asistent naţional al A.M.D. din România, concelebrant fiind părintele Iosif Bisoc, OFMConv., parohul, iar pr. diac. Ovidiu Cojan, OFMConv. ne-a asistat frumoasa celebrare.

A fost un moment foarte înălţător, o biserică plină de credincioşi, un cor bine organizat, iar cei care şi-au exprimat dorinţa de a face parte din asociaţie radiau de bucurie.

Cred că Maica Neprihănită în această zi măreaţă a fost foarte mulţumită de momentul celebrat şi mai ales văzând cum şi astăzi se mai găsesc suflete care ascultă şi pun în practică invitaţia Fiului său preaiubit: „Fiule, iat-o pe mama ta!” (In 19,27).

Pr. Pavel Bulai, OFMConv., asistent naţional al A.M.D. din România Glasul Bisericii / anul I, nr. 1 / Postul Mare 2012

Preotul – un alt Cristos În mentalitatea lumii de astăzi, preoţia a ajuns să devină o meserie, un loc unde se poate câştiga financiar.

Dar nu este aşa: preoţia este un sacrament instituit de Isus Cristos. Preot nu poate fi oricine, ci numai cei care sunt chemaţi şi aleşi de Dumnezeu. În ziua consacrării sale, preotul devine un alt Cristos care are menirea să educe poporul în adevărata credinţă şi pentru a-l conduce la mântuirea pe care ne-a adus-o Cristos prin jertfa supremă: moartea pe cruce.

Diavolul urăşte preoţii, deoarece prin ungerea pe care au primit-o în ziua consacrării, pot transforma pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Isus Cristos care este viu în mijlocul nostru.

Trebuie să ne rugăm pentru toţi preoţii să rămână statornici şi să ne arate calea pe care este Cristos şi să îl urmăm; să predice Cuvântul lui Dumnezeu. Preoţii nu trebuie criticaţi chiar dacă fac unele greşeli, sunt oameni făcuţi din aceeaşi natură ca şi a noastră. Comunitatea are datoria să se roage pentru preoţi, să-i iubească şi să-i susţină. Aşadar, preotul este alesul lui Dumnezeu de care trebuie să ascultăm şi să ne rugăm pentru a rămâne fidel lui Dumnezeu.

Vasile Pericică 17

Gânduri pentru Postul Mare Dragi tineri... Începem Postul Mare... În centrul acestui eveniment stă crucea Domnului nostru Isus Cristos, pe care şia sacrificat viaţa pentru noi. Cunoaştem cu toţii simbolul crucii. Crucea o găsim înălţată pe marginea unui drum, pe turla bisericii, chiar în şcoli şi pe casele oamenilor. Multe persoane poartă lănţişoare cu cruciuliţe la gât sau chiar în portofel. Dar crucea nu este doar un obiect decorativ. Ea are un semnificaţie profundă.

Ce reprezintă, de fapt, crucea?

Acum două mii de ani crucea a fost considerată cel mai îngrozitor instrument de tortură, stâlpul infamiei. Pe ea au fost exterminaţi cei mai mari păcătoşi, cei dispreţuiţi de către toată lumea. Însă după moartea lui Isus, înţelesul crucii s-a schimbat. Din stâlpul infamiei şi al dispreţului crucea s-a transformat în pomul vieţii. Simbolul crucii este mântuirea. Isus, prin moartea sa pe cruce, a învins puterea morţii, durerea şi suferinţa.

Mă întreb astăzi: ce înseamnă pentru mine crucea? Pentru om crucea înseamnă povară, durere şi suferinţă.

Crucea reprezintă lucrurile neplăcute din viaţă de care aş vrea să mă 18

eliberez, dar nu pot sau chiar nu îmi este îngăduit.

Chiar dacă sunteţi tineri, nu sunteţi privaţi de povara crucii. Pentru voi crucea poate fi învăţătura, participarea la anumite programe zilnice sau respectarea unor angajamente. Şi învăţătura poate fi o cale a crucii pe care trebuie să-l străbatem până la capăt. Pregătirea zilnică pentru orele de curs nu este uşoară, necesită perseverenţă, hărnicie şi o voinţă puternică.

Poate că de multe ori vi se pare plictisitor să staţi în bancă şi să învăţaţi.

