Pe urmele sfinţilor - Sanctoralul capucini (extras)

PE URMELE SFINÞILOR SANCTORALUL CAPUCIN

Pe urmele

r o l i t n i Sf , SANCTORALUL CAPUCIN SFINÞI, FERICIÞI, VENERABILI, SLUJITORI AI LUI DUMNEZEU

Ediţia originală: Sulle orme dei santi. Santorale cappucino, seconda edizione riveduta e aggiornata, ISBN 978-88-499-0156-6 Edizioni Padre Pio da Pietrelcina, 2012 Coordonatorul ediției în limba română: pr. Leon Budău, OFMCap. Traducerea, prelucrarea și actualizarea textului: Anton Ivanov, fr. Iulian Ghiurca, OFMCap. și pr. Daniel Cosmin Constantin, OFMCap. Tehnoredactare: Ovidiu Bișog Diferitele imagini au fost preluate din materialul iconografic de la Institutul Istoric al Capucinilor (Roma).

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ISBN 978-606-622-125-2

EDITURA MAGIC PRINT Bd. Republicii, 45, B 601129 – Onești (BC) Tel. 0234.319.810 office@mgp.ro www.mgp.ro

CUVÂNT ÎNAINTE Dupã treizeci de ani… cu ochii aþintiþi spre cer

L

a 30 octombrie 2013, la încheierea Anului Ieremian, cu ocazia Aniversării a 30 de ani de la beatificarea Fericitului Ieremia şi a 5 ani de la întoarcerea osemintelor sale în ţara natală, am amintit cuvintele Sfântului Părinte, adresate, în limba română, celor veniţi în Piaţa „Sfântul Petru” pentru marele eveniment al beatificării: „Adresându-mă vouă, românilor, în limba voastră, mă bucur că aţi cerut să fie aşezată pe candelabru această făclie aprinsă. Voi aţi descoperit mesajul lui şi v-aţi unit în jurul persoanei lui, care sintetizează şi exprimă tradiţia voastră creştină şi aspiraţiile voastre. În istoria voastră de două milenii atât de bogată, cu atâtea valori de credinţă, Ieremia este primul român care a fost oficial ridicat la gloria altarelor” (Ioan Paul al II-lea, 30 octombrie 1983).

Fratele Ieremia Valahul aparţine poporului român şi face parte deopotrivă din ceata numeroşilor sfinţi şi fericiţi care au trăit Regula sfântului Francisc din Assisi în cadrul Ordinului Fraţilor Minori Capucini.

Sanctoralul de faţă este o traducere realizată după ediţia în limba italiană, îngrijită de pr. Costanzo Cargnoni, OFMCap, şi cuprinde o listă mai lungă a confraţilor noştri: sfinţi, fericiţi, venerabili, slujitori ai lui Dumnezeu, care, în diferite epoci şi în diferite 5

CUVÂNT ÎNAINTE

părţi ale lumii, s-au evidenţiat ca adevăraţi slujitori, păstori înţelepţi, evanghelizatori luminaţi, asceţi riguroşi, martiri neînfricaţi care au pecetluit cu sângele lor mărturisirea credinţei, conştienţi şi responsabili faţă de darul primit, urmând îndemnul: „Fiţi sfinţi, căci Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt” (Lev 19,2).

Când Domnul a spus: „Fiţi sfinţi”, nu s-a adresat doar ucenicilor săi, ci nouă, tuturor oamenilor, pentru că sfinţenia este o vocaţie a fiecăruia, indiferent de starea de viaţă.

E mare nevoie astăzi de „credinţa dată sfinţilor” (Iuda 3), pentru a depăşi întunericul şi oboseala în credinţa noastră, pe cărările atât de întortocheate ale acestei lumi.

Viaţa pilduitoare a sfinţilor, statornicia şi tăria lor în credinţă, caracterul hotărât pe calea binelui şi a dreptăţii, bunătatea inimii şi râvna dragostei, umilinţa şi abandonarea în voinţa lui Dumnezeu, perseverenţa în rugăciune, ne îndeamnă să nu ne oprim la lumea aceasta, să nu ne pierdem în această autosuficienţă, ci să căutăm desăvârşirea. Prin vieţile lor, fiecare dintre ei ne spune: „Fiţi imitatorii mei, aşa cum eu sunt al lui Cristos” (1Cor 11,1).

Un gând de mulţumire îndrept către cei care au dăruit din timpul lor şi au aderat, împreună cu mine, la acest proiect al traducerii Sanctoralului, atât traducătorilor, cât şi corectorilor.

Părintele nostru, Sfântul Francisc, Fericitul Ieremia şi întreaga ceată de sfinţi să răsplătească eforturile şi munca tuturor colaboratorilor, mijlocind haruri de pace şi bine!

Oneşti, 8 mai 2014 Sărbătoarea Fericitului Ieremia Valahul

Fr. Leon Budău OFMCap. Custode

6

PREFAÞÃ

Î

n introducerea primei Ediţii, Ministrul general de atunci, fr. John Corriveau, afirma: Cu ocazia momentelor deosebite din istoria sau viaţa Bisericii, Ordinul Capucin semnalează exigenţa de a-şi îndrepta propria privire, cu o reînnoită angajare, către Fraţii care s-au distins prin sfinţenie, râvnă apostolică şi doctrină, pentru a-i imita cu privire la întoarcerea la inspiraţia de la început, prin convertirea inimii, întoarcerea la viaţa şi Regula părintelui nostru, Francisc, în aşa fel încât Ordinul nostru să se reînnoiască în mod continuu.

Cea de-a doua Ediţie, pe care am plăcerea să v-o prezint şi pentru care îi mulţumesc încă de pe acum fratelui Costanzo Cargnoni pentru angajarea şi grija sa în adăugarea biografiilor şi a informaţiilor cu privire la noii fraţi şi noile surori, cât şi pentru pregătirea textului de publicat într-un timp atât de scurt, vede lumina tiparului în ajunul celui de-al 84-lea Capitol general. Însă, mai este şi altceva! În anul 2012 Ordinul celebrează 300 de ani de la canonizarea Sfântului Felix din Cantalice, primul capucin proclamat sfânt, 400 de ani de la moartea sfântului Iosif din Leonessa, neînfricat predicator pe pământurile Turciei, şi 400 de ani de la intrarea în noviciat a sfântului Fidel din Sigmaringen, care, în mai puţin de 10 ani de viaţă capucină, a avut o activitate

7

PREFAŢĂ

intensă, încununată de martiriu. Trei fraţi care au trăit consacrarea lor faţă de Domnul în urmarea sfântului Francisc de Assisi, fiecare cu propria istorie a chemării la sfinţenie, având în comun iubirea faţă de Cristos, şi martori autentici ai unei vieţi trăite în ascultare, fără nimic propriu şi în castitate (sfântul Francisc de Assisi, Regula bulată, 1).

Sanctoralul Capucin, în cei doisprezece ani scurşi de la prima ediţie, a cunoscut o creştere însemnată a numărului sfinţilor, fericiţilor, venerabililor şi slujitorilor lui Dumnezeu. Simpla indicaţie numerică evidenţiază faptul că Ordinul este plin de viaţă şi, chiar şi în zilele noastre, nu duce lipsă de sfinţi. Aceştia, fraţii şi surorile, sunt adevărata bogăţie a Ordinului nostru (Mauro Jöhri, Sfântul Felix din Cantalice, Scrisoarea circulară nr. 10), o bogăţie care nu trebuie doar privită sau povestită, ci contemplată. A contempla înseamnă a face spaţiu şi a da timp pentru a-i întâlni cu adevărat, admirându-i şi uimindu-ne de dăruirea lor faţă de voinţa lui Dumnezeu, fixându-i în felul lor de a fi ai lui Cristos, fără rezerve şi fără limite.

