Glasul Bisericii nr. 7

Glasul Bisericii Publicaţia comunităţii catolice din Buruienești * * * Anul II (2013), nr. 1 (7)

GLASUL BISERICII anul II (2013), nr. 1 (7) Publicaţia comunităţii catolice din Buruienești Director: pr. Iulian-Claudiu Petrea, OFMConv.

Redactor șef: pr. Valentin Sabău, OFMConv.

Membrii redacţie: pr. Iosif Bisoc, OFMConv., pr. Liviu Brudaru, OFMConv. pr. Damian Pișta, OFMConv.

Colaboratori: Înv. Carmen Botezatu Înv. Dorina Funingănă Camelia Cristea, Teodor Danalache, John M. Grondelski Alexandru Drapacă, Julia Markovits Cosmin Gabriel Neagu, Iulian Nistea, Stacey și Josh Noem, Cecilia Păuleţ Tehnoredactare: Ovidiu Bișog Adresa: Parohia Romano-Catolică „Sfântul Iosif Muncitorul” str. Bisericii, nr. 1, Buruienești-Doljești, Neamţ 617162-România tel. : 0040/233/780540 fax: 0040/233/780819 e-mail: iulianpetrea@yahoo.com www: buruienești.ofmconv.ro 2

EDITORIAL

Dragi credincioşi, „Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Cristos” (Rom 1,7).

Acestea este salutul pe care sfântul Paul l-a adresat ascultătorilor săi din Roma şi cu acelaşi cuvinte doresc să vă salut la începutul unui nou an calendaristic. Suntem în Anul Credinţei şi al Familiei şi, de aceea, invitaţia noastră se îndreaptă către fiecare familie în parte să redescopere iubirea lui Dumnezeu prin intermediul păcii divine. Dacă familia creştină nu este cuprinsă de pacea lui Dumnezeu, de întâlnire personală cu iubirea şi harul său, viaţa de credinţă nu poate fi cu adevărat autentică. În drumul lung al maturizării credinţei noastre, elementele care stau la baza formării credinciosului sunt strâns legate între ele de posibilitatea întâlnirii noastre personale cu Dumnezeu, cu Isus Cristos, cel care vine în întâmpinarea noastră. Nu este deja scontat că numai botezul ne poate mântui, fără ca noi să colaborăm la acest imens dar primit de la Dumnezeu prin intermediul Bisericii şi mărturisirea de credinţă a părinţilor şi naşilor noştri. Desigur că odată cu sacramentul botezului noi am fost introduşi în marea familie creştină, în dimensiunea harică şi în comuniunea sfinţilor; nr. 1 / 2013 * Glasul Bisericii

Sfânta Tereza a Pruncului Isus – patroana terezienelor

însă tot atât de adevărat este că fără adeziunea noastră zilnică la profesiunea de credinţă creştină, pentru a face ca sămânţa aruncată în sufletul nostru la botez să devină arborele matur al credinţei actuale, nu este posibil să fim plăcuţi lui Dumnezeu.

Frumos este a sta alături de Dumnezeu! Frumos şi plăcut este a te simţi iubit de Dumnezeu! Frumos, plăcut şi impresionant este a fi membru al Bisericii lui Cristos! De aceea, dragi creştini din Buruieneşti, să-i oferim lui Dumnezeu viaţa, familia şi fiinţa noastră pentru a trăi credinţa creştină pe deplin!

Fr. Iosif Bisoc, OFMConv., Paroh Glasul Bisericii / nr. 1 / 2013

În comunitatea noastră parohială de la Buruieneşti şi-a început activitatea, nu cu mult timp în urmă, un grup de rugăciune – cel al terezienelor. Pentru a înţelege mai bine care este rolul şi aportul său, doamna Cecilia Păuleţ, responsabila locală a grupului ni-a dat aceste informaţii Institutul a fost înfiinţat în anul 1926, la 21 ianuarie, în localitatea Lungano-Elveţia, din iniţiativa venerabilului Monsenior Aurelio Bacciarni (1873-1935), ca un ajutor pentru activităţile de apostolat ale diecezei. Ca dar şi misiune din partea fondatorului, Institutul primeşte carisma slujirii sub motoul: „Slujirea lui Cristos şi a Bisericii”, preluată în primul rând de întâia chemata, Maria Mota (1883- 1948), cofondatoarea terezienelor. Ca patroana a fost aleasă sfânta Tereza a Pruncului Isus, care a practicat în mod exemplar copilăria spirituală a lui Cristos.

Terezienele sunt femei necăsătorite sau văduve. Ele trăiesc din rodul muncii lor, având diferite activităţi şi angajamente sociale fără obligaţia vieţii în comun. Terezienele îşi propun să împlinească viaţa lucrând în lume, îndeplinindu-şi activităţile de fiecare 3

zi, trăind împreună cu oamenii obişnuiţi şi la fel ca ei. Astfel se simt continuatoare ale misiunii lui Cristos care lucrează prin Biserică.

Consacrarea noastră de a fi urmaşe ale sfintei Tereza, face din noi aducătoare de speranţă, ne face disponibile faţă de toţi oamenii, ne susţine în a da seamă de credinţa noastă, ne ajută să transmitem bucurie, lumină şi să dăruim prietenie. În permanenţă ne pregătim şi noi aşa cum se cuvine ca un adevărat creştin, ca adevărate tereziene, prin participarea la Sfânta Liturghie, rugăciunile făcute împreună în fiecare dimineaţă. Îndrumaţi de părintele Liviu Brudaru, OFMConv., vicar şi responsabil al grupului din parohia noastră, dorim să ducem mai departe acest exemplu, această urmare pentru a fi cât mai uniţi, a da speranţe noi în 4

biserica noastră. Grupul nu doreşte să se limiteze la un anumit număr de persoane, invităm să participe mult mai mulţi. Nu trebuie să ne fie ruşine atunci când Dumnezeu ne cheamă, ci trebuie să răspundem dorinţei lui.

El ne vrea binele, doreşte să fim uniţi iar prin aceste grupuri de rugăciune din parohie putem să fim tot mai aproape de Cuvântul lui să răspândim mai departe evanghelia. Dumnezeu sădeşte în noi o sămânţă iar datoria noastră este de a fructifica ceea ce ne este dat, după cu spunea sfânta Tereza: „Cât de îndurătoare este calea pe care Bunul Dumnezeu m-a condus întotdeauna, niciodată nu m-a făcut să doresc ceva fără a-mi dărui, astfel încât potirul amar mi s-a părut bogat în desfătare”.

Responsabilă Cecilia Păuleţ şi grupul terezienelor nr. 1 / 2013 * Glasul Bisericii

La început a fost „Cuvântul” prelungit – Muzica „Limbajul lui Dumnezeu, este muzica”.

(Ludwig van Beethoven) Dialogul, prin esenţă, este a asculta şi a vorbi, este un dar al Divinităţii.

Vrem în câteva cuvinte să creionăm, pentru început, tabloul la care muzica ne face mai puternici, mai meditativi, plini de iubire şi sensibilitate. Nu vrem să aducem în evidenţă sau să scriem despre istoria muzicii, ci vrem să armonizăm o trăire, un sentiment propriu despre acest adevăr de care nimeni nu poate scăpa: muzica.

Genurile muzicale care străbat, dea-lungul timpurilor, creaţia cântului ne sunt de folos sufletului şi trupului sau ne închid într-o carapace a egoismului.

Un Mozart, Bach, Beethoven şi mulţi alţi creatori de muzică ne aduc lumina şi înţelepciunea în adevăratul sens al gândirii interioare profunde.

Suntem asaltaţi şi prinşi în a cultiva diferite metode de a face şi crea muzică. Merg să afirm, că muzica bună este cea care nu moare.

Două întrebări am să vă scriu pentru început, vouă dragi cititori.

De ce muzica, prin farmecul ei, atrage?

Glasul Bisericii / nr. 1 / 2013

Să nu ne grăbim a da un răspuns, pentru că tonusul şi culoarea muzicii diferă de la un compozitor la altul.

Când suntem într-o stare sufletească mai puţin plăcută, când ne atacă şi ne răscoleşte cel rău, fiinţa noastră interioară cerem ajutor, strigăm şi poate de multe ori nu suntem auziţi. Nu de multe ori am trăit să aud un glas al păsărelelor, a acestor creaturi mici şi la care nu am dat importanţă.

Prin creaţia naturii mulţi compozitori au creat muzică, au pictat acele bobiţe, numite note muzicale, şi astfel a fost la început glasul care străbate cultura şi planul de a compune.

Ascultând pe marii compozitori atunci când sunt în strâmtorare, se linişteşte sufletul, se ridică spre Creator, inima devine mai duioasă, curată şi mult mai iubitoare.

5

De ce muzica respinge?

