Glasul Bisericii, Anul I (2012), nr. 3

Glasul Bisericii Publicaţia comunităţii catolice din Buruienești * * * Anul I (2012), nr. 3 / septembrie

GLASUL BISERICII anul I (2012), nr. 3 Publicaţia comunităţii catolice din Buruienești Director: pr. Ovidiu Cojan, OFMConv.

Redactor șef: pr. Valentin Sabău, OFMConv.

Membrii redacţie: pr. Iosif Bisoc, OFMConv., pr. Eugen Răchiteanu, OFMConv. pr. Teodor-Ion Neculăeș, OFMConv.

Colaboratori: Pr. Florin-Cristian Farcaș, Sr. Mihaela Andrieș, Prof. Maria-Tereza Ciuraru, Andreea Agu, Daniela Bălteanu Adelina-Lucia Mărtinaș, Narcisa Netedu, Silvia-Loredana Pauleţ, Anca Cecilia Păuleţ, + Valentin Șraier Tehnoredactare: Ovidiu Bișog Adresa: Parohia Romano-Catolică „Sfântul Iosif Muncitorul” str. Bisericii, nr. 1, Buruienești-Doljești, Neamţ 617162-România tel. : 0040/233/780540 fax: 0040/233/780819 e-mail: ovidio_cool@yahoo.com www: buruienești.ofmconv.ro 2

EDITORIAL

Duhul Sfânt în familiile creştine Dragi fraţi şi surori în Cristos, În acest număr al revistei noastre parohiale doresc să aduc sub privirile sufletului dumneavoastră bucuria prezenţei Duhului Sfânt în familiile creştine şi cum nu pot să bat la porţile tuturor caselor, voi încerca prin aceste rânduri să vă amintesc despre frumuseţea pe care Dumnezeu ne-o oferă prin intermediul Duhului Sfânt spre a fi privită, meditată, înţeleasă şi trăită.

Pentru a trăi o viaţă creştină autentică este nevoie de ajutorul Duhului Sfânt, deoarece depinde de legătura noastră intimă cu el pentru a putea creşte în viaţa duhovnicească. De altfel, rugăciunea şi invocarea Duhului Sfânt se transformă într-un dar personal care cimentează viaţa familială ca o legătură de iubire şi bucurie spirituală. Duhul Sfânt comunică familiei aceeaşi iubire agapică a Sfintei Treimi care transformă creştinul şi-l face să treacă de la un simplu trăitor vremelnic la un vistiernic al darurilor divine. Sintonia de care se bucură familia creştină în ea însăşi este o prelungire a trăirii tainice a Sfintelor Persoane dumnezeieşti, iar persoana şi familia sunt orientate tot mai mult către darurile Duhului Sfânt: înţelepciunea, înţelegerea, tăria, sfatul cunoaşterea, nr. 3 / 2012 * Glasul Bisericii

evlavia şi frica de Dumnezeu. Sunt daruri, dar, mai ales, exemple de urmat care în timp se transformă în convingeri şi trăiri! În ziua Rusaliilor Biserica apare ca un semn şi un instrument de unitate, iar acest lucru a fost posibil numai după ce Isus Cristos s-a înălţat la cer.

Tot astfel Duhul Sfânt îi face pe membrii familiilor să fie conştienţi de chemarea lor interioară, îi face plini de adevăr, iubire şi dreptate.

Aici trebuie să fim atenţi la cuvintele Sfintei Scripturi: „În ziua Rusaliilor, toţi ucenicii Domnului se aflau adunaţi în acelaşi loc. Deodată, din cer a venit un vuiet, ca şi cum s-ar fi pornit un vânt puternic şi a umplut toată casa în care se aflau. Şi a apărut un fel de foc, care se împărţea în limbi şi se lăsa asupra fiecăruia dintre ei. Toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum Duhul le dădea să vorbească. La Ierusalim locuiau atunci iudei evlavioşi, veniţi din toate naţiunile de sub cer.

Când s-a produs acel vuiet, s-a adunat o mare mulţime şi erau uluiţi, pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui. În uimirea lor se întrebau nedumeriţi: «Iată, aceşti oameni care vorbesc nu sunt oare toţi galileeni? Atunci cum se face că fiecare dintre noi îi aude vorbind în limba maternă? (...) îi Glasul Bisericii / nr. 3 / 2012

auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu»” (Fap 2,1-11). Acest pasaj scripturistic ne dezvăluie faptul că chiar dacă noi sunt diferiţi din punct de vedere uman, suntem egali atunci când în noi sălăşluieşte Duhul Domnului, Duhul Sfânt. Noi trebuie să redescoperim carisma unităţii atât în familiile noastre, cât şi în comunitatea noastră parohială: nu este UN paroh, UN preot, UN tată, O mamă, UN copil, O familie anume, O persoană consacrată specială, ci există O COMUNITATE DE CREDINŢĂ care ştie să redescopere carisma evanghelică a iubirii şi păcii.

Aşadar, Duhul Sfânt, dragii mei, îl duce pe cel botezat de la leagănul copilăriei spirituale la profunzimea cunoaşterii divine şi prin invocarea sa îl regăsim pe Isus Cristos, comuniunea lui Dumnezeu Tatăl, în întâlnirea cu ceilalţi membrii ai familiei.

Doar Duhul Sfânt ne face atenţi la cuvântului lui Dumnezeu, drepţi în intenţiile noastre, plini de agerime creştină în lume, generoşi în a iubi şi a ierta, transformaţi de pacea divină.

Duhule Sfinte, dătător de viaţă, miluieşte familiile creştine ale comunităţii noastre din Buruieneşti! fr. Iosif, parohul vostru 3

Glasul Bisericii!?

Nu ştiu dacă la enunţarea acestor cuvinte, Glasul Bisericii, care denumesc revista noastră parohială, a pus careva la îndoială ceea ce ele semnifică, sau, în cazul nostru, dacă ele ar putea însemna altceva. Ei bine, eu da! M-am întrebat: care Biserică? al cui glas de fapt? cine este Biserica?

Biserica din Buruieneşti reprezintă întreaga Biserică? Întrebările astea m-au frământat şi m-au pus în situaţia de a căuta răspunsuri adecvate, recurgând la texte de ecleziologie, Sfânta Scriptură, Catehism şi documente ale Conciliului Vatican al II-lea. Sper să nu se supere cei ce au gândit acest titlu, dar pentru mine a fost o provocare şi până la urmă le mulţumesc, căci m-a ajutat să înţeleg mai bine ce înseamnă „Biserica”.

Prin acest articol voi încerca să împărtăşesc şi cititorilor răspunsurile şi consideraţiile pe care le-am dedus din această reflecţie atentă asupra Bisericii, care, de fapt, este o reflecţie asupra noastră, a creştinilor care alcătuim familia lui Dumnezeu, poporul său ales. În primul rând aş vrea să sintetizez puţin definiţia Bisericii, lucru deloc simplu, deoarece este vorba de o realitate vizibilă şi spirituală în acelaşi 4

timp. Biserica, după cum bine ştim, înseamnă poporul pe care Dumnezeu îl cheamă şi îl adună din toate marginile pământului ca să constituie adunarea celor care prin credinţă şi botez devin fii ai lui Dumnezeu, mădulare ale lui Cristos şi temple ale Duhului Sfânt. Dar pentru a pătrunde mai mult în misterul Bisericii şi a descoperi natura sa intimă, Sfânta Scriptură şi documentele Magisteriului Bisericii ne vorbesc de ea folosindu-se de diferite imagini precum: staul, ogor, vie, zidire, familie, templu, mireasă.

Despre fiecare dintre ele voi vorbi în următoarele numere: acum voi încerca doar să explic relaţia dintre Biserica locală şi Biserica universală.

Constituţia dogmatică despre Biserică a Conciliului Vatican II Lumen gentium, la nr. 26 vorbeşte despre prezenţa Bisericii lui Cristos în toate comunităţile locale legitime ale credincioşilor care, adunate în jurul păstorilor lor, sunt şi ele numite „Biserici”.

De aceea putem spune că în Biserica din Buruieneşti este prezentă întreaga Biserică a lui Cristos. Prin urmare, Biserica fiind una nu poate avea decât un singur glas. Rămâne de clarificat cum se dovedeşte ca apoi să se creadă că ceea ce exprimă o comunitate sau cei care scriu în această revistă nr. 3 / 2012 * Glasul Bisericii

corespunde cu glasul întregii Biserici.

