Glasul Bisericii - nr. 8

Glasul Bisericii Publicaţia comunităţii catolice din Buruienești * * * Anul II (2013), nr. 2 (8)

GLASUL BISERICII anul II (2013), nr. 2 (8) Publicaţia comunităţii catolice din Buruienești Director: pr. Iulian-Claudiu Petrea, OFMConv.

Redactor șef: pr. Valentin Sabău, OFMConv.

Membrii redacţie: pr. Iosif Bisoc, OFMConv., pr. Liviu Brudaru, OFMConv. pr. Damian Pișta, OFMConv.

Colaboratori: Pr. Ovidiu Cojan, OFMConv., Sr. Daniela Balint, FMC, Camelia Cristea, Mihai Farcaș, Valerica Farcaș, Ionuţ-Gabriel Giurgică, Ana Hușanu, Ciprian Nesimuca, Silvia-Loredana Păuleţ, Adela Pauleţ, Geanina Blaj Tehnoredactare: Ovidiu Bișog Adresa: Parohia Romano-Catolică „Sfântul Iosif Muncitorul” str. Bisericii, nr. 1, Buruienești-Doljești, Neamţ 617162-România tel. : 0040/233/780540 fax: 0040/233/780819 e-mail: iulianpetrea@yahoo.com www: buruienești.ofmconv.ro 2

EDITORIAL

Cenuşa Postului Mare şi credinţa Dragi fraţi şi surori în Cristos, Semnul exterior al impunerii cenuşii pe frunţile noastre, la începutul Postului Mare, ne duce cu gândul la Grădina Măslinilor, unde, Fiul Omului şi al istoriei, a împlinit pentru şi în locul nostru jertfa de seară şi aşa a fost posibilă realizarea mântuirii omului.

Comunitatea noastră parohială are nevoie de o revitalizare a vieţii spirituale, iar perioada Postului Mare ne ajută atât prin textele liturgice, cât şi prin acţiunile concrete pe care le vom face. Postul, pomana şi rugăciunea sunt tot atâtea piste de urmat spre întâlnirea noastră cu Dumnezeu, cu fraţii şi surorile din parohie, cu credincioşii comunităţii şi cu noi înşine. Nu putem să înlocuim viaţa noastră spirituală cu nimic din ceea ce se găseşte pe acest pământ şi, de aceea, trebuie să trăim ancoraţi în iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, situaţie în care noi devenim creştini puternici şi autentici.

Comunitatea noastră buruieneşteană are datoria şi simte nevoia de a redescoperi un stil de viaţă creştină autentic, liberându-ne de masca falsităţii şi al ipocriziei interioare, pe care de multe ori o folosim pentru a ne ascunde realitatea nr. 2 / 2013 * Glasul Bisericii

Postul Mare – un timp pentru sufletul nostru

noastră interioară. Comunitatea noastră parohială are nevoie de oameni liberi de condiţionările păcatului şi ale lumii!

Oameni liberi de ispitele puterii, ai câştigului uşor şi fără muncă, a plăcerilor fără limite şi fără responsabilităţi, deoarece toate acestea ne împiedică să devenim credincioşi oneşti şi virtuoşi, adevărate semene ale credinţei creştine. Nu ne putem prezenta în faţa lui Dumnezeu, în ziua Învierii, cu acelaşi atitudini, resentimente, răutăţi şi infidelităţi spirituale de până acum: acum este timpul mântuirii, acum este timpul eliberării noastre de păcat!

Vă doresc ca timpul Postului Mare să aducă roade spirituale vizibile şi concrete, care, prin rugăciune, post şi pomană, să se transforme în primăvară sufletească!

Post binecuvântat!

Fr. Iosif, paroh Glasul Bisericii / nr. 2 / 2013

Asemenea Mântuitorului nostru dorim să mergem în pustiu, dorim să ne detaşăm un pic de zgomotul cotidian al grijilor noastre, de temerile şi de preocupările ce ne însoţesc la tot pasul şi care parcă provoacă în noi un „soi de surzenie interioară” care nu ne mai permite fim atenţi la şoaptele divine, să gustăm din bucuria vieţii.

Aşa cum e la modă să mergi la sala pentru a-ţi întreţine sănătatea şi frumuseţea fizică, la fel consider că ar trebui să mergem şi noi la o „sală spirituală” pentru a ne întreţine frumuseţea şi vivacitatea sufletului nostru.

Iată, sunt 40 de zile în care ne putem dedica un pic de timp şi pentru lucrurile lăuntrice, aşa precum bolile asaltă trupul, la fel şi sufletul este predispus spre îmbolnăvire.

Să facem o cură cu „vitamine spirituale” pentru a prinde forţă şi a avea mai mult elan în drumul nostru interior ce tinde spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi luptă cu asiduitate să înţeleagă scopul existenţei sale.

Dacă se doresc rezultate palpabile, ştim ca va trebui să avem un program strict, se cere o disciplină care să permită obişnuinţa acestui nou „stil de viaţă” ce-i drept pe 3

moment, experimental. Vom întâmpina adversităţi, poate la început vom simţi un entuziasm deosebit, dar după o scurtă perioadă de timp deja vom auzi „voci” în sufletul nostru: chiar e nevoie de lucru asta?

Da, chiar n-ai ce face? Cine te pune să te chinui în halul ăsta? Şi aşa mai departe... sunt tentaţii de moment, dar cu cât vom conştientiza mai mult bucuria de a rămâne fideli unui „ideal” oricât de mic ar fi, cu atât vom simţi necesitatea de a căuta noi mijloace sper a duce la bun sfârşit ceea ce am început.

Vom cădea, ne vom ridica, din nou ne vom împiedica, dar cu cât vom câştiga fiecare „bătălie” în drumul spre sfinţire, cu atât mai mult vom simţi fericire înlăuntrul nostru... şi chiar pe final, când deja vom întrezări „porta deschisă” a drumului iniţiat, tentaţiile se vor înteţi... dar să nu disperăm, ci să luptăm, căci viaţa creştinului nu este un pasivă, ci una dinamică în care cine se opreşte, regresează ori bate pasul pe loc.

Tot timpul auzim invitaţia la începutul acestei perioade de a fi mai activi, de a participa la activităţile ce se propun în această perioadă (meditaţie, Calea Sfintei Crucii, lectio divina), dar parcă adesea suntem „surzi”... nu vreau să generalizez, dar mă gândesc 4

la anumite perioade din acest parcurs pe care trebuie să-l facem în credinţă. Iată, primim pe creştet „cenuşa binecuvântată”, ca semn că suntem şi noi trecători, că viaţa are un început, dar va avea şi un sfârşit... şi de aceea va trebui să fructificăm întotdeauna timpul dăruit de Dumnezeu pentru a face binele, să ne dedicăm timp pentru a lucra spre binele comunităţii, a familiei, prin ceea ce suntem, cu calităţile noastre, cu limitele şi felul nostru de a fi; suntem unici şi ăsta e un lucru minunat, fiecare dintre noi este „o floare din buchetul imens al creştinătăţii”... va trebui să păstrăm mereu proaspăt acest buchet, căci cu cât se ofileşte câte o floare cu atât buchetul va arăta mai palid... de aici reiese importanţa noastră, a fiecăruia în parte.

Cuvântul lui Dumnezeu trebui să fie precum vitaminele care învigorează şi dau prospeţime organismului, nu trebuie să lipsească din „meniul” nostru zilnic. Dacă ni se pare că e plictisitor, că nu ne mai spune nimic, că deja îl cunoaştem, poate ar fi cazul să schimbăm metoda, modul de a înţelege, modul de a pătrunde în profunzimea mesajului divin; este de ajuns să ne adunăm câteva persoane, să citim un text scripturistic, să medităm şi apoi să nr. 2 / 2013 * Glasul Bisericii

împărtăşim ceea ce am simţit că Duhul ne-a inspirat... vom rămâne profund impresionaţi de lucrurile pe care le vom auzi căci fiecare ne vom raporta la istoria personală, la experienţele trăite în drumul de credinţă... vă spun că e o experienţă deosebită, şi este o îmbogăţire spirituală pe măsură.

Calea Crucii nu este o „tură” prin biserică, o studiere a „tablourilor”, ci este un drum pe care dorim să-l Glasul Bisericii / nr. 2 / 2013

străbatem în credinţă, speranţă şi iubire, urmând calea lui Cristos şi meditând la suferinţele pe care le-a îndurat pentru fiecare dintre noi încât atunci când vom merge să ne mărturisim păcatele să simţim povara păcatului prin care-l ofensăm pe Dumnezeu şi mai apoi să simţim bucuria împăcării, bucuria eliberări, bucuria „îmbrăţişării divine”.

Preasfânta Euharistie să devina pentru sufletul nostru cu adevărat 5

„pâine din cer venită”... când venim să primim „trupul lui Cristos” să avem reverenţa cuvenită şi să conştientizăm din ce în ce mai mult acest dar minunat pe care Tatăl ceresc ni l-a făcut. Să nu uităm să-l invocăm pe Duhul Sfânt în viaţa noastră, în activităţile noastre, în orice lucru dorim să facem, căci astfel, ascultând de inspiraţii divine vom avea certitudinea că viaţa noastră de creştini se îndreaptă spre „portul fericirii dumnezeieşti” iar „calea noastră” va fi presărată de faptele bune ce vor conta cel mai mult în „ochii lui Dumnezeu”.

Să nu treacă acest Post Mare fără a schimba ceva în viaţa noastră, e un timp dăruit în care putem face multe lucruri bune, putem să mai lăsăm din orgoliul nostru personal, avem şansa de a dărui şi de a primi iertarea din partea fraţilor noştri, avem şansa de a-l întâlni poate, în sfârşit pe Dumnezeu, dacă nu am reuşit până acum.

Să încercăm cu ajutorul Domnului să fim un „strop de credinţă” pentru omenirea întreagă, fiecare în locul în care ne desfăşurăm viaţa cotidiană şi să nu uităm că progresul se face cu paşi mici dar siguri, de aceea orice mic gest de iubire, un cuvânt, un zâmbet, o îmbrăţişare poate face minuni.

Pr. Ovidiu Cojan, OFMConv.

6

Haina de post Mã pregãtesc sã mã-ntâlnesc cu tine Pãrinte Sfânt, dar oare se cuvine?

Cã haina mi-e vãditã cã-i pãtatã ªi roasã pe la colþuri ºi uzatã. ªi plec genunchiul inimii smerit ªi mã apuc de peticit.

Prin rugãciune, adun bucãþi din mine ªi vreau sã le preschimb în bine.

Nãdejdea mea e-n zdrenþe toatã De vremi ºi lume sfâºiatã. ªi cos acum, cu zor la ea Sã o aduc în faþa ta.

Postesc ºi haina mea pãtatã Devine parcã mai curatã ªi candela iubirii-aprinsã Mã întãreºte în credinþã.

Camelia Cristea

nr. 2 / 2013 * Glasul Bisericii

Miercurea Cenuşii: poarta de intrare în Postul Mare Se ştie că una dintre zilele de peste an care strâng cei mai mulţi credincioşi este Miercurea Cenuşii.

