Glasul Bisericii - nr. 11 by Ovidiu Bisog

Glasul Bisericii Publicaţia comunităţii catolice din Buruienești * * * Anul II (2013), nr. 5 (11)

GLASUL BISERICII anul II (2013), nr. 5 (11) Publicaţia comunităţii catolice din Buruienești Director: pr. Iulian-Claudiu Petrea, OFMConv. Redactor șef: pr. Valentin Sabău, OFMConv. Membrii redacţie: pr. Iosif Amitricioaie, OFMConv. pr. Iosif Bisoc, OFMConv. pr. diacon Corneliu Horvat, OFMConv. Colaboratori: pr. Liviu Bălășcuţi pr. Ovidiu Cojan, OFMConv. Oana și Radu Capan Kevin M. Clarke Camelia Cristea Alexandru Drapaca Alex Petricas Tehnoredactare: Ovidiu Bișog (www.ovibis.ro) Adresa: Parohia Romano-Catolică „Sfântul Iosif Muncitorul” str. Pr. Petru Ciocan, nr. 22, Buruienești-Doljești, Neamţ 617162-România tel. : 0040/233/780540 fax: 0040/233/780819 e-mail: iulianpetrea@yahoo.com 2

EDITORIAL

În aşteptare Dragi credincioși, Pe parcursul întregului an liturgic am trăit cu multă intensitate tema propusă de Sfântul Părinte, papa emerit Benedict al XVI-lea: credința! Fiecare familie în parte și fiecare credincios au avut la dispoziție toate mijloacele necesare pentru a putea aprofunda și a descoperi noi modalități de a trăi propria credință: prin sacramente, prin cateheze, prin celebrări liturgice, prin misiuni populare, prin pelerinaje și prin multe altele. Și noi, comunitatea creștină din Buruienești, am fost privilegiați să fim la umbra ocrotitoare a lui Dumnezeu, să putem forma marea familie spirituală și să ne redescoperim rădăcinile creștine, apostolice și spirituale pe care prin credință le amplifică și se întărește pe zi ce trece. A fost un an liturgic dedicat familiei și credinței, a modului prin care familia zilelor noastre știe să depășească toate dificultățile, știe să fie unită în jurul lui Dumnezeu prin rugăciune și disponibilitate. Începând cu noul an liturgic atenția noastră se va îndrepta către exemplul plin de eroism și de credință dat de episcopul nostru martir Anton Durcovici. nr. 5 / 2013 * Glasul Bisericii

Oare cum va fi Adventul anul acesta?

Acest mărturisitor al lui Dumnezeu, în vremuri tulburi, a știut să fie vertical, să inspire încredere și grijă părintească tuturor. Nimeni și nimic nu a putut să-l determine să abandoneze poporul încredințat și cu privirea îndreptată spre Sfânta Fecioară Maria s-a consacrat pe sine și întreaga dieceză Maicii Sfinte. Să ne străduim, dragii mei, ca și noi, în acest timp binecuvântat de Advent, să ne apropiem de Dumnezeu și să ne lăsăm călăuziți spre Cristos care se va naște. Domnul să ne aibă în paza sa! Vă îmbrățișează în Domnul, fr. Iosif, paroh Glasul Bisericii / nr. 5 / 2013

Ce zboară timpul... nu ți se pare? Parca mai ieri eram prin concediu, vacanță, sărbătorind alături de cei dragi și iată-ne din nou la panoul de comanda înfruntând un nou început ce am dori să ne impresioneze întrun mod plăcut în acest an... Unii sunt prin țară, dar majoritatea sunt răsfirați prin toate colțurile lumii pentru a câștiga un bănuț care sa fac un pic diferența între „leul nostru strămoșesc” numit parcă ironic „leu greu” și moneta asta sclipitoare „euro” care atrage pe mulți.... ce cred că având-o în buzunar viața le va zâmbi „zi de zi”.....dar oare așa să fie? Banul e totul? Banul e un ideal în viață sau doar un mijloc care ne ajută să „trăim bine” cum mai afirmau mai marii noștri „intelectuali” autohtoni? Ia te uită că iar ne vizitează mult iubitul Advent care pentru mulți e doar o trecere spre marea sărbătoare a Crăciunului, un timp minunat, am zice binecuvântat, dacă m-ai subzistă în noi cât de cât ceva element creștin, asta dacă nu ne-am contaminat prea mult de virusul ăsta intitulat „păgânism cronic” care tinde să sufoce și mica scânteie de credință care încă se străduiește să radieze cât de cât în sufletul creștinului... 3

Adventul, e un timp frumos, și cred că nu doar culoarea liturgică, pe care în curând o vom vedea schimbată, ar trebui să facă diferența ci mai curând nevoia noastră de a intra întro atmosferă de pregătire, o trebuință de reculegere după multitudinea de evenimente ce s-au succedat în ultima perioadă în istoria noastră cotidiană... Ce va fi diferit anul acesta față de anul precedent? Aprindem prima lumânare de Advent, cântăm un cântec pe care nu l-am mai intonat de mult timp și gata? Oare doar atât? Aș zice că nu e de ajuns! Fiecare

dintre noi ar trebui să caute noi motive pentru a reuși să facă acest timp să fie mai dinamic, mai plin de viață, mai bogat, inclusiv în roadele spirituale care sunt un ajutor pentru sufletul nostru... care ne ajută să ne inserăm din ce în ce mai bine și să fim pregătiți să întâmpinăm cum se cuvine pe Mântuitorul nostru care așteaptă ceva nou de la noi... Măcar anul ăsta, dacă în ceilalți ani poate am fost un pic lipsiți de inspirație, să căutăm să schimbăm ceva. Spațiu virtual va fi invadat de mesaje minunate, ce vor încerca să ne sensibilizeze, până la

nr. 5 / 2013 * Glasul Bisericii

lacrimi, referindu-se la sărbătorile de „iarnă” în care moșii, renii, cadourile pline de „fantezie” vor uimi ochiul nostru profan.. dar oare vor uimi ochiul sufletului nostru? Pentru ce se insistă atât de mult asupra unei pregătiri spirituale... ați putea spune: ei, și preotul își face partea sa... și nu e rău.... că mai face contra publicitate... Dragă cititorule, dacă am fi doar trup fără să avem și acest element incontestabil în interiorul nostru, adică sufletul, poate ți-aș da dreptate... dar de vreme ce Dumnezeu a dorit să avem și un suflet nemuritor, parcă n-aș putea trece cu vederea și să mă mulțumesc doar cu minunata noastră mass-media care adesea uită până și de „esența ființei umane” mulțumindu-și clienții doar cu „ambalajul”. Îmi doresc ca acest timp al Adventului să fie ceva special anul acesta, ceva care nu a mai fost în anii trecuți; n-aș putea să ghicesc ce va fi dar sunt optimist și sper că Dumnezeu mă va lumina și-mi va arăta o cale care să mă scoată din monotonia care tinde adesea să pună stăpânire peste starea mea de spirit. Glasul Bisericii / nr. 5 / 2013

Nu știu dacă ești în asentiment cu mine dar eu visez mereu la ceva nou, și cred că nu e rău!!....ceva trebui să facă diferența și să mă ajute să percep altfel sărbătoarea Crăciunului... sunt sigur că așa va fi și că Duhul Sfânt nu va șoma nici anul acesta... e de ajuns să aplec un pic urechea și să ascult glasul său care îmi spune: ce-ai zice anul acesta să mergi pe mâna mea și să încerci varianta asta?? Ți-ar plăcea? Încearcă!! Să dea bunul Dumnezeu ca fiecare dintre noi să găsească o cale prin care să se apropie din ce în ce mai mult de Dumnezeu, prin rugăciune, prin post, prin bunătate și iubire față de semeni... Bunătatea e molipsitoare, e de ajuns să faci un pas sincer, plin de curaj și vei fi un martor și pentru alții care-ți vor aprecia efortul și cine știe dacă nu vor acționa și ei la fel?..nebănuite sunt căile Domnului!! Conclud aceste câteva gânduri urându-vă tuturor un timp al Adventului binecuvântat în suflet, cu pace și seninătate; nu uitați zâmbetul inimii este molipsitor... zâmbiți în fiecare zi și veți fi o alinare pentru cei din jur! Pr. Ovidiu Cojan, OFMConv. 5

