Moldova_4 - 2016

2016

www.revista.md

iulie / august

2016

iulie august

Revistă social - culturală

Revistă social - culturală

Republica Moldova - 25 de ani de la proclamarea Declaraţiei de independenţă The Republic of Moldova - Twenty Five Years of Independence

Revista Moldova – 50 de ani Fifty Years of Moldova Magazine

Cuprins

2

INTERVIU

8

INTERVIEW

14 16

Monica Babuc: „Momentul crucial al renaşterii culturii noastre a fost marcat de evenimentele de maximă trăire emoţională de acum 25 de ani, perioadă în care ne-am redobândit conştiinţa naţională” (Liliana POPUŞOI) Monica Babuc: The crucial moment of the rebirth of our culture has been marked by events of high emotional feelings of 25 years ago, during which we regained our national consciousness (Translated by Ion MISCHEVCA) PATRIMONIUL NAŢIONAL RELANSAT DE INDEPENDENŢĂ O revenire la normalitate (Liliana POPUŞOI)

Rediscovering Our National Heritage A return to normality

26

CHIPURI ÎN LUMINĂ Ora Independenţei (Mihai POTÂRNICHE)

28 30 36

FACES IN THE GLARE The Independence Hour

OAMENI ÎNDEAPROAPE „Elită avem, dar ea nu are impact asupra publicului larg” (Vladimir Beșleagă în dialog cu Maria Șleahtiţchi)

CLOSE PEOPLE We have elites, but they don’t have an impact on the general public (Vladimir Besleaga in dialogue with Maria Sleahtitchi)

42. Spiridon Vangheli, un reper care valorifică identitatea naţională Spiridon Vangheli, the Father of Guguţă 44. Grigore Vieru 45. Ion Druţă 46. Mihai Cimpoi 47. Dumitru Matcovshi 48. Festivalul Internaţional „Primăvara Europeană a Poeţilor” The European Spring of Poets International Festival 49. Literatura ultimelor decenii din Basarabia.

Poezia și proza (Nina CORCINSCHI) 54. Bessarabian Literature of the Last Two Decades.

Prose and Poetry 57. Anatol Vidrașcu: de la podul de flori, la podul de cărţi 58. Anatol Vidrașcu: From the Bridge of Flowers to a Bridge of Books 64. Moldova: revista care a schimbat Moldova (Larisa TUREA) 68. Moldova: The Magazine that Changed Moldova

ARTĂ, TRADIŢIE, VISURI ŞI PASIUNE ART, TRADITION, DREAMS AND PASSION 82. Eugen Doga, artistul care domină zbuciumul şi tandreţea muzicii (Diana GUJA) 83. Eugen Doga, the Tamer of Wild and Tender Music 84. Nicolae Botgros, lăutarul dorurilor noastre (Diana GUJA) Nicolae Botgros, Moldova’s King of Lăutar Music 86. Codreanca – forţa pasiunii şi garantul calităţii (Diana GUJA) 87. Codreanca: A Story of Passion and High Standards 88. Muzica moldovenească din pagină nouă 92. Moldovan Music, a New Chapter 94. AM SALVAT FOLCLORUL ȘI ASTĂZI EL ESTE UN RELICVARIU EUROPEAN (Varvara Buzilă) 97. WE SAVED OUR FOLKLORE AND NOW IT IS A EUROPEAN RELIQUARY

2016

iulie

august

Revistă social-culturală

iulie august

2016

Serie nouă

Redactor-şef Liliana CERGĂ

Autor concept: Mihai POTÂRNICHE

Redactori asociaţi Mircea V. Ciobanu Maria Şleahtiţchi Larisa Turea Varvara Buzilă Nina Corcinschi Ioan Mânăscurtă Anastasia Rusu-Haraba

100

GENERAŢIA INDEPENDENŢEI Ei nu mai sunt doar un viitor al ţării, ei sunt deja prezentul ei (Mircea V. CIOBANU)

107

ÎN SLUJBA MELPOMENEI Teatrul moldovenesc, ajuns la vârsta independenţei (Liliana POPUŞOI)

123

SERVING MELPOMENE The Moldovan Theater at the Age of Independence

130

PATRIMONIU Un sfert de veac de artă contemporană în Moldova (Tudor STAVILĂ)

134

Tudor Stavilă Diana Guja

The Generation of INDEPENDENCE They are not anymore only the country’s future; they are already its present

118

Inga Druţă

HERITAGE A Quarter-Century of Contemporary Art in Moldova

© Design Simion ZAMȘA Machetator Elena KARACHENTSEVA Contabil-şef Elena HADJIU ADRESA REDACŢIEI Casa Presei, etajul 5, bir.: 527, 531; 2012, Chișinău, str. Pușkin, nr. 22 Tel.: +37322/233146; +37322/232549; +37322/237463 Conţinutul textelor publicate în MOLDOVA reflectă poziţia și gustul estetic al autorului și nu neapărat pe cel al redacţiei. www.revista.md revista_moldova@yahoo.com Abonamentele la revista MOLDOVA pot fi perfectate începând cu orice lună a anului. Indice poştal: PM 31719

138. Eleonora Romanescu - O misionară a Măriei Sale Natura (Anastasia RUSU-HARABA)

Revista MOLDOVA este difuzată în toate reprezentanţele ţării de peste hotare, la misiunile diplomatice străine din Republica Moldova, la cele mai importante instituţii şi întreprinderi ale statului, precum şi prin intermediul agenţilor de difuzare a presei.

ISSN 0132-6635

142. Eleonora Romanescu A Missionary of Her Majesty Nature

Tiraj: 600 de exemplare Tiparul a fost executat la „Bons Offices” SRL, Chişinău Imaginile şi textele pot fi reproduse doar cu acordul redacţiei.

Imagine: Mihai Vengher

INTERVIU

iulie

2016

2 3

august

Twenty-five „Momentul crucial al renaşterii culturii noastre a fost marcat de evenimentele de years since Moldova proclaimed independen maximă trăire emoţională de acum 25 de ani, perioadă în care ne-am redobândit conştiinţa naţională”

Istoric român, documentarist, critic literar, ministru, parlamentar, prim-ministru, om de aleasă cultură, Nicolae Iorga lansa îndemnul: Orice epocă de cultură ce se încheie lasă în floarea uscată seminţele vremii nouă; nu le risipiţi. Mişcarea de renaştere naţională care a izbucnit la finele anilor ’90, graţie căreia aveam ulterior să ne redobândim dreptul la limbă, alfabet, istorie, conştiinţă naţională, a fost iniţiată de oameni de cultură: scriitori, poeţi, dramaturgi, istorici, regizori de teatru şi actori, compozitori şi interpreţi, profesori etc. Aceste personalităţi veneau, de fapt, nu să încheie, ci să lanseze o nouă eră culturală, să planteze seminţe noi. Despre oamenii acelei vremi şi despre această deschidere, despre roade, dar şi despre rolul culturii în definirea imaginii unui popor, discutăm cu Monica Babuc, Ministru al Culturii al Republicii Moldova.

Destinul ţării se scrie prin destinele cetăţenilor săi.

Când vorbim despre un jubileu, involuntar, fiecare om îl trece prin sine, gândeşte ce au însemnat pentru el personal aceşti ani, care sunt realizările, experienţele, învăţămintele. Cum v-a surprins pe Dvs. anul 1991?