Răspunsul se află tot în Lumen gentium, la nr. 12, unde se vorbeşte despre „simţul credinţei” şi carismele în Poporul lui Dumnezeu şi anume: „Prin acest simţământ al credinţei, insuflat şi susţinut de Duhul adevărului, Poporul lui Dumnezeu, sub îndrumarea Magisteriului sacru, căruia i se supune cu fidelitate, primeşte nu cuvântul oamenilor, ci adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu (cf. 1Tes 2,13), aderă neclintit la credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna (cf. Iuda 3), o pătrunde mai adânc prin judecată dreaptă şi o aplică mai deplin în viaţă” (LG 12).

Sfântul Paul, în 1Cor 12,7, afirmă că „[…] fiecăruia i se dă o manifestare a Duhului spre folosul tuturor”.

Ceea ce trebuie urmărită şi păstrată este unitatea, comuniunea deplină Glasul Bisericii / nr. 3 / 2012

cu viaţa şi învăţătura Bisericii Catolice.

Unitatea Bisericii nu înseamnă o simplă coeziune structurală, o unitate a duhurilor sau o unanimitate ci o „[…] transformare a modului de trăi, o schimbare, o trecere de la supravieţuire individuală la o viaţă de comuniune şi de iubire, la viaţa veşnică care este şi modul de viaţă al Preasfintei Treimi unde viaţa este trăită ca o depăşire de sine în iubire”.

Să ne încredinţăm Preasfintei Treimi, modelul si viaţa noastră, şi să-i cerem harul să creştem în credinţă şi iubire şi să împărtăşim tuturor bogăţiile vieţii dumnezeieşti la care am devenit părtaşi prin nemărginita bunătate şi iubire a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt.

Sr. Daniela Balint, F.M.C. 5

Bucuria de a-l sluji pe Domnul Cristos Iată, pun astăzi înaintea ta viaţa şi binele, moartea şi răul, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi descendenţa ta, iubindu-l pe Domnul Dumnezeul tău, ascultând glasul lui şi lipindu-te de el. Aceste cuvinte luate din cartea Deuteronomului, exprimă poate cel mai bine raţiunea pentru care am ales viaţa consacrată, preoţia.

Acest lucru însă nu înseamnă nicidecum că cei care au optat pentru altceva ar alege moartea, dar pentru mine aceasta este calea pe care am descoperit-o pe parcursul formării.

Puterea de a alege, o au doar persoanele care sunt libere, însă pentru o alegere optimă este necesar şi Duhul care luminează şi dă viaţă, astfel că Duhul este cel care ajută omul să poată lua o decizie potrivită persoanei sale. În timpul formării iniţiale, am avut momente care nu puteau fi depăşite doar de tăria mea, dar acum ştiu că Duhul într-adevăr a fost cel care m-a luminat şi m-a 6

îndrumat, pentru a şti să mă pun în slujba Cuvântului veşnic. Rugăciunea în acest punct este esenţială, nu numai persoanelor consacrate, dar tuturor oamenilor, deoarece prin ea auzim mai clar glasul Duhului care se roagă în noi cu suspine negrăite şi care ne transmite mai limpede ceea ce ar fi bine pentru noi să alegem.

Mult timp m-am întrebat, şi încă mă mai întreb uneori, pentru ce m-a ales pe mine Domnul? Raţiunile lui într-adevăr, sunt greu de pătruns, însă dacă este adevărat că el are un plan cu fiecare dintre noi, nu este mai puţin adevărat că noi la rândul nostru trebuie să acceptăm acest nr. 3 / 2012 * Glasul Bisericii

plan şi să avem curajul de a-l duce la îndeplinire. Dumnezeu alege oameni obişnuiţi, oameni simpli, oameni care nu sunt mai buni decât alţii, oameni supuşi aceloraşi tendinţe şi înclinaţii ca majoritatea oamenilor, pentru a-i sluji într-un chip mai deosebit lui. Dumnezeu cheamă încă astăzi mulţi tineri, la o slujire mai specială a poporului său, însă vedem că sunt totuşi puţini preoţi, nu la noi în Moldova deocamdată, dar în lume, în toată Biserica, aceasta deoarece lipseşte curajul de a ieşi din tiparele fluxului normal al vieţii, pentru a-i sluji lui Cristos. Lipseşte curajul, deoarece nesiguranţele vieţii sociale, apasă puternic asupra conştiinţelor în luarea şi în urmarea unei decizii radicale. Îi mulţumesc necontenit Domnului pentru că a investit multă încredere în mine, de aceea mă adresez celor tineri care simt o chemare spre o slujire mai apropiată faţă de Dumnezeu, să nu se teamă, dar să aibă curajul de a ieşi din ritmul amorf al timpurilor în care trăim, şi să permită lui Dumnezeu să lucreze prin ei, Glasul Bisericii / nr. 3 / 2012

pentru că el, nu numai că ne cere să împlinim voinţa lui, dar ne dă şi harul de a o împlini. Aşadar, numai răspunzând cu toţii în mod pozitiv iniţiativelor lui Dumnezeu, vom putea construi o lume mai bună, ne vom îndeplini misiunea.

Prin sacramentul Preoţiei, am început un drum nou, un drum pe care sunt chemat să-l străbat alături de Cristos, pentru Cristos. Am ştiut mereu că acest drum nu este întotdeauna neted, ba chiar seamănă cu unele drumuri din ţara noastră, pline de gropi, totuşi vreau să parcurg acest drum, sub călăuzirea Duhului lui Cristos, acel duh care i-a însufleţit pe apostoli în predicarea Evangheliei, acel Duh care a dat curaj de-a lungul secolelor, atâtor martiri, atâtor sfinţi.

Aşadar mă încred şi nădăjduiesc în ajutorul lui Dumnezeu şi în rugăciunile voastre, pentru a putea parcurge acest drum al credinţei, luminat şi întărit de puterea lui Cristos pentru care trăim, în care ne mişcăm şi suntem!

Pr. Florin-Cristian Farcaş 7

Vocaţia – un dar din partea lui Dumnezeu În viaţa fiecărui om apar momente în care trebuie să facă o alegere: să aleagă să facă un lucru care îi place, să aleagă un prieten, totuşi, mai există un tip de alegere care este fundamentală – alegerea stării de viaţă, care trebuie realizată la lumina Duhului Sfânt şi sub călăuzirea unei persoane – Isus Cristos.

După o perioadă potrivită de timp în care am putut să mă pregătesc cu sârguinţă şi seriozitate, iată că bunul Dumnezeu mi-a călăuzit paşii şi mi-a conferit acest mare dar al Preoţiei, prin impunerea mâinilor şi rugăciunea de consacrare a PS Aurel Percă, în ziua de 26 mai 2012.

Este o demnitate măreaţă şi sunt conştient că a fi preot presupune o dăruire de sine şi slujire totală faţă de semeni şi mai ales faţă de Dumnezeu, cel care m-a chemat să-i slujesc în via sa.

Bucuria de a lucra pentru răspândirea Împărăţiei lui Dumnezeu îmi dă forţă şi curaj pentru a porni cu avânt la noul drum trasat de Cristos, căci spune Mântuitorul: „Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi şi v-am constituit ca să mergeţi şi să 8

aduceţi rod, iar rodul vostru să rămână, pentru ca orice îl veţi ruga pe Tatăl în numele meu să vă dea” (In 15,16).

Aşadar, Dumnezeu este autorul oricărei vocaţii iar nouă ne revine nobila misiune de a cerceta, de a ne da interesul pentru a descoperi care este planul său cu fiecare dintre noi.

Viaţa este frumoasă şi merită trăită din plin. Bucuria unei vieţi împlinite rezultă tocmai din această conformare a noastră la planul său mântuitor.

Căutarea vocaţiei noastre este o muncă ce trebuie depusă cu seriozitate şi cu multă înţelepciune. Şi în istoria mea personală am avut parte de multe momente de bucurie, nr. 3 / 2012 * Glasul Bisericii

de incertitudine, de întrebări fără răspuns, dar prin intermediul rugăciunii, a abandonării în mâinile Providenţei divine, iată că am ajuns la finalul unei etape a itinerariului de credinţă şi încep o nouă etapă încredinţându-mă grijii Mamei noastre cereşti şi punându-mi încrederea în Isus Cristos ca să pot sluji cu iubire şi credinţă în această mare familie.

Să nu vă fie teamă să răspundeţi chemării lui Dumnezeu, el poate vorbi inimii noastre prin multiple mijloace: persoane, evenimente, cuvinte înţelepte, încercări etc. Dorinţa sa este să fim întotdeauna fericiţi.

Fiecare dintre noi am fost creaţi pentru un scop în această viaţă, Dumnezeu are un vis cu fiecare în parte şi ne cheamă să dăm atenţia cuvenită şoaptelor sale divine; nu vom fi niciodată fericiţi dacă ne vom ghida paşii doar de interese meschine care caută doar binele propriu făcând abstracţie de cei din jur. Să nu uităm că formăm o mare familie şi, cu mic cu mare, ne dăm aportul la bunul mers al ei.

