Glasul Bisericii - nr. 10

Glasul Bisericii Publicaţia comunităţii catolice din Buruienești * * * Anul II (2013), nr. 4 (10)

GLASUL BISERICII anul II (2013), nr. 4 (10) Publicaţia comunităţii catolice din Buruienești Director: pr. Iulian-Claudiu Petrea, OFMConv.

Redactor șef: pr. Valentin Sabău, OFMConv.

Membrii redacţie: Pr. Iosif Amitricioaie, OFMConv.

Pr. Iosif Bisoc, OFMConv.

Pr. diac. Corneliu Horvat, OFMConv.

Colaboratori: Pr. Veniamin Aenășoaiei Pr. Virgil Blaj, OFMConv.

Pr. Liviu Brudaru, OFMConv.

Geanina Iolanda Blaj Paul Cocei Evelina Enășcuță Stacey și Josh Noem Maria Alexandra Netedu Mariana Pal Tehnoredactare: Ovidiu Bișog Adresa: Parohia Romano-Catolică „Sfântul Iosif Muncitorul” str. Pr. Petru Ciocan, nr. 22, Buruienești-Doljești, Neamţ 617162-România tel. : 0040/233/780540 fax: 0040/233/780819 e-mail: iulianpetrea@yahoo.com 2

Cum era sfântul Francisc? „Cât era de frumos, de fascinant şi de măreţ în curăţia sa, în simplitatea cuvântului său, în curăţia inimii, în iubirea faţă de Dumnezeu, în dragostea faţă de fraţi, în disponibilitatea de a asculta, în gentileţe, în chipul său de o frumuseţe îngerească! Avea un caracter blând, de un calm profund, afabil în modul de a vorbi, precaut atunci când atrăgea atenţia, fidel în îndeplinirea îndatoririlor care îi erau încredinţate, prudent atunci când sfătuia şi hotărât atunci acţiona, amabil în toate. Avea mintea senină, un suflet blând, un spirit sobru, dedicat contemplaţiei, constant în rugăciune şi plin de entuziasm în toate. Iscusit în propuneri, tare în virtuţi, perseverent în har şi întotdeauna el însuşi. Era mereu dispus să ierte imediat, încet la mânie, înţelept şi cu o memorie foarte bună, concret în discuţii, prudent în deciziile luate şi de o mare simplitate. Sever cu sine, indulgent cu ceilalţi şi discret în toate. Era un om vioi, de aspect jovial şi privire blândă; nu era niciodată arogant şi nici răutăcios”.

Fr. Tommaso da Celano nr. 4 / 2013 * Glasul Bisericii

EDITORIAL

Dumnezeu este cu noi!

Dragi credincioși, Dumnezeu face minuni în fiecare zi a existenței noastre, iar despre o astfel de minune este vorba și în rândurile revistei noastre parohiale. Suntem alături de toate familiile comunității noastre parohiale, familii cuprinse de credință și care dau din timpul lor lui Dumnezeu și aproapelui, prin rugăciune, activități catehetice, prin opere de caritate, prin participarea la grupurile parohiale etc. Însă cea mai mare minune este aceea a prezenței lui Dumnezeu în mijlocul nostru! În orice timp și în orice loc Dumnezeu veghează asupra comunității noastre! În tumultul vieții cotidiene, în avalanșa de evenimente mai mult sau

Glasul Bisericii / nr. 4 / 2013

mai puțin plăcute, în căutarea zilnică de bine, omul contemporan se lovește de refuzul multora în a crede în puterea divinului. Prinși cu nimicurile vieții, cu deșertăciunile și amăgirile cotidiene, s-au lăsat conduși după o rațiune pur hedonistă, în care Dumnezeu nu mai are loc. Tocmai aici intervine credința personală și comunitară!

Tocmai aici suntem chemați, noi comunitatea parohială din Buruienești, să răspundem prezent și să arătăm tuturor minunile pe care Dumnezeu le face cu fiecare dintre noi și cu familiile din care facem parte!

Dumnezeu este cu noi! Nu este doar o afirmație, ci un adevăr trăit și experimentat!

Vă îmbrățișez în Domnul! fr. Iosif, paroh

3

Prima întâlnire cu Isus, „Comoara inimii mele!”

Isus a spus: „Dacă mă iubește cineva, va păzi cuvântul meu, Tatăl meu îl va iubi, vom veni la el și vom rămâne la el…”, și apoi, „Dacă cineva mănâncă trupul meu și bea sângele meu, are viața veșnică și eu îl voi învia în ziua de apoi…” Îmi aduc aminte cu nostalgie, cum la șase anișori, îmi doream foarte mult să-l primesc pe Isus în Sfânta Împărtășanie, iar când adresam întrebarea părinților și celor mai mari, „Eu când o să primesc pe Isus în Sfânta Împărtășanie?”, aceștia imediat îmi răspundeau: „Ești doar un prichindel și va trebui să mănânci multa mămăligă, pentru a crește mai mare….”

4

Dar aceste cuvinte mă întristau, mă nelinișteau, și mă întrebam în inima mea: „De ce alții îl primesc pe Isus, iar eu nu pot? De ce timpul trece atât de greu? Când voi crește mare?”. Mama mea îmi spunea des: „Aleargă la inima lui Isus, spune-i cu mintea și inima ta, cu buzele tale, ce dorești și cere mijlocirea Preacuratei Fecioare Maria, care în orice poate să mijlocească pentru tine. Ai încredere și ferește-te de rău și vei vedea că va sosi acel moment”.

Așadar, așa cum am așteptat eu, au așteptat și alți copii în număr de cinzeci și unul, care după o intensă perioadă de pregătire, cu ocazia frumoasei și înălțătoare sărbători a „Trupului și Sângele Domnului nostru Isus Cristos”, având sufletele și inimile

nr. 4 / 2013 * Glasul Bisericii

curate, spălate și purificate, prin baia miraculoasă a primei Sfinte Spovezi, au putut gusta, pentru prima dată, bucuria de a-L primi pe Isus în sufletele lor.

Prima Sfântă Împărtășanie, este cea mai frumoasă și cea mai semnificativa zi, din viața fiecărui om creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și așa cum a subliniat părintele la predică, fiecare copil îi face o promisiune lui Isus, și își ia un angajament, pe care trebuie să-l respecte mereu. Pentru a avea întipărit mereu chipul lui Isus și hotărârile luate, să recurgem la un exemplu simplu, concret, semnificativ pe care l-a aplicat un copil. „Am confecționat un carnețel alcătuit din diferite foi cu culori spre meditație – alb: îmi amintește mereu să mă păstrez în fața lui Isus cu sufletul alb, curat, imaculat; roș: îmi amintește de iubirea înflăcărată a Glasul Bisericii / nr. 4 / 2013

Inimii lui Isus, care și-a vărsat sângele pe lemnul aspru al crucii, pentru mine, pentru toți oamenii; albastru: îmi amintește de firmamentul cerului, împărăția lui Dumnezeu, care mi-a pregătit un loc ce trebuie să-l ocup când mă va chema; negru: îmi amintește de lupta continuă cu diavolul, dușmanul sufletului, care încearcă prin tot felul de ispite să mă îndepărteze de iubirea lui Isus.

Totul e posibil cu ajutorul harului lui Dumnezeu, care m-a creat, mă susține, mă călăuzește, cu condiția să colaborez cu harul său; dar fără efort, trudă, perseverență, promptitudine, credință, iubire, speranță, disponibilitate, nimic nu ar fi posibil. „Doamne neliniștit e sufletul meu până când mi se va odihni in Tine”.

Amin Pr. Liviu Brudaru, OFMConv.

5

Cum să îi ducem pe copiii mici la Liturghie Cu copiii la Liturghie!

Uneori, la sfârşitul Liturghiei, câte un enoriaş din parohie vine şi ne spune: „Cei trei copii ai dumneavoastră se comportă atât de frumos!”

Răspunsul nostru standard este: „Mulţumim, lucrăm la aceasta”, sau: „Mulţumim, unele zile sunt mai bune decât altele”. Zilele „mai bune” sunt rodul unor ani întregi de articole şi broşuri pe care le-am citit pe tema aducerii copiilor la Liturghie. În continuare vă prezentăm elementele de bază pe care le luăm în considerare.

Înainte de a merge la biserică Asiguraţi-vă că hrăniţi bine copiii chiar înainte de Liturghie. Nu este nevoie să postească, şi oricum postul nu i-ar ajuta să se comporte frumos la Liturghie. Noi personal nu credem că este adecvat să luăm cu noi gustări.

Singura excepţie este o cană ca sistem de siguranţă, care ne dă puţin răgaz să ascultăm din când în când predica. Începând chiar şi cu copii foarte mici, îmbrăcaţi-i în ceva special, care este purtat doar la biserică şi în alte ocazii speciale. Nu trebuie să fie ceva scump, ci ceva simplu. Este suficient să fie chiar şi o pereche de pantofi 6

frumoşi. Îi ajută pe copii să identifice faptul că ceea ce facem la Liturghie este diferit de activitatea cotidiană.

