Biserică și societate doctrină socială - docat
„P
rin porunca iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui, creștinii, din punct de vedere moral, sunt încă o dată obligați să-i ajute pe alții, să slujească binele comun, să fie aproape de fiecare individ, contribuind la dezvoltarea unei veți demne de ființa umană” (DOCAT 86).
Binele meu? Binele nostru? Text: Pr. Daniel Gheorghiță Benchea
„L
inia care separă binele de rău străbate inima fiecărui om. Și cine ar vrea să distrugă o parte din inima sa?” (Aleksandr Soljenițîn). „Lumea are destul pentru necesitățile fiecăruia, dar nu are suficient pentru lăcomia fiecăruia” (Mahatma Gandhi). Dintre toate capitolele străbătute până acum din documentul nostru, DOCAT, acest al patrulea este cel mai teoretic, dar și cel mai practic. Acest paradox se explică prin faptul că suntem chemați să reflectăm asupra a patru principii sociale esențiale: principiul binelui comun, principiul personalității (demnitatea persoanei umane), principiul solidarității și principiul subsidiarității. De ce aceste principii? Pentru că avem o responsabilitate: cel de lângă noi. „Prin porunca iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui, creștinii, 16
ACTUALITATEA CREȘTINĂ | MAI 2020
din punct de vedere moral, sunt încă o dată obligați să-i ajute pe alții, să slujească binele comun, să fie aproape de fiecare individ, contribuind la dezvoltarea unei veți demne de ființa umană” (DOCAT 86). În ceea ce privește demnitatea persoanei am vorbit detaliat în numărul trecut. Celelalte trei principii ne dezvăluie faptul că, oricât de teoretice ni s-ar părea, cel puțin o dată realitatea ne-a făcut să le confruntăm față în față și să le punem în practică. Astfel, binele comun reprezintă, așa cum ne spune Conciliul Vatican II, „ansamblul condițiilor de viață socială care permit grupurilor și indivizilor să-și atingă mai deplin și mai ușor perfecțiunea proprie” (Gaudium et Spes 26). Am acționat eu vreodată în acest spirit al binelui comun, m-aș putea întreba? Da. De fiecare dată când am fost interesat de binele celorlalți,
mai ales de binele celor la care nu se mai gândește nimeni. „Plinătatea iubirii față de aproapele constă pur și simplu în capacitatea de a-l întreba pe aproapele: ce suferință te chinuie?” (Simone Weil). Principiul solidarității exprimă dimensiunea socială a persoanei umane, căci niciun om nu poate trăi doar pentru el singur; el depinde întotdeauna de ceilalți, astfel încât granițele devin din ce în ce mai puțin importante. Chemați să gândim global, nu putem neglija probleme precum schimbările climatice, epidemiile sau migrația (cf. DOCAT 100-101). Principiul subsidiarității scoate în evidență, ne precizează DOCAT, faptul că problemele de viață comunitară nu pot fi lăsate pur și simplu pe baza „celor de sus”. Într-un cuvânt, trebuie să ne ocupăm în mod independent de problemele întâmpinate, iar ajutorul să-l căutăm la nivelul proxim următor doar în cazul unei suprasolicitări. În concluzie, de ce toate aceste principii? Toate acestea există doar pentru a ne complica viața? Nicidecum, toate acestea sunt pentru și numai pentru construirea unei „civilizații a iubirii”.