Atât preotul are nevoie de credincioşi, cât şi credincioşii au nevoie de el, la rândul lor, e o chestiune de Glasul Bisericii / nr. 3 / 2012

complementaritate, de aceea să ştim că mai degrabă lucrăm împreună pentru a ne sfinţi, decât să trăim cu iluzii că, doar de unii singuri ne descurcăm mai bine, căci spune Isus: „Unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo în mijlocul lor” (Mt 18,20).

Vă îndemn să vă rugaţi cu încredere ca Dumnezeu să trimită mereu lucrători în via sa.

Trăim timpuri în care suntem puşi la încercare, dar să nu disperăm, ci să stăruim în rugăciune. Încurajaţi pe cei din jurul vostru să fie mereu atenţi cu ochii inimii la cartea vieţii, să scriem împreună o istorie minunată în care să ne lăsăm călăuziţi paşii de Dumnezeu şi să înaintăm cu încredere spre Dumnezeu, unicul care ne poate da bucuria de a ne simţi fii preaiubiţi ai săi.

Vă păstrez în rugăciunile mele şi vă rog ca şi dumneavoastră să vă rugaţi zilnic pentru a fi un adevărat ucenic după inima lui Cristos.

Pace şi bine!!

Pr. Ovidiu Cojan

9

IN MEMORIAM

Un domn între oameni „Să ţii în palmă sufletul unui copil este, cu siguranţă, un privilegiu; Să fii important în viaţa unui copil este, poate, un dar divin!”.

Uneori avem senzaţia de a fi trecut prin viaţă în ritm de vals, cadenţat poate, de a ne fi văzut prinşi într-un vârtej frenetic şi rapid, care nu ne permite să apreciem ceea ce fac alţii pentru noi. Dar, fie lent, fie rapid, important este să nu uităm că în satul nostru a fost un DOMN învăţător numit GHEORGHE FUNINGĂNĂ .

Născut la 1 aprilie 1965, la Bălţăteşti – Neamţ, a urmat cursurile şcolii generale în satul natal, apoi, merge un fel pe urmele lui Creangă, dar, pe alt drum, căci devine elev la Liceul Pedagogic – Piatra Neamţ, între anii 1969-1975.

Marea provocare pentru Domnu Ghiţă, dar şi pentru cei din satul Buruieneşti, începe în toamna anului 1975, când proaspătul învăţător Gheorghe Funingănă, este repartizat la Şcoala Generală Buruieneşti – Neamţ. Atunci, au venit în sat zece cadre didactice, din care au rămas doar două, până nu demult.

10

Domnu’, a trudit o viaţă semănând, ca boabele de rouă, ştiinţă în sufletul bobocilor de la clasa întâi până la clasa a patra, chiar dacă, mai târziu, un fost elev, ajuns „mare domn” acum, nu-l mai recunoştea din spatele biroului său de…(mare funcţie).

Bucuros, ne povestea, că un alt fost elev, i-a umplut sufletul de bucurie când, cu pălăria ridicată, l-a salutat: Bună ziua! Domnu’ Învăţător!; eu sunt...

A educat nouă generaţii de elevi, a fost director adjunct între anii 1985 şi 2008. Desele-i preocupări erau legate de programe, perfecţionări, examene.

Deşi bolnav, în ultimii ani de viaţă a absolvit Facultatea de Psihologie, fiind licenţiat în psihologia educaţiei.

Din punct de vedere social, Domnu’ Ghiţă era căsătorit cu o fiică a satului nostru tot dascăl de profesie, a crescut şi educat trei copii, a construit două case. A ocupat funcţii politice fiind consilier local din anul 1990.

Importantă este dragostea lui faţă de tot ce este sfânt: Biserică, rugăciune, sacramente, Liturghie, implicare în toate pentru bunul lor mers. În sensul acesta, Domnu’ Învăţător a fost responsabil de sector, bun colaborator al preoţilor slujitori.

Ca dânsul poate au mai fost mulţi. Şi toţi, dragi săteni, când te gândeşti bine, au fost nişte apostoli, care au nr. 3 / 2012 * Glasul Bisericii

îndurat sărăcia şi batjocura timpului, au trecut prin nemulţumiri, vorbe rele, şi totuşi au izbutit să-şi îndeplinească cu bine menirea. Uneori, pe timpul comuniştilor, Domnu’ Ghiţă a fost în situaţia Domnului Trandafir care, „a trebuit să ţină o lecţie când veneau revizorii şcolari”, dar de data aceasta de la partid.

S-a dus Domnu’ să se întâlnească cu toţi eroii despre care a vorbit elevilor în cei 37 de ani de muncă, apoi cu scriitorii, mai ales cu Creangă, de pe meleagurile copilăriei sale, şi cu însăşi Domnul Trandafir, al cărui demn urmaş a fost.

Pentru noi a rămas DOMNU GHIŢĂ, care parcă mai ieri ne-a strecurat în suflete atâta ştiinţă, credinţă şi, mai ales, OMENIE. Glasul Bisericii / nr. 3 / 2012

De-aş da ceasul înapoi De-aş da ceasul înapoi Şi-aş fi iarăşi printre voi V-aş iubi ca şi-n trecut Când abia m-aţi cunoscut.

V-aş iubi urcând pe schele Lucrând cu palmele mele.

V-aş iubi şi prin mustrare Să n-ajungeţi la pierzare.

V-aş iubi de-aici de sus Cu volume de tradus.

Cărţi în teancuri spre citire Spre a voastră-mbogăţire V-aş iubi cum v-am iubit De atunci până la sfârşit.

Prof. Maria Tereza Ciuraru 11

O poveste tristă, dar adevărată Am cunoscut o familie acum mulţi ani în urmă. Au fost mai mulţi, dar Dumnezeu i-a chemat la cele veşnice. După ce au plecat pentru totdeauna dintre ei şi părinţii, au rămas doar trei; toţi băieţi de la 40 de ani în sus, necăsătoriţi. Când cineva i-a îmbiat să meargă să cureţe mormintele celor dragi, ei se îmbiau unul pe altul, dar la morminte nu a ajuns niciunul dintre ei. Aş ruga cititorii acestei reviste să reflecteze mai mult asupra acestui fapt, şi, de se poate să le spună şi celor pe care îi cunosc că a se îngriji de mormintele celor pe care cândva i-au cunoscut este un gest frumos şi creştinesc.

Eu personal, cataloghez acest gest al indiferenţei şi al neimplicării, chiar cu riscul de a greşi, drept unul inuman, lipsit de caritate, chiar o profanare, pentru că astfel de persoane nici nu strică dar nici nu fac nimic pentru morminte. Să-i cinstim pe cei pe care i-am cunoscut în viaţa noastră şi să nu uităm să-i vizităm în acest sanctuar sacru în care-şi dorm somnul de veci.

Valentin Şraier 12

Suferinþa Suferinþa este o cheie Ne-nsemnatã dar de aur Ce-mi deschide cu grãbire Cerul Sfânt fiind Tezaur.

E o cruce-n astã viaþã Dar e crucea lui Isus; Când o ducem împreunã Nu mai este grea de dus.

Zilele de suferinþã Nicicând nu le-am numãrat, Cãci în inima-i Preasfântã, ªtiu, Isus le-a însemnat...

Voi petrece din iubire Clipele ce mi-au rãmas; Isus e mereu de faþã Atunci, ziua-mi pare ceas.

Sigur sunt cã-n cer odatã Când ferice eu oi sta, Viaþa mea de suferinþã, O clipã îmi va pãrea.

Valentin ªraier nr. 3 / 2012 * Glasul Bisericii

Viaţă pentru Viaţă Ce înseamnă a fi sfânt? Se mai vorbeşte în zilele noastre de sfinţi autentici? Acesta este un subiect tratat din ce în ce mai puţin, pentru că a fi sfânt este departe de prototipul omului modern promovat de societatea de azi. Totuşi, dincolo de visele şi aspiraţiile noastre, planul lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi este mai presus de orice, atât timp cât ne lăsăm conduşi de mâna lui divină.

Un exemplu de viaţă sfântă ne oferă o tânără mamă, CHIARA CORBELLA PETRILLA , care nu a refuzat şansa la viaţă a copiilor ei, Maria, David şi Francesco, trăind alături de soţul ei, Enrico, o viaţă ancorată în credinţa adevărată.

