Moldova_3-2016

PATRIMONIU Muzeul Național de Artă al Moldovei

2016

www.revista.md

mai / iunie

2016

mai iunie

Revistă social - culturală

Revistă social - culturală

Ecaterina Popescu: „Orice artă, orice meșteșug trebuie promovat, trebuie transmis generaţiei tinere, pentru a-i asigura continuitatea”

Marius LAZURCA: O să-mi lipsească oamenii de aici… cei alături de care trecem adesea distraţi sau nepăsători

descOPERĂ - spectaco-

Paul Louis Narcisse Grolleron. Husarul. Mijlocul secolului al XIX-lea

lul dintre stânci - peisajul cultural Orheiul Vechi pe muzica lui Verdi

iProsop 2016.

Podoabele Sudului

PATRIMONIU

Muzeul Național de Artă al Moldovei

Cuprins

8

EDITORIAL

44

Păstrând visurile şi cheile tinereţii (Liliana Popuşoi)

10

INTERVIU

Mihai Volontir (Mihai Potârniche)

48

INTERVIEW Marius LAZURCA: I will miss the people here ... those that we often pass by distracted or careless

18

56

20. Noaptea Europeană a Muzeelor

64 70

38. Fenomenul Matei Vișniec și (ne)angajarea clovnilor (academicianul Mihai Cimpoi)

ARABESCURI Alte desluşiri (Ioan Mânăscurtă)

72

LECŢII DESPRE CULTURĂ Cultura artistului ca sumă a artelor (Mircea V. Ciobanu)

29. BITEI – un liant artistic între tradiţie şi modernitate 30. descOPERĂ – spectacolul dintre stânci – peisajul cultural Orheiul Vechi pe muzica lui Verdi

ACORDURI SENTIMENTALE Peştera „Emil Racoviţă”, a treia ca lungime între peșterile de ghips ale lumii (Alecu Reniţă)

24. Cartea – emblema Chişinăului (Tamara Pereteatcu) 28. CRONOGRAF – ecranul unde realitatea devine artă

CULTURA ÎN MIȘCARE Prosopul, floare rară în cununa de mărgăritare a tradiţiilor noastre

CULTURA ÎN MIȘCARE 18. Orășelul European

OAMENI ÎNDEAPROAPE Ecaterina POPESCU: Reconstituirea covorului tradiţional este o verigă importantă a culturii noastre identitare (Liliana Popuşoi)

Marius LAZURCA: O să-mi lipsească oamenii de aici… cei alături de care trecem adesea distraţi sau nepăsători (Liliana Popuşoi)

14

Chipuri în lumină

77

SCRIPTAMANET Revelaţia subsidiarului: Adolf şi tata Vasile (Maria Şleahtiţchi)

Autor anonim. Faun şi nimfă. Sec. XVIII

2016

iunie

Revistă social-culturală

mai iunie

2016

Serie nouă

Redactor-şef Liliana CERGĂ Redactor-şef adjunct Simion Zamșa Secretar de redacţie Mihai POTÂRNICHE Stilizator Inga DRUŢĂ

79

CARTE DIEM

Redactori asociaţi Mihai Cimpoi Alecu Reniţă Maria Şleahtiţchi Mircea V. Ciobanu Emilian Galaicu-Păun Ioan Mânăscurtă Tamara Pereteatcu Tudor Stavilă

Orhan PAMUK, Viaţa cea nouă Matei VIŞNIEC, Domnul K. eliberat (Emilian Galaicu-Păun)

82

GALERII VIRTUALE Simion Zamşa – un estetician metafizic (Liliana Popuşoi)

92

PATRIMONIU Arta franceză din colecţiile Muzeului Naţional de Artă al Moldovei (Tudor Stăvilă)

© Design Simion ZAMȘA Machetator Elena KARACHENTSEVA Contabil-şef Elena HADJIU ADRESA REDACŢIEI Casa Presei, etajul 5, bir.: 527, 531; 2012, Chișinău, str. Pușkin, nr. 22 Tel.: +37322/233146; +37322/232549; +37322/237463 Conţinutul textelor publicate în MOLDOVA reflectă poziţia și gustul estetic al autorului și nu neapărat pe cel al redacţiei. www.revista.md revista_moldova@yahoo.com Abonamentele la revista MOLDOVA pot fi perfectate începând cu orice lună a anului. Indice poştal: PM 31719 Revista MOLDOVA este difuzată în toate reprezentanţele ţării de peste hotare, la misiunile diplomatice străine din Republica Moldova, la cele mai importante instituţii şi întreprinderi ale statului, precum şi prin intermediul agenţilor de difuzare a presei.

ISSN 0132-6635 Tiraj: 500 de exemplare Tiparul a fost executat la „Bons Offices” SRL, Chişinău Imaginile şi textele pot fi reproduse doar cu acordul redacţiei.

Imagine: Andrei Mardari

mai

mai

2016

iunie

Contents 8-9 Editorial: Keeping the dreams and keys of youth During the process of selective readings, I stumbled upon a quote by Johann Wolfgang Von Goethe, which intrigued me: ”The destiny of every nation, at a certain moment, depends on how the young people think, those under 25”.

So, the age of 25 appears as a turning point when dreams need encouragement and support in order to be able to guide the destiny of the young people and of the country with youthful aspirations.

As a responsible adult, when children reach the age when they get their driving license, it would recommendable to buy a travel ticket for them to visit one of the prestigious universities in Europe, where they can diversify their knowledge and skills, which would later help them work with confidence and dedication anywhere in the world, even at home.

As George Washington Carver said: ”Education is the key that opens the golden door of freedom”.

In this edition of Moldova, we want you to meet some of the keepers of such keys, persons who help along the young and the youth, who do their best to bring up to date and rejuvenate customs and traditions that define us as a people and as a cultural entity, people for whom raising a cultured generation is a priority, persons who inspire and who spare no effort to improve the image capital of our country and to make us proud of our cultural heritage.

10-17 INTERVIEW: Marius LAZURCA: “I will miss the people here ... those that we often pass by distracted or careless”

A sober and discreet intellectual, having the career of a diplomat, the Romanian Ambassador in the Republic of Moldova, Marius Lazurca, has recently completed his office in our country. Before he proceeds to his new diplomatic mission, that of the Ambassador of Romania to Hungary, Marius Lazurca graciously agreed to talk to us about Republic of Moldova and its people, as he knew and loved.

“- You have participated in numerous cultural events (including several mundane events) as a guest, host or guest of honour. How would you describe the Republic of Moldova from the cultural perspective?

The culture here is alive, diverse and colourful, curated by mature and fully professionalized artistic communities. The Union of Plastic Artists or Writers are very active and are able to spread prestige, creativity and values over the entire society. Secondly, despite the still difficult economic situation, The Republic of Moldova maintains operational rich cultural infrastructure, made up of concert halls, exhibition spaces, various museums, theatres, hosting a series of successive events in a rapid pace and for all tastes. Therefore, I think it is worth to welcome the fact that besides the devoted or classical dimension of culture, certain avant-garde or experimental expressions are cultivated in Moldova mainly in theatre – as I have noticed in my experience”.

18-19 The European Town A new edition of the European Town was hosted this year in mid-May in the Public Garden ”Ștefan cel Mare”. As per tradition, the event was organized by the EU Delegation to Moldova.

The programme included presentations of EU-funded projects, meant to offer relevant and useful information about the assistance the EU provides for Moldova’s development. The event was attended by representatives of EU member and candidate countries’ embassies, who shared with the visitors the richness of European culture and cuisine.

Several tents were installed in the European Town, exhibiting information about the projects implemented in Moldova with the support of European partners in various fields. The Ministry of Culture participated with a kiosk dedicated to the Creative Europe Programme.

The agreement regarding Moldova’s participation in the Creative Europe Programmer was signed in March 2015 in Brussels by Minister of Education Monica Babuc and the European Commissioner for Education, Culture, Youth and Sport Tibor Navracsics.

mai

2016

2 3

iunie

20-23 The European Night of Museums In 2016, the European Night of Museums was organized for the third consecutive time under the patronage of the Ministry of Culture.

This year’s key event was the International Seminar within the CHOICE Programme framework, financed by the EU and hosted by the Parental Home Museum in Palanca village, Călărași district. The seminar reunited experts in the field of cultural heritage from Moldova, Ukraine, Belarus and Armenia.

There are 118 museums and their branches included in the Moldovan Museum Registry.

This year two new additions were made - one from Hăsnășenii Mari village, Drochia district, and another from Negrea village, Hâncești district.

24-27 Books: an Emblem of Chişinău The International Fair of Books for Children and Youth has reached its 20th anniversary.

The organizers include the National Section of the International Board on Books for Young People (IBBY), Moldova’s Ministry of Culture, Ministry of Education, Ministry of Youth and Sports, the National Children’s Library “Ion Creangă”, the Publishers’ Union, the National Commission for UNESCO, the Chisinau Mayor’s Office, and the Writers’ Union, among others.

During April 14-16, on display in Chişinău there were over 15,000 books published in Romania, Russia, China, France, Germany, Poland, Hungary and Moldova. 125 new books were revealed. Thousands of children from various parts of the country participated in this parade and contest of books. The Fair offered them, besides the exhibition of books, a host of interactive events, including a reading contest, the Book Battle competition, various workshops and so on. Every kid visiting the Fair got Dumitru Crudu’s book The Sparrow in the Bag as a present. The surprise book is a tradition of the Fair that is observed at every edition.

28

CRONOGRAF – the screen where reality becomes art CRONOGRAF is the biggest film festival in Moldova and is a unique occasion for movie lovers to watch quality documentaries from the whole world, to talk to the directors, to learn the latest tendencies in the field and to discover new views on topical subjects or eternal themes.

This year, the International Documentary Film Festival expanded its international culturalartistic horizon, as 50 productions from 22 countries have been screened. Overall, 600 movies had been submitted for selection by directors and producers from various countries.

Commenting on the increased number of entries this year, Minister of Culture Monica Babuc said that „this shows that the Festival is recognized as one of the most prestigious and attractive international events, which makes us proud and grateful. Moreover, CRONOGRAF has become a cultural ambassador of our country, through which we can become better known throughout the world”.

A premiere for this edition was the inclusion of movies for kids, directed by French filmmakers. Another news is that CRONOGRAF became the first cultural project in Moldova to be financed by the Creative Europe Programme.

29

BITEI 2016 – an artistic link between tradition and modernity At the beginning of June, the curtains dropped on the 12th edition of the Stage Arts Festival - BITEI (Biennial of the Theater „Eugene Ionesco”).

This year, the most important theatrical event in Moldova gathered artists belonging to theaters and cultural companies from 13 countries: Romania, Japan, Poland, South Korea, Russia, Belarus, Ukraine, France, Israel, Germany, Georgia, Egypt and Moldova. The festival programme included 21 plays and 3 venues: the Theater „Eugene Ionesco”, the Russian Drama Theater „A.P. Cehov” and the Revue Theater „Ginta Latină”.

The event was organized by the Theater „Eugene Ionesco”, under the high patronage of the

Moldovan Government, with the support of the Ministry of Culture and other public and private institutions. The 12th edition of the Stage Arts Festival The Biennial of the Theater „Eugene Ionesco” took place under the motto „together… only together”.

30-37

descOPERĂ - the spectacle between the rocks - a Verdi soundtrack for Orheiul Vechi’s cultural landscape For the second consecutive year, the village of Butuceni, heart of the Natural-Cultural Reserve Orheiul Vechi, is proving itself not only as an exceptional tourist destination, but also as a vibrant cultural space.

Last year, the artists of the National Opera and Ballet Theater “Maria Bieşu” tested the acoustics of the amphitheater between rocks, with a classical music show under the baton of Austrian conductor Friedrich Pfeiffer. This year, the event grew up to become an open air classical music festival and was part of the cultural-artistic programme celebrating the 25th anniversary of Moldova’s independence.

The visitors - music lovers, artists, constant consumers of cultural events, politicians, local and foreign diplomats, as well as ordinary tourists had the chance to discover the beauty of classical music in a unique natural environment.

The descOPERĂ festival kicked off with a performance of classical music under the title “Strauss visiting Butuceni”. The most awaited part was Giuseppe Verdi’s Rigoletto, conducted by Andrea Battistini and performed by the artists of the National Opera and Ballet Theater “Maria Bieşu”. Verdi’s Messa da Requiem ended the opera between rocks on an epic note.

38-43

Academician Mihai Cimpoi: The Matei Vișniec Phenomenon The Satiricus Theater had this brilliant idea to hold the “From Chekhov to Vișniec” Days – a clear proof of how receptive the company and their director Sandu Grecu are to modernism and postmodernism, with the two playwrights being iconic representatives encompassing the genres.

What was the actual result of this exceptional cultural event?

Obviously, it was the establishment of an absolutely necessary connection with a great dramatist (I home the word “great”, so relativized nowadays, doesn’t offend anyone in this case and doesn’t cause bitter jealousy).

Second, it demonstrated that we do have theater, that we can play theater well, that we do have directors, actors and an audience. Or to put it differently: that we do have values which enable us to engage in dialogue with Europe and with the whole wide world.

Third, the event falls into the context of a discussion on the Unity of Universal Culture in Mihai Eminescu’s Reprezentation, which was held as part of the World Congress of Eminescu Scholars and which discussed among other issues Eminescu’s irrefutable argument that this unity can be best achieved through drama: the Ancient theater, the Classical French, German and Russian ones, as well as through the sub-genre contemporary to the poet.

44-47

Mihai POTÂRNICHE: Faces in the Glare, actor Mihai Volontir True artists never die, for in parallel with their worldly lives, with hard work and God-given talent, they build immortality through art. Celebrated as the best actor of Moldova’s 20th century cinematography, Mihai Volontir lives on in our memories thanks to the roles that made him famous.

On stage and in the spotlights, Mihai Volontir was a prince, a king, and a servant; he loved and suffered, and he died numerous times to the applause of the audience. In his 57 years’ long career, Volontir played over 120 roles both on stage and in films. The role of the Gypsy man Budulai made him famous in our country, across the former USSR and even in the West, breaking the information wall of the then empire.

mai

2016

4 5

iunie

With all the fame and admiration that he enjoyed as an actor, Mihail Volontir was a modest person, a hopeless romantic with a warm and open heart, a man I had the honor to know and whose interior world I tried to capture and immortalize with my camera.

48-55 Ecaterina Popescu: Recovering the traditional carpet is a key link in our identity chain

The traditional carpet is not only an ancient folk craft on the brink of extinction, but we can certainly say it is like a book of our people’s destiny. A book in which longings and pains have been written with images and colors, each color being the result of deep searches and efforts, each image being born out of skill, emotion and hope… all these together represent the history of the time and the people who enacted or witnessed this act of creation - the Moldovan carpet.

It is a welcome development that in recent years artisanship exhibitions, fairs and festivals have brought into the spotlight our carpet and its derivatives: lăicer, scoață and cergă rugs or souvenir carpets. The name of master craftswoman Ecaterina Popescu is deeply associated with this trade in Moldova. The weaving artist is not only passionate about the craft, but is devoting most of her time and efforts to restoring the symbols and marks of the carpet, as well as old weaving techniques, in order to bring the traditional carpet into our age and revive its reputation.

A winner of numerous awards home and abroad, Ecaterina Popescu’s most precious prize are the young people who visit her workshop and fall in love with traditional crafts, especially weaving, thus ensuring the continuity of the tradition.

56-63 The towel, a rare gem in the pearl crown of our traditions

48-57

The iProsop-2016 festival reached its second edition. The event allowed the south region of Moldova to exhibit its treasures, lead by the traditional towel.

On June 5, the Selemet village from Cimişlia district was ready and waiting for visitors. The locals had decorated their gates like icons - with towels and flowers, they put on traditional clothes, embroidered with ancestral motives and went to greet the visitors with dancing, singing and good mood.

About 50 folk artisans gathered in Selemet to take part in iProsop-2016: The Treasures of the South. The program was organized by the Selemet town hall and the ”Familii migrante” Association and included 4 sections: Fair/exhibition, with the sale of handicrafts, towels and national costumes; Gastronomy, with master-classes where local Moldovans, Bulgarians, Gagauz and Ukrainians prepared southern dishes; Educational entertainment, with the Reinvented Towel fashion show and weaving and sewing workshops; and iKids, which had a fun zone for the little ones, as well as towel making and coloring activities, contests and artistic games.

64-69 The „Emil Racoviţă” Cave, the world’s third longest gypsum cave The story of the „Emil Racoviţă” Cave in northern Moldova has in time become a legend of itself. Its road to affirmation as a natural monument belonging to world heritage is a story that has to be passed on from generation to generation, in order to learn from and avoid repeating mistakes that can deprive the Earth from some of its most precious jewels.

Nobody searched it. It appeared, like any wonder, by happenstance, and then revealed to us the mystery and beauty of its depths. In a seemingly ordinary day in 1959, a gypsum mine 3 km of Criva village in northern Moldova exploded. As a result, a crack appeared in the gypsum wall, from which water sprung out with such a flow that it flooded the area for 7 weeks.

When the first explorers came, through mud, into the mysterious and shadowy darkness, they did not expect to be exploring one of Earth’s biggest caves- sixth overall and third among gypsum caves. This was followed by weeks of intense research and hard work. The researchers energy was fueled by passion and the feeling of being on the brink of a big

discovery. In time, they discovered 3-4 levels of labyrinths, while some of the lower and upper ones still remain unexplored.

70-71 Arabesques. Ioan Mânăscurtă: Other interpretations I once saw a map of the ear and I think it is the most fantastical image I have ever researched.

The outer ear has the form of a reversed fetus, exactly the position the latter has in a mother’s belly. Secondly, the shape and look of a ear can provide information about the owner’s physical or temperamental type. The ear has a point that communicates directly with the heart, others that communicate directly with the lungs, the liver, the spleen, the pancreas, the spine and any gland and bone of our body. In a way, we could say it is the exteriorization of the most profound intimity. Perhaps the ear was invented so that the Chinese could heal with their almost weightless gold needles the ailing organs deep within the body without damaging its integrity? Perhaps the ear is the radar antenna that excites the mind and the organs when it receives love words? Just like the ear is the miniature representation of the body that carries it, so the human body is representation at the terrestrial level of… of what?

Of the eternal God in eternal becoming?

Why are you asking?

Did the ear which you bear ask you why it is containing the miniature of all the organs while being itself an organ?

72-76 Mircea V. Ciobanu: An Artist’s Culture as a Sum of Arts …It’s of course a truism, but also an observation of my own: artists who are really good at their particular crafts tend to have a good taste in the other arts as well.

Consecutively, a consumer of arts (and of culture implicitly) is more fully satisfied when he can have a taste of them all. Not by a transfer of one genre of art into another! On the contrary, given that some things are better seen in a particular genre, you exploit the possibilities of the genre where you persevere in.

A consecutive-successive correlation between literature and music is a separate topic. It involves first of all a melting of literary subjects into musical pieces. The list here is huge, from Don Quixote by Minkus (or Richard Strauss) to Tchaikovsky’s Queen of Spades, from Wagner’s Tristan and Isolde to Rimsky-Korsakov’s Scheherazade (as I write this, I’m listening to the sweet, lulling narrative of the violin in Scheherazade’s “role”, and to the grave prelude of Wagner’s opera).

Classical music masterpieces are often named after literary masterpieces and characters: Romeo and Juliet, Francesca da Rimini, Faust, Daphnis and Chloe, Bluebeard, The Afternoon of a Faun… And then there are the poems turned into songs, romances or lieder. Finally, we can talk about the musicality of some literary pieces (poetical, first of all), as well as about the drama or narrative attributes of some musical pieces.

But there is also music melted into literary texts, in one form or another. Names of songs or composers can be found in literary titles: Aimez-vous Brahms? or A Concert of Bach’s Music (novels by Françoise Sagan and Hortensia Papadat-Bengescu, respectively), Valses Nobles et Sentimentales (a series by Ravel that inspired poems by Şerban Foarţă), Rothschild’s Violin (a short story by Chekhov). These are literary works where music makes an explicit appearance. Works where the authors charge their music-related impressions with literary meanings…

77-78 ScriptAmanet. Maria Şleahtiţchi: The Revelation of the Subsidiary: Adolf and Daddy Vasile

Vladimir Beșleagă is one of my favorite writers. I like to communicate with him, I am interested in everything he has written and what has been written about him. (...) Only the Broken Flight novel will present him as a writer. After more than six decades of literary

mai

2016

6 7

iunie

activity, after gaining a place in all the literary genres and histories, he has published a new book. A memory book that, if it doesn’t fully deconstruct the literary critique and history about his writings, will certainly at least change the angle of interpretation. Daddy Vasile (Cartier, 2015) is made of two species of the confessional genre: 73 memory-episodes of the son about his parent and XIV letters from dad to son. Published more than half a century after his literary debut, Vladimir Beșleagă’s memoirs demand a place at the very foundation of his work. Conceived as a reversed ocean, the sequential story in Daddy Vasile takes place like an initiatic journey traveled in the opposite direction, from today towards the moment of the writer’s birth and further, towards the deep waves of his people’s history, established on the left bank of the Nistru. The storyteller’s return to the essentials is felt like a need for self-confession above everything, as writing is cathartic.

79-80 Emilian Galaicu-Păun: Carte diem “I read a book one day and my whole life was changed” – so begins Orhan Pamuk’s novel The New Life (published in Romanian by Polirom, 2011); 300 pages later it closes with the following (farewell) sentence: “…I didn’t want at all to step into another life, I didn’t want to die”. Immersed in the magic of reading, the 22-year-old character soon lives the second fundamental experience of his life: “The next day I fell in love”.

The next logical thing was to fit everything into an equation: “I was the person who had read a book, whose whole life had changed, who had fell in love, who felt that he was about to embark on a journey that was leading to a new life”, to leave his native home, in the search of the one who had handed him the book, the beautiful Canan…

82-91 VIRTUAL GALLERIES: Simion Zamşa A student of Igor Vieru, and himself one of the greatest teachers of the national graphic school, Simion Zamşa is a valuable and complex artist, a prominent name in Bessarabian plastic art.

Remarkably, Simion Zamşa’s book illustration faithfully reproduces the connection that the artist had with his master Igor Vieru, which he is continuing and developing with ambition and tenacity. Book illustration has played a special role in Bessarabia’s plastic art, and its strength resides in the artists who know how to render with accuracy and dedication the national peculiarity, to give their work a distinct, authentic signature. Book illustration has gone in our art through several evolution stages, from Igor Vieru, to Isai Cârmu to Simion Zamşa, an artist who, being born in a village, knows how to invest his characters with identity features that represent us.

92-100 Tudor Stavilă: French Art in Moldova’s National Art Museum’s Collections

In the collection of Moldova’s National Museum of Plastic Arts, French art occupies one of the central spots. The paintings, sculptures and graphic works created by French artists outnumber those by Italian, German, Spanish or English masters. The 70 or so engraving pieces and the 30 paintings and sculptures cover a span of three centuries of French art.

One can note a certain dissociation from the Italian or German Renaissance-era art, with the particularity being an arbitrary acceptance of artistic motives, which gives French art a singular role in the European art of the XVII-XIX centuries.

The Renaissance and the development of classicism in the XVII century, followed by the neo-classicism of the XVIII century, reflected in art the expression of a search for order, of Antic and Italian influences, free from the Renaissance aesthetics, resorting just accidentally to the mythological motives of the Antic ruins.