Deşi nu este o zi de sărbătoare obligatorie, mulţi oameni nu ar lăsa să treacă această zi fără să ajungă la biserică pentru a fi marcaţi pe frunte cu semnul crucii cu cenuşă. Chiar şi oamenii care vin rar la Biserică peste an fac efortul de a veni în Miercurea Cenuşii. Cum a devenit această practică o parte atât de importantă pentru atât de mulţi credincioşi? Cine a venit cu ideea acestui ritual destul de ciudat? Cum explicăm popularitatea murdăririi frunţii noastre cu cenuşă, pentru ca apoi să mergem toată ziua cu murdărie pe faţă? Cei care nu cunosc acest obicei al nostru ne arată spre frunte spunându-ne că ne-am murdărit, aşteptându-se ca noi să ne spălăm imediat, dar mulţi catolici poartă acea cenuşă întreaga zi.

Cenuşa în Sfânta Scriptură Se ştie că cenuşa pe frunte este un obicei cu rădăcini scripturistice. Originea obiceiului folosirii cenuşii în ritualuri religioase se pierde în negura preistoriei, dar găsim referinţe la această practică în tradiţia noastră religioasă descrisă în Vechiul Testament.

Glasul Bisericii / nr. 2 / 2013

Profetul Ieremia, de exemplu, cheamă la pocăinţă astfel: „Fiica poporului meu, încinge-te cu sac şi-ţi presară cenuşă pe cap” (Ier 6,26). Profetul Isaia, pe de altă parte, critică folosirea sacului şi a cenuşii, ca fiind nepotrivite pentru a-i fi pe plac lui Dumnezeu, dar astfel el ne arată că această practică este binecunoscută în Israel: „Este oare acesta un post care îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?” (Is 58,5).

Profetul Daniel îi cere lui Dumnezeu să salveze Israelul, cu sac şi cenuşă ca semn al pocăinţei Israelului: „Şi mi-am îndreptat faţa către Domnul Dumnezeu, stăruind în rugăciune şi în rugi fierbinţi, cu post, sac şi cenuşă” (Dan 9,3).

Poate cel mai cunoscut exemplu de pocăinţă din Vechiul Testament implică de asemenea sac şi cenuşă.

Când profetul Iona ascultă în sfârşit porunca lui Dumnezeu şi predică în 7

marea cetate Ninive, predicarea lui este uimitor de eficientă. Cuvintele mesajului său sunt duse până la rege. „Şi a ajuns vestea până la regele Ninivei.

Acesta s-a sculat de pe tronul său, şi-a lepădat veşmântul lui cel scump, s-a acoperit cu sac şi s-a culcat în cenuşă” (Iona 3,6). În cartea Iuditei găsim acte de pocăinţă care specifică faptul că cenuşa era pusă pe capetele oamenilor: „Şi tot Israelul, bărbaţi, femei şi copii, locuitori ai Ierusalimului, au căzut cu faţa la pământ în templu, şi-au presărat cenuşă în cap şi au întins mâinile înaintea Domnului” (Idt 4,11; vezi şi 4,15 şi 9,1).

Chiar înainte de perioada Noului Testament, rebelii care luptau pentru independenţa evreilor, macabeii, se pregăteau pentru luptă folosind cenuşă: „Şi au postit în ziua aceea şi s-au îmbrăcat cu saci şi cenuşă au pus pe capetele lor şi şi-au rupt hainele” (1Mac 3,47; vezi şi 4,39). În Noul Testament, Isus se referă la folosirea sacului şi cenuşii ca semne ale pocăinţei: „Vai ţie, Corazin, vai ţie, Betsaida! Căci dacă s-ar fi făcut în Tir şi în Sidon minunile săvârşite în voi, de mult ar fi făcut pocăinţă în sac şi cenuşă” (Mt 11,21; Lc 10,13).

Cenuşa în istoria Bisericii În ciuda tuturor acestor referinţe din Sfânta Scriptură, există puţine 8

relatări privind folosirea cenuşii în Biserică în primul mileniu de creştinism. Thomas Talley, un expert în istoria anului liturgic, afirmă că prima liturgie databilă clar a Miercurii Cenuşii, în care se vorbeşte despre presărarea cenuşii, se găseşte într-o carte liturgică din anul 960. Înainte de aceasta, cenuşa a fost folosită ca semn de admitere în Ordinul Penitenţilor. În secolul al VI-lea, ritul mozarabic spaniol cerea marcarea frunţii cu cenuşă când se accepta o persoană grav bolnavă în Ordinul Penitenţilor. La începutul secolului al XI-lea, abatele Aelfric nota că există obiceiul ca toţi credincioşii să ia parte la o ceremonie în Miercurea dinaintea Postului, care includea impunerea cenuşii. Spre sfârşitul acelui secol, papa Urban al II-lea cerea folosirea generală a cenuşii în acea zi. Doar mai târziu această zi avea să fie numită Miercurea Cenuşii.

La început, clericii şi bărbaţii aveau cenuşa presărată pe capetele lor, în timp ce femeilor li se făcea semnul crucii cu cenuşă pe frunte. În cele din urmă însă ritualul folosit pentru femei a ajuns să fie folosit şi pentru bărbaţi. În secolul al XII-lea, s-a dezvoltat regula ca cenuşa să fie obţinută prin arderea ramurilor de palmier de la Duminica Floriilor din anul anterior. nr. 2 / 2013 * Glasul Bisericii

Multe parohii îi invită şi astăzi pe credincioşi să vină cu aceste ramuri de palmier la biserică, înainte să înceapă Postul, pentru un ritual de ardere a acestor ramuri după Sfânta Liturghie.

Se pare astfel că folosirea cenuşii la începutul Postului Mare este o extindere a folosirii cenuşii la cei care intrau în Ordinul Penitenţilor.

Această practică a caracterizat celebrarea Sacramentului Spovezii de-a lungul celei mai mari părţi a primului mileniu din istoria Bisericii. Cei care comiseseră păcate grave şi le mărturiseau episcopului sau reprezentantului său (preotul) şi primeau o penitenţă care trebuia îndeplinită într-o perioadă de timp. După încheierea penitenţei, aceste persoane erau reconciliate de către episcop printr-o Glasul Bisericii / nr. 2 / 2013

rugăciune de iertare ce se făcea în mijlocul comunităţii. În perioada în care trebuiau să îşi îndeplinească penitenţele, penitenţii aveau adesea locuri speciale în biserică şi purtau haine specifice, care indicau statutul lor. Asemenea catecumenilor care se pregăteau pentru Botez, şi ei erau adesea scoşi din biserică după Liturghia cuvântului.

Acest întreg proces semăna cu itinerariul de convertire al catecumenilor, deoarece Biserica vedea căderea în păcate grave după Botez ca un semn al faptului că persoana în cauză nu se convertise cu adevărat. Penitenţa era o a doua încercare de încurajare a acelei convertiri. De fapt, Părinţii Bisericii primare numeau Spovada ca „al doilea Botez”.

9

Postul s-a dezvoltat în Biserică pe măsură ce întreaga comunitate se ruga şi postea pentru catecumenii care se pregăteau pentru Botez. În acelaşi timp, acei membri ai comunităţii care erau deja botezaţi se pregăteau să îşi înnoiască la Paşte promisiunile de la Botez, alăturându-se astfel catecumenilor în căutarea aprofundării propriei convertiri. Era natural deci ca Ordinul Penitenţilor să se concentreze pe Postul Mare, Spovada fiind adesea celebrată în Joia Mare, pentru ca cei tocmai reconciliaţi cu Dumnezeu să poată să ia parte la liturgiile Triduumului. Cu Postul Mare ca o perioadă în mod evident centrată pe Botez, Spovada şi-a găsit de asemenea un loc aici.

Schimbarea înţelegerii Postului Mare Cu dispariţia catecumenatului din viaţa Bisericii, modul în care oamenii au înţeles perioada Postului Mare s-a schimbat. În Evul Mediu, accentul nu mai era atât de evident pus pe Botez. În schimb se sublinia foarte mult patima şi moartea lui Cristos. Arta medievală a reflectat această centrare tot mai mare pe suferinţele Mântuitorului; la fel şi pietatea populară. Postul Mare a devenit un timp de recunoaştere a 10

propriei noastre vine pentru păcatele ce au condus la patima şi moartea lui Cristos. Pocăinţa era astfel văzută ca o cale de evitare a pedepsei pentru păcat mai mult decât ca o cale de înnoire a angajamentelor baptismale.

Dispariţia treptată a Ordinului Penitenţilor a făcut ca în timp folosirea cenuşii să nu mai aibă legătură cu contextul originar. Accentul pus pe penitenţa personală şi pe Sacramentul Spovezii a continuat în Postul Mare, dar legătura cu Botezul nu mai era evidentă pentru majoritatea credincioşilor. Aceasta se reflectă în formula care a ajuns să fie asociată cu impunerea cenuşii: „Aminteşte-ţi că din ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce!” Acest text evidenţiază mortalitatea noastră, fiind un îndemn la a lua în serios chemarea la pocăinţă, fără să se întrevadă prea mult vreo semnificaţie baptismală. Această subliniere a mortalităţi este în ton cu experienţa de viaţă din Evul Mediu, când ameninţarea cu moartea era mereu prezentă. Mulţi oameni mureau de foarte tineri, iar diferitele molime făceau moartea şi mai răspândită.

Miercurea Cenuşii după Conciliul Vatican II Conciliul Vatican II (1962-1965) a invitat la o înnoire a Postului Mare, nr. 2 / 2013 * Glasul Bisericii

prin redescoperirea străvechiului său caracter baptismal. Această redescoperire a fost în mod special promovată de refacerea catecumenatului cerut de Ritualul Iniţierii Creştine a Adulţilor (1972). Pe măsură ce catolicii interacţionau tot mai mult cu catecumenii în etapa finală a pregătirii lor pentru Botez, ei au început să înţeleagă Postul Mare ca o perioadă de pregătire baptismală şi de înnoire baptismală.

Dat fiind că Miercurea Cenuşii marchează începutul Postului Mare, este evident că şi pentru această zi a început redescoperirea dimensiunii baptismale. O aluzie ne-o dă a doua formulă ce se spune la impunerea cenuşii: „Întoarceţi-vă de la păcat şi credeţi în Evanghelie”.

Deşi nu se menţionează explicit Botezul, această formulă ne aminteşte de promisiunile făcute la Botez, de a respinge păcatul şi de a ne mărturisi credinţa. Este o chemare clară la convertire, la acea mişcare de îndepărtare de păcat şi de apropiere de Cristos, pe care trebuie să o facem în mod repetat de-a lungul vieţilor noastre. La început de Post Mare, Miercurea Cenuşii ne cheamă la un itinerar de convertire ce marchează toată această perioadă. În timp ce catecumenii intră în ultima etapă a pregătirii lor pentru sacramentele Glasul Bisericii / nr. 2 / 2013

pascale, noi suntem chemaţi să mergem alături de ei, pentru ca să fim pregătiţi să ne înnoim promisiunile baptismale la sosirea Paştilor.