Cred că este un paradox între aceste două întrebări, dar eu văd o diferenţă. Muzica atrage şi respinge un călător al acestei lumi. Respinge când este zgomotoasă, cu mesaj urâcios şi vulgar, când este făcută fără niciun înţeles al tonalităţilor muzicale, creată la drumul mare sau peste noapte.

Să facem o diferenţă, curajoasă, şi să ne punem în situaţia unui om plin de urâciune, de invidie şi gelozie, se va închide în camera sa şi pentru a nu asculta acele şoapte sau cuvinte frumoase ale Creatorului, se supără pe un decibel al difuzoarelor lui şi uită că în jurul lui mai sunt şi alţii.

Diferenţa este că liniştea lăuntrică o trăieşti în paralel cu liniştea exterioară, lăsând ca timpul să rezolve problemele.

Să cerem ajutor şi prin muzică frumoasă, prin coloritul ei să începem să colorăm sufletul şi mintea noastră, prin tonalitatea ei să intonăm cuvinte de laudă şi de mulţumire şi nu în ultimul rând prin armonizarea ei să ne armonizăm întreaga noastră fiinţă cu Dumnezeul cel Preaînalt.

(Va urma) Pr. Iulian-Claudiu Petrea, OFMConv.

6

Din suflet de copil „Dragostea – virtutea creştinească supremă şi singura perena – este mijlocul fără greş care ne stă la îndemână pentru a ne dovedi umanitatea şi credinţa”.

Scriem cu multă emoţie, pentru că vrem să vorbim despre un prioect de suflet: campania „Din suflet de copil”, un proiect care pentru a deveni realitate are uneori nevoie de implicarea multor persoane. Este un proiect la care participă elevii clasei I/A, împreuna cu doamna învăţătoare Botezatu Carmen, elevii clasei a III-a/B, împreuna cu doamna învăţătoare Funingănă Dorina, în parteneriat cu parohia romano-catolica „Sfântul Iosif Muncitorul” din Buruieneşti, prin prezenţa părintelui paroh Iosif Bisoc, OFMConv., la orele şi manifestările organizate în acest scop.

Prin acest proiect ne-am propus educarea trăsăturilor pozitive de voinţă şi caracter, formarea unei atitudini pozitive faţă de sine şi faţă de cei din jur, cunoaşterea tradiţiilor şi obiceiurilor creştine, cultivarea unor sentimente de ajutorare, implicarea în desfăşurarea şi conservarea unor tradiţii creştine, formarea atitudinii de asumare şi susţinere a propriei identităţi religioase. nr. 1 / 2013 * Glasul Bisericii

Am aşteptat cu nerăbdare Crăciunul pentru a trăi magia acestor sărbători alături de cei dragi. Crăciunul este însă şi un prilej minunat de a ne gândi la cei din jur şi de a face o fapta bună. Este adevărat dictonul: „Cine bine face, bine îşi face”.

Cu bucuria dăruirii în suflet, copiii au dorit să vestească naşterea lui Isus. Cuprinşi de bucuria Crăciunului, copiii au dus vestea şi în sat.

Cei mai mici şcolari, cei de la clasa 1/A ca şi copiii din clasa a III-a/B au colindat şi o bătrână singură. Şi pentru ca de Crăciun, dorinţa de a fi mai buni, pătrunde pe fiecare dintre noi, copiii celor două clase au participat la acţiunea „Din suflet de copil” – o campanie caritabilă de strângere de alimente pentru respectiva bătrână. În şcoală, atmosfera Crăciunului a fost completată de serbarea organizată de elevii celor doua clase. Elevii clasei a III-a/B au arătat colegilor că magia Crăciunului nu are graniţe, Glasul Bisericii / nr. 1 / 2013

interpretând sceneta naşterii lui Isus, iar cei din clasa I-a/A au prezentat sceneta „În aşteptarea lui Moş Crăciun”. Şi pentru că cine dăruieşte, va dobândi, elevii celor doua clase l-au întampinat pe Moş Crăciun cu colinde şi cântece de sărbătoare, au primit daruri, într-o acţiune organizată de conducera şcolii, cu sprijinul sponsorilor şi al părinţilor. Încercăm să sădim în sufletul copiilor starea de recunoştinţă, o stare de durată, nu doar o atitudine de moment sau un simplu gest de mulţumire pentru un bine primit. Acest lucru este atât de important încât ar trebui afişate inscripţii cu acest corolar pentru a-1 avea mereu în faţa ochilor ca să ne atragă atenţia. Mai bine spus, orice experienţă am avea, orice nu s-ar întâmpla, să fim recunoscători şi să spunem: „Îţi mulţumesc Doamne! Îţi mulţumesc pentru acest dar şi pentru comoara pe care el o poarta pentru mine”. Să facem aceasta cu convingerea că darul şi comoara există şi chiar dacă pe moment nu ne dăm seama, ele ni se vor dezvălui cândva.

Aşadar: Îţi mulţumesc, Doamne, pentru tot!” Înv. Carmen Botezatu Înv. Dorina Funingănă 7

Orbul Fiul lui David, Strig cãtre tine Vindecã astãzi Orbul din mine.

Doamne Isuse, Fiu de Împãrat Te rog sã mã scapi De-acest greu pãcat.

Prin beznã umblu Tot rãtãcesc Cu mâna-ntinsã Stau ºi cerºesc.

Noaptea ce-nvãluie Sufletul trist E ca o pâclã…

Eu nu exist.

Alungã, Isuse, A mea neputinþã ªi mã-ntãreºte În dreapta credinþã.

Deschide Isuse Ochiul din mine ªi fã ca sã vadã Drumul spre tine.

Fã ca lumina Sã se pogoare Peste orbul din mine Ce-þi cere îndurare.

Camelia Cristea 8

Chiara Corbella şi bucuria în faţa morţii Pentru unii e o poveste plină de tristeţe dar pentru cei pe care l-au cunoscut pe Dumnezeu povestea Chiarei e una plină de speranţă, curaj, bucurie şi încredere în Creator.

Doar un creştin poate recunoaşte în viaţa sa precum şi în viaţa Chiarei bucuria care provine din suferinţă.

Aceasta este experienţa cu Dumnezeu a unei femei din Roma.

Chiara Corbella şi-a cunoscut soţul, Enrico, într-un pelerinaj. După câţiva ani s-au căsătorit şi au conceput primul lor copil.

Erau amândoi foarte entuziasmaţi de creatura ce creştea în interiorul Chiarei. Dar după câteva luni doctorii le-au spus că bebeluşul nu s-a dezvoltat normal şi nu va reuşi să supravieţuiască în afara pântecelui mamei. Chiara a decis să o păstreze pe Maria, refuzând să facă avort. A purtat-o până la final după care a ţinut-o pentru puţin în braţe privind cum trece în cealaltă viaţă.

A rămas însărcinată şi pentru a doua oară. Şi probabil au început din nou pregătirile pentru a-l primi pe cel mic. Dar doctorii le-au spus din nou pe la mijlocul sarcinii că bebeluşul nu va supravieţui în afara pântecelui. nr. 1 / 2013 * Glasul Bisericii

Chiara, din nou, a dus sarcina până la sfârşit, l-a născut pe David şi l-a ţinut puţin în braţe privind cum trece în cealaltă viaţă. În loc să se întristeze, să fie plini de amărăciune şi să se închidă faţă de viaţă, Chiara şi Enrico au început să vorbească în public despre darul vieţii, chiar dacă a fost unul scurt. Chiara a afirmat următoarele: „Dumnezeu ne-a dat doi copii speciali, dar ne-a rugat să-i însoţim doar până la naştere. Ne-a permis să-i ţinem în braţe, să-i botezăm şi să-i dăm înapoi în mâinile Tatălui. Am primit o pace şi o bucurie pe care nu le-am mai experimentat niciodată”.

Chiara şi Enrico au conceput un copil pentru a treia oară. Copilul se dezvolta bine. Dar în mijlocul sarcinii doctorii au informat-o că bebeluşul este bine dar acum este ea cea care are probleme. I-au spus că are cancer. Din cauza tratamentului puternic pe care ar fi trebuit să-l urmeze şi care ar fi afectat bebeluşul ea a decis să-l amâne pentru ca bebeluşul să poată primi viaţă.

După ce bebeluşul Francesco s-a născut bucuros şi sănătos, Chiara a început tratamentele. În curând îşi dădu seama că moartea ei este iminentă aşa că a început să se roage la Dumnezeu spunându-i: „Doamne, Glasul Bisericii / nr. 1 / 2013

poţi să îmi ceri orice, dar nu pot să fac nimic dacă sunt înconjurată de feţe aşa triste”. Rugăciunea ei a fost ascultată, cei ce veneau la ea erau într-adevăr bucuroşi şi ea şi-a purtat crucea în pace.