EDITORIAL

Liliana POPUȘOI

Păstrând visurile şi cheile tinereţii Nu sunt adepta lecturilor motivaţionale, dar există momente când vrei să citeşti ceva şi nu ştii ce anume. Într-un astfel de moment, am dat, la nimereală, un cuvânt în căutare. Ei bine, nu chiar la nimereală. Nu găseam o soluție pentru o situaţie sucită şi am decis să citesc despre curaj. În procesul lecturilor selective, am descoperit din întâmplare un citat de Johann Wolfgang von Goethe, care m-a intrigat: „Destinul fiecărei naţiuni, la un moment dat, depinde de felul în care gândesc cei tineri, cei cu vârste sub 25 de ani”.

Bine, să zicem că în viața asta nimic nu-i întâmplător, nici întâmplătoarea mea lectură şi nici legătura dintre curaj și destin. Iar doza de curaj a tinerilor poate fi explicată prin faptul că, în lipsa unor profunde experienţe de viaţă, ei nu cunosc anumite pericole şi nu se tem de ceea ce nu cunosc. Pe când, pentru o mare parte dintre adulţii responsabili, necunoscutul echivalează cu pericolul, adică: ce nu cunoaştem, nu putem controla. Ce nu putem controla, ne poate dăuna.

Dar de ce atâta demagogie?! Din fragedă copilărie ni se spune, cu un oarecare reproș, că tinerii de azi nu-s cei care au fost odată (deși e știut deja că fiecare generație are piatra ei de încercare). În realitate, tinerețea, ca și copilăria, e oriunde la fel, doar abordarea e diferită și apar niște diferențe minore, specifice, legate de timpul în care se desfășoară acțiunea. Anecdoticul înainte era mai bine rămâne înfierat în mentalitatea noastră, fără să realizăm că acel înainte este, de fapt, trecut, pe când viața noastră și a celor care vin după noi trebuie să-și urmeze cursul spre alt înainte, spre viitor, și bine ar fi să ne încadrăm într-o singură direcție, dacă miza noastră este să obținem o viață mai bună. Este inutil să încerci cu tărie să le schimbi tinerilor modul de gândire, raportându-i

la ce a fost, pentru că noțiunea de înainte are pentru ambele tabere direcții diferite. În acest context, afirmația lui Goethe pică la țanc și se pliază pe realitățile noastre. Vârsta de 25 de ani apare ca un punct de cotitură în care visurile au nevoie de puțin curaj și susținere ca să fie capabile să scrie destinul tinerilor și al țării cu aspirații tinere.

Recent, după mai bine de zece ani, am întâlnit o veche cunoștință. Este întruchiparea perfectă a destinului unei majorități a populației noastre la moment de răscruce.

Convins că munca l-a creat pe om, persoana despre care vă spun a urmat o facultate doar ca să aibă studii superioare, fără să admită vreodată că ar putea lucra într-un birou.

Muncește de la 21 de ani, imediat ce s-a întors din armată. Iar demobilizarea sa a coincis cu destrămarea URSS și formarea statului independent Republica Moldova. La facultate era doar oaspete, vremurile erau grele, trebuia să se descurce cumva, nu avea timp să stea prin biblioteci și aule. Atunci a înțeles că, dacă ai bani, obții de toate. El bani nu avea, dar era decis să obțină de la viață tot ce-și dorește. A ales să activeze de fiecare dată acolo unde „se cerea pe piață”. Are fler, are ambiții, are miros la bani. A stat la masa celor bogați fără să aibă pretenții să facă parte din elite. A reușit să se impună financiar în orice domeniu ar fi desfășurat afaceri; din banii câștigați și-a făcut casă, a vizitat cele mai exotice destinații, și-a dat copiii la cele mai scumpe și mai prestigioase școli din ţară, îi îmbracă de la magazine de brand din străinătate, a avut mașini de lux. Agricultura este acum sfera lui de activitate și face afaceri în localitatea lui de baștină, contribuind financiar la dezvoltarea comunității prin donații. M-a surprins cu o afirmație: „După ce, de-a lungul anilor, lucrând și câștigând în Republica Moldova, mi-am permis să cumpăr câteva mașini

mai

2016

8 9

iunie

de lux direct din salon, nu am crezut că adevărata satisfacție o să mi-o dea, de fapt, procurarea unui tractor performant!”

De când activează în domeniul agrar, și-a schimbat oarecum percepția asupra vieții, preferă să circule cu bicicleta, face sport, mănâncă sănătos, îi place să observe și să analizeze oamenii cu care lucrează, le dibuie cu ușurință caracterul, personalitățile. L-am ascultat cu plăcere când îmi povestea întâmplări despre cei care-l înconjoară, doar că, la un moment dat, s-a scuzat oarecum jenat: „Eu, de când mă învârt mai mult în mediul rural, sunt mai provincial...”. Nu era nici urmă de provincialism în felul cum vorbea și se comporta, era doar viață adevărată, trăită, simțită și multă pasiune. Adevăratul provincialism avea însă să se manifeste ulterior: „Întotdeauna am vrut un Porsche, acum, când mi-l permit, n-o să mi-l cumpăr mie, cir copiilor”.

Părerea mea e că ar fi mai indicat să le cumperi copiilor un bilet spre una dintre universitățile prestigioase din Europa, unde îşi pot diversifica cunoștințele și abilitățile, fapt ce le-

ar permite să lucreze cu încredere și dăruire oriunde în lume, inclusiv acasă. Pentru că, așa cum spunea și George Washington Carver: „Educația este cheia care deschide ușa de aur a libertății”. Iar în societatea noastră azi sunt multe uși care duc lipsă de chei… În numărul de față al revistei Moldova vă propunem să cunoașteți păstrătorii unor astfel de chei, personalități care vin în întâmpinarea tinerilor și a tinereții, care depun eforturi pentru a readuce în actualitate și a întineri obiceiuri și tradiții ce ne definesc ca entitate culturală. Oameni pentru care educarea unei generații culte reprezintă o prioritate, oameni care inspiră și care nu-și precupețesc eforturile pentru a spori capitalul de imagine al țării noastre.

Imagini: Andrei Mardari

Imagine: Mihai Potârniche

INTERVIU

mai

2016

10 1 1

iunie

Marius LAZURCA:

„O să-mi lipsească oamenii de aici… cei alături de care trecem adesea distrați sau nepăsători” Un intelectual sobru și discret, diplomat de carieră, Ambasadorul României în Republica Moldova, Marius Lazurca, și-a încheiat de curând mandatul în țara noastră. Înainte să purceadă la îndeplinirea unei noi misiuni diplomatice, cea de Ambasador al României în Ungaria, Marius Lazurca a acceptat cu bunăvoință să ne vorbească despre Republica Moldova și oamenii ei, așa cum i-a cunoscut și i-a îndrăgit.

V-ați încheiat de curând misiunea diplomatică în Republica Moldova. Dacă ar fi să facem un succint bilanț la sfârșit de mandat, cum ați descrie această experiență?

E dificil, veți fi de acord, să faci pe scurt bilanțul unui mandat diplomatic de peste șase ani. Aș începe prin a spune că nu ne-am simțit în străinătate, în ambele sensuri ale termenului. Nu ne-am simțit, așadar, între străini și nu neam simțit priviți ca niște străini. Sigur că uneori, spre mirarea noastră amuzată, câte unul dintre băieții noștri era numit, între colegii de școală, românașule – dar am văzut în această expresie mai mult o notă șăgalnică de alint. În plan profesional, privind îndărăt, putem constata că relația dintre România și Republica Moldova e în 2016 mai vie, mai profundă și mai cordială decât era în 2010, la debutul misiunii mele. Nu-mi atribui, desigur, meritele acestei metamorfoze. Cred, dimpotrivă, că se cuvine să evocăm cu precădere vrednicia guvernelor succesive de la Chișinău, care, după 8 ani de glaciațiune, și-au dorit în fine o relație normală cu Bucureștiul. Acestei noi deschideri România a știut să-i răspundă prompt și generos. Pentru a ilustra dimensiunea răspunsului României, dați-mi voie să dau doar câteva exemple. Reprezentarea noastră diplomatică s-a ameliorat și a crescut prin deschiderea celor două Consulate Generale de la Bălți și Cahul, dar și prin inaugurarea Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu”. România a devenit principalul partener comercial al Republi-

cii Moldova, reușind să contrabalanseze efectele negative ale embargoului asimetric al Federației Ruse. Țara mea s-a manifestat ca cel mai important partener european de dezvoltare al Republicii Moldova, cu peste 120 de milioane de euro puși la dispoziția Chișinăului între 2010 și 2015.

Am gândit și am început să punem în practică proiectele, cu adevărat strategice, de interconectare a rețelelor noastre energetice. În planul educației, în acest interval, peste 30 000 de burse în România au fost puse la dispoziția tinerilor și specialiștilor la debut de carieră. În ceea ce privește politica externă, România a știut să pledeze eficient cauza parcursului european al Republicii Moldova, inclusiv prin mijlocirea Grupului de prieteni fondat împreună cu Franța. Spunând toate astea, îmi dau seamă că exemplele ar putea continua indefinit, ceea ce demonstrează cât de eficientă a fost cooperarea noastră din ultimii ani.

„Nicio lectură, oricât de temeinică, nu te pregătește pentru cunoașterea trăită a unui loc anume” După ce ați cunoscut din interior viața și oamenii locului, puteți spune că există o diferență între ceea ce ați auzit despre noi și ceea ce ați trăit în Republica Moldova? Și dacă da, care anume?

INTERVIU

Nicio lectură, oricât de temeinică, nu te pregătește pentru cunoașterea trăită a unui loc anume. Am avut și eu ocazia să verific pe propria piele acest adevăr, adică diferența între ceea ce orice diplomat român este chemat să știe despre Republica Moldova și ceea ce un mandat petrecut aici te învață nemijlocit. Pentru a nu da un răspuns exagerat de lung, aș spune că experiența aici a însemnat confruntarea zilnică a unei uluitoare complexități, pe toate planurile.

Nimic nu e niciodată simplu, univoc, în alb sau negru în Republica Moldova. Totul e infinit nuanțat, versatil, dinamic și reclamă un efort necontenit al atenției și analizei.

Pentru un diplomat, înțelegerea acestei complexități e un antrenament profesional de excepție.

„Cultura aici e vie, diversă, multicoloră, întreținută de comunități artistice mature și deplin profesionalizate” Ați participat la mai multe evenimente culturale (unele chiar mondene) în calitate de oaspete, invitat de onoare sau gazdă. Privită prin prisma vieții culturale, cum ați descrie imaginea Republicii Moldova?

Cultura aici e vie, diversă, multicoloră, întreținută de comunități artistice mature și deplin profesionalizate.

Uniunea Artiștilor Plastici sau Uniunea Scriitorilor sunt foarte active și reușesc să proiecteze asupra societății în ansamblu prestigiu, creativitate și valori. În al doilea rând, în ciuda unei situații economice încă dificile, Republica Moldova menține operațională o infrastructură culturală bogată, formată din săli de concert, spații expoziționale, muzee diverse, teatre, gazde ale unor evenimente în succesiune rapidă și pentru toate gusturile. În acest sens, aș spune că merită salutat faptul că pe lângă dimensiunea consacrată, clasică dacă doriți a culturii, în Republica Moldova sunt cultivate și expresiile de avangardă sau experimentale, cu precădere – din experiența mea – în domeniul teatrului.

„Dacă la această conjuncție dintre legi și instituții se adaugă creativitatea oamenilor, un ingredient de care Republica Moldova nu duce deloc lipsă, avem tabloul complet al unei potențiale povești de succes”

Din punctul Dvs. de vedere, care sunt principalele carențe, probleme cu care se confruntă țara noastră și, la polul opus, care sunt avantajele, dacă există, bineînțeles?

Orice stat își bazează succesul pe legi bune și aplicate cu rigoare, precum și pe instituții puternice. Menținerea un timp îndelungat a acestei combinații – legi potrivite și instituții solide – plasează orice stat într-un ciclu de dezvoltare socială și economică. Dacă la această conjuncție dintre legi și instituții se adaugă creativitatea oamenilor, un ingredient de care Republica Moldova nu duce deloc lipsă, avem tabloul complet al unei potențiale povești de succes. „Teoriile nu-s decât mostre fără de valoare. Numai fapta contează”, era de părere marele Brâncuși. În această ordine de idei, cunoaștem că pe parcursul mandatului ați desfășurat o colaborare prodigioasă cu mai multe instituții ale statului, dar ați dat curs și unor invitații venite din partea societății civile. Care dintre aceste acțiuni vi s-au întipărit cel mai mult în memorie și care este instituția ce a fost cea mai receptivă pentru colaborare?

Am fost foarte norocos, fiindcă am simțit că toate inițiativele noastre, din cele mai diferite domenii, au fost în mod spontan privite cu deschidere și bunăvoință. Sigur, ținând cont de profilul revistei Moldova, mi s-ar părea potrivit să evoc un proiect cultural. Este vorba de aducerea la Chișinău a stindardului liturgic al lui Ștefan cel Mare, în urma colaborării dintre Muzeul Național de Istorie a României, Institutul Cultural Român și Muzeul Național de Istorie a Moldovei. Îmi amintesc perfect frenezia pregătirilor, miile de detalii organizatorice, emoția primilor vizitatori, cozile lungi de-a lungul străzii 31 August 1989.

Mi-aș dori să putem reproduce în viitor acest formidabil succes.

„Avem motive să fim deopotrivă mulțumiți de cele pe care le-am izbutit împreună, dar și pricini să ne dorim mai mult”

mai

2016

12 1 3

iunie

Cum credeți, relațiile culturale dintre Republica Moldova și România sunt valorificate, trăite cu intensitate maximă ori ar fi cazul ca acestea să evolueze la alt nivel?

Avem motive să fim deopotrivă mulțumiți de cele pe care le-am izbutit împreună, dar și pricini să ne dorim mai mult. E bine că teatrele noastre naționale au stagiuni comune, e util că Saloanele Moldovei adună plasticieni de pe ambele maluri ale Prutului, e emoționant că Zdob și Zdub sau Alternosfera au succes și în Republica Moldova, și în România, e semnificativ că Litera și Cartier sunt două mari edituri în ambele țări, e relevant că cei mai de seamă scriitori din Republica Moldova sunt și membri ai Uniunii Scriitorilor din România și prezențe vii în spațiul editorial românesc, e lăudabil că obiecte de patrimoniu imobil din Republica Moldova sunt restaurate cu fonduri și expertiză românești. Pe de altă parte, toate acestea nu ar trebui să ne mulțumească deplin. Cred că nu ar trebui să pierdem nicio clipă din vedere că trăim într-un spațiu cultural comun și că obiectivul nostru trebuie să fie sincronizarea noastră spirituală deplină.

Din momentul în care v-ați început misiunea în țară noastră, în calitate de consumator de cultură, ce ați descoperit, ce v-a interesat, v-a surprins în Republica Moldova?

O să-mi lipsească oamenii de aici. Nu doar oamenii de cultură, nu doar politicienii sau personalitățile societății civile, nu doar, cu alte cuvinte, actorii sociali proeminenți, ci și oamenii fără relief aparent, cei alături de care trecem adesea distrați sau nepăsători. De pildă, o să-mi lipsească foarte mult nenea Zaharia, un uncheș blând și surâzător pe care l-am întâlnit duminică de duminică în parohia Sfântul Dumitru din Botanica, un om pe care-l admir din suflet și pe chipul căruia am crezut mereu că pot citi destinul, adesea tragic, al acestui colț de lume.

Președintele Nicolae Timofti v-a decorat cu „Ordinul de Onoare”, „în semn de profundă gratitudine pentru contribuția deosebită la dezvoltarea și aprofundarea relațiilor de prietenie și colaborare dintre România și Republica Moldova”. Ce a însemnat pentru Dvs. această distincție?

O mare onoare, desigur. Pe care sper să o fi binemeritat măcar într-o oarecare măsură.

Vă mulțumim și Vă dorim mult succes în continuare!

M-au surprins multe în Republica Moldova, dar aș evoca doar două exemple: extraordinara vitalitate a comunității artiștilor plastici și numărul mare al amatorilor de muzică de înaltă calitate. Nu trece, practic, o săptămână fără a primi la Ambasadă o nouă invitație la o expoziție de artă, ceea ce pentru mine, în calitate de colecționar de pictură, e un extraordinar avantaj. În al doilea rând, am fost mereu încântat să văd că sălile de concert, la evenimente organizate de noi sau nu, se dovedesc neîncăpătoare. Aceste două realități ale vieții culturale chișinăuiene semnalează existența unui public informat și exigent, condiție sine qua non a unei vieți culturale depline.

Există ceva sau cineva anume de care v-ați atașat și o să vă lipsească din momentul în care nu veți mai activa în Republica Moldova?

Consemnare: Liliana POPUȘOI

Imagine: Mihai Potârniche

INTERVIEW

mai

2016

14 1 5

iunie

Marius LAZURCA:

„I will miss the people here ... those that we often pass by distracted or careless” A sober and discreet intellectual, having the career of a diplomat, the Romanian Ambassador in the Republic of Moldova, Marius Lazurca, has recently completed his office in our country. Before he proceeds to his new diplomatic mission, that of the Ambassador of Romania to Hungary, Marius Lazurca graciously agreed to talk to us about Republic of Moldova and its people, as he knew and loved.

You have recently completed your diplomatic mission in the Republic of Moldova. How would you briefly describe this experience at the end of your mission?

It is difficult, you must agree, to make a brief summary of a diplomatic term that lasted over six years. Firstly, I should say that we had not felt abroad, in both meanings of this term. We felt neither among strangers, nor regarded as strangers. Of course, sometimes, to our amused amazement, some of the people in our crew were called amongst peers „românaşule”- however we treated this expression rather as a playful endearment. Looking back from the professional perspective, I find that the relationship between Romania and the Republic of Moldova in 2016 is more vivid, deeper and more cordial than it was back in 2010, at the beginning of my term. I certainly do not claim the merits of such change. On the contrary, I believe that the credit should be given especially to the successive governments in Chisinau, which after eight years of coldness have finally opted for a normal relationship with Bucharest. Romania responded promptly and generously to this new opening.

With your permission, I will mention but a few examples that illustrate the size of Romania’s feedback. Our diplomatic representation has improved and increased as we opened the two Consulates General in Balti and Cahul, and inaugurated the Romanian Cultural Institute „Mihai Eminescu”. Romania became Moldova’s main trading partner, managing to counterbalance the negative effects

of the asymmetric Russian embargo. My country became the most important European partner for the development of Moldova, providing Chisinau with more than EUR 120 million between 2010 and 2015. We started to develop and implement the projects that are really strategic, which are meant to interconnect our energy networks. In the field of education, Romania granted over 30 000 scholarships within this timeframe to young people and professionals from the Republic of Moldova. In terms of foreign policy, Romania effectively advocated the European course of the Republic of Moldova, including through the intercession of the Friends of Moldova Group founded along with France. Now that I have mentioned all this, I realize that the streak of examples could continue indefinitely, demonstrating how effective our cooperation in recent years was.

„No matter how thorough ones reading experience may be, it will not give you the same knowledge of a particular place as the living itself” Now that you have known the life and the people of our country from the inside, can you say that there is a difference between what you heard about us and what you learned while living in the Republic of Moldova? And if so, can you name any?

INTERVIEW

No matter how thorough ones reading experience may be, it will not give you the same knowledge of a particular place as the living itself. I had the opportunity to verify this truth first-hand – the difference between what any Romanian diplomat is called to know about the Republic of Moldova and what a mandate here teaches you directly. To avoid an overly long answer, I would say that my experience here meant a daily confrontation of an astounding complexity at all levels. Nothing is ever simple, unequivocal, black or white in the Republic of Moldova. Everything is infinitely nuanced, versatile, dynamic and requires continual attention and analysis. The comprehension of this complexity is an exceptional professional training for a diplomat.

„The culture here is alive, divers and colourful, curated by mature and fully professionalized artistic communities” You have participated in numerous cultural events (including several mundane events) as a guest, host or guest of honour. How would you describe the Republic of Moldova from the cultural perspective?

The culture here is alive, diverse and colourful, curated by mature and fully professionalized artistic communities.

The Union of Plastic Artists or Writers are very active and are able to spread prestige, creativity and values over the entire society. Secondly, despite the still difficult economic situation, The Republic of Moldova maintains operational rich cultural infrastructure, made up of concert halls, exhibition spaces, various museums, theatres, hosting a series of successive events in a rapid pace and for all tastes.

Therefore, I think it is worth to welcome the fact that besides the devoted or classical dimension of culture, certain avantgarde or experimental expressions are cultivated in Moldova mainly in theatre – as I have noticed in my experience.

Any state bases its success on good laws that are firmly enforced, as well as strong institutions. Maintaining this combination - proper laws and strong institutions - for a long time, places any state in a cycle of social and economic development. If you add people’s creativity, an ingredient that is not scarce in the Republic of Moldova, to the laws and institutions, we have a complete picture of a potential success story. „Theories are patterns without value. What counts is action” said the great Brâncuși. With this in mind, we know that during your mission, you have conducted a prodigious collaboration with several state institutions, but you also collaborated with the civil society on various occasions. Which of these experiences have been the most memorable and what is the institution that was most receptive to collaboration?

I was very lucky because I felt that all our initiatives in various fields have been spontaneously received with openness and goodwill. Of course, given the profile of the magazine Moldova, I believe I should refer to a cultural project.

Therefore, I would like to mention the project under which we brought in Chisinau the Liturgical Standard of Stephen the Great, following collaboration between the National History Museum of Romania, the Romanian Cultural Institute and the National Museum of History of Moldova. I remember perfectly the frenzy of preparations, thousands of organizational details, the emotions of the first visitors, long lines along the Street 31 August. I wish we could reproduce this formidable success in the future.

„We have reasons to be happy for what we have succeeded together, but also reasons to want to achieve more”

„If you add people’s creativity, an ingredient that is not scarce in the Republic of Moldova, to the laws and institutions, we have a complete picture of a potential success story”

Do you think the cultural relations between Moldova and Romania are valued, lived with maximum intensity, or should they step to another level?

In your view, what are the main weaknesses, issues that our country has to face and, in contrast, what are the advantages, if any, of course?

We have reasons to be happy for what we have succeeded together, but also reasons to want to achieve more. It is

mai

2016

16 1 7

iunie

good that our national theatres have common seasons; it is useful that Moldovan Halls gather artists from both sides of the river Prut; it is exciting that Zdob si Zdub or Alternosfera are successful in the Republic of Moldova and in Romania; it is significant that Litera and Cartier are two large publishing houses in both countries; it is relevant that the most notorious writers from the Republic of Moldova are members of the Romanian Writers’ Union and that they are very active within the Romanian editorial space; it is commendable that objects of immovable heritage in the Republic of Moldova are restored with Romanian funds and expertise. However, we should not be fully satisfied by all this. I think we should not forget, even for a single moment, that we live in a common cultural space and that our goal must be our full spiritual harmonization.

From the moment you commenced your mission in our country, as a consumer of culture, what have you discovered, what have you been interested in or what surprised you in the Republic of Moldova?

uncle Zaharia, a gentle and smiling old man that I met every Sunday in the parish of St. Dumitru of Botanica, a man whom I admire from the heart and on whose face I always believed I could read the destiny, often tragic, of this part of the world.

President Nicolae Timofti has decorated you with the „Order of Honor”, „as a sign of deep gratitude for the special contribution to the development and consolidating of friendship and cooperation between Romania and the Republic of Moldova”. What did this distinction mean to you?

A great honour, of course. Which I hope I have deserved at least to some extent.

Thank you, and wish you continued success!

I was surprised by many things in the Republic of Moldova, but I would like to mention just two examples: the extraordinary vivacity of the community of plastic artists and the large number of amateurs of high-quality music.

Not a week goes by without receiving at the Embassy a new invitation to an art exhibition, which for me, as a collector of paintings, is a tremendous advantage. Secondly, I was always delighted to see overcrowded concert halls at the events organized either by us or by others. These two realities of the Chisinau cultural life indicates the existence of an informed and pretentious public, which is a sine qua non condition of a full cultural life.