Din întâlnirea reală şi concretă cu ei, posibilă prin comuniunea sfinţilor, nu va putea să se nască decât dorinţa de a face la fel ca ei, de a căuta, asemenea lor, nu ceea ce mulţumeşte, dar ceea ce linişteşte inima şi o face liberă şi docilă pentru a împlini voinţa lui Dumnezeu, ceea ce tu doreşti, şi de a vrea ceea ce ţie îţi place (sfântul Francisc de Assisi, Scrisoare către toţi fraţii, 6). În Vestire către Maria Paul Claudel scrie: Sfinţenia nu înseamnă, aşadar, a săruta pe buze un lepros sau a muri într-o ţară păgână, ci a împlini voinţa lui Dumnezeu, fără ezitare, a rămâne la locul propriu sau a se înălţa mai sus. Fiecare dintre fraţii şi surorile pe care îi prezintă Sanctoralul Capucin, de la primul sfânt canonizat şi până la ultima cauză introdusă pe lângă autoritatea competentă, a experimentat ce înseamnă a împlini voinţa lui Dumnezeu. Pentru unii un timp lung de pregătire pentru clipa în care acel Da, facă-se voia Ta, devine un susur pe buze; pentru 8

PREFAŢĂ

alţii ani lungi petrecuţi într-o continuă şi intensă activitate, fără nicio clipă de răgaz, sau o luptă liniştită şi ascunsă pentru a deschide spirale către cer, un continuu itinerariu dintr-un loc în altul pentru a vesti Cuvântul Evangheliei. Fiecare însă, la locul propriu, fără să caute scurtături, conştient că prima îndatorire a aceluia care i-a restituit lui Dumnezeu acea viaţă pe care Cristos i-a dăruit-o prin Misterul Pascal reprezintă preocuparea pentru sfinţenia celorlalţi. Aşadar, preocupaţi de a-i duce pe toţi către Cristos şi de a nu pierde pe nimeni, fiind în mod clar conştienţi că aparţin trupului lui Cristos, Bisericii sale, unde gesturile de asceză nu există niciodată în vederea unei asceze personale, ci instrumente ale unicei asceze necesare: a fi unul de-al lui Cristos, pe care fraternitatea o exprimă ca realitate concretă şi pe care Duhul o face să fie autentică.

Paginile acestui Sanctoral Capucin conţin nu numai istoria, informaţiile biografice, minunile, ci şi provocările şi dramele pe care le-au înfruntat aceşti fraţi ai noştri care, întâlnindu-l pe Cristos şi mişcaţi fiind de Duhul Sfânt, au început să se îndrepte către alţi oameni, pentru a-i întâlni şi pentru a construi, împreună cu ei, darul primit. Ei ne spun şi faptul că, ceea ce li s-a întâmplat lor, se întâmplă şi astăzi, se întâmplă acum: sfinţenia lui Dumnezeu este pe drum, iar chemarea la sfinţenie caută pe cineva care să-i răspundă.

Din păcate, scrie papa Benedict al XVI-lea în mesajul pentru Postul Mare din 2012, a existat dintotdeauna ispita lâncezelii, a sufocării Duhului, a refuzului de a fructifica talanţii care ne-au fost dăruiţi pentru binele nostru şi al celorlalţi. (Cf. Mt 25,25 ş.u.)... Înţelepciunea Bisericii de a recunoaşte şi a proclama fericirea şi sfinţenia unor creştini exemplari are şi scopul de a suscita dorinţa de a le imita virtuţile. În faţa unei lumi care cere de la creştini o reînnoită mărturie de iubire şi fidelitate faţă de Domnul, toţi trebuie să simtă exigenţa de a se angaja în întrecerea în iubire, în slujire şi în fapte bune (Cf. Evr 6,10).

9

PREFAŢĂ

Sanctoralul Capucin este, aşadar, un instrument pentru a-i cunoaşte pe fraţii noştri, pentru a rămâne în comuniune cu ei, pentru a celebra chemarea la sfinţenia comună, către acea fericire care nu înseamnă lipsa trudei sau a jertfei, ci bucurie în trudire şi în jertfire, deoarece Cristos este viu. Aceasta ne învaţă fraţii noştri sfinţi şi fericiţi, care au fost fideli celui de-al şaselea îndemn al sfântului Francisc, pentru că ei au împlinit şi au înfăptuit prin fapte voinţa lui Dumnezeu.

Roma, 18 mai 2012 Sărbătoarea sfântului Felix din Cantalice Fr. Mauro Jöhri Ministru General, OFMCap.

10

SFINȚI ȘI FERICIȚI

„Iubirea lui Cristos ne îndeamnă”

18 MAI

SFÂNTUL FELIX DIN CANTALICE (1515-1587) Dumnezeule, care în sfântul Felix ai dat Bisericii şi familiei serafice un exemplu luminos de simplitate evanghelică şi de viață consacrată laudei Tale, fă-ne să-i urmăm exemplul, căutându-l cu bucurie şi iubindu-l numai pe Cristos. El care fiind Dumnezeu…

Felix Porro s-a născut la Cantalice (Rieti-Italia) în anul 1515.

A îmbrăcat haina capucină spre sfârşitul anului 1543 sau începutul lui 1544 în conventul din Anticoli di Campagna (astăzi Fiuggi).

Pe 18 mai 1545 a făcut profesiunea religioasă în conventul din Monte San Giovanni.

Din 1545 până în 1547 și-a exercitat misiunea în conventele din Anticoli, Monte San Giovanni, Tivoli şi Palanzana (Viterbo).

Din 1547 până la moarte a avut misiunea de cerşetor în conventul „Sfântul Nicolae din Portiis”, Roma.

Până în 1572 a fost cerşetor de pâine, apoi de vin şi ulei.

Pe 30 aprilie 1587 s-a îmbolnăvit, iar pe 18 mai a murit.

Sixt al V-lea a poruncit să fie instituit imediat procesul de beatificare, care a fost dus la bun sfârşit între 10 iunie şi 10 noiembrie 1587. Între anii 1614-1616 a avut loc un nou proces canonic Urban al VII-lea l-a declarat fericit pe 1 octombrie 1625.

Pe 27 aprilie 1631 trupul fericitului a fost transportat din biserica „Sfântul Nicolae” în noul convent „Neprihănita Zămislire”.

Clement al XI-lea l-a trecut în cartea sfinţilor pe 22 mai 1712.

„O, dulce Iubire, Isuse, mai presus de orice iubire, / scrie-mi în inimă cât m-ai iubit. / Isuse, Tu m-ai creat / ca eu să trebuiască să te iubesc”. – „Isuse, Isuse, Isuse, / ia inima mea / şi nu mi-o mai reda”. – „O, Isuse, Isuse, / copilaşul Mariei, / cine te va poseda / cât bine va avea!”. – „Cine crucea o strânge bine / Isus Cristos îi vine în ajutor / şi-i obţine paradisul / şi gloria veşnică”. – „Pe acest pământ al nostru / s-a născut o mică roză, / o frumoasă Fecioară, / care este Maica lui Dumnezeu”. – „Crucea lui Cristos pe fruntea mea, / cuvintele lui Cristos în gura mea, / iubirea lui Cristos în inima mea: / mă încredințez lui Cristos / şi Mamei sale dulci, Maria!”. (sf. Felix din Cantalice)

18 MAI

P

e 22 mai 1712 papa Clement al XI-lea îi ridica la cinstea altarelor pe sfinţii Pius al V-lea, Andrei Avellino, Felix din Cantalice şi Ecaterina din Bologna: un papă, un preot, un frate laic şi o soră, toţi trăind în perioada istorică caracterizată de marele eveniment al restaurării catolice – înainte, în timpul şi după Conciliul din Trento.