Postul Crăciunului Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Prin care? Veţi zice. De vedeţi un sărac, aveţi milă de el, un duşman, împăcaţi-vă cu el, un prieten înconjurat de bun nume, nu-l invidiaţi, o femeie frumoasă, întoarceţi capul. Nu numai gura voastră să postească, ci şi ochiul, şi urechea, şi picioarele, şi mâinile, şi toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească, rămânând curate de hrănire şi de lăcomie. Picioarele, nealergând la teatrul cu spectacole proaste. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţile străine. Hrana ochilor este ceea ce ei văd. Dacă-i o privelişte neîngăduită şi potrivnică Legii, postul suferă din pricina aceasta şi mântuirea sufletului este vătămată întru totul; dacă-i o privelişte îngăduită de Lege şi fără greşeală, postul se împodobeşte cu ea. Ar fi peste fire de ciudat ca, în vremea postului să te ţii chiar şi de la hrana îngăduită, şi să te duci să guşti priveliştile oprite. Nu mâncaţi carne? Atunci opriţi şi ochii de a privi neruşinarea. Asemenea, urechea voastră se cade să postească. A posti pentru ureche înseamnă a o astupa pentru vorbirile de rău. „Nu 6

aplecaţi urechea voastră la vorbirile deşarte” – este scris. Gura, pe de altă parte, trebuie să postească de înjurături sau alte vorbiri ruşinoase. La ce bun să te ţii de la carne de pasăre şi de la peşte, de-ţi vei sfâşia şi ucide pe fratele tău? Apoi, ceea ce trebuie să cercetăm, cu privire la post, este dacă am căpătat mai multă râvnă, dacă ne-am îndreptat unele din nedesăvârşirile noastre, dacă ne-am spălat de greşeli. E un obicei răspândit în vremea postului mare, de a ne întreba unii pe alţii câte săptămâni am postit. Şi auzim pe unii: o săptămână, pe alţii: două, pe unii: toate. Dar unde-i prisosirea, dacă săvârşim postul cu mâinile goale de fapte bune? Când cineva îţi va zice: „Eu am ţinut tot postul”, răspunde-i: „Eu aveam un duşman şi m-am împăcat cu el, obişnuiam să bârfesc şi m-am oprit, suduiam, şi m-am lăsat” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Alex Petricas nr. 5 / 2013 * Glasul Bisericii

Postul Crăciunului: Instrucţiuni de utilizare (în familie)

Nãdejdea Mã pregãtesc sã mã-ntâlnesc cu Tine, Pãrinte Sfânt, dar, oare, se cuvine? Cã haina mi-e vãditã cã-i pãtatã ºi roasã pe la colþuri ºi uzatã. ªi plec genunchiul inimii smerit ºi mã apuc de peticit. Prin rugãciune, adun bucãþi din mine ºi vreau sã le preschimb în bine. Nãdejdea mea e-n zdrenþe toatã de vremi ºi lume sfâºiatã. ªi cos acum, cu zor, la ea sã o aduc în faþa Ta. Postesc, iar haina mea pãtatã devine parcã mai curatã. Cu candela iubirii-aprinsã, mã întãresc într-un credinþã. Camelia Cristea

Glasul Bisericii / nr. 5 / 2013

Un timp pentru familie Prin articolul de faţă, vă propunem o abordare mai pragmatică a Crăciunului. Astfel, fără a ne îndepărta de conţinutul spiritual pe care cu toţii îl căutăm, ne-am propus să vă oferim câteva „instrucţiuni de utilizare”, adresate părinţilor, pornind de la premiza, experimentată în primul rând de noi, în familia noastră şi în cercul nostru de prieteni, că prea puţini sunt cei care fructifică această perioadă minunată a anului pentru a construi o relaţie mai profundă cu ceilalţi membri ai familiei, pentru a se apleca şi mai mult asupra copiilor, îmbinând activitatea în familie cu educaţia religioasă. Acestea sunt deci motivaţiile noastre pentru a prezenta în continuare câteva idei despre cum putem să dăm valenţe spirituale pregătirii materiale în vederea Crăciunului. În loc să trăim frustraţi febra pregătirilor de Crăciun – cu tot ce implică, respectiv curăţenia în casă, amenajarea bradului şi a altor ornamente, pregătirea meniului de sărbători, cadourile şi felicitările – putem să descoperim în toate aceste activităţi 7

oportunităţi de conlucrare în familie, de trăire împreună a unor momente minunate. Iar pentru aceasta e necesar să avem mereu înaintea ochilor simplitatea Betleemului. Dacă astăzi Crăciunul înseamnă fast şi strălucire, înseamnă că ne-am îndepărtat de evenimentul pe care îl celebrăm, de naşterea în paiele unei iesle a Mântuitorului nostru. Să parcurgem deci în continuare „instrucţiunile”, rugându-l pe Pruncul Isus să ne lumineze pentru a nu ne abate de la chemarea specifică acestei perioade: „Pregătiţi calea Domnului!”

Aranjarea şi împodobirea casei Vom începe cu clasica „curăţenie de sărbători”, care în aproape toate familiile este sursă de tensiuni, de separare pe „sarcini”; copiii mai mici sunt trimişi la bunici pentru a da spaţiu părinţilor să facă ce au de făcut. Desigur, această curăţenie trebuie să o privim în întreaga ei dimensiune: spirituală şi materială. Atât casa ce ne adăposteşte fizic, cât şi casa sufletului nostru, au nevoie de curăţenie. Cu aceeaşi ardoare trebuie să lucrăm pentru ambele curăţenii. Iar dacă curăţenia sufletului este în primul rând un act personal realizat prin spovadă, curăţenia în casă trebuie să fie un act comunitar, de sărbătoare 8

în pregătirea sărbătorii. După cum vom reveni insistent de-a lungul întregului articol, este fundamental să implicăm întreaga familie, chiar şi pe cei mici. Să dăm copiilor o mică mătură pentru a curăţi un linoleum, o cârpă umedă pentru a şterge uşile, sau să îi punem să facă ordine la propriile jucării: aproape sigur va trebui să revenim peste „curăţenia” făcută de ei (ne referim la cei mici), dar mai important este sentimentul creat în ei de utilitate, de co-participare la freamătul pe care şi ei îl percep, de împărtăşire a responsabilităţilor cu cei mari. Curăţenia este continuată de decorarea casei, pentru a reflecta în exterior bucuria spirituală interioară a familiei la venirea lui Cristos. Nu există o altă perioadă în an care să ne permită să ne dezlănţuim mai mult ca acum imaginaţia (în special pe cea a copiilor) pentru a amenaja casa de sărbători! Să nu irosim această ocazie. Mai ales că spaţiile sunt multe: pereţi, uşi, dulapuri, etajere, geamuri, lămpi, toate acestea pot fi împodobite având la îndemână câteva lucruri (ieftine) şi multă creativitate. Să nu cedăm ispitei de a cumpăra decoraţiunile din magazine: cele create în familie vor fi mai valoroase şi mai frumoase, atât pentru nr. 5 / 2013 * Glasul Bisericii

noi cât şi pentru copii. În plus, ne vor oferi ocazia unor cateheze despre semnificaţia sărbătorilor care se apropie. Decoraţii deosebite putem realiza folosind plante cu frunze veşnic verzi, ce reprezintă viaţa veşnică pe care Întruparea a adus-o omenirii. Crengi simple de brad le putem aşeza ca fundal pentru ieslea de Crăciun, sau întrebuinţa la aranjamente cu conuri de brad şi panglici colorate, pentru ferestre, sau atârnate de tavan ori de lămpi. Conurile de brad, înainte de a fi incluse în aranjamente, pot fi pictate de către copii, pot fi lăcuite, sau – pentru un efect vizual Glasul Bisericii / nr. 5 / 2013

deosebit – pot fi date cu aracet şi presărate cu bobiţe de polistiren, căpătând un aspect de brăduţ nins. O altă resursă pentru ornamente o constituie hârtia sau cartonul (colorate din fabricaţie, sau dacă nu pictate ori colorate de copii). Se pot crea diferite forme: îngeraşi, steluţe, brăduţi, etc., ce pot fi cu uşurinţă agăţate pe brad sau în diferite locuri din casă. Pentru mai multă strălucire, dacă avem globuri de brad sparte, le putem pisa mărunt şi cu această pudră, lipită cu aracet, se pot decora figurinele. Efecte deosebite se pot obţine şi înlocuind globurile pisate cu diferite produse alimentare pe 9

care le găsim cu uşurinţă în orice bucătărie: făină de mălai, griş, seminţe de mac etc. Un obicei frumos este confecţionarea unei stele, care să fie aşezată în camera cea mai importantă. Se poate face dintr-un carton mai tare, tăiat în formă de stea, şi acoperit cu hârtie glasată roşie sau albastră. În centrul stelei se pune o icoană de Crăciun, se montează clopoţei şi se lipesc decoraţiuni din hârtie creponată de diverse culori. Steluţele, ca simbol legat de Crăciun, pot fi de altfel folosite pentru decorarea uşilor sau a geamurilor. Putem decupa forme de stea din reviste, din felicitări primite în anii trecuţi, sau din hârtie de împachetat cu diferite modele. Pe geamuri se pot desena, cu spray care imită zăpada, nu doar forme de stele, ci, după imaginaţie, şi alte forme sau figurine specifice perioadei.