Is there someone or something specific that you have attached to and you will miss after you will no longer work in Moldova?

I will miss the people here. Not only the men of culture, the politicians or civil society personalities, not only them, in other words, the prominent social actors, but also the people apparently without projection, those that we often pass by distracted or careless. For instance, I will miss very much

Liliana POPUȘOI

C U LT U R A Î N M I Ș C A R E

Orășelul European O nouă ediţie a Orășelului European a avut loc și în acest an, la mijlocul lunii mai, în Grădina Publică „Ștefan cel Mare” din Chișinău. Tradiţional, evenimentul este organizat de Delegaţia Uniunii Europene în Republica Moldova.

Activităţile din cadrul Orășelului European au inclus prezentări ale proiectelor finanţate de UE, care au scopul de a oferi informaţii interesante despre asistenţa oferită de Uniunea Europeană pentru dezvoltarea Republicii Moldova. La eveniment au fost prezente și ambasadele statelor membre ale UE și ale ţărilor candidate, pentru a oferi vizitatorilor posibilitatea de a se bucura de cultura și bucătăria europeană. În cadrul Orășelului European au fost amenajate mai multe corturi, unde au fost expuse materiale informative despre proiectele realizate în ţara noastră cu sprijinul partenerilor europeni în diverse domenii. Ministerul Culturii a participat cu un stand dedicat Programului UE „Europa Creativă”, Acordul între Republica Moldova

şi Uniunea Europeană privind participarea Republicii Moldova la Programul UE „Europa Creativă” fiind semnat în martie 2015, la Bruxelles, de Ministrul Culturii, Monica Babuc, și Comisarul pentru Educaţie, Cultură, Tineret și Sport al Comisiei Europene, Tibor Navracsics.

Programul este gestionat de Comisia Europeană și de Agenţia Executivă pentru Educaţie, Audiovizual și Cultură din Bruxelles, unde se trimit și se evaluează toate proiectele. La nivel naţional, birourile „Europa Creativă” din ţările participante la acest program oferă informaţii și asistenţă tehnică gratuită operatorilor care doresc să acceseze această finanţare.

2016 iunie

Imagini: Andrei Mardari (Moldpres)

mai

18 1 9

C U LT U R A Î N M I Ș C A R E

Noaptea Europeană a Muzeelor

Instituită în 1977, la inițiativa Ministerului Culturii şi Comunicării din Franţa, Ziua Internațională a Muzeelor a devenit o tradiție și în Republica Moldova.

Punctul culminant al acestei sărbători îl constituie Noaptea Europeană a Muzeelor, un eveniment inițiat, de asemenea, în Franţa, doar că mai recent – în 2005. Noaptea Muzeelor este patronată de Consiliul Europei, de UNESCO și de Consiliul Internațional al Muzeelor (ICOM). În această noapte, numeroase muzee, în parteneriat cu diverse alte instituții de cultură, își deschid liber porțile, simultan, până târziu.

Mii de muzee şi instituţii culturale din 30 de ţări europene și-au aprins și în acest an luminile. Milioane de europeni au ieșit pe străzi în aceeași noapte, însoțiți de prieteni și familii.

Acest eveniment integrează perfect muzeele din Republica Moldova în rândurile instituțiilor de gen europene. Ediția din acest an a Nopții Europene a Muzeelor nu a dezamăgit vizitatorii, fiecare muzeu străduindu-se să ofere un program divers și

mai

2016

iunie

C U LT U R A Î N M I Ș C A R E

inedit, pentru a atrage un public cât mai numeros și a face vizita la muzeu cât mai atractivă și remarcabilă.

Muzeele din Republica Moldova s-au înscris în circuit, participând în fiecare an la această manifestare de amploare, reuşind să atragă un public tot mai numeros şi mai divers: la ediţia din anul 2015 muzeele naţionale au înregistrat peste 55 de mii de vizitatori. În 2016, al treilea an consecutiv, evenimentul este organizat sub patronajul Ministerului Culturii al Republicii Moldova.

Evenimentul-cheie al ediției din acest an l-a constituit Seminarul Internațional în cadrul programului CHOICE, finanțat de UE, organizat la Muzeul „Casa părintească” din satul Palanca, raionul Călărași. La seminar au participat experți în domeniul patrimoniului cultural din Republica Moldova, Ucraina, Belarus și Armenia. În Registrul Muzeelor din Republica Moldova sunt incluse 118 muzee și filiale ale acestora, în anul curent fiind înregistrate două muzee noi – din satul Hăsnășenii Mari, raionul Drochia, și din satul Negrea, raionul Hâncești.

Imagini: Andrei Mardari (Moldpres)

martie 2016 iunie aprilie mai 2016

24 2 5

Tamara PERETEATCU

C U LT U R A Î N M I Ș C A R E

În acest an, Salonul Internaţional de Carte pentru Copii şi Tineret a ajuns la cea de-a XX-a aniversare. A crescut ca un Făt-Frumos din poveste: alintat, protejat, încurajat de toţi cei care iubesc cartea. Organizatorii evenimentului sunt: Secţia Naţională a Consiliului Internaţional al Cărţii pentru Copii şi Tineret (IBBY), Ministerul Culturii al Republicii Moldova, Ministerul Educaţiei, Ministerul Tineretului şi Sportului, Biblioteca Naţională pentru Copii „Ion Creangă”, Uniunea Editorilor, Comisia Naţională a Republicii Moldova pentru UNESCO, Primăria Chişinău, Uniunea Scriitorilor ş.a.

„Salonul a crescut frumos în această perioadă, calitativ şi cantitativ: de la 27 de edituri şi două ţări, la început, până la 95 de edituri şi nouă ţări, în prezent.

Obiectivul principal al acestui proiect rămâne promovarea cărţii”, a menţionat Claudia Balaban, preşedinte al IBBY în Republica Moldova.

Arcadie Suceveanu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, a remarcat: „Salonul a devenit o emblemă culturală a Chişinăului. Este şi o emblemă a primăverii calendaristice, dar şi a primăverii spirituale. Datorită Salonului, mai mulţi scriitori au simţit imboldul de a scrie noi lucrări”.

C ARTEA

-emblema Chișinăului

mai

2016

24 2 5

iunie

Excelenţa Sa Zhang Yinghong, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Ambasadei RP Chineze în Republica Moldova, a rămas impresionat de mulţimea de cărţi din diferite ţări, constatând: „Datoria conducerii ţării şi a societăţii este de a cultiva dragostea de carte din fragedă copilărie, căci tinerilor le aparţine viitorul. E un eveniment bine gândit şi frumos organizat. Cărţile expuse de Ambasada Chinei în cadrul Salonului vor fi donate Bibliotecii Naţionale pentru Copii «Ion Creangă»”. „E minunat, spectaculos, solemn organizat evenimentul de deschidere a Salonului jubiliar. Bucură interesul manifestat faţă de Salon din partea editurilor naţionale şi internaţionale. M-a impresionat şi numărul impunător al tinerilor cititori”, a menţionat Angela Lebedeva,

membru al Comitetului de conducere al IBBY, şefă de serviciu la Biblioteca de Stat pentru Copii a Rusiei, Moscova. În perioada 14-16 aprilie, au fost prezentate peste 15 000 de titluri de carte editate în România, Rusia, China, Franţa, Germania, Polonia, Ungaria, Republica Moldova. Au fost lansate 125 de cărţi. Mii de copii din diferite colţuri ale ţării au participat la această paradă şi competiţie a cărţii. Salonul le-a pus la dispoziţie, odată cu expoziţiile de carte, şi o sumedenie de activităţi interactive: concursul de lectură „Citeşti şi câştigi”, concursul „Bătălia cărţilor”, diverse ateliere de creaţie: „Cărţi 3D pentru copii”, „Confecţionarea semnelor de carte”, „Xeroxul nuclear – linii şi cuvinte comunicante cu Iulian Filip”, atelierul de pictură „Primăvara în Moldova”

C U LT U R A Î N M I Ș C A R E

ş.a. Fiecare copil vizitator al salonului, pe lângă cărţile preferate procurate, a primit în dar cartea-surpriză Vrabia din geantă de Dumitru Crudu. Carteasurpriză este o tradiţie constantă a Salonului, care se respectă la fiecare ediţie.

Peste 100 de participanţi, specialişti în domeniul cărţii pentru copii şi în activităţi de bibliotecă cu copii din România, Rusia, Azerbaidjan, Belarus, Lituania, Ucraina şi Republica Moldova, au participat la Conferinţa Internaţională „Cartea pentru copii şi lectura pentru copii: tendinţe, abordări moderne, perspective şi colaborare”. Moderatorul sesiunii în plen

a fost Claudia Balaban.

La deschiderea oficială au participat: Excelenţa Sa Farid Muhametşin, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Federaţiei Ruse în Republica Moldova, Andrei Chistol, secretar de stat la Ministerul Culturii, Elena Pintilei, director general la Biblioteca Naţională a Republicii Moldova.

Punctul culminant al acestui For al Cărţii a fost festivitatea de decernare a premiilor Salonului Internaţional de Carte, precedată de un program artistic al tinerelor talente, laureaţi ai concursurilor naţionale şi internaţionale de cântec şi dans.

26 2 7

iunie

Deţinătorul Premiului „Ion Creangă” este Nicolae Dabija, premiu acordat pentru întreaga activitate în domeniul cărţii pentru copii. Premiul „Igor Vieru” i-a fost înmânat lui Constantin Balan pentru întreaga activitate în domeniul ilustraţiei de carte pentru copii. Premiul pentru poezie „Grigore Vieru” i-a revenit scriitorului Ion Anton. Ministerul Culturii al Republicii Moldova a acordat Premiul „Cartea anului” Stelei Popa pentru volumul Îngerul mării. Claudia Partole s-a bucurat de Premiul „Simpatia copiilor” pentru cartea Prietenul meu Elenis... sau cum m-am făcut scriitoare. Premiul „Cartea cognitivă” a fost obţinut de Lidia Codreanca pentru volumele Lumea antică, apărute la Editura Litera. Editura Ştiinţa a fost apreciată cu Premiul „Cartea de referinţă” pentru volumul Cartea roşie a Republicii Moldova. Artistul plastic Simion Zamşa este deţinătorul Premiului „Cea mai reuşită ilustraţie de carte în original”, iar Valentina Buzilă a primit Premiul „Pentru cea mai reuşită prezentare grafică a cărţii” pentru cartea Abel Sánchez de Miguel de Unamuno.

Ambasada Ungariei s-a învrednicit de Premiul „Cel mai reuşit stand”.

Scriitorul Spiridon Vangheli a luat Premiul Primăriei Chişinău pentru cartea Spionul lui Eminescu. Mihai Papuc s-a ales cu Premiul Asociaţiei Uniunilor de Creaţie din Moldova pentru îngrijirea colecţiei „Moştenire”, Editura Ştiinţa. Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova i-a revenit lui Iulian Filip pentru cartea Aripi şi rădăcini. În total, juriul a acordat 44 de premii şi multe menţiuni.

Cei mai fericiţi au fost totuşi copiii, care au cules nu numai autografe de la autorii îndrăgiţi, ci şi seminţe de înţelepciune şi dragoste de carte, care vor da rod.

„Salonul a devenit o emblemă culturală a Chişinăului. Este şi o emblemă a primăverii calendaristice, dar şi a primăverii spirituale. Datorită Salonului, mai mulţi scriitori au simţit imboldul de a scrie noi lucrări”.

2016

Imagini: Andrei Mardari (Moldpres)

mai

C U LT U R A Î N M I Ș C A R E

CHIȘINĂU M O L D O V A

—

ecranul unde realitatea devine artă An de an, în luna mai, a XIII-a ediţie consecutiv deja, Festivalul Internaţional de Film Documentar CRONOGRAF adună lume bună la Chişinău, evenimentul devenind o veritabilă carte de vizită a ţării noastre.

CRONOGRAF este cel mai complex festival de film din Republica Moldova şi reprezintă o ocazie unică pentru cinefili de a viziona documentare de calitate din întreaga lume, a discuta cu autorii acestora, a descoperi ultimele tendinţe în domeniu şi a cunoaşte diverse viziuni asupra unor subiecte de actualitate sau producţii care vizează teme eterne.

De asemenea, remarcabil este faptul că în fiecare an Festivalul îşi surprinde publicul cu noi secţiuni şi experimente artistice, oferind creatorilor de diferite vârste noi oportunităţi de afirmare şi concurenţă.

La fiecare ediţie, Festivalul Internaţional de Film Documentar CRONOGRAF are în agenda sa, pe lângă proiecţiile din concurs, premiere de film autohton, proiecţii speciale în aer liber, dezbateri și mese rotunde și o serie de master class-uri cu tematică cinematografică. Master class-urile sunt adresate cineaștilor, studenţilor de la facultăţile de film și actorie, cercetătorilor, jurnaliștilor, altor persoane interesate și pasionate de film, pentru care experienţa CRONOGRAF reprezintă şi o veritabilă şcoală de film. În acest an festivalul și-a extins contextul cultural-artistic internaţional, fiind proiectate 50 de filme documentare din 22 de ţări, selectate din cele peste 600 de filme expediate de regizori și producători din lumea întreagă. Referitor la numărul crescut de pelicule prezente în cadrul ediţiei, Monica Babuc, Ministru al Culturii din Republica Moldova, a subliniat: „Acest lucru ne vorbeşte despre aceea că Festivalul Internaţional de Film Documentar CRONOGRAF este recunoscut drept unul dintre cele mai prestigioase şi mai atractive evenimente culturale internaţionale, fapt pentru care suntem mândri şi recunoscători. Mai mult ca atât, CRONOGRAF-ul a devenit un ambasador cultural al ţării noastre, prin intermediul căruia ne facem mai bine cunoscuţi în lume”.

Noutatea ediţiei din acest an o constituie filmele pentru copii, turnate de regizori francezi. Nu este însă singura noutate a festivalului. CRONOGRAF este primul proiect cultural finanţat de Programul Uniunii Europene „Europa Creativă” în Republica Moldova.

Din varietatea de filme documentare proiectate în cadrul ediţiei curente, juriul a ales să ofere Marele Premiu şi Trofeul la Secţiunea Principală, în valoare de 2500 de euro, filmului „Vise fără stele”, realizat de Mehrdad Oskouei (Iran).

Organizatorii menţionează că juriul a decis să acorde trofeul „unui film cu o abordare atentă, delicată, poetică și profund umană prin artă, despre existenţa nesigură și vulnerabilitatea unor tinere iraniene prinse între realitate și tradiţie. O oscilare între durere și bucurie, lacrimi de disperare și fericire. Filmul ne amintește că există mereu o portiţă deschisă pentru speranţă”.

Documentarul a mai obţinut alte două premii: Premiul pentru Imagine, dar și premiul special pentru Promovarea Drepturilor Femeilor, oferit de UN WOMEN. Festivalul Internaţional de Film Documentar CRONOGRAF a fost lansat în 2001 și este organizat de OWH Studio, avându-i îndrumători pe producătorul Virgiliu Mărgineanu și regizoarea Leontina Vatamanu.

mai

2016

iunie

BITEI 2016 – un liant artistic între tradiţie şi modernitate La începutul lunii iunie, şi-a coborât cortina cea de-a XII-a ediţie a Festivalului Artelor Scenice – BITEI (Bienala Teatrului „Eugene Ionesco”). Vă reamintim că la precedenta ediţie, în anul 2014, festivalul a fost declarat, la iniţiativa Ministerului Culturii, manifestare culturală de amploare la nivel de stat, atribuindu-i-se regulament de Festival Internaţional al Artelor Scenice. În acest an, cel mai important eveniment teatral din Republica Moldova a întrunit grupuri artistice ale teatrelor şi companiilor culturale din 13 ţări: România, Japonia, Polonia, Coreea de Sud, Rusia, Belarus, Ucraina, Franţa, Israel, Germania, Georgia, Egipt şi Republica Moldova. Agenda festivalului a inclus 21 de spectacole, care au fost prezentate pe trei scene din capitală: Teatrul „Eugene Ionesco”, Teatrul Dramatic Rus de Stat „A.P. Cehov” şi Teatrul de Revistă „Ginta Latină”.

Evenimentul a fost organizat de Teatrul „Eugene Ionesco”, sub înaltul patronaj al Guvernului Republicii Moldova, cu sprijinul Ministerului Culturii, precum și al altor instituţii publice și private din ţară. A XII-a ediţie a Festivalului Internaţional al Artelor Scenice Bienala Internaţională a Teatrului „Eugene Ionesco” s-a desfăşurat cu genericul „Împreună... doar împreună”.

Dincolo de importanţa culturală a acestui eveniment, care întruneşte o dată la doi ani valoroase colective artistice de pe întreg mapamondul şi familiarizează publicul de acasă cu cele mai importante şi mai inovatoare realizări teatrale din lume, trebuie să menţionăm şi rolul de promotor al imaginii ţării din perspectivă culturală peste hotare, pe care îl îndeplineşte cu succes şi dedicaţie Teatrul „Eugene Ionesco”. Fondat în 1991, Teatrul „Eugene Ionesco” marchează vârsta de 25 de ani, care este şi vârsta independenţei Republicii Moldova. Destinul acestei

Bienala Teatrului „Eugene Ionesco” Ediția XII

instituţii, care a emancipat mişcarea teatrală din ţară, s-a scris împreună cu destinul Republicii Moldova şi al cetăţenilor ei. Din fericire, Teatrul „Eugene Ionesco” a reuşit în aceşti ani să devină o poveste de succes, fapt ce sporeşte capitalul de imagine al ţării noastre. În acest context, proiectul de lege propus la iniţiativa Ministrului Culturii Monica Babuc şi aprobat de guvern pe 31 mai a.c. de a conferi Teatrului „Eugene Ionesco” statut de Teatru Naţional este mai mult decât binevenit şi pe deplin justificat.

C U LT U R A Î N M I Ș C A R E

descOpera-

spectacolul dintre stânci – peisajul cultural Orheiul Vechi pe muzică de Verdi

Pentru al doilea an consecutiv, localitatea Butuceni, care este inima Rezervaţiei Cultural-Naturale Orheiul Vechi, iese la rampă nu doar ca o destinaţie turistică de excepţie, ci şi ca un spaţiu cultural.

Dacă acum un an artiştii de la Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Maria Bieşu” au testat acustica amfiteatrului dintre stânci, oferind un spectacol de muzică clasică sub bagheta dirijorului austriac Friedrich Pfeiffer, în acest an spectacolul a luat amploare şi s-a transformat într-un festival de muzică clasică în aer liber.

mai

2016

30 3 1

iunie

Evenimentul s-a încadrat în şirul manifestărilor cultural-artistice desfăşurate cu ocazia celor 25 de ani de la proclamarea Independenţei Republicii Moldova.

Spectatorii – melomani, artişti, consumatori constanţi de evenimente culturale, politicieni, diplomaţi de carieră, diplomaţi străini acreditaţi în Republica Moldova şi simpli turişti – au avut posibilitatea să descopere frumuseţea muzicii clasice într-un cadru natural inedit.

Oaspeții speciali ai evenimentului din acest an, care s-a desfăşurat sub genericul descOPERĂ, au fost

Ioan Holender, director al Operei de Stat din Viena, președinte și director artistic al Festivalului de Muzică „George Enescu” din București, dirijorul Friedrich Pfeiffer, Austria şi regizorul Andrea Battistini, Italia.

Festivalul descOPERĂ a demarat cu un spectacol de muzică clasică, intitulat „Strauss, în vizită la Butuceni”.

Cel mai aşteptat moment al evenimentului a fost opera „Rigoletto” de Giuseppe Verdi, în regia lui Andrea Battistini, cu artiştii de la Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Maria Bieşu”. Creația vocal-simfonică „Messa da Requiem” de Giuseppe Verdi a încununat „opera dintre stânci”.

mai

2016

iunie

Festivalul de Muzică Clasică în aer liber de la Butuceni descOPERĂ este o modalitate inedită de a îmbina armonios opera, arta în general şi atmosfera rurală, vinurile şi gastronomia locală. Astfel, sunt puse în valoare atuurile specificului local și se integrează cu obiectivele strategiei de dezvoltare a turismului în Republica Moldova.

pentru Turism Receptor (ANTRIM), Proiectul de competitivitate al USAID Moldova, precum şi Oficiul Naţional al Viei şi Vinului.

Epopeea operei dintre stânci este abia la început.

Spaţiul de la Butuceni, de la Orheiul Vechi în general, este o scenă deschisă, în care marile spectacole încă urmează să se dea.

Desfăşurarea evenimentului a fost posibilă graţie unui parteneriat public-privat şi are drept obiectiv promovarea muzicii de operă, dar şi a turismului local sub patronajul Ministerului Culturii al Republicii Moldova în parteneriat cu Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Maria Bieşu”, Compania „Sens Music” şi Pensiunea Agroturistică Butuceni, Agenţia Naţională

Imagini: Andrei Mardari

mai

2016

iunie

mai

2016

iunie

acad. Mihai CIMPOI

Fenomenul Matei Vișniec și (ne)angajarea cl

r o l i ovn

mai

2016

iunie

C U LT U R A Î N M I Ș C A R E

Teatrul Satiricus„Ion Luca Caragialeˮ a avut inspirata idee să organizeze Zilele „De la Cehov la Vișniecˮ, semn doveditor clar al unei deschideri a acestei instituţii teatrale și a maestrului Sandu Grecu, care îl conduce, către modernitate și postmodernitate – acestea emblemizate de cei doi dramaturgi care constituie acolada genericului.

Ce s-a obţinut efectiv prin acest eveniment cultural de excepţie?

Evident, o stabilire de relaţii de o necesitate imperativă cu un mare dramaturg (sperăm că noţiunea de „mareˮ, relativizată în zilele noastre, nu supără în cazul de faţă și nu stârnește invidia neagră a colegilor de breaslă). În al doilea rând, a demonstrat că avem teatru, că jucăm bine teatru, că avem regizori, actori și spectatori. Mai bine zis: că avem valori și prin intermediul lor putem dialoga cu Europa și cu lumea largă.

În al treilea rând, evenimentul survine într-un context al unei discuţii despre Unitatea culturii universale în reprezentarea lui Mihai Eminescu, care a avut loc în cadrul Congresului Mondial al Eminescologilor și care se referea și la argumentul eminescian imparabil că această unitate se realizează cel mai bine prin dramaturgie: prin cea antică, cea clasică franceză, germană și rusă și prin cea contemporană autorului unui mai puţin cunoscut Dodecameron dramatic. În sfârșit, am avut prilejul – fast – să comunicăm, de fapt să intercomunicăm, căci ne-a ascultat atent și pe noi, dând dovadă de o modestie indirect proporţională cu succesul/succesele de care se bucură, cu un scriitor și om de cultură român, care ţine la valorile noastre, vorbește frumos despre frumuseţea limbii române și puterea ei creativă, fapt care se întâmplă mai rar cu cei din diasporă.

Suntem cuceriţi de faptul că Matei Vișniec ne vorbește despre fiinţa umană prin parabole, parabolicul ajutând

anecdoticul pe ca re se ridică eșafod ajul dramaturgic să se încarce cu sem nificaţii profunde.

Căci dramaturgia, spunea Ion Luca Ca ragiale, al cărui num e îl poartă teatrul Satiricus, nu este at ât literatură, cât arhi tectură.

Ne -am convins de adevărul acestui po stulat caragialian văzând Angajarea de clovn și alte spec tacole.