Eram la Chişinău şi mă aflam încă sub impresia studiilor postuniversitare pe care le făcusem la Moscova, la MGU. Revenisem la catedră, la Universitatea de Stat, unde am profesat cred că un an și ceva. În 1991, când se produceau cele mai importante evenimente în istoria Moldovei independente, președinte al Parlamentului a devenit Alexandru Moșanu, care mi-a fost profesor la Facultatea de Istorie. Dumnealui a fost şi conducătorul tezei mele de licenţă. Îl respectam şi îl respect enorm. Într-o zi, pe când eram la catedră, mi-a telefonat şi mi-a spus: „Monica, mi-ar plăcea să vii alături de mine în Parlament, pentru că am nevoie de un om ca tine”. Am ezitat atunci. Țineam foarte mult la Domnia Sa și m-a flatat această propunere, opinia dumnealui era foarte importantă pentru mine. În altă ordine de idei, îmi plăcea munca mea de profesor la catedra universitară.

Probabil, a prevalat temperamentul meu: întotdeauna am fost o persoană activă, încadrată plenar în viața socială a comunității. Așa eram și în școală, mă implicam în toate activitățile ce țineau de obiectele mele preferate, istoria

și literatura, mai puțin la științele exacte, care, chiar dacă învățam foarte bine, nu-mi plăceau. Frecventam şi cercul dramatic. Am practicat dans de salon timp de șapte ani la Bardar, dar și unele sporturi, precum tenisul de masă sau voleiul. Bine, nu eram cea mai bună sportivă, dar ideea este că nu puteam sta deoparte, îmi plăcea să mă implic, să particip.

Așa am fost și la facultate. Profesia mea de istoric este una care presupune o atenție sporită față de tot ce se întâmplă în societate pe moment. Am acceptat propunerea şi aşa am ajuns în Parlamentul Republicii Moldova, în calitate de consilier al Președintelui Parlamentului, Alexandru Moșanu.

Vă dați seama ce însemnau anii 1989-1991!? O fierbere totală: lupta pentru redobândirea alfabetului latin, lupta pentru determinarea identității naționale. Orice istoric onest nu ar fi putut sta departe de aceste evenimente. Îmi aduc aminte, studentă fiind la Moscova, reveneam de fiecare dată când s-au produs marile adunări naționale, unde poporul își expunea opinia față de momentele cruciale care se întâmplau în societate în acea perioadă. Sigur că eram entuziasmată de acele evenimente, pentru că era incredibil ce se întâmpla. Era incredibil că limba română devenea prezentă în instituţiile statului. Acea perioadă m-a prins în vâltoarea extraordinară a primului Parlament democratic din Republica Moldova.

Mi-aduc aminte de oamenii care au marcat acel început, o pleiadă întreagă de intelectuali de mare calitate: Ion Vatamanu, Tudor Panţâru, Gheorghe Ghimpu, Constantin Tănase, Ion Hadârcă, Lidia Istrati, Alexandru Moşanu…

Pentru că aţi adus vorba despre oameni, aș vrea să vorbim mai pe îndelete la acest subiect. Găsisem o afirmaţie a lui John Burroughs, care spunea: Cultura înseamnă dezvoltare perfectă şi egală a omului în toate privinţele. Consider relevantă raportarea acestei afirmaţii la realităţile societăţii noastre. Valul de criză financiară care a însoţit mişcarea de emancipare naţională şi căderea Uniunii Sovietice a generat o serie de critici dure la adresa clasei intelectuale şi a artiştilor, care au fost acuzaţi că au aruncat lumea în sărăcie, pentru că au vrut limbă şi alfabet. Li se incrimina că înainte să vrea limbă, trebuie să se gândească ce să pună pe limbă, dacă e să cităm din folclorul

timpului. Între timp, elita culturală din Republica Moldova şi-a reabilitat bunul nume şi putem afirma cu mândrie că am obţinut şi o nouă clasă intelectuală, care ne reprezintă onorabil.

Este adevărat, aşa s-a întâmplat. Cred că a fost o primă percepţie firească, justificată pentru acele vremuri. În definitiv, până la acea perioadă, câteva generaţii au trăit într-o atmosferă relativ liniştită, asigurată din toate punctele de vedere. Categoric, nu se trăia în lux în Uniunea Sovietică.

Exista proverbialul deficit de mărfuri industriale, dar oamenii îşi construiau case frumoase, aveau ce mânca, găseau în magazine mărfuri de primă necesitate. Aveau reglementată foarte clar o schemă pe viaţă: de la creşă, grădiniţă, şcoală, universitate – repartizarea la muncă, unde trebuia să rămâi, de dorit, până la pensie. Care erau lucrurile ce ar fi putut tulbura cel puţin trei generaţii, care veneau înaintea acestor evenimente cutremurătoare, în fond, pentru o fiinţă umană?

Evenimente care ridicau de jos nişte sloiuri de memorie nu doar uitate, ci băgate la subsol şi închise cu lacăte mari şi grele, precum deportările, colectivizarea, oameni trecuţi sub tăcere, cei care au fost concentraţi, să zicem, în Armata Română şi trăiau alături de cei care au luptat în Armata Sovietică biruitoare ş.a.m.d. cu sentimentul profund de frustrare şi de frică, ca nu cumva să-şi aducă aminte cineva… Deşi ei nu au avut nicio vină şi au fost atraşi în armată – şi de o parte, şi de alta – în afara dorinţei lor. În societate apăreau mişcări care o făceau să fiarbă, o determinau să încerce să digere nişte fapte din istorie pe care marea majoritate nu le-a cunoscut. Vreau să-mi exprim, cu toată sinceritatea, recunoştinţa pentru profesorii de la universitate, Facultatea de Istorie, unde întotdeauna a existat o atmosferă deosebită. Noi învăţam limbile vechi, de exemplu, latina, slava veche, citeam izvoare în aceste limbi. Studiam istoria antică: a Romei antice, a Egiptului, a Chinei, a Japoniei etc. – un plus extraordinar de atmosferă şi de cultură pe care ţi-o dădea acest mediu. În schimb, tot ce însemna istorie modernă şi contemporană prin prisma concepției marxist-leniniste era, bineînţeles, o falsificare gravă, pe care mulţi dintre noi nu aveam cum s-o cunoaştem sau, dacă aflam câte ceva, erau nişte frânturi care nu aveau nicio legătură logică şi pe care încercam să le descifrăm. După 1987, când am absolvit facultatea în plină perestroikă şi am mers la Moscova, unde perestroika îşi avea rădăcina şi, de fapt, cartierul general, acolo am învăţat adevărata istorie modernă şi contemporană. Am învăţat prin intermediul marilor publicişti, istorici, economişti, care au demascat tot ce s-a întâmplat în perioada sovietică. Îmi amintesc, citeam ziarele care publicau pe atunci texte la aceste teme. Făceam cozi de sute de metri ca să cumpărăm revista Московские новости. Eram abonată la Literatura şi arta şi o aşteptam în fiecare săptămână joia (la Moscova revista ajungea cu întârziere de o săptămână). Toate aceste lucruri şi faptul că se deschiseseră arhivele inaccesibile până

atunci, arhivele Revoluţiei din Octombrie, arhivele Marelui Război pentru Apărarea Patriei sau ale Războiului al Doilea Mondial şi alte arhive, care scoteau la iveală documente absolut fantastice, ne-au influenţat, ne-au schimbat, pur şi simplu, viziunea. Anume aşa îmi amintesc acea perioadă – una de maximă fierbere. Am avut noroc că eram foarte tineri.