Toţi patru sunt „persoane consacrate” (un dominican, un teatin, un capucin şi o clarisă), parcă vrând să sublinieze aportul pe care Ordinele religioase, antice şi moderne, l-au dat pentru reînnoirea Bisericii. Un aport la diferite niveluri: de la catedra lui Petru (Pius al V-lea), în veşmântul de formator al unui nou cler (Andrei Avellino), edificându-l pe aproapele prin umilinţă şi milostivire (Felix din Cantalice), din tăcerea rugătoare a unei mănăstiri (Ecaterina din Bologna).

Conştient sau nu, prin canonizarea lor împreună, Clement al XI-lea a prezentat într-o sinteză minunată patru reprezentanţi tipici ai acelora care au tradus în practică reînnoirea Bisericii.

Printre ei este figura umilă şi emblematică a lui Felix din Cantalice, înălţat şi el pe culmile marii istorii a Bisericii.

Născându-se în minusculul centru agricol din Cantalice (Rieti) în anul 1515, Felix Porro a intrat printre capucini spre sfârşitul anului 1543 sau începutul anului 1544 şi, după ce a terminat

SFÂNTUL FELIX DIN CANTALICE

SFÂNTUL DRUMURILOR DIN ROMA

65

18 MAI

SFÂNTUL FELIX DIN CANTALICE

PE URMELE SFINŢILOR

66

anul de noviciat în conventul din Anticoli di Campagna (actualul Fiuggi), pe 18 mai 1545 a făcut profesiunea voturilor religioase în conventul din Monte San Giovanni unde şi astăzi se păstrează testamentul său, redactat pe 12 aprilie 1545.

Așadar, el aparţine de prima generaţie a capucinilor, venind nu din familia Observanţilor sau dintr-un alt Ordin religios, ci din „lume”. A devenit frate imediat după tristul abandon al lui Bernardin Ochino (care a avut loc în luna august 1542), atunci când săracii capucini erau incriminaţi în mod public de erezie, ceea ce îi făcea să se teamă că vor fi suprimaţi. În aceeaşi măsură, din înseşi cuvintele fratelui Felix, cunoaştem ce gândea poporul în acea situaţie foarte tristă – nu persecutorii sau unii angajaţi ai Curiei romane – despre viaţa şi religiozitatea capucinilor. De fapt, unui verişor augustinian, care îl îndemna să-l urmeze în Ordinul său, Felix i-a răspuns că, dacă nu s-ar fi putut face capucin ar fi preferat să rămână în lume. Din acest fapt trebuie să deducem că, în pofida persecuţiilor şi a calomniilor, Reforma capucină era foarte stimată.

Ni se pare de prisos să insistăm asupra anecdotelor pitorești care caracterizează viaţa fratelui Felix, dar merită amintite întâlnirile şi schimbul de glume plăcute cu Sixt al V-lea, cu sf. Filip Neri, cu viitorul cardinal Cezar Baronio, cu sf. Carol Boromeu, cu elevii Colegiului Germanic sau damele nobilimii romane la a căror uşă bătea în căutare de pomană. Toate sunt lucruri ştiute, aşa cum sunt cunoscute şi canţonetele cântate de el prin casele şi pe străzile Romei, îndemnurile sale către cei prepotenţi şi păcătoşi, profeţiile şi miracolele pe care martorii le-au relatat cu ocazia proceselor canonice şi despre care Sixt al V-lea, cu intenţia de a scurta timpul canonizării sale, spunea că este prompt să le confirme cu jurământ.

Totuşi, trebuie subliniat că, despre lucrurile minunate atribuite fratelui Felix, pe când era încă în viaţă, au dat mărturie aproape numai cei străini de Ordinul capucin: fraţii ori le ignorau, ori nu

18 MAI

au considerat oportun să le povestească. Dacă îndepărtăm din viaţa fratelui Felix anecdotele, vorbele ingenue şi de duh, miracolele şi profeţiile, ne rămâne foarte puţin de povestit. De fapt, după ce a petrecut primii patru ani ai vieţii sale religioase în conventele din Anticoli, Monte San Giovanni, Tivoli şi Palanzana (Viterbo), pentru restul zilelor sale a locuit la Roma (1547-1587), unde zilnic a cerşit, mai întâi pâine (până în 1572) şi apoi, până la moarte, vin şi ulei pentru fraţii săi. De acum bătrân, se gândea la această sarcină: «Eu nu voiam să mai ating pâinea, dar Domnul m-a făcut patronul tuturor cuptoarelor din Roma şi nu am făcut altceva decât să car pâine pe spate». Prezenţa sa era anunţată de umilul şi familiarul salut Deo gratias, spus la uşa locuinţelor sau la intrarea în blocuri. Acest lucru l-a făcut timp de patruzeci de ani, până cu puţine zile înainte de moarte. Cardinalul Santori voia să-l elibereze de acea greutate, dar el se scuza astfel: «Monseniorul meu, prelaţii mei ştiu ceea ce se cuvine, însă eu spun: soldatul cu armele asupra sa şi măgarul sub povară trebuie să moară». Pe copii îi punea să repete strofele sale; poporului umil îi dădea învăţături bune: „Fiţi buni, recitaţi Rozariul”. Într-o zi, după ce şi-a plimbat privirea asupra multor cărţi ale avocatului Bernardin Biscia, şi-a fixat-o asupra unui Răstignit, spunându-i omului Legii: «Vezi, Bernardin, toate aceste cărţi sunt făcute pentru a-l înţelege pe Acela». Capucinii care au trăit cot la cot cu el, îl considerau un bun călugăr, la fel ca mulți alţii, şi de aceea au rămas foarte uimiţi văzând procesiunea interminabilă a mulţimii care alerga să-i venereze trupul şi care – împreună cu bărbaţii şi damele nobilimii romane, cu cardinalii şi cu însuşi Sixt al V-lea – proclama miracolele şi sfinţenia sa. În special în primele procese, fraţii s-au limitat doar la a povesti cum îşi ocupa fr. Felix timpul în viaţa de fiecare zi. De aceea cunoaştem ceea ce făcea el în fiecare moment al zilei sale: se ruga (ziua sau noaptea), se biciuia, se ducea la cerşit, dădea sfaturi, vizita bolnavii din convent şi din afară, confecţiona cruciuliţe

SFÂNTUL FELIX DIN CANTALICE

PE URMELE SFINŢILOR

67

18 MAI

SFÂNTUL FELIX DIN CANTALICE

PE URMELE SFINŢILOR

68

nefinisate pentru oameni devotați care i le cereau. Din acest motiv, în procesele mai vechi sunt puţine miracolele povestite; dimpotrivă, martorii se lungesc în descrierea a ceea ce reprezenta viaţa cotidiană a fratelui Felix, care, de fapt, era modul de a trăi al capucinilor în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Fiecare îşi poate da seama de acest lucru parcurgând în grabă indexul lucrurilor, al locurilor şi al persoanelor care înzestrează ediţia critică a proceselor de beatificare şi canonizare a fratelui Felix, unde mai bine de douăzeci de coloane dense îl privesc pe sfânt. În acest mod ne-a fost transmisă imaginea unui model al vieţii capucine, în mod concret şi detaliat. Fratele Felix a întrupat perfect ceea ce prescriau Constituţiile, nu în mod servil, ci în libertatea carismei sale. Și tocmai prin acest lucru a devenit un model de imitat şi, de fapt, imitat.