Nu putem rămâne impasibili în faţa acestei istorii de sfinţenie din zilele noastre. O istorie care merită să fie cunoscută şi povestită, pentru că e o demonstraţie a ideii pe care a lansat-o şi Fericitul papă Ioan Paul al II-lea când spunea: „Toţi oamenii pot aspira la sfinţenie, măsura cea mai înaltă a vieţii de fiecare zi”. Mai ales este dovada că, deşi trăim într-o societate egoistă care ne învaţă să ne apărăm înainte de toate propria bunăstare, mai există persoane care, prin forţa credinţei, sunt capabile să moară pentru alţii, să-şi jertfească Glasul Bisericii / nr. 3 / 2012

propria viaţă pentru a permite unei vieţi noi să se nască.

Această tânără din Roma, în vârstă de 28 de ani, frumoasă, cu chip strălucitor, cu surâsul mereu pe buze, a murit tocmai pentru că a amânat tratamentul pentru tumora de care suferea şi care ar fi putut-o salva, pentru a duce la capăt sarcina cu Francesco, un copil aşteptat încă din primul moment al căsătoriei ei cu Enrico.

Nu era prima sarcină a Chiarei. La puţine luni după căsătorie, tânăra a rămas însărcinată cu Maria, o copilă care de la primele ecografii, a fost diagnosticată cu anencefalie, o boală care constă în lipsa totală sau parţială a creierului la nou-născuţi.

Cei doi tineri au primit fără ezitare această nouă viaţă ca un dar al lui Dumnezeu, deşi medicii au încercat de mai multe ori să-i facă să renunţe la 13

sarcină. Şi s-au bucurat 30 de minute de viaţa micuţei Maria, celebrând Botezul şi însoţind-o la naşterea ei pentru cer.

După câteva luni a avut o nouă sarcină. Şi în acest caz, însă, bucuria veştii a fost minată de primele ecografii care au arătat că băieţelul, care avea să primească numele David, se va naşte fără membrele inferioare. Întăriţi de credinţă şi de iubire care a însoţit mereu căsătoria lor, cei doi soţi au decis să ducă până la capăt sarcina. O alegere „încăpăţânată şi inconştientă”, cum spuneau unii, dar cu siguranţă o alegere de credinţă, rod al convingerii că cheile vieţii şi ale morţii sunt păstrate numai de Dumnezeu.

Spre luna a şaptea, o nouă ecografie releva malformaţiile viscerale cu absenţa membrelor inferioare ale micuţului David. Sentinţa era: „Copilul este incompatibil la viaţă”; incompatibil probabil la viaţa pământească, nu la cea cerească. Soţii au aşteptat naşterea copilului care a avut loc pe 24 iunie 2010, şi după ce au celebrat imediat Botezul său, au însoţit cu rugăciunea scurta sa viaţă până la ultima respiraţie.

Suferinţe, traume, descurajări, însă Chiara şi Enrico nu s-au opus niciodată vieţii, aşa că după câtva timp a sosit 14

o nouă sarcină care avea să dea viaţă unui băieţel, Francesco. De această dată ecografiile au confirmat că pruncul este sănătos, totuşi, în luna a cincea de sarcină medicii au diagnosticat-o pe mamă cu o leziune a limbii care, după o primă intervenţie, s-a confirmat să fie mai rea decât ipotezele: un carcinom. De aici au început o serie de lupte. Chiara şi soţul nu şi-au pierdut credinţa şi, aliniindu-se cu Dumnezeu, au decis încă odată să spună DA vieţii. Chiara l-a apărat pe prunc şi a amânat tratamentul pentru tumoarea sa pentru a putea duce la capăt sarcina. Numai după naştere a putut să se supună unui tratament şi unei noi intervenţii chirurgicale, după care au urmat chimio şi radioterapia.

Francesco s-a născut sănătos şi frumos pe 30 mai 2011; dar mama, consumată din punct de vedere fizic, pierzându-şi chiar vederea ochiului drept, după un an, pe 13 iunie, spre miezul zilei, înconjurată de rude şi prieteni, a terminat „lupta împotriva dragonului” care a persecutat-o, aşa cum definea ea tumoarea, cu referinţă la cartea Apocalipsului.

Aşa cum citim în această lectură, care nu întâmplător a fost aleasă şi pentru Liturghia înmormântării, o femeie a învins diavolul. Chiara a pierdut lupta pământească, dar a câştigat nr. 3 / 2012 * Glasul Bisericii

viaţa veşnică şi ne-a dat nouă tuturor o mărturie frumoasă de sfinţenie. „Viaţa este ca o broderie pe care noi o vedem pe dos, partea dezordonată şi plină de fire, însă credinţa ne permite să vedem partea frumoasă”, aşa a definit-o cardinalul care a omagiat cu prezenţa sa Liturghia de înmormântare a Chiarei. Chiara ne-a dat o mare lecţie de viaţă, o lumină, o mărturie frumoasă de credinţă, rod al minunatului plan divin care ne scapă, dar care există.

Nu ştim ce a pregătit Dumnezeu pentru noi prin această mamă, dar cu siguranţă ceva ce nu putem pierde; să primim această moştenire care ne aminteşte să dăm valoare adevărată fiecărui, mic sau mare, gest zilnic.

Privind la această mamă, putem spune şi noi, asemenea centurionului care a asistat la moartea lui Isus: „Cu adevărat, acesta era Fiul lui Dumnezeu”, iar parafrazând acest cuvinte ale Sfintei Scripturi putem spune „Cu adevărat, Chiara era o fiică a lui Dumnezeu”.

Moartea Chiarei a fost împlinirea unei rugăciuni. În momentul în care medicii au declarat că e o bolnavă în fază terminală, aceasta se întâmpla pe 4 aprilie, Chiara a cerut o minune: NU să fie vindecată, ci să trăiască aceste momente de boală şi suferinţă în pace atât ea cât şi persoanele apropiate.

Glasul Bisericii / nr. 3 / 2012

Şi cei care au asistat-o pe Chiara până în ultima clipă pot da mărturie că ea „a murit nu numai senină, ci fericită”. Ea a trăit dăruindu-şi viaţa pentru ceilalţi, spunându-i soţului: „Poate nu vreau vindecarea deplină, un soţ fericit şi un copil senin fără mamă reprezintă o mărturie mai mare decât o femeie care a depăşit o boală. O mărturie care ar putea salva atâtea alte persoane”.

Chiara a ajuns la această credinţă urmând regula învăţată la Assisi de la fraţii franciscani: mici paşi posibili. „Un exemplu – a explicat preotul predicator de la înmormântare – pentru a înfrunta frica de trecut şi de viitor în faţa marilor evenimente, care ne învaţă să începem de la lucrurile mici”. „Noi nu putem transforma apa în vin, dar putem să începem să umplem vasele cu apă”, afirma Chiara care credea în acest motto şi acesta a ajutat-o să trăiască o viaţă bună şi deci o moarte bună, pas cu pas. Acum, însă, prin moarte, Chiara a făcut un pas mare: căsătoria cerească cu Mirele ei „gata pentru el”, în sicriu fiind îmbrăcată tocmai cu rochia de mireasă.

Cu o seară înainte de a muri, în ultimul sms pe care l-a trimis părintelui paroh, îi scria: „Suntem cu făcliile aprinse în aşteptarea Mirelui”.

15

Acum Chiara poate avea grijă de copiii ei, Maria şi David, şi să se roage pentru Francesco, cum scria în scrisoarea lăsată fiului ei, citită la înmormântare de soţul ei, Enrico: „Merg în cer să mă ocup de Maria şi David, tu rămâi cu tata. De acolo mă rog pentru voi”.

Această mamă, care a ales să dea viaţă la doi copii deşi ştia că au grave malformaţii şi care, la jumătate de oră după naştere au murit, ne dă o frumoasă mărturie de alegere a vieţii.

A treia oară, când în sfârşit totul părea că e frumos şi bine, a trebuit să facă alegerea cea mai mare: să-şi dea viaţa pentru copilul pe care-l purta în sân.

Dar mai bine putem spune: Chiara nu a murit pentru fiul ei, ea a dat viaţă fiului ei, ceea ce este cu totul altceva. Şi apoi, după ce i-a dat viaţă, a luptat cu toate puterile pentru a continua să trăiască. Chiara Corbella Petrillo a murit în urma unui cancer după ce a ales să amâne tratamentul pentru a nu dăuna sarcinii.

La sfârşitul Liturghiei de înmormântare, din voinţa Chiarei, toţi cei prezenţi, mii de credincioşi, au luat acasă o mică plantă, o vază cu flori, pentru a nu uita că „nimic nu ne aparţine cu adevărat, ci totul e un dar de păstrat”.