Lecturile pentru Miercurea Cenuşii Lecturile din Miercurea Cenuşii subliniază această chemare la convertire. Prima lectură din profetul Ioel este o chemare la întoarcerea la Domnul „cu post, cu plâns şi cu tânguire”. Ioel ne aminteşte că Dumnezeu este „milostiv şi îndurător, îndelung răbdător şi plin de bunătate, şi nu se bucură de pedeapsa pe care a trimis-o asupra voastră”, invitându-ne astfel să fim încrezători în iubirea lui Dumnezeu în timp ce căutăm să ne înnoim viaţa cu Dumnezeu. Este important să observăm faptul că Ioel nu cheamă doar la convertirea personală. Apelul său este unul către tot poporul, el spune: „Sunaţi din trâmbiţă în Sion, rânduiţi un timp de post sfânt, chemaţi pe toţi la adunare! Strângeţi poporul, vestiţi o adunare sfântă; aduceţi-i pe bătrâni, strângeţi copiii, chiar şi pe pruncii de la sân!” Intrând în acest timp de înnoire, ne unim cu întreg poporul lui Dumnezeu, pentru că cu toţii avem nevoie de o continuă convertire şi suntem chemaţi să ne susţinem unii pe alţii pe acest drum.

11

Imitându-i pe cei care se alăturau Ordinului Penitenţilor în trecut, noi toţi devenim o comunitate de penitenţi ce caută să se apropie tot mai mult de Dumnezeu prin pocăinţă şi înnoire.

Cu un ton diferit, dar nu mai puţin imperativ, sfântul Paul ne imploră în a doua lectură: „împăcaţivă cu Dumnezeu!” „Acum”, insistă el, „este timpul potrivit; iată, acum este ziua mântuirii”. Timpul întoarcerii la Domnul este deci acum, în acest timp sfânt, chiar în această zi.

Cât priveşte evanghelia din Miercurea Cenuşii, ea ne dă sfaturi despre cum să acţionăm în timpul Postului Mare. Isus vorbeşte despre principalele trei discipline pentru această 12

perioadă: pomana, rugăciunea şi postul.

Toate aceste activităţi spirituale, ne învaţă Isus, trebuie să fie făcute fără dorinţa de a primi recunoaştere din partea altora. Ideea nu este că trebuie să ne rugăm doar singuri, nu şi în comunitate, de exemplu, ci că nu trebuie să ne rugăm pentru ca alţii să spună cât de sfinţi suntem. Acelaşi lucru se aplică şi postului şi operelor de caritate; ele nu trebuie să fie ascunse ci trebuie făcute din iubire pentru Dumnezeu şi pentru semeni, nu pentru a fi văzuţi de ceilalţi.

Există desigur o anumită ironie în folosirea acestei evanghelii, care ne spune să ne spălăm feţele ca să nu arătăm oamenilor că postim, tocmai nr. 2 / 2013 * Glasul Bisericii

în ziua în care noi umblăm cu cenuşă pe frunte. Avem în fapt o nouă ocazie de a face ceea ce ne spune Isus: să nu participă la ritualuri religioase doar de ochii lumii. Noi purtăm cenuşa nu pentru a ne proclama sfinţenia ci în semn de recunoaştere a apartenenţei noastre la comunitatea păcătoşilor care caută pocăinţa şi înnoirea.

De la cenuşă la izvor Chemarea la convertirea continuă reflectată în aceste lecturi este şi mesajul cenuşii. Noi parcurgem Postul Mare de la cenuşă la izvorul baptismal. Ne „murdărim” feţele în Miercurea Cenuşii şi suntem curăţaţi în apele izvorului. Mai profund, îmbrăţişăm nevoia de a muri faţă de păcat şi egoism la începutul Postului Mare pentru ca să putem ajunge la viaţa deplină în Cel Înviat la Paşte.

Când primim cenuşa pe frunte ni se aminteşte cine suntem. Ne amintim că suntem făpturi pământeşti („Aminteşte-ţi că din ţărână eşti”).

Ne amintim că suntem fiinţe muritoare („şi în ţărână te vei întoarce”).

Ne amintim că suntem botezaţi. Ne amintim că suntem pelerini într-un itinerar al convertirii („Întoarceţi-vă de la păcat şi credeţi în Evanghelie”).

Ne amintim că suntem membre ale Trupului lui Cristos (şi „murdăria” Glasul Bisericii / nr. 2 / 2013

de pe frunţile noastre va proclama această identitate şi altora). Înnoirea conştientizării a cine suntem cu adevărat în faţa lui Dumnezeu reprezintă inima întregii experienţe a Postului Mare. Este atât de uşor să uităm, şi astfel cădem în obiceiuri păcătoase, în moduri de gândire şi de trai care sunt contrare voinţei lui Dumnezeu. În această privinţă suntem asemenea ninivitenilor din istoria lui Iona. Ticăloşia lor a fost cea care l-a făcut pe Dumnezeu să îl trimită pe Iona să le predice.

Iona s-a opus acelei misiuni şi s-a trezit în ape adânci. Salvat de un peşte mare, Iona a ascultat ce i-a cerut Dumnezeu şi a predicat în Ninive.

Predicarea sa a ajuns la urechi şi inimi deschise, după cum dovedeşte faptul că într-o singură zi a convertit întreaga cetate.

De la începutul Postului, cuvântul lui Dumnezeu ne cheamă la convertire. Dacă ne deschidem urechile şi inimile spre acest cuvânt vom fi asemenea ninivitenilor nu doar în păcătoşenia lor ci şi în întoarcerea lor la Dumnezeu. Acesta este, spus pe scurt, scopul Miercurii Cenuşii!

Traducere: Radu Capan Sursa: AmericanCatholic.org 13

Postul Mare şi semnificaţia acestuia Biserica ne invită în fiecare an la împăcare cu Dumnezeu prin intermediul Postului Paştelui care este un timp de pregătire şi reconciliere cu Dumnezeu, a Acelui Dumnezeu făcut om care trebuie să Învie în glorie şi pe a cărui Înviere se fundamentează întreaga existenţă a creştinului. Acesta este motivul pentru care această perioadă este foarte importantă. Postul debutează cu Miercurea Cenuşii şi este o zi care nu are o dată fixă, dar care potrivit tradiţiei este fixată să fie începutul Postului în Biserica Catolică.

Miercurea Cenuşii este o zi de post şi abstinenţă, în care credincioşii se pregătesc în chip special, pentru momentul de post care trebuie să vină. Timp de 40 de zile cât durează postul, creştinii catolici se pregătesc pentru marele mister al Învierii Domnului. Acest număr de zile nu este ales întâmplător, ci are semnificaţii adânci în Vechiul şi Noul Legământ. Pelerinajul poporului lui Israel prin pustiu a durat 40 de ani, 40 de zile a postit Moise înainte să primească de la Dumnezeu tablele legii, Cristos, ne relatează 14

Noul Testament, a postit 40 de zile înainte de a fi ispitit de diavol şi înainte să îşi înceapă activitatea mesianică.

O tradiţie păstrată se pare, din perioada Bisericii primare, dar care nu poate fi stabilită cu exactitate când a apărut, este presărarea cenuşii pe capul credincioşilor în Miercurea Cenuşii. Cenuşa provine din arderea ramurilor din Duminica Floriilor a anului precedent, care se păstrează după ardere şi care este presărată în formă de cruce pe capetele credincioşilor în semn de pocăinţă. Cuvintele folosite de preot sunt: „Memento homo quia pulvis es et in pulverem reverteris” („Aminteşte-ţi omule că din pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”).

Aceste cuvinte ne însoţesc pe timpul postului până la momentul Învierii, iar noi credincioşii nu trebuie să le uităm ci să le medităm, să le trăim şi să ne amintim de semnifinr. 2 / 2013 * Glasul Bisericii

caţia lor, de faptul că suntem pelerini pe acest pământ.

Postul a apărut la evrei şi aşa cum am arătat mai sus, Moise a postit în dese rânduri, regele David obişnuia să postească în semn de pocăinţă, profetul Ilie deasemenea postea, însuşi Cristos posteşte până să-i apară diavolul şi să-l ispitească. Obiceiul postului a fost preluat şi de biserică şi este un moment pregătitor sau un omagiu adus de om Creatorului. În perioada Postului Mare, Biserica îşi face datoria de a propune unele sarcini specifice care să însoţească concret credincioşii în acest proces de reînnoire interioară: acestea sunt rugăciunea, postul şi pomana.

Potrivit tradiţiei Bisericii, Cristos este mort doar în Vinerea Mare, în restul timpului Cristos este viu şi se manifestă în sacramentul Euharistiei, este prezent în mijlocul nostru. În această zi nu se celebrează liturghii în bisericile catolice, iar preoţii îmbrăcaţi în veşminte violet se prosternează în faţa altarului. Cântecele sunt diferite potrivit timpului postului, sobrietatea lor ne îndeamnă şi pe noi la un moment de reflexie care durează toată perioada Postului Mare. În această perioadă se face Calea Sfintei Cruci, când Biserica Universală Glasul Bisericii / nr. 2 / 2013

în integralitatea ei îşi aminteşte de suferinţele pe care Cristos le-a suferit pe drumul crucii până pe Calvar. Fiecare staţiune ne aminteşte de suferinţele crucii lui Cristos, care transformă crucea dintr-un simbol păgân şi un mijloc de tortură pentru cei care comiteau ilegalităţi, într-un semn salvific distinctiv pentru creştini, care simbolizează victoria binelui asupra răului înfăptuită de Cristos prin Învierea Sa glorioasă după pătimirea şi moartea Lui pe cruce.

Aşadar, Biserica ne oferă cadrul pentru a ne putea mântui, stipulând totodată şi condiţiile în care se poate renunţa la post fără a ne face vinovaţi de încălcarea poruncii bisericii şi care sunt zilele în care postul şi abstinenţa sunt obligatorii. Să privim cu încredere şi să asteptăm cu bucurie Învierea Domnului, să ne transformăm viaţa ca în aceste zile de post să ne reconciliem cu Dumnezeu, să transformăm întreaga noastră viaţă şi să o facem să fie asemenea lui Cristos care suferă pentru mântuirea noastră şi să ne unim suferinţele noastre cu suferinţele tuturor acelora care suferă, pentru ca într-un final să fim asemenea lui Cristos care vine în glorie.

Silvia-Loredana Păuleţ 15

Suferinþa În suflet sã simþim o apãsare Cum fiecare cui noi l-am bãtut L-am rãstignit pe Cel ce ne salvase ªi-n iadul veºnic am cãzut.

Ca sã putem ierta în viaþa noastrã Sã evaluam ºi cel mai mic pãcat Iar pe duºmanul nostru cel mai aprig Sã-l ajutam sã iasã îndreptat.