Verificaţi-vă geanta cu scutece pentru a vă asigura că este totul pregătit pentru posibilele nevoi. Adăugaţi şi o mică jucărie sau o carte pe care copilul dumneavoastră să o primească doar duminica, la Liturghie.

Acestea trebuie să nu facă zgomot şi să fie făcute din materiale moi, astfel încât să nu îi distragă pe cei din jur de la rugăciune în timp ce copilul se joacă sau dacă le scapă.

Schimbaţi scutecul sau mergeţi cu copilul la baie chiar înainte de a ieşi pe uşa casei spre biserică.

Cu copiii mai mari: Puteţi citi lecturile de la Liturghie în maşină, în drum spre biserică.

Lectura poate fi făcută de un copil mai mare, dacă este cazul. Aceasta va asigura că fiecare le aude cel puţin o dată, în caz că trebuie să ieşiţi cu copilul chiar în timpul lecturilor. nr. 4 / 2013 * Glasul Bisericii

Înainte de a intra în biserică, opriţi-vă pentru un moment şi amintiţi-i copilului ce urmează să faceţi.

Asiguraţi-vă că ştiu ce au de făcut în timpul Liturghiei. De exemplu, noi le spunem că rolul lor la Liturghie este de a sta cuminţi, de a participa, dând şi ei răspunsurile cu voce tare şi de a se ruga. De asemenea, nu trebuie să îi distragă pe cei din jurul lor de la rugăciune.

La biserică Aşezaţi-vă cât mai în faţă. Chiar şi în primul rând, dacă se poate. Poate părea puţin înfricoşător şi riscant la început, dar este esenţial pentru copii să poată vedea ce se întâmplă.

Cu timpul îi ajută şi să înţeleagă ce este important la Liturghie, fără a avea rânduri, rânduri de oameni stând cu spatele între ei şi altar.

Noi ne ţinem copiii în braţe în timpul Liturghiei. De fapt, noi adoptăm o poziţie în care picioarele copiilor nu ating podeaua până ajung la vârsta de trei ani. Acest lucru ajută în mai multe feluri. Copii reuşesc să vadă mai bine. Pe măsură ce cresc şi se maturizează, putem să le explicăm ce se spune şi ce se întâmplă. În plus, avem ceva mai mult control asupra comportamentului lor. Dacă un copil începe să se zbată, de obicei a schimba persoana care îl ţine în braţe este Glasul Bisericii / nr. 4 / 2013

suficient pentru a-l linişti. Putem şi juca în şoaptă un fel de joc de-a arătatul spre preot, lumânări, altar, cruce etc.

De pe la vârsta de doi ani, am început să îi lăsăm pe copii să stea în picioare sau lângă noi, şi nu în braţe, la o parte din Liturghie. Apoi când împlinesc trei ani vine un moment important, în care sunt suficient de mari pentru a sta jos, în picioare şi a îngenunchea singuri (deşi, dacă nu văd în faţă pe deasupra băncii, îi lăsăm să stea în picioare atunci când se îngenunchează la rugăciunea euharistică).

Dacă un copil face puţin zgomot în timpul Liturghiei şi se potoleşte imediat, nu este cazul să vă simţiţi jenaţi. Majoritatea oamenilor din biserică, cu excepţia celor care stau chiar lângă dumneavoastră, nici nu l-au auzit. Şi apoi, chiar dacă au auzit, creditaţi credincioşii din biserică cu destulă maturitate ca să se poată concentra la rugăciune şi dacă există un mic zgomot.

Dacă un copil plânge sau face gălăgie continuu, cel mai bine este să vă ridicaţi cu calm din bancă şi să ieşiţi cu copilul în holul bisericii până se calmează sau încetează cu gălăgia.

Este însă foarte important să vă reîntoarceţi în spaţiul de cult îndată ce s-a calmat, pentru ca el să nu înceapă să 7

asocieze comportamentul gălăgios cu permisiunea de a lipsi/ieşi de la Liturghie. Staţi pur şi simplu lângă perete până când consideraţi că vă puteţi reîntoarce cu el în bancă. Din experienţa noastră am văzut că ieşitul cu copilul chiar şi de câteva ori în timpul aceleiaşi Liturghii nu este atât deranjant pe cât este un copil care plânge înăuntru, şi credincioşii apreciază că sunteţi atenţi la faptul că ei se roagă. Cei care au şi ei copii înţeleg foarte bine.

După Liturghie Lăudaţi-vă copiii din plin pentru un comportament bun.

Dacă este nevoie de ceva îmbunătăţiri, spuneţi-le pe scurt ce ar trebui să facă mai bine săptămâna viitoare şi explicaţi-le de ce. Spuneţi-le că îi veţi ajuta amintindu-le, înainte de Liturghia din duminica viitoare, ceea ce trebuie să facă.

Răspundeţi la întrebările copiilor despre Liturghie şi ajutaţi-i să înţeleagă Liturghia şi locul ei în vieţile noastre.

Cu copiii mai mari, alocaţi un timp pentru a discuta despre lecturi şi predică.

Ducându-ne copiii la Liturghie, acţionăm pe principiul că trebuie să îi învăţăm cum să se comporte în biserică, cu condiţia să nu îi deran8

jeze pe cei din jur la rugăciune. Unele zile sunt mai bune decât altele, dar darul transmis copiilor noştri, de a înţelege cum ne rugăm noi, catolicii, merită toate încercările.

Ca părinţi şi conducători ai bisericii noastre domestice, suntem responsabili de a ne forma copiii în credinţa noastră catolică. Pentru catolici nu există o experienţă mai importantă decât Liturghia, aşadar este crucial să ne ajutăm copiii să înţeleagă şi să participe la Liturghie atât cât sunt ei capabili să o facă. În unele zile ni se pare că tot ce am făcut la Liturghie a fost un exerciţiu de a ne ridica şi a ne plimba cu un copilaş morocănos. Dar ştim de asemenea că copiii nu rămân mici pentru multă vreme şi se vor ridica la înălţimea aşteptărilor noastre. Vom avea ocazii destule să experimentăm rugăciunea transcendentă la Liturghie când copiii noştri vor fi adolescenţi sau vor pleca de acasă. Pe moment, însă, misiunea noastră primară este să îi ajutăm să înţeleagă ce se întâmplă la Liturghie.

Am descoperit că Domnul găseşte modalităţi să ne hrănească chiar şi în zilele cele mai dificile, când micuţilor le ies dinţişorii.

Autor: Stacey şi Josh Noem; Traducere: Manuela Oltean; Sursa: ForYourMarriage.com nr. 4 / 2013 * Glasul Bisericii

Ecouri de copil Ştim cu toţii că prichindeii pot născoci cu inocenţa lor cele mai năstruşnice lucruri. Avem mai jos câteva scrisori trimise de copii lui Dumnezeu, scrisori pe care profesorii lor le-au expus pe internet spre deliciul tuturor.

1) Dragă Dumnezeule, te rog să mai pui o vacanţă între Crăciun şi Paşti pentru că acum nu este nimic bun între ele. (Ginny – 7 ani) 2) Dragă Dumnezeule, te rog să nu-ţi faci griji pentru mine pentru că mă uit în ambele părţi înainte de a trece strada. (Dany – 6 ani) 3) Dragă Dumnezeule, în loc să laşi oamenii să moară, trebuind să faci alţii în locul lor, n-ar fi mai bine să-i păstrezi pe cei pe care îi ai acum? ( Jane – 8 ani) 4) Dragă Dumnezeule, eu sunt american. Tu ce eşti? (Robert – 6 ani) 5) Dragă Dumnezeule, dacă vei veni duminică la biserică, o să-ţi arăt pantofii mei cei noi. (Elisa – 7 ani) 6) Dragă Dumnezeule, dacă îmi dai o lampă fermecată ca lampa lui Aladin, o să-ţi dau tot ce vrei ...mm... cu excepţia economiilor mele şi a jocului de şah. ( John – 7 ani) 7) Dragă Dumnezeule, tu ai vrut ca girafa să arate chiar așa, sau a fost un accident? (Norma – 6 ani) Glasul Bisericii / nr. 4 / 2013

8) Dragă Dumnezeule, dacă lăsai dinozaurii mai mult timp pe pământ, noi n-am mai fi avut o ţară. Ai facut exact ce trebuia. ( Jonathan – 5 ani) 9) Dragă Dumnezeule, pariez că îţi este foarte greu să iubeşti toată omenirea. La mine în familie sunt numai patru persoane şi nu reuşesc niciodată să-i iubesc pe toţi. (Stevie – 7 ani) 10) Dragă Dumnezeule, am fost duminică la o nuntă şi ei s-au sărutat în biserică. Eşti sigur că a fost corect?