Iar tinerii percep orice schimbare mai uşor şi o asimilează, o adoptă, dacă vreţi. A fost extrem de benefică pentru noi acea perioadă, deoarece educaţia de cultură universală pe care ne-a dat-o, pe de o parte, Facultatea de Istorie, iar, pe de altă parte, cunoştinţele de istorie veritabilă, bazate pe documente pe care le-am consultat personal, ne-au dat posibilitatea să creăm o viziune pentru viaţă.

Revenind la subiectul despre viaţa culturală din Republica Moldova după Declaraţia de independenţă, putem spune că acest domeniu este unul care s-a clădit de la început, a fost rescris, luând în calcul că în vremurile de tristă amintire s-a urmărit distrugerea a tot ce a însemnat tradiţie şi valori naţionale. Cum s-a schimbat viaţa culturală a ţării, priorităţile şi predilecţiile ei în aceşti ani de independenţă?

A fost o perioadă de renaştere a valorilor noastre spirituale şi naţionale. Şi aici, fără îndoială, intelectualitatea de creaţie din Republica Moldova a jucat un rol crucial. Ne aducem aminte de prestaţia absolut extraordinară a scriitorilor noştri: eseul lui Valentin Mândâcanu din revista Nistru, poziţia de martir şi mare luptător a lui Dumitru Matcovschi, atitudinea de revoluţionar şi luptător pentru idealurile naţionale a lui Grigore Vieru, excepţionala prezenţă de creaţie şi politică a lui Ion Vatamanu… Republica Moldova, din păcate, a fost văduvită de această prezenţă. Dincolo de faptul că era un mare poet, Ion Vatamanu era şi un mare politician, lucru mai rar întâlnit printre poeţi, care sunt nişte firi mai sensibile.

Avea o factură deosebită care venea, probabil, din formaţia lui de chimist, de om care a avut la baza formării sale ştiinţele exacte. Şi atunci, natura lui calculată, reunită cu romantismul absolut inedit al poeziei pe care o purta în sine şi, totodată, cu calmul dânsului, cu căldura, era felul lui de a încerca să aducă la un numitor comun ceea ce părea incompatibil. Regret şi acum pierderea acestei mari figuri…

Scriitorii, marii scriitori din acea perioadă şi marii publicişti, au jucat un rol esenţial în revenirea la valorile naţionale.

Un pas revoluţionar în viaţa noastră socială au însemnat, de exemplu, articolele lui Constantin Tănase, care a pus în discuţie terminologia. Poate părea banal acum, dar terminologia (nu doar cea tehnică) lipsea cu desăvârşire în Republica Moldova. Se vorbea exclusiv cu rusisme, eram lipsiţi de capacitatea de exprimare în limba română. Fără îndoială, cultura noastră a trebuit să renască, asemenea Păsării Phoenix, după evenimentele de la sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90 şi să se reclădească, cu multe încercări, cu

iulie

2016

august

multe dezamăgiri, dar e firesc, este un proces care nu poate fi altfel.

A fost un proces prielnic, pentru că iată, la 25 de ani de la aceste evenimente, viaţa culturală a regenerat.

Da, putem afirma acest lucru despre fiecare domeniu al vieţii sociale. În literatură, un exemplu elocvent este Emilian Galaicu-Păun, care avea 27 de ani în momentul în care Republica Moldova şi-a declarat independenţa şi care în acest răstimp a devenit unul dintre actorii importanţi ai vieţii noastre literare – şi în poezie, şi în roman, şi ca prezenţă activă în viaţa culturală, în general. Sau, în muzică, acelaşi lucru îl putem spune despre Liviu Ştirbu. Vorbesc despre oameni care atunci erau foarte tineri şi, timp de 25 de ani, au avut o creştere profesională excepţională. În teatru, un exemplu de reuşită şi perseverenţă sunt Petru Vutcărău, Petru Hadârcă, Gheorghe Pietraru, Nelly Cozaru, Ala Menşicov, Angela Sochircă, Andrei Sochircă – tineri care au revenit acasă după studiile de la Moscova şi au revoluţionat mişcarea teatrală din Republica Moldova. Reîntorşi, au devenit lideri ai unor colective teatrale sau excelează în profesie, dar şi în pedagogie. Sau Ion Sapdaru, care s-a afirmat peste Prut, Sergiu Prodan, care s-a consacrat în cinematografie. Vorbeam despre literatură şi ar fi nedrept să nu amintim despre minunata generaţie de scriitori de la Bălţi: Maria Şleahtiţchi, Nicolae Leahu, Grigore Chiper sau, la Chişinău, se afirmă tot mai mult în ultimul timp Dumitru Crudu. Continuitate există, dar, fără îndoială, momentul crucial al renaşterii culturii noastre l-au marcat evenimentele de maximă trăire emoţională de acum 25 de ani, perioadă în care ne-am redobândit conştiinţa naţională. Era incredibil în anii aceia să ne putem imagina că acest lucru se va întâmpla în Republica Moldova. Impunerea limbii ruse în diferite domenii, marginalizarea limbii băştinaşilor, de exemplu, în capitală, fără îndoială, punea într-un con de umbră cultura naţională, care începea să joace un rol decorativ, de prezenţă a unui bufon la masa de sărbătoare a stăpânului. Este adevărat, existau colective excepţionale, precum Ansamblul Academic de Dansuri JOC, în care se investea foarte mult de la Moscova. De multe ori maestrul Curbet îmi spune: „Să ştiţi că noi atunci o duceam mai bine decât acum”. Sigur, din punct de vedere financiar aşa a fost. Şi desigur, pentru că era prezent geniul lui Curbet, şi pentru că a avut norocul să-i fie acceptată arta, pentru că ea părea oarecum mai inofensivă, raportată la ideologia comunistă. Numai că lumea uită că se mai făcea şi Dansul cosmonauţilor sau Dansul tractoristului în interpretarea JOC-ului, care erau impuse… În scurta istorie a Republicii Moldova, sunteţi prima femeie Ministru al Culturii. Nu urmăresc să ne lansăm acum în discuţii sexiste, pentru că nu e cazul.

Competenţele, talentul şi aptitudinile unui specialist nu sunt determinate de faptul că acesta este femeie sau bărbat. Dar activitatea Ministerului Culturii şi viaţa

INTERVIU

culturală a republicii au devenit mai vizibile, au ieşit în evidenţă odată cu numirea Dvs. în funcţie şi nu credem că este o coincidenţă, pentru că în unul dintre primele interviuri pe care le-aţi acordat aţi declarat: „Cultura trebuie să devină o prioritate naţională”.