La acest factor structural se adau gă și alte note originale, care îl fa c pe Vișniec un dr amaturg foar te jucat în lume: descompunerea și recompunerea identităţilor, deza gregarea intrigii evenimenţiale sub forma conflic telor ideologice, m irajul realităţii și realitatea mirajulu i, politizarea estetic ului și estetizarea politicului, ţâșnirile melodramatice și temperarea lor într-o ramă auto referenţială, coex istenţa fluidelor grotești și a iner ţii lor poematice. Co legul bucureștean Andrei Terian ne reconfirmă acest registru tematic și

problematic în articolul său de sinteză din Dicţionarul general al limbii române (T/7, p. 344).

Ce s-ar mai putea adăuga la acest portret făcut cu tușe sintetice? Matei Vișniec este, indiscutabil, un fenomen, polivalenţa noţiunii incluzând toate componentele necesare începând cu talentul și încheind – sau mai bine zis – neîncheind cu succesul, acesta din urmă semnificând și recunoașterea valorică. Îi datorăm, în primul rând, atingerea unui imperativ al literaturii române de ieri și de azi: omologarea axiologică cu literatura europeană și universală.

avă Domnului multe ţări și – sl te ar fo în at ci re Jucat și ap proprii, el se lexele ce ne sunt p m co de at er – acasă, elib grupului de atice subliniate am gr ro p i iţi b afiliază fără am n care fac micul modern, di co ă nt zi re p re dramaturgi ce el, Sorescu. ett, Mrożek, Hav ck Be o, sc ne Io parte arian Popa, istorii, cea a lui M e el un că ăm rv Obse artimentul ă spaţiu la comp rv ze re îi , lu p de exem despre care se vorbește în l ce la te ar ap poezie și âne poet în Vișniec este/răm ei at M r, O e. gi dramatur le conjugă. nu le separă, ci re ca e p ii, en m ambele do ului ei de l dramaturgism tu ec p as b su ea Și vede lum reluat-o din zie pe care am p oe p o tă Ia l. ia fond existenţ ternaţional: revista Contact in

mai

2016

iunie

Du-te până la capătul cuvân tului somn intră înăuntru înăuntru cuvâ ntului somn ai să găsești (c hircit, zăpăcit) cuvântul om Ia-o invers ap oi și ai să dai de cuvântul m oart cuvânt de neîn e ţeles, încă mis terios fără ieșire se p are fără iertare dar muritor cuvântul moar te când moar e lasă în urma sa trei ferestre d eschise trei ferestre p entru trei cuvi nte esenţiale pentru trecut, prezent, viitor trei ferestre d eschise visate de om în somn.

teriorntuate, ex e c c a i a notă sturilor m nist al ge d, într-o io n s â tr re s p n x o e acela u dem r Curagă ia , e c ti ată. drama ezinteres d a e ir ru ă ,d temperată cadru or într-un iz g re e d circˮ. st puși omice „de torii au fo c c a te i c e fe tr e s u rii e T ră exces d știinţa rată n fă , o v c ra e g d , c dramati i, agravate ptul că tre cei tre in d ti) și de fa e ș il ti ţi r a la e ţi rr ra te In rizate. st adevă t, n-au fo t bine valo n n u u s s i t, a ra m ă (nu Acum ne referim reveni cu adev la Angajare de cl tală de a sluji arta t fa a tu u te p a ov it u n, il a spectacol nu realizat după o a imposib piesă scrisă acu profanare doi, ca și r în lo ic e n c m e c 30 ia s de ani, care Invid reprezintă întâiu fesiei anifestă l Vișniec. Specta rtfește pro rată, se m ă je v e e s d a re co a lu ta c l, regizat cu la ar dexteritate, de ragău), fapt prestidigita epino (Cu P i lu i ţie lu (fi indcă suntem la bustu un circ imaginar , circ „pe dosˮ, an vieţii. tif rastic, în doi per cu preţul ca orice circ), d i, lniţă e Sandu Grecu altă găse o și ju e ca – t d i e ș co micii de maximă valo e care cheie totu are: Mihai Cura de baloan olul se în n c a g ău ta ri c , e Ja e a n l p C o S u curuzac și Valeriu Cazac pectac d într-un u, se impune p – cu un s tea venin s lă e rin ra c o tr a -o iz r, at g lo m re osferă hisă dominată de p spectatori părea înc ustiu bacovian ra p re u a s c a i e lu d (să-i zicem așa) zboară a ghișeu de decrepitudin , d celor ferestruic e, de „plumbˮ. Se in d t readucân n , a is in h c c s m s io e fa bs d curitatea, șir străpunsă doar și s-a precum de anumite ilu că ea totu ului, căci, c tă jo Ia a i. m c ri in e u ăr v c i (de așteptare, pe de speranţă), es „Omul ilăriei, bu te o găselniţă re referinţă: curia cop e u d b te lă r a g a s iz c o rală fericită, din potrivită cu „mes xa, a într-o ajulˮ existenţia și a se rela n Huizing a z a u h o m J a e l e al n s piesei. Mișcările spu actorilor sunt în juca și entru a cete, greoaie, b opilărie p se poate c l E . în e ă s c a ăt a o râ nești, după care se jo trebuie văzute seţii și vieţii seri și mișcările lor ale frumu e nivelul ri d u s c jo jo re a su p c fle tești, intrate în mai oate ju în relativitate, în abis, 3, p. 61). lui nivel: p indeterminare. e c a rești, 200 ra u p c u El s u e a B su e , s n d t n fă e cute întrun Neunde, rep omo lud rezentat și de g ţenieiˮ (H n fi h s iș eu le l în a ch is ermetic ce anunţă angaj Grecu area, care – bin lui Sandu ru o eî iz n g ţe le re s , – nu se va deschide nicio ruzac, i Vișniec dată pentru ei, Jan Cucu , m lui Mate u ă ră cl g o to vn ra a ii) u .

D C pra Vedem cum edita asu ri – Mihai m to au fost valoriz c a a e i d e r tr ate și individ și celor oment ra rsul creatoare ale ualităţile – acest m i la unive n u celor trei acto e c v a z re a a C ri: Cucuruzac Valeriu lui și de deosebit de inte jucând i, al artistu te r riorizat, în dreap a iˮ lu tă cumpănă, ec „statutu Cazacu ieșind hilibrat, din registrul cu pilăriei. mpănirii și trec irific al co m ând în

Adevăraţii artiști nu au moarte, pentru că în paralel cu viaţa lor pământeană își clădesc, zi de zi, graţie muncii și harului dumnezeiesc, viaţa cea fără de moarte – arta.

Considerat cel mai bun actor al cinematografiei moldoveneşti din secolul XX, Mihai Volontir rămâne un artist viu în memoria noastră datorită rolurilor care l-au consacrat.

Pe scenă, în lumina reflectoarelor, Mihai Volontir a fost și domn, și împărat, și slugă; a iubit și a suferit, și chiar a murit de nenumărate ori în aplauzele publicului. Pe parcursul a 57 de ani de carieră, Volontir a realizat peste 120 de roluri în teatru și film.

Rolul ţiganului Budulai i-a adus faimă în toată ţara, în fosta URSS și chiar în Occident, reușind să rupă graniţele informative ale imperiului din acea vreme. În paralel cu faima și admiraţia de care se bucura actorul Volontir, omul Volontir era o persoană modestă, un romantic incurabil cu suflet blând și luminos, pe care am avut onoarea să-l cunosc și a cărui lume interioară am încercat s-o surprind și s-o înveșnicesc prin intermediul aparatului de fotografiat.

Mihai POTÂRNICHE

Chipuri în lumină

Corlăteni, Râșcani, 1988

mai

2016

BălĹŁi, 1985

iunie

44 4 5

Chipuri în lumină

Împreună cu soţia Eufrosinia Dobândă-Volontir, Kiev, 1985

Corlăteni, Râșcani, 1988

Împreună cu Ion Druţă, Chișinău, 1988

Înainte de spectacol, Chișinău, 1987

Bălţi, 1988

mai

2016

BălĹŁi, 1988

iunie

34 3 5

mai

2016

iunie

OA MENI ÎNDEA PROA PE

48 4 9

Ecaterina Popescu:

Reconstituirea covorului tradițional este o verigă importantă a culturii noastre identitare

Îmbucurător este faptul că expozițiile, târgurile și festivalurile meșteșugărești din ultimii ani aduc în prim-plan covorul și derivatele lui: scoarțele, cergile, lăicerele, covoarele-suvenir.

Iar numele meșteriței Ecaterina Popescu este asociat, pe bună dreptate, cu acest meșteșug în Republica Moldova. Și această asociere se datorează faptului că artista-țesătoare nu este doar o împătimită a genului, ci își consacră tot timpul și forțele pentru a restabili simbolurile și însemnele covorului, dar și tehnica țesutului, în încercarea de a readuce în actualitate covorul tradițional și de a-i reabilita numele.

Laureată a numeroase diplome și mențiuni în țară și peste hotare, premiul cel mai de preț al meșteriței Ecaterina Popescu sunt tinerii care îi calcă pragul atelierului și care prind drag de meșteșugurile populare, în special de țesut, asigurând continuitatea tradiției.

Numele atelierului Arta Rustica este asociat cu imaginea covoarelor tradiționale. Pășindu-vă pragul însă, avem impresia că ne-am pomenit într-o Casă Mare. Pe lângă covoare, scoarțe, cergi, întâlnim aici aproape toate elementele reprezentative ale meșteșugurilor populare: ii, bundițe, catrințe, opincuțe, traiste, brâie, fețe de masă, prosoape… Într-adevăr, povestea noastră își are începutul de la țesutul covoarelor. Pe parcurs însă am decis să diversificăm activitatea, deoarece meșterițele care ne calcă pragul și manifestă dorință să lucreze în atelierul nostru nu întotdeauna știu să țeasă sau nu pot însuşi acest meşteşug.

Această îndeletnicire este unul dintre cele mai dificile meșteșuguri care se practică în Republica Moldova.

Dificultatea constă în faptul că în țeserea unui covor este implicat un număr mai mare de persoane?

Procesul tehnologic de pregătire a materiei prime pentru un covor este îndelungat și dificil. Pregătirea începe de la tunsul oilor care au lână sănătoasă. Lâna trebuie să fie de cea mai bună calitate, firul să aibă luciu, să nu fie prea aspru. De asemenea, este important ca lâna să fie prelucrată adecvat.

Procesul este migălos, anevoios. Este și acesta un considerent pentru care femeile au renunțat la meșteșug.

Evident, când există alternative, care nu presupun atâta migală și efort!

Corect, dar e și mare păcat. Gospodinele noastre, cele de la țară, dar și cele de la oraș, nu înțeleg valoarea unui covor din lână ecologică, țesut manual.

Cum găsiți motivele pe care le țeseți, de unde? Mai interesează pe cineva „cititul în covoare”? În general, se apreciază mai mult frumusețea vizuală, valoarea estetică a lucrării. Precum vedeți, ne străduim să asociem culorile mai domol, anume o astfel de coloristică era specifică covorului nostru de altădată. În primul rând, în muzeul nostru veți vedea bucăți de covoare pe care le-am găsit la unele bătrânele, așternute în pragul ușii, mai găsim și prin casă covoare vechi, cât de cât păstrate, le dăm lucruri noi în schimbul acelor covoare vechi. Să știți, chiar și așa vechi cum sunt, bătrânele nu vor să se despartă de ele. În muzeu avem multe astfel de fragmente. Se întâmplă că pentru țesere nu luăm motivul integral, ci reușim să obținem doar un fragment și astfel restabilim coasta vacii, pomul vieții, coarnele berbecului, spicul de grâu etc. „În pofida faptului că astăzi covoarele naționale nu se vând așa cum ne-am fi dorit, cel puțin a apărut un interes sporit din partea consumatorului, și asta ne bucură.”

...premiul cel mai de preț al meșteriței Ecaterina Popescu sunt tinerii care îi calcă pragul atelierului...

Covorul tradițional nu este doar un vechi meșteșug popular pe cale de dispariție, ci putem afirma, cu toată certitudinea, că este o carte a destinului neamului nostru. O carte în care dorurile și durerile s-au scris în imagini și culori, fiecare culoare rezultând din căutări și eforturi, fiecare imagine născându-se din îndemânare, emoție și speranță… toate acestea, însumate, reprezentând istoria timpului și a oamenilor care au săvârșit sau au fost martorii acestui act de creație – covorul moldovenesc.

OA M E N I Î N DE A P ROA P E Tot ce port eu: catrinţa, chitara şi muzica!

mai

2016

50 5 1

iunie

Și pe urmă care este drumul lor?

Merg adesea la expoziții cu colecția de exponate pe care ați avut ocazia s-o vedeți. Ați putut observa că sunt covoare autentice, cu motive din secolele XVI, XVII, pe care le-am găsit nu doar în pragul ușilor, ci și prin izvoare literare, muzee, ca să reconstituim istoria. Consider că reconstituirea covorului tradițional este o verigă importantă a culturii noastre identitare. Pentru aceasta căutăm în izvoarele literare, colectăm informații de peste tot unde s-a ivit posibilitatea să reconstituim tabloul, dar, pe lângă faptul că noi culegem aceste ornamente pe poză, trebuie să prelucrăm imaginea, ca s-o putem pune pe pânză, s-o împărțim în pătrățele, ca să putem descifra ornamentul și apoi să-l putem executa. Și să vedeți ce lucruri ciudate se întâmplă! La expozițiile la care participăm mă întreabă localnicii de unde luăm covoarele pentru vânzare: din Polonia, din Turcia? Pentru comparație, când ne-au vizitat atelierul ambasadorul Marii Britanii sau al Americii și au dorit câte un covor, ei au precizat din start că vor, de exemplu, un covor cu Pomul vieții, dar să aibă pasăre în vârf. Deci, ei se documentează din timp referitor la însemnătatea ornamentelor, simbolistică, cunosc specificul.

Ce paradox! De ce un străin de peste oceane, care vine în țara noastră, cunoaște aceste lucruri, este interesat de cultura locului, iar băștinașii s-au înstrăinat de ele și uneori chiar le disprețuiesc?! Rectific, în ultimul timp atitudinea față de țesături se schimbă, dar avem încă multe de recuperat. Să vă spun o întâmplare cu o voluntară de la Corpul Păcii, Monica, care a cumpărat de la noi un covoraș-suvenir și o trăistuță. Și a întâlnit-o o moldoveancă, care a fost foarte interesată de cumpărăturile voluntarei. A întrebat-o de unde le-a luat și a cerut numărul de telefon de la atelier. Când m-a sunat, mi-a spus că își dorește să cumpere ceea ce a văzut la americancă.

Am întrebat-o dacă merge la expozițiile meșterilor care se organizează la noi, iar ea mi-a răspuns că merge la toate. „Și nu ne-ați văzut niciodată?” „Nu”, mi-a răspuns dânsa. Eram în perioada când încercam să ne promovăm activitatea și de multe ori plăteam din banii de acasă participarea la astfel de târguri. M-a întristat enorm faptul că nici măcar nu eram luați în seamă. Trebuia să manifeste interes pentru ceea ce facem noi Monica de peste ocean, ca să ne observe și localnicii. Am avut și perioade când am lucrat disperați ca să atragem atenția asupra noastră și asupra meșteșugurilor noastre tradiționale, ca să le promovăm și să păstrăm interesul pentru ele, să le salvăm de la pieire. În ultima perioadă suntem încurajați, în primul rând de doamna Ministru al Culturii. Multă lume a trecut pe la noi, ne-au văzut, le-am plăcut, dar nimeni nu a încercat să pătrundă în esența lucrului și a activității noastre, cum a făcut-o doamna

Monica Babuc. Doamna ministru nu ne promovează pe noi, meșterițele de aici sau centrul nostru de creație, ci, în genere, promovează arta covorului național, care în ultimii ani era pe cale de dispariție și dânsa, din postul pe care îl ocupă, încearcă să facă tot posibilul ca să nu permită acest lucru. În pofida faptului că astăzi covoarele naționale nu se vând așa cum ne-am fi dorit, cel puțin a apărut un interes sporit din partea consumatorului, și asta ne bucură. Când mergem la expoziții și nu avem loc să expunem, dar întindem covoarele noastre pe sfori, pe copaci, și se apropie de noi chișinăuienii ori orheienii și ne întreabă de ornamente sau de semnificația lor, ne crește inima de bucurie și ne simțim încurajați. Chiar dacă nu înregistrăm vânzări, avem un profit spiritual și o satisfacție enormă, de aceea continuăm să muncim. „Răspunsul se țese ca un covor, covorul meu, ale cărui ițe își au început în timp, pornind de la odăița bunicii mele…”

De unde vine dragostea pentru acest meșteșug? Îmi pun și eu adesea această întrebare. Răspunsul se țese ca un covor, covorul meu, ale cărei urzeala își are început în timp, pornind de la odăița bunicii mele din partea mamei, care era pasionată de meșteșuguri. Îmi amintesc și acum pereții decorați cu covoare făcute de mâna ei, lavița acoperită cu țoale țesute de ea, păretarele frumoase, colțurile de prosoape pe care le croșeta... Nu avea astâmpăr niciodată și peste tot în casă vedeai doar lucruri executate de ea. Și mama, și mătușile mele aveau această pasiune. Bunica mea după mamă a fost văduvă cu șapte copii și i-a învățat să muncească pe toți, îndeosebi pe fete. Am o poveste frumoasă cu un covoraș. Eram la Odessa, împreună cu o vecină. Se întâmpla în anii ’90, mersesem în vizită la rudele ei (un unchi care era căsătorit cu o rusoaică; ei locuiau mai întâi în regiunea Ural, apoi s-au mutat la Odessa). Deci, am avut ocazia să le vizitez gospodăria. În antreu la acești gospodari am văzut un covoraș, pe care stăteau o cățelușă cu pui. Mi-a atras imediat atenția covorașul. Era vechi de tot, am înțeles că este un covor moldovenesc și i-am întrebat pe gospodari de unde îl au, iar ei mi-au spus că l-au cumpărat cu zeci de ani în urmă, din Moldova. Am rugat-o pe gospodină să-mi dea acest covor.

I-am spus că dacă nu poate să mi-l dăruiască, sunt dispusă să-l cumpăr. Mi l-au dăruit. M-am întors cu el acasă, nu pot explica nici acum ce m-a atras la acest covor, m-am apucat imediat de el și l-am reprodus. Era o bucată de covor cu lățimea de 80 cm și lungimea de 2 m. L-am reprodus și l-am agățat pe perete în casa tatălui meu. Acolo l-a văzut mătușa mea, o soră mai mare cu doi ani a mamei. Mătușa s-a uitat lung la el și mi-a spus: „Mi se pare foarte cunoscut acest covor,

OA M E N I Î N DE A P ROA P E „Acesta e covorul făcut de mine și de mama ta”.

nu înțeleg de ce îmi amintește… De unde ai luat motivul?”

Ne-am dus la noi acasă și i-am arătat covorașul vechi, pe care l-am adus de la Odessa, ea l-a pipăit pe la margini, a început să tremure și să lăcrimeze și a zis: „Acesta e covorul făcut de mine și de mama ta”. Mătușa avea pe atunci 14 ani și mama – 12. Bunica le-a pus la treabă și familia a supraviețuit foametei vânzând obiecte făcute de mâinile lor. „Noi l-am vândut unuia Botezatu din sat, care s-a căsătorit cu o rusoaică și era prin lume. Tu de unde l-ai luat?” Iar eu i-am răspuns: „L-am găsit pe Botezatu la Odessa”. Dragostea despre care m-ați întrebat de la bunica se trage. Mama și mătușile mele au avut întotdeauna în casă utilaje de confecționat, fie că era vorba de stative de țesut pe orizontală, fie stative de țesut pe verticală. Nu țin minte să fi fost vreo iarnă ca ele să nu facă ceva de mână – vreun covor sau să croșeteze, să brodeze, să tricoteze… De la ele mi s-a transmis dragostea pentru meșteșuguri, dar și eu am avut înrădăcinate aceste porniri în firea mea, în felul meu de a fi.

cam deviate de la tradiție. Atunci nu eram atât de inițiată în acest meșteșug, nu cunoșteam motivele covoarelor vechi.

Executam ceea ce apucasem, ce se făcea în vremea aceea: cerbul și cucoana, cocostârci, tigri, muzicanți… motive care apăreau pe pliculețele de coloranți sintetici pe care le foloseam pentru vopsirea lânii. Pe aceste pliculețe erau imagini în culori cu contraste puternice, ca să înțeleagă cei care le cumpărau că acolo găsesc un roz sau un roșu de culoare aprinsă, focajiu, cum îi mai zic gospodinele noastre. Ele au preferat să țeasă motive după imaginile de pe aceste pliculețe sau le găseau în altă parte și le transpuneau foarte greu pe hârtie cu pătrățele (procesul de schițare a unui covor este foarte dificil) și le țeseau. Erau motive cu totul străine nouă. Drept că eu din astea n-am țesut, dar am țesut trandafiri mari cât roata la căruță, trei buchete. Până la urmă, am ajuns să colaborez cu etnografii, cu specialiștii în domeniu… Aceasta s-a întâmplat când eram deja primăriță.

„Eram tineri și aveam nevoie să așternem pe jos, să decorăm pereții casei. Drept că, recunosc, am țesut niște covoare cam deviate de la tradiție.”

Și acesta este un capitol interesant în biografia dumneavoastră…

Destinul v-a purtat pe mai multe cărări. De meserie sunteți pedagog, ați fost și primăriță în localitatea de baștină… Când și în ce circumstanțe meșteșugurile, și anume covorul, v-a devenit îndeletnicire de bază?

M-am căsătorit în satul meu de baștină, soțul meu este din același sat cu mine. Iar socrii mei țineau oi. Am născut doi băieți gemeni. Când au împlinit un anișor, soacră-mea le-a dăruit fiecăruia câte o mioară. Peste vreo doi ani, mioarele trebuiau tunse. Socrul le-a luat lâna, soacra a spălat-o, a îngrijit-o, chiar a tors-o și m-a întrebat ce să facă mai departe cu ea. „Oile le mai țin eu, dar cu lâna ce te gândești să faci?”, m-a întrebat ea. „Bine că am ajuns până aici. Mă duc să vopsesc lâna și fac un covor așa cum țesea mama mea”, i-am răspuns eu bucuroasă. Eram tânără, cu doi copii mici.

Stativele și toate uneltele de tors începeau să dispară de prin gospodării. Din 1978 nu mai erau carâmbi la noi. Eu am găsit, am chemat mătușile, care m-au învățat a urzi, am mai chemat o vecină care mai ținea minte meșteșugul, i-am lăsat pe copilași să vâre mâinile prin ațe, și am purces. Chiar și acum fiul meu, care are deja 40 de ani, se uită la covoare și spune: „Mamă, acolo ai o greșeală!”. Cât am fost tânără și mi-a ținut soacra aceste două mioare, care s-au mai și înmulțit, am țesut în casă nouă covoare. Eram tineri și aveam nevoie să așternem pe jos, să decorăm pereții casei. Și am preferat să le fac cu mâinile mele decât să le cumpăr gata făcute, covoare sintetice. Drept că, recunosc, am țesut niște covoare

S-ar putea spune și așa. Prin anii ’80-’90, când eram primăriță, noi, primarii, eram mai mult de formă. Dacă era bine în gospodărie, era lăudat președintele colhozului. Și mergea lucrul bine și în primărie. Dacă nu era bine în gospodăria agricolă, erau mustrați și primarii. Și mie lucrul acesta nu îmi plăcea, eu voiam să mă ocup de ceva concret. Plăcerea mea era să organizez zile de odihnă pentru săteni. În 1992 am organizat o sărbătoare pe fundal de covoare. S-au adunat peste 100 de covoare din sat, începând cu cele mai vechi și culminând cu cele mai noi. A fost o descoperire pentru secția de cultură, care mi-a propus să particip la primul congres de fondare a Uniunii Meșterilor Populari și am acceptat. Când s-a înființat Uniunea Meșterilor Populari, în fruntea acestei asociații erau tineri care voiau să reabiliteze meșteșugurile, este vorba de Ion Bălteanu, Elena Postolache, Varvara Buzilă... Se organizau multe ateliere pentru cei care își doreau să descopere, să cunoască un meșteșug nou, să afle care sunt motivele, lucrurile noastre autentice. Am participat la multe activități organizate de specialiști și am înțeles că cele nouă covoare pe care le-am țesut eu în casă nu corespund tradiției, corespund doar tehnicii de executare. Și am început să cercetez. Unde vedeam ceva despre covoare, cercetam. Îmi venea foarte greu, pentru că exista puțină literatură. Când am avut posibilitatea să trec Prutul, am cumpărat mai multe cărți și așa am început să cunosc îndeletnicirea aceasta, pot spune că sunt un meșter autodidact. M-a interesat mult și procedeul de vopsit al lânii cu pigmenți din plante. Mi-am amintit de bunica mea cum strângea brațe de boz, coji de

mai

2016

iunie

52 5 3

Imagini: Andrei Mardari (Moldpres)

OA M E N I ĂŽ N DE A P ROA P E

mai

2016

54 5 5

iunie

nucă… văd și acum în fața ochilor cum vopsea ea lâna. Și mi-am zis să încerc și eu. Când am văzut că din fructe, fructe de pădure, diverse plante obții culori pastelate, cu o cromatică liniștită, am început să țes din ațe colorate natural covorașesuvenire, iar unele dintre acestea le-am vândut. Dar vreau să vă spun că această tehnică este extrem de dificilă. Știu că acum doi ani ați organizat și o acțiune amplă la acest capitol.