Uneori este epuizant. Poate aţi vrea să faceţi altceva, să vă distraţi, să vă relaxaţi. Poate vă gândiţi deseori: ce bine e de alţii! Pentru alţii e mai uşor!

Meditând la cele spuse, îmi vin în minte cuvintele Sfântului Francisc de Sales: „Ceea ce Dumnezeu iubeşte, trebuie să iubim şi noi. El iubeşte ocupaţia noastră, munca noastră de fiecare zi, de aceea s-o iubim şi noi şi să nu ne petrecem timpul râvnind la munca altuia. Să ne facem datoria, astfel crucea nu va fi peste puterile noastre de purtat”. Şi datoria zilnică de poate fi o cruce. Dacă vei cădea sub povara necazurilor, va trebui să te ridici şi să o iei de la capăt, aşa cum a făcut Isus. El a căzut de trei ori sub povara crucii şi a avut putere să se ridice de fiecare dată. Gândiţi-vă numai: Glasul Bisericii / anul I, nr. 1 / Postul Mare 2012

Isus purtând crucea (detaliu) – Giovan Battista Tiepolo (1696-1770)

ce s-ar fi întâmplat dacă Isus nu ar fi vrut să se ridice şi să lupte mai departe?... Într-o legendă din Evul Mediu se povesteşte cum se îndură Dumnezeu de un om care se văita de crucea sa.

O găsea prea grea pentru puterile sale. Dumnezeu îl conduse într-o sală în care erau expuse toate crucile oamenilor şi-i spuse: „Alege-ţi una!”.

Omul începu să caute. Atunci văzu o cruce subţire, dar care era prea lungă.

Văzu o cruce foarte mică, dar când a vrut s-o ia pe umeri, i se păru grea ca plumbul. Apoi găsi una care-i plăcu şi o puse pe umeri. Dar când era pe umeri, omul observă că avea un ghimpe ascuţit care-i pătrundea în carne ca un spin. Fiecare cruce prezenta ceva neplăcut. Se uită la toate crucile şi niciuna nu i se potrivea. Deodată descoperi într-un colţ o cruce, peste care Glasul Bisericii / anul I, nr. 1 / Postul Mare 2012

trecuse cu vederea. Asta nu era prea grea, nici prea uşoară, ca şi cum ar fi fost croită şi făcută special pentru el.

Pe aceasta voia s-o poarte de acum înainte. Când însă se uită mai cu atenţie la ea, observă că aceasta era tocmai crucea pe care o purtase până în acel moment.

Dragi tineri! Dumnezeu nu vă dă niciodată cruci pe care să nu le puteţi purta. El nu vă încearcă niciodată peste puterile voastre. Dar când simţiţi că puterile vă lasă, înălţaţi-vă privirile la Isus răstignit şi atunci veţi primi forţe noi pentru munca voastră zilnică. El este mereu cu noi şi ne îndeamnă să avem curaj. Să primim în inimile noastre cuvintele Sale care să ne călăuzească în acest an: „Îndrăzniţi, eu am biruit lumea!”

Sr. M. Josefina Andrieş, CJ 19

O experienţă deosebită Am observat că tinerii se bucură atunci când aud că este vorba de o ieşire, excursie sau călătorie. Discutând cu ei la întâlnirile noastre de cateheză, le-am propus să facem un schimb de experienţă între tinerii din Buruieneşti cu cei din Luizi-Călugăra. Am ales să facem această ieşire în ziua de duminică, 5 februarie 2012.

Tineri s-au înscris în număr mare şi aşteptau cu nerăbdare ziua de duminică. Dar se pare că vremea era supărată, ori pe noi ori pe ziua de duminică, căci ningea continuu. Noi nu ne-am descurajat, ci ne-am urcat în autocar şi am plecat la drum, înspre scopul propus.

Fiind foarte rece afară, autocarul nu s-a încălzit nici când am ajuns, după două ore, la Luizi-Călugăra. Am ajuns până în sat cu bine, dar tot a trebuit

20

să urcăm dealul pe jos pentru că autocarul nu a reuşit din cauza zăpezii.

Chiar dacă a trebuit să mergem şi pe jos, tot am ajuns cu bine până la biserică, unde am participat la Liturghia Tinerilor. Aici am fost întâmpinaţi cu căldură, şi la propriu şi la figurat, căci în biserică era destul de cald, la fel si tinerii din Luzi ne-au primit cu căldură. Am avut parte de o celebrare liturgică frumoasă.

