Statui

Biserica Franceză, București

Cu brațele și Inima deschise Secr etul statuii Mân tui torului de la Bi serica Franc eză din Bucur ești

Cei care au trecut pragul Bisericii Franceze (SacréCœur) din București au avut ocazia să se roage în fața unei frumoase statui a Preasfintei Inimi a lui Isus. Punct focal al micuței biserici, reprezentarea Mântuitorului de pe altar, cu Inima vizibilă pe piept, cu brațele deschise într-o chemare către lumea întreagă, este cea în fața căreia Fericitul Vladimir Ghika a oferit adesea Sfânta Liturghie. Este cunoscut faptul că Monseniorul avea o devoțiune specială către Preasfânta Inimă a lui Isus, el fiind cel care a purtat stindardul catolicilor din România la pelerinajul din martie 1917 de la Paray-leMonial – locul unde Isus i s-a arătat Sfintei Margareta-Maria Alacoque, cerându-i răspândirea cultului Preasfintei sale Inimi. Tot în albumul de poeme și gravuri Les intermèdes

Text: Viviana Dimcev

de Talloires, Vladimir Ghika dedică o poezie Preasfintei Inimi. Nu e de mirare că acesta este hramul bisericii construite în 1930 de „Fiicele Carității Sfântului Vincențiu de Paul” – aduse de Monsenior în București – lângă Institutul de Caritate, cunoscut azi ca Spitalul Parhon.

Această reprezentare a Mântuitorului cu brațele deschise îmbrățișând întregul univers se datorează unei umile mame de familie din Franța. Édith Royer (1841-1924) a avut o viață spirituală bogată încă din copilărie; deși se gândea să intre într-o mănăstire, în cele din urmă, la insistența familiei și a duhovnicului, s-a căsătorit cu Charles Royer în 1860 și a avut 4 fiice. Începând din 1870, Édith a beneficiat de niște haruri extraordinare: viziuni ale Mântuitorului, care îi arată Inima sa Preasfântă, întocmai precum Sfintei Margareta-Maria Alacoque. De altfel, Édith a avut și o apariție a Sfintei, în 1872, chiar la Paray-leMonial, care i-a confirmat că misiunea ei era de a face cunoscută Preasfânta Inimă a lui Isus.

Unul dintre mijloacele prin care Édith a făcut acest lucru a fost să-i propună Episcopului de Dijon fondarea unei Asociații de rugăciune și penitență, care după mai mulți ani va fi aprobată de Biserică și se va afilia Bazilicii Sacré-Cœur din Montmartre, pe atunci în construcție. În tot acest timp, Episcopul, la cererea lui Édith, a păstrat secret numele vizionarei și al confesorului acesteia, originile Asociației fiind revelate doar în 1928, după moartea lui Édith. Vizionara a trăit până la vârsta de 83 de ani în același anonimat umil. În ultima parte a vieții, după moartea soțului, a încercat să intre într-o mănăstire de călugărițe bernardine, dar din cauza sănătății fragile, a trebuit să revină în sânul familiei, unde a și murit, în 1924.

În 22 iunie 1873, chiar în solemnitatea Preasfintei Inimi, Édith îl vede pe Isus stând în picioare, cu brațele întinse; pe piept strălucește Inima Preasfântă. La cererea Mântuitorului de a face o reprezentare după această viziune, Édith se teme să propună o altă imagine a Preasfintei Inimi decât cea de la Paray-le-Monial. O altă viziune a Sfintei MargaretaMaria rezolvă această dificultate; Édith înțelege că în reprezentarea de la Paray-le-Monial, Isus își revelează Inima, arătând-o cu mâna – acesta fiind începutul răspândirii devoțiunii – în timp ce imaginea Preasfintei Inimi în care Mântuitorul are brațele întinse corespunde unui alt scop, fiind ca un răspuns la chemarea Bisericii sale: „M-ați chemat, iată-mă! Sunt Eu, cu Inima arzând de iubire pentru voi.”

Apariția a avut loc de mai multe ori, fiind asemănătoare cu scena Schimbării la Față: o lumină orbitoare, veșminte albe, luminoase. „Prima dată când l-am văzut, în 1873, scria Édith, aproape nu am îndrăznit să-l privesc, dar mi-a apărut și în 25 și 26 mai 1875, în același mod, chiar și mai strălucitor. Am fost atrasă să-l privesc chiar fără voia mea și am văzut că plângea... Privirile îi erau ațintite asupra lumii cu o expresie inexprimabilă de tristețe, de iubire, de dorință. Îmi lipsesc cuvintele, nu pot să mă gândesc la asta fără să mi se topească inima. O, dacă lumea ar putea să-l vadă, cum ar alerga la El.”