(Amanda – 8 ani) 11) Dragă Dumnezeule, noi am învățat la şcoală că Thomas Edison a făcut lumina, dar la şcoala duminicală de la biserică, părintele ne-a spus că tu ai făcut-o. Pariez că Edison ţi-a furat ideea. Cu sinceritate... a ta Donna (vârsta – 8 ani) 12) Dragă Dumnezeule, poate Cain şi Abel nu s-ar fi omorât unul pe altul dacă ar fi avut fiecare camera lui. La mine şi la fratele meu asta a ajutat. (Larry – 7 ani) 9

13) Dragă Dumnezeule, te rog mult ca să-l trimiţi pe Dennis Clark în altă tabără anul acesta. (Peter – 8 ani) 14) Dragă Dumnezeule, să ştii că mă gândesc uneori la tine chiar dacă nu mă rog. (Diana – 7 ani) 15) Dragă Dumnezeule, încă aştept să vină primăvara. Te rog să nu uiţi. (Mark – 7 ani) 16) Dragă Dumnezeule, dacă ne întoarcem în altă viaţă preschimbămă în altceva, te rog mult să nu mă faci Jennifer Horton, pentru că nu pot s-o sufăr. (Denise – 8 ani) 17) Dragă Dumnezeule, îţi mulțumesc pentru frăţiorul pe care mi l-ai trimis dar eu mă rugasem pentru un căţeluş. ( Joyce – 6 ani) 18) Dragă Dumnezeule, de ce noi vorbim cu tine dacă tu nu vorbeşti cu noi? (Andrew – 8 ani) 19) Dragă Dumnezeule, ce ai vrut să spui atunci când ai scris în Sfânta Scriptură că eşti un Dumnezeu gelos? Am crezut că tu ai tot ce vrei. ( Jane – 7 ani) 20) Dragă Dumnezeule, cine a desenat hotarele ţărilor că mie nu-mi ies niciodată bine?! (David – 7 ani) 21) Dragă Dumnezeule, tu chiar eşti invizibil sau este doar o scamatorie? (Lucy – 6 ani) 22) Dragă Dumnezeule, te rog sămi trimiţi şi mie un ponei. Nu ţi-am cerut niciodată nimic, pe cuvânt, poţi să verifici în lista ta. (Louise – 6 ani) 10

23) Dragă Dumnezeule, tu chiar ai vorbit serios când ai spus „să te porţi cu ceilalţi tot aşa cum se poartă şi ei cu tine?” Pentru că, dacă este aşa, am să-l aranjez eu pe fratele meu! (Darla – 7 ani) 24) Dragă Dumnezeule, la şcoală ne-au explicat tot ce faci tu dar când pleci în vacanţă cine face toate astea în locul tău? (Charles – 6 ani) **************** • Doamne, tu care eşti nemărginit de bun, ajută-ne să trăim cu toţii în pace şi iubire pentru totdeauna.

Amin! (Diana Cristina – 14 ani) • Doamne Isuse Cristoase, Regele Universului, îţi mulţumesc pentru toate ceea ce mi-ai oferit în acest an şi îţi cer în continuare să ai grijă de familia mea şi de toţi cei care au nevoie de tine! (Andrei Alexandru – 13 ani) • Doamne, ştiu că cei din jurul meu ţi-au încredinţat multe dorinţe.

Am şi eu una: Doamne, dă-mi, te rog, o credinţă adevărată! (FeliciaNina – 14 ani) • Isuse, te rog să-mi ajuţi familia să nu se destrame şi când voi creşte fă-mă să nu ne urâm unii pe alţii.

Vreu doar să ştii că nu vreau răul, că ai pătimit mult şi pentru asta nu-ţi cer bani sau avere, ci doar să-mi reuneşti familia. (Luiza – 14 ani) nr. 4 / 2013 * Glasul Bisericii

Fericirile Un punct comun al oamenilor este căutarea fericirii. Cu toate acestea însă avem momente în care suntem triști. De-a lungul miilor de ani omenirea s-a confruntat cu nefericirea.

Nu pentru că i-a lipsit cele pământești, ci pentru că i-a lipsit Dumnezeu.

Lipsindu-i Dumnezeu nu a știut să se bucure nici de cele trecătoare.

Când Isus a fost pe pământ ne-a lăsat opt fericiri. Acestea nu ne prevalează libertatea, ci înrudește dorința de a fi cu Cristos cu credința în el. „Fericiți cei săraci în duh, căci a lor este împărăția cerurilor”. Dumnezeu vrea ca noi să ne îmbogățim sufletește și nu doar material. Căci, „ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacăși pierde sufletul?” (Lc 8, 36)

Glasul Bisericii / nr. 4 / 2013

„Fericiți cei care plâng, căci ei se vor bucura”. Trebuie să învățăm să ne bucurăm chiar dacă suferim. Trebuie să unim suferința cu bucuria în Cristos. Astfel învățăm să îl urmăm pe Cel care este Calea, Adevărul și Viața. Ducându-ne crucea, așa cum a făcut-o însuși Cristos, ne vom mântui. „Disprețuit și părăsit de oameni, Om al durerii obișnuit cu suferința.” „Fericiți cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul”. Isus ne spune să nu ne împotrivim celui rău, iar celui care ne lovește peste obrazul drept să i-l întoarcem și pe celălalt. Ca și creștini trebuie să evităm răzbunarea, vorbirea de rău despre celălalt. Atunci când Isus a fost adus în fața sinedriului, batjocorit, lovit și răstignit nu s-a împotrivit și nici nu a căutat să întoarcă răul primit; ba din contră a cerut Tatălui: „Tată, iartă-i, că nu știu ce fac!”

11

„Fericiți cei flămânzi și însetați de dreptate, că ei se vor sătura”. Într-una din cele patruzeci de zile în care Isus a postit în deșert a fost ispitit. Diavolul îl îndeamnă pe Isus să-i arate că poate schimba pietrele în pâine pentru ca el să creadă că este într-adevăr fiul lui Dumnezeu. Dar Isus spune: „Nu numai cu pâine trăiește omul, ci și cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu.” (Mt 4,4) Prin urmare, trebuie să fim însetați de Dumnezeu, să-i dăm Lui ce i se cuvine. Dreptatea de care Isus ne vorbește este iubire, mulțumire. Toate acestea i se cuvin lui Dumnezeu pentru că ne iubește atât de mult. „Fericiți cei milostivi, căci ei vor afla milă”. Cât timp a fost Isus pe pământ ne-a lăsat două porunci.

Porunca iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele: „Să-L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău”;„Să-L iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Ca și creștini trebuie să acordăm atenție aproapelui. Isus ne spune că tot ceea ce facem pentru cel necăjit de fapt lui îi facem. La judecata de apoi va ține cont de acest fapt (căci ei vor afla milă în cer). „Fericiți cei curați cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu”. Un creștin care îl slujește numai pe Dumnezeu luptă zilnic împotriva răutății, urii, 12

dușmăniei, folosirii cuvintelor urâte, mâniei. Mânia ne transformă în oameni incontrolabili mai ales la vorbă. Prin urmare, adresăm cuvinte atât de jignitoare chiar lui Isus. Am ales însă persoana potrivită? Isus ne iubește. Și-a dat viața pentru noi. Noi de ce îl înjurăm? Ar trebui să-i mulțumim doar. Avem atâtea motive să o facem. „Fericiți făcătorii de pace, căci ei se vor chema fii ai lui Dumnezeu”. Un creștin autentic luptă pentru pace și o face din iubire. Iubirea este cea mai importantă dintre toate. Așa se deosebesc oamenii între ei. Cei care îl iubesc pe Dumnezeu luptă pentru ca el să fie cunoscut și iubit de toți oamenii. „Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, căci a lor este împărăția cerurilor”.

De-a lungul miilor de ani mulți dintre cei care l-au urmat pe Isus au fost prigoniți, omorâți. Toți cei care au ales să moară decât să-și nege credința sunt numiți martiri. Primul martir care a murit pentru Cristos a fost Sfântul Ștefan. De atunci și până în prezent, mulți sunt cei care se bucură și se veselesc în Domnul, suportând batjocuri pentru El. Isus Cristos ne-a asigurat că răsplata acestora mare va fi în ceruri.

Geanina Iolanda Blaj nr. 4 / 2013 * Glasul Bisericii

Piţa condimentată cu îndrumări duhovniceşti Carla!, zâmbeşte Ri, curtenitor: Ai la vase de cuptor!...

Printre toate-acestea, însă, nu-i niciunul, ce gândesc, potrivit ca să ne fie, pentru piţa ce gătesc.

Bine!, bine!, zice Carla.

Hai!, că vin să te ajut. În a mea bucătărie, eu mi-s detectorul vrut.

Depistez, cât de îndată, instrumentul cel pofteşti, pentru piţa ce în mintea-ţi, cea năstruşnică, cloceşti.

Ia!, zi-mi Ri, cât vrei de mare şi din ce metal găseşti, potrivită ca să fie, tava-n care să găteşti?

Uite aici! Sunt pe măsură şi-aliajele-s ghiveci.

Poţi alege liniştită să găteşti, de vrei, şi-un terci.

Ri, aruncă o privire către vasele, pus-teanc, şi indică-o tavă mare, cu urechi de elefant.

– Aia-i bună, tanti Carla, pentru toţi aici prezenţi: Glasul Bisericii / nr. 4 / 2013

să mâncăm pe îndelete şi să fie şi de-absenţi.

Că acuşi va sosi Marcu, fiul tău, de la servici, rupt în fund de hămăleală, cu stomacul prins în chingi. Între timp, de o pălincă, comesenii încălziţi, au deschis discurs fierbinte despre dragoste şi sfinţi. Îşi dispuntă-ntâietatea de păreri şi de idei: el Orfeo, bosul casei şi-al său frate rotofei.