După Sfânta Liturghie, am fost primiţi în oratoriu, locul unde tinerii din Luizi-Călugăra se întâlnesc pentru cateheze. La început mai timizi, însă, încet-încet am făcut cunoştinţă cu tinerii locului. Am fost serviţi cu un ceai cald, biscuiţi şi prăjiturele. Bineînţeles, ca să ne încălzim şi mai mult, s-a pus ceva muzică populară şi, cine poate sta pe margine când aude muzică populară? Aşa că aproape toată lumea a dansat…

Glasul Bisericii / anul I, nr. 1 / Postul Mare 2012

Iniţial, ne propusesem ca, după Liturghie, să mergem la zăpadă, dar vremea nu ne-a permis acest lucru, căci toată ziua a fost foarte rece, sufla vântul şi ningea destul de tare.

Dacă nu am putut merge la zăpadă, am pus în practică planul de rezervă…

Pe la amiază, ne-am urcat în autor şi am plecat spre Arena Mall din Bacău.

Aveam la dispoziţie câteva ore bune de „hoinărit” prin Mall. Tinerii s-au împărţit între ei şi fiecare au făcut ceea ce le dorea inima; unii au făcut cumpărături, au stat la masă sau, pur şi simplu, s-au plimbat, iar alţii au dorit să vizioneze un film, să joace billiard sau jocuri la calculator.

Spre seară, ne-am întors acasă.

Glasul Bisericii / anul I, nr. 1 / Postul Mare 2012

Consider că această experienţă a ajutat mult grupul tinerilor din Buruieneşti, din mai multe motive. În primul rând i-a ajutat să întâlnească alţi tineri, din altă parohie şi să se cunoască mai mult între ei. Această ieşire împreună ne-a ajuta pe noi, ca grup, să ne apropiem mai mult unul de celălalt. Sunt sigur că, după această experienţă, relaţia dintre mine, ca responsabil al lor, şi tineri s-a schimbat. Personal, simt asta. Orice ieşire comunitară face bine grupului.

Mă bucură faptul că tinerii au răspuns pozitiv acestei invitaţii şi sperăm ca pe viitor să mai avem parte de astfel de experienţe…

Pr. Valentin Sabău, OFMConv.

21

Scrisoarea unei adolescente către Isus ...

Isuse... Cristoase... sunt un simplu copil, deşi am împlinit 17 ani. Este vârsta adolescenţei, dar nu vreau şi nu mă pot gândi la ea. Îmi vine mult prea greu... Îţi scriu câteva rânduri. Nu pot fi sigură că le vei primi. Tu nu ai nicio adresă. Nu ştiu unde eşti şi, la urma urmelor, nici cine eşti Tu. Lumea nu îmi spune aproape nimic despre Tine. Nu te cunoaşte şi nu vrea să Te cunoască. Am încercat să aflu cât mai multe despre Tine, dar nu am reuşit aproape nimic. Nici măcar Numele Tău nu este rostit de oamenii din jurul meu. Şi atunci, Cristoase, cum să Te găsesc? Unde eşti? Cine eşti?

Cum să fiu sigură că exişti? Că mă cunoşti, că mă iubeşti, că ai şi pentru mine un rost şi o picătură de iubire? În jurul meu nu Te văd, în cei de lângă mine nu Te simt. Prea mulţi dintre cei care mă înconjoară suferă de egoism, de prefăcătorie, de ură,de laşitate sau de impuritate. Ei nu îmi spun nimic despre Tine. Nu vor să Te caute, să Te simtă, să te întâlnească.

Când îi întreb sau le vorbesc despre Tine, îmi râd ironic în faţă şi mă privesc cu milă sau pur şi simplu cu dispreţ. Nu au timp şi pentru Tine.

22

Poate că nici nu cred în Tine. Sunt prea ocupaţi cu problemele lor, atât de mici, atât de trecătoare ... Şi mă doare următorul fapt: ei par mereu veseli şi pe deplin fericiţi.

Zâmbetul apare mereu pe chipurile lor. Par să trăiască din plin. Însă eu nu pot simţi la fel. Poate că nu ştii cât de des mă apasă tristeţea, neputinţa, singurătatea...