Coroana de Advent, ieslea şi bradul În continuare ne vom opri asupra celor trei mari „ornamente” de Crăciun: coroana de Advent, ieslea şi bradul. Le vom aborda în ordinea cronologică a realizării lor, astfel că prima este coroana de Advent, obicei specific catolicilor de rit latin, dar care pătrunde treptat în tot mai 10

multe familii. Pentru aceasta, trebuie să ne pregătim din timp, cel mai bine chiar din toamnă, când, cu o plimbare prin pădure, putem strânge majoritatea materialelor necesare pentru realizarea ei: crengi şi conuri de brad. Chiar şi mai târziu le putem găsi cu ceva efort. Pe lângă acestea avem nevoie de patru lumânări, pentru a număra cele patru duminici dinaintea Crăciunului (ce formează Adventul la latini), şi de alte mici ornamente: clopoţei, îngeraşi din hârtie, fundiţe din panglici, fructe de pădure viu colorate etc. Coroana de Advent poate fi dată cu spray-ul ce imită zăpada, sau cu făină, pentru a părea ninsă. Când totul este gata, coroana va fi aşezată într-un loc central în casă, sau în colţul de rugăciune al familiei special amenajat, sau suspendată de patru panglici violete de o lampă. Se pot face cununiţe mai mici, fără lumânări, şi pentru ferestre sau uşa de la intrare. Un proiect mai complex este confecţionarea unei iesle. Este poate un obicei şi mai puţin răspândit la noi în ţară decât cununa de Advent, dar pe care noi îl recomandăm cu mare căldură. În general, bradul este considerat simbolul prin excelenţă al Crăciunului. Să comparăm bradul cu ieslea: care dintre cele două simboluri nr. 5 / 2013 * Glasul Bisericii

aminteşte mai clar de evenimentul pe care îl celebrăm de Crăciun? care dintre ele ar trebui să aibă un loc central, pentru a nu uita că sărbătorim o zi de naştere – a Mântuitorului însuşi! – şi nu pe moşul gras şi îmbrăcat în roşu? Dacă nu aţi făcut niciodată o iesle, e timpul să încercaţi! În funcţie de vârsta copiilor, putem avea o iesle mai simplă sau mai elaborată. Dacă avem copii mici, putem opta pentru o iesle din carton; pe situl ProFamilia.ro, la secţiunea activităţi, găsiţi câteva exemple: trebuie doar să tipăriţi imaginile, să Glasul Bisericii / nr. 5 / 2013

le daţi copiilor să le coloreze, şi apoi să le montaţi după indicaţii. O altă variantă ar fi să îi îndemnăm pe copii să modeleze personajele ieslei din lut sau din plastilină, sau să le cioplească în săpun. Dacă avem copii mai mari, putem apela la băieţi să construiască un staul din stinghii de lemn, iar la fete să realizeze costumele pentru personaje sau să se ocupe de micile detalii ale amenajării ieslei. Poate că în final Sfântul Iosif va avea barba pusă strâmb, sau ochii Fecioarei Maria vor fi prea mari, sau poate oile din staul vor avea prea 11

multe picioare… Dar ce importanţă au toate aceste imperfecţiuni când ne gândim că avem o iesle creată de copiii noştri, pentru Isus! Că lucrând la fiecare parte a ieslei am avut ocazia să povestim cu ei despre minunatul eveniment de acum două mii de ani! Că am folosit talentul lor, care se dezvoltă an de an, nefolosind niciodată ieslea de anul trecut, ci încercând să facem de fiecare dată ceva mai frumos! Ieslea va oferi copiilor (şi nu numai lor, desigur) ocazia de a se pune în locul magilor, de a veni la Isus cu cadouri. Şi dacă nu am ajuns să facem o iesle în propria casă, putem vizita bisericile (cele romanocatolice, desigur) unde vom găsi astfel de aranjamente. O plimbare cu copiii pe la biserici, pentru a vedea ieslele, poate oferi ocazia de a-l adora pe Cel născut în paie. Să nu uităm însă să atragem atenţia copiilor că cel mai important lucru în biserică nu este ieslea, ci prezenţa reală a lui Cristos în Tabernacol, în Sfânta Euharistie. Am ajuns şi la bradul de Crăciun. Legat de împodobirea lui, există două păreri opuse: unii spun că bradul trebuie împodobit de părinţi într-o cameră specială şi arătat copiilor doar în noaptea de Crăciun, pe când alţii insistă ca împodobirea 12

să fie făcută împreună de către părinţi şi copii. În prima variantă, punctul culminant al Crăciunului în familie este aducerea copiilor în faţa bradului împodobit şi luminat şi a ieslei frumos amenajate, pentru a-l „descoperi” pe Isus venit între noi. Mai ales pentru copiii mici, elementul surpriză joacă un rol important în crearea unei atmosfere de uimire şi încântare în faţa Naşterii lui Isus. Cum majoritatea dintre noi nu dispunem însă de prea multe camere pentru a rezerva una pentru brad, în care copiii să nu aibă acces, putem opta pentru a doua variantă, care oferă părinţilor şi copiilor ocazia de a trăi împreună momente minunate pregătind podoabele pentru brad, respectiv împodobind bradul. Repetăm apelul de a nu ceda ispitei de a apela la podoabe din comerţ. Şi mai mult, să nu recondiţionăm podoabele făcute de copii anul trecut. Puneţi-i să facă altele, an de an, solicitându-le creativitatea. Din nou, fabricarea podoabelor de brad poate fi o ocazie de cateheză: copiii pot, de exemplu, să deseneze figurine reprezentând personaje din Vechiul Testament care au profeţit naşterea lui Cristos (ca model de inspiraţie folosiţi ilustraţiile dintr-o biblie pentru copii). Putem găsi şi nr. 5 / 2013 * Glasul Bisericii

alte idei de forme, pe lângă clasicii îngeraşi, clopoţei, steluţe. Vizitaţi din nou atelierul de pe situl ProFamilia.ro, unde veţi găsi adrese de situri ce vă dau idei, chiar şi detalii pas cu pas, pentru ornamente ce pot fi făcute în familie. Iar la împodobit nu uitaţi să îi implicaţi pe toţi. Ce moment frumos este atunci când fiecare membru al familiei, chiar şi cel mai mic, ajută la punerea globurilor, a lumânărilor, a tuturor celorlalte podoabe. Sunt amintiri pe care nu veţi dori să le pierdeţi! Tot ca ornamente pentru brad se pot folosi şi diferite prăjituri. Cu siguranţă la un moment dat vom folosi aluat pentru o prăjitură. Le putem da copiilor o parte din aluat pentru a modela ei ce forme vor. Mari sau mici, le va place să facă o formă de stea, sau dacă sunt mari artişti pot încerca forme mai avansate; mai simplu, pot face 12 bastonaşe reprezentând toiegele celor 12 apostoli. Peste aceste forme se pot presăra diverse ingrediente care să decoreze şi să dea culoare. După ce au fost făcute la cuptor, daţi-le copiilor să le pună pe brad, iar dacă aţi făcut mai multe (şi sunt şi comestibile :), daţi-le să îi servească cu ele pe bunici: va fi marea lor bucurie! Dacă aveţi fete mai mari, experimenGlasul Bisericii / nr. 5 / 2013

taţi împreună noi reţete tradiţionale de Crăciun, de pe orice meridian ar fi ele. Este o sărbătoare a întregii lumi, aşa că perioada Crăciunului poate fi o ocazie de a intra în contact cu tradiţiile altora, fie ele legate de mâncăruri, fie legate de cântece, poveşti sau dansuri.