Bice, cuie ºi dureri nespuse A îndurat Domnul Isus Iar astãzi, noi astãzi nu putem spune Te iert! Ca pe un rãspuns.

De cate ori noi l-am jignit De atâtea ori am arãtat nepãsare ªi-atunci când l-am vãzut rãstignit În genunchi cerem iertare.

Adela Pauleþ

Postul Mare în familie Pentru a defini semnificaţia Postului Mare, nu avem nevoie de cuvinte sofisticate. Fiecare familie din comunitatea noastră are nevoie de acest timp de rugăciune, acea rugăciune care trebuie făcută din adâncul sufletului. Este atât de plăcut să ne alăturăm şi noi lângă crucea lui Isus în drumul spre Golgota.

Ce este mai frumos ca atunci când începe Postul Mare să nu lipsim de la Sfânta liturghie şi de la Calea Sfintei Cruci. Ceea ce este mai important pentru părinţi este a-i implica pe copiii lor în educarea, renunţarea lor la numite activităţi pe timpul Postului Mare. Încă din familie trebuie să-i învăţăm să dea de pomană celor săraci să-i ajute cu strictul necesar, făcând acest lucru gratis, fără a primi ceva la schimb, 16

asta este adevărata lor valoare. Cu multă plăcere să-i aduni în jurul tău cu mâinile împreunate şi împreună să rostească frumoasă rugăciune a Sfântului Rozariu.

Cu nostalgie ne aducem aminte cum ne pregăteau părinţii noştri pentru a întâmpina sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Cristos. Dacă încercăm să ne rugăm împreună cu copiii şi să le explicăm importanţa rugăciunii în Postul Mare ei nu au motive mai târziu să ne reproşeze. nr. 2 / 2013 * Glasul Bisericii

Un alt aspect de mare importanţă este postul. Nu contează că este copil, dacă de mic este învăţat, educat el trebuie să ştie că dacă nu posteşte, miercurea şi vinerea, în a nu mânca carne atunci degeaba aşteaptă „Învierea”.

Trebuie să le explicăm că Biserica a căutat mereu să sublinieze că ziua de vineri este specială în a posti (a nu mânca carne) trebuie să le explicăm că în timpul postului vinerea nu putem face alte mortificaţii sau alte acte de caritate, acestea putându-se face în afara postului. Într-o familie copii au nevoie de modele, modelele suntem noi, părinţii.

Apoi copii sunt oglinda părinţii lor.

Pentru copii lecţia esenţială este aceea de ai învăţa valoarea rugăciunii spusă în comun. Un alt sacrificiu pe care noi ca părinţi este acela de a renunţa, la certuri, vorbesc spuse aiurea, în acest timp de post să nu uităm de respectul unul faţă de altul şi chiar faţă de semenii noştri.

Dacă în fiecare familie s-ar ţine cont de importanţa rugăciunii din Postul Mare, am fi mai buni, dacă fiecare familie şi-ar aduce aportul lor în participarea lor la Sfânta Liturghie şi la Calea Sfintei Cruci atunci comunitatea noastră ar creşte în spiritualitate în a-l iubi mai mult pe Isus a iubi mai mult Biserică.

Mihai şi Valerica Farcaş Glasul Bisericii / nr. 2 / 2013

„Nu cunosc pe nimeni altul care să aibă cuvintele vieţii veşnice!”

Am început perioada Postului Mare, timp în care suntem chemaţi al meditarea patimii, morţii şi învierii lui Isus Cristos. Însă pe lângă rugăciune, post, iertare şi fapte bune vreau să luăm un timp de meditaţie. În cadrul unor exerciţii spirituale pe care un director spiritual le ţinea unor grupuri de tineri, acesta vorbind despre convertire, spuse: Eu sunt furios, iar Isus îmi spune: Iartă! Îmi este frică, iar el îmi spune: Curaj!

Am îndoieli, iar el îmi spune: Fii calm!

Prefer să-mi urmez propriul drum, iar el îmi spune: Vino şi urmează-mă!

17

Doresc să-mi trăiesc viaţa, iar el spune: Nu ajunge să fii bun! Îmi place să fiu patron, iar el îmi spune: Ascultă! Îmi place liniştea, iar el vrea să fii deranjat! Îmi place violenţa, iar el spune: Pacea să fie cu tine! Eu scot sabia, iar spune: Bagă sabia în teacă! Am ales ura, iar el spune: Iubiţi pe duşmanii voştri!

După expunerea temei şi după timpul de meditaţie personală, un tânăr mărturisi deschis: „Îmi pare rău, chiar foarte rău dar nu, nu-l înţeleg pe acest Isus. Este o provocare pentru mine. Mă reduce la tăcere. Asemenea multor discipoli de-ai săi aş vrea şi eu să am un Maestru care să fie mai bun, mai tolerant”. După o scurtă pauză, acelaşi tânăr continuă: „Cu toate acestea am descoperit şi constat acelaşi lucru ca şi Petru, care mărturisea: Nu cunosc pe nimeni altul care să aibă cuvintele vieţii veşnice!”

Acest timp sfânt parcă ne sensibilizează şi ne face să simţim tot mai arzător nevoia unei schimbări radicale în viţa noastră. Aşadar să îngenunchem la picioarele Crucii, să medităm la Patima lui Isus şi cu toată fiinţa noastră să încercăm să fim mai buni, mai iertători şi la sfârşitul Postului Mare să putem spune asemenea acelui tânăr: Nu cunosc pe nimeni altul care să aibă cuvintele vieţii veşnice!

Ana Huşanu 18

Chemare divinã Cu firea omeneascã Cristos s-a îmbrãcat ªi a venit în lume S-o scape de pãcat.

Poveri ºi rãni cumplite Pe umeri a tot strâns ªi cu lacrimi de sânge Pentru oameni a plâns. În Ghetsemani cuprins De-amara-i suferinþã La Tatãl s-a rugat Sã nu bea el paharul De este cu putinþã.

Dar voia Domnului în toate Sã fie într-un credinþã. ªi rãstignit pe cruce Printre tâlhari ºi hoþi Isus e Salvatorul Pentru oamenii toþi.

Prin rãnile fãcute De mine prin pãcat El vindecã ºi-alinã, Când sufletu-i curat.

Durerea-i fãrã margini În spini înfiptã adânc El a venit s-aducã, Doar pacea pe pãmânt.

Sã scoatã din adâncul Cel mai întunecat Fiinþa omeneascã Cãzutã în pãcat.

Camelia Cristea nr. 2 / 2013 * Glasul Bisericii

Calea Sfintei Cruci: drumul umanităţii răscumpărate de iubirea şi îndurarea lui Dumnezeu Chiar în această expresie mi se pare că se află motivul pentru care celebrăm, mai ales în aceste zile de post şi pocăinţă, amintirea momentului cel mai dureros din viaţa lui Isus: Crucea.

Calea Sfintei Cruci de fapt nu este altceva decât o reflecţie atentă si din ce in ce mai profunda asupra motivelor credinţei, speranţei si dragostei iar apoi asupra motivelor angajamentului creştin trăit in mod coerent si generos.

E necesar ca reflecţia şi viaţa să marcheze în mod viu şi crescând această oră particulară a Bisericii şi a lumii. Să ne lăsăm ghidaţi de Maria, persoana cea mai fidelă şi mai solidară cu Isus. Ea L-a însoţit cel mai bine pe Isus în istoria sa umana si divină şi tot Ea o însoţeşte şi pe cea a Bisericii şi a fiecărui creştin chemat să interpreteze zilele în lumina acelor valori pe care Domnul ni le-a indicat ca drum necesar in vederea realizării propriei libertăţi de fiinţă şi de iubire. În afara lui Cristos, şi aceasta este provocarea creştină, speranţa se reduce la iluzie, iubirea la promisiune călcată în picioare şi identitatea Glasul Bisericii / nr. 2 / 2013

la fantomă inutilă. Din această constatare naşte urgenţa mărturiei creştine care, mai ales astăzi, dacă vrea să fie eficientă, credibilă, trebuie să devină punctuală, atrăgătoare, continuă si voioasă.

Textele ne ajută şi ne conduc la redescoperirea Evangheliei, a conţinutului ei, a personajelor si a marelui vis a lui Isus transmis apoi Bisericii: o lume împăcată cu Dumnezeu şi în numele lui Dumnezeu cu întregul univers creat.

Textele pot fi instrument de rugăciune personală sau corală, pot fi recitate sau dramatizate, pot însoţi momentele cele mai semnificative ale anului liturgic, pot fi studiate sau aprofundate în grupuri de cercetare religioasă.

Calea Crucii lui Cristos deci are ca scop să repropună paradoxul unui Dumnezeu care nu s-a temut să se facă om şi să condividă până în profunzime această condiţie, îmbrăţişând durerea fără ficţiune pentru a reda sensul acestei istorii prezumpţioase şi condusă în afara lui Dumnezeu. Ţelul ei este de fapt ţelul final al vieţii noastre, unicul ţel capabil să ne redea bucuria, acea bucurie care este darul lui Cristos cel Înviat şi pe care nimeni nu ne-o va putea lua.

Sr. Daniela Balint, FMC 19

În drum spre Paşte Am început cu Miercurea Cenuşii o nouă perioadă de purificare şi reînnoire spirituală. Ne pregătim în acest timp pentru a celebra şi a sărbători aşa cum se cuvine marele eveniment care a schimbat complet cursul istoriei şi al întregii creştinătăţi – patima, moartea şi Învierea Domnului Isus.

Să ne imaginăm, deci, că avem de parcurs un drum şi să pornim plini de curaj, de speranţă şi, mai ales, de bucurie în efectuarea acestuia, conştienţi fiind că la capătul drumului nu e drumul, ci Calea. De această dată la capătul drumului ne va aştepta Cel care ne este Calea, Adevărul şi Viaţa. Poate pentru unii dintre noi este nepotrivit să vorbim despre bucurie într-o perioadă de post care va dura 40 de zile. Este nepotrivit însă doar pentru cei care consideră Postul Mare doar o perioadă plină de interdicţii. Dacă însă acceptăm şi trăim această perioadă ca pe una de reînnoire şi de purificare spirituală, atunci lucrurile ar sta cu totul altfel. Şi când vorbim de reînnoire şi purificare nu ne referim nici la garderobă şi nici măcar la trup, pe care îl putem scuti de anumite alimente motiv pentru a mai scădea câteva kilograme. Ne referim, în primul rând, la reînnoirea 20

spiritului, a voinţei, la purificarea întregii noastre fiinţe spirituale. Vom vedea atunci mai clar ce putem realiza şi prin ce metode, lăsând la o partea sau înţelegând ceea ce „nu avem voie să facem” şi de ce.