Cei care nu au habar de Tine nu ştiu decât să se distreze şi să-şi trăiască din plin viaţa,tinereţea lor. Dar cu mine cum rămâne? Parcă aş avea în suflet un copilaş care se uită în jur, se uită înspre oameni şi îi vine să plângă... nu înţeleg mult prea des cuvinte sau atitudini... de ce încap lacrimile doar pe chipul meu? De ce doar ochii mei au lacrimi de durere şi de suferinţă?

Glasul Bisericii / anul I, nr. 1 / Postul Mare 2012

Chiar numai eu trebuie să plâng? Chiar numai eu nu am dreptul să fiu fericită? Oare tu mă opreşti să nu fiu ca ceilalţi? Şi de ce faci asta? Poate nu înţeleg ce aştepţi de la mine... poate nu pot discerne voia Ta...

Toţi îmi cer, mă cheamă, aproape că mă obligă să fiu ca ei... Dar Tu nu spui nimic. Dar absolut nimic... niciun cuvânt măcar! Mă hrănesc cu lacrimi şi iarăşi cu lacrimi... Nu pot plânge în faţa prietenelor mele. Ştii bine că in preajma lor caut să zâmbesc şi să par şi eu fericită. Iar dacă într-o zi chiar nu reuşesc să mă prefac a fi fericită şi tristeţea îmi apasă întreaga fiinţă, mă doare enorm că nimeni nu mă întreabă ce am... oare chiar nu le pasă? (...)

Lupt cu mine şi mă rog Ţie. Nimeni nu mă învaţă cum şi ce anume trebuie să Îţi spun. Mă rog unde şi cum apuc. Am ajuns să mă ascund, să mă feresc până şi de propria familie. Părinţii se bucură daca merg la discotecă, dar nu se bucură să mă vadă rugându-mă. Cine are dreptate, Isuse?

Ei sau eu, un bulgăre de humă ce încearcă să fie şi să facă ceea ce prea mulţi nu mai sunt şi nu mai fac? (...)

Despre Tine ştiu că nu poţi decât să ierţi şi să iubeşti. Mai ştiu că fiecare secundă a trecerii Tale pe acest pământ a fost un ocean de suferinţă şi de durere. Ştiu sigura că ai plâns; nu Glasul Bisericii / anul I, nr. 1 / Postul Mare 2012

pentru Tine, ci pentru alţii. Şi mai ştiu că nu ai promis fericire nimănui pe acest pământ, aici şi acum. Ai promis tot ce pare a fi mai bun şi mai frumos pentru Împărăţia Cerurilor. Dar de ce toate acestea? Chiar nu îmi poţi da nimic şi pentru această tristă copilărie a mea? Chiar nu merit un zâmbet şi o oră măcar de intensă fericire? (...)

Am ajuns ţinta ironiilor şi a râsetelor celor ce mă înconjoară. Dacă aş vorbi murdar şi dacă aş trăi o viaţă infamă şi josnică, nu ar râde de mine.

Nu ar vedea ceva deosebit şi nu aş ieşi cu nici un chip în evidenţă. M-ar considera ca pe unul de-al lor. Dar eu, totuşi, nu aş vrea să fac ceea ce acum mă scârbeşte şi îmi provoacă repulsie...

Oare Tu nu vezi că prea mulţi în jurul meu nu cred în Tine?

De fapt, cine mai crede azi în Tine?

Mulţi jură că au văzut extratereştri şi ar fi bucuroşi ca aceştia să existe, dar nu prea vor să te accepte şi pe Tine.

Aş vrea să-ţi mai scriu. Dar Tu le ştii pe toate. Tu ai nevoie de mine, de inima mea şi nu de cuvintele mele.

Tu nu ai scris nimic... niciun cuvânt.

Tu doar ai iubit. Te-ai jertfit şi ai vindecat neputinţa şi durerile noastre.

Vindecă-mă şi pe mine, Cristoase!

Dă-mi putere să exist!

Culeasă de Sr. M. Josefina Andrieş, CJ 23

Tineri în adoraţie la „Cristos Rege” (20.11.2011)

Corul „Speranţa” în concert (16.12.2011)

Am plecat să colindăm... (27.12.2011)

Jubileu la 25 și 50 ani de căsătorie (30.12.2011)

Biserica îmbrăcată de sărbătoare (01.01.2012)

Întâlnirea Consiliului Parohial (08.01.2012)

Înscriere ̂in Armata Maicii Domnului (29.01.2012)

Moment de iarnă (07.02.2012)