Chiara şi Enrico erau plini de bucurie şi pace, încât Chiara a afirmat: „Chiar dacă Domnul mă vindecă, minunea mai mare va fi că el mi-a 9

ajutat familia şi eu trăiesc această încercare în pace”. Ei le-au răspuns celor care considerau că situaţia lor este tristă şi chiar tragică: „Unde este scris că moartea este groaznică şi de nedorit? Că a avea doi copii care au trăit doar jumătatea de oră este o tragedie?”. Enrico a afirmat eroic: „Dacă soţia mea va fi cu Cineva care o iubeşte mai mult decât eu, de ce ar trebui să fie supărat?”.

După un an de la naşterea lui Francesco, Chiara zăcea pe patul de moarte. În fiecare zi cei doi soţi s-au rugat pentru vindecarea Chiarei, însă cu abandonul de a nu şti cum este mai bine. Când au primit diagnosticul final în aprilie, Enrico a ajuns la capătul puterilor. Chiara i-a spus: „Enrico, dacă ai ştii că ţi se propune să salvezi zece persoane, ai face-o?”.

Da, o făcea, dar numai cu ajutorul harului său. Şi Chiara de asemenea: 10

„De aceea mă rog pentru vindecarea mea, fără a o dori cu adevărat”. În dimineaţa zilei de 13 iunie 2012, în ziua Sfântului Anton, au văzut că sfârşitul ei se apropie, au mai trimis nişte sms-uri la unii preoţi pentru a se ruga pentru ei. Enrico a întrebat-o: „Iubirea mea, crucea Domnului e chiar dulce?” Şi ea, pe care a costat-o fiecare respiraţie şi fiecare cuvânt, a răspuns, „Da Enrico, e foarte dulce!”

Privind spre Chiara, Enrico n-a mai putut scrie altceva decât atât: „Candelele noastre sunt aprinse. Îl aşteptăm pe Mire”. Şi Mirele veni...

Chiara a murit fericită deoarece în viaţa ei a privit înapoi fără a se plânge pentru nici o decizie nici pentru vreo alegere făcută. Înmormântarea ei a fost plină de bucurie cu multe cântece scrise şi cântate de Enrico, aplauze, îmbrăţişări şi lacrimi de bucurie. nr. 1 / 2013 * Glasul Bisericii

Chiara şi Enrico i-au scris o scrisoare lui Francesco cu ocazia primei zile de naştere. Au făcut asta pentru că doreau să-i dăruiască ceva care să-i rămână mult timp. În primele rânduri scriau: „Ai fost un cadou extraordinar în viaţa noastră pentru că neai ajutat să privim dincolo de limitele noastre umane”. Au vorbit în această scrisoare mult despre iubire şi importanţa acesteia scriind: „[...] suntem născuţi dintr-un act de iubire, trăim pentru iubire şi pentru a fi iubiţi, şi murim pentru a cunoaşte adevărata iubire a lui Dumnezeu. Scopul vieţii noastre este să iubim şi să fim iubiţi, fiind mereu gata să învăţăm cum să-i iubim pe ceilalţi aşa cum numai Dumnezeu te poate învăţa. Iubirea te consumă, dar e minunat să mori consumat, exact ca o lumânare care se stinge doar atunci când şi-a atins scopul. Tot ce vei face în viaţa ta va avea sens doar dacă te uiţi prin prisma vieţii veşnice. Dacă iubeşti cu adevărat, îţi vei da seama de acest lucru din faptul că nimic nu-ţi aparţine, pentru că totul este un cadou”.

I-au scris lui Francesco şi despre fraţii lui: „I-am iubit pe fratele tău şi pe sora ta – Maria şi David – şi te iubim şi pe tine ştiind că nu ne aparţii, că voi toţi nu eraţi ai noştri […] Datorită Mariei şi a lui David, suntem şi Glasul Bisericii / nr. 1 / 2013

mai îndrăgostiţi de viaţa veşnică şi nu ne mai este frică de moarte”. Chiara şi Enrico îi scriu lui Francesco şi despre numele lui şi ce înseamnă pentru ei: „Numele tău e Francesco pentru că sfântul Francisc ne-a schimbat vieţile şi sperăm ca el să fie un exemplu şi pentru tine”. Au încheiat scrisoare cu următoarea îndrumare: „Ai încredere în el. Merită”.

Enrico a fost întrebat la aniversarea a patru ani de la nunta lor: Cum vedeţi ultimele luni ale soţiei dumneavoastră?

Enrico a răspuns: „Au fost dureroase şi câteodată magnifice. Pe Chiara a durea totul, însă am făcut faţă rămânând uniţi zi de zi. Viaţa noastră conjugală, fiind la încercare, doar se aprofunda. Domnul a rămas într-adevăr prezent în mijlocul nostru. E atât de frumos să fii acompaniat în purtarea crucii de însuşi Cristos! Chiara a putut să-şi petreacă ultimele ore cu Isus expus în faţa ochilor ei. Eu am rămas uimit văzând-o atât de îndrăgostită 11

de Mirele ei divin, Isus cel iubit al ei, văzând că îl iubeşte mai mult decât eu!” În ajunul morţii Chiarei, s-a celebrat o Sfântă Liturghie în casa ei, despre care Enrico a afirmat: „[…] a meritat să trăieşti o viaţă întreagă în durere pentru această liturghie.

După sfânta împărtăşanie, Chiara şia exprimat iubirea faţă de fiecare.

Fiecare cuvânt din cele spuse ale ei a fost pentru a lăuda, a binecuvânta, pentru a mulţumi”.

Principiul vieţii ei a fost că nu trebuie să posedăm nimic în viaţă ca şi un merit, ci trebuie să primim totul ca pe un dar.

Uşor vom fi tentaţi să spunem, aceasta este o poveste pentru sfinţi. Însă Domnul nu ne cere să prefacem apa în vin, ci doar să umplem vasele cu apă. Să răspundem zi de zi inspiraţiilor Duhului Sfânt şi să ne îndeplinim datoriile stării noastre. Biserica propune fiecărui credincios sfinţenia.

Aceasta se cucereşte în paşi mici, implorând ajutorul harului divin în fiecare zi.

A fost întrebat Enrico, ce îi va povesti lui Francesco despre mama sa. „Cu siguranţă îi voi povesti despre cât de frumos este să te laşi iubit de Dumnezeu, deoarece dacă te simţi iubit, poţi face totul. Aceasta, după 12

mine, este esenţa şi cel mai important lucru din viaţă: să te laşi iubit, pentru ca la rândul nostru să putem iubi şi muri fericiţi. Aceasta îi voi povesti. Şi îi voi povesti că aceasta a făcut mama Chiara. Ea s-a lăsat iubită, şi într-un anumit sens mi s-a părut că iubeşte pe toată lumea puţin.

O simt mai vie astăzi decât la început.

Apoi, faptul că am văzut-o murind fericită, a fost pentru mine o victorie asupra morţii. Înainte, gândul că l-aş putea vedea murind şi pe fiul meu Francesco, după experienţa cu Davide şi cu Maria, mă înspăimânta. Astăzi ştiu că aceasta este un lucru minunat care ne aşteaptă aici”.

Parfumul sfinţeniei care s-a răspândit în jurul Chiarei îl lasă destul de indiferent pe Enrico. Cei doi soţi ar fi putut să aleagă să îmbătrânească împreună. Dar ei au simţit mereu prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lor şi au fost uimiţi de aceasta. Enrico ştia că soţia lui era specială, că ea era fericită; iar o persoană este beatificată deoarece beato înseamnă fericită. Chiara şi, parţial, Enrico au perceput toată această poveste cu o mare bucurie în inimi şi aceasta i-a făcut să intuiască lucruri mari.

Prelucrare: Julia Markovits nr. 1 / 2013 * Glasul Bisericii

Cum să ai un copil credincios?

Un copil credincios este, în primul rând, un dar al lui Dumnezeu. Atunci când Mântuitorul Isus Cristos a spus părinţilor: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor” (Mt 19,14) a arătat, parcă, înclinaţie firească a copiilor spre credinţa în Dumnezeu, pe care părinţii nu trebuie să o strice, cu patimile lor.

Încă din primele zile de viaţă!

Credinţa copilului trebuie îngrijită încă din perioada sarcinii. Educaţia copilului începe încă din perioada sarcinii: dacă mama, care poartă în pântece, se supără şi se mâhneşte, atunci şi fătul se tulbură în ea, iar dacă mama se roagă şi trăieşte duhovniceşte, copilaşul din pântecele ei se sfinţeşte. De aceea, femeia, atunci când este însărcinată, trebuie să rostească rugăciunea lui Isus, să citească puţin din Evanghelie, să nu-şi pricinuiască nelinişti, dar şi ceilalţi să caute să nu o mâhnească. Făcând astfel, copilul care se va naşte va fi sfinţit, iar părinţii nu vor avea probleme cu el nici când este mic, nici când va creste mare.