Ea, Mioara, cumnăţica Carlei şi al ei Orfei şi ovreica, Valerica, nimerită printre ei.

Controlând, de la distanţă, cu-al său odorat vestit, tot procesul de-mplinire al meniului gătit, Ri se-apropie, discretă, la o gură de pălincă Şi-o ascultă pe Mioara în destăinuirea-i sfântă.

13

Împăiată în largheţea eului de-aristocrat, Cu smerenie spăşită, lucru-acest a confesat: – Eu, în marea mea credinţă, port în suflet un „dolor”, că îmi e cu neputinţă să-mi găsesc un confesor...

Am cătat la catedrale, mănăstiri şi sanctuare.

N-a fost chip să dau de unul ce „harul” în el îl are.

Acum nu mai am nevoie, nici de preot, nici de-altar, căci, în orice circumstanţă, Dumnezeu se-oferă-n dar.

– Da! Te cred. E bună scuză.

Mi-a fost pavăză mereu, pentru ani de-nstrăinare de mine şi Dumnezeu.

Acum, însă, nu se poate să nu recunosc cinstit c-am fugit de Libertate şi de Cel ce m-a zidit.

Spui c-a fost cu neputinţă să-ţi găseşti un aliat Pentru sufleţelu-ţi nobil, de credinţă însetat?

Că ai căutat zadarnic pe la porţi bisericeşti O persoană să te-ajute cu prinoasele-i cereşti?

– Uite Mi (Mioara), îi zice Rita, eminenţei cenuşii: eu notez în atmosferă trei parfumuri foarte vii.

Mai întâi e cel de piţa, ce-n cuptor se primeneşte.

Este-apoi cel de pălincă, ce pe toţi ne-nveseleşte. Însă, peste toate, soro, e parfumul tău duhlit De „credinţa pe măsură”, ce în timp tu ţi-ai croit.

– Sincer: da, am căutat.

Poate că nu chiar de ajuns pentru-a scoate la iveală tot ce-n mine e ascuns.

– Ce „credinţă pe măsură”?

Tu nu ştii cât am umbalt să ajung la astă pace, să am sufletu-mpăcat?

14

– Uite ce, Mioaro, dragă: Ri poate să-ţi spună clar: că în toată lumea asta poţi găsi un om cu „har”: să te-ajute şi pe tine, cum m-a ajutat pe mine; să găseşti al tău traseu în drumul spre Dumnezeu.

– Simţi mirosul din cuptor, de la piţa ce-am făcut?

– Da, îl simt: e-mbietor. nr. 4 / 2013 * Glasul Bisericii

Să fim serioși: cine ne mai ia în serios?!

Filosoful danez Soren Kierkegaard povestește într-o carte următoarea întâmplare: „S-a întâmplat odată să ia foc culisele unui teatru. Măscăriciul veni să anunțe publicul de primejdie.

Acesta crezu că e o glumă și aplaudă; măscăriciul repetă cele spuse, dar jubilația nu făcu decât să sporească.

Sfârșitul lumii se va petrece, cred, exact în acest mod, în chiotele de veselie ale oamenilor de spirit, care vor crede că e o glumă”.

– Pentru a ieşi perfect am tot căutat prin vase.

Nu putem să folosesc, la-ntâmplare, orice tavă.

Carla a răspuns prezent: eu sunt ghidul în tarabă. Şi-mpreună am găsit vasul cel mai potrivit.

La fel, e de căutat „vasul” pentru sufleţel, pentru a te-nmiresma cu parfum divin din el.

Vei vedea că insistând, din lăcaş, în sfânt lăcaş, „vas cu har” vei întâlni şi vei bea un adălmaş.

Pr. Veniamin Aenășoaiei Glasul Bisericii / nr. 4 / 2013

Seriozitatea nu este tocmai o caracteristică a timpurilor noastre.

Spun asta întrucât filosofia cea mai răspândită la nivel global, – și nu e nici pe departe întâmplător acest lucru – este tocmai cea a relativismului, care, relativ vorbind, consideră că nimic nu trebuie luat prea în serios, de vreme ce totul este relativ.

E de ajuns să deschizi un subiect mai „tare” că imediat te poate „trezi” cineva din euforie spunându-ți grijuliu: „Hai, fii serios! Iar începi?”. Nu pot să nu observ însă, că această raportare la tot ceea ce este, și deci, inclusiv la mine ca om, ascunde un paradox și totodată lasă la o parte ceva ce îmi trezește o stare de nemulțumire. Mi se cere să fiu serios, tocmai atunci când asta încerc să fac?! Totodată pot oare să accept, pur și simplu, că nimeni nu mă mai ia în serios ca om?

15

Dar eu, oare, mă mai iau în serios?

Ce înseamnă să ne luăm în serios?

Seriozitatea nu este o atitudine exterioară formală, deoarece sub masca unei ținute funcționărești, a pedanteriei grave, a punctualității obsesive, a evlaviei reci, a cuvintelor bine alese, a sprâncenelor încruntate, se ascund, de foarte multe ori, oameni „neserioși”. Putem fi serioși ca și neserioși și când râdem, și când plângem.

Prin urmare, seriozitatea față de noi înșine nu ține de înfățișările noastre exterioare, întrucât acestea sunt întotdeauna consecința unui nucleu interior ce le generează și le susține. Exteriorizările noastre sunt ca fructele unui copac, care se hrănesc din seva pe care rădăcinile arborelui luând-o din sol și transformând-o, o trimite prin trunchi spre ramuri, frunze și fructe. Isus însuși vorbește despre acest parcurs când spune: „Feriţi-vă de profeţii falşi care vin la voi în haine de oi, dar înăuntru sunt lupi răpitori. Îi veţi recunoaşte după roadele lor. Oare se culeg struguri din mărăcini sau smochine din ciulini?

La fel, tot pomul bun face fructe bune, iar pomul rău face fructe rele. Un pom bun nu poate să facă fructe rele, nici un pom rău să facă fructe bune.

Orice pom care nu face fructe bune este tăiat şi aruncat în foc. Aşadar, îi 16

veţi recunoaşte după roadele lor” (Mt 7,15-20).

Seriozitatea față de noi înșine nu este dată nici de alegerile pe care le facem, deoarece ea este mult mai mult decât ceea ce psihologia numește funcție de diferențiere. Putem alege între esențial și superficial, între central și periferic, între important și relativ, fără ca să urmărim scopul alegerii făcute, rămânând, deci, doar la alegere și nu la înfăptuirea ei. Și aici Mântuitorul ne luminează: „Nu oricine îmi zice „Doamne! Doamne!” va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui meu, care este în ceruri” (Mt 16,21). Putem face alegeri ideale serioase, dar le putem lăsa neîmplinite. În sfârșit, seriozitatea față de noi înșine nu poate fi confundată nici cu împlinirea datoriei. A ne împlini datoria ține de ceea ce facem pentru că trebuie făcut, asta însemnând că datoria este determinată de o necesitate interioară, cum ar spune Kierkegaard, adică de o etică a bunului simț, ce nu ne poate face, totuși, serioși sau neserioși, ci, cel mult, responsabili sau iresponsabili. Și atunci, ce înseamnă a ne lua în serios?

A ne lua în serios, cred, că înseamnă a ne permite răgazul să ne privim din nr. 4 / 2013 * Glasul Bisericii

perspectiva a ceea ce suntem noi ca oameni. Iar asta se poate realiza doar dacă ne retragem singuri – așa cum ne spun evangheliștii că făcea deseori Isus.

Spațiul a ceea ce grecii numeau schole – răgazul, trăit de Isus în forma retragerii pe munte el singur (cf. In 6,15), este unica formă în care noi ne putem lua în serios, gândind și, deci, contemplând cine suntem cu adevărat.

Ne putem lua în serios făcând aceste „popasuri” în care ne privim, ne ascultăm, ne uimim și ne bucurăm că nu suntem doar ceea ce poate fi cântărit, măsurat, încadrat, văzut și deci evaluat. Suntem ceva ce nu poate fi toate acestea și în tresărirea de bucurie a acestei constatări ne luăm în serios. Nu suntem doar ceea ce facem, ceea ce producem, ceea ce apărem și dispărem, suntem și ceva ce ne face să ne luăm și să îi luăm în serios pe cei de lângă noi.

Ne luăm în serios în acest răgaz – semn al grijii față de noi înșine – în care ne contemplăm fără a ne defini, rămânând în pragul propriului nostru mister. Eu nu sunt doar ceea ce văd alții la mine, și nici măcar ceea ce eu văd la mine însumi. Sunt și asta dar și altceva ce nu se vede dar care mă face să mă iau în serios.

Glasul Bisericii / nr. 4 / 2013

În lipsa răgazului ce ne dă posibilitatea să contemplăm acest altceva care suntem noi, devenim prizonierii a ceea ce facem și a privirilor celorlalți, care nu întotdeauna sunt interesați de ceea ce suntem și, în consecință, nu au dorința, sau nici măcar curiozitatea, să ne vadă.