Sper ca toţi să purtăm în inimă „o bucăţică” din această mărturie, ru16

gându-ne şi cerând har de la această tânără femeie, soţie şi mamă, pe care sperăm că în curând o vom numi Fericita Chiara Corbella.

Anca Cecilia Păuleţ Cel ce-a fost corect în viaþã Cel care a plãtit vieþii Preþul cel mai scump ºi greu Va culege cel mai dulce Adevãr din Dumnezeu.

Cel care-a rãbdat a vieþii Nedreptate, mai tãcut, Moºteni-va-n veºnicie Cel mai minunat avut.

Cel ce ºi-a-mplinit a vieþii Datorie mai cinstit, Va purta pe frunte veºnic Nimbul cel mai strãlucit.

Cel care-a-ndurat a vieþii Rãstignire mai smerit, Va-nvia purtând în slavã Chipul cel mai fericit.

Cel care-a cântat a vieþii Bucurie mai frumos, Va rãmâne-n veºnicie Cel mai una cu Cristos.

Valentin ªraier nr. 3 / 2012 * Glasul Bisericii

Sfânta Monica: un exemplu de mamă creştină Este greu de stabilit înţelesul şi originea cuvântului „Monica”. Se face apropiere între el şi cuvântul grecesc „monos” = „singur”; în acest, caz, Monica ar avea înţelesul de: „singură”, „unică”, „fără pereche”, sau se apropie de cuvântul latinesc „monna” = „mamă”, „soţie” şi are înţelesul de „femeie vrednică, ce-şi îndeplineşte misiunea de mamă şi soţie”. În sfânta Monica vedem împlinite ambele sensuri, ea rămânând un exemplu fără pereche de soţie şi mamă creştină.

Sfânta Monica s-a născut la Tagaste, în Africa, într-o familie creştină. De foarte tânără a fost măritată cu un bărbat păgân, numit Patriciu. Aceştia au avut doi fii, pe Augustin şi Navigiu, şi o fiică, al cărei nume nu ne este cunoscut. A dus o viaţă grea de familie, din cauza soţului ei, un om cu un caracter dificil şi iute la mânie; ea l-a îmblânzit prin metoda pe care o explica astfel: el îşi ţinea mâna departe de ea, deoarece ea îşi stăpânea limba. A avut mângâierea să-l aducă la baia botezului cu un an înainte de a muri.

Rămasă văduvă, şi-a îndreptat toată grija spre fiul său mai insensibil la chemarea harului divin, inteligent, dar nehotărât. Pentru el s-a rugat şi a plâns. A căutat să fie în permanenţă Glasul Bisericii / nr. 3 / 2012

aproape de el, înţelegătoare şi discretă; pentru a nu-l pierde din ochi, a mers după el în peregrinările lui prin Italia, la Roma şi la Milano. „Nu e cu putinţă ca fiul atâtor lacrimi să se piardă”, i-a spus în somn o voce misterioasă.

Augustin a fost botezat în anul 387.

Au petrecut împreună vara, în aşteptarea plecării în Africa a Monicăi, din Portul Ostia. Aici, Augustin consemnează ultimele convorbiri cu mama lui; din ele cunoaştem marea nobleţe a sufletului acestei femei incomparabile, de o inteligenţă puţin obişnuită, ţinând seamă de adâncimea gândurilor pe care le schimba cu Augustin. „S-a întâmplat – scrie el în capitolul al nouălea al Confesiunilor – că ne aflam singuri, sprijiniţi de pervazul ferestrei care dădea în grădina interioară a casei unde locuiam, la Ostia. Vorbeam între noi, cu o nespusă încântare, fără să ne mai amintim de cele din trecut, dar privind numai spre 17

viitor, şi încercam împreună să înţelegem, la lumina adevărului, cum va fi viaţa veşnică fericită a sfinţilor, viaţă pe care ochiul nu a văzut-o, urechea nu a auzit-o şi niciodată nu a ajuns la inima omului”.

Ultimele cuvinte ale Monicăi ne redau imaginea sufletului ei: „Fiul meu, în ceea ce mă priveşte, nu există nimic care să mă atragă în această viaţă. Nici nu ştiu ce mai am de făcut aici şi pentru ce mai stau. Un singur lucru mă îndeamnă să doresc să mai trăiesc puţin: dorinţa de a te vedea creştin înainte de a muri. Dumnezeu mi-a dat şi mai mult: adică te văd dispreţuind bucuriile trecătoare şi slujindu-i numai lui. Ce mai am de făcut aici?” La puţin timp după aceasta, a murit la Ostia, mai înainte de a se îmbarca pentru întoarcerea în patrie.

Era în anul 387 şi ea împlinise vârsta de 55 de ani. Rugăciunile şi lacrimile ei au dăruit Bisericii pe unul dintre cei mai mari învăţători ai creştinătăţii. Înaintea morţii, le-a spus lui Augustin şi lui Navigius: „Lăsaţi acest corp oriunde şi nu vă faceţi probleme de el. Un singur lucru îl cer de la voi: amintiţi-vă de mine când sunteţi în faţa altarului”. Corpul ei a rămas şi este venerat în biserica „Sfântul Augustin” din Roma, Italia.

Ca toţii sfinţii lui Dumnezeu, Monica este o femeie demnă de urmat. Sfa18

turile şi exemplele date ca soţie, pot fi un model de urmat pentru a menţine pacea şi bunăstarea familiei.

Cei 18 ani de rugăciuni i-au crescut perseverenţa şi credinţa în Dumnezeu. Monica nu a cerut un miracol, ci s-a rugat pentru convertirea fiului ei. Rugăciunile, dezamăgirile şi multele lacrimi curse au apropiat-o de Dumnezeu şi mai mult. Datorită efortului ei eroic depus pentru convertirea fiului său, ea însăşi a devenit o sfântă. În faţa răzvrătirii fiului, Monica a fost capabilă să învingă zgomotul răului cu tăcerea binelui: „Câte dificultăţi nu sunt şi astăzi în raporturile familiale şi câte mame nu sunt îngrijorate pentru fiii care pornesc pe căi greşite? Monica, femeie chibzuită şi tare în credinţă, le îndeamnă să nu se descurajeze, ci să persevereze în misiunea de soţii şi de mame, păstrând fermă încrederea în Dumnezeu şi ataşându-se în mod statornic de rugăciune” (Benedict al XVI-lea, Angelus, 27 august 2006).

Să luăm aminte de îndemnul adresat de papa Benedict al XVI-lea: „Nu vă descurajaţi niciodată în faţa încercărilor, ci continuaţi să faceţi binele chiar dacă nu se bucură de vizibilitate, în vreme ce răul face mult zgomot!”.

Silvia-Loredana Păuleţ nr. 3 / 2012 * Glasul Bisericii

Înãlþarea Domnului

Înãlþare

Doamne, noi te lãudãm ªi cu toþii te rugãm Sã ne fii tu Salvator Sã ne fii Mântuitor.

Isuse, când ai înviat, Din inimã m-am bucurat.

Cãci ºtiam cã s-a împlinit, Ce-a fost demult profeþit!

Când din morþi ai înviat, Poporul s-anspãimântat Pentru cã te-a condamnat Tu fiind nevinovat.

Astfel Tu ne-ai dovedit, Cã mormântu-ai biruit, De pãcate ne-ai scãpat, Asupra ta le-ai luat

Acum tu te-ai înãlþat Lângã Tatãl lãudat, Ucenicii ai binecuvântat, În Betania i-ai lãsat

ªi la cer te-ai înãlþat, Iar firea s-a cutremurat Când pe cer toþi te-au vãzut, Cum uºor ai dispãrut!

ªezi de-a dreapta Tatãlui, Cãci eºti Fiul Omului, Dumnezeu adevãrat, La ceruri te-ai înãlþat.

Te-ai întors la Dumnezeu, Sã rãmâi cu El mereu, Ca sã ne îndrepþi spre bine, Sã fim în ceruri cu tine!

Andreea Agu

Fericirea pregãtitã, De Tatãl bine gânditã Nouã astãzi sã ne-o dai, Sã putem merge în rai Patria adevãratã Ce de Domnul e creatã Nu-i aceea pe pãmânt Ci în cer cu Duhul Sfânt.

Aici totu-i trecãtor, Chiar de pare-nfloritor Unde tu te-ai înãlþat, E raiul adevãrat.