Pe când era încă în viaţă, fratele Felix i-a învăţat pe câţiva fraţi – nu întotdeauna în mod politicos şi afectuos – să se roage şi să meargă la cerşit. După moarte a devenit pentru mulți un model. Martorii, care în 1587 au relatat despre viaţa şi virtuţile sale, în cadrul procesele, celebrate la distanţă de douăzeci sau treizeci de ani, povestesc lucruri minunate despre care nu s-a vorbit în 1587. Cum aşa? Au inventat poate nişte fabule? Nu, dar cu trecerea anilor au înţeles mai bine semnificaţia unei vieţi care, în timp ce se desfăşura în faţa ochilor lor, li se părea întru totul obișnuită şi cu nimic deosebită de cea a atâtor alţi fraţi.

Chiar dacă era marginalizat, pe ultimul loc, fratele Felix a trăit totuşi timp de patruzeci de ani la Roma, în conventul principal al Ordinului, sediul vicarului general. L-au cunoscut atâţia fraţi iluştri, în special cu ocazia capitulelor generale. Bernardin din Colpetrazzo notează că, la capitulul din 1587, din cauza evenimentelor care au urmat după moartea fratelui Felix, fraţii capitulari au omis aproape în totalitate predicile pe care obişnuiau să le facă cu acea ocazie, din moment ce fratele Felix a predicat mai mult decât suficient prin moartea sa sfântă. Şi, mai exact, capitularii

18 MAI

au fost aceia care au dus prin diferite provincii vestea despre lucrurile minunate care s-au verificat atunci. Au fost puse imediat în circulaţie „vieţi” şi iconiţe ale lui Felix, aşa cum apoi au fost sărbătorite, în mod solemn, beatificarea sa (1625) şi canonizarea (1712). În rândul fraţilor care trebuie consideraţi drept părinţi ai Reformei capucine, fratele Felix este al doilea, poate numai după Bernardin din Asti, care între anii 1543-1544, în timp ce era guardian, l-a primit în conventul din Roma. Ar trebui să încercăm să cunoaştem mai bine influenţa (nu oficială, ci carismatică şi reală) exercitată de el asupra vieţii şi în istoria Ordinului capucin, în câmpul fertil al perfecţiunii religioase şi al sfinţeniei. Nu lipsesc, desigur, indiciile pentru a descoperi canalele şi formele acestei influenţe. Este de ajuns să facem aluzie la răspândirea largă a iconiţelor sale („Pictura est laicorum litteratura”, şi nu doar a analfabeţilor!), a „vieţilor”, a relicvelor, a cultului, a formulelor specifice de rugăciune şi, ceea ce contează cel mai mult, la angajamentul de a-l imita al fraţilor capucini laici, dintre care unii au fost inseraţi în cartea fericiţilor şi a sfinţilor. De fapt, este confirmat faptul că, dintre capucini, fratele Felix era sfântul cel mai iubit şi urmat ca model. O indicaţie în acest sens o putem observa chiar şi în numărul mare de fraţi care, intrând în Ordin, şi-au luat numele de Felix. Astfel, în 1650, dintre cei aproximativ 11.000 de capucini din Italia, 277 se numeau Felix şi, până în 1966, Necrologul provinciei de Roma înregistrează 217 fraţi care purtau acelaşi nume.

Cu siguranță că influenţa exercitată de Felix a fost mai vastă şi mai profundă decât ne putem imagina. De exemplu, în Ordinul capucin nu există niciun fel de urmă a acelei clericalizări care, la puţini ani de la moartea sfântului Francisc, s-a radicalizat printre Fraţii Minori. Mai mult, chiar şi împotriva opţiunilor îndărătnice ale Bisericii post-tridentine, Ordinul capucin a fost mereu angajat în revendicarea aceloraşi drepturi, atât pentru laici cât şi pentru clerici. Fratele Felix a fost primul care a onorat Ordinul cu nobleţea sfinţeniei şi care, în noviciatul din Anticoli di Campagna, l-a avut ca maestru pe fr. Bonifaciu, un capucin necleric.

SFÂNTUL FELIX DIN CANTALICE

PE URMELE SFINŢILOR

69

18 MAI

SFÂNTUL FELIX DIN CANTALICE

PE URMELE SFINŢILOR

În 1537, în conventul din Anticoli, murea Francisc Tittelmans din Hasselt, vicar al provinciei de Roma, în timp ce efectua vizita canonică. Din punct de vedere uman moartea sa prematură a fost o nenorocire pentru tânăra familie capucină, pentru care el era unul din stâlpii de susţinere. Însă, după doar câțiva ani, în acelaşi loc unde a murit savantul Tittelmans, făcea primii paşi în viața religioasă „incultul” Felix. În pofida condiţiei diferite – Tittelmans mare profesor, Felix un laic incult – ei au avut totuşi în comun iubirea faţă de munca manuală, faţă de contemplaţie, faţă de observarea strictă a Regulii, faţă de umilinţă şi faţă de îngrijirea bolnavilor. Dar, spre deosebire de Tittelmans, Felix a avut şi timp ca să întrupeze un model perfect de viaţă capucină, pecetluită cu acele opţiuni, iar exemplul său a fost urmat. În acest fel el devine unul dintre părinţii sau promotorii formei de viaţă capucină, nu din punct de vedere ierarhic sau juridic, ci sub aspectul carismatic, astfel încât să figureze pe lângă ceata de sfinţi care, între anii 1535-1536 şi cei imediat următori, au dat reformei capucine „adevărata imagine de viaţă religioasă”.

Bibliografie: Processus sixtinus fratris Felicis a Cantalice cum selectis de eiusdem vita vetustissimis testimoniis. In lucem edidit Marianus ab Alatri (Monumenta Historica OFMCap., 10), Romae 1964; Ilarino da Milano, Fra Felice da Cantalice: il Santo delle vie di Roma, în L’Italia Francescana 23 (1948) 126-141; Mariano D’Alatri, Il santo delle vie di Roma Felice da Cantalice, în Santi e santita I: Il Cinque e il Seicento, Roma 1980, 33-63; San Felice da Cantalice.

I suoi tempi, il culto e la diocesi di Cittaducale dalle origini alla canonizzazione del santo. Convegno di studi storici, Rieti-CantaliceCittaducale, 28-30 settembre 1987. Atti, sub îngrijirea G. Maceroni e A. M. Tassi, Cantalice (Rieti) 1990.

70

VENERABILI ȘI SLUJITORI AI LUI DUMNEZEU „Spre muntele Domnului”

FRANCISC TITTELMANS

FRANCISC TITTELMANS s-a născut la Hasselt, în Belgia, în 1502, ultimul din cei cinci copii ai soților Aert și Heylken van Muysel.