Vopsitul lânii în culori obținute pe cale naturală este o tehnică dispărută acum un veac. A fost ideea Varvarei Buzilă să fie organizat un atelier de vopsire a firelor în culori obținute din plante. Și atunci am spus că pot dirija cu mare drag acest proces, întrucât cunosc lucrurile și, fiind pedagog, pot transmite informația pe care o posed. Am avut un atelier productiv.

A stârnit interes în rândul meșterițelor acest subiect?

Da! Atelierul a durat trei zile, meșterițele au manifestat mult interes, Varvara Buzilă le-a oferit informații teoretice, eu am lucrat cu ele la capitolul practic, am obținut atunci 19 nuanțe din plante. Cel mai important este că meșterițele au înțeles că pentru a obține o culoare bio, din produse naturale, nu trebuie să aduci plante din România sau de la Ungheni ori de altundeva. Vopsitul este o artă și presupune experiență. Până am înțeles cum se obține un pigment și din ce plante, am avut și eu câteva încercări ratate. De exemplu, am vrut să obțin o nuanță incredibil de frumoasă din petale de lalele, aveam un pâlc de lalele în fața casei și am crezut că pot dobândi exact nuanța lor, dar am avut stupoarea să aflu că, de fapt, lalelelor pe care le pusesem la infuzat le lipsește pigmentul: obții o fiertură transparentă, incoloră.

Am înțeles că nu poți obține un pigment din orice plantă.

Am făcut diferite experiențe, până am învățat să „vrăjesc” în sticluțe mici, folosind corect conservanții naturali. Până a ajunge să stăpânești arta vopsitului, trebuie să treci prin multe experiențe. Dacă descoperi pigmentul care produce culoarea și îi potrivești conservantul: oțet, moare de varză sau borș de casă, ori puțină piatră vânătă, trebuie mai întâi să cercetezi, apoi să experimentezi și abia după asta să practici. Încet-încet, am descoperit că multe plante din jurul nostru au această componentă și le putem folosi.

Câte covoare ați țesut până acum?

V-am spus și mai înainte, pregătirea materiei prime pentru un covor este un proces anevoios, însăși țeserea este un

procedeu dificil, spre deosebire de covorașele-suvenir, un covor nu poate fi confecționat în întregime de o singură meșteriță, ci de 2-3. Am lucrat peste 200 de covoare mari, dar nu am țesut niciun covor de la început până la sfârșit. „Orice artă, orice meșteșug trebuie promovat, trebuie transmis generației tinere, pentru a-i asigura continuitatea” Cum găsiți meșterițele care lucrează în atelier?

E o mare problemă pentru noi. Orice artă, orice meșteșug trebuie promovat, trebuie transmis generației tinere, pentru a-i asigura continuitatea. Noi pregătim meșterițele, chiar acum ne așteaptă niște copile în curte, cu care vom începe să lucrăm. Predăm practica de instruire în domeniul țesutului, am o experiență bogată, de ani de zile, în domeniu, am elaborat și programe de studii, aprobate de Ministerul Educației. Din păcate, după cât investim în tânăra generație și după câtă lume trece prin atelierul nostru, continuă să practice meșteșugul puține meșterițe. Astăzi li se oferă alte oportunități. Aici trebuie să ai, în primul rând, cunoștințe.

Nu oricine poate țese, trebuie să ai mare dragoste pentru arta populară și meșteșuguri și trebuie să ai răbdare.

Dar poate, peste ani, copiii care trec prin atelier vor reveni la această îndeletnicire, așa cum ați făcut și dumneavoastră…

Din practica pe care o am, am dedus că acei copii care o văd pe mama sau bunica împletind ori croșetând, încearcă și ei.

Aceasta se transmite mai ușor în familie decât o facem noi de câteva ori pe săptămână la atelier. Copilul trebuie să vadă în familie un meșteșug. Unele abilități obținute în copilărie se dezvoltă când copilul devine adolescent.

Vă mulțumim că prin această invitație la atelierul Arta Rustica, ne-ați oferit posibilitatea să pătrundem în miraculosul tărâm al Zânelor Urzitoare și vă dorim mult succes și realizări frumoase în continuare.

Un interviu de Liliana POPUȘOI

C U LT U R A Î N M I Ș C A R E

^

Prosopul, floare rara în cununa de margaritare a traditiilor noastre , ^

^

Vara şi-a i n trat î n d re p tu r i şi , o d a t ă c u e a , p a rc ă s - a r fi d e s c h i s o l a d ă c u z e stre d e p e v re m e a stră b u n i l o r, au l ua t st a r tu l ma i mu l t e e ve n i m e n t e c a re î n tr un e s c o s e amă d e m e şt e şug u r i p o p u l a re , a d u s e î n a c tu a l i t a t e d e o a m e n i i n i m o şi şi t a l e nt aţi , c are n u p e r m i t să s e d e a u i t ă r i i s a u s ă d i sp a ră tra d i ţi i şi o b i c e i ur i d e a l t ă d at ă .

mai

2016

iunie

48 4 9

mai

2016

58 5 9

iunie

În această categorie de evenimente se încadrează şi Festivalul iProsop-2016, care s-a desfăşurat al doilea an consecutiv şi prin intermediul căruia zona de sud a Republicii Moldova şi-a etalat comorile, adunate sub blazonul prosopului tradiţional. Duminică, pe 5 iunie, satul Selemet din raionul Cimişlia, unde a avut locsărbătoarea, era pregătit corespunzător şi îşi aştepta oaspeţii. Localnicii şi-au împodobit porţile ca pe nişte icoane – cu prosoape şi flori, au îmbrăcat ii, bluze şi cămăşi brodate cu motive tradiţionale şi au ieşit pe toloaca satului să-i întâmpine pe vizitatori cu dans, cântec şi voie bună.

Festivalul a demarat cu defilarea „alaiului de zestre”, în fruntea căruia au stat celebrii deja bunici de la Văleni, care au susţinut şi un recital muzical. Bunicii au constituit una dintre atracţiile evenimentului, toată lumea prezentă la manifestare dorind să se fotografieze cu ei sau să bată în toba bunicii. Din alai au mai făcut parte localnici de diferite vârste, îmbrăcaţi în straie populare.

Iar pe toloaca satului Selemet şi-au dat întâlnire aproximativ 50 de meşteri populari, pentru a participa la evenimentul cultural iProsop-2016. Podoabele Sudului. Festivalul este organizat de Primăria satului Selemet şi Asociaţia Obştească Familii Migrante, sub

egida Ministerului Culturii din Republica Moldova.

Trebuie să menționăm aici și rolul primăriței localității, Tatiana Badan și al directorului executiv al festivalului – Olga Coptu, care au contribuit semnificativ la buna desfășurare și reușita evenimentului. Programul festivalului a fost împărţit în patru compartimente tematice: Târg/expoziţie, unde au fost puse în vânzare

mai

2016

60 6 1

iunie

produse artizanale, prosoape, costume naţionale etc.; Gastronomie, care a inclus master-classuri cu prepararea de către localnici (reprezentanţi ai etniilor care convieţuiesc împreună: moldoveni, bulgari, ucraineni, găgăuzi) a bucatelor tipice din sud; Divertisment educativ, compartiment în cadrul căruia a fost prezentată colecţia de modă „Prosop reinventat”, au funcționat ateliere de ţesut, broderie ş.a.; iCopii cu o zonă de divertisment pentru cei mici, activităţi de confecţionare şi colorare a prosopului autohton, concursuri şi programe artistice.

De asemenea, în cadrul festivalului, au fost organizate competiții sportive, unde tinerii au luptat pentru iepure, cocoş şi berbecul viu, iar tânăra meşteriţă Irina Cobzac i-a ajutat şi i-a îndrumat pe doritori să creeze o eşarfă naţională, inspirată din motivele prosopului.

Nelipsiţi de la eveniment au fost şi meşterii olari, care au expus şi au vândut obiecte din ceramică.

Bogata şi variata gastronomie a sudului a fost prezentă în cadrul festivalului prin diversele specialităţi din carne, pregătite de gospodari la cuptor, proţap sau grătar, dar şi gospodinele nu s-au lăsat mai prejos. Ele au gătit şi au pus în vânzare sarmale, plăcinte şi colaci, dar şi murături şi dulciuri pentru gurmanzii cărora li s-au dat pe gust bucatele tradiţionale.

Dincolo de activităţile menite să distreze vizitatorii şi să-i facă să se simtă confortabil, organizatorii evenimentului nu au neglijat rolul şi însemnătatea prosopului, elementul primordial al festivalului.

Meşteşugul de a ţese prosoape este unul străvechi, prosoapele făceau parte din zestrea fetelor de măritat şi erau transmise din generaţie în generaţie. Regăsim prosopul şi etapele lui de confecţionare în multe tradiţii şi obiceiuri, care au stat la baza alcătuirii tezaurului nostru folcloric şi cultural. De asemenea, prosopul moldovenesc se încadrează în Convenţia privind protecţia şi promovarea diversităţii de expresii culturale, adoptată la Paris în octombrie 2005. În document se recunoaşte „importanţa cunoştinţelor tradiţionale ca sursă pentru bogăţie imaterială şi materială şi, în particular, pentru sistemele de cunoştinţe ale popoarelor autohtone”.

Pentru a readuce în actualitate acest meşteşug şi pentru a-i reabilita însemnătatea, festivalul iProsop încearcă să-l explice pe înţelesul tuturor şi să-i facă pe tineri să prindă drag de acest obiect care, pe vremuri, nu lipsea de la niciun ritual, făcea parte din toate etapele vieţii omului: de la naştere şi botez la întâlnire şi cununie, până la trecerea la cele veşnice a strămoşilor noştri.

Un moment aparte în cadrul evenimentului l-au constituit prezentările referitoare la prosopul moldovenesc în contemporaneitate şi documentarea ştiinţifică a colecţiilor de prosoape, oferite de specialiştii muzeografi Maria Ciocanu şi Raisa Tabuică de la Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală din Chişinău. Este muzeul cu cea mai veche şi mai bogată expoziţie de prosoape şi alte textile tradiţionale din ţară.

Reprezentanţii localităţilor care au participat la iProsop au amenajat expoziţii de prosoape, cele mai reprezentative au fost evidențiate cu diplome, spre exemplu: colecţiile de prosoape ale familiei Pavel şi Maria Prodius din Selemet; prosoapele din colecţia particulară a lui Ilie Fabian din satul Colibaşi, raionul Cahul; colecţiile Muzeului de Etnografie din Corcmaz, Ştefan Vodă.

Imagini: Iurie FOCA

Componenta artistică a Festivalului a fost dedicată, de asemenea, prosopului. Formaţia folclorică „Coloniţa” din satul Selemet a prezentat o secvenţă înscenată referitoare la tradiţiile în care este prezentat prosopul, iar formaţia „Vălenăşiţele” din satul Văleni, raionul Cahul, a adus în scenă obiceiul „Ghilitul prosoapelor”.

Hostropăţul, considerat dansul prosopului, a fost şi el la loc de cinste în cadrul programului cultural-artistic al Festivalului iProsop-2016. Podoabele Sudului. Iar spre seară, la finele evenimentului, cei prezenţi s-au prins într-o Horă a Prieteniei.

Reporter Moldova

mai

2016

iunie

62 6 3

Alecu RENIȚĂ

Peştera „Emil Racoviţă”, a treia ca lungime între peșterile de ghips ale lumii

mai

2016

iunie

Comoara de la Criva Pământul Moldovei... Câte taine ascund stâncile, movilele, dealurile, defileurile, recifele, câmpiile ce îl străbat de la un capăt la altul? Ca o carte plină de mistere, fără nicio grabă, pământul Moldovei îşi întoarce alene filele de la un deceniu la altul, scoţând, spre mirarea tuturor, ba un sanctuar dacic, ba o amforă milenară genoveză, ba un zid de cetate de până la venirea lui Hristos. Uneori, în unele locuri abia de scapi târnăcopul din mână şi găseşti chiar la suprafaţă urme ale civilizaţiilor lăsate de strămoşii noştri, alteori rămâi frapat că sute de ani am călcat pe o comoară fără să cunoaştem minunea de sub tălpile noastre. Aşa a fost să fie şi cu peştera „Emil Racoviţă” din nordul Moldovei, de pe moşia satului Criva.

Una dintre cele mai mari peşteri de pe glob Povestea peşterii „Emil Racoviţă”, situată în nordul Republicii Moldova, a devenit în timp o legendă în sine.

Meandrele drumului său spre afirmare ca monument al naturii cu valoare de patrimoniu universal poartă în ele un mesaj care merită transmis din generaţie în generaţie, spre luare-aminte şi spre nerepetarea unor erori umane care, odată comise, pot văduvi pentru veşnicie Planeta de bijuterii dintre cele mai valoroase ale tezaurului său natural.

Nimeni nu a căutat-o vreodată. A apărut, ca orice minune, dintr-o întâmplare, dezvăluind apoi treptat tainele şi frumuseţile adâncurilor sale. Într-una din zilele anului 1959, în urma unor explozii la o carieră de ghips, situată la 3 km spre nord de satul Criva, din nordul Moldovei, în peretele de ghips s-a căscat brusc o gaură, din care a izbucnit un râu de apă, cu un asemenea debit, încât locurile din jur au fost inundate vreme de şapte săptămâni.

Atunci când primii exploratori au pătruns, prin noroi, în întunericul ce sublinia atmosfera de mister şi tenebre, nici nu bănuiau că se află într-una din cele mai mari peşteri ale Terrei, a şasea ca mărime între peşterile lumii şi a treia între cele de ghips. Au urmat săptămâni de cercetări intense, de muncă asiduă, în care pasiunea şi, de-acum, presentimentul

ACORDU RI SE NTIME NTA LE

64 6 5

ACO RDU R I SEN TI MEN TAL E

unei mari descoperiri alimentau energia cercetătorilor şi le întreţineau vie curiozitatea. Cu timpul s-au descoperit labirinturi în 3-4 nivele, cele inferioare şi superioare rămânând şi acum neexplorate. Astfel, în 1970, s-au pus pe hartă primii 30 de kilometri şi s-a făcut o primă descriere a golului carstic. Pentru cei obişnuiţi cu modesta înfăţişare a peisajului de la suprafaţă a fost izbitor contrastul sesizat la contactul cu măiestria de care Natura a dat dovadă în modelarea uriaşelor săli, lungi de peste 100 de metri şi înalte de 10-15 metri. Galeriile, în marea lor majoritate, au pereţii acoperiţi cu argile fine de diferite culori, în totală armonie cu nuanţele de alb, roz, roşu, negru, brun sau albastru care acoperă pereţii de ghips. Contrast accentuat şi de avenele adânci care, împreună cu cele peste 20 de lacuri subterane, sunt amplasate ingenios în compoziţia unor peisaje mirifice – secvenţe decupate dintr-o tainică lume a basmului.

A urmat drumul ascendent al peşterii spre afirmarea ei ca piesă de valoare a patrimoniului natural universal, aceasta fiind inclusă ca atare în cele mai prestigioase publicaţii internaţionale ştiinţifice sau de popularizare. Şi pentru că trebuia să poarte un nume, i s-a dat, fireşte, numele unuia dintre corifeii neamului românesc, un nume de prestigiu în speologia din întreaga lume: Emil Racoviţă.

Aşadar, un nume titanic, pe măsura proporţiilor şi a valorii monumentului natural intrat atunci în atenţia întregii lumi.

A fost o perioadă în care i se contura un frumos viitor prin numărul mare de vizitatori care, fie specialişti, fie turişti, o frecventau atraşi de valoarea ei ştiinţifică, turistică, dar şi balneologică, peştera având şi certe calităţi curative pentru o serie de afecţiuni.

Să salvăm peştera de distrugere Dar, în mijlocul entuziasmului general în care se manifesta interesul pentru această bijuterie naturală, a început să apară şi firul unui alt interes, de astă dată unul meschin, legat de exploatarea ghipsului prin explozii puternice. Subţire la început, acest fir a continuat să se îngroașe şi să fisureze din ce în ce mai vizibil crusta de protecţie care ar fi trebuit să garanteze conservarea peşterii, în virtutea statutului său de monument al naturii. Neşansa peşterii „Emil Racoviţă” a constat în însăşi amplasarea ei, întâi pe teritoriul unui stat totalitar, în care inversarea valorilor devenise o constantă a politicii din orice domeniu şi, apoi, pe teritoriul unui stat de curând format, în urma dezmembrării fostei URSS, stat supus unor continue tensiuni, interese obscure şi convulsii specifice perioadei de tranziţie. În ambele situaţii, peştera

mai

2016

66 6 7

iunie

a fost defavorizată. Prima oară, prin ignorarea valorii ei patrimoniale şi, a doua oară, prin dublarea acestei ignoranţe moştenite de incapacitatea financiară şi de lipsa de voinţă de a-i salva existenţa.

Odată cu avansarea lucrărilor de exploatare a ghipsului în arealul direct al monumentului naturii, degradarea peşterii a cunoscut faze din ce în ce mai accentuate: întâi s-au distrus câteva labirinturi de la intrare; apoi, prin depozitarea câtorva zeci de tone de material steril, s-a astupat una din intrări; şi, într-un final apoteotic al inconştienţei şi agresivităţii umane, în cealaltă intrare se construieşte o fântână de circa 30 de metri adâncime care, năruindu-se cu timpul, din cauza pripei şi a modului şubred în care a fost făcută, a blocat în mare măsură accesul în peşteră.

Situaţia actuală este mult prea deplorabilă pentru a o accepta ca sfârşit categoric al povestirii noastre. Nu numai pentru că peştera „Emil Racoviţă” nu îl merită, dar şi pentru că avem convingerea, sprijinită pe argumente temeinice, că încă nu este prea târziu, că încă se poate face ceva pentru a ne-o reda nouă înşine, prin includerea ei între

monumentele cu valoare de unicat ale Europei, prin luarea ei sub protecţia UNESCO, pentru a o repune în circuitul de valori ale Patrimoniului Natural Mondial.

ACORDURI SE NTIME NTALE

mai

2016

68 6 9

iunie

Scurt istoric 1959 – apare în urma unei explozii în cariera de ghips din

1996, 16 ianuarie – organizarea Mesei Rotunde cu

satul Criva, raionul Briceni, Republica Moldova.

1969, august – prima încercare de a pătrunde în peşteră.

tema „Peştera Emil Racoviţă: probleme şi perspective”, cu participarea speologilor din Republica Moldova şi România, a factorilor de decizie, a Mişcării Ecologiste din Moldova şi a ONG-urilor de mediu.

1977 – primele cercetări ştiinţifice (Institutul Pedagogic din Tiraspol, sectorul de geografie).

1978-1980 – prin continuarea cercetărilor se cartografiază 60 km de subteran.

1991, 28 noiembrie – Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 664 „Cu privire la protecţia de către stat a peşterii carstice din preajma satului Criva, raionul Briceni”.

1992 – la iniţiativa şi sub patronajul Autorităţii Centrale de Mediu, în colaborare cu Institutul de Speologie „Emil Racoviţă” din Bucureşti şi cu specialişti din Franţa şi din Belgia, au demarat cercetări ştiinţifice complexe privind aspectele geologice, ecologice, biologice şi balneologice ale peşterii.

În prezent: scoasă din circuitul turistic prin obturarea căilor de acces în subteran şi prin lipsa oricăror măsuri de conservare şi de revalorificare în scopuri ecologice, turistice şi ştiinţifice.

Perspective: se află în atenţia revistei Natura, a MEM şi a Agenţiei Naţionale „Naturopa“, în vederea sensibilizării opiniei publice, salvării şi conservării ei prin mijloacele de lucru specifice societăţii civile. Au rămas în aşteptare, pentru a fi cercetaţi şi valorificaţi, după unele pronosticuri, peste 89 km de subteran.

A.R.

Imagini: Andrei Mardari și Alecu Reniţă

A

A âa este timpulLinge cu sare nisipulatinge â mârii âârmul Cum valul âi sare ânapoi â Aâa este timpulLinge cu sare RABESCURI â napoi sare, ânapoi sare, â sare â ânapoi âi sare âi se stinge, se sDar nu disparCând âârmul sare, sar sare, ânapoi â napoi mârii atinge. âi se stinge, se sDar nu disparCând Timpul, fireâte, astfel stingefârâ . mâriiseatinge mâcar sâ fi observat Timpul, fireâte, se astfel st observat sâ fi atingere. de-a âârmului âimâcar de mine de-a âârmului âi de mine atinger ââ rm el neavând, el neavând, nisip neavând âi âânici rm sare. d âi nici sare. neavân nisip Doi delfini, cinci ânecaâi, Doi delfinâ i, cinci ânecaâi, arar eori o scoicâ de vânzare eori o scoicâ de vânzare â âi numai oase dearar noi demâncare...

Ioan MÂNĂSCURTĂ âi numai oase de noi demâncare...

ALTE DESLUȘIRI

Literatura pentru cei DeSlusirea semnelâor

Ce miraculoasă alcătuire – acest om și Universul care-l înconjoară!

cârmuirea nopții, și stelele. 17. Și le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul.

Trăim într-un Univers alcătuit din Materie și Spirit. De fapt, lucrurile stau exact invers: trăim într-un Univers alcătuit din Spirit și Materie, Spiritul fiind și primordial, și omniprezent, și veșnic. Pur și simplu, materia este mai contondentă, mai zgârietoare, mai cucuiată, mai la vedere și mai vizibilă. Iată cum ni se relevă acest adevăr în chiar primele rânduri ale Vechiului Testament (ziua întâia):

Avem aici motiv pentru dezvoltarea unei întregi teorii cosmogonice, nu și spațiul, nu și timpul despărțirii vedeniilor și rătăcirilor omenești de adevărul luminii.

1. La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul.

L-a făcut, prin urmare. Materia, sub toate formele de manifestare și agregare, după cum se vădește în Facerea (Geneza), este un produs secundar. Spiritul creează materie, așa trebuie să înțelegem.

II 2. Și pământul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor.

Dacă n-ar exista atâta Spirit, Duhul adică, cum ar fi posibilă armonia care domnește Universul? Chiar tocmirea pământului – cum ar fi fost posibilă?