Cadourile După ce am văzut „instrucţiunile” privind curăţenia şi decorarea casei, apoi despre gătit, am ajuns şi la sensibilul subiect al cadourilor. Cadourile pot să dea valoare sărbătorii sau pot să o transforme în ceva total mercantil, în funcţie de modul în care sunt percepute. Şi aici intervine responsabilitatea părinţilor de a transmite imaginea corectă asupra cadourilor de Crăciun. O ştim cu toţii: copiii aşteaptă sărbătorile pentru ca Moşul să le aducă mult aşteptatele cadouri. Aceasta dorim noi să fie dimensiunea Crăciunului? De la câţiva anişori, copiii pot învăţa lecţia dăruirii reciproce, în care ei primesc, dar şi dau daruri. În acest sens, copiii trebuie încurajaţi să confecţioneze ei înşişi cadourile: ele pot fi desene la cei mici, sau lucrări manuale mai avansate, precum broderie în cazul fetelor, sau obiecte din lemn în cazul băieţilor. Favorizând 13

ingeniozitatea şi creativitatea copiilor în pregătirea cadourilor lor de Crăciun, îi vom putea ajuta nu numai să înţeleagă sensul oferirii darurilor, ci şi să dobândească un sentiment de împlinire pe care cumpărarea cadourilor nu îl poate oferi. Mai mult, îşi vor forma conceptul, altfel dificil la această vârstă, de dăruire de sine, prin oferirea de cadouri făcute de ei înşişi. Şi de aici putem merge mai departe. Dăruirea de sine trebuie orientată nu doar spre cei din familie, ci şi spre săraci. Încă de la vârste fragede, copiii pot să se preocupe de soarta celor mai năpăstuiţi, pregătindu-le cadouri, precum hrană sau haine. 14

Astfel vom avea siguranţa că pentru ei Crăciunului nu va însemna doar ce primesc de Crăciun, ci va însemna o perioadă de generozitate şi dăruire reciprocă. Ar fi de amintit un obicei din alte locuri, conform căruia părinţii îi îndeamnă pe copii, după momentul deschiderii darurilor, să aleagă unul dintre cele favorite pe care îl vor da săracilor. Renunţarea la un cadou cu zâmbetul pe buze va fi dovada că şi-au însuşit în mod corect spiritul Crăciunului. Desigur, copilul nu va face aceasta în mod natural: este de datoria noastră să îi vorbim despre valoarea renunţării la ceva pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, despre nr. 5 / 2013 * Glasul Bisericii

iubirea pe care o purtăm pentru semenii noştri, despre importanţa mărturiei personale, a exemplului propriu, despre jertfa personală. Ar fi poate aici util să abordăm problema legată de identitatea „persoanei” care aduce darurile de Crăciun. Majoritatea dintre noi simţim faptul că evidenţierea exagerată a lui Moş Crăciun distrage mult atenţia de la misterul central al sărbătorii. Ca răspuns, unii le spun deschis copiilor că ei, părinţii, sunt cei care aduc cadourile, în timp ce alţii spun că însuşi Pruncul Isus le-a oferit darurile. Este dificil să iei o decizie întrun sens sau într-altul, în contextul în care la noi Moş Crăciun este atât de „mediatizat”. A le spune copiilor altceva decât faptul că Moşul aduce darurile înseamnă a ne asuma mersul împotriva unui curent puternic. Putem cel puţin încerca să reducem rolul lui Moş Crăciun în celebrarea sărbătorii, pentru a fi mai în sintonie cu semnificaţia reală a sărbătorii. Şi în fine, în toată această febră a cadourilor, să nu uităm că de fapt nu noi suntem cei sărbătoriţi. Este interesant cum naşterea lui Isus Cristos este singura zi de naştere din lume în care oamenii îşi face reciproc cadouri, lăsându-l pe principalul Sărbătorit cel mai lipsit de cadouri! Nu Glasul Bisericii / nr. 5 / 2013

aşa se întâmplă în familiile creştine. Trebuie să îi îndrumăm pe copii să se gândească din timp la cadourile pe care doresc să i le facă lui Isus de ziua sa de naştere, amintindu-le că darurile care îl bucură cel mai mult sunt faptele noastre bune. Când eram mici confecţionam din hârtie „cămăşuţa lui Isus”: o foaie îndoită în două, tăiată în formă simplă de cămăşuţă, căreia pe margini îi făceam franjuri. La fiecare faptă bună, îndoiam câte un franjure, străduindu-ne ca până la sfârşitul Postului toţi franjurii să ajungă îndoiţi; puneam apoi cămăşuţa fiecăruia dintre fraţi pe brad. Am regăsit acest obicei cu unele variaţii: pe cămăşuţă se desenează câte o floricică, o inimioară, sau un semn ales de copii, pentru fiecare faptă bună. Avantajul este că încap astfel oricâte fapte bune, nu doar câţi franjuri facem la cămăşuţă. Un alt mod de a „aduna” faptele bune este acela de a da fiecărui copil câte o iesle goală (poate fi o cutiuţă acoperită cu hârtie colorată). Seara, înainte de culcare, după examinarea conştiinţei, ei trebuie să aşeze sau să deseneze în această iesle câte un fir de pai pentru fiecare faptă bună făcută pentru Pruncul Isus. De Crăciun, fiecare copil va găsi un Copilaş (o mică păpuşă, îmbrăcată frumos, 15

sau o figurină fluorescentă cu Pruncul Isus, cum se găsesc acum în comerţ) în ieslea sa, aşezată lângă patul său. O altă variantă frumoasă este aceea de a planta, în ghivece special decorate cu simboluri de Crăciun, câte o sămânţă de grâu pentru fiecare faptă bună sau sacrificiu făcute în post. Până la Crăciun, grâul va creşte, fiecare firicel amintind de o specială, şi desigur tainică, faptă de iubire faţă de Micul Isus pentru ziua sa de naştere. Grâul va putea fi apoi aşezat lângă iesle până la Epifanie. Am ajuns şi la ultimul element al pregătirii materiale de Crăciun, care desigur nu trebuie lăsat pe ultima zi: felicitările. Suntem siguri că intuiţi deja recomandarea noastră, de a nu cumpăra felicitări din comerţ, cel puţin pentru rudele apropiate. Bunicii, unchii, mătuşile vor fi mai fericiţi să primească o felicitare care să reflecte imaginaţia, ingeniozitatea, talentul artistic al nepoţilor lor. Felicitările pot fi cartoane îndoite, pe care copiii să deseneze sau să lipească simboluri ce reprezintă temele majore ale Naşterii şi ale Epifaniei. Legat de textele de pe felicitări, să fim mai inventivi decât „Crăciun Fericit şi La Mulţi Ani!” Ne putem îndrepta atenţia spre textele liturgice propuse de Biserică în săp16

tămânile dinaintea Crăciunului, sau în perioada de sărbătoare. Este încă o ocazie de a explora bogăţia de valori spirituale pe care ni le propune Biserica în aceste zile. Ca variantă la textele liturgice, putem să îi îndemnăm pe copii să îşi dea frâu liber talentului poetic sau scriitoricesc pentru a compune texte proprii, originale.