Pentru ca ceilalți să înceapă să ne ia în serios, trebuie mai întâi ca noi înșine să ne luăm în serios, acordându-ne câte un răgaz, adică având „grijă de noi înșine”, iar asta înseamnă a ne iubi. Așa înțeleg și formularea preceptului biblic: iubește-l pe aproapele ca pe tine însuți. Apostolul Paul are un cuvânt foarte sugestiv în acest sens, pe care îl adresează ucenicului său Timotei: „Ai grijă de tine și de învățătură, stăruie în acestea și făcând astfel, te vei mântui și pe tine, și pe cei care te ascultă” (1Tim 4,16).

Nu e cinstit să pretindem să ne dea alții ceea ce noi înșine nu ne acordăm.

Iar dacă e adevărat că, „acolo unde întâlnești respect, acolo ești luat în serios ca om” (W. Pannenberg), înseamnă că primul respect care ni se cere este, în primul rând, cel față de noi înșine.

Pr. Virgil Blaj, OFMConv.

17

Testamentul unui copil condamnat la moarte Când moare un copil cu toţii ne punem întrebarea „De ce?”, indiferent de gradul de rudenie, de credinţă sau de sensibilitatea sufletească.

De ce trebuie să moară? Cu ce a greşit? Cum de lasă Dumnezeu să se întâmple aşa ceva? De ce totul merge bine şi la un moment dat, într-o clipă, bucuria dispare şi sufletul explodează de durere? Zeci de astfel de întrebări apar într-o asemenea situaţie, însă nu există o explicaţie sau un răspuns raţional universal valabil, ci doar acţiuni divine care diferă de la o situaţie la alta.

Nimic nu se compară cu suferinţa unei mame atunci când îşi pierde copilul. La treizeci de ani, Iulia îşi aminteşte cu dragoste şi cu durere în acelaşi timp, de copilul pe care l-a pierdut în urmă cu şase ani. O fetiţă minunată, a cărei privire inocentă dăinuie prin fotografiile păstrate de mama ei. Ochii mari, negri, nu spun nimic, nu cer nimic, nu caută nimic, nu sunt curioşi. Şi tocmai asta este năucitor. Stai şi te întrebi şi tu: „De ce?”. „Nu pot să nu-mi amintesc… îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri...”.

Iulia s-a căsătorit la douăzeci de ani şi Dumnezeu a binecuvântat familia cu un băieţel frumos şi sănătos. Între timp, soţul ei a devenit preot, iar la 18

douăzeci și patru de ani, Iulia a rămas însărcinată a doua oară. „A fost un copil foarte dorit, pentru că noi ne-am dorit mereu copii. Ziceam că până la treizeci de ani o să avem trei, patru copii, să fie casa plină, să fie veselie mereu în casă, dar Dumnezeu ne-a rezervat, se pare, altceva”, povesteşte Iulia. Când era în luna a cincea de sarcină, medicul a descoperit că are un sindrom foarte rar, ce apare într-un caz la 30.000, numit Dandy-Walker, care afectează dezvoltarea creierului.

Cu alte cuvinte, diagnosticul medicilor a condamnat acel copil la moarte înainte de a se naşte, iar pe părinţi la o suferinţă fără sfârşit. „Nu pot să nu-mi amintesc…îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri… a fost practic un şoc mai mare atunci când am aflat, pentru că s-a văzut foarte bine. Pot să zic că a fost o foarte mare luptă sufletească, zbucium interior şi mii de întrebări: De ce noi? De ce eu? De ce mie?

Bineînţeles, aveam «încurajări» din toate părţile să facem avort, pentru că eram prea tineri, aveam 24 de ani”, ne-a mărturisit Iulia.

A urmat o perioadă de nesiguranţă, de gânduri şi alegeri, de incertitudini pe toate planurile. Pe de o parte era credinţa în Dumnezeu, pe cealaltă parte presiunea celor din jur de a nu naşte un copil ce nu va fi niciodată fericit. Conştiinţa păcatului i-a ajutat pe părinţi să lupte cu nr. 4 / 2013 * Glasul Bisericii

ispita. „Am vorbit mereu cu Maica Domnului şi cu Dumnezeu şi îi întrebam mereu: „De ce eu?”, pentru că am fost împotriva avortului mereu.

Dar, la un moment dat, mi-am dat practic copilul în mâna lui Dumnezeu.

Mă rugam şi spuneam că aşa cum Sfinţii Ioachim şi Ana au dăruit-o pe Maica Domnului lui Dumnezeu, aşa dăruiesc şi eu acest copil. Şi din clipa aceea m-am liniştit, am căpătat o forţă interioară care nu era de la mine.

Nu-mi amintesc pe cineva care să-mi spună: „Aduceţi pe lume acest copil”.

Toţi se gândeau la noi că eram foarte tineri şi ne condamnam pe viaţă, pentru că nimeni nu-mi spunea cât va trăi copilaşul”, îşi aminteşte Iulia cu lacrimi în ochi şi cu vocea tremurată. În acele clipe Dumnezeu îţi dă o putere foarte mare, dar doar dacă te laşi în mâna Lui. Glasul Bisericii / nr. 4 / 2013

Odată cu naşterea fetiţei, lupta părinţilor abia a început. Totuşi, cea mai mare dorinţă li s-a împlinit: să se nască Maria Ecaterina şi să fie botezată. Prognosticul medicilor din timpul sarcinii a fost unul foarte trist: era aproape o certitudine faptul că ea nu se va putea mişca şi nu va vedea. Cu sufletul îndurerat, Iulia îşi mai aminteşte doar lucrurile frumoase din acea perioadă, cu toate că şase luni de zile, cât a luptat Maria să rămână în viaţă, a stat mai mult prin spitale: „Acum nu-mi amintesc lucrurile grele. Două luni de zile am alăptat-o, am văzut-o gângurind, am văzut-o jucându-se cu frăţiorul ei cât de cât, recunoscându-ne vocea, chipurile, chiar dacă, teoretic, acest sindrom nu-i permitea să facă nimic. Dar ea se juca cu mânuţele, cu jucăriile. Adică, pentru noi, ea a fost o minune”. Povestind despre fetiţa sa, 19

Iulia încearcă să-şi păstreze calmul, spunând mereu că totul a fost posibil din bunătatea lui Dumnezeu şi că în acele clipe El îţi dă o putere foarte mare, dar doar dacă te laşi în mâna lui.

La doar două luni, Maria a făcut hidrocefalie, o complicaţie firească a bolii care o condamnase. După internarea în spital, la analizele făcute de medici, aceştia au descoperit încă două malformaţii care necesitau intervenţii chirurgicale de urgenţă. După prima operaţie la nivelul capului, la nici trei ore, Maria era trează şi se juca şi gângurea şi îşi încuraja părinţii prin comportamentul ei. Cu rugăciunile celor apropiaţi protejându-le mereu, au petrecut aşa cam patru luni de zile, cu mici pauze de o câteva zile, când se întorceau acasă şi puteau fi o familie obişnuită. „După zece ani de zile aş lua totul de la capăt”.

Atunci când un copil are probleme de sănătate încă din timpul sarcinii, multe mămici nu stau de două ori pe gânduri în alegerea pe care o au de făcut. Avortul este soluţia cea mai simplă. Ce rost are să chinui un copil nevinovat şi să pedepseşti doi oameni? În timp ce încurajările din toate părţile mergeau în această direcţie, părinţii Mariei au considerat că nu au aflat în zadar atât de devreme despre boală, ci pentru a se putea pregăti cum trebuie pentru moartea ei. „După zece 20

ani de zile de căsătorie aş lua totul de la capăt. Tot ce ni s-a întâmplat, cu bun şi rău. Important e ca în viaţă, din orice experienţă, să iei ce e mai bun. Şi pot să spun că acest copil a fost pentru noi un exemplu de luptă.

Nu cred că am fost vreodată atât de apropiată de Dumnezeu ca în acea perioadă şi nu ştiu dacă voi mai fi vreodată. M-a responsabilizat din punct de vedere creştinesc, pentru că am trăit minunea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră, în fiecare zi”, mărturiseşte mămica.

Nu este uşor să creşti şi să ai grijă de un copil cu probleme. Iulia şi-a susţinut examenul de licenţă în timp ce Maria era pe patul de spital. „Când Maria a murit, pe 1 august 2007, la începutul postului Sfintei Marii, m-a durut, dar acum stau şi mă gândesc că m-a durut mai tare atunci când am aflat de boala ei decât atunci când a murit. Câteodată mă simt vinovată, dar, într-un fel, Dumnezeu ne-a liniştit.

El a ales momentul, iar noi am luat-o ca atare. E în sufletul meu, am amintiri foarte frumoase despre ea. Dar dacă aşa a fost să fie, să o am doar şase luni, sunt mulţumită. Sunt foarte mulţumită”, ne-a explicat Iulia.

Din momentul conceperii unui copil orice este posibil. În orice clipă se poate întâmpla ceva. Diferenţa dintre un copil bolnav şi unul sănătos este că primul dintre ei are parte de nr. 4 / 2013 * Glasul Bisericii

foarte multă rugăciune. Părinţii Mariei au trecut printr-o suferinţă care trebuie să ne fie tuturor lecţie de viaţă.