La vârsta de trei ani a rămas orfan de tată, iar la vârsta de treisprezece ani și-a pierdut și mama. A primit o formare umanistă foarte bună. La vârsta de şaisprezece ani s-a înscris la Universitatea din Louvain ca student sărac şi s-a dedicat studiului artelor, găzduit şi subvenţionat de Colegiul Standonck. Amintirea recunoscătoare a acelor ani de studiu îl va face să dedice o carte faimoasă a sa – Summa mysteriorum christianae fidei – unuia dintre binefăcătorii săi, Carol de Carondelet. În 1521 a încheiat în mod strălucitor Studiul Artelor ca „primus” între 162 de concurenţi. Între timp s-a dedicat studiilor teologice și frecventa studiul public al Observanţilor. Hirotonit preot, a obţinut parohia din Noduwez (3 februarie 1523) şi a continuat să predea până ce a intrat printre Observanţi, în conventul din Louvain. În 1527 era deja angajat în contrastarea ideilor lui Iacob Lefèvre d’Étaples, Laurențiu Valla şi Dezideriu Erasmus din Rotterdam. Acesta din urmă a răspuns afectat, ameninţând chiar și cu intervenţii împotriva Ordinului.

Tittelmans avea abia 25 de ani şi era deja un profesor foarte activ. În acei ani au ieşit multe cărţi exegetice de-ale sale, printre care un comentariu la Scrisoarea către Romani a sfântului Paul, unde a atacat cu argumente pătrunzătoare ideile lui Erasmus, care a reacționat pentru aceasta cu un răspuns polemic pe care l-a publicat în 1529. Tittelmans a rămas mereu foarte respectuos şi echilibrat şi între 1528 şi 1536, aproape în fiecare an îşi transforma lecţiile în texte bine gândite şi profunde, pe care ulterior le tipărea. Ar fi lungă lista volumelor sale, toate de mare preţ şi cu ediţii foarte numeroase. Multe vor fi editate postum de fratele său. Această muncă enormă era dusă la bun sfârşit înainte ca Francisc să împlinească 34 de ani. El a citit foarte mult, mai ales pe Sfinţii Părinţi şi pe gânditorii clasici. A fost iniţiatorul unei şcoli teologice pe lângă Observanţi, în Belgia, şi cărţile sale au fost adoptate chiar şi de iezuiţii din provincia din Koln şi în Japonia.

445

FRANCISC TITTELMANS

VENERABILI ȘI SLUJITORI AI LUI DUMNEZEU

În 1536 s-a dus la Roma şi s-a făcut capucin, primit de pr. Bernardin din Asti. Aspiraţiile sale arzătoare de reformă franciscană, pe care o vedea realizată în forma de viaţă a capucinilor, l-au dus la slujirea umilă de infirmier, în spitalul „Sf. Iacob”, slujire exercitată de-a lungul întregului an de noviciat. Nu a vrut să mai atingă cărţi. Arătând către bolnavii săi, spunea: „Aceştia sunt pentru mine Augustin, Ieronim şi Ioan Crizostom; ei sunt cărţile mele”. Chiar şi vicarul general al capucinilor, Bernardin din Asti, a renunţat la propunerea sa de a-l trimite la Milano ca rector al studiului teologic pe care avea de gând să-l deschidă. Tittelmans a rămas maxim un an printre bolnavi. A fost ales să conducă provincia de Roma, ca vicar provincial. Lumina sa a strălucit prea puţin însă. S-a stins pe neașteptate, pe 12 septembrie 1537, în conventul din Anticoli de Campagna (Fiuggi) unde s-a dus pe jos ca să-i viziteze pe fraţi.

Valoarea mărturiei lui constă în puternica accentuare a observării sărăciei şi a Testamentului sfântului Francisc şi însemnătatea dată de el obligaţiei muncii manuale pentru toţi fraţii, cel puţin în momentele libere. Capucinii, pentru a fi cu adevărat „minores”, trebuiau să împărtăşească cu lumea săracă munca manuală. Propunerea sa, nefiind acceptată oficial de Ordin, a rămas ca o profeţie care se va realiza mereu în viaţa sfinţilor. Viaţa sa scurtă, doisprezece ani printre Observanţi şi puţin mai mult de douăsprezece luni printre capucini, este plină şi copleşită de carisma franciscano-capucină.

Deja la începutul secolului al XVIII-lea osemintele sale se păstrau într-o urnă a căror recunoaştere a fost făcută, cu act redactat de un notar public, pe 15 mai 1772 şi din nou pe 6 septembrie 1899. În 1773 Congregaţia pentru Rituri autorizase instituirea proceselor pentru canonizarea sa, dar apoi nu s-a mai făcut nimic. Este curios că iconografia îl propune în mod exclusiv doar capucin!

Bibliografie: Chrysostome de Calmpthout, François Tittelmans, de Hasselt (1498-1537). Esquisse biographique, în Études Franciscaines 7 (1902) 367-385, 651-664; Mariano D’Alatri, Francesco Tittelmans o

446

VENERABILI ȘI SLUJITORI AI LUI DUMNEZEU

IOAN PILI DIN FANO provine din nobila familie Pili. S-a născut la Fano în jurul anului 1469, al treilea din cei patru copii.

A purtat de tânăr haina serafică în rândul Observanţilor. Fiind hirotonit preot, activitatea sa principală – pentru a nu spune exclusivă – a fost aceea de predicator, lăsând în ascultători o amintire vie şi, în oraşe, opere de caritate şi instituţii pentru dezvoltarea vieţii creştine. A condus provincia pentru un trieniu (1518-1521), şi a fost reconfirmat în 1524 până în 1526. S-a bucurat de o mare stimă, atât din partea poporului cât şi din partea celor puternici, şi adesea predicile sale serveau drept scrisori apostolice.

S-a opus cu tenacitate reformei capucine din provincia condusă de el, scriind şi o operă, sub formă de dialog, pentru a da o replică aspiraţiilor zeloșilor. Voia ca reforma să fie făcută în interiorul Ordinului, fără diviziuni. Este de remarcat înverşunarea sa împotriva lui Matei din Bascio şi cei doi fraţi, Ludovic şi Rafael din Fossombrone. La sfârşitul mandatului său de provincial a reluat activitatea de predicator cu un ritm intens şi, bucurându-se de multe acorduri, încât pe 1 august 1532 a obţinut dreptul de a predica în mod liber oriunde. În acelaşi timp s-a angajat în elaborarea unui opuscul împotriva inovatorilor de dincolo de Alpi, editat la Bologna în septembrie 1532 cu titlul Opera utilissima vulgare contro le pernitiosissime heresie Lutherane per li simplici. De asemenea, s-a străduit să publice şi meditaţiile sale pentru Postul Mare, pregătite minuţios, dar niciun exemplar nu a rămas până în zilele noastre.

Munca cea mai intensă însă a fost o reexaminare a propriilor convingeri faţă de spiritul franciscan de la origini. Însuflețit de o dreptate profundă, după promulgarea bulei In suprema din 1532, a aderat la reformaţii din Marche, iar la capitolul din Morrovalle a fost desemnat drept primul lor custode. Această schimbare atât

IOAN PILI DIN FANO

del lavoro manuale, în Santi e santità nell’Ordine cappuccino I: Il Cinque e il Seicento, ediție îngrijită de M. D’Alatri, Roma 1980, 7-19.