Daniela Bãlteanu Glasul Bisericii / nr. 3 / 2012

19

Rugăciune de mulţumire Sfinte Antoane, am alergat la tine de fiecare dată când necazurile sau tristeţea mi-au cuprins sufletul. Când am avut de susţinut examene, când am pierdut lucruri de valoare, dar mai ales când am simţit că rătăcesc într-un întuneric în care îmi pot pierde credinţa, atunci nu am ezitat să îngenunchez în faţa ta, sfinte Antoane, şi să te rog să mijloceşti la Tatăl ceresc. De câte ori am implorat ajutorul tău, printr-o minune am primit răspuns la toate întrebările care îmi măcinau sufletul. La examene mă simţeam mult mai luminată, iar credinţa mea era mai puternică pe zi ce trecea. Astfel realizam că rugăciunea mea către tine dădea roade. Ai continuat să mă ajuţi chiar şi atunci când uitam să te rog. Minunile tale, sfinte Antoane, mă însoţesc în fiecare zi, de aceea astăzi simt nevoia să îţi mulţumesc sincer că nu uiţi de mine, de familia mea şi că ne dăruieşti în fiecare zi iubirea şi curăţia ta. Crin nepătat, tu mă ajuţi să îmi păstrez curăţia sufletului; de aceea eu port faţă de tine o dragoste deosebită.

Mulţumesc, sfinte Antoane, pentru că toate minunile tale m-au ajutat să realizez că iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni este nemărginită şi că fiecare dintre noi poate fi sfânt dacă îşi păstrează nepătat crinul din suflet. Amin.

Andreea Agu 20

Alo, Centrala?!

Pe când eram copil, tatăl meu a făcut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Îmi aduc perfect aminte de lădiţa aceea din lemn lăcuit, montata în perete.

Receptorul strălucitor atârna într-o parte.

Eram încă prea mic ca să ajung la telefon, dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.

Apoi am descoperit că undeva, înăuntrul acestui aparat, trăia o persoana uluitoare.

Numele ei era „Alo, Centrala” şi nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea să nu-l ştie. „Alo, Centrala” putea să-ţi spună numărul oricui şi, în plus, ora exactă.

Experienţa mea, cu acest duh închis într-o sticla, a venit într-o zi când, în vreme ce mama era în vizită la o vecină, iar eu mă jucam la bancul de scule din pivniţă, mi-am lovit un deget cu ciocanul.

Durerea era teribila şi nu era nimeni în preajmă care să-mi arate compasiune.

Am umblat în jurul casei sugându-mi degetul inflamat până am ajuns la scară. Telefonul! nr. 3 / 2012 * Glasul Bisericii

Am târât repede un scaun din sufragerie până în hol, m-am urcat pe el, am scos din furcă receptorul telefonului şi l-am dus la ureche.

– Alo, Centrala!, am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu.

Un clic sau doua, apoi o voce joasă şi clară mi-a ajuns la ureche: – Centrala.

– Mi-am rănit degetul... – m-am smiorcăit eu în telefon, iar lacrimile m-au podidit imediat, acum că aveam o audienţă.

– Mămica ta nu este acasă? – urmă întrebarea.

– Nu este nimeni acasă în afară de mine... – am bolborosit.

– Iţi curge sânge? – m-a întrebat vocea..

– Nu – i-am răspuns. M-am lovit cu ciocanul şi acuma mă doare tare rău...

– Poţi să deschizi frigiderul? – m-a întrebat ea. I-am spus ca pot.

– Atunci ia de acolo o bucăţică de gheaţă şi ţine-o lipită de degeţel – spuse vocea.

După aceea am început să chem „Alo, Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lecţia de geografie, iar ea mi-a spus unde se află Philadelphia… M-a ajutat şi la matematică…

Ea mi-a spus că veveriţa pe care o Glasul Bisericii / nr. 3 / 2012

prinsesem în parc cu o zi înainte mănâncă fructe şi alune.

A venit apoi o zi în care Petey, canarul nostru, a murit.

Am chemat „Alo, Centrala” şi i-am spus vestea asta tristă. Ea m-a ascultat şi a început să-mi spună lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca să-i liniştească.

Am întrebat-o: – De ce se întâmplă ca păsările, care cântă atât de frumos şi aduc atâta bucurie oamenilor, trebuie să se sfârşească într-o grămăjoara de pene, pe fundul unei colivii?”

Cred că ea mi-a înţeles afectarea, pentru că mi-a spus încet: 21

– Wayne , ţine minte întotdeauna, ca mai sunt şi alte lumi în care se poate cânta.

Altă data la telefon „Alo, Centrala” mi-a răspuns vocea cunoscută, iar eu am întrebat-o: – Cum se scrie cuvântul fix?

Toate astea se întâmplau într-un mic orăşel din zona Pacificului de nord-vest.

Pe când aveam nouă ani, ne-am mutat la capătul celălalt al ţării, la Boston. Îmi lipsea foarte mult prietena mea... „Alo, Centrala” rămăsese în cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastră casă.

N-am mai încercat să fac acelaşi lucru cu telefonul modern, strălucitor, din locuinţa nouă.

Devenisem adolescent, dar amintirea acelor conversaţii din copilărie m-a urmărit pretutindeni…

Adesea, în momente de incertitudine şi neputinţă mi-am reamintit acea seninătate şi sentiment de siguranţă, pe care le-am avut la timpul acela.

Am apreciat acum cât de răbdătoare şi de înţelegătoare şi bună la suflet trebuie să fi fost ea, „Alo, Centrala”, ca să-şi piardă atâta timp cu un mic băieţel ca mine.

După câţiva ani, am făcut iarăşi drumul către vest, de data asta pentru 22

a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat în escală la Seattle. Aveam o jumătate de oră între avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme.

Apoi, fără să mă gândesc, am format numărul operatorului din orăşelul nostru de baştina şi am spus: – „Alo, Centrala!

Miraculos, am auzit aceeaşi voce joasă şi clară, pe care o cunoşteam atât de bine: – Centrala.

Nu plănuisem asta dar m-am auzit spunând: – Poţi să-mi spui cum se scrie cuvântul fix?… O pauză lungă. Apoi, vocea aceea catifelată mi-a răspuns: – Cred că degeţelul tău s-a vindecat până acum.

Am râs.

– Deci tu eşti, într-adevăr – i-am spus. Mă-ntreb dacă ai idee cât de mult ai însemnat pentru mine la vremea aceea.

– Iar eu mă-ntreb – zise ea – dacă tu realizezi cât de mult au însemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodată copii şi aşteptam cu bucurie apelurile tale, zi de zi…

I-am spus cât de mult m-am gândit la ea de-a lungul anilor şi am întrebat-o dacă pot s-o mai chem din nr. 3 / 2012 * Glasul Bisericii

nou atunci când voi veni să-mi vizitez sora.

– Cu plăcere – mi-a spus ea. Întreabă de Sally.

M-am întors la Seattle peste trei luni. O altă voce mi-a răspuns la „Informaţii”. Am întrebat de Sally.

– Sunteţi un prieten? – m-a întrebat.

– Da, un foarte vechi prieten…

Wayne…

– Îmi pare rău să-ţi spun asta. Sally a lucrat doar o jumătate de normă în ultimii ani, pentru că era bolnavă. A murit cu cinci săptămâni în urmă. Înainte de a apuca să agăţ receptorul, mi-a spus: – Un minut, ai spus că te cheamă Wayne?

– Da – i-am răspuns.

– Ei bine, Sally a lăsat un mesaj pentru dumneata… L-a scris pe o hârtie în caz că ai să suni. Ţi-l citesc.

Mesajul ei era: „Spune-i că sunt şi alte lumi în care se poate cânta. El va şti la ce mă refer”.

I-am mulţumit şi am atârnat receptorul. Ştiam la ce se referea Sally…

Niciodată să nu subestimezi impresia pe care ai făcut-o asupra cuiva.

A cui viaţă ai atins-o astăzi?

Culeasă de sr. Mihaela Andrieş Glasul Bisericii / nr. 3 / 2012

ŞTIRI LOCALE

27 mai 2012: Alter Christus Putem exclama împreună cu psalmistul: „Tu Doamne eşti partea mea de moştenire”, deoarece aceste cuvinte pot rezuma cel mai bine ceea ce Dumnezeu a instituit în Joia Sfântă şi a voit ca şi ceilalţi fii ai săi să ducă mai departe acest mare dar al său, şi anume Sfânta Preoţie.

Sâmbătă, 20 mai 2012, în capela Institutului Teologic Romano-Catolic „Sfântul Francisc de Assisi” de la Roman, Excelenţa Sa Aurel Percă, episcop auxiliar de Iaşi, a consacrat ca preoţi cinci diaconi, trei dintre aceştia aparţinând Ordinului Fraţilor Minori Conventuali.

Printre aceşti tineri apostoli ai Domnului a fost sfinţit ca preot şi un fiu al satului nostru, părintele FlorinCristian Farcaş, care a urcat la treptele altarelor după multă trudă şi rugăciune, şi ajutat fiind de Dumnezeu şi Mama noastră cerească Sfânta Fecioara Maria.