Părerea mea rămâne neschimbată: cultura trebuie să fie o prioritate naţională. Aş avea ceva de adăugat la această afirmaţie. Cultura va deveni o prioritate naţională atunci când va fi o componentă indispensabilă a vieţii celei mai mari părţi a populaţiei Republicii Moldova. Azi foarte multă lume îmi spune: ce frumoase sunt tradiţiile noastre!, cu referire la evenimentele pe care le organizăm în intenţia de a reveni la rădăcini, fie că e vorba de portul popular, fie de schimbarea la faţă a modului în care încercăm să abordăm evenimentele organizate tradiţional la noi: Festivalul Mărţişor, Festivalul Maria Bieşu, prin intermediul cărora încercăm să-i aducem acasă pe mulţi dintre compatrioţii afirmaţi peste hotare şi să le inducem cetăţenilor sentimentul de mândrie absolută că ai noştri cântă pe cele mai mari scene ale lumii, sunt aplaudaţi şi adulaţi de publicul cunoscător. Îmbucurător pentru mine este faptul că deja încep să percep schimbările la nivel de societate asupra fenomenului cultural. Se observă o creştere constantă a interesului oamenilor pentru instituţiile de teatru, de exemplu, fie că e vorba de teatrul dramatic, fie de cel liric. De asemenea, remarcăm un interes sporit al oamenilor pentru evenimentele ce ţin de promovarea patrimoniului cultural imaterial.

Patrimoniul cultural imaterial a fost relansat de evenimentele care au însoţit Mişcarea de Renaştere Naţională.

Fără îndoială! Acesta a fost sensul respectivelor evenimente, că nu le-am făcut de dragul evenimentelor sau din dorinţa de a apărea pe micile ecrane. Le-am iniţiat pentru ca oamenii să-şi renască sentimentele pe care le-au avut, probabil, înaintemergătorii noştri. În perioada sovietică ele au fost estompate şi păstrate doar la nivelul unor mari colective profesioniste, care apăreau din când în când la televizor, foarte frumoase, perfecte: JOC, Capela Corală „Doina”, colectivul de la Teatrul de Operă şi Balet, mai ales în perioada de aur a primadonei Maria Bieşu. Erau colective de primă mărime la nivelul Uniunii Sovietice; să nu uităm că URSS era, vorba vine, a şasea parte a globului pământesc şi aceste colective mergeau în turnee prin toată lumea, în zeci de ţări, numai că se voala percepţia despre cultura imaterială – de la monumentele de arhitectură până la port, la tradiţiile coregrafice, vocale etc., se extrăgea din ele esenţa şi rămânea doar forma. Am impresia că ne apropiem acum de o aprofundare de esenţă. Şi, bineînţeles, şi cu efortul autorităţilor, cultura are şanse să devină o prioritate naţională, când toată societatea va fi cuprinsă de sentimentul acesta de indispensabilitate a vieţii culturale în viaţa fiecăruia.

4 5

Graţie faptului că mai mult de jumătate din evenimentele culturale de amploare sunt organizate în prezent în republică, în localităţi şi nu în capitală, cum se practica până mai recent, putem afirma: cultura se reîntoarce la vatră. Meşterii, artiştii amatori îşi simt apreciate eforturile şi dăruirea. Într-adevăr, o serie de evenimente sunt organizate în teritoriu: Târgul Olarilor de la Iurceni, Târgul Olarilor de la Hogineşti sau Ziua Naţională a Portului Popular, pe care am instituit-o prin Hotărâre de Parlament în 2015 şi care a înglobat toate eforturile legate de Ziua Iei, care s-a desfăşurat până în acest an; Târgul Naţional al Covorului, a cărui arie vrem să o extindem în teritoriu. De fapt, oamenii care au păstrat această tradiţie au lucrat anume acolo, în capitală au fost cei care au cercetat şi au depus în monografii şi în arhive aceste tradiţii, ceea ce este, iarăşi, extrem de important. Sunt o sumedenie de festivaluri locale foarte interesante, care au stârnit un interes incredibil: La Nistru, la mărgioară de la Anenii Noi, Festivalul Covorului de la Râşcani şi Ocniţa, festivalurile dedicate personalităţilor din localităţile în care s-au născut şi multe altele.

Cum este promovat domeniul culturii în plan extern?

Cum poate deveni el o carte de vizită a ţării noastre?

Trebuie să înţelegem că suntem deocamdată un popor cvasinecunoscut în Europa şi în lume. Este firesc pentru un popor mic, care are 25 de ani de când şi-a declarat independenţa. 25 de ani pentru istorie este un termen extrem de mic. Cu atât mai mult cu cât în această perioadă am continuat să ne aflăm în tranziţie, timpuri extrem de dificile pentru întreaga societate, iar pentru cultură – în mod special. S-au făcut paşi serioşi, mai ales, în ideea promovării imaginii Republicii Moldova în instituţiile internaţionale, este vorba de Consiliul Europei, Comisia Europeană, din moment ce ne-am declarat ataşamentul faţă de ideea aderării la Uniunea Europeană. Oamenii politici din aceste ţări deja ne cunosc. Dar de aici până la recunoaşterea noastră pe plan internaţional la nivel de cultură mai este mult de lucru. Cu toate acestea, am izbutit să semnăm mai multe acorduri bilaterale. Menţionez relaţiile noastre cu România, Franţa, Bulgaria, Georgia, Polonia etc. În acest an am reînnoit un acord de colaborare între Republica Moldova şi Franţa, în care ne stabilim sarcini concrete, raportate la comunicarea interculturală.

Unul dintre succesele înregistrate de Ministerul Culturii este semnarea proiectului Europa Creativă. Lipsa de mijloace financiare este una dintre cele mai mari probleme cu care ne confruntăm, dar nu este unica şi regret că uneori ne lamentăm şi ne raportăm activitatea doar la finanţe. Chiar şi prezenţa banilor nu întotdeauna atestă multitudine de talente, idei şi proiecte valoroase. Europa Creativă oferă

1 mld. 400 mil. de euro celor care vor solicita acoperire financiară pentru proiecte culturale, dar şi de media, pentru că este un proiect comun şi a dat actorilor culturali din Republica Moldova o posibilitate în plus pentru a-şi satisface necesităţile de finanţare. Sunt bucuroasă că primul proiect câştigat aparţine echipei Festivalului Internaţional de Film Documentar CRONOGRAF, recunoscut deja ca un eveniment cultural nu doar naţional, ci şi internaţional, care a profitat și anul acesta de un suport de 35.000 de euro, o sumă destul de convingătoare, ca să înţeleagă actorii noştri culturali că se poate şi se poate chiar mai bine. Nu aş vrea să înclin asupra laudei noastre, totuşi vreau să menţionez că sunt lucruri de care ne simţim mândri. Ar fi bine să reţinem aceste realizări sau să le cunoaştem.