447

IOAN PILI DIN FANO

VENERABILI ȘI SLUJITORI AI LUI DUMNEZEU

448

de radicală era începutul unei alte „convertiri”, când a observat că superiorii nu ajutau reforma. Împreună cu pr. Eusebiu Fardini din Ancona a abandonat conventul din Cingoli şi, la Roma, i-a cerut lui Ludovic Tenaglia să intre în rândul capucinilor. Uimirea a fost enormă, iar cronicarii capucini au comparat această schimbare cu convertirea sfântului Paul pe drumul Damascului. În conventul din Scandriglia se retrăgea în singurătate şi rugăciune. Aici a meditat regulile vieţii spirituale ale celor care au compus devotio moderna, condensându-le într-o broşură de buzunar care se intitula Operetta devotissima chiamata Arte de la unione, care a fost publicată la Brescia în 1536. Este prima tentativă organizatorică de a oferi un sistem autentic de viaţă spirituală neliniştii eremitice-contemplative a primilor capucini, în funcţie de unirea cu Dumnezeu în iubire, anticipând imaginea, a „palatului interior”, devenită mai târziu celebră. În acelaşi timp meditează şi recompune, ca o retractare, o nouă ediție pentru Dialogo de la salute, renunţând la ideile anti-capucine precedente şi declarând că adeziunea sa la noua reformă nu a fost nechibzuită şi superficială, ci rodul multor rugăciuni, vegheri şi meditaţii asupra multor cărţi şi cronici ale Ordinului şi asupra declaraţiilor sfinţilor Doctori asupra regulii franciscane. Textul a rămas doar sub formă de manuscris, poate pentru a evita polemicile cu Observanţii. În aprilie 1535 a fost trimis în Nordul Italiei pentru fondarea de noi case, iar prima etapă a călătoriei a fost Veneţia, apoi Brescia şi Milano. Fiind vicar provincial de Veneţia, a fost ales definitor în capitolele din ianuarie 1535 şi în cel din 1536, colaborând la redactarea primelor Constituţii. Părăseşte provincia de Veneţia şi pleacă să predice în Siena, iar apoi este ales superior al provinciei din Marche şi reales în 1538. A exercitat în continuu activitatea de predicator, pentru care era solicitat foarte des. A răspândit, printre altele, devoţiunea celor şapte dureri şi a celor şapte bucurii ale sfântului Iosif. Sănătatea îi era din ce în ce mai şubredă şi o febră violentă îl chinuia. Cu toate acestea, a fost constrâns să

accepte un curs pentru Postul Mare la Urbania în 1539. În febra cuvintelor sale a fost lovit de o pleurită incurabilă. Moartea sa sfântă a rămas în inimile confraţilor: după ce a cerut iertare pentru că i-a combătut pe capucini, a dat tonul cu glas tare la „Te Deum” şi, ajuns la ultimul verset, sărutând crucifixul, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu. Avea circa şaptezeci de ani. A fost înmormântat în biserica conventualilor şi aproape de mormântul său se multiplicau în scurte tablete votive mulţumiri pentru harurile primite. În persoana sa el a ştiut să îmbine în mod minunat caracteristicile misticului cu cele ale omului activ. Influenţa sa, datorată eficienței scrierilor sale, au fost de o mare rodnicie spirituală şi formativă în Ordin pentru multe generaţii.

Bibliografie: Lexicon Capuccinum, Romae 1951, col. 833s; C. Urbanelli, Storia dei cappuccini delle Marche, vol. III/2, Ancona 1984, 806 (v. Giovanni da Fano).

MARIA LORENZA LONGO

VENERABILI ȘI SLUJITORI AI LUI DUMNEZEU

MARIA LORENZA LONGO s-a născut în 1463, foarte probabil în Catalonia, din părinţi nobili şi bogaţi. Ascultând de ei, s-a măritat la vârsta de doar cincisprezece ani cu Ioan Longo (Llonc), mare cancelar al Regatului de Spania şi apoi secretarul regelui.

Rămânând paralizată, s-a dus în pelerinaj la Loreto, unde s-a simţit în mod miraculos vindecată. Mutându-se cu soţul la Napoli, la douăzeci de ani a rămas văduvă, cu trei fii. S-a dedicat atunci operelor de caritate pe lângă spitalul „Sf. Nicolae”, apoi ea însăşi, pe propria cheltuială, a construit celebrul spital, zis al Incurabililor.

Cu ajutorul părintelui spiritual, sf. Caietan din Thiene, a scris reguli pline de înţelepciune pentru regimul spitalului, a cărui direcţiune a preluat-o. S-a îngrijit ca femeile rătăcite să se întoarcă pe drumul cel bun, construind pentru ele o casă aproape de spital.

A ridicat şi o mănăstire pentru femeile pioase şi, pentru ambele 449

FRANCISC RIPANTI DIN JESI

VENERABILI ȘI SLUJITORI AI LUI DUMNEZEU

instituţii, a compus reguli speciale. A făcut tot posibilul ca să îi aducă pe capucini la Napoli, construind pentru ei conventul „Sf. Efrem cel Vechi”. Împreună cu ducesa de Termoli, Maria de Jerbo, a adunat femei și tinere din cele mai distinse familii din Napoli într-o Congregaţie sub titlul „Maicile carităţii”, cu scopul de a-i ajuta pe sărmanii infirmi din spitalul ei.

La vârsta de şaizeci de ani a intrat în mănăstirea „Sfânta Maria din Ierusalim”, fondată de ea, numită în mod popular „Mănăstirea celor treizeci şi trei”, unde s-a observat de la început Regula Ordinului al Treilea Franciscan şi apoi, când au avut direcţiunea capucinii, cea a sfintei Clara; astfel au fost instituite primele călugăriţe capucine. A fost numită abatesă de papa Paul al III-lea, slujire pe care a exercitat-o aproape până la moarte, în 1542. Cauza de beatificare a fost introdusă pe 4 septembrie 1892.

Bibliografie: Francesco Saverio Toppi, Maria Lorenza Longo donna della Napoli del ’500, Pompei 1997; id., La venerabile Maria Lorenza Longo fondatrice delle cappuccine, în Santi e santità nell’Ordine cappuccino III: Il Novecento, ediție îngrijită de M. D’Alatri, Roma 1980, 433-449.

FRANCISC RIPANTI DIN JESI provine din familia nobilă Ripanti, laureat în drept canonic la Perugia, intră în rândul Observanţilor franciscani în jurul anului 1492. Înflăcărat de spirit, prin studiu, devine un profund cunoscător al teologiei scotiste. Dornic de a fi de folos sufletelor, se dedică predicării itinerante, fiind numit predicator apostolic de către papa Leon al X-lea. A predicat timp de trei ani, dar apoi s-a consacrat total vieţii eremitice-contemplative, considerând-o necesară pentru a nu-şi răci sufletul printr-o prea mare familiaritate faţă de seculari, predicând doar în timpul de peste an. În acest mod de viaţă a trăit circa zece ani, stând retras în ermitaj la Monteluco de Spoleto, la Sacro Speco de Narni, Cibottola, 450

Bonriposo şi în alte locuri izolate. În acel timp a animat casele de reculegere în Italia, împreună cu Bernardin din Asti şi alţi frați zeloși, în spiritul misticului Bartolomeu Cordoni din Città de Castello (†1535). În anul 1534, aderând la reforma capucină, alături de Ioan din Fano, a participat la Capitolul General din Roma – Sf. Eufemia, 1536, colaborând la redactarea primelor Constituţii capucine. După ce a fost ales de mai multe ori definitor general, a fost vicar provincial al Toscanei în 1537 şi al Umbriei până în 1542, când a fost ales, de Sfântul Scaun, Comisar general, după fuga lui Bernardin Ochino la calvinişti. În perioada cea mai dramatică a Ordinului el a vizitat toate provinciile capucinilor, pentru a verifica ortodoxia şi pentru a garanta fidelitatea faţă de Biserică. A adus în reforma capucină un idealism spiritualist distins, care, în afară de acel radicalism al observanţei „literale” a Regulii franciscane, tipică primilor reformatori, se revelează mai ales într-o metodă de contemplaţie – inventată de el şi practicată în ermitaje – publicată la Roma în 1521, după spusele vechilor biografi, cu titlulCirculus divini amoris.