Glasul Bisericii / nr. 1 / 2013

După naştere, o educaţie creştină are toate şansele să păzească nestingherită credinţa copiilor şi drumul acestora spre Cristos, mai ales când aceasta începe cât mai devreme, precum îndeamnă sfântul Clement Alexandrinul: „Lecţiile fundamentale ale vieţii trebuie sădite în suflet de la o vârstă cât mai fragedă. Pentru copii, lecţia esenţială este aceea de a-l cunoaşte pe Dumnezeul Cel veşnic, pe Dătătorul vieţii veşnice”.

Fiecare copil are mai multă nevoie de modele, decât de critici, deoarece mai scurt şi mai uşor este drumul prin pilde, decât cel prin învăţături.

Copiii sunt o oglinda a părinţilor, problema copiilor este aproape întotdeauna problema părinţilor. Să se îngrijească părinţii să locuiască Cristos în ei, în inima lor, şi atunci din inima lor va trece Cristos şi în inima copiilor, fără îndoială.

Despătimirea părinţilor păstrează şi creşte credinţa în copii, care privesc 13

spre cei dintâi cu luare aminte şi îi copiază. Copiii îi copiază pe părinţi încă din leagăn. Imită ceea ce fac cei mari şi le înregistrează pe toate în „caseta” lor goală. De aceea, părinţii trebuie să se ostenească să-şi taie patimile lor.

Indiferent dacă pe unele le-au moştenit de la proprii lor părinţi, ei vor da socoteală lui Dumnezeu, nu numai pentru că nu s-au nevoit să le taie, ci şi pentru că le transmit copiilor lor.

Atunci când copiii sunt ajutaţi de mici şi se umplu de Cristos, ei vor fi lângă el totdeauna, şi chiar dacă ar devia puţin, atunci când vor creşte, datorită vârstei sau a unei rele prietenii, pe urmă iarăşi se vor întoarce la el, pentru că frica de Dumnezeu şi evlavia, care au adăpat inimile lor, încă din vârsta copilăriei, nu este cu putinţă să fie uitate vreodată.

Smerenia părinţilor Părinţii smeriţi atrag mila şi ajutorul lui Dumnezeu. Dacă părinţii au smerenie şi frică de Dumnezeu, toate lucrurile din casa lor merg bine, inclusiv purtarea copiilor, căci Domnul îi ajută nespus de mult pe copiii ai căror părinţi îşi pun speranţa în el.

Părinţii, însă, să nu-şi asume virtuţile copiilor, care sunt daruri ale lui Dumnezeu, ci doar păcatele acelora, care vin din nepurtarea lor de grijă.

14

Scopul educaţiei copiilor este hotărâtor. Pentru ca fiii să meargă pe calea lui Dumnezeu trebuie ca şi părinţii lor să trăiască corect duhovniceşte.

Unii părinţi credincioşi încearcă să-şi ajute copiii să devină buni, nu pentru că-i preocupă mântuirea sufletului lor, ci numai pentru că vor să aibă copii buni. Adică, mai mult se mâhnesc pentru cele pe care le spun oamenii despre copiii lor, decât pentru faptul că ar putea merge în iad. Şi, atunci, cum să mai ajute Dumnezeu? Dacă părinţii îl îndeamnă pe copil din frica de Dumnezeu, atunci şi Dumnezeu ajută şi copilul se foloseşte, iar dacă fac aceasta din egoism, atunci nu ajută Dumnezeu. De multe ori, copiii suferă din pricina mândriei părinţilor.

Educaţia creştina trebuie să se bazeze pe dragoste şi înţelegere, astfel încât copiii să ajungă sa-l iubească pe Dumnezeu şi Biserica sa, iar nu să o respingă, ca pe ceva împovărător, către care au fost constrânşi. În acest sens, scopul nu este să-i ducă pe copii cu sila la biserică, ci să-i facă să o iubească. Viaţa sfântă a părinţilor aduce în sufletul copiilor lor o încredinţare lăuntrică, care îi face să se supună în mod firesc şi astfel cresc într-o atmosferă de evlavie, având o îndoită sănătate, fără traume psihice. nr. 1 / 2013 * Glasul Bisericii

Familia să trăiască liturgic!

Când familia duce o viaţă liturgică, atât prin participarea susţinută la Sfânta Liturghie, cât şi prin rugăciunea comună, copiii vor avea toate şansele să crească în darul credinţei primit de la Dumnezeu.

Viaţa liturgică este, în primul rând, viaţa parohială, adică: participarea la Sfânta Liturghie, participarea la sfintele sacramente (spovadă şi Împărtăşanie), participarea la procesiuni, pelerinaje, participarea la orele de cateheză, la campusuri, orele de rugăciune şi de religie etc.

Mai apoi, pentru a fi deplin roditoare, viaţa liturgică trebuie să pătrundă şi în casa părintească, astfel încât, între biserica şi casă, copilul să nu observe diferenţe prea mari.

Evlavia părinţilor are mare însemnătate în viata copiilor.

Rugăciunile trebuie făcute de către toţi membrii familiei, împreună. Fără a-i sili, părinţii trebuie să-i înveţe pe copii să se roage încă de mici, bineştiind că rugăciunile acestora pot face şi minuni. „Orice lucru pe care îl cer copiii de la Dumnezeu, el îl dăruieşte lor, pentru că au multă nevinovăţie şi, de aceea, Dumnezeu ascultă rugăciunea lor cea curata.

Pe copii se cuvine să îi învăţăm nu numai rugăciuni special compuse pentru ei, ci si rugăciunile comune.

Glasul Bisericii / nr. 1 / 2013

Părinţii să se poarte cu nobleţe faţă de copii, căci, altfel, dacă îi vor ţine pe copii la toate rugăciunile, aceştia se vor plictisi şi se vor revolta. Important este ca, indiferent cât de obosiţi sau bolnavi ar fi, copiii să nu neglijeze complet rugăciunea, ci să o păstreze câtuşi de puţin, urmând părinţilor lor.

Luarea mesei în familie este încă un prilej de a cultiva credinţa copiilor, căci rugăciunea săvârşită înainte de masa şi rugăciunea de mulţumire, săvârşită după masă, constituie un semn văzut al faptului ca Cristos sălăşluieşte împreună cu familia, la acea masă.

Culcarea copiilor este un moment de mare apropiere între părinţi şi copii, drept pentru care, copiii îl păstrează multă vreme în inima lor. Astfel, cu această ocazie, părinţii pot citi copiilor povesti creştine pentru vârsta lor.

... încă nu e prea târziu!

Când scade încrederea părinţilor în Dumnezeu, scade şi încrederea copiilor în părinţi. Părinţii care au neglijat darurile şi ajutorul lui Dumnezeu, în creşterea copiilor, se pot întoarce oricând către acesta, cu smerenie şi cu pocăinţă, cerând mila pentru copiii lor necredincioşi, bineştiind că atunci când copiii lor nu îi mai ascultă despre Dumnezeu, cu siguranţă Dumnezeu încă îi ascultă despre copiii lor.

Teodor Danalache 15

Părinţii şi tinerii De multe ori se întâmplă ca tinerii din ziua de astăzi să dea vina pe părinţi pentru ceea ce li se întâmplă: cine nu şi-ar dori un tată nemaipomenit, o mamă ideală, care să se comporte bine. De multe ori am dori să ne putem alege părinţii care ne-ar fi pe plac, însă ne este cu neputinţă.

De asemenea, ştim că mulţi părinţi nu sunt în stare să educe, fiind ei însuşi imaturi, incapabili să îşi poarte singuri de grijă, slabi sau prea agresivi, nepregătiţi să înfrunte greutăţile, necazurile vieţii.

Când un tânăr rămâne singur, fără părinţi, nu mai ţine cont de viaţa lor, de destinul lor, sfatul lor. Ce mama şi-ar dori să-şi vadă copiii că fac rele?

Copiii care rămân de mici fără părinţii nu înţeleg că de multe ori părinţii fac sacrificii pentru ei, dar ei

16

nu pot înţelege că toate acestea sunt spre binele lor. O mama sau un tată dacă pleacă din ţară, pleacă tot pentru a face ca traiul copiilor să fie mai bun, să aibă condiţii mai bune, dar copiii rămaşi acasă deseori se prind în mreaja celor răi, a anturajelor rele şi trebuie multă muncă, răbdare, pentru ai readuce pe calea cea bună.

Cu toţii putem trăi viaţa din plin, chiar dacă sunt şi momente atât de singurătate, de durere, cât şi de bucurie, de iubire, de fericire: cred că orice persoana este puternică când reuşeşte să treacă peste toate şi să uite trecutul, să se bucurăm de iubire, de propria existenţă, de ceea ce părinţii le oferă pentru a fi fericiţi şi mulţumiţi.