Este greu să-ţi păstrezi credinţa în Dumnezeu atunci când copilul tău este pe moarte. Dar parcă şi mai greu este să-ţi păstrezi credinţa când nu ai nici o problemă. Părinţii au fost tot timpul conştienţi de situaţia în care era copilul lor. „Noi am avut speranţe, dar visuri foarte mari nu am avut. Nu cred că mi-am imaginat vreodată că o ţin de mână. Eu doar trăiam clipa, că o am lângă mine, şi mă bucuram de fiecare zâmbet al ei.

Ea a fost o minune în viaţa noastră”, ne-a povestit Iulia.

Părinţii Mariei au apreciat fiecare moment şi s-au bucurat ca şi cum ar fi fost ultimul. I-au mulţumit Domnului pentru binecuvântare şi şi-au pus toată nădejdea şi speranţa în mâinile Lui. Poate acesta este testamentul pe care Maria Ecaterina l-a lăsat pe lume. O lecţie de credinţă în Dumnezeu. Copiii noştri sunt darul lui Dumnezeu. Singurul şi cel mai valoros pe care ni-l putea dărui. Trebuie să-I mulţumim în fiecare clipă, să-L slăvim şi să-L răsplătim ducând mai departe învăţătura creştină şi învăţându-ne copiii că El este sensul vieţii.

Campus estival al copiilor Campusul copiilor: Credința – izvor de viață, de pace și de bucurie!

Campusul din perioada vacanței mari este unul în care toți copiii se adună pentru diferite activități îndrumați de preoții parohiei, de surori și de animatori.

Anul acesta campusul s-a intitulat Credința – izvor de viață, de pace și de bucurie! și a fost unul plin de activități: cateheze, scenete, bansuri, jocuri, ateliere, cântece și, nu în ultimul rând, excursia la pădure. Tema campusului a fost în sintonie cu cea a Bisericii: credința! Așa că toți cei implicați (preoți, surori, animatori [în număr de 69]) au reușit să ofere copiilor prezenți la campus (269 la număr) un frumos exemplu și au încercat să-i învețe lucruri frumoase despre Dumnezeu și să le arate că a fi creștin este un lucru minunat și nu unul de care trebuie să-ți fie rușine să-ți mărturisești credința proprie potrivit vârstei tale.

După salutul de rugăciunea de deschiere și salutul de bun-venit date

Sursă: Doxologia.ro

Glasul Bisericii / nr. 4 / 2013

21

de părintele paroh Iosif Bisoc, OFMConv., în fiecare zi, din cele șapte ale campusului, copiii, sub îndrumarea preoților, a surorilor și a animatorilor, au desfășurat diferite activități. Acestea începeau cu o rugăciune, urmau câteva bansuri și o scenetă, pe baza căreia se desfășura cateheza, apoi urmau jocuri sau ateliere. După amiaza se reluau activitățile din prima partea a zilei și se încheia cu repetiția în biserică pentru Sfânta Liturghie; aceasta era animată de diferiți instrumentiști și coordonată de tânăra Anca Păuleț.

Pentru fiecare clasă au fost pregătite trei modele pentru ateliere, iar animatorii s-au străduit pentru ai face fericiți pe copii și i-au învățat lucruri noi.

Pe toată durata acestui campus s-a observat dorința de a-i face pe copii să se apropie cât mai mult de Dumnezeu și s-a creat o atmosfera calmă, deși uneori au existat și momente în care oboseala și-a spus cuvântul.

S-a observat bucuria copiilor de a veni la acest campus și veselia din ochii lor atunci când învățau un joc nou, sau pur și simplu, reîntâlnirea cu colegii de la școală. S-a observat, de asemenea, că îi priveau pe animatori zâmbind și răspunzând cu entuziasm la chemarea pentru jocuri.

22

Un loc aparte l-a avut excursia făcută de clasele II-VI la pădure. I-a încântat mai mult pe copii prin simplul fapt că a fost un lucru diferit, căutarea comorii a fost interesantă, iar mini-campionatul de fotbal pentru băieți le-a stârnit interesul. De asemenea, prânzul pregătit de animatori împreună cu sora Elena a fost perfect pentru toți, deoarece să recunoaștem că după atâta activitatea ni s-a cam făcut foame.

Duminică campusul s-a încheiat cu o Sfântă Liturghie concelebrată la care toți (preoți, surori, animatori, copii, părinți, credincioși, sponsori) am participat ca mulțumire pentru timpul frumos de care ne-am bucurat pe tot parcursul săptămânii și pentru tot ce ne-a oferit Dumnezeu în această perioadă: bucurie, învățătură, bucurie, pace, voioșie. Seara copiii au oferit întregii comunități un spectacol, iar după acestea a urmat câteva momente de voie bună și destindere în fața bisericii.

La încheierea campusului dorim să-l lăudăm pe Dumnezeu cu glasurile noastre de copii și să-i mulțumim pentru tot: pentru părinți, profesori, preoți, surori, animatori, pentru toți aceia care ne-au ajutat să-L cunoaștem pe Creatorul nostru.

Evelina Enășcuță nr. 4 / 2013 * Glasul Bisericii

Atunci când mă simt trist

Citește și meditează...

Atunci când mă simt trist, Atunci când mă simt debusolat, Atunci când mă simt un păcătos, Dă-mi-l, Doamne, pe Isus.

Atunci când cred că nu mai pot să iubesc, Dă-mi-l, Doamne, pe Isus.

El este tot ce pot sa îmi doresc.

În timp ce soţia mea servea cina, i-am luat mâna şi i-am spus: „Trebuie să-ţi vorbesc”. Ea a dat din cap şi a mâncat calmă. Am văzut durerea în ochii ei .... acea tristeţe care îmi blochează gura ...mi-am făcut curaj şi i-am spus: „Vreau să divorţăm”. Ea dezgustată de întrebarea mea a spus încet: „De ce?” În acea noapte nu am vorbit şi ea a plâns toată noaptea. Eu ştiam că ea vroia să înţeleagă ce se întâmplă cu căsătoria noastră, dar nu am putut răspunde ...., a pierdut inima mea, din cauza altei femei ... Ana! Eu n-o mai iubeam așa de mult pe soţia mea ..., am fost aşa de trist ..., m-am simțit vinovat, motiv pentru care am semnat actul de separare, care spune că soției mele i-ar rămâne casa, mașina și 30% din magazin. Atunci când a văzut actul de separare la rupt în o mie de bucăţi. „Cum?! Am petrecut zece ani din viața noastră împreună și acum mă lași pentru alta?!” Mă simt aşa de rău pentru tot acest timp pierdut cu mine ..., pentru toate energiile ...., dar nu am putut face altceva ..., acum o iubesc pe Ana. Dintr-o dată soția mea a început să urle şi a plâns continuu.

Era furioasă şi dezamăgită..., ideea de divorţ a început să devină realitate.

Ziua următoare m-am întors acasă şi am găsit-o stând la biroul ei în

Atunci când m-am îndepărtat de toți, Atunci când sunt bolnav, Atunci când mă simt înfuriat, Atunci când mă simt singur, Atunci când mă simt respins, Dă-mi-l, Doamne, pe Isus.

El este motivul pentru care pot să mă schimb.

Atunci când mă simt înfometat, Atunci când mă simt însetat, Atunci când mă simt murdar, Atunci când numai sunt un bun samaritean, Dă-mi-l, Doamne, pe Isus.

Atunci când numai caut credința, Dă-mi-l, Doamne, pe Isus.

El este singurul care poate să-mi dea mâna, Atunci când am falimentat.

Geanina Iolanda Blaj Glasul Bisericii / nr. 4 / 2013

23

dormitor ... scria, nu am mâncat nimic la cină și m-am dus la culcare ..., am fost foarte obosit după o zi petrecută cu Ana. În noapte m-am trezit şi am văzut-o pe soţia mea tot acolo la birou.

M-am întors şi am continuat să dorm. Dimineaţa următoare soţia mea s-a prezentat la mine, cu niște condiţii pentru a „accepta divorţul”.

Nu a vrut casă, nu a dorit nici mașină și nici magazinul. Mâine începea o nouă lună, în acea lună ar trebui să trăim ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, raţionamentul său a fost simplu: „Fiul nostru are examene în această lună și nu trebuie să-l îngrijorăm cu problemele noastre.” Am fost de acord, cu toate acestea, ea a făcut o două cereri. „Trebuie să ne amintim de ziua în care am fost căsătoriți, atunci când m-ai luat în braţe şi m-ai dus în dormitorul nostru pentru prima dată..., dar în această lună, în fiecare dimineaţă trebuie să mă iei în brațe până la ușa de ieșire”. Am crezut că și-a pierdut mintea, dar am fost de acord ca să nu strice vacanţa de vară.

I-am povestit Anei. Ana care a început să râdă spunând: „Indiferent de ce trucuri a inventat soţia ta... spune-i că ești al meu”.