Această ediţie nu a fost încă găsită. O altă ediţie a apărut la Milano în 1539, introdusă ca ultim capitol la opera lui B. Cordoni, Dialogo della unione spirituale de Dio con l’anima, ediție îngrijită de Ieronim din Molfetta, un frate capucin, urmaș al lui Bernardin Ochino.

Ripanti era convins că doar în contemplarea spirituală a iubirii lui Dumnezeu se poate realiza o reformă franciscană conformată în totalitate cu Cristos şi cu sfântul Francisc. Această convingere şi experienţa dobândită în ermitaj au făcut din el un animator al vieţii spirituale şi l-au determinat să-i înveţe personal această metodă contemplativă proprie, pe fraţii pe care îi întâlnea în din diferite convente în timpul vizitelor canonice, în calitate de Comisar general. Punctele principale asupra cărora se axa acest exerciţiu contemplativ erau Cristos în centru, Crucea şi Biserica: iubirea lui Cristos, trinitară şi cruciformă, se repetă în Biserică şi

FRANCISC RIPANTI DIN JESI

VENERABILI ȘI SLUJITORI AI LUI DUMNEZEU

451

BERNARDIN DIN ASTI

VENERABILI ȘI SLUJITORI AI LUI DUMNEZEU

în suflet ca un act circular neîncetat, o spirală de iubire, prin care contemplativul este asemenea lui Cristos pe cruce, „făcut întru totul iubire”. A fost un adevărat moment de concentrare contemplativă a capucinilor, care fuseseră suspendați pentru mai bine de un an de la predicare din cauza apostaziei lui Ochino. Toate discursurile lui Ripanti s-au concentrat asupra iubirii lui Dumnezeu, asupra abnegaţiei interioare şi a totalei sărăcii spirituale şi asupra regulii franciscane, interpretată ca fiind îndreptată către viaţa contemplativă. Despre aceasta dă mărturie vechiul cronicar Bernardin din Colpetrazzo, care a fost mult timp discipolul său.

Retrăgându-se, în 1545, în conventul ermitaj din Montemambro, de lângă Perugia, Ripanti moare pe 7 septembrie 1549, la vârsta de 80 de ani, din care 58 de viaţă consacrată.

Bibliografie: Lexicon Capuccinum, Roma 1951, col. 626; C. Cargnoni, Complessità teologiche e ascendenze spirituali del „Circolo de carità divina” di Francesco Ripanti da Jesi, în Coll. Franc. 60 (1990) 615-663.

BERNARDIN DIN ASTI este unul dintre „părinţii” reformei capucine. Este cel care a dat reformei echilibrul, organizarea şi structura sfinţeniei. Venit la capucini de la Observanţi, căutase deja o formă de viaţă reformată cu alţi confraţi, printre care mai ales Francisc din Jesi, retrăgându-se în ermitajele din Umbria, faimoasele „case de reculegere”, reuşind în 1532 să obţină de la Clement al VII-lea bula In suprema, care va fi apoi începutul Reformatorilor italieni. Incertitudinea, ba chiar aversiunea superiorilor din Observanţă spre formele de reformă, care tindeau la separare şi la autonomie, i-au oferit stimulentul definitiv pentru a trece, spre sfârșitul anului 1533 sau începutul anului 1534, să împărtăşească „viaţa disperată” a celor „patru capucini desculţi”.

Născut în 1484 în castelul din Rinco, lângă Asti, din nobilul neam Palli, şi mutat la Roma pentru a studia, în 1499 a îmbrăcat 452

haina franciscană printre Observanţi şi a devenit deja o figură eminentă printre ei, fie pentru ştiinţă (era un profund cunoscător al lui Duns Scotus), fie pentru virtute, fiind un suflet foarte dotat cu carisme spirituale şi ridicat la înălţimi mistice în contemplaţie.

Venirea sa printre capucini a fost într-adevăr providenţială. El a reuşit, cu marele său echilibru şi discernământ, să rezolve problema încurcată a lui Ludovic din Fossombrone, care, am putea spune, s-a „împroprietărit” cu forma de viaţă capucină ca şi cum ar fi o creaţie de-a sa, obţinând de la papa Clement al VII-lea bula de întemeiere Religionis zelus pe 3 iulie 1528.

Ales vicar general în capitulul din 1535 şi confirmat în anul următor, a animat cu discernământul său lucrările capitulare desfăşurate în conventul din Roma-Sf. Eufemia, care au dus la redactarea primelor şi fundamentalelor Constituţii capucine, un adevărat tezaur de spiritualitate, care rămâne cel mai clasic fundament carismatic al Ordinului. A vizitat sute de fraţi răspândiți deja în toată Italia, chiar şi în Calabria, unde s-a opus ca fraţii capucini să se unească cu Observanţii, valorizând marea experienţă spirituală a acelor primi capucini, care vor fi pionieri în sudul Italiei.

Neobosit şi radical în observarea Regulii, în timp ce vizita conventele din Marche s-a îmbolnăvit. A convocat capitulul la Firenze şi s-a retras în ermitajul din Narni timp de un an. După situația dramatică a lui Ochino, cel mai mare predicator al timpului (1538-1542) şi intervenţia providenţială a lui Francisc din Jesi (1542-1546), care a făcut ca Ordinul să depăşească şocul apostaziei lui Ochino, în 1546 Bernardin din Asti, care între timp a fost ales definitor, procurator general, moderator al provinciei romane, guardian de Roma, a fost reales vicar general în timp ce se afla la Trento ca reprezentant al noii familii capucine la faimosul Conciliu. În cei şase ani în care a fost la cârma Ordinului (a murit la Roma în 1557) a avut loc o mare expansiune a capucinilor, chiar şi la nivel de prestigiu, şi Biserica va găsi repede în aceşti fraţi arzători un instrument sigur de evanghelizare.

BERNARDIN DIN ASTI

VENERABILI ȘI SLUJITORI AI LUI DUMNEZEU

453

RANIERO DIN SANSEPOLCRO

VENERABILI ȘI SLUJITORI AI LUI DUMNEZEU

Bernardin a fost emblema blândeţii şi a bunătății, unite cu o forţă spirituală excepţională. El i-a deschis pe capucini către studiu, sprijinindu-se pe argumentele şi pe spiritualitatea sfântului Bonaventura. A obţinut de la Domnul darul contemplaţiei pe cale supranaturală şi mistică, iar orele sale de meditaţie erau interminabile. A devenit maestru de spiritualitate. Scrisorile sale circulare, rămase şi unica sa scriere spirituală regăsită (arzătoare rugăciuni adresate Sf. Treimi) îl revelează ca maestru al spiritualităţii capucine din toate timpurile. Sunt faimoase cuvintele sale pe care cronicarii le-au cules, ca de exemplu: „Frate lumesc, duşman al sfântului Francisc”. Importante sunt și discursurile sale despre rugăciune, sau indicarea identităţii capucinului în sărăcie, rugăciune şi caritate. Devenise o autoritate, mereu citat când se prezentau probleme în viaţa internă a Ordinului: „Părintele Asti spunea aşa”.

Era o oglindă de virtuţi în care capucinii s-au oglindit pentru mult timp. Chiar dacă pentru el nu a fost iniţiat niciun proces pentru canonizare, în ciuda carismelor sale bogate şi a minunilor, viaţa sa rămâne un miracol de sfinţenie şi merită să stea cu sfinţii.