Ia vedeți ce se întâmplă în ziua a patra, după ce au fost deduse legile și elaborate tehnologiile: 16. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei și luminătorul cel mai mic pentru

Dacă forțele nucleare ale atomului ar fi mai slabe cu doar câteva procente, n-ar exista combustibilul pentru producerea energiei solare. Tristețea este că Pământul ar fi rămas de-a pururea netocmit și gol. Și, de fapt, nici tristețea n-ar fi avut circulație, deoarece tristețea, nostalgia și dorul sunt emanații ale Spiritului în comunicare cu Materia.

Iar dacă aceleași forțe nucleare ar fi doar un piculeț (atâtica!) mai puternice, Soarele și tot noianul de stele ar fi explodat demult: bufff!

Ce bubuitură formidabilă, care n-ar fi fost auzită de nimeni, ce nemaivăzut foc de artificii, lipsit de șansa de a fi văzut de cineva! În conformitate cu un calcul de o finețe extraordinară, mărimea forțelor nucleare se află exact în acel diapazon îngust în care nu se poate produce niciuna din catastrofele menționate. (În rânduiala vecerniei, când credincioșii se adună să dea mulțumire lui Dumnezeu pentru ziua care tocmai s-a încheiat, și când, la lăsarea întunericului, un sfeșnic cu lumină aprinsă se poartă procesional, lumina simbolizând pe Hristos Cel ce împrăștie întunericul, haosul, ignoranța, se

â, nisipulmai

2016

70 7 1

iunie

re â rugăciunea Lumină lină... Chiar așa: lumină lină! Poate d âârmulcântă că sintagma definește, iar rugăciunea consacră acest echilibru nuclear, născător de lumină lină, dătător și ținător de viață!?)

tingefârâPrin urmare, putem sta liniștiți, știind că vom avea lumină și

re.

.

căldură și pe mai departe. Și mai având și știința că cineva a aprins Soarele și are grijă să potrivească flacăra.

Unde mai pui că și planeta aceasta a noastră (!) orbitează exact unde trebuie. Schimbarea cu doar 2% a distanței de la Soare la Pământ ar face imposibilă viața pe planetă.

Liniile din palmele noastre, pentru cine știe să citească și este cunoscător de astfel de carte, reprezintă imaginea grafică a destinului nostru și sunt trasate cu mult înainte ca acesta să se fi împlinit. Cercetări de ultimă oră (luați aminte: de peste aproape 2500 de ani după Aristotel) arată că linia vieții apare în palma embrionului la opt săptămâni. Palmă, în cazul dat, este un fel de a zice, deoarece nu este o palmă propriu-zisă, ci un muguraș, dar uite că are deja o linie a vieții. Despre unicitatea amprentei digitale știe toată lumea. Mai puțin că forma mâinii, lungimea degetelor, traseele vizibile și mai puțin vizibile ce străbat palma vorbesc despre caracterul, temperamentul și chiar sănătatea omului, cuprinzând în sine și viitorul individului.

Ei, uite că și Gospodarul își caută de Soarele Lui, și Pământul și-a aflat cel mai prielnic liman...!

III Totul este concomitent, înăuntru și în afară.

Binele se naște înăuntru și fericește lumea în afară.

Răul este izvodit în exterior și spurcă lumea înăuntru.

Unde-i înăuntrul binelui și al răului și unde – în afara lor?

Totul este concomitent – alb și negru, înapoi și înainte, înăuntru și în afară, ieri și azi, bine și rău (ca să folosim doar categorii domestice), omul însuși reprezentând o concomitență a Spiritului și Materiei în tulburătoare concurență. Întotdeauna – mai mult decât știm, întotdeauna – mai puțin decât putem să fim.

IV Revenim la citirea a doua a semnelor, care ar putea să fie prielnică descifrării unor adevăruri evidente pentru lumea pe care am lăsat-o în urmă sau abia urmează s-o vedem.

Aflăm din cărți că Aristotel, încă în Antichitatea ceea a lui de acum aproape 2500 de ani, era preocupat de chiromanție și chiar a scris despre asta. La rândul său, a aflat despre chiromanție de la indienii care erau cu mult mai vechi decât Antichitatea lui greacă. Peste două mii și jumătate de ani, îndrăznim să presupunem că acest Aristotel, considerat și așa unul dintre cei mai învățați oameni din toate timpurile, avea cunoștințe mult mai vaste decât lăsa să se înțeleagă. Sprijinim această supoziție pe temelia că învățații care se respectă nu riscă să se scalde în apele tulburi ale științelor oculte, iar adevărul curat este că Aristotel a făcut-o: a tratat chiromanția ca ramură a științei. Ulterior și cu intermitențe, ghicitul în palmă s-a făcut mai mult pentru bani și manipulare, dar fără să fie abandonat vreodată.

V Am văzut o hartă a urechii și cred că este cea mai fantastică imagine cercetată de mine. Unu: pavilionul urechii are forma unui făt inversat, adică exact poziția pe care o are acesta în pântecele matern. Doi: forma urechii și aspectul său general pot furniza informații privind tipul constituțional sau temperamental al individului. Urechea are un punct care comunică direct cu inima, altele care comunică direct cu plămânii, ficatul, splina, pancreasul, coloana vertebrală și cu orice glandă și oscior ascuns în trupul nostru. Într-un fel, putem zice că este o exteriorizare a intimității celei mai profunde. Poate că urechea a fost inventată pentru ca chinezii să poată vindeca cu acele lor de aur aproape imponderabile organul suferind din adâncul trupului fără să atenteze la integritatea acestuia? Poate, urechea este antena de radar care înfioară mintea și organele când recepționează cuvinte de dragoste? Cum urechea omenească este reprezentarea micșorată și înghesuită a trupului care o poartă, așa trupul omului reprezintă la dimensiune terestră... – ce reprezintă?

Pe Dumnezeul etern în eternă devenire?

De ce întrebați?

V-a întrebat urechea pe care o purtați de ce poartă în sine miniatura tuturor organelor, fiind ea însăși un organ?

VI Noi nu mai trebuie să întrebăm dacă trupul și sufletul sunt un întreg, cum nu face să punem întrebarea referitor la ceară și figura imprimată pe ea. (Aristotel)

L

ECȚII DESPRE CULTURĂ

(Ion Minulescu, Într-un bazar sentimental)

În general, este un truism, dar şi o observaţie proprie: adevăraţii artişti într-un domeniu au bune gusturi şi pentru celelalte arte. Pentru mine exemplul cel mai la îndemână este regretatul Aureliu Busuioc, care a fost de al casei la teatru, s-a simţit ca între ai săi în mediul artiştilor plastici, a frecventat opera şi filarmonica, a fost un consumator exemplar de muzică clasică. Îmi demonstra cu mândrie nedisimulată discurile cu vocea Mariei Callas ori înregistrarea de la Metropolitan Opera a nemuritoarei Nabucco a lui Verdi, sub bagheta celebrului dirijor James Levine, aplaudând, împreună cu spectatorii, scena în care corul sclavilor – câteva zeci de actori, fiecare cu individualitate pronunţată – era reluat la bis, după bune minute de ovaţii, în mijlocul spectacolului. Nu ştiu dacă exista vreun gen de artă care nu l-ar fi interesat. Şi nu doar interesat, deşi a fost un consumator de artă-model.

Busuioc a scris piese pentru teatru (Radu Ştefan, întâiul şi ultimul, prima piesă postmodernistă în tot spaţiul românesc, care a extaziat publicul spectator, a fost interzisă de regim – era în 1969 – sau, vorba dramaturgului, „a murit de succes”).

A topit o impresie despre arta plastică într-un poem memorabil: „Culorile se-amestecă,/ se sting,/ se suprapun, se-adună, se confruntă […] Se-nvălmășesc demente,/ se demit/ şi se adună iar şi se destramă:/ o veselă, întremătoare dramă/ din viaţa ne-ncepută-a unui mit” (Impresionistă). Dar a şi fost el însuşi model, pentru portretele Valentinei RusuCiobanu.

Mircea V. CIOBANU

> Stofe vechi, o mandolină, Un Cézanne şi doi Gauguin, Patru măşti de bronz: Beethoven, Berlioz, Wagner, Chopin, O sofa arabă, două vechi icoane bizantine, Un potir de-argint, mai multe vase vechi de Saxa, pline Cu mimoza, tamburine spaniole, lampioane Japoneze, trei foteluri cu inscripţii musulmane, „Fleurs du mal" legate-n piele de Cordova, Şi pe pian: Charles Baudelaire şi-alături Villiers de l'Isle-Adam...

A scris poate cel mai frumos poem despre o piesă muzicală (suita Peer Gynt de Edvard Grieg), intitulat Concert: „Tunau teribil tube, vuiau violoncele/ Si înşirau valtorne mirabile mărgele./ Înfioraţi bemolii, scăpaţi de sub baghetă,/ Puneau ninsori atente pe fruntea ta cochetă,/ Pe când diezii tragici, abia născuţi la rampă,/ Îţi survolau făptura ca fluturii o lampă […]// Hiperboreic melos! Viori nevinovate/ Strigară de iubire şi infidelitate./ Băteau timpane-n tâmple, fiorduri fără pată/ Îşi sugrumau talazul în sala indignată,/ Şi pumnii, incapabili afrontul să-1 suporte,/ În plugul ros şi roşu loviră mezzo-forte. […]// ...Când te-am luat de mână atunci întâia oară/ Şi ţi-am găsit privirea – Peer Gynt ieşea afară”.

Poetul i-a invocat în poemele sale pe Hector Berlioz, pe Beethoven şi Ravel: „Un pian la fereastra deschisă/ Şoptea sacadat din Ravel,/ Era o întindere ninsă,/ Lumină în geamul acel,// Şi casa era tot aceea,/ Cu ochiul a cuget deschis,/ Şi sunetul mic ca un greier,/ Iar noaptea – o masă de scris” (Bolero).

Consecutiv, consumatorul de artă (şi, implicit, de cultură) este mai deplin satisfăcut atunci când gustă din toate. Nu transferând un gen de artă în altul! Dimpotrivă, ţinând cont că anumite lucruri mai bine se văd într-un anume gen, exploatezi posibilităţile genului în care perseverezi.

Alta e treaba cu artele sintetice: aici e bine ca toate să fie de o calitate bună şi să urmărească un scop comun. Filmele lui

mai

2016

72 7 3

iunie

Tarkovski sunt un bun exemplu. În jurnalul său, pictorul menţionase în legătură cu primul său film de lungmetraj, Copilăria lui Ivan: „Eu am acceptat riscul (varianta anterioară a filmului, realizată de alt regizor, fusese rebutată şi banii consumaţi) deoarece aveam patru garanţi ai succesului – Nikolai Burleaev [actorul], operatorul Vadim Iusov, pictorul Evgheni Cerneaev şi compozitorul Veaceslav Ovcinnikov”.

Chiar dacă echipa iniţială a fost doar parţial păstrată (compozitorul de factură clasică Veaceslav Ovcinnikov a fost înlocuit în câteva producţii cu maestrul sunetelor electronice Eduard Artemiev), filmele lui Andrei Tarkovski reprezentau perfect o simbioză dintre arta narativă (scenariu), regie, joc de actori (o galerie de aur: Nikolai Burleaev, Anatoli Soloniţîn, Aleksandr Kaidanovski, Nikolai Grinko, Alisa Freindlih, Margarita Terehova), pictori şi directori de imagine de cea mai înaltă clasă. Un bun condiment estetic era şi poezia, versurile lui Arseni Tarkovski (tatăl regizorului).

S-ar părea că aceste ingrediente sunt aplicate în toate producţiile cinematografice, dar numai privind filmele lui Tarkovski înţelegi cât de important e ca ele să fie de calitate.

Să fie modele de obiecte de artă autentică în genul lor. Ca întotdeauna, pentru Tarkovski, filmul e artă sintetică, toate nivelurile fiind acoperite exemplar, cum o făcea nu numai în exponenţiala lui Oglinda (un film de văzut şi de ascultat, centimetru cu centimetru, secundă cu secundă) sau în picturalul (fie şi prin titlu) Andrei Rubliov, ci şi în cazul unei distopii cum era Călăuza: scenariul coerent şi conflictualdramatic, imaginea impecabilă (unele cadre sunt adevărate şi autonome opere de artă), muzica – sugestivă, expresivă. Iar grupul de actori e întotdeauna cel mai adecvat posibil…

Mecanismul acesta al receptării, ecumenic şi sintetic, se declanşează de la sine. Mă gândesc, într-un context anume, la naistul Vasile Iovu. Îmi vine în minte Gheorghe Zamfir, iar cu el – filmele lui Yves Robert, în care Zamfir interpretează melodiile lui Vladimir Cosma, care însoţesc jocul fulminant al lui Pierre Richard, Jean Rochefort ş.a.

Nu pot evita însă şi trimiterea la Poetica lui Aristotel (un text „despre literatură”), în care naiul e pomenit (probabil, pentru întâia dată într-un text scris) într-o privire de ansamblu asupra artelor (muzica, dansul, teatrul, poezia)…

Iar începutul începuturilor e mitologia, e zeul Pan… Iar acest zeu (în versiunea romană: Faun) ne deschide spre După-amiaza unui faun, suita lui Debussy, care are ca punct

de pornire poemul omonim al lui Mallarmé, iar ca finalitate logică: baletul lui Diaghilev şi Nijinski. Și tot Debussy are o uluitor de frumoasă piesă, intitulată Sirinx, cu trimitere explicită la nimfa care a dat numele naiului în limba greacă… În contexte similare, la baletele ruse ne trimit în egală măsură muzica lui Stravinski, pictura lui Picasso şi poezia dramatică a lui Cocteau. Or, Parisul începutului de secol XX era un teritoriu al artiştilor de toate genurile. În atelierul lui Brâncuşi, de exemplu, i-am fi putut întâlni pe pictorii Amedeo Modigliani şi Marcel Duchamp, pe poeţii Guillaume Apollinaire, Ezra Pound şi Tristan Tzara, pe cântăreaţa Maria Tănase şi chiar pe tânărul dramaturg Eugene Ionesco.

O legătură consecutiv-succesivă a literaturii cu muzica e un subiect aparte. Este topirea subiectelor literare în piese muzicale. Aici lista e pur şi simplu enormă, de la Don Quijote al lui Mincus (sau al lui Richard Strauss) până la Dama de pică a lui Ceaikovski şi de la Tristan şi Isolda a lui Wagner până la Şeherezada lui Rimski-Korsakov (în timp ce scriu acest text, ascult naraţiunea dulce-adormitoare a viorii „în rolul” Şeherezadei şi gravul preludiu al operei lui Wagner).

Capodoperele muzicii clasice poartă nume ale operelor literare şi ale personajelor: Romeo şi Julieta, Francesca da Rimini, Faust, Dafnis şi Cloe, Barbă-Albastră, După-amiaza unui faun…

Tot aici ar intra poeziile devenite cântece, romanţe, lieduri etc. În fine, putem să vorbim despre muzicalitatea unor texte literare (în primul rând, poetice), despre dramatismul sau narativitatea unor piese muzicale.

Dar există şi muzica topită în textele literare, prezenţa într-o formă sau alta. Unele piese muzicale sau unii compozitori apar şi în titlul textelor literare: Vă place Brahms? şi Concert de muzică de Bach (romanele scrise de Françoise Sagan şi, respectiv, Hortensia Papadat-Bengescu), Valsuri nobile şi sentimentale (ciclul lui Ravel, reluat în poemele lui Şerban Foarţă), Vioara lui Rotschild (nuvela lui Cehov). Texte în care muzica este o prezenţă explicită. Texte în care scriitorii îşi încarcă de sensuri literare impresiile legate de muzică.

Unii au un cult deosebit pentru muzică: Minulescu (vă amintiţi de Romanţă fără ecou, alias Iubire, bibelou de porţelan), Bacovia („Te uită cum ninge decembre…” – cânta nostalgic Nicu Alifantis), Ştefan Petică (numai ciclul Când vioarele tăcură cât face!), Leonid Dimov (din nou Alifantis: „Mai şterge-mi zaua ruginită,/ Aşază-mi chivăra mai drept/ Şi vezi de ce nu vine carul/ Cu cavalerii ce-i aştept…” (Voiaj).

L

ECȚII DESPRE CULTURĂ

Dar nimeni dintre literaţi nu a scris atât de frumos despre muzică ca Şerban Foarţă în Ofrandă muzicală (o parafrază evidentă după titlul piesei lui Bach). Poetul e un rafinat degustător de fineţuri muzicale… „Ne exprimăm şi pe această cale/ în simpla noastră proză cotidiană/ gratitudinea şi devoţiunea pentru/ muzica sferelor şi pentru greieri,/ pentru octava dintre Soare şi Lună/ a lui Platon,/ dintre Aur şi Argint a lui Nerval:/ «o picătură de argint lucea-n nisip,/ una de aur strălucea pe cer... Lumea/ era creată»”. Sau – aici poetul face o apologie nominală egală cu o paradă de erudiţie muzicală: „pentru opinia noastră, -ndoielnică (?), şi-anume/ că: nihil est in Richard Wagner/ quod non prius fuerit in Liszt/ nisi Richard Wagner ipse;/ pentru, născută Liszt, Cosima Wagner:/ bătrână, lăcrima (în loja/ în care o văzu Cocteau)/ la La Belle Hélène de Offenbach…”.

Sau, în aceeaşi idee a unei continuităţi: „pentru imaculata, spirituala,/ mirabila genealogie: Joseph/ genuit Wolfgang Amadeus,/ Wolfgang Amadeus genuit/ autem Ludwig;/ pentru/ trei-craii mateini ce se-«nchinară/ copilului care avea să fie Mozart»;/ pentru maestrul Joseph Haydn,/ jurându-i-se tatălui lui Mozart/ că fiul său e «cel mai mare/ compozitor din câţi cunoaşte,/ în persoană sau din auzite»;/ pentru dl Mallarmé: compară/ acordurile muzicii lui Haydn/ cu «graţia mobilierului concis/ al secolului anterior»;/ pentru enigmaticul comanditar/ al Requiem-ului mozartian/ devenit Requiemul lui Mozart…”.

Un elogiu, deopotrivă solemn şi ludic, muzicii înalte, un sublim exerciţiu poematic, imagistic şi asociativ, o invitaţie implicită la audiţii selecte.

Poetul avusese şi anterior o aventură intimă cu muzica. Şi încă ce aventură! Împreună cu Andrei Ujică, au scris textele pentru dublul album al formaţiei „Phoenix” Cantafabule, un joc de texte arhaice, folclor şi modernism radical. Foarţă face aici cu textele folclorice ceea ce postmoderniştii vor face cu textele culte: reciclează ludic & ironic: „Hiare cuminţi/ cu ghiare, cu dinţi,/ cu coadă de peşte,/ cu pieliţi la deşte,/ cu unghe de ţap/ în creştet de cap,/ cu blana ca sfecla,/ cu ochii ca stecla/ cum ochii de vâlc,/ fiare cu tâlc,/ cu duhori suave,/ gadini filosuafe…// Ave!” Urmează bijuteria absolută a acestui univers: Scara scarabeului.

Foarţă se resimte deja în titlu, iar textul este un camerton pentru toată cartea/tot discul: „Crugul scarabeului,/ sacră, scara leului,/ a zeului/ soare!// Ochiul scaraboului,/

gălbenuşul oului,/ al noului/ soare!”. Mitologie egipteană, alchimie barbiană, incantaţie pentru alaiul lui Dyonissos?

Niciuna şi toate împreună! Poezie pură.

Capodopera este, totuşi, Vasiliscul şi aspida, piesă cu trimitere la bestiarul tradiţional, dar şi la Cantemir, desigur. Începutul cantopoemului parafrazează, deopotrivă, obscurul filon al folclorului arhaic, maniera cuceritoare a menestrelului, dar şi, implicit, stilul lui Ion Barbu, cel din Riga Cripto…: „Mă tot rog, îţi fac ispită,/ vrednic fabulist,/ zi-mi ceva cu vreo aspidă,/ cu un vasilisc”.

Un Foarţă autentic se desprinde din Norocul inorogului (un titlu-capodoperă). Până a deveni autorul parafrazat de postmoderniştii optzecişti (Ioan Flora, dar şi alţii), Şerban Foarţă opera liber – pios, dar fără a fi excesiv de solemn şi de strivit de autoritatea prototipului – cu jocurile (sic!) literare ale lui Cantemir. Punctul culminant al acestei epopei mitice este (trebuia să fie) atins, desigur, în Zoomahia (construcţia cărţii/albumului, în acest sens, e una de factură clasică, amintind ca model de Carnavalul animalelor al lui Camille Saint-Saëns)…

Dar primul text „muzical” al lui Foarţă era unul evocator, cu trimitere explicită la Maurice Ravel, Valsuri nobile şi sentimentale: „Ai intrat în parcul populat cu sorcovi/ şi-ai cetit poeme (trei) de Paul Celan;/ palida domniţă curăţase morcovi/ şi se colorase ca un porţelan.// Roze de hârtie înfloreau involte,/ mult prea dezinvolte,-n inodoarea lor;/ albe,-n şorțuri negre, defilau Isolde,/ s(z)ilnic, între Sfântu’ Graal şi abator./ Cas(t)nici, mandarinii cultivau smaragde/ şi acuarii pentru peşci şi hippokampi;/ faceri-şi-desfaceri, acteşi-contracte,/ coruri-şi-decoruri, iambi-şi-dithyrambi…”.

O ureche fină a unui poet cum e Şerban Foarţă (el însuşi un bun pianist) nu a putut trece rece pe lângă această eleganţă aristocratică a lui Ravel (care, la vremea lui, aducea un omagiu lui Schubert, autor a două cicluri de valsuri: Valsuri nobile şi Valsuri sentimentale).

Sonata a 17-a a lui Beethoven are câteva (sub)titluri: „Furtuna”, „Shakespeare”, „Sonata cu recitativ”. Partea a treia e întruchiparea unei perfecte armonii în dinamică. Un perpetuum mobile. Imagine a timpului schimbărilor şi al catastrofelor (războaie, revoluţii), partea a treia aminteşte de o fugă fără opriri... Care, odată încheind cercul, o ia de la început. Se zice că trimiterea la drama lui Shakespeare

mai

2016

74 7 5

iunie

Furtuna (fără a intitula piesa muzicală cu acest nume) ar fi făcut-o chiar Beethoven, sugerând că pentru a înţelege mesajul sonatei e nevoie să citim drama shakespeariană.

Este curios că în acelaşi an (1802) Beethoven a mai scris o sonată care va avea legătură cu literatura: Sonata a 9-a, „Kreutzer”, pentru vioară şi pian, care va da numele nuvelei Sonata Kreutzer de Lev Nikolaevici Tolstoi: „– Au cântat Sonata Kreutzer de Beethoven. Cum, primul presto? Îl cunoşti? strigă el. Uf!... înspăimântătoare bucată e sonata asta! Mai ales partea aceasta. Şi, în genere, muzica e un lucru înspăimântător. Ce anume este înspăimântător?

Nu-mi dau seama. Ce este muzica însăşi? Ce face ea? Şi de ce face ceea ce face? Se zice că are o influenţă înălţătoare asupra sufletului. Da’ de unde! Prostii! E drept că acţionează, ba chiar acţionează grozav asupra sufletului, cel puţin în ceea ce mă priveşte, dar influenţa ei nu-i defel înălţătoare.

Ea nici nu înalţă sufletul, nici nu-l coboară, ci îl aţâţă. Cum săţi spun? Muzica mă face să uit de mine însumi, de adevărata mea situaţie; ea mă strămută în altă lume, care în orice caz nu este lumea mea. Sub influenţa muzicii mi se pare că simt ceea ce de fapt nu simt, că înţeleg ceea ce nu înţeleg, că pot face ceea ce nu pot să fac.”