De mult timp eu si șotia mea nu am avut o lungă „confidenţialitate”, aşa că atunci când am luat-o prima zi în braţe am fost atât jenat..., dar fiul 24

nostru a fost în urma noastră și ne aplauda spunând: „Tata ești tare, ai luat-o pe mama în braţe!” Cuvintele lui erau ca un cuţit în inima mea... am mers zece metri, cu soţia mea, în braţe...

Ea a închis ochii şi a spus încet: „Nu-i spune nimic despre divorţ. Te rog”.

Am fost de acord. Am lăsat-o la uşa şi ea a ieşit, şi a plecat să ia autobuzul pentru a merge la muncă.

A doua zi, am fost mai relaxat... ea se sprijinea pe pieptul meu. Am simțit parfumul ei pe bluza mea. Am realizat că a trecut mult timp de când nu m-am mai uitat la ea, deoarece am uitat..., am realizat că nu mai e atât de tânără..., că are câteva riduri pe față, câteva fire de păr albe... M-am întrebat: „Ce am făcut de am redus-o, astfel?”

A patra zi, luând-o în braţe, cum se întâmpla în fiecare dimineaţă, am simţit că intimitatea s-a întors la noi...

Aceasta a fost o femeie care mi-a dat zece ani din viaţa și tinereţea ei, un copil..., pentru că urma să ne apropie mai mult şi mai mult. Nu am spus nimic din respect pentru Ana! Fiecare zi a fost mult mai uşor să o ridic și a trecut luna repede. Credeam că am fost obișnuiți să o ridic, şi pentru că fiecare zi care a trecut o simțeam mai lejeră. Într-o dimineaţă ea a fost indecisă cu ceea ce să poarte... a încercat totul şi a zis: „Hainele îmi sunt mari”. nr. 4 / 2013 * Glasul Bisericii

Mi-am dat seama că ea a pierdut în greutate. Deci, de aceea era așa de uşoară, am realizat brusc că a fost în depresie..., prea multă durere şi suferinţă. Fără să îmi dau seama am atins părul ei... fiul nostru, a intrat brusc în camera noastră şi a spus: „Tati e timpul pentru a o duce pe mama în braţe (pentru el a devenit un moment fundamental al vieţii sale). Am luat-o pe soţia mea în brațe și am simțit un fior care a schimbat modul în care vedeam divorțul. A început să o iau ca prima dată când am luat-o acasă atunci când ne-am căsătorit... Am vrut să plâng.

Ultima zi am făcut același lucru şi a spus: „Nu mi-am dat seama că am pierdut intimitatea cu tine”. Fiul nostru a trebuit să meargă la şcoală şi l-am însoţit eu cu mașina. Soţia mea a rămas acasă. M-am dus la muncă, dar la un moment dat am trecut prin fața casei Anei; m-am oprit şi am fugit în sus pe scări. Ea mi-a deschis uşa şi i-am spus: „Iartă-mă, dar nu vreau să divorţez de soţia mea”.

S-a uitat la mine, şi a spus: „Eşti nebun?” I-am răspuns: „Nu..., e doar că îmi place soţia mea..., a fost un moment de plictiseală și rutină în care m-am depărtat de ea..., dar acum mi-am dat seama de adevăratele valori ale vieţii; azi am dus-o în braţe, mi-am dat seama că trebuie să o fac pentru tot restul vieții mele!” Ana Glasul Bisericii / nr. 4 / 2013

mi-a dat o palmă și mi-a închis ușa în față. Eu, mergând în jos pe scări repede, am alergat şi m-am oprit într-un magazin de flori. I-am cumpărat un buchet de trandafiri și fata de la magazin mi-a spus: „Ce vreți să scrieți pe bilet?”. „Nu-mi pasă de nimic, dar că doresc să te iau în braţe în fiecare zi din viaţa mea până ce moartea ne va desparți”.

Am venit degrabă acasă, am urcat scările şi am fugit sus în cameră, fericit şi cu un zâmbet pe buze, dar soţia mea... a fost pe jos... moartă. Ea lupta împotriva cancerului! Şi eu în loc să îmi dau seama ce se întâmpla, am fost ocupat cu Ana. Soţia mea mi-a cerut aceea perioada de timp pentru că ea ştia că era pe moarte. „Deci, ca fiul nostru să nu sufere traume, mi-a rămas imprimat în memorie, că are un tată minunat şi o mamă iubitoare”.

Acestea sunt detaliile care contează într-o relaţie, nu casă, nu mașină, nu bani, acestea sunt lucruri trecătoare, care par să creeze o viața frumoasa și o căsnicie perfectă.

Să încercăm întotdeauna să ne păstram căsnicia fericită, întotdeauna să ne amintim prima zi a acestei frumoase povești de dragoste. Uneori nu ne dăm seama de ceea ce avem până când nu îl pierdem...

Nu contează – oricare din noi.

Culeasă de Mariana Pal 25

Îmbătrânirea este obligatorie, dar maturitatea este o opțiune!

Povestea începe cu o studentă de 87 de ani numită Rose. În prima mea zi de facultate, profesorul meu s-a prezentat și ne-a provocat să ne împrietenim cu cineva pe care nu-l cunoșteam deja. Mi-am ridicat privirea să cercetez mulțimea de oameni, când o atingere blânda s-a oprit pe umărul meu. M-am întors și am văzut o doamnă cu riduri, cam bătrână, dar cu un zâmbet ce radia din întreaga ființă.

– Buna, drăguț-o. Mă cheamă Rose.

Am 87 de ani. Pot sa te îmbrățișez?

Am râs și i-am răspuns entuziasmată: – Bineînțeles că poți! iar ea mi-a dat o îmbrățișare de urs. De ce ești în facultate la așa o tânără și inocentă vârstă? am întrebat-o în gluma.

Ea mi-a răspuns pe același ton: – Sunt aici ca să-mi găsesc un soţ bogat, să ne căsătorim și să avem doi copii.

– Nu, serios, am continuat. Eram curioasă ce o putea motiva să accepte această provocare la așa o vârstă.

– Mereu am visat să am o educație superioara așa că acum îmi fac rost de una! mi-a zis.

După ore, am mers în clădirea fraternității și am împărțit un milk26

shake de ciocolată. Am devenit prietene pe loc. În fiecare zi, pentru următoarele trei luni, părăseam sălile de clasă împreună și vorbeam non-stop.

Eram hipnotizata de această „mașină a timpului”, în timp ce ea împărtășea din experiențele și înțelepciunea ei cu mine. În decursul unui an, Rose a devenit o personalitate a campusului și își făcea prieteni oriunde mergea.

Iubea să încerce haine și profita de atenția pe care o primea. Își trăia viața.

La sfârșitul semestrului, am invitat-o pe Roșe să vorbească la banchetul nostru. Nu voi uita niciodată discursul ei. A fost anunțată și a pășit netemătoare pe scenă. Chiar în timp ce se pregătea să înceapă discursul, a scăpat trei din cele cinci cartonașe pe care le ținea în mână. Frustrată și un pic rușinată, s-a întins spre microfon și a spus simplu: „Mă scuzați. Sunt un pic ruginită. Am renunțat la bere pentru Lent, iar wiskey-ul mă omoară!

Nu mă pot apleca după foi, așa că lăsați-mă să vă spun ceea ce știu.” În timp ce noi toți râdeam, ea și-a dres vocea și a început în felul următor: „Noi nu încetam să ne jucam pentru că suntem bătrâni, ci suntem bătrâni din cauza că am încetat să ne jucăm. Sunt numai patru secrete pentru tinerețea veșnică, fericirea și atingerea țelurilor. Trebuie să râzi în fiecare zi și să-ți găsești umorul în nr. 4 / 2013 * Glasul Bisericii

cele mai mici lucruri. Ai un vis al tău.

Când îți pierzi visele, mori. Vedem atât de mulți oameni prin jurul nostru, care sunt morți și nici nu își dau seama! Este o diferență colosală între a îmbătrâni și a te maturiza. Dacă ai nouăsprezece ani și stai întins pe patul tău de acasă un an întreg fără să faci un singur lucru util, vei împlini douăzeci de ani. Toata lumea îmbătrânește. Asta nu necesită vreun talent sau o abilitate specială. Ideea maturizării este întotdeauna pentru a găsi oportunități de a te schimba pe tine. Să nu ai regrete. Bătrânii, de obicei, nu au regrete pentru ce au făcut, ci, mai degrabă pentru ce nu au făcut. Singurii oameni care se tem de moarte sunt cei care au regrete. A încheiat cântând „The Rose” de Bette Midler. Ne-a provocat pe fiecare Glasul Bisericii / nr. 4 / 2013

dintre noi să învățăm versurile și să le trăim în fiecare zi.

Peste câțiva ani, Rose și-a terminat studiile universitare. O singură săptămână după absolvire Rose a murit împăcată în somn. Peste 200.000 de studenți au participat la funeraliile care s-au ținut în memoria unei femei extraordinare, ce ne-a învățat prin puterea exemplului că niciodată nu e prea târziu să fii tot ceea ce poți deveni.

Numele adevărat al acestei femei este Nola Ochs. La 14 mai 2007, ea a intrat în Guinness World Record pentru omul cu cea mai înaintată vârstă la absolvire. A terminat facultatea în același timp cu nepoata sa, Alexandra, când aceasta avea 21 de ani.