La final de instrucţiuni Ajunşi la finalul acestor „instrucţiuni de utilizare”, ne vom abate de la pregătirea materială, subiectul rândurilor de mai sus, pentru a spune câteva cuvinte despre pregătirea spirituală. Chiar dacă fiecare dintre acţiunile descrise mai sus reuşim să le facem în adevăratul spirit al Crăciunului, aceasta nu elimină necesitatea unei pregătiri exclusiv spirituale. În astfel de perioade, ce preced marile sărbători ale creştinilor, suntem chemaţi să ne unim în rugăciune, în familie. Există numeroase rugăciuni speciale pentru această perioadă liturgică, ce pot reuni familia pentru recitarea lor seara, sau într-un alt moment al zilei. Comuniunea în activităţi trebuie susţinută de comuniunea în rugăciune. Nu vom insista însă, pentru că nu suntem în măsură să ţinem predici. Oferim nr. 5 / 2013 * Glasul Bisericii

însă mărturia noastră asupra frumuseţii momentelor în care toată familia se roagă la un loc. Am încercat deci în acest articol, pornind de la materiale culese din diferite surse şi îmbinate cu câte ceva din experienţa noastră, să vă oferim sugestii de activităţi în comun ale familiei, care să favorizeze o mai bună înţelegere şi trăire a perioadei de aşteptare a venirii lui Isus şi a sărbătoririi Naşterii Lui. Desigur, rămân multe alte activităţi despre care nu am vorbit aici, şi, totodată, celor propuse aici li se pot adăuga şi alte idei de realizare. Sperăm însă ca articolul, dacă este cazul, să vă dea impulsul şi ideile pentru a vă organiza mai bine perioada rămasă până la Crăciun. Primiţi, odată cu acest articol, urările noastre ca Pruncul Isus să vă umple inimile de bucurie şi iubire, care să se reverse şi asupra celor din jur, în primul rând asupra familiei fiecăruia; ca acest Mic Copilaş să unească familiile în jurul ieslei Sale, în contemplarea chipului Său curat; ca fiecare dintre noi să acceptăm în viaţa noastră prezenţa acestui Copil, a cărui privire revarsă pace în suflete. Oana şi Radu Capan Sursa: catholica.ro Glasul Bisericii / nr. 5 / 2013

Sfântul Nicolae, episcop Sfântul Nicolae s-a născut în localitatea Patara, din provincia Licia, în sud-vestul Asiei Mici. Provenea dintr-o familie înstărită, însă părinţii săi au murit când el era doar un copil. A moştenit întreaga lor avere pe care, mai târziu, s-a hotărât să o folosească în scopuri umanitare, adică să-i ajute pe cei nevoiaşi. Istoria şi legendele legate de Sfântul Nicolae se întrepătrund. Ştim, cu certitudine, că a trăit în secolul al IV-lea, că a fost episcop de Myra şi că a fost recunoscut şi venerat ca sfânt începând cu secolul al VI-lea. A devenit cunoscut pentru zelul său apostolic şi pentru dragostea faţă de semeni. Prima biografie, despre care unii spun că a fost născocită, a fost scrisă de Metodiu, patriarhul de Constantinopol, care a murit în anul 847. În această lucrare, autorul povesteşte cum episcopul Nicolae a fost închis în timpul persecuţiei lui Diocleţian, dar că a fost eliberat şi s-a întors la Myra, după alegerea împăratului Constantin. Patriarhul nu vorbeşte despre prezenţa lui Nicolae la Conciliul din Niceea, din anul 325. Alte izvoare spun, însă, că Sfântul Nicolae a participat la acest sinod furtunos. Se spune că l-ar fi lovit efectiv pe Arius, motiv pentru care ar 17

fi fost temporar privat de funcţie. Este însă sigur că episcopul Nicolae a fost un predicator neobosit împotriva arianismului, erezie care nega faptul că Isus este Dumnezeu. Sfântul Nicolae a murit la Myra şi a fost înmormântat în Catedrala locului. Când Myra şi sanctuarul său au fost luate în stăpânire de către musulmani, moaştele Sfântului Nicolae au fost mutate la Bari, în Italia (1087), unde trăiau mulţi imigranţi greci. La Bari a fost construită o biserică ce avea să găzduiască mormântul cu moaştele sfântului Nicolae, iar Papa Urban al II-lea, care a ţinut un conciliu la Bari, în 1095, a fost prezent la inaugurarea acestei biserici. Din acel moment mormântul a atras nenumăraţi pelerini din toată lumea. Reputaţia sa de făcător de minuni a fost atât cauza, cât şi efectul numeroaselor sale patronaje. Ţări ca Rusia, oraşe precum St. Nicholas at Wade (Kent), apoi copiii, marinarii, fetele necăsătorite, negustorii, cămătarii, farmaciştii, fabricanţii şi vânzătorii de parfumuri, toţi îl revendică pe Nicolae ca fiind sfântul lor ocrotitor. Unele dintre aceste patronaje sunt legate de episoade din legendarele sale fapte. Legenda celor trei surori este cea mai cunoscută. Se povesteşte că un nobil sărac avea trei fiice care, datorită situaţiei financiare precare, nu se 18

puteau mărita. Când fata cea mare a ajuns la vremea măritişului, episcopul Nicolae a lăsat la uşa casei un săculeţ cu aur. Povestea s-a repetat şi când a venit vremea de măritiş pentru cea de-a doua fată. Când a venit vremea mezinei, tatăl a stat la pândă să afle cine este cel care a făcut atât de mult bine fetelor lui. În noaptea cu pricina, sfântul Nicolae s-a urcat pe acoperiş şi a dat drumul săculeţului cu aur prin hornul casei. De aici a rămas obiceiul agăţării şosetelor în faţa şemineului. Deşi episcopul Nicolae l-a rugat pe tatăl fetelor să păstreze secretul, fapta nu a rămas necunoscută. De atunci, oricine primeaun cadou neaşteptat îi mulţumea lui Nicolae. O altă legendă povesteşte că, după o călătorie în Ţara Sfântă, Nicolae s-a întors acasă cu o corabie care, din cauza nr. 5 / 2013 * Glasul Bisericii

unei furtuni teribile, era gata, gata să se scufunde. Nicolae s-a rugat lui Dumnezeu, iar marinarii au rămas surprinşi de oprirea neaşteptată a furtunii. De atunci, Sfântul Nicolae a devenit patronul marinarilor şi al călătorilor. O a treia legendă spune că trei studenţi care călătoreau spre Atena, unde doreau să studieze, au înnoptat la un han. Peste noapte, proprietarul hanului i-a jefuit şi i-a ucis, ascunzându-le rămăşiţele. Episcopul Nicolae, care înnopta şi el în acelaşi han, a visat crima săvârşită. Aflând locul, i-a dezgropat şi, după ce s-a rugat mult lui Dumnezeu, cei trei tineri au înviat. În România, Sfântul Nicolae, cunoscut ca Moş Nicolae, vine în fiecare an, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, cu daruri atât pentru copii cât şi pentru adulţi. În seara de 5 decembrie, ghetele şi cizmele sunt curăţate, lustruite şi puse la uşă. Moş Nicolae are grijă de fiecare membru al familiei şi pune, în ghetele sau cizmele fiecăruia, câte un mic cadou (în general fructe sau dulciuri). În unele părţi ale ţării, Moş Nicolae aduce odată cu darurile şi nuieluşe, copiii neascultători fiind avertizaţi de părinţi că vor primi doar nuieluşele dacă nu sunt cuminţi. Pr. Liviu Bălăşcuţi Sursa: „Actualitatea creştină” Glasul Bisericii / nr. 5 / 2013

Dumnezeu se află în ceilalți M-am pornit dimineață la drum cu gândul să-l caut pe Dumnezeu. Nu-mi pregătisem un traseu. Nu știam încotro mă îndreptam sau unde aș fi vrut să ajung. Să-l găsesc pe Dumnezeu era singura idee care îmi ocupa toată gândirea. Pe străzile orașului bântuit de nevoia oamenilor de a avea bani, mulți bani, am văzut și oameni săraci. Am trecut pe lângă ei în drumul lung al căutării. Îi priveam cu milă, dar doar atât. Am văzut copii murdari alergând și cerșind. O bătrână necăjită mi-a cerut chiar puțină apă. Ocupată fiind cu intenția mea de a-l găsi pe Dumnezeu nici nu am luat-o în seamă. Mi-am continuat căutarea. Am colindat străzi pustii și străzi în care oamenii se îmbulzeau. Mi-am găsit un loc în autobuzele în care oamenii se călcau în picioare și în care bătrânii nu mai sunt respectați. Am intrat în biserici în care tinerii se înghesuiau să stea cât mai în spate. Nu am dat nicio importanță acestui fapt. Adesea și eu făceam la fel. Am ajuns chiar și prin spitale, biblioteci. Am ajuns să îl caut cu disperare în cărți, în locuri. Îi ceream semne care să mă facă să cred că există. Dorința 19