De altfel, nici Cristos nu ne cere să fim trişti sau posomorâţi, ci ne îndeamnă să avem feţele senine şi să înaintăm în drumul nostru plini de curaj. Nu ne-a promis nici că nu vom avea parte pe drum de căderi, de dezamăgiri sau de trădări din partea prietenilor, ci prevăzător ca un Tată care îşi iubeşte copiii, ne-a pus la îndemână mai multe mijloace, pe care dacă le vom accepta, ne vor fi de mare ajutor. Le putem, de asemenea, considera hrana noastră pe tot parcursul drumului. Cel mai important mijloc nu este altul decât Cuvântul lui Dumnezeu, căruia i se alătură sacramentele şi desigur rugăciunea.

Acestea, pe lângă faptul că ne hrănesc spiritual, ne pot determina ca zi de zi să intrăm în noi înşine, să ne întrebăm şi să ne verificăm: ce am făcut azi? Înţelegem prin aceasta o examinare a propriei noastre fiinţe şi nici pe departe a aproapelui nostru. Ştim că e mult mai uşor să arătăm cu degetul spre ceilalţi decât să privim spre noi înşine. Însă nu va putea exista o reînnoire în jurul nostru dacă această nr. 2 / 2013 * Glasul Bisericii

convertire nu începe cu noi înşine.

Iată deci că drumul început în Miercurea Cenuşii nu este un drum pe care îl vom parcurge singuri şi conştienţi de acest lucru, nu ni se va părea lung. Când vom simţi că este greu, va fi suficient să ne ridicăm privirea şi îl vom vedea pe Tatăl care ne va lua de mână şi ne va conduce spre el. Trebuie doar să avem curaj, să pornim la drum şi să facem ca acest parcurs să fie unul marcat de rugăciune şi de împărtăşire, de tăcere.

Postul Mare ne oferă încă o dată oportunitatea de a reflecta asupra inimii vieţii creştine – caritatea.

Curaj, deci, oamenilor!

Paştele ne spune că istoria noastră are un sens şi nu e o adunătură de încercări inutile. Că drumurile pe care le parcurgem nu sunt nişte căi mereu întrerupte. Că existenţa noastră

Glasul Bisericii / nr. 2 / 2013

personală nu este suspendată în gol, ci ne îndreptăm spre Dumnezeu.

Drumul spre Paşte să înlăture din inimi locurile unde s-a acumulat disperarea. Să ne dăruiască curajul de a trăi, dorinţa de a porni din nou la drum.

Din deşertul postului şi al ispitei până la muntele Calvar, pacea trece prin toate căile abrupte ale Postului Mare. Şi atunci când ajunge la poalele Calvarului, nu caută devieri mai comode, ci se avântă spre cruce.

Da, pacea, înainte de a fi un ţel, este un drum, o cale care urcă.

Să pornim deci la drum şi vom fi fericiţi, întrucât făptuitor al păcii nu este cel ce pretinde că se găseşte la sosire fără a fi plecat niciodată, dar cel care pleacă.

O lume nouă va lua fiinţă la sfârşitul acestui drum: o lume a bucuriei! Să ne reconciliem deci cu bucuria. Paştele

21

să învingă păcatul nostru, să sfărâme fricile noastre şi să ne facă să vedem tristeţile, bolile, persecuţiile şi chiar şi moartea, din unghiul corect: cel din „a treia zi”.

Din acel unghi, crucile ne vor apărea drept antene ridicate pentru a ne face să auzim muzica cerului.

Suferinţele lumii nu vor fi pentru noi gemetele agoniei, ci durerile naşterii.

Rănile lăsate de piroane în mâinile noastre răstignite, vor fi ferestrele prin care vor străpunge încă de pe acum luminile unei lumi noi.

Curaj deci tuturor!

Curaj, frate care suferi! Există şi pentru tine o coborâre de pe cruce.

Există şi pentru tine o compasiune supraumană. Iată deja o mână străpunsă care îţi scoate şi ţie cuiul din mână. Iată braţele unei mame care te îmbrăţişează cu tandreţe. În acele braţe materne va fi descoperit, în sfârşit, întregul mister al unei dureri care ţi se părea absurdă.

Curaj!

Mai lipsesc câteva clipe până la ora trei a după-amiezii. În curând, întunericul va ceda locul luminii, pământul îşi va redobândi culorile şi soarele Paştelui va erupe printre norii în fugă.

Daniela Andrieş 22

Muzica şi divinitatea (II) Dacă în primul număr al revistei noastre am reflectat la o părticică din sunetul muzicii, în numărul doi ce urmează vom schimba tonusul şi culoarea armonizării unei partituri în gamă minoră. Începem un timp Sfânt, timpul Postului Mare, pregătindu-ne pentru sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Cristos. Cu această ocazie avem posibilitatea, din punct de vedere muzical, să ne transpunem într-o lume mai puţin obişnuită sufletului nostru.

Avem nevoie de puţină tăcere, trecerea de la o glorificare spre armoniile pătimirii lui Cristos, aducând la lumina compoziţia de referinţa a lui Bach – Matthaeus Passion, BWM 244 (Patimile după Sfântul Matei) sau a lui W. A. Mozart – Mass in C minor, KV 427 (Missa în do minor).

Chiar dacă am amintit aceste două mari capodopere, mă voi opri câteva momente asupra altei compoziţii colosală: Requiem, de Mozart, în mod special a partiturii „Lacrimosa”.

Wolfgang Amadeus Mozarta compus celebrul său Requiem în anul 1791, cu puţin timp înaintea morţii sale, nereuşind să-l finalizeze.

Termenul de„Lacrimosa” (în latină – a plânge) este cunoscut în muzică de nr. 2 / 2013 * Glasul Bisericii

factură religioasă mai ales ca începutul unei strofe a textului Dies irae, parte a unui requiem. Partea respectivă din Requiem-ul lui Mozart a căpătat importanţă din punct de vedere muzicologic, fiind compusă doar parţial de Mozart, care nu a mai reuşit să o termine.

Requiem-ul lui Mozart este una din cele mai cunoscute şi mai respectate compoziţii ale sale, deşi rămâne încă deschisă întrebarea cât a reuşit să compună din requiem-ul său şi cât a fost completat de compozitorul austriac Franz Xaver Süssmayr şi de alţii.

Ce rămâne de necontestat este frumuseţea şi profunzimea acestei creaţii muzicale.

Lacrimosa dies illa Qua resurget ex favilla Glasul Bisericii / nr. 2 / 2013

Judicandus homo reus.

Huic ergo parce, Deus: Pie Jesu Domine, Dona eis requiem. Amen. (Îndurerată va fi acea zi Când din ţărână se va ridica Omul vinovat, pentru a fi judecat.

De aceea, iartă-l, Dumnezeule, Milostive Isus, Doamne, Îngăduie-i odihna. Amin.)

Câtă profunzime şi provocare!

Cuvinte care ne pot însoţii pe acest drum al trecerii noastre la cele veşnice.

Nu trebuie sa ne descurajăm, mai mult plini de credinţă în milostivirea Răstignitului să ne facem părtaşi la suferinţele lui de pe Cruce.

Fr. Iulian Claudiu Petrea, OFMConv.

23

Spală-mă, Doamne!

Acum, la început de primăvară, ca în fiecare an înainte de sărbătoarea Paştelui, observăm în jurul nostru o preocupare deosebită pentru a face curăţenie. Primăria se îngrijeşte ca oraşul să fie curat, se strâng gunoaiele ieşite la iveală după topirea zăpezii, se mătură şi se spală străzile, iar în locuinţe se şterg geamurile, se scutură covoarele, într-un cuvânt e timpul curăţeniei generale. Dar e încă Postul Mare şi ar fi potrivit să ne întrebăm dacă am terminat şi curăţenia interioară. Fiecare are grijă de trupul său, însă, dincolo de faptul că ne curăţăm zilnic cu apă pentru a înlătura mizeria exterioară, ar fi bine să vedem şi cât de curată ne este inima.

24

Se apropie Joia Mare când vom asculta din nou fragmentul evanghelic al spălării picioarelor ucenicilor de către Domnul Isus Cristos.

Urmează apoi Vinerea Mare când medităm la o altfel de spălare, de această dată nu cu apă, ci cu însuşi sângele preţios al Mântuitorului vărsat pe cruce pentru ca noi să fim curăţaţi de păcate. Şi ne putem întoarce din nou cu gândul în cenacol în seara instituirii sfintei Euharistii când, la cina cea de taină, Isus se asigură că vom avea mereu la dispoziţie acest sânge al său ori de câte ori, participând la sfânta Liturghie, ne împărtăşim din potirul binecuvântat.

Pe Calvar, din coasta străpunsă a lui Isus a ţâşnit sânge şi apă. Cu apa botezului am fost spălaţi o singură dată şi atunci am primit iertarea

nr. 2 / 2013 * Glasul Bisericii

păcatului strămoşesc. Cu sângele sfânt al lui Cristos ne putem spăla sufletul de păcate ori de câte ori ne apropiem cu vrednicie de masa sfântului altar. De câte ori nu am luat în serios şi nu am dat importanţă cuvintelor adresate nouă de Isus: „Luaţi şi beţi din acesta toţi. Acesta este potirul sângelui meu, al noului şi veşnicului testament, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”.

Cum să rămâi indiferent în faţa unei asemenea invitaţii de care depinde iertarea păcatelor adică mântuirea?

Dacă nu am făcut-o până acum, încă mai avem timp să ne spălăm sufletul, îngenunchind cu umilinţă la scaunul de spovadă şi mărturisindu-ne păcatele, adică prezentând Mântuitorului nostru Isus Cristos toată murdăria noastră interioară în timp ce ne rugăm folosind cuvintele regelui David din Psalmul 50: „Desăvârşit mă spală de nelegiuirea mea şi de păcatul meu curăţeşte-mă!” Atunci vom face experienţa milostivirii divine care ne redă pacea şi fericirea redobândirii unei inimi curate, reînviate la viaţa harului. Numai atunci ne vom putea bucura cu toată fiinţa noastră la sărbătoarea Paştelui când, tresăltând în cântări de veselie, vom putea proclama că şi pentru noi, cu adevărat Cristos a înviat!

Ciprian Nesimuca Glasul Bisericii / nr. 2 / 2013

Povestea vulturului Vulturul pleşuv are o lecţie foarte importantă pentru oameni. El este unul dintre cei mai mari din specia lui, face parte din categoria păsărilor de pradă şi poate trăi până la 70 de ani. Însă, pentru a ajunge la această vârstă, vulturul pleşuv trebuie să ia o decizie foarte grea şi dureroasă.

Când ajunge la 40 de ani, ghearele sale lungi şi flexibile îşi pierd forţa şi nu mai sunt capabile să-i care prada.

Ciocul lung şi ascuţit i se înconvoaie.

Aripile-i grele şi îmbătrânite de ani şi de grosimea penelor îi înfrânează şi îi împietresc muşchii pieptului îngreunându-i astfel zborul faimos. În acel moment, vulturul are doar doua opţiuni: să moară de foame sau să treacă printr-un greu şi dureros proces de transformare care durează 150 de zile.