Am reuşit să restaurăm Casa-Muzeu Grigore Vieru, un lucru care pare uşor dintr-o parte, dar n-a fost deloc simplu să obținem, în această perioadă dificilă din punct de vedere economic şi politic pentru Republica Moldova, peste 5 milioane de lei pentru restabilirea în manieră exemplară a casei-muzeu şi dotarea ei cu expoziţii. Am fost criticaţi, pe bună dreptate, că nu există un program naţional de finanțare a restaurării monumentelor de arhitectură, dar tocmai în această perioadă a apărut primul grant în cultura națională din partea guvernului și a poporului român în valoare de 2 mil. 800 de euro, care au însemnat restaurarea Sălii cu Orgă, a Muzeului Național de Artă al Moldovei și construcția unui teatru, evenimente care se derulează încă, pentru că și procedurile, dar și activitățile acestea sunt foarte dificile în Republica Moldova. Un prilej de mândrie este pentru noi restabilirea unei părți a unei săli funcționale, cu 300 de locuri, a Circului din Republica Moldova, care zăcea literalmente în ruine și era populat nu numai de șobolani și pisici hoinare, ci și de oameni fără adăpost, care se oploșeau acolo. Cu mari greutăţi, am reușit să demarăm funcționarea acestei instituţii grație unei echipe de entuziaști. Poate, nu întotdeauna totul ne reușește, dar avem deja doi ani de programe continue în această instituție. Acest lucru a fost posibil, în mare parte, datorită echipei Ministerului Culturii, dar și oamenilor pe care m-am sprijinit în instituțiile de cultură, care au acceptat că ar trebui să schimbăm ceva în ele. Încep să cred că oamenii de cultură din Republica Moldova au simțit o altă atitudine faţă de cultură și chiar dacă n-am reușit, deocamdată, cel mai important lucru – să îmbunătățim condițiile de muncă, să le majorăm salariile și să le creăm condiții ca să dea dovadă de capacitate în montarea unor noi spectacole, grație eforturilor comune cu reprezentanții Parlamentului, am obținut o modificare la lege care le permite oamenilor de cultură notorii să beneficieze de o pensie viageră. Deja o sută de oameni din domeniul culturii beneficiază de o pensie de 4500 de lei până la sfârșitul vieții.

Din activitatea pe care o desfăşuraţi, deducem că

iulie

2016

august

pregătirea dosarelor pentru includerea în Lista Patrimoniului Mondial protejat de UNESCO a elementelor de patrimoniu cultural imaterial şi istoric este, de asemenea, o prioritate a Ministerului Culturii.

O reuşită este faptul că am înregistrat un element al patrimoniului imaterial – colindatul în ceata de bărbați – la sfârșitul anului 2013 în lista reprezentativă UNESCO. Pe rol avem dosarul Mărțișorului, dosarul scoarței basarabene și facem eforturi colosale pentru promovarea dosarului Orheiului Vechi. Drept concluzie, poate niște lucruri ne mai scapă, dar am făcut eforturi pentru a stabili activitatea noastră în baza noii Strategii de dezvoltare a culturii – Cultura 2020, strategie care necesită eforturi foarte mari pentru a fi implementată. În continuarea ideii despre desemnarea culturii drept prioritate naţională, ar fi nedrept să excludem din discuţie subiectul editării de carte. Într-adevăr, în acești ani Ministerul Culturii a acordat o atenție deosebită editării de carte. Au fost editate mai multe titluri de carte ale unor autori apreciați, cu opere valoroase.

Mai mult decât atât, voi spune că și scriitorii alolingvi au putut să se convingă că doar valoarea textului și a autorului a contat pentru selecția lor și iată, câțiva ani la rând, se bucură de editarea de titluri de carte Olesea Rudeaghina, Oleg Krasnov, Mihail Potorac, Oxana Mamciueva și alții.

Iar autorii noștri consacrați au fost omagiaţi prin editarea operei integrale (opt volume) a lui Ion Druță, editarea unei dilogii (operă în două volume) a lui Dumitru Matcovschi.

De asemenea, pe parcursul ultimilor trei ani, în cadrul Programului pentru editarea cărţii naţionale, au apărut volume semnate de: Mircea V. Ciobanu, Liliana Armaşu, Victor Dumbrăveanu, Vsevolod Ciornei, Nicolae Leahu, Marcela Benea, Grigore Chiper, Dorian Furtună, Pavel Pelin, Nicolae Popa, Spiridon Vangheli, Valentina Tăzlăuanu, Eugen Lungu, Gheorghe Erizanu, Vladimir Beşleagă, Iulian Filip, Margareta Curtescu, Leo Butnaru, Alexandru Cosmescu… Mai mult decât îmbucurătoare este activitatea bibliotecarilor, în mod special prin proiectul NOVATECA, ceea ce a însemnat, de fapt, renașterea bibliotecilor publice din Republica Moldova, care erau și ele în ruină. După ce a fost derulat un proiect-pilot în 2013, am semnat un acord cu proiectul NOVATECA, care a însemnat o investiție de 21 de milioane de dolari pentru cinci ani în bibliotecile publice, care la sfârșitul acestui termen vor însemna peste 1000 de biblioteci publice renovate, redotate cu tehnică performantă, cadre instruite la cel mai înalt nivel și cu titluri de carte nouă în limba română. În acest sens vreau să menționez că am încercat să conlucrăm și cu autoritățile publice locale, care reprezintă cultura noastră la nivel local. Putem spune că lucrurile nu s-au schimbat chiar atât de bine, pentru că știm că în țară există peste 500 de cămine culturale, case de

INTERVIU

6 7

cultură și palate care zac în ruine, în așteptarea unor reparații capitale. Deocamdată, soluția nu a fost găsită, trebuie să mergem și pe calea unei evaluări riguroase a acestor case de cultură în vederea optimizării, dar și a repunerii în valoare a multora dintre ele, așa cum s-a întâmplat deja. De exemplu, la Nisporeni, fostul cinematograf care nu mai funcționa de zeci de ani, a fost transformat într-o minunăție de Centru de Cultură și Tineret „Luceafărul”, cu o sală de peste 400 de locuri, în care există un spațiu unde va fi inaugurat muzeul localității, un spațiu pentru discoteca tinerilor, un spațiu pentru biblioteca publică, pentru diverse activități ale colectivelor artistice. Au fost renovate case de cultură în mai multe localități din Republica Moldova. Așadar, prin eforturi comune şi consolidate, avem schimbarea la față sau, cel puțin, începutul schimbării la față a culturii. Încercăm să menținem și să accelerăm acest proces.

Am discutat despre strategii, realizări, proiecte şi intenţii în domeniul culturii, mai puţin însă despre cadrul legislativ din domeniu, care a fost neglijat de-a lungul timpului, fapt ce se resimte.

Aveţi dreptate. Dar trebuie să ținem cont că în această perioadă s-au făcut pași importanți pentru completarea setului de legi care țin de protejarea, valorificarea și promovarea patrimoniului cultural național. Au fost aprobate legi importante în ceea ce privește protejarea patrimoniului imaterial, a patrimoniului arheologic, a patrimoniului mobil, adică a pieselor din muzee. S-au făcut modificări serioase la Codul penal și la Codul contravențional: pentru prima dată, intervențiile de la monumentele de arhitectură și de orice gen vor fi supuse unor pedepse penale. Cunoaștem că atât timp cât nu penalizăm infractorii care atentează la monumentele de arhitectură, acest lucru duce la degradarea sau chiar la dispariția lor. Este extrem de important că, în sfârşit, Ministerul Culturii este generator de politici. Intenţia noastră este ca aceste politici să ajute oamenii din cultură să activeze.