Dumnezeu prin nemărginita sa bunătate a binevoit să binecuvânteze comunitatea noastră parohială prin chemarea la darul preoţiei pe acest tânăr.

23

Iată încă o dovadă a iubirii lui Dumnezeu faţă de Biserica sa, şi în mod special faţă de comunitatea din Buruieneşti.

Deşi drumul acestei vocaţii a fost presărat cu multe greutăţi şi sacrificii, totuşi îndrumaţi şi călăuziţi fiind de Duhul Sfânt au ales să fie pescari de oameni, asemeni sfântului Petru şi a apostolilor lui Cristos pentru a vesti Cuvântul Domnului la toate popoarele şi naţiunile lumii. Şi pentru a încununa această sărbătoare, duminică, 27 mai 2012, în comunitatea din Buruieneşti a avut loc prima Sfântă Liturghie în satul natal la care au participat credincioşii comunităţii parohiale, împreună cu toţi cei care au dorit să se alăture în rugăciune.

Această Sfântă Liturghie a fost celebrată în semn de mulţumire pentru acest mare dar pe care comunitatea noastră l-a primit. Cuvintele de învăţătură adresate de părintele predicator Cristian Blăjuţ ne-au ajutat să conştientizăm mai bine rolul preotului în Biserică, în comunitate, dar şi în viaţa fiecărei persoane. Îi mulţumim Domnului pentru acest mare dar pe care a binevoit să ni-l dea şi îl rugăm să-i binecuvânteze pe aceşti apostoli ai săi în drumul pe care l-au ales şi sperăm ca la sfârşitul 24

activităţii lor pastorale să aclame, aşa cum părintele Petru Ciocan a făcut-o prin cuvintele: „Frumoasă e preoţia şi nu regret nimic din anii petrecuţi în via Domnului!”.

Silvia-Loredana Pauleţ

7 iunie 2012: Prima Sfântă Împărtăşanie „Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică” (In6,54). Şi în acest an copiii clasei a III-a şi-au exprimat dorinţa de-al primi pe Isus în sufletele lor. Entuziasmul şi dorinţa lor erau vizibile prin participarea activă la toate etapele de pregătire alături de preoţii care le-a fost alături cât şi de cateheţi.

Copiii au tratat pregătirea lor cu cea mai mare seriozitate participând la toate pregătirile de luni până vineri.

Momentele pe care copii le-au petrecut la parohie au fost dinamice: astfel după 45 de minute de pregătire, a urmat o perioadă de destindere prin jocuri sau cântece alături de cateheţi.

După aceste două momente, copiii, cu mare nerăbdare aşteptau începerea rozariului pe care-l conduceau, fiecare având posibilitatea să spună cel puţin câte un „Bucură-te, Marie” la momentul oportun. Ultimul monr. 3 / 2012 * Glasul Bisericii

ment şi cel mai important era participarea la Sfânta Liturghie.

După această perioadă de pregătire intensivă, timp de două luni de zile, comunitatea noastră a avut marea bucurie de a participa la bucuria celor 47 de suflete de copii: 22 băieţi şi 25 fetiţe, care se pot apropia acum de Isus în Sfânta Euharistie.

Liturghia de la ora 11.00 în ziua de sărbătoare a Trupului şi Sângelui Domnului a reprezentat pentru aceşti copii cea mai mare bucurie; bucuria de a-l primi pe Isus în inima şi în viaţa lor.

Copii care au făcut Prima Sfântă Împărtăşanie: 1. Aenăşoaie Bogdan-Irinel 2. Aenăşoaie Sebastian 3. Agu Egidiu-Antonio 4. Ana Doru-Valentin 5. Andrieş Alexandru-Iosif 6. Andrieş Eliza-Ilaria 7. Andrieş Loredana-Paula 8. Antal Rafael 9. Avarvarei Răzvan-Emanuel 10. Blaj Adelin-Gabriel 11. Blaj Daniel-Iosif 12. Blaj Eliza-Brigita 13. Blaj Marius-Roberto 14. Blaj Renata 15. Bugaci Andreea-Cosmina 16. Căldare Iuliana-Emanuela 17. Ciuchi Elisabeta-Diana 18. Cojocaru Andreea-Alexandra Glasul Bisericii / nr. 3 / 2012

19. Diac Emanuel-Gabriel 20. Diac Luiza-Evelina 21. Diac Marina-Roberta 22. Enache Diana-Maria 23. Enica Dragoş-Gabriel 24. Folosea Cristian-Emanuel 25. Giurgică Cătălina-Valentina 26. Giurgică Denis-Alexandru 27. Horlescu Diana-Lucia 28. Luca Luiza-Marinela 29. Lupu Felix-Romeo 30. Măriuţ Raluca-Camelia 31. Mihai Bianca 32. Mihai Cristian-Andrei 33. Netedu Amalia-Narcisa 34. Netedu Sergiu-Robert 35. Pârju Paul-Marcelin 36. Petrişor Ana-Iasmina 37. Piţa Ana-Maria 38. Piţa Giorgiana-Raluca 39. Scripcariu Benone-Emanuel 40. Scripcariu Marian 41. Simon Angela 42. Suceu Ana-Mirabela 43. Temea Bianca-Ermina 44. Tulbure Andrei-Alexandru 45. Tulbure Eduard-Marius 46. Tulbure Georgiana-Maria 47. Tulbure Larisa-Maria Să ne rugăm şi să fim alături de ei, iar cu orice ocazie sa-i facem conştienţi de marele dar ce l-au primit!

Rămâi cu mine, Doamne!

Pr. Teodor-Ion Neculăeş 25

9 iunie 2012 Baraţi. Sărbătoarea copiilor Sărbătoarea Copiilor în acest an a avut loc în ziua de 9 iunie 2012, în parohia Baraţi „Coborârea Duhului Sfânt”. Aici au fost prezenţi copiii parohiilor din Dieceza de Iaşi pentru a trăi împreună o zi de bucurie, care izvorăşte din prietenia cu Cristos.

Acest eveniment a fost organizat de Oficiul pentru Pastoraţia Tinerilor, Copiilor şi Asociaţiilor, în colaborare cu preoţii, persoanele consacrate şi asociaţiile bisericeşti implicate în pastoraţia tinerilor şi copiilor.

Tema întâlnirii din acest an a fost Isus e bucuria mea! În acest an din comunitatea noastră din Buruieneşti au participat un număr de 78 de copii şi 8 animatori, la această sărbătoare unde au fost prezenţi 3500 copii şi aproape 500 de animatori din toată Dieceza de Iaşi.

Pentru prima oară, în cadrul Festivalului, copii din Buruieneşti au 26

prezentat un moment artistic, bansul Il ballo degli Indiani, moment pentru care s-au pregătit mai bine de o lună de zile. Îi felicităm căci a fost un moment special şi trăit la intensitate maximă. Rodul muncii lor a fost apreciat de mii de copii din toată Dieceza, motiv pentru care am postăm acest bans şi pe internet.

A fost o zi minunată şi memorabilă pentru copiii care au participat.

Fiecare copil a primit câte o eşarfă, un pacheţel cu mâncare, sarmale şi apă din partea organizatorilor.

Programul Sărbătorii Copiilor 2012 a fost următorul: 06.30 – Plecarea cu autocarul din faţa Bisericii 08.00 – Deschiderea centrelor de primire 09.00 – Program de animare 10.00 – Deschiderea Sărbătorii Copiilor. Rugăciune, moment catehetic, imnul 10.30 – Repetiţie cântări nr. 3 / 2012 * Glasul Bisericii

11.00 – Sfânta Liturghie, prezidată de PS Petru Gherghel 12.30 – Program de animare 13.00 – Festivalul copiilor 15.00 – Încheierea Sărbătorii Copiilor.

16.00 – Vizitarea Bisericii de la Curia Provincială Franciscană – BC 17.00 – Întoarcerea acasă Felicitări tuturor celor care au dorit şi s-au străduit să ofere acestor copii un moment de bucurie alături de Isus!

Pr. Teodor-Ion Neculăeş

9-15 iulie 2012 Campus copii Vacanţa de vară este perioada cea mai aşteptată de către copii. De mulţi ani încoace, copiii au un prilej bun pentru a petrece vacanţa într-un mod cât mai plăcut. Din momentul în care se încheie anul şcolar, ei aşteaptă cu nerăbdare deschiderea campusului copiilor.

Glasul Bisericii / nr. 3 / 2012

Acest campus oferă posibilitatea spre formare a copiilor cât şi a animatorilor. O experienţă plăcută care, în timp, a devenit tradiţie.