Vulturul decide să trăiască mai departe. Pentru asta el zboară pe un vârf înalt de munte unde îşi face un nou cuib. Acolo el începe să-şi lovească 25

continuu ciocul încovoiat de o stancă până când acesta se rupe. Acest lucru nu este tocmai plăcut, însă vulturul a decis să trăiască. Îndurerat el aşteaptă să-i crească un nou cioc, mai puternic şi mai ferm decât cel căzut.

Apoi, vulturul începe să-şi smulgă ghearele, una cate una, scoţând sunete ciudate de durere. După ce noile gheare îi cresc, începe să-şi smulgă penele îmbătrânite.

După cinci luni de transformare continuă şi dureroasă, vulturul renaşte şi îşi reia faimosul zbor pentru care a fost creat şi pentru care trăieşte încă 30 de ani. * Suntem la începutul Postului Mare: să învăţăm de la vulturul pleşuv cum să renunţăm la noi înşine şi la obiceiurile noastre păcătoase pentru a putea fi înnoiţi în ziua Învierii. De multe ori, că să supravieţuim sau pentru a îmbunătăţii ceva în viaţa noastră, trebuie să trecem printr-un astfel de proces de transformare. Trebuie să facem sacrificii, trebuie să ne doară şi să suferim, altfel ne vom întoarce în trecut şi vom muri fără să beneficiem de prezenţa lui Dumnezeu. Însă Postul Mare ne învaţă că putem trăi alături de Dumnezeu chiar renunţând la noi înşine!

26

Sfânta Fecioară Maria de la Lourdes (11 februarie) Amintite în comemorarea aceasta, evenimentele legate de apariţia Sfintei Fecioare Maria, Neprihănit Zămislite, s-au petrecut într-o mică localitate de la poalele Munţilor Pirinei, localitate numită Lourdes, în anul 1858. În ziua de 11 februarie, tânăra Bernadeta Soubirous, în vârstă de 14 ani, dintr-o familie de oameni săraci, neştiind să citească şi să scrie bine, foarte modestă şi retrasă, împreună cu sora ei şi o vecină de o seamă cu ele, a pornit să adune câteva braţe de crengi uscate, în apropiere de stânca Massabielle. Pentru aceasta, trebuiau să treacă cu piciorul apa pârâului Gave. Bernadeta, fiind suferindă de astm, a rămas în urmă, gândindu-se că nu ar fi bine să pună picioarele în apa rece.

Deodată, aude un vuiet ca de vijelie ce clatină copacii; îşi ridică ochii şi, uimită, observă că, din peştera din faţa ei, „o doamnă” îmbrăcată în alb, încinsă cu o panglică azurie, cu înfăţişare strălucitoare, o priveşte şi îi surâde. Doamna avea în mâini un şir de mătănii pe care le strecura printre degete; Bernadeta scoate şi ea rozariul pe care îl purta întotdeauna la dânsa şi se roagă împreună a treia nr. 2 / 2013 * Glasul Bisericii

parte din Rozariu. Când celelalte două se întorc cu lemnele adunate, o găsesc pe Bernadeta parcă strălucind de mulţumire. Le spune ce s-a întâmplat, şi toate trei se hotărăsc să nu spună nimănui nimic, dar a doua zi să vină din nou şi să controleze mai cu atenţie peştera. Ajunsă acasă, sora Bernadetei le-a destăinuit părinţilor cele întâmplate, aceştia le-au interzis aspru de a mai merge acolo, dar, la rugăminţile Bernadetei, au cedat. Apariţia se repetă în ziua de 18 februarie.

Doamna a surâs blând când Bernadeta, învăţată de prietenele ei, a stropit cu apă sfinţită spre locul arătării; apoi a vorbit: „Vreţi să fiţi bună şi să veniţi aici timp de 15 zile? Nu vă promit să vă fac fericită în această lume, ci în cealaltă”. În cursul apariţiilor care au urmat, Doamna i-a cerut Bernadetei să se roage pentru păcătoşi şi să-i îndemne pe cei credincioşi să facă pocăinţă.

La 25 februarie a invitat-o să bea apă dintr-un izvor, arătându-i locul unde se află. Nu era nici un strop de apă. Bernadeta răscoleşte cu degetele pământul pietros; un fir subţire de apă îşi face apariţia şi, încet, încet, se adună în gaura săpată. Bernadeta bea o înghiţitură şi se spală pe faţă; era izvorul apei minunate de la Lourdes. În ziua de 2 martie, Doamna i-a spus Glasul Bisericii / nr. 2 / 2013

copilei să comunice preoţilor dorinţa ei ca să se facă procesiune şi să se construiască o capelă în acel loc.

Parohul Peyramale s-a arătat cu totul neîncrezător şi a tratat-o foarte aspru pe Bernadeta: „Spune-i acelei Doamne să-şi spună numele”; în ziua de 25 martie Doamna a dat răspunsul: „Eu sunt Neprihănita Zămislire”.

Cu patru ani mai înainte, Papa Pius al IX-lea proclamase dogma Zămislirii fără de păcatul strămoşesc a Preacuratei Fecioare Maria; acum, Maria arată titlul prin care dorea să fie onorată. Mulţimi tot mai numeroase au început să se îndrepte spre locul acestor întâmplări. Autorităţile au interogat-o şi au ameninţat-o pe Bernadeta şi au interzis accesul la grotă; după multe cercetări, drumul 27

la grotă a fost lăsat liber, chiar din ordinul împăratului Napoleon al III-lea.

Fapte minunate, vindecări miraculoase, transformări sufleteşti neaşteptate, toate verificate cu atenţie nu numai de Biserică, dar şi de o comisie medicală formată din 30 de persoane, dovedeau că în acel loc Dumnezeu îşi arăta mila şi puterea într-un mod deosebit. Şi astăzi, după mai bine de o sută de ani, mulţimi nenumărate se îndreaptă spre apa firavului izvor pentru a experimenta „miracolul Lourdes-ului”: bucuria împăcării cu viaţa, cu oamenii, cu Creatorul.

Cuvântul „Penitenţă”, „pocăinţă”, insistent repetat de „Doamna de la Lourdes”, sună parcă straniu şi neînţeles; în realitate, este, de fapt, lucrul de care avem trebuinţă mai mult chiar decât de medicamentul contra cancerului. Pentru omul căzut în noroi, dacă doreşte să-şi reia înfăţişarea demnă, cel mai necesar lucru este să se spele pe faţă, pe ochi, pe mâini. Penitenţa sau pocăinţa cuprinde actele, deprinderile prin care ne spălăm sufletul de noroiul egoismului, lăcomiei, aroganţei, senzualismului. Mama noastră ştie bine de ce avem trebuinţă şi, de aceea, nu încetează să ne strige; „Penitenţă, Penitenţă, Penitenţă”.

Sursa: arcb.ro 28

„Tu vei fi pescar de oameni!”

Dumnezeu este stăpânul vieţii noastre. El are un plan stabilit din veşnicie cu fiecare dintre noi. Fiecare dintre oameni are o vocaţie, pe care o descoperă atunci când se lasă călăuzit de harul divin, de voinţa divină.

Cum m-a chemat Domnul?

Cum am simţit această chemare lăuntrică?

Voi încerca să vă răspund, făcând analogie cu diferite momente din copilărie.

Tatăl meu, pe lângă activitatea sa profesională, se îndeletnicea cu pescuitul. Pentru a fi un bun pescar, trebuie să cunoşti reguli, să aplici diferite metode, pentru a avea succes. nr. 2 / 2013 * Glasul Bisericii

Îmi amintesc cu nostalgie, că într-o zi frumoasă de vară, l-am însoţit ca de obicei pe tatăl meu la pescuit. Dar vremea era capricioasă, mohorâtă şi în aceste momente din partea pescarilor se cere un comportament adecvat.

Sunt momente în care satisfacţia este pe măsură efortului depus, atunci când pescarul priveşte cu atenţie sporită la pluta care pluteşte pe apă, dar dintr-o dată ea dispare în adânc.

Este semn clar că peştele a prins momeală, care trebuie să fie aşezat cu multă fineţe şi dibăcie pe cârlig şi plasată într-un loc liniştit, unde mulţi peşti de diferite dimensiuni, aşteaptă cu nerăbdare momentul când văd ceva mişcător, repezindu-se în apa limpede ca „cristalul”, pentru a devora victima, în cazul nostru momeala, iar pescarul vigilent e mare.

Dar sunt şi alte momente, când efortul e mult mai mare, în schimb, pluta, rămâne nemişcată pe suprafaţa apei, multe ore în şir, trebuie să manifeste mult calm, răbdare, umilinţă, fără nervozitate.

Aşa mi s-a întâmplat mie, care eram trist, supărat, momeala era pe sfârşite, puterea braţelor mi-a slăbit.

Era semn clar că peştele nu vrea să mănânce.

Glasul Bisericii / nr. 2 / 2013

Am auzit glasul tatălui meu: Liviu!

Pregăteşte-te ustensilele pentru plecare şi fă-ţi bagajele. Întristat am făcut o rugăciune la Domnul prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, Mama cerească, „dacă e posibil, Doamne, măcar un peşte să prind, unul mic”.

După ce am terminat de împachetat totul, am venit să iau undiţa pe care am lăsat-o în apa înfiptă la mal. Mare mi-a fost uimirea, când am văzut agăţat de cârligul meu, un peşte mare.

Am mulţumit Domnului din toată inima şi am arătat tatălui meu, care mi-a dat un premiu. În acel moment cuvintele lui Isus îmi răsunau la ureche, în inimă, în toată fiinţa mea, spunându-mi: „De acum, nu trebuie să vii să trudeşti la pescuit, pierzând ore şi ore în şir, dar vei fi pescar de oameni.”

Atunci am spus: „Doamne! Ajută-mă să răspund cu iubire la iubirea şi planul Tău...”

Pr. Liviu Brudaru, OFMConv.

29

Preotul... şi rugăciunea lui de duminică seara Creştinii activi aşteaptă şi pretind multe de la preotul lor. Ei au dreptate. Dar trebuie să ştie, în acelaşi timp, că viaţa preotului este foarte grea. Cel care, cu toată mărinimia tinereţii sale, şi-a jertfit viaţa pe altarul lui Dumnezeu, rămâne mai departe om, iar acest om, foarte adesea îşi cere drepturile sale. Astfel, viaţa preotului este o luptă continuă.

Jertfindu-se lui Cristos, el trebuie să rămână liber pentru toţi oamenii.

Preotul nu are nevoie de complimente sau de cadouri alese. El vrea numai ca enoriaşii care i-au fost încredinţaţi să-i dovedească zi de zi, prin practicarea iubirii faţă de aproapele, că sacrificiul său nu a fost zadarnic. Dar, pentru că şi preotul rămâne om, şi el se bucură dacă, din când în când, se apropie cineva de el cu o prietenie dezinteresată... într-o duminică seara, când el este singur. „Isus le-a spus: Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni” (Mc1,17). „Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu ştie ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute. Nu 30

voi m-aţi ales, ci eu v-am ales pe voi şi v-am constituit ca să mergeţi şi să aduceţi rod, iar rodul vostru să rămână...” (In 15,15-16). „Fraţilor, încă nu socotesc că l-aş fi cucerit; dar una ştiu: le dau uitării pe toate cele din lăuntrul meu şi tind spre cele dinainte; cu ochii la ţintă urmăresc răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu prin Cristos Isus” (Fil 3,13-14). * „Doamne, în seara asta sunt singur. În biserică s-a aşternut treptat tăcerea, Toţi s-au întors acasă, M-am întors şi eu, Singur.