Am modificat Legea cinematografiei și am creat Centrul Național de Cinematografie, care este la primii pași și suntem încrezători că acești primi pași vor fi urmați de acțiuni care vor demonstra că cinematografia în Republica Moldova are potențial și capacitate de renaștere. Acum muncim la Legea cu privire la teatre, circuri și instituții concertistice în vederea modificării mai multor aspecte depășite, mai ales la capitolul finanțare și management. Sunt chestiuni primordiale pentru activitatea Ministerului Culturii și încercăm, prin toate hotărârile de guvern, de parlament și prin intermediul proiectelor de lege elaborate în cadrul Ministerului Culturii, să facilităm nu doar accesul societății la produsul cultural, dar şi funcționarea actorilor culturali în domeniu.

Doamne ajută!

Un interviu de Liliana POPUŞOI

iulie

2016

8 9

august

Twenty-five years since Moldova proclaimed independence

„The crucial moment of the rebirth of our culture has been marked by events of hig h emotional feelings of 25 years ago, during which we regained our national consciousness” Romanian historian, documentarist, literary critic, minister, MP, Prime Minister, man of great culture, Nicolae Iorga urged: Any cultural epoch that ends, leaves in the dry flower the seeds of new times; don’t waste them. National revival movement that erupted in late 90s, thanks to which we regained the right to language, alphabet, history, national consciousness, was initiated by men of culture: writers, poets, playwrights, historians, theater directors and actors, composers and performers, teachers etc. These personalities came, in fact, not to end, but to launch a new cultural era, to plant new seeds. About the people of that time and about this opening, about fruits, but also about the role of culture in defining the image of a people, we are discussing with Mrs. Monica Babuc, the Minister of Culture of the Republic of Moldova.

The destiny of the country is written by the destiny of its citizens. When we talk about a jubilee, involuntarily, everyone passes it by himself; thinks what it meant to him personally those years, which are his accomplishments, experiences, lessons. How the year 1991 surprised you?

I was in Chisinau and still under the impression of my postgraduate studies in Moscow, at MSU. I returned for teaching at Moldova State University, where I practiced for a year or so. In 1991, during the most important events in the history of independent Moldova, speaker of the Parliament became Alexandru Moșanu, who was my professor at the History Faculty. He was also the coordinator of my bachelor thesis. I respected and still respect him tremendously. One day, when I was teaching at the University, he called me and said: „Monica, I would like you to come with me in Parliament, because I need a person like you”. I hesitated then. I cared a lot for Him and I was flattered by the proposal, his opinion was very important to me. In another train of thoughts, I loved my work as a professor at the University. Perhaps my temperament prevailed: I have always been an active person, fully framed in the social life of the community. In school I was the same, getting involved in all the activities related to my favorite objects, history and literature, less in Imagine: Andrei Mardari

the exact sciences, which I didn’t like, even if I learned very well. I was also attending the dramatic classes. I practiced ballroom dancing for seven years in Bardar, and some sports such as table tennis or volleyball. Well, I wasn’t the best at sports, but the idea is that I could not stay away; I liked to get involved, to participate. I was the same while studying at university. My profession as historian is one that requires great attention towards everything that is happening in society at the moment. I accepted the proposal and became councilor of Mr. Alexandru Moșanu, the President of the Parliament. Do you realize what the years 1989-1991 meant!? A total effervescence: battle for regaining the Latin alphabet, battle for determination of national identity. Any honest historian could not stay away from these events. Being a student in Moscow, I remember coming back every time when a Grand National Assembly was organized, where the people expressed their view about the crucial moments that were happening in society at that time. Of course I was enthusiastic about those events, because what was happening was incredible. It was incredible that the Romanian language became present in state institutions. That time caught me in the extraordinary whirl of the first democratic Parliament in Moldova. I remember the people who have marked that beginning, a variety of high quality intellectuals: Ion Vatamanu, Tudor Panţâru, Gheorghe Ghimpu, Constantin Tănase, Ion Hadârcă, Lidia Istrati, Alexandru Moșanu...

Because you mentioned the people, I would like to talk more on this topic. I found a statement by John Burroughs, who said: Culture means perfect and equal human development in all respects. I consider this statement relevant for reporting it to the realities of our society. The wave of financial crisis that accompanied the movement for national emancipation and the fall of the Soviet Union have led to a series of bitter comments addressed to the intellectual class and artists who were accused of throwing the world into poverty, because they wanted language and alphabet. They were accused that before wanting language, they should think about what to put in mouth, if to quote the folklore of the time. Meanwhile,

INTERVIEW

the cultural elite of the Republic of Moldova has restored its good name and we can proudly say that we achieved a new intellectual class, which represents us honorably.

It’s true, it happened. I believe it was the first natural perception, justified for those times. After all, by that time, several generations have lived in a relatively quiet atmosphere, ensured in all respects. Absolutely, no one lived in luxury in the Soviet Union. There was the well-known deficit of industrial goods, but people built their beautiful houses, they had food, stores where they found first necessity goods. A very clear scheme of life was established: from nursery, kindergarten, school, university – assignment to work, where you were supposed to stay, preferably, until retirement. What were the things that could disturb at least three generations, who came before these, in fact, earthshaking events for a human being? Events which picked up some floes of not only forgotten memory, but shoved in the basement and closed with large and heavy locks, like deportations, collectivization, people silenced, mobilized in, let’s say, Romanian Army, and who lived along with those who fought in the victorious Soviet Army etc. with the deep sense of frustration and fear…although they were not guilty and were mobilized in the army regardless of their will. New movements appeared in society that was making it boil and try to digest some historical facts which the vast majority didn’t know. I would like sincerely to express my gratitude towards the professors at University, History Faculty, where there always was a special atmosphere. We studied ancient languages, for instance: Latin, Old Slavonic, and read sources in these languages. We studied History of Ancient Rome, Egypt, China, Japan etc. – an extraordinary advantage of atmosphere and culture that this environment was giving you. Instead, everything that modern and contemporary history meant from the perspective of the Marxist-Leninist conception was, of course, a serious falsification that many of us could not know about or, if we found something, it were just some bits, that had no logical connection and we were trying to decipher them. After 1987, when I graduated the University during Perestroika and went to Moscow, where Perestroika had its roots and headquarters, I learned the true Modern and Contemporary History. I learned from major publishers, historians, economists, who debunked all that happened in Soviet times. I remember reading newspapers that were publishing articles on this topic. I was standing in hundreds of meters of tails to buy the Московские новости Magazine. I was subscribed to the Literatura și Arta and I was expecting it every week on Thursdays (in Moscow this newspaper arrived with a week delay). All these things and the fact that were opened archives inaccessible until then: the archives of the October Revolution, archives of the Great Patriotic War or the Second World War and other archives, which brought to light absolutely fantastic

documents, they influenced us and simply changed our vision. Precisely so I remember that period: one of the highest boiling. We were lucky to be young, because young people perceive any change easier and assimilate or adopt it, if you like. For us, that time was extremely beneficial, because the education of universal culture that was given to us, on one hand, by the History Faculty, and on the other hand by the genuine knowledge of history, based on the documents we have consulted personally, gave us the opportunity to create a vision for life.

Returning to the subject about cultural life in Republic of Moldova after the Declaration of Independence, can we say that this field was built from the beginning, has been rewritten, taking into account that in times of sad remembrance the destruction of all traditions and national values was aimed. How the cultural life of the country has changed, its priorities and predictions in these years of independence?