mea exasperantă de a-L găsi m-a făcut să devin atât de ocupată în căutarea mea că mi-am dat seama că nu mai știam ce căutam de fapt, ce voiam să aflu. Am rămas dezamăgită și am renunțat. Mi-am spus că acest Dumnezeu nu e decât o închipuire de care noi oamenii ne agățăm pentru a ne încuraja să putem depăși greutățile care ne atacă zilnic liniștea sufletească. El de fapt nu există. Dar am greșit. Într-o noapte am simțit nevoia de a mă retrage în liniștea capelei. Nu pentru a mă ruga pentru că îmi era greu să o mai fac. Voiam liniște totală. Acest loc mi-o putea oferi. În liniște profundă mi-am găsit adesea răspunsuri la întrebări. Era ora 01:00. Am deschis încet ușa de la capelă și am aprins lumina. Mi-am făcut Semnul Sfintei Cruci și m-am așezat jos, nu pe scaun, în fața unei imagini cu chipul lui Isus. Îl priveam pe acel Isus din imagine cu multă atenție ca și cum îi ceream o explicație pentru neliniștea mea. Chipul lui părea atât de umil și aveam impresia că mă privește. Nu Isus din imagine, ci acel Isus care a suferit pe cruce pentru noi. Am stat privindu-l atent cam un sfert de oră. Știți ce am realizat? Am realizat faptul că eu în fiecare zi trec pe lângă Isus și nu-i adresez măcar un 20

simplu salut. Îl văd pe stradă că-i este frig sau îi este foame și nu mă opresc să-i dau ceva. Mă uit cu o oarecare compasiune la acele persoane care au rămas singure și totuși nu le ofer măcar puțin din timpul meu. În biserică, la Sfânta Liturghie, în loc să mă apropii de Dumnezeu atât sufletește cât și trupește prefer să rămân blocată în băncile din spate. Acum mă întreb: de ce îl caut eu pe Dumnezeu când el este de fapt cu mine? Acest lucru nu cred că mi s-a întâmplat doar mie, ci și multor alți tineri. Dragi tineri, Dumnezeu este permanent cu noi iar noi ar trebui ca la rândul nostru să fim cu El prin ceilalți. Să încredințăm Tatălui ceresc în fiecare dimineață și seară pe toate acele persoane care suferă la casele lor, în spitale, pe străzi și nimeni nu le mai caută. O scurtă rugăciune: Isuse, îți ofer Ție toate bătăile inimii mele ca imn de slavă și mărire pentru Tine. În schimb, te rog să ai grijă de toate acele persoane care suferă la casele lor, în spitale, pe străzi și nimeni nu le mai caută. Fii Tu Doamne pentru ele curajul pentru ca prin suferință să ajungă la biruință. Amin! O tânără dintre voi! nr. 5 / 2013 * Glasul Bisericii

Rugãciune din tãcere Scapã-mã de mine, Tatã, ªi pe calea Tu mã îndreaptã. Cer în sufletul de gheaþã ªi sclipiri în nopþi cu stele Toate gândurile mele. Curcubeu, de dupã ploaie ªi luminã din vãpaie. Dupã lacrimi ºi durere Vine dulcea mângâiere. Tatã-n cer ºi pe pãmânt Îþi aduc în dar iubire, Sã aducã mângâiere Rugãciunea din tãcere. Scapã-mã de mine Tatã ªi învaþã-mã sã iert Tot ce-n viaþã e nedrept ªi în mine rana sapã ªi-n durere mã îngropã. Fã lumina-n calea mea Fi-mi mereu alãturea. Izbãveºte-mã de rele Tu stãpânul vieþii mele. Camelia Cristea Glasul Bisericii / nr. 5 / 2013

Acum știu, am aflat şi eu... „Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încât ne umple sufletul de venin. Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgârciți, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blândețea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima 21

cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur. Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înnebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbânzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă. Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămâne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor. Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi 22

lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămâne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale. Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă, o înţelegere, un secret, un sentiment neînţeles, o emoţie neconsumată, o dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decât viciile şi incapacitățile noastre. Acum știu, știu ca orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a râului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoința, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart ... este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rânirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul. Acum știu, am aflat şi eu...” Nicolae Steinhardt nr. 5 / 2013 * Glasul Bisericii

Scrisoare către cel mai devotat prieten Bună dimineața, prietenul meu! O, câte dimineți la rând doar team salutat deși îmi doream să te îmbrățișez atunci când îmi întindeam brațele amorțite după un somn adânc și o noapte lungă. Știu că ești prezent, că ești lângă mine tot timpul chiar dacă nu îmi vorbești. Vreau să îți fiu recunoscătoare pentru asta. Simt nevoia să fac ceva pentru tine. Chiar și un lucru banal, dar tu nu vrei nimic în schimb. Atitudinea mea trădează slăbiciunea și obișnuința umană de a nu mă simți obligată față de cineva și astfel încerc să îți întorc favoarea. Știu că greșesc. Aș vrea să fiu ca tine. Să dau și să nu cer nimic. Această prietenie a noastră este una dintre cele mai frumoase. Legătura pe care am creat-o împreună a dus la o iubire trăită în profunzimea sufletului și menținută cu cuvinte spuse în tăcere. O, prietenul meu cel mai bun, tu ai fost lângă mine de când eram o copiliță naivă. Nu știu cine ar fi stat cu mine atât de aproape și în același timp departe. Eu îți vorbesc, tu mă asculți. Suntem împreună zi și noapte. Ești disponibil mereu pentru mine. Îmi cunoști gândurile, știi ce visez și nu îmi dai drumul la mână niciodată. Chiar și atunci când drumul pe care Glasul Bisericii / nr. 5 / 2013

merg nu e cel bun tu nu mă părăsești. Te rogi pentru mine și veghezi asupra mea. Îți întinzi aripile împrejurul meu ca nu cumva să mi se întâmple ceva rău. Ești cu mine de când m-am născut, dar eu am aflat despre tine mult mai târziu. Însă acum, că te-am găsit nu vreau să te mai supăr. Măcar atât pot face și eu. Știu că atunci când fac ceva rău, tu suferi și plângi. Nu ar fi drept din partea mea. Tu nu meriți asta pentru că îmi ești cel mai devotat prieten. Și cine și-ar face propriul prieten să sufere din cauza egoismului său? Când seara mă retrag în camera mea, mă gândesc la tine. Îmi imaginez cum veghezi asupra mea toată noaptea fără să fii obosit vreodată. Tu ești cel care ții aprinsă în mine dorința de a crede că există ceva frumos în această lume. Mă încurajezi să lupt și să merg înainte. Știu că acum invidia, drogurile, violența distrug lumea. Dar tu mă faci să îmi înving teama, să nu îmi fie frică. Îmi spui că într-o zi iubirea va triumfa și că în cer toți îngerii se vor uni pentru a cânta Laudele pentru Cristos. Aștept această zi și sper ca atunci când va veni momentul să părăsesc această lume să fii lângă mine și să plecăm împreună. Astfel îmi pot învinge frica de moarte. Te iubesc cu acea iubire eternă pe care tu mi-o dăruiești permanent! A ta prietenă de pe pământ 23

Greutatea lucrurilor

Lecție de credință

Un psiholog îi învăța pe cursanții lui despre ‘ managementul ‘ stresului. A luat un pahar de apa și s-a plimbat prin sala... în liniște. Toata lumea aștepta o întrebare de genul - este pe jumătate plin sau pe jumătate gol. La un moment dat s-a oprit, a ridicat paharul și și-a întrebat auditorii: „Cât de greu este acest pahar cu apă”. Mirați, cursanții au dat răspunsuri între 250 si 500 ml. Răspunsul psihologului a fost următorul: Greutatea absolută nu contează. Contează cât timp îl vei ține ridicat. Un minut – nici o problema. O oră – o durere de braț. O zi – îți paralizează brațul. În fiecare din aceste 3 cazuri greutatea paharului nu se schimbă. Se schimbă doar timpul... și cu cât e mai lung, cu atât mai greu este. Stresul și grijile din viață sunt asemenea paharului cu apă. Daca te gândești puțin la ele ...nu se întâmplă mare lucru. Dacă te gândești mai mult la ele... începe să te doară sufletul. Dacă te gândești tot timpul la ele - îți paralizează mintea... nu mai poți să faci nimic. De aia este important să te eliberezi de stres. Când ajungi acasă pe seara... lasă-ți grijile deoparte. Nu le purta cu tine în noapte. Pune paharul jos!