Édith nu reușește să descrie chipul lui Isus: „E de o frumusețe cum nu se poate vedea pe pământ. Sunt neputincioasă să exprim maiestatea, frumusețea, bunătatea, compasiunea, iubirea, tandrețea sa. Trăsătura dominantă, cred, este iubirea și un fel de expresie care imploră, pe care nu pot s-o redau, dar care ar face inimile să se topească dacă ar putea-o vedea. O, dacă aș putea exprima tot ce mi-a arătat El despre iubirea lui, despre dorința lui de a ne mântui, de a se oferi, de a se dărui. Dacă lumea l-ar cunoaște, cum l-ar iubi!” „Totul era alb, strălucitor precum zăpada. În mijlocul pieptului său, ca un focar arzător, vedeam Inima strălucind – aș fi vrut să spun ca soarele, și totuși, o puteam distinge foarte bine, nu mă orbea. Razele de lumină se răspândeau... de acolo se revărsau flăcări pentru a îmbrățișa inimile, pentru a înteți focul pe care El a venit să-l aprindă pe pământ. Brațele erau deschise, dar mai puțin întinse decât pe cruce, pentru a ne aminti răstignirea și, în același timp, ca să ne atragă cu tandrețea unui tată, a unui Mântuitor...” Viziunea era întregită de instrumentele Pătimirii, așezate la picioarele lui Isus. Astfel, cu iubirea Mântuitorului se unește amintirea suferințelor și a morții sale. De altfel, Édith scria: „Devoțiunea la Preasfânta Inimă a lui Isus nu este o practică evlavioasă care se adaugă la alte practici evlavioase. Este întreaga viață îmbrățișată de iubirea divină.”

Treptat, această reprezentare a lui Isus cu brațele deschise și Inima vizibilă pe piept se răspândește, pornind, cel mai probabil, de la Bazilica Sacré-Cœur din Montmartre, de care era legată și Asociația de rugăciune și penitență fondată în urma viziunilor lui Édith, ridicată de Papa Leon al XIII-lea în 1894 la rang de Arhiconfrerie Universală. O astfel de statuie apare pe o carte poștală de la începutul secolului al XX-lea, când Bazilica nu era încă finalizată. Următoarele decenii cunosc o răspândire mondială a acestei reprezentări, unele din ele devenind celebre: în 1923 este inaugurat mozaicul din Bazilica Sacré-Cœur din Montmartre; între 1922-1931, faimoasa statuie a lui Isus de la Rio de Janeiro; Barcelona este străjuită tot de o astfel de statuie ce încununează biserica Sagrat Cor de pe muntele Tibidabo.

Mai puțin celebră, dar nu mai puțin expresivă, statuia Preasfintei Inimi de la Biserica Franceză se încadrează în aceeași perioadă, cu un detaliu interesant: la picioarele lui Isus apar și simbolurile Pătimirii, întocmai ca în viziunea lui Édith Royer. „Brațele deschise ale Divinului Învățător, scria ea, ne invită să ne unim suferința noastră cu a lui, arătându-ne, în același timp, Preotul etern, Victima Euharistică... Cristos viu în Biserica lui și invitând pe membrele sale să participe la jertfa Lui.” (Textul preia informații din articolul Édith Royer, Apôtre du Sacré-Cœur (1841-1924) de Paulette Leblanc)

Devoțiun ea la Pr easfân ta Inimă I

Repere cronologice din prima jumătate a secolului al XX-lea

11 iunie 1899 – Consacrarea omenirii la Preasfânta Inimă a lui Isus de către Papa Leon al XIII-lea 1907 – Papa Pius al X-lea binecuvântează O pera de întronare a Preasfintei Inimi în familii a Pr. Mateo Crawley-Boevey 16 octombrie 1919 – Consacrarea Bazilicii Sacré-Cœur din Montmartre 1928 – Papa Pius al XI-lea publică Enciclica Miserentissimus Redemptor, care insistă asupra datoriei de a aduce ispășire față de Preasfânta Inimă a lui Isus 1956 – Papa Pius al XII-lea publică Enciclica Haurietis Aquas, dedicată devoțiunii la Preasfânta Inimă a lui Isus.

Bazilica Sacré-Cœur din Montmartre, la sfârșitul sec. al XIX-lea