It was a period of rebirth of our spiritual and national values. And without any doubt, the cultural elite of the Republic of Moldova had a crucial role. We remember the absolutely extraordinary performance of our writers: the essay of Valentin Mândâcanu in the Nistru Magazine, the revolutionary attitude as a fighter for national ideals of Grigore Vieru, the exceptional creative and political presence of Ion Vatamanu… Unfortunately, Republic of Moldova was deprived of that presence. Beyond the fact that he was a great poet, Ion Vatamanu was a great politician, which is less common among poets, who are more sensitive natures.

He had a special character that probably came from his profession as a chemist, from a man who had at the basis of his formation the exact sciences. Then, his calculated nature, combined with the absolutely innovative romance of the poetry he wore itself and also with his calmness, with the warm; it was his way of trying to bring together what seemed incompatible. I regret till now the loss of this great personality…

Writers, great writers and great publicists of the time, played a key role in the return to national values. A revolutionary step in our social life meant, for example, the articles written

by Constantin Tănase, who questioned the terminology.

It can seem ridiculous now, but the terminology (not just the technical one) was missing entirely in the Republic of Moldova. We spoke exclusively with Russian words; we were deprived of the ability to express ourselves in Romanian.

Without any doubt, our culture had to be reborn, like the Phoenix Bird, after the events of the late ‘80s, early’ 90s and to rebuild itself, with many trials and many disappointments, but it is something natural, it is a process that cannot be otherwise.

iulie

2016

10 1 1

august

It was a favorable process, because 25 years after these events, the cultural life regenerated.

coincidence, because in one of your first interviews, you said: „Culture should become a national priority”.

Yes, we can say this about every field of social life. In literature, a clear example is Emilian Galaicu-Păun, which was 27 years old when Republic of Moldova declared its independence and which, in the meantime, has become one of the major players of our literary life – in poetry, in novel, and as active presence in cultural life in general. Or, in music, we can say the same thing about Liviu Ştirbu. I’m talking about people who were very young then and for 25 years had an exceptional professional growth. In theater, an example of success and perseverance are Petru Vutcărău, Petru Hadârcă, George Pietraru, Nelly Cozaru, Ala Menşicov, Angela Sochircă, Andrei Sochircă – young people who have returned home after their studies in Moscow and revolutionized theatrical movement in the Republic of Moldova. Returning, they have become leaders of theatrical collective or excelled in their profession, and also in pedagogy. Or Ion Sapdaru, who has affirmed over river Prut, Sergiu Prodan, who has consecrated in cinematography. I was speaking about literature and it would be unfair not to mention the wonderful generation of writers from Bălţi: Maria Şleahtiţchi, Nicolae Leahu, Grigore Chiper or, from Chişinău, Dumitru Crudu is manifesting more and more lately. Continuity exists, but undoubtedly the crucial moment of rebirth of our culture has been marked by the events of high emotional feelings of 25 years ago, during which we regained our national consciousness. It was incredible in those years for us to imagine that this will happen in the Republic of Moldova. Imposing the Russian language in different fields, marginalizing the language of the natives, for example in the capital it has undoubtedly put into obscurity the national culture, which began to play a decorative role, of a buffoon’s presence on the holiday table of the king. It is true; there were exceptional collectives, like Ansamblul Academic de Dansuri JOC, in which Moscow invested a lot. Master Curbet often said to me: „You should know that we were better off then than now”. Sure, from a financial point of view, it was true. And of course, because the genius of Curbet was present, and because he was lucky to have his art accepted, since it seemed somehow inoffensive, compared to the communist ideology. But people forget that the Dance of Astronauts or the Dance of Tractor Driver was also performed by JOC, being imposed.

My opinion remains unchanged: culture must be a national priority. I have something to add to this statement.

Culture will become a national priority when it will be an indispensable part of the life for most of the population of Moldova. Today a lot of people are telling me: „our traditions are so beautiful!” with regard to the events we are organizing with the intention of returning to our roots, either it’s our folk costumes, either the change of how we approach the events traditionally organized: Mărţişor Festival, Maria Bieşu Festival, through which we try to bring home many of our compatriots living abroad and to induce to our citizens the feeling of absolute pride that our fellows sing on the biggest stages of the world, are applauded and appreciated by the audience.

In the short history of the Republic of Moldova, you are the first female Minister of Culture. I don’t intend to lunch into sexist discussions, because it’s not the case. Competences, talent and skills of a specialist are not determined by a person’s gender. But the activity of the Ministry of Culture and the cultural life of the republic became more visible, have emerged since you were appointment in office, and we don’t think it’s a

It is gratifying to me that I start to see the changes in society regarding the cultural phenomenon. There is a constant growth of people’s interest for theatre institutions, for example, whether it’s dramatic or lyric theatre. We also noticed an increased interest of people for events related to the promotion of intangible cultural heritage.

Intangible Cultural Heritage was stimulated by the events that accompanied the Movement for National Revival.

Without any doubt! That was the meaning of these events, because we haven’t done them for the sake of the events or from desire to appear on television. We have initiated them, so that people could revive the feelings that our ancestors probably had. During Soviet times, they were blurred and kept only at the level of large professional collectives, who appeared occasionally on television, very beautiful, perfect: JOC, Chapel Choir „Doina”, the collective of Theatre of Opera and Ballet, especially in the golden era of prima donna Maria Bieşu. They were first class collectives in Soviet Union; let’s not forget that USSR was, so to speak, the sixth part of the globe and those collectives went on tours around the world in dozens of countries, but the perception of intangible heritage was diminished – from architectural monuments to the folk costumes, the choreographic and vocal traditions etc., the essence was extracted from them and remained only the shape. I have the impression that we are now approaching to the deepening of essence. And, of course, with authorities’ efforts, culture has the chance to became a national priority, when the entire society will have the feeling that the cultural life is indispensable to everyone’s life.

Due to the fact that more than half of major cultural events are organised at present in villages, not in capital as it was till recently, we can say: culture returns to its

INTERVIU

roots. Craftsmen and amateur artists feel their efforts and dedication appreciated.

Indeed, a series of events are organized in territory: Potters’ Fair at Iurceni, Potters’ Fair at Hogineşti or The National Day of Folk Costumes, which we have established by a Parliament Decision in 2015 and includes all the efforts regarding Ziua Iei, which was carried out till this year; National Carpet Fair, that we also want to extend in territory. In fact, people who have kept this tradition worked exactly there, in capital, were those who have researched and submitted in monographs and in archives these traditions, which is, again, extremely important. There are a lot of very interesting local festivals, which have sparked an incredible interest: At Dniester, at the margin in Anenii Noi, Carpet Festival in Râşcani and Ocniţa, festivals dedicated to personalities from their home towns and many other.

How is the culture promoted externally? How can it become a visiting card of our country?

We must understand that we are now a quasi-unknown people in Europe and worldwide. It is natural for a small country that has only 25 years since its independence. 25 years of history is an extremely small period. Even more, during this time of transition, it was difficult for the entire society and especially for culture. There were made serious steps, especially in promoting the image of the Republic of Moldova at the international institutions, like Council of Europe, European Commission, since we declared our attachment to the idea of joining the European Union.

Politicians from these countries already know us. But from here to our international recognition at cultural level is still a lot of work to be done. However, we managed to sign several bilateral agreements. I would like to mention our relations with Romania, France, Bulgaria, Georgia, Poland etc. This year we renewed a collaboration agreement between Moldova and France, where we set concrete tasks related to intercultural communication.