Copiii, părinţii şi bunicii au urmat îndemnul lui Isus: „Lăsaţi copiii să vină la mine”. De la acest îndemn şi până la a-l pune în practică n-a mai fost decât un pas.

Timp de o lună de zile, înainte de începerea campusului, copiii au fost pregătiţi de către animatori pentru a oferi la sfârşitul campusului care s-a desfăşurat în perioada 9-15 iulie, un spectacol de senzaţie. În ziua deschiderii campusului, copiii au venit cu multă voie bună fiind impulsionaţi de animatori, de preoţii şi surorile parohiei.

I-am întâmpinat cu multă căldură, chiar dacă afară era suficientă. În acest sens, copiii au avut parte atât de căldură trupească cât şi sufletească.

De la deschiderea şi până la încheierea campusului, copiii au avut

27

parte de un program foarte vast care i-a determinat să se simtă ei însăşi.

Orarul desfăşurării campusului a fost 9.30 – 12.00 şi după-amiaza de la 15.30 – până după Sfânta Liturghie de seară. În prima zi a campusului, copiii au vizionat un film animat care le scotea în evidenţă cum trebuie să fie adevărata prietenie şi cum trebuie să se comporte ei ca şi copii creştini. În zilele următoare, copiilor li s-au oferit: imnuri, bansuri care se pare că au avut „lipici” încă de anul trecut, piese de teatru pe baza cărora aveau loc catehezele la fiecare clasă, atelierele la care copiii îşi dădeau tot interesul pentru a obţine lucruri frumoase chiar din mâna lor, jocurile atractive, Sfânta Liturghie animată de copii şi mai ales ieşirea la pădure care pe copii îi încântă foarte mult.

O săptămână încărcată într-adevăr dar care la sfârşit ne-a dat voie să spunem: „Mai vrem încă o săptămână de campus”. Important este că am ştiut să valorificăm timpul petrecut împreună şi la sfârşit să rămânem „bogaţi”.

Acest campus îi stimulează atât pe copii cât şi pe cei mari. Învăţăm ceva util, devenim mai uniţi, ştim să petrecem timpul împreună şi să devenim urmaşii lui Isus.

28

Spectacolul de final ne-a ajutat să uităm pe moment de rutina din fiecare zi deoarece copiii au reuşit să aducă zâmbetul pe chipul spectatorilor.

Faţă de ceilalţi ani campusurile devin din ce în ce mai bine organizate, iar copiii au aşteptări mari atât din partea organizatorilor cât şi a animatorilor. Ne dorim ca „Vara împreună” să se desfăşoare an de an fără întrerupere mult timp de acum încolo.

Pace şi Bine!!!

Narcisa Netedu

„Vara împreună”.

Campusul social Cele mai frumoase momente pe care le trăim rămân pentru suflet o amintire plăcută ce ne marchează viitorul. Mă aflu pe cea mai frumoasă treaptă a vieţii, tinereţea! Acum este momentul cel mai potrivit pentru a aduna amintiri ce le voi povesti cândva copiilor mei. Fără implicare

nr. 3 / 2012 * Glasul Bisericii

în orice activitate, devotament, cunoaştere, socializare şi responsabilitate nu voi reuşi să adun un bagaj consistent de experiență.

Vara aceasta s-a organizat campusul social al tinerilor din Buruieneşti.

Am participat! A fost un campus plin de activitate. Timp de patru zile am avut prilejul de a petrece clipe minunate alături de ceilalţi tineri din parohie. În prima zi ne-am deschis inimile pentru a primi hrana spirituală. Părintele Iosif Bisoc ne-a adresat câteva cuvinte încurajatoare de început, urmând ca părintele Valentin să ne prezinte temele de discuţie din acea zi.

Avem tendinţa de a aduna cât mai multe lucruri materiale şi uităm de Glasul Bisericii / nr. 3 / 2012

sufletul nostru; trăim într-o nesfârşită iluzie. Nu vom reuşi să ne cunoaştem în interior dacă punem preţ pe cele exterioare mai mult decât orice. Am aprofundat această temă şi am ajuns la concluzia că pentru a-l iubi pe aproapele nostru este necesar ca mai întâi să ne iubim pe noi înşine. Eliberarea este răspunsul tuturor întrebărilor puse de tineri. Eliberarea de invidie, de ură, de duşmănie, de răutate, de mândrie, ajută ca „programul iubire să se instaleze” în inima noastră.

Cu aceste învăţături „am pornit la drum de campus”! În a doua parte a primei zile, formând câteva grupuri am căutat să reprezentăm cele înţelese în discuţiile 29

de dimineaţă, prin scenete, pantomime, poezii şi cântece. Faptul că tinerii s-au implicat în aceste grupuri a fost inedit. În următoarea zi, bine echipaţi, ne-am adunat pentru a face ordine în cimitir. Nu ne-a fost uşor, dar ne-am străduit; cum îmi place să zic: secretul fericirii nu constă în a face ceea ce-ţi place, ci a face cu plăcere ceea ce trebuie să faci. Efortul fizic depus ne-a fost răsplătit cu o ieşire la pădure. Înainte de a povesti cele petrecute la pădure trebuie să amintesc faptul că după osteneala depusă în cimitir, tot în aceeaşi zi, vineri, după Liturghie am urcat în procesiune rugându-ne Calea sfintei cruci pe cel mai înalt deal al satului. Am retrăit momentele din Postul Mare.

A sosit mult aşteptata zi de sâmbătă care ne aduce în dar ieşirea la pădure.

O zi însorită şi plină de bucurie. Aici 30

în mijlocul naturii, unde aerul proaspăt şi verdele predominant ne liniştesc am luat parte la masa euharistică şi am animat sfânta Liturghie cu cântece deosebite. La ora prânzului am luat o gustare împreună. La sfârşitul zilei am mers organizaţi spre casele

noastre, urmând ca în următoarea zi să aducem zâmbete pe buzele tuturor prin spectacolul pregătit cu mult entuziasm şi implicare.

Tinereţea este o perioadă minunată a vieţii!

Alexandra Maria Netedu nr. 3 / 2012 * Glasul Bisericii

29 iulie 2012. Întâlnirea Naţională a Tineretului Catolic „Bucuraţi-vă mereu în Domnul” (Fil 4,4). Acesta a fost îndemnul PS Petru Gherghel pe care l-a adresat tuturor tinerilor prezenţi din toată ţara la Întâlnirea Naţională a Tineretului Catolic ce a avut loc în zilele de 26-29 iulie 2012 la Iaşi. Întâlnirea Naţională a Tineretului Catolic din România a luat naştere în urma dorinţei tinerilor din diferite dieceze romano-catolice şi eparhii greco-catolice de a se întâlni, de a se cunoaşte mai bine, de a împărtăşi trăirea valorilor şi de a manifesta împreuna credinţa creştină. Această întâlnire dă ocazie tinerilor să participe la diferite activităţi de formare umană şi spirituală, să-şi manifeste entuziasmul prin momente culturale şi artistice şi să aibă o dimensiune misionară a vieţii de credinţă, avându-l în centru pe Isus Cristos.

La această mare bucurie am fost prezenţi şi 38 de tineri de la noi din parohie. Am fost însoţiţi de către pr. Valentin Sabău care a fost foarte entuziasmat de numărul mare al participanţilor. Chiar dacă drumul a fost împresurat de sacrificii datorate căldurii, am încercat să fim prezenţi, Glasul Bisericii / nr. 3 / 2012

trup şi suflet, la Sfânta Liturghie de la ora 11.00 ce a avut loc în parcul „Copou” şi care a fost celebrată de însuşi P.S. Petru Gherghel.

La finalul Sfintei Liturghiei de încheiere a Întâlnirii Naţionale a Tineretului Catolic, PS Petru Gherghel a anunţat că ziua Tineretului în Dieceza de Iaşi, în anul 2013, va avea loc în prima duminica din luna Mai şi va fi găzduită de Parohia Pildeşti. În concluzie, pot spune că a fost o întâlnire din care am învăţat multe, am legat noi prietenii, l-am cunoscut mai bine pe Dumnezeu şi am învăţat cum să fim mesageri ai unei lumi noi.

Adelina-Lucia Mărtinaş 31

Primiţia pr. Florin-Cristian Farcaș (27 mai 2012)

Prima Sfântă Împărtășanie (7 iunie 2012)

Campus copii (12 iulie 2012)

Campus copii (12 iulie 2012)

Campus copii (22 iulie 2012)

Campus tineri (26 iulie 2012)

Campus tineri (28 iulie 2012)

Campus tineri (28 iulie 2012)