Cel mai adesea, muzica îmi însoţeşte lecturile. Dar Suita Gogol a lui Schnittke îmi este chiar ea ca o lectură (numai Şeherezada lui Rimski-Korsakov are aceeaşi uimitoare capacitate narativă).

Nu trebuie să adaugi nimic. Eu arunc nada cu piesa a patra (din 8): Mantaua. Dar e bine să începi cu Uvertura, apoi Copilăria lui Cicikov... un deliciu!

Când, în 1984, Mihail Şvaiţer (Mikhail Schweitzer) îi propune lui Alfred Schnittke să scrie muzica pentru serialul Suflete moarte, compozitorul avea deja o experienţă bună de transpunere a imaginarului fantasmagoric gogolian în expresive ritmuri muzicale. În 1981, el scrie Suita Gogol, în baza coloanei sonore pentru spectacolul de la celebrul Teatru Taganka, montat în 1978 de celebrul regizor Iuri Liubimov.

Muzica este emblematică pentru ceea ce s-ar numi poate postexpresionism sau expresionism din epoca postmodernă.

Gluma din final (citatul din Beethoven) sugerează încadrarea piesei într-un postmodernism muzical explicit.

Trimiterile la textele literare sunt convenţionale, dar sunt relevante, în măsura în care sunt raportate la mesajul textual

respectiv. E fascinant să urmăreşti, de exemplu, cunoscând, desigur, textul nuvelei, cum se topeşte în melodie visul de prosperare al lui Akaki Akakievici, celebrul erou din Mantaua. Iar valsul lent (partea a treia a Suitei) este un fel de rezumat al universului suprarealist din nuvela lui Gogol Portretul. Este un pretext de a ne aminti că imaginarul de tip suprarealist nu e nou pentru compozitor.

Dirijorul (şi profesorul) Ghenadi Rojdestvenski menţiona, în Preambulul la interpretarea Suitei: „Este bine cunoscut faptul că Nikolai Vasilievici Gogol era un bun meloman. Cunoştea notaţia muzicală, fapt confirmat de intervenţiile sale în notele unor cântece populare pe care le frunzărise scriitorul.

Gogol, care avea un simţ muzical acut, scria: «Nu există un alt şoc mai puternic, care să facă să consune perfect toate părţile asupra omului, precum o putem auzi într-o orchestră muzicală». Creaţiile gogoliene au devenit subiecte ale mai multor opere muzicale. Eroii lui Gogol şi-au trăit o a doua viaţă în capodoperele lui Musorgski: Căsătoria şi Iarmarocul din Sorocineţ; în poetica Noapte de mai a lui Rimski-Korsakov; în Nasul şi Jucătorii lui Şostakovici; în Sufletele moarte ale lui Rodion Şcedrin…”.

Dar iată şi o opinie a lui Gogol însuşi, dintr-un cunoscut eseu al scriitorului: „Sculptura, pictura şi muzica sunt trei sublime surori, trimise nouă pentru a decora și a încântă lumea. Fără ele, aceasta ar fi fost seacă. Muzică toată e un impuls. Ea dintrodată, la un moment, îl smulge pe om de la pământul lui, îl paralizează cu sunetele sale puternice asemenea tunetului și imediat îl cufundă în lumea ei. Ea lovește, ca pe clapele pianului, pe nervii lui, pe toată fiinţa lui, și îl transformă întrun singur fior” (Sculptura, pictura, muzica).

Dar nu numai literatura „înaltă” face să încolţească, intermitent, germenii muzicii sau ai artei plastice. Iată o secvenţă dintr-un text pentru publicul „de masă”, o celebră nuvelă poliţistă: „Holmes sări deodată de pe scaun cu gestul unui om care a luat o hotărâre şi puse pipa pe poliţa şemineului: – Sarasate cântă la St. James’s Hall în după-amiaza asta [...] Un sendviş şi o ceaşcă de cafea, după care pornim spre tărâmul viorii, unde totul e dulceaţă, delicateţe şi armonie. [...]

Toată după-amiaza stătu în lojă, învăluit într-o fericire perfectă, legănându-şi uşor degetele lungi şi subţiri în ritmul muzicii, în timp ce faţa lui blândă şi zâmbitoare şi

L

ECȚII DESPRE CULTURĂ

ochii visători nu semănau nici pe departe cu faţa şi ochii lui Holmes copoiul, Holmes investigatorul neobosit, cu mintea ascuţită şi gata de acţiune…” (A. Conan Doyle, Liga roşcaţilor) Pablo de Sarasate (1844-1908) a fost unul dintre cei mai cunoscuți violoniști spanioli de la intersecţia secolelor XIXXX. I-au fost consacrate mai multe piese muzicale. Camille Saint-Saëns i-a dedicat celebrul Concert nr. 3 pentru vioară şi orchestră şi încă şi mai faimoasa Introducţie şi rondo capricioso (şi-o aminteşte cineva interpretată de Serghei Luncheviciactorul, în filmul de acţiune Mariana?). Nu e exclus că Sherlock Holmes asculta chiar această piesă.

Când se apropie Crăciunul şi – pe secvenţa artelor vizuale – nu poţi să nu-ţi aminteşti de Spărgătorul de nuci, cu siguranţă că e în programul trupei de balet a Operei şi în acest an. De ce spuneam de arte vizuale? Ah, da, costumele, decorul, bradul cel imens, care creşte şi devine o scenă. Dar, de fapt, e mişcarea, e dansul. Iar la început a fost muzica. Şi – cine-şi mai aminteşte? – a fost povestea lui E.T.A. Hoffmann: „Maria ridică ochii. Consilierul de curte îşi puse din nou peruca de sticlă pe cap, îşi îmbrăcase haina sa galbenă şi zâmbea foarte mulţumit, în vreme ce ţinea de mână un tânăr domn, ce-i drept, mic de statură, dar bine făcut...”

Dacă impresionismul pictural prindea „clipa cea repede” a luminii, cel muzical putea să asocieze efemerul cu apa şi vântul... de exemplu. Aşa se explică, probabil, apariţia Jocurilor apei de Ravel. Care, uimitor, mă trimit la picturile lui Ruisdael (cele cu morile de apă)...

Ascultând, nu pot să nu-mi amintesc (şi) de Rondelul apei din ograda japonezului de Alexandru Macedonski. Uimitor cum o imagine vizuală şi auditivă (film şi muzică, în esenţă) ne sugerează o idee de Ars poetica, de regulă a redactării unui poem: „Apei lui de prin ogradă,/ Prea domol curgând la vale,/ Bolovani, dintr-o grămadă,/ Japonezu-i pune-n cale.// Spumegată, vrea să vadă,/ Împrejurul casei sale,/ Apa lui, ce prin ogradă/ Prea domol o ia la vale.// Și schimbând-o-ntr-o cascadă/ De consoane și vocale,/ Uită-a vieții grea corvadă,/ Dând răsunet de cristale/ Apei lui de prin ogradă”. Şi să nu uit de epigraful absolut neserios al lui Ravel pentru Jocurile apei: „Dieu fluvial riant de l’eau qui le chatouille” („Zeul râului râzănd de apa care-l gâdilă”). Un citat din poetul (simbolist, bien sûr) Henri de Régnier.

Aş vrea să închid cumva cercul acestor meditaţii despre ecumenismul artelor în imaginarul unui artist… dar nu mă lasă tema. Orice nou artist – indiferent de genul de artă practicat – mă trimite la alte şi alte opere, la alte şi alte arte. Este o obişnuinţă. Scrierile lui Vladimir Beşleagă, de exemplu, sunt fluide şi cursive inclusiv datorită muzicii clasice pe care obişnuieşte s-o asculte scriitorul atunci când scrie. Iar regretatul pictor Andrei Sârbu nu-şi închipuia existenţa artistică în afara literaturii moderne de calitate şi în afara muzicii clasice.

Legăturile dintre muzică, pictură, literatură, teatru, dans etc. sunt uneori surprinzătoare şi nu neapărat urmează intenţiile primului autor. Henri Ibsen (din care se inspirase Grieg, din care se inspirase Busuioc) – iată că închidem cercul – a scris drama Peer Gynt ca pe o piesă pentru teatru, dar ea aproape că nu a fost montată. În schimb Edvard Grieg, compunând câteva piese muzicale ce trebuiau să însoţească spectacolul după drama lui Ibsen, s-a ales cu o celebră suită, mult mai populară nu numai decât spectacolul dramatic pentru care a fost scrisă, ci şi decât drama (literară) scrisă de dramaturgul norvegian.

Pentru că genurile de artă nu numai se completează unul pe altul. Ele se şi nasc unul din altul.

mai

2016

76 7 7

iunie

Amanet script

Maria ŞLEAHTIȚCHI

Revelaţia subsidiarului: Adolf şi tata Vasile Vladimir Beșleagă este unul dintre scriitorii mei preferaţi. Îmi place să comunic cu Vladimir Beşleagă, mă interesează tot ce a scris şi ce s-a scris despre el. Ca tot elevul de şcoală din anii ’70, i-am citit romanul Zbor frânt, ca studentă, romanul Acasă (prin 1976-1977 toată lumea filologică vorbea despre acest roman), iar ca cititor profesionist (întru câtva profesionist, prin 1986), am început lectura cu debutul produs în genul prozei pentru copii (Zbânțuilă, Găluşca lui Iluşca), cărţi adesea trecute cu vederea de autorul lor. Şi volumul de nuvele La fântâna Leahului este considerat de Vladimir Beşleagă „o tatonare”. Abia romanul Zbor frânt îl va prezenta ca scriitor. „Adevăratul meu debut în literatură, afirma el într-un interviu publicat în 1996, s-a produs abia la 33 de ani, cu romanul Zbor frânt. Deşi am editat anterior câteva cărţulii, le consider doar nişte exerciţii, nişte tatonări…”

După mai bine de şase decenii de prezenţă în viaţa literară, după ce a intrat în toate clasificările şi istoriile literare, scriitorul a publicat o nouă carte. O carte de memorii, care, dacă nu răstoarnă definitiv reprezentarea criticii şi istoriei literare despre opera sa, îi modifică, de bună seamă, unghiul de interpretare. Tata Vasile (Editura Cartier, 2015) este o carte alcătuită din două specii ale genului confesiv: 73 de episoade-memorii ale fiului despre părinte și XIV scrisori ale tatălui către fiu. Publicate după mai bine de o jumătate de veac de la debut (1956), memoriile lui Vladimir Beşleagă se așază la temelia operei sale. Concepută ca un ochean întors, povestirea secvenţială din Tata Vasile se desfășoară asemenea unui traseu inițiatic parcurs în sens invers, dinspre azi spre momentul nașterii scriitorului și mai departe, spre undele adânci ale istoriei neamului său, stabilit cu vremea în partea stângă a Nistrului. Întoarcerea povestitorului spre esențe este resimţită ca o nevoie de mărturie pentru sine înainte de toate, întrucât scrisul este mântuitor.

Mama. Vladimir Beșleagă, după ce a dat valoare literară, a simțit nevoia de a se spunând lucrurilor pe nume, vorbind cum a fost ea, cu bune și cu rele. Unul ştie că scriitorul a fost atașat de mama ei luminos. Marcat de pierderea ei, foarte scurt romanul Zbor frânt. „Maică1980, a fost pentru mine și a rămas cel un om de o rară puritate sufletească. În

literaturii romane de o incontestabilă confesa în legătură cu viaţa familiei sale, despre lumea în care s-a născut așa dintre personajele cărţii este mama. Se sa și a făcut frecvente referiri la chipul Vladimir Beșleagă a scris într-un timp mea, mărturisea el într-un interviu din mai scump om de pe pământ. A fost câteva săptămâni după moartea mamei

Amanet script am elaborat subiectul acestei cărți și în trei luni a fost scrisă.”

Chipul mamei este scăldat în aceeaşi lumină a dragostei şi ataşamentului filial şi în cartea Tata Vasile.

Tata. Trecută de-a lungul anilor sub tăcere (despre tatăl său scriitorul nu a prea vorbit, nu a prea scris, deşi de evitat nu a fost cu putinţă), imaginea tatălui apare neretuşată, într-o formă de sinceritate naturală. După publicarea cărţii de memorii, în care prim-planul naraţiunii este ocupat mai cu seamă de tata, toate personajele masculine din proza lui Vladimir Beşleagă trebuie reinterpretate. Memoriile din volumul Tata Vasile comunică istoriei literare, cititorului în general, mai multe detalii din viaţa scriitorului Vladimir Beşleagă. Defulările, reconstituirea narativă a unui univers şi a unor destine înghiţite de timp sunt asemenea unui catharsis.

Imaginile de cândva, distilate prin scris şi raportate la operă, apar drept arhetipuri. La o lectură psihanalitică, devine clar că fiul narator a fost frustrat de comportamentul tatălui său, că fiul nu l-a înţeles, că mai cu seamă şi-a detestat tatăl, părinţii lui aflându-se într-un conflict iremediabil. Se pare că de-a lungul anilor imaginea tatălui a constituit acea enigmă tulburătoare care leagă inexplicabil fiinţa umană de imaginea nebuloasă a propriului trecut. Contestat fundamental, tatăl rămâne totuşi unul dintre spiritele care l-au marcat profund pe Vladimir Beşleagă. De altfel, tatăl făcea parte din lumea celor trei Vasile, despre care scriitorul se pregătea de mai mulți ani să scrie. „Tata Vasile, Coroban Vasile, Vasile Vasilache. Trei bazilei-prinți în lumea spiritului…” sunt evocați în interviul din 2008, acordat revistei Contrafort. Despre Vasile Coroban scrisese în 2013. În 2015 veni rândul părintelui. Cartea Tata Vasile are mai multe sensuri, din care nu pot lipsi un şir de semnificaţii imanente acestui gen de texte: acceptare, împăcare, iertare, eliberare. Fiind constituită din două părţi (memorii şi scrisori), cartea Tata Vasile conţine imaginea a doi Vasile. Una este imaginea fiului despre tată şi alta este imaginea tatălui despre sine în lumea în care i-a fost dat să trăiască. Adesea aceste imagini nu coincid. Şi asta sporeşte gradul de autenticitate a cărţii. Este un fel de autenticitate a autenticităţii.

Fiul îi construieşte tatălui un portret executat în tehnica pandantului. Tata Vasile se va afla mereu sub acest semn, care pare, caracterologic, un semn al destinului său, anunțat în incipitul cărții: „Fiind primul născut în familia lui Luca și a Nataliei, Vasile era cel mai iubit, dar… și cel mai pus pe pozne copil dintre toți”. S-a ținut toată viața de șotii, cărora, cu înaintarea în vârstă, le tot creșteau consecințele. Fiul va reconstitui destinul tatălui ca pe un rechizitoriu al „isprăvilor”.

Tata Vasile nu ieşea din una şi intra în alta, aruncând familia în rafale de zbucium. Cu toate relele, tata Vasile îşi iubea fiul cu devotament şi dăruire. Părinții îl adorau însă unul câte unul: mama îl iubea în felul său, tatăl îl adora în felul său.

Deşi îşi iubeau copilul, deşi au stat în aceeaşi casă până la sfârșit, părinţii nu au reuşit să facă o familie, iar neînțelegerile dintre ei i-au marcat scriitorului definitiv copilăria.

Adolf este una din revelaţiile cărţii Tata Vasile. Acest nume exotic, care complineşte neaşteptat biografia lui Vladimir Beşleagă, este legat tot de imaginea tatălui. Puţini sunt acei care ştiu că prenumele scriitorului la naştere a fost Adolf. „Da, era adevărat: la naştere tatăl meu mi-a dat numele Adolf. L-am purtat până târziu, deşi la şcoală, în clasa întâi, eram deja Vladimir. Cum s-a întâmplat? Pe drept, numele de Adolf era cu totul din altă parte venit. Spunea tata: «Am găsit numele într-un calendar. Era vorba de un matematician, Adolf. Şi am vrut să ţi-l dau ţie, că mă gândeam să devii mare matematician şi tu…».” Tata Vasile avea în adâncul firii sale complexe ceva din substanţa spiritelor alese. Se prea poate că destinul, circumstanţele istorice în care i-a fost dat să trăiască au îngrădit ieşirea la lumină a acestei părţi a ființei sale. De unde şi un fel de revoltă nedeclarată în faţa destinului său, de unde ar putea să i se tragă şi înclinaţia spre „isprăvile” care i-au pus în pericol familia. De altfel, aceste idei străbat şi din subsidiarul confesiunilor lui epistolare.

Casa este o altă imagine care se converteşte în arhetip ce stă la baza scrierilor în proză ale lui Vladimir Beşleagă.

Se ştie că scriitorul are grijă de casa părintească, aflată în stânga Nistrului, şi astăzi. Cum de are atâta caracter, m-am întrebat adesea? Să renunţi este mai simplu. Din cartea de memorii Tata Vasile aflăm că acea casă părintească, mai mult maternă de fapt, a fost pierdută şi răscumpărată de două ori.

Dincolo de acest fapt biografic cu totul insolit, casa devine un personaj în opera lui Vladimir Beşleagă, de aici încolo de citit şi analizat cu atenţie. Neaşteptat de sinceră şi spectaculoasă, cartea de memorii şi scrisori Tata Vasile oferă cititorilor o nouă cheie de lectură şi înţelegere a creaţiei lui Vladimir Beşleagă. Nu rămâne decât, având o cheie, să-i deschidem sau să-i redeschidem, asemenea unei case, uşa.

mai

2016

78 7 9

iunie

CARTEDIEM

Emilian GALAICU-PĂUN Orhan PAMUK, Viaţa cea nouă „Într-o zi am citit o carte şi întreaga mea viaţă s-a schimbat” – astfel începe romanul lui Orhan Pamuk Viaţa cea nouă, Polirom, 2011, pentru a se încheia, peste 300 de pagini, cu aceste cuvinte (de rămas-bun): „…nu-mi doream deloc să trec în altă viaţă, să mor”. Una peste alta, prins în vraja lecturii, tânărul de 22 de ani trăieşte cea de a doua experienţă fundamentală: „A doua zi m-am îndrăgostit”.

Nu-i rămâne decât să le pună în ecuaţie: „Eu eram persoana care citise o carte, căreia i se schimbase întreaga viaţă, care se îndrăgostise, care simţea că urma să pornească pe calea ce ducea spre o nouă viaţă”, pentru a-şi părăsi casa părintească, în căutarea celei ce i-a pus cartea în mână, frumoasa Canan. La rându-i, fata porneşte pe urmele iubitului ei, cel care a iniţiat-o în lectura cărţii, înainte de a se refugia cu totul în paginile acesteia, pe care le copiază la comandă. Şi cum tot universul conspiră atunci când iubiţii se caută, tânărul nostru o întâlneşte pe Canan, rănită într-un teribil accident de autobuz, şi astfel povestea se relansează – acum pe viaţă şi pe moarte. Nu peste

mult timp, au şi prima confirmare a ceea ce s-ar putea numi literalmente „impactul lecturii” – într-un alt accident, tinerii scot dintre ruinele autobuzului o fată muribundă, care le spune o poveste asemănătoare cu a lor: „Eu am fost cea care a citit mai întâi cartea (…) Am greşit când i-am dat-o s-o citească, socotind că şi el va fi la fel de fascinat ca mine. A fost, dar nu s-a mulţumit cu asta, ci a dorit să plece pe tărâmul acela”. Sună oarecum a predestinare ultimele cuvinte ale fetei: „Acum duceţi-vă voi acolo, în locul nostru…” Şi aşa, sub identităţi false, tinerii noştri ajung în mrejele Marii Uneltiri, iar ghemul odată depănat îi va duce în casa Doctorului Narin, chiar tatăl îndoliat – avant la lettre, cum se va dovedi ulterior – al lui Nahit (alias, Mehmet, iubitul lui Canan). Anume acesta-i va pune-n mână lui Osman, pe care-l tratează ca pe-un fiu, Waltherul cu care acesta din urmă îi va omorî fiul, adevăratul fiu, ascuns sub numele de Osman, nu înainte ca acesta să-i ţină o adevărată prelegere despre, sigur că da, lectură: „Cartea este parte din ceva care nu se află în cartea propriu-zisă, dar a cărei existenţă şi continuitate le simt mulţumită celor istorisite în carte…”

CARTEDIEM Matei VIŞNIEC, Domnul K. eliberat

Plecat din România ceauşistă în 1987, Matei Vişniec îşi stoarce – cehovian – „robul din el” într-un roman redactat în primele sale luni pariziene ale lui 1988 şi care a trebuit să aştepte apoi 20 de ani înainte să vadă lumina tiparului, Domnul K. eliberat, Cartea Românească, 2010. „Într-o bună dimineaţă Kosef J. fu eliberat” – astfel debutează romanul, iar trimiterea la Procesul lui Kafka este cât se poate de explicită: doar că nu numai numele personajului e întors pe dos, însăşi acţiunea-i rescrisă în răspăr – un pariu câştigat

de autorul român. Credeţi că vestea eliberării îl bucură pe deţinutul din celula nr. 50? „O tristeţe adâncă îl cuprinse pe Kosef J., mai ales din cauza faptului că nimeni nu-i spunea ce să facă”, iată prima reacţie a personajului, care este frânt peste alte două pagini de-o cumplită senzaţie de greaţă, iar foştii lui paznici îl ajută să vomite în closetul gardienilor: „– Încă puţin, domnule K., încă puţin. (…) Acesta fu momentul în care Fabius îl anunţă pe Kosef J. că, începând din dimineaţa aceea, era liber”. Abia dacă reuşeşte să se întrebe „ce mai putea să însemne şi asta, libertatea?”, că prima veste proastă îl lasă bouche bée: „Întrucât sunteţi liber, ştiţi… porţia dumneavoastră s-a tăiat”. Peste alte zece pagini, ajunge să înţeleagă că, „formal vorbind, eliberarea lui nu se terminase”, chiar dacă umblă în voie pe teritoriul penitenciarului, mănâncă împreună cu gardienii, ba chiar participă, alături de aceştia, la hăituirea unui deţinut evadat. Iar când descoperă în fosta sa celulă un alt om, realizează şi cât de tare este legat de aceasta: „Poftim, un alt om se afla în celula lui, în celula în care el dormise aproape dintotdeauna. În celula care începuse cumva să facă parte din el, devenise cochilia lui, o purta deja cu el, în sufletul lui, în carnea lui, în spinarea lui”. Nici „spovedania” lui Fabius, temutul torţionar care aplica cele mai dureroase bătăi, din cap. 9 (absolut antologic), nu-i înlătură vechile reflexe: „Kosef J. nu putu să-şi reprime o explozie de entuziasm faţă de bătrânul gardian văzând cu câtă precizie săpa în memoria lor comună. (…) ar fi fost în stare să-l îmbrăţişeze pe Fabius, de bucurie că acesta ţinuse minte atâtea detalii”.

Peste alte 150 de pagini, un alt locuitor al celulei nr. 50, căruia Kosef J. îi dăduse din senin un pumn, se stingea în braţele sale, iar „Vinovăţia aceea, pe care Kosef J. nu şi-o putea reprima, echivala cu o mare bucurie umană, cu o dăruire de natură să transforme crima într-o binefacere”. Dar de-aici încolo nu mai suntem pe tărâmul lui Kafka, ci al lui Dostoievski!

mai

2016

iunie

80 8 1

Simion ZAMČ˜A-

un estetician metafizic

mai

2016

iunie

82 8 3

GALERII VIRTUALE

Ucenic al marelui Igor Vieru, el însuși unul dintre cei mai buni pedagogi pe care îi are şcoala naţională de grafică în prezent, Simion Zamşa este un artist valoros şi complex, un nume de referinţă în arta plastică basarabeană.