Când ne aflăm într-o situaţie delicată a vieţii nu trebuie să ne speriem, nu sunt probleme care nu au o rezolvare şi nu ne putem închipui o viaţă lipsită de probleme. Ştim foarte

nr. 1 / 2013 * Glasul Bisericii

bine că nu există o viaţă în care s-ar înfăţişa lipsită de suferinţe sau de greutăţi, dar noi trebuie să fim convinşi că problemele sunt doar episoade ce intervin în fluxul lin al vieţii. Să ne cultivăm capacitatea de a lupta, de a înfrunta problemele, dificultăţile, obstacolele. Nu trebuie să fugim de probleme, ci trebuie să le înfruntăm, pentru că cel ce fuge se amăgeşte că scapă de ele, însă problemele îl vor urmări pretutindeni.

Mult mai bine este, aşadar, să ne oprim şi să le înfruntăm. Vom vedea apoi că după o problemă vine alta şi apoi alta şi că de multe ori ni se pare că viaţa este o continuă problemă.

Dar nu este aşa! Dacă ai credinţă, dacă participi la Sfânta Liturghie, la sacramente şi te rogi zilnic Dumnezeu locuieşte în tine şi te ajută să depăşeşti toate obstacolele.

Dacă trăim intens viaţa noastră şi ne concentrăm asupra a ceea ce avem de făcut, atunci alungăm orice gând străin de noi şi de Dumnezeu şi aşa am învins problema.

Orice ar fi, trebuie să avem credinţă noi toţi atât părinţii cât şi tinerii, să ne rugam Domnului să fim tot mai buni şi să încercăm, dacă am greşit să învăţăm, din greşeli şi să ne îndreptăm.

Aşa să ne ajute Domnul!

O mama din Buruieneşti Glasul Bisericii / nr. 1 / 2013

Taina rugăciunii La câte discuţii nu asistă omul în viaţa lui? Sau câte fragmente de discuţii nu auzim de-a lungul timpului?

Câte nisipul mării şi câte stelele?! Şi totuşi, doar puţine rămân întipărite în minte, uneori din fericire, alteori din nefericire. Ei bine, eu am una fericită de povestit aici.

Bunica Iova era o femeie foarte credincioasă, în credinţa simplă a omului de la ţară. Făcea rugăciuni, mergea la biserică, dar mai ales chiar credea cu adevărat în puterea de vindecare, de izbăvire şi de mântuire a lui Dumnezeu. Mi-o amintesc odată, când a căzut la pat, a chemat preotul să-i citească slujba sfântului maslu şi ziua următoare era în picioare prin puterea credinţei. A şi murit frumos şi uşor, în braţele fiicei ei.

Bunicul Danu era aproape opusul bunicii Iova. Nu-i plăceau popii şi biserica, avea îndoielile lui raţionale asupra istoriilor creştine, destul de impresionant pentru un om care părea un ţăran simplu, dar care de fapt era un om umblat şi trecut prin multe situaţii şi locuri pentru epoca lui. Îi plăcea să colinde înainte de Crăciun, dar cele mai multe cântări erau nişte „colinde laice” preceştine (sau semicreştinate) din satul lui de 17

baştină, Inuri (Alba), o localitate azi uitată de lume, dar purtătoare de vestigii arheologice importante care acoperă neoliticul, epoca fierului, epoca bronzului, epoca daco-romană.

Născuţi în jurul lui 1905, bunicii au amândoi peste 80 de ani în istoria mea, şi nu-mi amintesc decât un mic fragment din această discuţie, un schimb de replici demn de Pateric. Într-o seară de iarnă, nu ştiu cum şi în ce context, bunica îi reproşează bunicului – de faţă fiind eu ca şi cum nu aş fi – că el nu se roagă niciodată, că e bătrân de-acum şi că ar face bine să se mai roage şi el din când în când. Şi în acest moment are loc o replică şi o mărturisire specială a bunicului: „Ce ştii tu, tu muiere, că eu din copilărie, de când eram cioban la oi, zic Tatăl nostru în fiecare seară înainte să mă culc, dar nu tare ca tine, ci în mintea mea”. Bunicul Danu şi bunica Iova sunt căsătoriţi, soţ şi soţie în aceeaşi casă de mai bine de 60 de ani, şi bunica nu a ştiut niciodată că bunicul se roagă înainte să se culce; în fiecare seară, timp de 60 ani sau mai bine!

Taina rugăciunii bunicului. Să nu ştie stânga ce face dreapta, cu adevărat, în viaţă şi pe viaţă.

Iulian Nistea 18

Mare lecţie de viaţă!

Un doctor intrase grăbit în spital, după ce fusese apelat pentru o intervenţie chirurgicală urgentă. El a răspuns apelului cât mai curând posibil, şi-a schimbat hainele şi a mers direct la blocul de operaţie.

L-a găsit pe tatăl băiatului plimbându-se pe coridor, aşteptând medicul.

Văzându-l, tatăl a strigat: „De ce v-a luat aşa mult timp să veniţi? Nu ştiaţi că viaţa fiului meu este în pericol?

Nu aveţi simţul responsabilităţii?”.

Medicul a zâmbit şi a spus: „Îmi pare rău, nu eram în spital, şi am venit cât de repede am putut, după ce am primit apelul. Iar acum, mi-aş dori să vă calmaţi, pentru a-mi putea face treaba”. „Să mă calmez?! Dacă fiul dumneavoastră ar fi în camera asta acum, v-aţi calma? Dacă propriul fiu v-ar muri acum, ce aţi face??” a spus tatăl furios.

Doctorul a zâmbit iar şi a răspuns: „Voi spune ceea ce Iob a zis în Cartea Sfântă – «Gol am ieşit din pântecele mamei mele, şi gol mă voi întoarce în sânul pământului, binecuvântat fie Numele Domnului» – Doctorii nu pot prelungi viaţa. Duceţi-vă şi mijlociţi pentru fiul dumneavoastră, noi vom face tot ce putem prin harul lui Dumnezeu”. nr. 1 / 2013 * Glasul Bisericii

„A da sfaturi când nu suntem îngrijoraţi e foarte uşor”, a murmurat tatăl.

Operaţia a durat câteva ore, după care medicul a ieşit fericit. „Slavă Domnului! Fiul dumneavoastră este salvat!”. Şi fără să aştepte răspunsul tatălui, şi-a văzut de drum, fugind. „Dacă aveţi vreo întrebare, întrebaţi-o pe asistentă!”. „De ce este aşa arogant? Nici nu a aşteptat câteva minute pentru a-l întreba despre starea fiului meu”, a comentat tatăl, când a întâlnit-o pe asistentă la câteva minute după ce medicul plecase.

Asistenta a răspuns, curgându-i lacrimi pe faţă: „Fiul său a murit acum câteva zile într-un accident de maşină, era la înmormântare atunci când l-am sunat pentru operaţia fiului tău. Iar acum, că a salvat viaţa fiului tău, a plecat fugind pentru a termina înmormântarea fiului său”.

NICIODATĂ NU JUDECA PE NIMENI, deoarece niciodată nu ştii cum e viaţa unora, sau ce se întâmplă, sau prin ce trec. *** Cred că nu este întamplator că citeşti aceste rânduri acum. Aceste rânduri ajung la tine azi pentru că eşti pregatit/ă să întelegi „Că nici un fulg nu cade niciodată în locul greşit!”

Totul începe în momentul potrivit, Glasul Bisericii / nr. 1 / 2013

nici înainte, nici după, când suntem pregătiţi pentru ca ceva nou să apară în viaţa noastră, exact atunci apare.

Nimeni nu întră în viaţa noastră din întamplare, toate persoanele cu care interacţionăm, se află alături de noi cu un motiv. Nimic, absolut nimic din ceea ce se produce în viaţa noastră nu ar fi putut să se întâmple în alt mod (nici măcar detaliul cel mai nesemnificativ). Oamenii ne dau uneori vise, dar viaţa le spulberă.

Iubeşte pe cineva atunci când ai ajuns să vrei să-i dai ceea ce ai mai bun şi hotăraşti să-i te dai pe tine insuţi. Unii oameni vin şi pleacă repede din viaţa noastră, alţii stau o vreme, punându-şi amprenta pe inima noastră. După plecarea lor nu vom fi niciodată aceeaşi. Dragostea e speranţă şi fără speranţă lumea nu ar exista. Să ai curaj să rişti pentru adevarul din inima ta, dar să nu te minţi când îl asculţi. Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, fiindcă din ea trăieşti afară, din ea trăieşti în tine şi în ea te întorci în fiecare seara!

19

Despre incinerare şi îngropare: câteva adevăruri catolice de bază Urnă sau cimitir?

Biserica Catolică a anulat interdicţia privind incinerarea, dar nu consideră că incinerarea şi îngroparea sunt metode egal valide.

Newark Star-Ledger, un ziar din New-Jersey, SUA, arată că peste 40% din decedaţii din SUA sunt incineraţi, deci se constată o creştere a acceptării acestei forme de funeralii. În unele state apusene această rată ajunge chiar la 70% [1]. Mulţi autori notează faptul că Biserica Catolică a ridicat interdicţia privind incinerarea în 1963, iar acceptarea de către catolici a incinerării reflectă tendinţa populaţiei generale. Dat fiind o tot mai largă acceptare în lumea catolică a incinerării, este de dorit ca preoţii să aducă anumite chestiuni în atenţia credincioşilor, în această privinţă. În timp ce luna noiembrie, fiind luna în care se fac rugăciuni speciale pentru cei decedaţi, este în mod special potrivită pentru o astfel de abordare, nevoia pastorală de a trata acest fenomen se extinde la întregul an.