Bibliografie: Costanzo Cargnoni, Figura eminens Bernardini de Asti, praecipui reformationis capuccinae promotoris, în Anal.O.F.M. Cap. 94 (1978) 374-384; Mariano D’Alatri, Bernardino d’Asti padre della riforma cappuccina, în Santi e santità nell’Ordine cappuccino I: Il Cinque e il Seicento, ediție îngrijită de M. D’Alatri, Roma 1980, 21-31.

RANIERO DIN SANSEPOLCRO, născut la Sansepolcro, centru principal al regiunii numite Valtiberina, în zona Toscanei, în provincia de Arezzo, în 1511, din Novello Sfaldelli și Gentile de’ Carlucci, a avut la botez numele de Santo, pe care l-a schimbat intrând printre capucini. Umil păstoraş, a rămas orfan în urma unei epidemii de ciumă şi s-a dedicat muncii câmpului pentru a se întreţine pe sine şi pe sora sa.

454

SPIRITUALITATEA FRANCISCANOCAPUCINĂ ÎN ROMÂNIA „O misiune care continuă”

ROMÂNIA

FRAŢII CAPUCINI

SPIRITUALITATEA FRANCISCANO-CAPUCINĂ ÎN ROMÂNIA

600

Fraţi capucini din România

ROMÂNIA

B

eatificarea fratelui capucin Ieremia Valahul (1556-1625) la 30 octombrie 1983 de către sfântul Ioan Paul al II-lea, a oferit ocazia căutării de soluţii pentru aducerea confraţilor acestui prim sfânt catolic român pe meleagurile natale. Astfel, episcopul diecezei de Iaşi s-a adresat ministrului general de atunci, fr. Flavio Roberto Carraro, cerându-i să trimită un grup de fraţi pentru iniţierea şi răspândirea spiritualităţii capucine.

Ministrul General a adresat invitaţia Provinciei capucine din Napoli, unde şi-a trăit viaţa călugărească şi s-a sfinţit fratele Ieremia.

Invitaţia a fost acceptată: doi confraţi, fr. Ubaldo Oliviero şi fr. Vittorio Clemente şi-au asumat această misiune şi au sosit în România în toamna anului 1992, stabilindu-se la Oneşti, unde era prezent deja un alt confrate, fr. Mario Querini, din provincia romană, şi unde un alt entuziast al confratelui nostru, pr. Eduard Sechel, începuse construcţia unui sanctuar închinat Fericitului Ieremia.

Ziua de 24 septembrie 1992 este data oficială a începerii noii prezenţe capucine pe meleagurile natale ale Fericitului Ieremia Valahul. Imediat, noii sosiţi trec la treabă şi deschid un seminar liceal destinat pregătirii viitorilor fraţi capucini români, închiriind şi amenajând o parte dintr-un cămin de nefamilişti, seminar ce a fost inaugurat pe 30 octombrie acelaşi an, în ziua aniversării beatificării patronului spiritual.

FRAŢII CAPUCINI

FRAÞII CAPUCINI ÎN ROMÂNIA

601

ROMÂNIA

FRAŢII CAPUCINI

SPIRITUALITATEA FRANCISCANO-CAPUCINĂ ÎN ROMÂNIA

602

În 2005, alături de clădirea sanctuarului, s-a început construcţia conventului din Oneşti, o aripă a acestuia fiind destinată ca local pentru Seminarul liceal, transformat apoi în Liceu catolic pentru tinerii de pe Valea Trotuşului. Clădirea a fost terminată şi sfinţită în anul jubiliar 2000.

La 8 mai 2005, printr-un decret al ministrului general din acel timp, fr. John Corriveau, este declarată şi constituită Custodia „Fericitul Ieremia Valahul”, primul custode fiind numit fr. Ubaldo Oliviero, care şi-a făcut o misiune din a readuce în ţară moaştele patronului spiritual, lucru care i-a reuşit, moaştele sale sosind în România în mai 2008. După un pelerinaj triumfal prin mai multe localităţi răspândite pe tot teritoriul ţării, acestea au poposit la Oneşti în ziua de 31 mai 2008, fiind depuse în cripta sanctuarului, la eveniment fiind prezenţi mai mulţi episcopi, zeci de preoţi şi nenumăraţi credincioşi. La capitolul electiv din vara aceluiaşi an 2008 a fost ales primul custode român, în persoana fr. Leon Budău.

Cu trecerea timpului, prezenţa capucină a prins contur prin deschiderea altor mănăstiri, destinate continuării formării culturale, spirituale şi teologice, precum şi activităţii pastorale, astfel încât fraţii capucini sunt prezenţi astăzi în şase comunităţi din ţară, în care fraţii încearcă să implementeze spiritualitatea compatriotului nostru, fericitul Ieremia Valahul.

SPIRITUALITATEA FRANCISCANO-CAPUCINĂ ÎN ROMÂNIA

Necesitatea de a construi un convent capucin la Oneşti s-a cristalizat odată cu începerea construcţiei Sanctuarului dedicat Fericitului Ieremia Valahul, de către regretatul părinte Eduard Sechel şi odată cu venirea în România a primilor capucini, în anul 1992: fr. Mario Querini, fr. Ubaldo Oliviero şi fr. Vittorio Clemente.

Aceştia, la îndemnul aceluiaşi părinte Eduard Sechel, au închiriat un etaj al unui bloc de nefamilişti şi au deschis Seminarul ce trebuia să-i pregătească, din punct de vedere uman şi intelectual, pe aspiranţii la viaţa consacrată, în cadrul Ordinului Fraţilor Minori Capucini.

Piatra de temelie a fost sfinţită de PS Petru Gherghel în 1995, iar inaugurarea oficială a noii construcţii a avut loc în anul 2000.

Cripta Sanctuarului, unde sunt depuse moaştele Fericitului Ieremia, este funcţională din 2008, acum fiind în stare de finalizare lucrările interioare la Biserica mare.

ONEŞTI (BC)

din Oneºti (BC)

CONVENTUL „FERICITUL IEREMIA VALAHUL”

Conventul „Fericitul Ieremia Valahul”

603

ONEŞTI (BC)

CONVENTUL „FERICITUL IEREMIA VALAHUL”

SPIRITUALITATEA FRANCISCANO-CAPUCINĂ ÎN ROMÂNIA

604

Activitatea fraternităţii din Oneşti este foarte diversificată, cuprinzând Curia Custodiei, Seminarul Liceal Capucin, Postulandatul, Liceul Teologic „Fericitul Ieremia”, slujirea pastorală în Sanctuarul „Fericitul Ieremia”, asistenţa Ordinului Franciscan Secular şi a Tineretului Franciscan, Centrul de zi „Te ascult”, activitatea ecumenică de la Centrul de Spiritualitate Franciscano-Capucină şi Activitate Ecumenică „Domus Mariae” din localitate, servicii de asistenţă socială şi caritativă, precum şi ajutorul pastoral acordat parohiilor din împrejurimi.

CUPRINS Cuvânt înainte, de fr. Leon Budău ........................................

5

Prefaţă, de fr. Mauro Jöhri........................................................

7

Introducere, de Costanzo Cargnoni .......................................

11

SFINŢI ŞI FERICIŢI ......................................................................

61

VENERABILI ŞI SLUJITORI AI LUI DUMNEZEU ....................... 443 SPIRITUALITATEA FRANCISCANO-CAPUCINĂ ÎN ROMÂNIA ... 599 INDICELE NUMELOR Indice alfabetic .................................................................... 617 Indice cronologic ................................................................. 627 Indice liturgic ...................................................................... 637

641

Ordinul Fraţilor Minori Capucini Custodia „Fericitul Ieremia Valahul” Bd. Belvedere, 7, 601091 – Oneşti (BC) www.ofmcapucini.ro