Acum câțiva ani mă duceam în America și avionul s-a oprit pentru o escala în Timișoara. Iar de acolo s-a urcat în Boeing-ul modern un sat întreg de babe, îmbrăcate în negru, ca dintr-un film de Kakoyanis, înfofolite, legate, grase, cu papornițe, de parca mergeau cu rata. În sinea mea, am gândit stânjenit că așa se strică imaginea României în lume. Pe vremea aceea credeam că imaginea e importanta, nu Romania! După ce am trecut Atlanticul și ne apropiam de destinație, cu o ora înainte, ni s-a dat să completam niște formulare, destul de agresive, care te anchetau în toate dimensiunile tale de călător. Am avut sentimentul că tot avionul dădea teză la limba română. În starea aceasta de examen, m-am pomenit cu vreo cinci băbuțe lângă mine, care mi-au spus cinstit: „Scrie-ne și nouă, maică, aici, ca noi nu știm nimic!” Și astfel, eu le întrebam din chestionar și ele îmi răspundeau din inima: – Când te-ai născut, mama? – 1877. – Câți copii ai? – 11. Și-așa mi-am dat seama că stăteam de vorbă cu Independența Româ-

nr. 5 / 2013 * Glasul Bisericii

niei. A început să se clatine avionul. Avionul se clătina și la toți ne-a fost frica, inclusiv mie, asta cu imaginea României în lume. Mi-am pus centura, stewardesele au plecat și ele speriate. Babele, în schimb, stăteau lângă mine și se sprijineau de partea de sus, ca și cum ar fi mers cu rata. Zic: – Maică, stai jos, ca a început furtuna. E pericol să ne prăbușim. Nu ți-e frică? Glasul Bisericii / nr. 5 / 2013

– Lasă, mamă, răspunde băbuța, mi-am făcut o cruce, la Dumnezeu nu insiști. Ajunge! În siguranța ei stăteau doua mii de ani de creștinism. Iar eu, pe lângă băbuță, eram un puric. Eu eram imaginea de azi a României în lume, iar ea era icoana neamului din totdeauna. Băbuța m-a reîncreștinat într-o fracțiune de secundă și, astfel, am văzut din nou Omul Frumos. Dan Puric 25

Frica Știi cum sunt prinse maimuțele în Africa? Vânătorul pune o piatra de mărimea unui ou de găină într-o scorbură cu diametrul de șase centimetri. Maimuțele îl urmăresc de la distanță și sunt măcinate de curiozitate. Apoi vânătorul se îndepărtează la câțiva metri. Imediat apare o maimuță care bagă mâna în scorbură. Ea simte că acolo este un obiect şi încearcă să-l scoată. Dar diametrul scorburii este mult prea mic. Sigur că maimuța își poate scoate mana în orice moment, dar pentru aceasta este nevoie să dea drumul pietrei și s-o piardă. Frica de a pierde o ține pe loc. Vânătorul se apropie şi bagă maimuța în sac. Te-ai gândit vreodată că majoritatea lucrurilor pe care le faci zilnic, le faci din frica de a nu pierde ceea ce ai deja? De dimineață când te trezești și te speli pe dinți (pentru a nu pierde zâmbetul ală din reclamă), până seara când te arunci în pat, obosit, pentru a nu pierde somnul de frumusețe, totul este o goană cu mâinile strânse, pentru a păstra ceea ce ai acumulat. Lucrurile pe care le avem ajung să ne dețină și să ne controleze viața. Ai câștigat o mașină la un concurs și, dintr-o dată, nu mai poți dormi 26

noaptea, de frică să nu ți-o fure hoții. Paradoxul zilelor noastre este că suntem din ce în ce mai ocupați să strângem lucruri, fără să observam că, de fapt, suntem mai ocupați să nu pierdem lucruri pe care nu le-am avut niciodată. Uite-te în jurul tău unde ești chiar acum, acasă, la birou, pe strada și pune-ți întrebarea: Care sunt lucrurile fără care n-aș putea trăi, dacă ar dispărea brusc? Fac un pariu cu tine că ai putea trăi fericit fără laptop, telefon mobil, crema de ras, crema de față, pantofi de firma, sacou în dungulițe, sistem audio 5.1, mașina de spălat automată, cu cincizeci de programe, cuptor cu microunde, mașina de serviciu, mașina de concediu, mașina cu climă bizonică, remorcă, 100 de perechi de șosete, 5 perechi de pantofi, aer condiționat, jocurile pe computer, blogul pe care scrii zilnic, internet, wow, counterstrike, mobilă scumpă... și pune tu încă 1000 de lucruri pe care le vezi. Alergi de dimineață până seara, nu pentru a deveni mai liber, ci pentru a deveni mai sclav. Lucrurile pe care le cumperi nu te fac mai liber, ci doar te înrobesc mai mult. Cu fiecare cutie care se așează pe dulapul tău, ești mai las și mai fricos. Mai plin de frică de a încerca să simți, să trăiești. nr. 5 / 2013 * Glasul Bisericii

Fiecare lucru nou pe care îl cumperi aduce cu el o doză de frică, egală cu valoarea pe care i-o dai. Cu cât un lucru pare mai valoros pentru tine, cu atât ți-e mai frică să nu-l pierzi. Și când ți-e frică să nu pierzi, exact asta se întâmplă: PIERZI! Când ți-e frică să nu-ți pierzi jobul, începi să nu mai riști, să faci doar ce e strict necesar, ajungi indolent și ești dat afară. Când ți-e frică să nu-ți pierzi iubitul/iubita începi să devii prea disponibil, să faci orice compromis și ești părăsit. Când ți-e frică să nu-ți pierzi mașina, nu dormi noaptea și te îmbolnăvești, stai prin spitale și trebuie s-o vinzi, ca să poți să te întreții. Cineva îmi povestea că, în limba ebraica, nu există verbul „a avea”, ci doar unul care se traduce mai bine prin „a administra”. Nu „AI” nici unul dintre lucrurile pe care le „ai”. Azi sunt la tine, mâine nu mai sunt. Și, în timpul ăsta, tu trăiești cu frica de a Glasul Bisericii / nr. 5 / 2013

nu pierde ceea ce nici nu ai. Oare degeaba sportivii care „nu mai au nimic de pierdut” joaca mai bine de obicei? Atunci când nu mai ai nimic de pierdut nu-ți pasă care e deznodământul, contează doar ceea ce faci acum, aici. Nu mai contează cât riști. Nu mai contează că oamenii se uita ciudat la tine, când te manifești altfel. Ești liber când scapi de frica de a pierde. Poți face asta, în 7 pași: 1. Fă o listă cu lucrurile pe care le-ai adunat de-a lungul vieții și care te-au împiedicat să faci ceea ce îți doreai la un moment dat. 2. Aruncă lista la gunoi. Listele nu rezolvă problemele. Doar accentuează frica. 3. Fă o lista cu lucrurile pe care ți-ai dori să le faci înainte să mori. 4. Aruncă și lista asta. 5. Uite-te în jur, ia primul lucru pe care nu l-ai mai folosit de mai mult de o lună și aruncă-l într-o cutie. Mai privește în jur și ia-l pe al doilea. Vezi ce a rămas și ia-l pe al treilea. Nu te 27

Simţul umorului arată nivelul de inteligenţă

opri până când ai în imediata ta apropiere doar lucrurile pe care le folosești des. De preferat zi de zi, săptămâna de săptămâna. ( Când m-am mutat unde stau acum, cu 3 luni în urmă, aveam impresia ca sunt foarte multe lucruri de cărat și adunat și o să dureze enorm. Un sfert din ele le-am aruncat când le-am sortat). Ce sens are să păstrezi perechea aia veche de ghete, pe care o ai de acum 5 ani, când tocmai ți-ai luat alta, anul trecut? etc. 6. Trăiește o zi fără telefon și internet. Pleacă la munte, la mare, oriunde și închide tot ce înseamnă aparat cu baterii sau fără. Gândeștete apoi cât de liber te-ai simțit. 7. Riscă. Fă lucrul de care te temi cel mai mult. Dacă ți-e frică să nu pierzi autobuzul, mergi pe jos. Vei fi fericit! Alexandru Drapaca