20

Biserica încurajează îngroparea şi descurajează incinerarea Primul lucru care merită subliniat este acela că Biserica nu consideră îngroparea şi incinerarea ca metode egal valide de a trata trupul unui creştin decedat. Pentru Biserică, îngroparea este regula, iar incinerarea excepţia [2]. Timp îndelungat, cei care au ales incinerarea au făcut-o din motive ideologice, fiind deseori materialişti, cu intenţia de a respinge noţiunea creştină de demnitate a trupului şi doctrina creştină a învierii morţilor. Această respingere contravine flagrant credinţei catolice. Când Sfântul Oficiu a ridicat interdicţia privind incinerarea, în 1963, a făcut-o nr. 1 / 2013 * Glasul Bisericii

deoarece considera că acum alte motivaţii (de exemplu lipsa locurilor din cimitire) îi făceau pe oameni să ceară incinerarea, motivaţii care nu au nimic de-a face cu negarea explicită a elementelor fundamentale de antropologie şi escatologie creştină. În acelaşi timp, Biserica nu a afirmat niciodată că incinerarea a devenit echivalentul funcţional al îngropării rămăşiţelor pământeşti ale creştinilor.

Modul selectiv în care a fost înţeleasă ridicarea interdicţiei asupra incinerării este pe undeva similar cu modul în care a fost înţeleasă ridicarea interdicţiei de a mânca carne vinerea, care a avut loc cam în aceeaşi perioadă. Episcopii americani, când au ridicat interdicţia de a se mânca carne în zilele obişnuite de vineri (deci nu cele din Postul Mare) au arătat necesitatea practicilor penitenţiale şi au îndemnat credincioşii să se abţină de la a mânca carne dacă nu înlocuiau această practică cu alte mortificări sau cu acte de caritate.

Din păcate, însă, majoritatea credincioşilor au „auzit” cu totul altceva, de genul: „Se poate mânca vinerea carne!”

Un element-cheie al disciplinei – asceza – a fost pierdut! În cazul abstinenţei, Biserica a căutat să sublinieze natura specială a zilei de vineri, lărgind modurile în care credincioşii Glasul Bisericii / nr. 1 / 2013

pot onora această zi, pentru a o feri de banalizare. În cazul incinerării putem bănui că credincioşii au auzit că „incinerarea e OK” şi nu faptul că Biserica preferă în continuare îngroparea înaintea incinerării. Motivul? Biserica ia exemplu de la însuşi Isus Cristos, care a fost şi el îngropat.

Există însă şi alte motive. Deoarece, aşa cum învăţa Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, citând din Conciliul Vatican II: „Cristos îl dezvăluie pe deplin omului pe om” [3], îngroparea nu este doar o imitare a lui Cristos, ci indică ceva despre omul însuşi. Ce anume? Omul nu este doar un suflet închis într-un trup; persoana umană este o unitate trup-suflet; şi trupul uman se bucură, aşadar, de demnitatea persoanei.

De ce îngroparea nu mai este atât de căutată? O parte dintre motive sunt economice: incinerarea, în special cea directă, fără priveghi, alte servicii funerare şi îngropare, costă mai puţin. Cu toate acestea, preoţii trebuie să le amintească credincioşilor catolici câteva chestiuni esenţiale: 1. Funeraliile nu este necesar să fie scumpe; nu este nevoie chiar de ultimul model de sicriu, iar în unele state nu este obligatorie îmbălsămarea… În plus, se pot scădea costurile dacă 21

comunităţile parohiale ar ajuta la pregătirea meselor de pomenire. 2. Incinerarea este semnificativ mai ieftină doar dacă se omit priveghiul şi celelalte servicii funerare. Disciplina catolică şi simţul catolic al credincioşilor trebuie să militeze însă împotriva omiterii liturgiei funerare, al cărei simbolism (de exemplu primirea trupului, tămâierea acestuia) devine trunchiat dacă trupul decedatului nu este prezent. Disciplina catolică presupune ca incinerarea să aibă loc numai după liturgia funerară. La nivel uman, este inumană eliminarea liturgiei funerare sau a priveghiului care o precede. Dacă considerăm că aceste celebrări sunt atât pentru morţi cât şi pentru cei vii, atunci persoanele îndoliate au nevoie de sprijinul comunităţii, şi de asemenea de „încheierea” pe care o aduc funeraliile. Toţi catolicii au nevoie de liturgia funerară ca de un „memento mori”: „Ce am fost eşti tu acum, ce sunt vei fi şi tu”. În special tinerii catolici au nevoie să participe la liturgia funerară pentru a se obişnui cu faptul că moartea este parte a vieţii.

Funeraliile nu sunt doar „funcţionale” Funeraliile „spun” ceva. Ele nu doar „fac” ceva, adică depunerea rămăşiţelor 22

pământeşti. Când creştinii se adună să se roage, să jelească şi să se susţină unii pe alţii în urma morţii unei persoane dragi, ei vorbesc de fapt despre valoarea vieţii unei fiinţe umane.

Când fac aceasta în prezenţa trupului persoanei decedate, ei amintesc faptul că trupul face parte integrantă din persoana umană, participând la viaţa pământească şi destinat să participe şi la cea eternă. Într-o lume puternic dominată de viziunea carteziană potrivit căreia omul este conştiinţă, un „ego” care gândeşte, şi are un trup ataşat, liturgia funerară catolică le aminteşte oamenilor adevărata antropologie.

Dacă scopul funeraliilor s-ar reduce doar la ce facem cu trupul după deces, acest fapt ar reflecta, într-adevăr, o dezumanizare a persoanei. Trupul persoanei decedate este de asemenea un semn al întrupării; acesta a fost odată o persoană umană. Atunci când celebrăm „vieţile” şi „persoanele” în absenţa trupului, există marele risc de a promova o viziune dez-întrupată carteziană asupra persoanei, care poate evident genera probleme şi în alte domenii ale vieţii creştine, ca de exemplu în cazul moralităţii sexuale şi maritale.

Reificarea (obiectualizarea) persoanei devine şi mai puternică dacă luăm în nr. 1 / 2013 * Glasul Bisericii

considerare diferitele elementele simbolistice ce ar decurge din incinerare. Trupul ne aduce aminte de o persoană, în timp ce cenuşa este mai degrabă privită ca un lucru. Îngropăm comoara; incinerăm gunoiul. Indiferent ce idei avem în minte, simbolismul primordial rămâne.

Problemele legate de incinerare cresc atunci când ne gândim la anumite practici ale culturii mai largi.

Cenuşa se păstrează adesea fie acasă, fie în altă parte, mai degrabă decât să fie îngropată. Cimitirul ar trebui să transmită sentimentul unei finalităţi sacre; nu este acelaşi lucru în cazul în care unchiul Joe de pildă este aşezat între bibelourile de pe un raft. Cenuşa tratată ca un lucru depersonalizează persoana decedată; este nevoie Glasul Bisericii / nr. 1 / 2013

de un „loc de odihnă”. Se transmite de asemenea ideea că decedatul aparţine mai degrabă familiei decât lui Dumnezeu, Cel care este în fapt odihna finală a acestuia. Această tendinţă îşi atinge astăzi punctul culminant în unele crematorii care oferă servicii de genul contopirii cenuşii decedaţilor în pietre preţioase.

Trupul, lăcaş al Spiritului Sfânt, nu poate fi redus la un simplu pandantiv.

Împrăştierea cenuşii Cultura actuală a îmbrăţişat şi imaginea „romantică” a împrăştierii cenuşii decedatului – pe plaja favorită, în Marele Canion sau în mare.

Multe filme conţin astfel de scene. Învăţătura catolică despre demnitatea 23

persoanei respinge categoric asemenea practici, deoarece demnitatea persoanei presupune integritatea corporală, chiar şi după deces; trupul uman nu este ceva care să fie distrus.

Conştiinţa „ecologistă” actuală pare a alimenta fenomenul: dorim să exprimăm unitatea noastră cu natura.

Din nou, această practică seamănă germenii propagării unei antropologii străine de conştiinţa catolică.

Omul este parte a naturii, dar nu este DOAR atât. Viziunea despre om prezentă în Geneză îl înfăţişează pe acesta ca pe un administrator, ca pe un „regent” al lui Dumnezeu pentru creaţie; omul nu este doar un amestec de substanţe chimice în valoare de câţiva dolari cu câţiva litri de apă! O mişcare „verde” ce întunecă distincţia dintre om şi restul lumii nu face în final decât să agreseze demnitatea umană.