Amintește-ți: „Îmbătrânirea este obligatorie, dar maturitatea este o opțiune”!

27

Campusul tinerilor Anul acesta campusul organizat special pentru tinerii comunităţii din Buruieneşti s-a desfăşurat în zilele de 30 iulie – 1 august. Trei zile în care noi, tinerii, plini de entuziasm ne-am implicat în activităţile propuse de părintele coordonator, Valentin Sabău.

De ce un campus pentru tineri?

Este o întrebare la care nici nu ne-am gândit atunci când am ales să participăm. Unii au luat-o ca pe o provocare, alţii poate că au mai participat şi au vrut să retrăiască experienţa. Un lucru, însă este cert, la sfârşitul acestor trei zile fiecare dintre noi poate da un răspuns imediat la întrebare. Campusul ne ajută să ne formăm şi să creştem frumos ca şi creştini;

28

este un imbold spre viaţă, ne dă curaj să comunicăm şi ne ajută să conştientizăm importanţa noastră in Biserică. În vacanţa pe care toţi am aşteptat-o ne-am propus să facem multe lucruri care sigur implică partea materială: călătorii, odihnă, distracţii, grija aspectului fizic... Totuşi, pentru suflet ce program de vacanţă ne-am făcut?...

Deci campusul era ceea ce lipsea din timpul nostru şi a venit exact ca un medicament sufletesc. În acest timp motto-ul şi tema au fost: „Cred, Isuse, te iubesc şi te mărturisesc!” Am plecat de la discuţii privind respectul faţă de Dumnezeu, faţă de părinţi şi de oameni în general; ajutorul reciproc. Am transpus toate acestea în scenete unde mult punctate a fost respectul faţă de părinţii noştri,

nr. 4 / 2013 * Glasul Bisericii

cei cărora le datorăm totul deoarece datorită lor existăm.

Surpriza în acest campus a fost propunerea părintelui nostru, Valentin, de a pleca în misiune... ceva nou pentru noi! Unii erau optimişti şi nerăbdători să discute cu oamenii din sat, alţii, însă, sceptici din fire, nici nu se gândeau la conversaţii deschise deoarece judecând după cât de ocupaţi sunt oamenii nu vor avea timp pentru aşa ceva. Cu toate acestea, am pornit organizaţi în grupuri pe străzile Buruieneştiului şi am intrat în vorbă cu cei pe care i-am întâlnit. Au fost chiar deschişi, ne-au împărtăşit experienţe de viaţă, ne-au dat sfaturi, au şi glumit cu noi. Când ziua a luat sfârşit ne-am adunat în biserică şi din nou am luat parte la un moment special. Ne-am adunat toate gândurile şi în linişte am contemplat Preasfântul Sacrament. În ultima zi am ieşit la pădure. A fost un moment de destindere pentru noi, dar mai mult de atât l-am sărbătorit pe părintele Valentin.

Pot spune că aceste trei zile s-au îmbinat perfect, precum trei piese, în puzzle-ul adolescenţei noastre. Toţi ne vom aminti cu drag, peste ani, de aceste clipe. E minunată această perioadă a vieţii!

Maria Alexandra Netedu Glasul Bisericii / nr. 4 / 2013

Dorinţa de răzbunare şi cum putem scăpa de ea Sunt mulţi oameni care confundă dorinţa de dreptate cu dorinţa de răzbunare. Şi nu este greu să cadă în această eroare, pentru că omului îi este greu să discearnă – dacă nu se îndeletniceşte cu trezvia – între pornirile sufleteşti. Dacă omul nu are atenţie asupra minţii astfel încât să analizeze gândurile pe care le „trăsnește” aceasta, dorinţa de răzbunare răbufneşte la iveala la tot pasul, disimulată ca dorinţa de dreptate. Şi într-adevăr, ar putea fi greu să discernem între „însetarea de dreptate” şi însetarea de răzbunare. Spun „ar putea fi”, pentru că există un criteriu simplu care le departajează.

Există o deosebire fundamentală: în vreme ce dorinţa de dreptate înseamnă îndreptarea răului comis printr-o faptă bună asupra celui care a fost nedreptăţit, răzbunarea doreşte direct răul celui care a nedreptăţit.

Aceasta o putem învăţa chiar de la Dumnezeu, care zice că „nu doreşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”. Dumnezeu nu doreşte şi nu face rău nimănui – altfel s-ar contrazice pe sine. El spune însă că: „A mea este răzbunarea şi răsplătirea” (Dt 32,35) şi aparent aici este o contradicţie cu cele spuse anterior, dar 29

trebuie să fim atenţi şi să nu îi „împrumutăm” lui Dumnezeu patimi omeneşti. La tot pasul în Sfânta Scriptură înţelegem că nu este în firea noastră să răzbunăm răul cu rău („Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”).

Mai greu de înţeles însă este modul în care dorinţa de răzbunare se cuibăreşte în sufletul omului şi, disimulată – şi uneori nedisimulată -, lucrează chiar si in rândul creștinilor, a celor ce au „pregătirea necesară” pentru depistarea ei. Răspunsul cred ca sta in relația strânsă care există între răzbunare şi mânie. Mânia, această patima care se înșurubează atât de adânc în sufletul omenesc încât este printre ultimele care este scoasă afară pe drumul spre sfințenie.

30

Mania nu înseamnă dorința de răzbunare în mod implicit, dar de cele mai multe ori manierea noastră – care produce o anumita „orbire” a raționalității – duce la o dorința concreta de răzbunare. Si daca gândul nostru s-ar transforma automat în fapta (cum este la Dumnezeu), am comite mii de crime şi probabil omenirea ar dispare în câteva minute. De aceea spune Cristos că „oricine se mânie pe fratele său, vrednic este de osândă”.

Vindecarea dorinței de răzbunare vine odată cu dobândirea blândeții, acea virtute in care se reflecta atât de frumos, in cazul celor îmbunătățiți, frumusețea lui Dumnezeu. Despre ea spune Părintele Dumitru Stăniloae: „Blândețea e o dispoziție neclintită a minţii, care rămâne în fața onorurilor și a ocărilor aceeași. Ea înseamnă nr. 4 / 2013 * Glasul Bisericii

a rămâne neafectat de supărările ce ți le produce aproapele și a te ruga sincer pentru el. Ea e stanca ce se ridica deasupra marii maniei, rămânând neclintita de valurile ei”. Și iarăși: „Cei ce socotesc că blândețea e o slăbiciune pot să se gândească la forța ei de a tămădui ura şi de a astupa prăpastiile dintre eu-uri, la vraja bună din ea, care atrage pe toți cei ce tind altfel să se separe și sa se distanțeze. Cu adevărat omul blând e singurul care câștigă biruința asupra pământului”.

Iată dar cum ne putem deșuruba din suflet dorința de răzbunare odată cu mânia: încercând din toate puterile să câștigăm blândețea. Blândețea nu este o caracteristică a temperamentului, cum greșit cred unii, ci este o virtute câștigată cu sânge duhovnicesc, pentru care se luptă, pentru care se căznește trupul și sufletul.

Nu există cale de ocolire a mâniei, alta decât „îmblânzirea scorpiei”, adică a sufletului nostru sălbăticit. Și pentru aceasta, ca de fiecare dată, ne este pildă Cristos, care ne zice: „Învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima”. De fiecare dată când simțim pornirea de „îndreptățire” și ne dăm seama că gândul nostru se duce împotriva aproapelui, să ne căznim mintea să se îmblânzească și astfel, îmblânzindu-ne, ne vom găsi mai aproape de nepătimire și de viața cea desăvârșită.

Paul Cocei Glasul Bisericii / nr. 4 / 2013

Eu sunt un Dumnezeu gelos Eu sunt un Dumnezeu gelos Care pe oameni îi doresc Toate le fac spre al lor folos Cãci cu tãrie îi iubesc. ªi nici un fir din capul lor Nu cade fãrã ºtirea mea Cu Duhul Sfânt îi înconjor La ceruri sã îi pot lua.

Poveþe ºi îndemnuri bune Prin al meu Duh le dãruiesc Sã ºtie ºi sã poatã spune Cãci sunt ai mei ºi îi iubesc.

Sunt viu, etern, fãrã de moarte ªi acel pe care l-am creat La cer sã stea cu mine poate Dacã-i supus ºi devotat.

Iar când la ceruri vor ajunge Toate se duc, se vor uita Inima lor nu va mai plânge Doar fericirea vor gusta.

Luaþi aminte, fiii iubiþi, Viaþã la toþi vã dãruiesc Ca mântuiþi la cer sã fiþi Sunteþi ai Mei ºi vã iubesc.

Florenþa Sarmasan (selecții) www.resursecrestine.ro 31

Hramul bisericii (1 mai)

Curs formare animatori (26 mai)

Prima Sfântă Împărtășanie (30 mai)

Primiţia pr. Cristian și pr. Marius (8 iulie)

Campusul copiilor (13 iulie)

Moment din campusul copiilor (14 iulie)

Campusul tinerilor la Roman (17 iulie)

Campus social – Buruienești (1 august)