Reprodus în schiţe, tuşe şi creionări, indiferent de mijloacele de expresie plastică prin intermediul cărora se manifestă, universul artistic al lui Simion Zamşa reprezintă un conglomerat de lumină, culoare, emoţie şi temperament.

grafică, iar oaspeţi de onoare ai evenimentului au fost personalităţi ale vieţii culturale din țară, colegi de breaslă şi, evident, numeroşi discipoli ai maestrului. În mare parte, lucrările de grafică expuse în cadrul expoziţiei reprezintă ilustrații la operele scriitorilor Ion Creangă, Mihai Eminescu, George Coșbuc, Petre Ispirescu etc.

Şi dacă la modul general imaginea artistului ni se asociază de veacuri cu spiritele aeriene, volatile şi sensibile, aparenta fragilitate a lui Simion Zamşa ascunde adâncuri nebănuite, scoase la suprafaţă prin procedee ferme, sigure, conturate cu încredere şi precizie. Modul de abordare şi de exprimare în creaţia sa developează un metafizician idealist. În grafica de carte, personajele create de el conform esteticii realismului sunt caractere independente, care îşi manifestă propria viziune asupra lumii, propriile aspiraţii şi propriul destin, în care pictorul le conferă libertate deplină.

Expoziţia personală a artistului, vernisată recent la Muzeul Naţional de Artă al Moldovei, vine să confirme acest fapt. În cadrul expoziției sunt prezentate lucrări de pictură și

Pe simezele muzeului, personajele lui Simion Zamşa te invită într-o lume aparte, în care îşi trăiesc propria poveste şi te provoacă să descoperi noi înţelesuri şi dimensiuni ale unor lecturi prin intermediul cărora în copilărie am învăţat să cunoaştem lumea, iar la maturitate – să descoperim şi să citim… oamenii care ne înconjoară. În mod remarcabil, grafica de carte a lui Simion Zamşa reproduce cu fidelitate legătura pe care artistul a avut-o cu profesorul său, Igor Vieru, şi pe care o continuă şi o dezvoltă cu multă ambiţie şi tenacitate. Grafica de carte este un capitol aparte în arta plastică din Basarabia, dar momentele de vârf în domeniu le reprezintă artiştii care au Imagine: Mihai VENGHER

Constantin NEGRUZZI, Alexandru Lăpușneanu, 2015, Editura LITERA, tehnică de autor

mai

2016

iunie

Constantin NEGRUZZI, Alexandru Lăpușneanu, 2015, Editura LITERA, tehnică de autor, carton

84 8 5

„…Procesul metafizic care ne trece în altă dimensiune existențială e o stare cu totul și cu totul specială.

GALERII VIRTUALE

mai

2016

86 8 7

iunie

ştiut să redea cu exactitate şi implicare specificul naţional, să confere o semnătură distinctă, autentică lucrărilor lor.

Astfel, grafica de carte cunoaşte în arta noastră câteva etape de dezvoltare, începând cu Igor Vieru, continuând cu Isai Cârmu şi ajungând la Simion Zamşa, un artist care, născut la ţară, ştie să atribuie personajelor sale trăsături identitare.

Cele șase lucrări de pictură ale artistului, selectate pentru expoziţia personală, au rol de catalizator şi realizează conexiunea cu puterea creatoare, adică artistul.

Tot la capitolul echilibru, este momentul să vorbim şi despre „catalizatorul” din viaţa lui Simion Zamşa: talentata pictoriţă şi graficiană Elena Karachenţev. Ambii fiind absolvenţi ai Academiei de Arte Plastice din Sankt Petersburg, reprezintă un exemplu frumos în care muza şi artistul se completează reuşit şi armonios atât în viaţa de zi cu zi, cât şi în atelierul de creaţie.

Liliana POPUŞOI Ion CREANGĂ, Amintiri din copilărie, 2013, Editura LITERA, tehnică de autor

Cine poate defini unde este începutul, unde este sfârșitul și ce este infinitul?

GALERII VIRTUALE

Ion CREANGĂ, Povestea porcului, 2013, Editura LITERA, acuarelă

mai

2016

88 8 9

iunie

L-am „răsfoit” pe artist într-o zi obișnuită de atelier şi iată ce rânduri am rupt din gândurile lui, printre schiţe: „…Procesul metafizic care ne trece în altă dimensiune existențială e o stare cu totul și cu totul specială. Cine poate defini unde este începutul, unde este sfârșitul și ce este infinitul? Mă refer la vibrația emoțională asociată cu mirosul, auzul și văzul... Retrăirile sufletești te macină, dar dacă ştii cum să le treci prin tine, te pot întări, fortifica. Cum putem distinge cu exactitate că acele simţiri care te încearcă sunt, de fapt, semnale că acum e momentul, acum „am ce spune” în artă sau, dimpotrivă, sunt ars în interior și pustiu, nu mai găzduiește sufletul nici idei, nici sentimente...

Stai cu ochii aţintiţi în tavan, ștergi imaginar urmele de păianjen, tristețe, deziluzii, disperare, zvâcnire de opaiț, personaje, mimică... ba ești găină, ba ou, gesticulezi, uuuuuf… broască, vițel, oaie, cioban cu fluier... să nu pierd firul

Petre ISPIRESCU, Păcală și Tândală, 2014, Editura LITERA, tehnică de autor

Ion CREANGĂ, Dănilă Prepeleac, 2013, Editura LITERA. acuarelă

Cum să vizualizezi metafizicul... metafora eminesciană...?

GALERII VIRTUALE

gândului... Acum sunt personaj caragialian, apoi trec la Blaga...

Cum să vizualizezi metafizicul... metafora eminesciană...? la fel de greu... mă transform în FătFrumos, gesticulez ca balaurul, iarăși sunt spân... mimică... buzele... picioarele bine puse, stabilitate…

Stop, este: DOMIN! Schelete zboară spre cer din astă luptă... se vor speria copiii – trebuie să mă opresc.

Fug ochii spre culori, mâinile își fac singure de cap, degetul mare caută mimica feței... tre’ să mă întorc în timp, eroul trebuie să fie cum erau copiii, când se credea în vrăji, obiceiuri, se săruta mâna nașului și a celor vârstnici...

Când degetul mare călătorește după gând, pe hârtie, gesticulez împreună cu personajul, râd, fac teatru...

Așa-i simt mai bine, intru sub pielea lor. Trebuie George COȘBUC, ”Poezii”, 2016, Editura LITERA, tehnică de autor

Mihai EMINESCU, ”Făt Frumos din lacrimă”, 2012, Editura LITERA, acuarelă, tehnică de autor

mai

2016

90 9 1

iunie

să știi când și unde să pui punct şi asta este cel mai greu lucru pentru un pictor. Mai ales pentru mine. Încerc să găsesc un echilibru: prospețimea mesajului plastic, tușa să aibă deplină libertate, emoții și... un pic de rațiune. Realizez că este deja ora șaisprezece, a mai rămas puțină lumină... să mai încerc o schiță... poate iese ceva, poate obțin ce voiam... Ia te uită! unde era ars totul, a răsărit ceva. Apare o față de copiliță cu bujori în obrăjori din versurile lui Coșbuc. A ieșit destul de proaspătă... Verificăm şi mâine, cu ochii odihniți.

A mai trecut o zi de atelier. De la Creangă la Coșbuc, zi de zi, ajung la Caragiale cu sufletul din nou în flăcări: alte caractere, alte fețe, dar… Mai vine o zi...”

George COȘBUC, Poezii, 2016, Editura LITERA, tehnică de autor

Ion Luca CARAGIALE, Five of clock, 2016, Editura LITERA, tehnică de autor

Claude Michel Clodi Pierre Gobert. Portretul fiicei Ducelui Philippe de Orlean. Sec. XVIII

2016

iunie

PATRIMONIU

Muzeul Național de Artă al Moldovei

Tudor STAVILĂ

mai

Arta franceză din colecţiile Muzeului Naţional de Artă al Moldovei

În colecţia Muzeului Naţional de Arte Plastice al Republicii Moldova arta franceză ocupă unul dintre primele locuri. După numărul de picturi, sculpturi şi foi grafice operele semnate de pictorii francezi le devansează pe cele semnate de artiştii italieni, germani, spanioli sau englezi.

Cele circa 70 de gravuri şi peste 30 de opere de pictură şi sculptură reprezintă arta franceză în decursul a trei secole de evoluţie. Concomitent, se observă şi o anumită distanţare faţă de arta Renaşterii italiene sau germane, specifică fiind receptarea arbitrară a motivelor artistice, ceea ce-i conferă un rol singular în arta europeană din secolele XVII-XIX. Renașterea și dezvoltarea clasicismului în secolul al XVII-lea, urmat de neoclasicismul secolului al XVIII-lea, au reflectat în artă expresia unei căutări a ordinii, a influenţelor antice și italiene, lipsite de estetica renascentistă, apelând doar accidental la subiectele mitologice ale ruinelor antice.

Cele mai timpurii opere franceze din fondul muzeului ţin de epoca regelui Franţei Ludovic al XIII-lea – câteva gravuri ale lui Jacques Callot (1592 – 1635), Figuri diverse şi două stampe din seria Lupta în avangardă (1627).

Pe parcursul scurtei sale vieţi, artistul a realizat peste 1400 de planşe gravate şi peste 2000 de desene – o adevărată şi extrem de variată „comedie umană”, în care grotescul, tragicul şi comicul coexistă în mod organic, Callot fiind considerat un artist european al epocii.

Jacques Courtois, zis Le Bourguignon (1621 – 1676), cel mai cunoscut pictor batalist francez, este prezent în colecţie cu pictura Bătălia cavalerilor lângă cetate (în două variante). Comparativ cu operele sale din muzeele europene, lucrările de la Chişinău sunt puţin mai generalizate, amintind de studiile premergătoare în apariţia unui tablou finalizat.

Similar cu compoziţia lui Jacques Courtois este tabloul Lupta cavalerilor (autor anonim, a doua jumătate a secolului al XVII-lea). Ţinând seama de particularităţile picturale şi de vestimentaţia cavalerilor avântaţi în luptă, prezentată detaliat în personajele gravate ale lui Jacques Callot, acest tablou poate fi atribuit picturii franceze de epocă. În tablourile sale, Jacques Courtois utiliza luminile și umbrele obţinând aceleași efecte dramatice caravaggiste, reprezentând un aspect specific al barocului francez.

Următoarea etapă a artei franceze ţine de perioada de domnie a lui Ludovic al XIV-lea, numit şi Regele Soare.

Trei tablouri din această perioadă sunt atribuite unor pictori necunoscuţi, dar reflectă în diverse ipostaze clasicismul promovat de Nicolas Poussin. Într-un caz, cum este Portretul ecvestru al unui necunoscut, este prezentat genul portretului aristocratic, cu chip static, de paradă, cu vestimentaţie şi podoabe pictate detaliat. În alt caz natura statică Flori în vază impresionează prin rafinamentul culorilor şi o compoziţie strict simetrică, specifică acestui gen.

Cea mai numeroasă parte a colecţiei de la muzeu o constituie stampele grafice. Executate în acvaforte sau litografie, în acuarelă sau sanguină, tehnici care abia apăruseră în arta europeană, aceste opere originale sau cele care transformau operele de pictură în gravuri, mai accesibile pentru amatorii de artă, ilustrează epoca de glorie a lui Ludovic al XIV-lea.

92 9 3

Autor anonim. Portret ecvestru. Sec. XVII

Réné Gaillard. Portretul principesei Elizabeta Goliţâna.

Sec. XVIII

Muzeul din Chişinău păstrează unele portrete de epocă cu imaginea acestui rege – foi grafice semnate de cunoscutul gravor Robert Nanteuil (1623 – 1678), numit de Ludovic al XIV-lea desenator principal al cabinetului său de stampe (1670).

Arta franceză din secolul al XVIII-lea din colecţia muzeului reprezintă, în egală măsură, continuarea tradiţiilor clasicismului în portretele lui Pierre Gobert, Réné Gaillard, în paralel cu stilurile baroc şi rococo, exemplificate în tablourile lui Jean-Baptiste van Loo (1684 – 1745), René Gaillard (1719 – 1790), sculpturile lui Claude Michel Clodion (1738 – 1814) şi gravurile lui Gilles Demarteau (1772 – 1776), Jean Daullé (1703 – 1742) ş.a.

Reminiscenţele clasicismului au fost condiţionate de influenţele italiene, pe care mulţi pictori francezi le-au preluat după vizitele şi studiile la Roma sau Veneţia. Reîntorşi în Franţa, ei au practicat totuşi o moderaţie clasică, ceea ce conferea echilibru, claritate și armonie lucrărilor lor. În acest sens, Portretul fiicei ducelui Philippe de Orléans de Pierre Gobert (1662 – 1744) este o excepţie.

Filip al II-lea, duce de Orléans, regent al Franţei pentru Ludovic al XV-lea, a avut un fiu şi șapte fiice, cinci portrete ale cărora se păstrează în Muzeul Louvre. Dintre ele doar două imagini au trăsături similare cu portretul din Chişinău, cel al Ducesei Louisa Diana (1716 – 1736) şi al Charlottei-Aglaé (1700 – 1761), ambele fiind reprezentări din adolescenţă. Cercetătorii francezi atribuie ultimul portret lui Pierre Gobert, considerând că acesta a fost creat la începutul secolului al XVIII-lea.

Aceluiaşi cerc aparţin portretele executate în grafică de Réné Gaillard Portretul principesei Elizabeta Goliţâna şi pictura unui autor anonim Militar cu panglică roşie din secolul al XVIII-lea. Gravorul francez a executat foaia grafică cu portretul principesei Elizabeta Goliţâna după un original pictat de van Loo. Prezenţa imaginii Elizabetei Goliţâna în colecţia Muzeului Naţional de Arte Plastice are o importanţă nu numai artistică, ci şi istorică, ea fiind fiica domnitorului Moldovei Dimitrie Cantemir.

Clasicismului în formă pură aparţin alte două peisaje arhitecturale, pictate de autori anonimi. Peisaj cu ruine (cercul lui Robert Hubert) şi Peisaj cu rada portului, ambele vădind influenţele picturii lui Nicolas Poussin din secolul al XVII-lea. Arhitectura monumentală a Antichităţii romane, în centrul căreia au loc petreceri pastorale sau scene de gen, sunt elemente specifice stilului. Începutul secolului al XVIII-lea debutează în arta franceză cu stilul rococo, care a fost, în multe privinţe, o continuare a barocului, mai ales când ne referim la jocul de umbre și lumini și la compoziţie. Două tablouri – Faun şi nimfă (pictor anonim) şi Marte şi Venus de Jean-Bap-

mai

2016

iunie

PATRIMONIU

Muzeul Național de Artă al Moldovei

Sfânta familie. Cercul lui Jean Honoré Fragonard, mijlocul secolului al XVIII-lea

Autor anonim. Peisaj cu rada portului. Sec. XVIII

94 9 5

Eugène Accard. Conversaţie în salon Mijl. secolui al XIX-lea

mai

2016

iunie

tiste van Loo (1684 – 1745) – au fost donate muzeului de familia basarabenilor Croitoru (Ion, Sofia şi Ana), restauratori şi colecţionari cunoscuţi în cercurile artistice moscovite.

Ambele opere aparţin stilurilor baroc şi rococo în egală măsură, reflectând scene idilice, mitologice, unde apar femei graţioase și nonșalante, în imagini diafane şi eterice. Comune cu scenele pastorale ale lui Antoine Watteau, tablourile respective se distanţează evident de sărbătorile galante, preferând limbajul miturilor antice.

Marte şi Venus reprezintă o influenţă a activităţii sale din Italia; compoziţia şi coloritul, dar mai ales chipul lui Venus, amintesc lucrările manieriştilor italieni.

Aceleiaşi epoci aparţine şi Sfânta familie a unui ucenic din cercul lui Jean-Honoré Fragonard, atribuită mijlocului secolului al XVIII-lea, urmată de Peisajul cu caretă poştală de Philippe Jacob Loutherbourg juniorul (1740 –1812), care reprezintă un peisaj idealizat, tipic pentru stilul rococo francez.

Sculptura franceză din secolul al XVIII-lea este prezentă în colecţie cu operele Faun plângând şi Motiv mitologic ale lui Claude Michel Clodion, unul dintre cei mai reprezentativi sculptori francezi care au lucrat în stilul rococo. Pe timpul regelui francez Ludovic al XVI-lea, Clodion a executat importante comenzi în diverse tehnici ale reliefului şi ale sculpturii în ronde-bosse.

La limita secolelor XVIII-XIX se conturează şi creaţia lui Henri-François Riesener (1767 – 1828), al cărui tablou Portret de doamnă a făcut parte din donaţia familiei Croitoru. Născut la Paris şi elev al lui Jacques-Louis David, pictorul a fost un admirator şi continuator al portretului reprezentativ francez. În perioada 1816 – 1823 a activat la Varşovia, Sankt Petersburg şi Moscova. Nu este exclus faptul ca tabloul din colecţia muzeului din Chişinău să ţină de perioada când Riesener s-a aflat pe teritoriul Imperiului Rus. Cel mai bogat compartiment din fondul de artă franceză al muzeului îl reprezintă operele din secolul al XIX-lea, care reflectă aproape toate stilurile şi curentele existente în Franţa acelui secol – de la stilul empire până la impresionism şi art nouveau.

Unul dintre primele tablouri de la începutul acestui secol aparţine lui Alexis-Victor Joly (1798 – 1874): Curtea Leilor din palatul Alhambra din Granada (1834), cu un interior luxos, marcat de romantismul perceperii de societatea franceză a exotismului şi misticismului lumii arabe, descoperite încă de Eugène Delacroix. Fiind un grafician de excepţie, Alexis-Victor Joly a fost, în permanenţă, un inspirat peisagist, adept al vederilor montane

PATRIMONIU

Muzeul Național de Artă al Moldovei

Robert Nanteuil. Portretul regelui Ludovic al XIV-lea. 1670

Henri – François Riesener. Portret de doamnă. Sec. XVIII

96 9 7

PATRIMONIU

Muzeul Național de Artă al Moldovei

Eugène Accard. Conversaţie în salon , mijl. secolui al XIX-lea

mai

2016

98 9 9

iunie

cu păduri din Alpii francezi, elveţieni şi italieni, preferinţe preluate de la Pierre-Antoine Mongin, la care a studiat artele.

Un maestru al portretelor reprezentative şi al scenelor galante a fost Eugène Accard (1824 – 1888), al cărui tablou Conversaţie în salon devine proprietatea muzeului în anul 1947. Pictat în ulei pe lemn, o tradiţie uitată a Renaşterii europene, acest tablou parcă reînvie arta scenelor galante din secolul al XVIII-lea, cu decorul fastuos al vestimentaţiei de curte şi dialogul frivol al personajelor.

O curiozitate din colecţia de artă franceză a muzeului este aşa-numitul Album al Hortensiei Bonaparte. Un interes deosebit prezintă Portretul regelui Romei – fiul lui Napoleon I, executat în acuarelă de Clémence Gamot. În colecţiile muzeului nu lipsesc, de asemenea, în gra-

Autor anonim. Napoleon Bonaparte. Înc. sec. XIX

fică şi miniatură portretele lui Napoleon, un simbol al Franţei republicane, care a transformat istoria ţării la începutul secolului al XIX-lea. Opere în miniatură şi acvaforte ale unor pictori şi gravori anonimi dedicate consulului, iar mai apoi împăratului Napoleon, sunt completate cu lucrările gravate ale lui Colin (Waterloo, 18 iunie 1815), Charles Beyer (Bătălia de la Geliopolis, 20 martie 1800), Edmond Bovinet (Intrarea francezilor în Berlin, 27 octombrie 1806) ş.a., care dezvăluie activitatea marelui francez.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, înainte de apariţia impresioniştilor, în arta franceză mai dăinuie scenele de gen: tabloul Husarul de Paul Louis Narcisse Grolleron (1848 – 1901) este considerat una dintre cele mai reuşi-

ta limbajul picturii impresioniste la specificul artei grafice. Această operă din colecţia Muzeului Naţional de Artă al Republicii Moldova aparţine ultimei categorii de lucrări din creaţia celebrului pictor francez.

Trei secole de artă franceză reprezintă un patrimoniu încă puţin cunoscut la noi şi peste hotare. Clasicismul, barocul şi rococoul, romantismul şi realismul, impresionismul şi postimpresionismul au fost stiluri europene, multe dintre care s-au născut în Franţa. Anume aceste tendinţe au favorizat transformarea Parisului într-o capitală a artei universale din secolul al XX-lea.

te opere ale acestui maestru; se impune şi litografia lui Paul Gavarni (1804 –1866) din ciclul Din natură.

Colecţia de artă franceză culminează cu o gravură fascinantă de Pierre-Auguste Renoir (1841 – 1919). Stampa Două femei după baie, creată la sfârşitul secolului al XIX-lea, demonstrează încercările pictorului de a adap-

Imagini: Iurie Foca

PATRIMONIU

Imagini: Iurie Foca

Muzeul Național de Artă al Moldovei

Claude Michel Clodion.

Motiv mitologic. Sec. XVIII

PATRIMONIU

Muzeul Național de Artă al Moldovei

Cuprins

8

EDITORIAL

44

Păstrând visurile şi cheile tinereţii (Liliana Popuşoi)

10

INTERVIU

Mihai Volontir (Mihai Potârniche)

48

INTERVIEW Marius LAZURCA: I will miss the people here ... those that we often pass by distracted or careless

18

56

20. Noaptea Europeană a Muzeelor

64 70

38. Fenomenul Matei Vișniec și (ne)angajarea clovnilor (academicianul Mihai Cimpoi)

ARABESCURI Alte desluşiri (Ioan Mânăscurtă)

72

LECŢII DESPRE CULTURĂ Cultura artistului ca sumă a artelor (Mircea V. Ciobanu)

29. BITEI – un liant artistic între tradiţie şi modernitate 30. descOPERĂ – spectacolul dintre stânci – peisajul cultural Orheiul Vechi pe muzica lui Verdi

ACORDURI SENTIMENTALE Peştera „Emil Racoviţă”, a treia ca lungime între peșterile de ghips ale lumii (Alecu Reniţă)

24. Cartea – emblema Chişinăului (Tamara Pereteatcu) 28. CRONOGRAF – ecranul unde realitatea devine artă

CULTURA ÎN MIȘCARE Prosopul, floare rară în cununa de mărgăritare a tradiţiilor noastre

CULTURA ÎN MIȘCARE 18. Orășelul European

OAMENI ÎNDEAPROAPE Ecaterina POPESCU: Reconstituirea covorului tradiţional este o verigă importantă a culturii noastre identitare (Liliana Popuşoi)

Marius LAZURCA: O să-mi lipsească oamenii de aici… cei alături de care trecem adesea distraţi sau nepăsători (Liliana Popuşoi)

14

Chipuri în lumină

77

SCRIPTAMANET Revelaţia subsidiarului: Adolf şi tata Vasile (Maria Şleahtiţchi)

Autor anonim. Faun şi nimfă. Sec. XVIII

PATRIMONIU Muzeul Național de Artă al Moldovei

2016

www.revista.md

mai / iunie

2016

mai iunie

Revistă social - culturală

Revistă social - culturală

Ecaterina Popescu: „Orice artă, orice meșteșug trebuie promovat, trebuie transmis generaţiei tinere, pentru a-i asigura continuitatea”

Marius LAZURCA: O să-mi lipsească oamenii de aici… cei alături de care trecem adesea distraţi sau nepăsători

descOPERĂ - spectaco-

Paul Louis Narcisse Grolleron. Husarul. Mijlocul secolului al XIX-lea

lul dintre stânci - peisajul cultural Orheiul Vechi pe muzica lui Verdi

iProsop 2016.

Podoabele Sudului