24

La urma-urmelor: al cui este trupul?

Răspunsul cel mai frecvent la argumentele contra incinerării, în context american este: „La urmaurmelor: al cui este trupul? Nu este dreptul meu să dispun de trupul meu cum vreau?” Acest sentiment exagerat al autonomiei personale stă în spatele izvorului principal al culturii morţii: avortul legalizat. „Dreptul de control asupra propriului trup” a fost justificarea de bază pentru surogatul „drept la intimitate” din procesul Roe v Wade. Totuşi ideea unei autonomii personale nelimitate nu este compatibilă cu viziunea creştină.

Răspunsul sfântului Paul la întrebarea „La urma-urmelor: al cui este trupul?” este clar: al lui Dumnezeu. „Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care l-aţi primit de la Dumnezeu nr. 1 / 2013 * Glasul Bisericii

şi că nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ mare. Aşadar, preamăriţi-l pe Dumnezeu în trupul vostru!” (1Cor 6,19-20). Ceea ce spune Sf. Paul se regăseşte în întreg Noul Testament: creştinii nu îşi aparţin lor înşişi ci lui Dumnezeu! Liturgia baptismală spune şi ea acelaşi lucru, atunci când preotul îl încredinţează pe candidat lui Cristos. De aceea legătura dintre Botez şi liturgia funerară este extrem de importantă: „În ziua Botezului său, (numele decedatului) s-a îmbrăcat în Cristos”. Distrugerea trupului prin incinerare viciază acest simbolism.

aceea care priveşte trupul ca fiind doar o „coajă”, o rămăşiţă vegetală după ce dispare conştiinţa. O astfel de gândire alimentează la rândul ei „cultura morţii” atât de incriminată de Fericitul Ioan Paul al II-lea. Prin încurajarea îndepărtării trupului fizic prin incinerare se alimentează, în mod paradoxal, falsa antropologie combătută de Papa Ioan Paul al II-lea: ideea că „trupul este un lucru care îmi aparţine”. Pericolele care derivă din acest concept ar trebui să fie un motiv în plus pentru descurajarea puternică a tendinţei în favoarea incinerării.

Întrebare antropologică

Bibliografie: [1] Stacy Jones, “Cremation is Gaining Favor with Jerseyans”, Newark Sunday Star-Ledger, 14 august 2011, secţiunea 3, pp. 1, 3.

[2] Vezi Codex Juris Canonici, canonul 1176.3.

[3] Papa Ioan Paul al II-lea, Enciclica Redemptor hominis, nr. 8, citând Conciliul Vatican II, Constituţia Pastorală Gaudium et spes, nr. 22.

Una dintre marile contribuţii pe care Fericitul Ioan Paul al II-lea le-a adus Bisericii contemporane a fost „teologia trupului”. Concepţia sa privind demnitatea persoanei trupeşti, începând de la Adam şi Eva în Geneză, a zdruncinat o serie de concepte greşite din filosofia, teologia revizionistă şi bioetica din zilele noastre. De asemenea, defunctul Papă a oferit o solidă bază intelectuală pentru apărarea învăţăturii catolice în multe domenii, inclusiv în cel al moralităţii sexuale.

Această învăţătură rămâne însă sub asaltul unor concepţii ca de pildă Glasul Bisericii / nr. 1 / 2013

Autor: John M. Grondelski Traducere: Ovidiu Nicoară Sursa: Homiletic & Pastoral Review 25

Cum poţi avea o bătrâneţe frumoasă 1. Trebuie să te ingrijeşti de venitul tău la bătrâneţe, încă de pe vremea când poţi s-o faci. Cheltuielile, deşi scad la bătrâneţe pe de-o parte (nu mai cumperi atatea haine, nu mai călătoreşti atât de mult, nu mai pleci în concediu, copiii sunt pe picioarele lor), cresc mult pe de altă parte (medici, medicamente, deplasări, meşteri pentru reparaţii, ajutor menaj).

2. Trebuie să ai lucruri de calitate în casă şi, cât eşti încă în putere, să pui totul la punct pentru urmatorii 20 ani (instalaţii sanitare, electrice, electrocasnice, acoperiş, gard, mobilă etc).

3. Trebuie să faci eforturi permanente să fii la curent cu tehnologia (pe cât posibil). E greu să ai 80 ani şi să nu ştii să foloseşti un telefon mobil, să butonezi o telecomandă, să foloseşti un bancomat.

4. Tebuie să te ai bine cu vecinii.

5. Trebuie să ai prieteni buni şi de nădejde si să fii tu un bun prieten.

Să-i suni, să vă întâlniţi, să organizaţi acţiuni comune. Să-i feliciţi la aniversări şi să le faci cadouri simbolice.

6. Trebuie să fii cât mai activ. Dacă laşi garda jos, puterile tale vor scădea foarte rapid.

26

7. Trebuie să-ţi dezvolţi o paletă largă de hobby-uri şi de activităţi extraprofesionale, încă de pe-acum, cât eşti încă valid şi trebuie să iei în calcul că bătrâneţea aduce cu ea multe neputinţe pe diverse planuri.

Dacă toată viaţa ai citit sau ai privit la tv, dacă ajungi sa-ţi pierzi vederea eşti terminat. Ziua trece ingrozitor de greu privind în tavan.

8. E înţelept să te îngrijeşti cât eşti în putere să achiziţionezi aproape de casă o palmă de pământ pe care s-o poţi lucra, să ai un pom, să faci mişcare, să te simţi util, să ai o legumă sau un fruct proaspăte şi sănătoase.

9. Adună amintiri frumoase. Rânduieşte-le în albume sau cutii. Completeză un jurnal cu evenimentele şi scrie câteva rânduri despre ele. Acum nu realizezi ce vor însemna ele, atunci.

10. Împacă-te cu copiii tăi. Respectă-le alegerile, încurajează-i mereu şi roagă-te să le fie bine. Fă eforturi permanente ca să fie armonie şi înţelegere în familie. Respectul şi toleranţa să fie cuvinte de ordine. Vine vremea când doar ele vor mai conta.

11. Îngrijeşte-te de sănătate, cât mai bine. Impune de pe-acum un stil de viaţă şi o alimentaţie cât mai sănătoase: cât mai multă apă, cât mai multe alimente neprelucrate termic, nr. 1 / 2013 * Glasul Bisericii

cât mai puţină carne, „sare, zahăr şi grăsimi” cu moderaţie, ulei de măsline, miere de albine, mese la ore fixe, bioritm, mişcare, sport, prieteni, activităţi sociale, hobby-uri, curăţenie (trup şi casă), activităţi mentale … şi lista e lungă. Fă-ţi o dantură de calitate.

12. Descotoroseşte-te de ce nu ai nevoie în casă. Evită să aduni lucruri care nu-ţi vor folosi nicodată.

13. Începe să fii econom. Nu risipi fără rost.

14. Dacă îţi vei construi o casă, ia în calcul eventualitatea că poţi trăi cel puţin 90 ani şi că un sfert din viaţă, puterile tale nu vor fi nici pe departe cele de acum. N-o face mare.

Copiii cresc repede şi-şi iau zborul.

Dacă totuşi vrei o casă mare şi-ţi poţi Glasul Bisericii / nr. 1 / 2013

permite, proiecteaz-o în aşa fel încât fie să poţi locui cu copiii şi familiile lor (lucru puţin probabil), fie să poţi închiria o parte din casă, fără să fii deranjat sau să deranjezi – sau, de ce nu, să oferi găzduire, contra ajutor menajer. Dacă poţi, mai bine investeşte într-o a doua locuinţă, ce poate fi inchiriată sau dăruită copiilor.

15. Nu te gândi să te muţi la pensie la ţară, decât dacă ai confort (apă, gaz), căi de comunicaţii bune şi un oraş aproape şi doar dacă ai crescut la ţară. Altfel, o schimbare prea radicală după pensionare va fi greu de asimilat. Primii ani îţi va fi bine, dar apoi va începe să-ţi fie greu.

16. Gândeşte-te că la pensie va trebui să ai cu ce-ţi umple timpul.

27

Învaţă să pictezi, să bricolezi, să grădinăreşti… orice îţi poate umple timpul şi, de ce nu, să-ti aducă un venit.

17. Învaţă să acorzi primul ajutor, să faci injecţii şi masaj terapeutic.

18. Fii îngăduitor cu cei vârstnici şi neajutoraţi. Ei nu vor să fie aşa…

Nu vor să fie neputincioşi, ursuzi nefolositori. Dacă nu-i poţi ajuta într-un fel sau altul, măcar nu te mai supăra pe ei, când îţi încurcă treburile în goana ta zilnică.

19. Fii cât mai apropiat cu părinţii tăi. Dacă eşti departe de ei, sună-i cât mai des, lasă-i să te cicălească fără să te enervezi, ascultă-le aceeaşi intâmplare spusă şi data trecută. Când mergi în concediu, nu te du ca musafir, pune în portbagaj trusa cu scule şi repară ce e de reparat, ajutăi, cumpără-le ce le trebuie sau ştii tu că le-ar uşura bătrâneţile.