Niciodată nu râdem fără un motiv anume. Râsul nostru poate fi discret (interior) sau făţiş (cu gura până la urechi), sincer (din inimă) sau fals. Hohotul de râs, acea reacţie subtilă şi greu controlabilă, nu este niciodată gratuit şi poate fi însoţit, în anumite împrejurări, de lacrimi. Râsul este asociat victoriei (cine râde la urmă râde mai bine). Uneori râsul devine isteric şi atunci omul se poate îmbolnăvi sau chiar muri din această cauză. Pentru fiinţele elevate, cu înclinaţii spre introspecţie şi contemplaţie, care caută Adevărul spiritual, râsul nu este un obstacol, ci un real sprijin. Pe lângă aspectele psihologice şi mentale care conduc spre relaxare şi seninătate (premise indispensabile ce pregătesc saltul în înaltele stări de conştiinţă) râsul favorizează înclinaţia spre aspectele ludice ale existenţei, spre sărbătoare şi joc. De aici până la percepţia existenţei ca pe un joc divin, ca pe un dans cosmic, nu mai rămâne decât un pas. Râsul este un fenomen universal iar înţelegerea lui depinde de nivelul de inteligenţă. Pentru exemplificare ne propunem să folosim proverbul: „Dumnezeu a creat lumea prin trei nr. 5 / 2013 * Glasul Bisericii

hohote de râs”. Să ne imaginăm cum ar reacţiona diferite fiinţe puse în faţa acestor cuvinte, a căror cheie este chiar râsul. Fiinţele care nu râd, nefiind preocupate de mecanismele ce declanşează râsul, puţin probabil că îşi vor pune probleme metafizice. Astfel de fiinţe nu ar înţelege proverbul, probabil că nici nu l-ar asculta. Din fericire asemenea fiinţe sunt rare. Fiinţele care râd, dar râsul lor este grosier şi vulgar. Ele apreciază poantele din imensa majoritate a bancurilor, glumelor, anecdotelor care circulă astăzi şi care se axează aproape întotdeauna pe o mică (sau mai mare) răutate. Având o personalitate centrată pe EGO principala lor grijă sunt ei înşişi. Vor râde cu uşurinţă de altul (de pildă, atunci când cineva se împiedică şi cade) dar niciodată de ele însele şi nici nu vor suporta ca alţii să se amuze pe seama lor. Universul valorilor lor fiind limitat, iar percepţiile asupra realităţii înconjurătoare reduse, mentalul lor va fi mărginit la numai câteva interese personale, generatoare de bucurii şi suferinţe, după cum sunt satisfăcute sau nu. Cu o asemenea înţelegere asupra vieţii în general şi a râsului în particular, nici aceste fiinţe nu vor putea înţelege proverbul (cu toate că Glasul Bisericii / nr. 5 / 2013

dacă primesc direct întrebarea se vor strădui să răspundă). Un caz particular îl reprezintă fiinţele bigote, pseudo-religioase, care iau un ansamblu de dogme drept Dumnezeu. Ele vor considera, cu siguranţă, acest proverb drept o blasfemie, iar cel care l-a spus va fi repudiat. Fiinţele cu un simţ al umorului obişnuit, nici foarte rafinat, dar nici vulgar ori grosolan se află pe un alt nivel decât în cazul primelor două categorii. Ele corespund perfect vibraţiei generale a societăţii, pe care o înţeleg şi o influenţează, dar strict din punctul de vedere al valorilor unanim acceptate de opinia publică. Având un nivel mai ridicat de inteligenţă, ele sesizează adesea umorul diferitelor situaţii, sunt ceva mai lucide şi mai puţin egotice, dar interpretează totul prin prisma valorilor epocii în care trăiesc (valori cu care se identifică, nereuşind să le depăşească). Sunt fiinţe pragmatice, cu un mental mai puternic, dar care, de cele mai multe ori, nu sunt preocupate de înţelegerea mecanismelor şi legilor universului, ci doar de condiţiile vremii lor. Deoarece percep realitatea prin filtrul materialismului actual, ele nu pot înţelege cu adevărat proverbul de mai sus. Ateii prea intelectualizaţi vor rămâne indiferenţi. 29

Alţi datorită concepţiei pe care o au despre viaţă, li se va părea dureroasă afirmaţia că Universul s-a născut din trei hohote de râs ale Creatorului, vor considera că afirmaţia oglindeşte o realitate nedreaptă şi se vor revoltă. Cei cu o natură emoţională mai puternică vor sesiza nedreptăţile şi suferinţa din jurul lor, dar neputând să şi le explice, vor aprecia existenţa în termeni de bine şi rău. Din rândurile lor se nasc cei mai înfocaţi moralişti, ori dogmaticii. Neînţelegând natura superioară a lucrurilor, aspectele cauzale ce stau la baza manifestării grosiere din lume, justiţia imanentă divină, ei vor încorseta imaginea lui Dumnezeu, adoptânduo propriilor limite ale mentalului lor. 30

Astfel, ei ajung fie să se teamă de Dumnezeu, fie să se închine unui idol alcătuit din câteva dogmele specifice religiei în care s-au născut. Pentru ei Dumnezeu întruchipează forţă Binelui şi capătă valenţe personale. Răul este şi el personalizat, devenind Satana, iar între cele două forţe se dă o luptă pe viaţă şi pe moarte. În acest context, o Creaţie izvorâtă din trei hohote de râs pare ceva aberant, absurd sau chiar sfidător, căci în cazul acesta Dumnezeu ar deveni nedrept, ignorând întreaga suferinţă a lumii ascunzându-se de propria sa Creaţie. Neînţelegerea izvorăşte între altele chiar din opoziţia Dumnezeu-creaţie, în care primul este perceput ca o entitate nr. 5 / 2013 * Glasul Bisericii

care stă în afara proprie sale Creaţii şi o contemplă pasiv. Fiinţele cu un simţ al umorului extrem de rafinat deţin o inteligenţă vie şi sunt mai puţin centrate în propriul Ego. Ele sunt capabile să râdă, nu numai de alţi, dar şi de ele însele. Sesizează cu mare uşurinţă situaţiile ridicole ale vieţii, însă se amuză mai puţin de situaţiile care produc un comic grosier (de pildă când cineva alunecă pe o coajă de banană) şi mai mult de cele subtile, legate de psihicul şi de mentalul uman. Identificarea egotică a oamenilor cu diferite aspecte vulgare (cum ar fi de pildă snobismul) creează adesea situaţii de un grotesc inimitabil, pe care cei din această categorie ştiu să-l savureze din plin. Fiind fiinţe mai altruiste şi mai generoase decât semenii lor, ele ştiu însă să împletească amuzamentul cu compasiunea şi au grijă să nu rănească sentimentele celorlalţi prin râsul lor. Ele ştiu nu numai să râdă, dar pot să-i facă şi pe alţi să râdă, adaptându-se empatic nivelului lor de înţelegere şi găsind cele mai potrivite glume. Fiind mai puţin ataşaţi de valorile grosiere încep să înţeleagă mecanismele subtile ale psihicului şi ale mentalului uman. Reuşind să străbată voalul greu al iluziei sunt primii care pot înţelege Glasul Bisericii / nr. 5 / 2013

semnificaţia celor trei hohote de râs ale Creatorului. Fiinţele cele mai pure sau cele mai apropiate de Dumnezeu care şi-au transcens complet Ego-ul iluzoriu şi trăiesc într-o permanentă stare extatică sunt perfect detaşate (deseori aceste fiinţe sunt copiii). Ele înţeleg secretul iluziei şi îl percep pretutindeni pe Dumnezeu. Bucuria năvalnică pe care o trezeşte în ele acest sentiment de libertate le taie respiraţia. Aceasta seamănă într-o oarecare măsură cu ceea ce simţim atunci când râdem (şi când de asemenea ni se opreşte respiraţia). Pentru ei sensul transfigurator iniţiatic al proverbului îşi dezvăluie acum întreaga semnificaţie, în însăşi starea sublimă, extatică pe care o resimt şi care îi pune în rezonanţă cu ceea ce probabil că a simţit Creatorul în momentul creaţiei sale. Râsul său înseamnă detaşare, înseamnă puritate şi candoare (asemenea râsului unui copil absorbit în jocul său din care nimic nu-l poate tulbura) iar creaţia sa devine un imens joc, un act realizat cu bucurie, un dans cosmic. Sentimentul extazului nu poate fi descris desigur în cuvinte, dar dacă ar fi să o facem, ce altă emoţie am putea găsi, pe pământ, care să ni-l evoce transfigurator, decât râsul, bucuria, jocul. 31

Ziua Recoltei (27 octombrie 2013)

Concursul „Vocea de Aur” (27 octombrie 2013)

Pomenirea răposaţilor (2 noiembrie 2013)

Consiliul Pastoral (10 noiembrie 2013)

Profesiune de voturi în O.F.S. (17 noiembrie 2013)