Pe drum m-am întâlnit cu oameni care se plimbau.

Am trecut prin faţa unui cinematograf din care ieşea puhoi de lume.

Apoi drumul m-a dus prin faţa cafenelei, pe a cărei terasă unii mai încercau să prelungească, obosiţi, seara acestei duminici.

M-am împiedicat de copiii care se jucau pe trotuar, Copii drăgălaşi şi vioi, Doamne, Copiii altora. Ai mei nu vor fi niciodată.

Iată-mă, Doamne, Singur. nr. 2 / 2013 * Glasul Bisericii

Liniştea mă apasă.

Singurătatea devine insuportabilă.

Doamne, am treizeci şi cinci de ani.

Trupul meu este ca şi al celorlalţi.

Am două braţe puternice, bune pentru muncă, O inimă care vrea să iubească, dar pe toate acestea ţi le-am dăruit ţie.

Ai avut cu adevărat nevoie de mine? Ţi-am dat totul, dar este aşa de greu, Doamne.

Este greu să-mi păstrez trupul pentru tine.

El ar voi să se dăruiască altora.

Este greu să iubesc o lume întreagă şi să nu reţin pe nimeni pentru mine.

Este greu să strâng o mână caldă fără să o pot păstra pentru totdeauna.

Este greu să trezesc în mine iubirea şi, totuşi, să rămân cu totul al tău.

Glasul Bisericii / nr. 2 / 2013

Este greu să fiu totul pentru toţi, iar pentru mine nimeni şi nimic.

Este greu să fiu ca ceilalţi şi, totuşi, printre ei, să rămân altul.

Este greu să mă dăruiesc mereu şi să nu primesc de la nimeni nimic.

Este greu să mă apropii de ceilalţi, dacă de mine nu se apropie nimeni, niciodată.

Este greu să port păcatele şi povara altora, când nu am voie niciodată să spun „NU”.

Este greu să păstrez secretele celorlalţi, când pe ale mele nu le pot împărtăşi nimănui.

Este greu să îmbărbătez mereu pe alţii, să ajut, fără ca să-mi pot permite să mă opresc măcar o clipă.

31

Este greu să-i susţin pe cei slabi, fără ca să mă pot rezema şi eu de umărul cuiva.

Este greu să fii singur.

Singur înaintea tuturor, Singur în faţa lumii, Singur în faţa suferinţei, a morţii, a păcatului”. * „Nu eşti singur, fiul meu, Sunt alături de tine, Eu sunt tu.

Am avut nevoie de umanitatea ta Ca să-mi pot continua întruparea şi Răscumpărarea.

Te-am ales din veşnicie, Căci am nevoie de tine.

Am nevoie de mâinile tale ca să pot binecuvânta şi pe mai departe.

Am nevoie şi de buzele tale ca să-mi pot răspândi învăţătura.

Am nevoie de trupul tău ca să-mi pot continua suferinţa.

Am nevoie de inima ta ca să-mi pot continua iubirea, Am nevoie de tine ca să-mi pot continua mântuirea.

Rămâi cu mine, fiul meu”. * „Iată-mă, Doamne, în faţa Ta: Iată trupul meu.

Iată inima mea.

Iată sufletul meu.

Fă-mă destul de mare ca să pot cuprinde în mine lumea, 32

Destul de puternic pentru ca să-i pot duce povara.

Destul de curat, să o pot îmbrăţişa fără să o reţin pentru mine.

Fă să fiu loc de întâlnire, dar numai unul de trecere.

Drum nesfârşit pe care nimeni să nu se oprească spre a găsi ceva uman, Ci să se grăbească spre Tine.

Doamne, în seara aceasta, când totul este învăluit în tăcere, simt cum pătrund în inima mea colţii veninoşi ai singurătăţii, în timp ce oamenii, cu grijile lor, îmi mistuie sufletul şi mă simt incapabil să-i mulţumesc. În timp ce, pe umerii mei, apasă întreaga lume, cu toată povara mizeriei şi a păcatelor ei, Îţi spun iarăşi «DA», nu cu un surâs uşuratic, ci cu o hotărâre liniştită, fermă, umilă şi conştientă, Singur, Doamne, înaintea ta, În liniştea dulce a serii”.

Michel Quoist, Iată-mă Doamne, Ars Longa, Iaşi 2004, p. 72-75 * Sã ne amintim sã ne rugãm ºi pentru preoþi, care obiºnuiþi sã se roage pentru lume, uitã adesea sã se roage pentru ei înºiºi! nr. 2 / 2013 * Glasul Bisericii

Sfântul Iosif – purtătorul de grijă al Bisericii şi al sufletului meu Atunci când condescendenţa divină alege pe cineva pentru o misiune specială sau pentru o stare de viaţă sublimă, el dă persoanei alese toate carismele care îi sunt necesare pentru îndeplinirea misiuni sale... Şi aceasta a avut loc, mai presus de toate, în viaţa marelui sfânt Iosif.

Evanghelia îl numeşte pe Iosif om drept, aşa cum au fost numiţi vechii patriarhi ai Israelului. El, asemenea lor, credea în iubirea lui Dumnezeu faţă de poporul său şi faţă de omenirea întreagă şi aştepta împlinirea promisiunii de mântuire, a unei mântuiri ce trebuia să vină de sus. Şi acum, iată-l implicat la persoana întâi în această extraordinară aventură.

Viaţa Sfântului Iosif ne este cunoscută numai din câteva însemnări scurte din Evanghelia lui Matei şi cea a lui Luca. Scrierile apocrife care relatează o serie de amănunte, uneori nedemne, sunt legendare. Iosif cobora din neamul regelui David: „Iosif, fiul lui David”, cum l-a numit şi îngerul care îl încuraja să accepte situaţia neobişnuită a logodnicei sale Maria.

Faptul cel mai însemnat din viaţa acestui om „drept” este căsătoria lui Glasul Bisericii / nr. 2 / 2013

cu Maria, căsătorie care a avut loc în tinereţe, sau chiar la maturitate. Tradiţia populară ni-l arată pe Iosif în concurenţă cu alţi tineri care cereau mâna Mariei. Alegerea a căzut asupra lui, deoarece bastonul pe care îl purta a înflorit în chip miraculos, în timp ce bastoanele celorlalţi au rămas uscate. Această simpatică legendă are şi o semnificaţie mistică: din tulpina uscată a Vechiului Testament, sub razele soarelui răscumpărării, înfloreşte viaţa nouă a harului.

Căsătoria dintre Iosif şi Maria a fost o căsătorie adevărată, deşi amândoi şi-au propus să trăiască în castitate. Îndată după logodnă, Iosif a observat semnele sigure ale maternităţii Mariei; 33

cu toate că nu avea nici o îndoială asupra nevinovăţiei şi integrităţii soţiei sale, se gândea „să o părăsească în ascuns”. Aceasta pentru că „fiind un om drept”, după cum spune evanghelistul, nu voia să dea ocazia la bănuieli şi nici să acopere cu prezenţa sa un fapt inexplicabil. (Calificativul de „drept”, atribuit lui Iosif în această situaţie dramatică, este ca şi lumina orbitoare a unui flash, care descoperă toată frumuseţea şi măreţia sufletului său). Situaţia neclară şi tulburătoare a lui Iosif a fost rezolvată prin intervenţia unui înger trimis de sus. Iosif „a luat la el pe logodnica sa” şi împreună cu ea s-a dus la Betleem, locul lui de naştere, pentru a se supune poruncii împăratului Augustus, care cerea ca toţi cetăţenii imperiului său să se prezinte pentru recensământ în localităţile unde s-au născut. Aici, la Betleem, Cuvântul veşnic a văzut lumina zilei în trup omenesc; el a fost înconjurat cu dragoste de păstorii umili din apropiere, precum şi de magii veniţi din depărtări, dar şi de bănuielile şi ura lui Irod, care a silit Familia Sfântă să fugă în Egipt.

După circa cinci sau şase ani s-au întors în căsuţa Mariei din Nazaret, unde au dus o viaţă liniştită, de muncă şi rugăciune. Când Isus a ajuns la vârsta de doisprezece ani, a mers 34

împreună cu Iosif la Ierusalim, de sărbătoarea Paştelui; atunci a avut loc cunoscuta întâmplare cu pierderea şi regăsirea lui în templu.

După acest episod, se pare că Evanghelia îşi ia rămas bun de la Iosif, reţinând icoana vie a Sfintei Familii din Nazaret, în mijlocul căreia, sub privirile lui Iosif şi ale Mariei, Isus creştea „în înţelepciune, în vârstă şi în har”. Probabil viaţa pământească a lui Iosif s-a sfârşit înainte ca Isus să-şi fi început activitatea publică, după ce cu umilinţă şi demnitate a împlinit extraordinara misiune de a fi tatăl purtător de grijă al Mântuitorului întregului neam omenesc.

Chipul său măreţ a rămas în umbră chiar şi după moarte. Comemorarea şi cinstirea publică a amintirii sale a început abia în secolul al IX-lea. În anul 1621, papa Grigore al XV-lea a declarat ziua de 19 martie sărbătoare de poruncă; papa Pius al IX-lea, în secolul al XIX-lea, l-a declarat pe Sfântul Iosif ca patron al Bisericii universale. Un omagiu deosebit i-a fost adus de papa Ioan al XXIII-lea, care a introdus pomenirea numelui Sfântului Iosif la Sfânta Liturghie, atunci când se foloseşte Canonul Roman.

Adaptare după Vieţile Sfinţilor, Editura Arhiepiscopiei RomanoCatolice Bucureşti nr. 2 / 2013 * Glasul Bisericii

MESAJUL SFINŢILOR

Fericitul Ioan Paul al II-lea, exemplu în acceptarea suferinţei „Munteanul robust din Wadowice”, aşa cum îl numea primatul Poloniei, Ştefan Wyszyński, de-abia sfinţit preot, experimentează activitatea pastorală itinerantă: îi adună pe tineri şi îi duce cu sine în mijlocul naturii. Ca papă, îşi extinde sfera de activitate:asemenea sfinţilor Petru şi Paul, va străbate pământul în lung şi în lat, ca un adevărat globe-trotter, vizitând numeroase popoare, mergând la creştini şi necreştini, în ţări pline de bunăstare şi în altele osândite la foame şi la mizerie, din iubire pentru Cristos.

Asemenea lui Abraham, din iubire pentru singurul Dumnezeu. ,,Pieţele, stadioanele, hipodromurile au fost noile catedrale ale pontifului care se adresa lumii, noile spaţii de evanghelizare a întregii omeniri”, luptând pentru unitatea ecumenică şi interreligioasă. Nedreptăţile tuturor oamenilor împovărează trupul celui Răstignit, nu spre osândă, ci ca dar divin al răscumpărării.