20. Lista o poate fi completată de fiecare cu ce mai întâlneşte pe parcurs. Din fericire, avem mulţi bătrâni în jur şi multe exemple bune şi rele de învăţat din ele. Nu ne putem plânge nimanui, mai târziu, spunând că n-am ştiut. Ideea e simplă… dacă nu începi să faci nimic din toate astea, încă de pe-acum… vei fi condamnat la o bătrâneţe nefericită...

Bătrânii... de care ne împiedicăm pe străzi şi prin autobuze, la care ne 28

uităm urât atunci când sunt stângaci în magazine, cărora le spunem „boşorogi”...

Nu le cunoaştem poveştile de viaţă, nu ştim cât au pierdut şi cât au suferit... Nu ştim cât au trudit, cum au iubit şi cât de neîndreptăţiţi au fost uneori...

Oare nu putem fi mai buni cu ei?

Nu-i putem respecta?

Trebuie să ajungem la vârsta şi la neputinţa lor, pentru a-i înţelege?

Mulţi dintre ei sunt trişti şi singuri... Universul lor e limitat la Icoana de la capătul patului şi la puţinele tabieturi zilnice... Trăiesc din amintiri şi suferă de dor şi din cauza viselor neîmplinite.

Unii aşteaptă sfârşitul, pentru că nu mai au nicio perspectivă. Nu au planuri, nu ştiu ce le aduce ziua de mâine...

Ai încercat vreodată să vorbeşti cu un bătrânel? Ai încercat vreodată să-i oferi un ajutor? Un zâmbet, un „bună ziua”, o mâna întinsă atunci când coboară din autobuz?

Nu cred că nu vă înduioşează mâinile lor fragile, îmbătrânite...

Haideţi să nu ne mai „împiedicăm” de bătrâni, să nu-i mai facem să se simtă nedoriţi, inutili şi neiubiţi...

Sursa: www.irinab.com nr. 1 / 2013 * Glasul Bisericii

Lecţie de ecumenism Gânduri În dimineþi de iarnã M-am pierdut în gânduri Cãutând înþelesurile Dincolo de mine.

Tu, Doamne, Îmi cunoºti puterile, Îmi cunoºti sufletul ªi toate durerile.

Fã lumina în gândurile mele Ca eu sã fiu luminã.

Aprinde candela sufletului meu Sã ardã mereu pentru tine.

Arde patimile Ce îmi mistuie Trupul ca un putregai.

Neputinþele mele Le preschimbã În virtuþi Iar rugãciunea În torþe în aceste închisori ale mele. Întinde mana ta ªi binecuvânteazã Viaþa care curge prin Firavele venele mele.

Cristea Camelia Glasul Bisericii / nr. 1 / 2013

Într-un sat sunt două comunităţi aproximativ egale: una romano-catolică şi una ortodoxă. Preoţii celor două comunităţi (părintele Anton catolic şi părintele Dumitru - ortodox) sunt foarte buni prieteni şi colaborează frumos. Într-o seară, în timpul săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, au organizat o celebrare ecumenică în biserica catolică. Dar au vrut să o regizeze într-un mod aparte, pentru ca lumea să înţeleagă cât mai bine.

Părintele Dumitru îl întreabă pe cel catolic: „În seara aceasta nu ai putea să foloseşti ca veşmânt liturgic numai stola? E obligatorie la voi şi cota albă?”. „Nu e obligatorie. Pot să vin doar cu stola. Dar ce ai de gând să faci?” întrebă părintele Anton. „Eu vreau să vin doar cu patrafir, şi mi-ar plăcea ca lumea să ne vadă de această dată în veşminte asemănătoare”.

Ideea a plăcut şi s-au prezentat ambii cu sutane negre şi doar cu stolă şi patrafir.

Ce a urmat după aceea?

Ambii au venit la celebrare, în faţa mulţimii, purtând câte un sac în spate. Au întrebat mulţimea: „Ştiţi ce avem noi în aceşti saci?” Tăcere.

Nimeni nu putea să-şi închipuie ce 29

poartă preoţii în acei saci mari.

Primul, părintele Anton, rupe tăcerea şi spune: – Eu port în acest sac al meu toate valorile şi comorile credinţei noastre catolice, tot ce ne este mai drag şi mai scump sufletului nostru.

– Şi eu am acelaşi lucru: tot ce cred, tot ce aparţine credinţei noastre ortodoxe, tot ce am primit de la strămoşii mei. Şi continuă: – Părinte Antoane, scoate şi arată ce ai acolo!

Părintele Anton scoate cartea Sfintei Scripturi şi spune: – Am aici Cartea sfântă, Cuvântul lui Dumnezeu, care este un cuvânt viu şi mântuitor.

– Şi eu am aici aceeaşi Sfântă Scriptură, spune părintele Dumitru, scoţând din sacul lui cartea.

– Mai am aici o cruce, continuă preotul catolic, scoţând din sac un răstignit.

– Şi eu am aici o cruce, răspunde părintele Dumitru, arătând lumii o cruce foarte frumos pictată.

– Noi o mai avem pe Maria ca mamă, şi scoate din sac o icoană minunată a Maicii Domnului.

– Şi noi o avem pe Măicuţa Domnului, şi arată lumii o icoană aurită.

– Noi avem sfânta preoţie, arătând 30

stola de pe umeri.

– Şi noi avem taina preoţiei, arătând frumosu-i patrafir care-i înconjura gâtul.

– Noi avem darul episcopatului, pe care nu-l au protestanţii, spune preotul catolic arătând lumii o mitră episcopală.

– Şi noi avem pe episcopi ca urmaşi ai apostolilor, zice părintele Dumitru, ridicând în mâini o splendidă coroană episcopală cu pietre preţioase.

– Noi avem frumoasa învăţătură a Sfinţilor Părinţi. Şi arată lumii o carte a Sfântului Augustin.

– Şi noi îi avem la mare cinste pe Sfinţii Părinţi. Chiar celebrăm liturghia lor: a Sfântului Vasile şi a Sfântului Ioan Gură de Aur. Şi arată lumii o carte a Sfântului Ciril.

– Noi avem Marea Taină a Liturghiei şi a împărtăşaniei, spune părintele catolic scoţând din sac un Potir.

– Şi noi avem Sfânta Liturghie de care aminteam mai degrabă. Şi arată şi el un potir.

– Noi cinstim Sfântul Mormânt al Domnului, continuă preotul catolic, scoţând din sac o imagine de la Ierusalim.

– Dar la Sfântul Mormânt oare nu stau de pază împreună preoţi catolici şi ortodocşi? întreabă retoric preotul nr. 1 / 2013 * Glasul Bisericii

Dumitru, arătând şi el imaginea aceluiaşi mormânt.

– Dar noi avem ca legătură cu Dumnezeu rugăciunea, şi scoate din sac o carte de rugăciuni.

– Rugăciunea este şi la noi la mare cinste, şi scoate şi preotul Dumitru o cărţulie.

– La noi mai este şi cinstirea sfinţilor şi a sfintelor relicve. Şi arată lumii o carte cu rugăciuni către Sfântul Anton.

– Sfinţii sunt şi la noi la mare cinste. Mergeţi la Mitropolie la Iaşi şi veţi vedea trupul Preacuvioasei Paraschiva. Şi arată lumii Acatistul Sfintei Paraschiva.

Această demonstraţie a continuat.

Au mai scos din sacii lor: textul Crezului, o cifra mare de carton care Glasul Bisericii / nr. 1 / 2013

reprezenta cele şapte sacramente (taine), un ceaslov şi un breviar, câte o lumânare ca obiect de cult la diferite celebrări.

– Se vede, fraţilor, că tot ceea ce avem noi e identic, e exact la fel.

– Aşa observ şi eu, zice părintele Dumitru. Şi atunci de ce oare nu suntem noi ca fraţii împreună?

– Dar nu vezi, părinte Dumitru, că sacii noştri încă nu s-au golit?

– Da, văd, dar ce mai avem noi în saci, nu cred că trebuie să scoatem afară. Ne-ar durea inima şi sufletul!

– Cam aşa e... Şi celebrarea a continuat cu bucuria întâlnirii, dar şi cu durerea că vor rămâne mai departe separaţi...

Oare până când?

Sursa: http://www.amdis.ro 31

Concert de Crﾄツiun (25 decembrie 2012)

Sceneta de Crﾄツiun (25 decembrie 2012)

La colindat cu tinerii (26 decembrie 2012)

Miniconcert cu tinerii (27 decembrie 2012)

Instituirea ministranﾅ｣ilor (28 decembrie 2012)

Jubileul Familiilor (30 decembrie 2012)

Tineri la Gura Humorului (12 ianuarie 2013)

Tineri la Gura Humorului (12 ianuarie 2013)