La începutul noului veac, el le-a încredinţat tinerilor o misiune dificilă: „Nu acceptaţi să fiţi instrumente Glasul Bisericii / nr. 2 / 2013

de violenţă şi de distrugere, apăraţi pacea, plătind chiar cu propria viaţă, dacă e nevoie... Străduiţi-vă cu întreaga energie să faceţi acest pământ mai ospitalier pentru toţi... şi spuneţi «da» lui Cristos”.

Ioan Paul al II-lea a avut o puternică suferinţă a cărnii, a corpului şi a spiritului, fiind obligat în anumite perioade să reducă sau chiar întrerupă datorită a ceea ce i se întâmplase, obligaţiile legate de misiunea sa de păstor universal. Într-un cuvânt, Sfântul Părinte suporta cu mare linişte şi cu răbdare, ba chiar cu mare virilitate creştină, durerea fizică, bolile, şi continua cu tenacitate să îşi îndeplinească propria misiune. Dar, asta este ceea ce 35

mă impresiona cel mai mult, nu făcea să apese asupra celorlalţi greutatea neputinţelor lui fizice. Nu asupra credincioşilor, asupra popoarelor pe care se ducea să le viziteze. Într-atât, încât sunt tentat să cred că multă lume ştia prea puţin sau nimic.

El însă nu îşi făcea probleme să vorbească în public despre problemele lui. Vă amintiţi acel Angelus din iulie 1992? Le-a mărturisi credincioşilor în piaţa Sfântul Petru că spre seară urma să se interneze la Gemelli pentru a se supune unor analize medicale. Gândiţi-vă! Un papă care, fără să intre în amănunte, anunţă că va fi operat de o tumoare intestinală. Şi nu numai că nu îşi ascundea bolile, dar mai şi glumea despre ele. Ca atunci 36

când, după numeroase internări, a început să numească Policlinica Gemelli drept „Vatican III”.

Iată acesta era Karol Wojtyla, cu toată umanitatea şi spiritualitatea sa. Şi a fost aşa – cu toate că imaginea lui exterioară a fost din ce în ce mai apropiată de aceea a unui biet infirm – chiar şi atunci când răul începuse să îl macine. Chiar şi atunci când, tocmai el, care străbătuse drumurile lumii, a fost constrâns să rămână imobilizat într-un fotoliu pe rotile. Şi atunci când, după ce a proclamat Evanghelia peste tot, vocea lui a devenit slabă, din ce în ce mai trudnică, până când nu a mai fost în stare să vorbească, să înghită. Şi chiar şi atunci când el, care avea o privire ce te pătrundea şi te face să îi simţi toată atenţia pe care în acel moment ţi-o dedica numai ţie, a început să-şi descopere chipul din ce în ce mai împietrit, inexpresiv...

Am văzut un papă, un om „sedus”, „captivat” de Dumnezeu. Fragil, chiar neputincios, vestitor neobosit al Evangheliei, „vagabond al lui Dumnezeu”, papa se considera pe sine ca fiind un „călător”, fascinat de personalitatea sfintei Tereza de Avila, contemplativă şi itinerantă deopotrivă: „Sunt un călător pe peronul îngust al pământului”.

Ionuţ-Gabriel Giurgică nr. 2 / 2013 * Glasul Bisericii

Despre demisia papală de-a lungul istoriei Nici un papă nu a mai demisionat de aproape 600 de ani. Anunţul surpriză al papei Benedict al XVI-lea nu este însă fără precedent. Peste 260 de bărbaţi au fost papi, după martiriul Sfântului Petru la Roma, şi cel puţin patru dintre ei au demisionat. Radio Vatican a stat de vorbă cu dr. Donald Prudlo, specialist în istorie medievală, profesor asociat de istorie la Universitatea de Stat Jacksonville din Alabama, SUA, despre istoria demisiilor papale.

• Sunt secole de când un papă nu a mai demisionat din Scaunul lui Petru.

Ne puteţi spune ceva despre ultimul papă care s-a retras?

Ultimul papă care s-a retras a trăit acum aproape şase sute de ani. A fost papa Grigore al XII-lea, cel care, în secolul al XV-lea, într-un gest de sacrificiu, a oferit demisia sa pentru ca astfel Conciliul de la Konstanz să îşi asume puterile lui şi să numească un nou papă, pentru ca să se pună capăt Schismei Occidentale.

• La un moment dat se punea întrebarea dacă un papă poate să demisioneze. Când şi cum a stabilit Biserica opţiunea demisiei?

Glasul Bisericii / nr. 2 / 2013

La sfârşitul secolului al XIII-lea, un călugăr eremit cu viaţă sfântă, numit Petru, a fost ales ca Papa Celestin al V-lea, pentru a debloca un Conclav care a durat aproape trei ani. El a fost ales datorită sfinţeniei sale personale, fiind un fel de candidat unic. Odată ajuns aici, el fiind un călugăr, neobişnuit cu viaţa Curiei Romane, s-a trezit că nu este potrivit pentru această sarcină, aşa că i-a adunat pe Cardinali într-un Consistoriu, aşa cum s-a întâmplat astăzi, acum câteva ore, şi i-a anunţat pe aceştia de intenţia sa de a demisiona.

Deoarece papa este autoritatea supremă în Biserică, Celestin a declarat că papa poate demisiona în mod liber, că este permis aşa ceva, şi, fiind 37

autoritatea supremă, demisia sa nu trebuie să fie acceptată de vreun for anume. Trebuie doar să fie manifestată liber, aşa după cum spune astăzi canonul 332 al Codului de Drept Canonic. Atâta timp cât este manifestată liber şi cum se cuvine, ea nu trebuie să fie acceptată de nimeni. Papa este autoritatea supremă. Din acest motiv, succesorul său, papa Bonifaciu al VIII-lea, în redactarea codului canonic, a cerut inserarea în Liber Sextus a acestei constituţii a Papei Celestin al V-lea, devenind astfel normativă în dreptul canonic catolic.

• Papa Celestin al V-lea a fost mai apoi canonizat. Ne puteţi spune şi alte detalii despre acest Papă?

Papa Celestin al V-lea a fost recunoscut de toţi ca un om foarte sfânt.

Era într-un fel omul potrivit pentru timpul greşit. Şi de aceea, datorită sfinţeniei personale, datorită vieţii sale virtuoase, a fost mai apoi ridicat la cinstea altarelor. Iar aceasta ne conduce la o întrebare interesantă: ce se întâmplă cu un papă după ce demisionează? Nu exista precedent pentru aceasta. Papa Bonifaciu al VIII-lea i-a dat fostului papă Celestin al V-lea un fel de chilie eremită, unde putea să îl supravegheze. Unii au numit aceasta o trimitere în închisoare; a fost de fapt mai mult un mod 38

de a-l urmări. Iar Celestin a fost foarte mulţumit; a acceptat cu umilinţă noua situaţie, fiind o viaţă mai apropiată de cea eremită pe care o îndrăgea atât de mult. Papa Grigore al XII-lea, pe de altă parte, a primit un titlu onorific şi şi-a trăit viaţa nu ca papă, ci ca un episcop foarte respectat, ca persoana ce a ajutat la vindecarea Schismei Occidentale.

• Deşi este posibil ca un papă să se retragă, acest lucru s-a întâmplat foarte rar. Ne puteţi vorbi despre vreun alt papă care s-a retras?

Ei bine, papa Celestin al V-lea şi consilierii lui erau conştienţi că acesta este un proces neobişnuit. Astfel că au mers înapoi în istorie, au căutat în Liber Pontificalis (sau Cartea Papilor) şi au ajuns până la sfântul papă Pontian, în anul 235, unul dintre primii episcopi ai Romei. Acesta a fost arestat şi trimis la minele de sare, şi pentru ca să poată fi ales un succesor în Roma, a demisionat din funcţia sa.

Astfel, încă din anul 235 avem dovada posibilităţii ca papii să demisioneze pentru binele Bisericii. În cazul altor câţiva, au existat unii care au încercat să îi forţeze să se retragă. Bizantinii au încercat să îl forţeze pe papa Silverius să demisioneze, dar el a refuzat să o facă. Şi aceasta demonstrează însă că există posibilitatea nr. 2 / 2013 * Glasul Bisericii

retragerii. Mai apoi, într-o perioadă dificilă din istoria Bisericii, papa Benedict al IX-lea, în anii 1040, a demisionat şi a încercat să recâştige papalitatea de mai multe ori. Potrivit relatărilor, el a murit în penitenţă la mănăstirea Grottaferrata, de lângă Roma.

• În fine, ne puteţi vorbi puţin despre semnificaţia acestei decizii, şi poate să ne oferiţi o perspectivă istorică asupra pontificatului papei Benedict al XVI-lea?

Este important faptul că Biserica Catolică are puternice rădăcini istorice, astfel că avem spre ce să privim în faţa unui astfel de eveniment. Pe cât de neobişnuit este, putem să privim înapoi la exemplele despre care tocmai am vorbit şi să ştim că legile care guvernează aceste lucruri Glasul Bisericii / nr. 2 / 2013

au fost stabilite de mult timp în dreptul canonic catolic. Astfel, de exemplu, regulile privind conclavul care va trebui să urmeze au fost aplicate şi ajustate timp de aproape un mileniu. Iar fericitul papă Ioan Paul al II-lea, în Constituţia sa Apostolică Universi Dominici Gregis, a reafirmat aceste lucruri care au fost gândite şi discutate pentru un timp foarte îndelungat. Aşadar, în timp ce are loc ceea ce este pentru noi un eveniment foarte, foarte şocant, şi ceva care ne face cu siguranţă să fim preocupaţi pentru papa Benedict al XVI-lea însuşi, ştim că Biserica are resursele şi elementele din istoria ei pentru a putea să facă faţă acestor situaţii provocatoare.

Sursa: www.catholica.ro 39

Tu continui sã mã iubeºti ªiroaie de sânge îþi curg, o, Doamne ªi-o durere imensã îþi strãpunge tot trupul.

Cu o coroanã de spini eºti încoronat, Iar cei din jur râd ºi nu cautã sã-þi curme a Ta durere.

Sub lemnul crucii, pãrãsit de puteri Porneºti încet pe drumul spre Golgota.

Crucea e grea.

Tu cazi, dar te ridici pentru mine, pãcãtosul.

Sub loviturile ºi batjocurile primite, Isuse, Tu continui sã te rogi ªi-þi duci în chinuri crucea Ce devine tot mai grea.

Rãstignit pe cruce, Tu, om al durerii Isuse, pentru mine ai fost.

Eu greu mi-am dat seama Cã nu þi-a fost uºor.

Astãzi vin la Tine ºi umil îngenunchez.

Vreau sã-mi cer iertare Pentru cã Þi-am provocat imense dureri, Dar Tu tot continui sã mã iubeºti.

Geanina Blaj