One of the successes of the Ministry of Culture is signing and participating in the Creative Europe Program. Lack of financial resources is one of the biggest problems we face, but is not the only one and I regret that sometimes we complain and refer in our work only to finances. Even a lot of money does not always attest the multitude of talents, ideas and valuable projects. Creative Europe Program offers 1 billion. 400 mil.

Euros to those who require financial coverage for cultural projects, but also for media, because it is a joint project which gave to the cultural actors from Republic of Moldova an additional possibility to meet their financing needs. I am glad that the first project was won by the organizing team of the International Documentary Film Festival CRONOGRAF, already recognized as a cultural event not only national but

also international, who received this year a support of 35,000 euros, an amount quite convincing, so that our cultural actors understand that it is possible to succeed in this program. I don’t want to praise our activity, yet I want to mention that there are things that we feel proud about. It would be good to remember these achievements and to know them.

We managed to restore the House-Museum Grigore Vieru, something that seems slightly from the side, but it wasn’t easy at all to obtain, in this difficult period, both economically and politically the for Republic of Moldova, over 5 million lei for the restoration of the house-museum in an exemplary manner and equipping it with exhibitions. We were criticized, rightly, that there isn’t a national program of financing the restoration of architectural monuments, but precisely in this period we received the first grant for national culture from the government and the Romanian people worth of 2 mil.

800 thousand euros, which means the restoration of the Organ Hall, of the National Museum of Art of Moldova and the construction of a theater in Cahul, events still taking place, because the procedures, as well as these activities are very difficult in the Republic of Moldova.

A reason of pride for us is the restoration of part of a functional hall with 300 seats, of the Circus in Moldova, which was literally lying in ruins and was populated not only by rats and vagabond cats, but also homeless people who lived there. With great difficulty, we managed to get this institution functioning, thanks to a team of enthusiasts.

Perhaps, we don’t succeed in everything, but we already have two years of ongoing programs in this institution. This was possible largely thanks to the team of the Ministry of Culture, and the reliable persons from the cultural institutions, who agreed that we should change something.

I start to believe that people involved in culture from the Republic of Moldova are beginning to feel a different attitude towards culture and even if we failed, so far, the most important thing – to improve working conditions, to raise salaries and to create conditions for mounting new shows, thanks to joint efforts with representatives of the Parliament, we obtained an amendment to the law that allows notorious cultural people to receive annuities. Already a hundred persons from the cultural sector are each receiving a pension of 4,500 lei until the end of their lives.

From your ongoing activity, we understand that preparing files for including elements of intangible and historic cultural heritage in the UNESCO World Heritage List is also a priority of the Ministry of Culture.

A success is that we have registered an element of intangible heritage – Men’s group Colindat, Christmas-time ritual – at the end of 2013 in the UNESCO representative list. Pending is

iulie

2016

12 1 3

august

the Mărțișor dossier, Bessarabian carpets dossier and we make tremendous efforts to promote the Orheiul Vechi dossier. In conclusion, some things may not work out, but we tried to establish our activity on the basis of the new Strategy for cultural development – Culture 2020, which requires great efforts to be implemented.

Following the idea of appointing culture as a national priority, it would be unfair to exclude from discussion the subject of book publishing.

Indeed, in these years the Ministry of Culture paid a particular attention to the book publishing. Several valuable books of appreciated authors have been published. Moreover, I will say that non-native writers were able to convince themselves that only the value of the text and the author mattered for their selection and, a few years in a row, the works of Olesea Rudeaghina, Oleg Krasnov and others were published. Our recognized authors were honored by editing the complete work (eight volumes) of Ion Druţă, editing the duology (opera in two volumes) of Dumitru Matcovschi.

More than pleasing is the work of librarians, especially with the help of NOVATECA Project, which meant, in fact, the revival of public libraries in the Republic of Moldova, who were also in ruins.

After being undertaken a pilot project in 2013, I signed an agreement with NOVATECA, which meant an investment of 21 million dollars for five years in public libraries, which at the end of this period will be over 1000 public libraries renovated, equipped with advanced equipment, trained staff at the highest level and with new books published in Romanian.

In this regard I want to mention that we tried to work together with local authorities, which represent our culture at local level. We can recognize that things haven’t really changed in good, because we know that the country has over 500 local cultural centers that lie in ruins, waiting for capital repairs. Meanwhile, since the solution hasn’t been found, we must proceed for rigorous evaluation of these cultural centers, in order to optimize, but also to restore many of them, as it happened already. For instance, at Nisporeni, the former theatre that no longer worked for decades was transformed into a wonderful Center for Culture and Youth „Luceafărul”, with a hall of 400 seats; there is a space where it will be inaugurated the village museum, a youth disco space, a space for the public library, for different activities of the artistic groups. Cultural houses were renovated in several localities of the Republic of Moldova. Therefore, by common and consolidated efforts, we are changing or at least begin changing our culture. We try to maintain and accelerate this process.

We discussed strategies, achievements, projects and intentions in culture, but less about legal framework in the field, which has been neglected over time, as it can be seen.

You are right. But we must take into consideration that during this period important steps have been taken to complete the set of laws related to protecting, enhancing and promoting national cultural heritage. The were adopted important laws regarding the protection of intangible heritage, archaeological heritage, movable heritage, namely the pieces in museums. There have been made serious amendments to the Criminal Code and Contravention Code: for the first time, interventions in architectural monuments of any kind will be subject to criminal penalties. We know that as long as we do not penalize criminals who threaten the monuments of architecture, this leads to their degradation or disappearance. It is important that, at last, the Ministry of Culture has become a policy maker. Our intention is that these policies help people of culture to work. We have modified the Law on Cinematography and created the National Center of Cinematography, which is at its first steps and we are confident that these first steps will be followed by actions that will demonstrate that cinema in Republic of Moldova has the potential and capacity of rebirth. Now we are working at the Law on theaters, circuses and concert institutions to amend several overcome aspects, especially at the financial and management chapter. These are vital issues for the activity of the Ministry of Culture and we try, through all the Government Decisions, Parliament Decisions and through bills drafted by the Ministry of Culture, to facilitate access not only for society to the cultural product, but also for the functioning of cultural actors in the field.

God help!

An interview by Liliana POPUŞOI Translated by Ion MISCHEVCA

O revenire la normalitate Mişcarea de Renaştere Naţională m-a surprins în plină adolescenţă. Pe lângă poeziile lui Ion Vatamanu, pe care le recitam la sărbătorile organizate cu această ocazie pe stadionul satului, frecventam cercul dramatic, unde se montau piese naţionale pentru teatrul şcolii şi organizam multe „şezători”.

Eram în clasa a patra şi n-o să uit niciodată cum îmi cosea mama găitan şi alte cordeluţe cu imitaţie de ozor naţional pe cămăşile albe de şcoală ale fratelui meu mijlociu, iar o vecină îmi croia fuste dintr-o stofă ieftină, imitând costumul naţional. Ie sau un costum naţional autentic nu avea nimeni şi nici nu realizam ce presupune aceasta. Unele colege mai norocoase aveau cămăşile şi fustele brodate cu flori roz sau roşii mari, rotunde (vişuite, cum li se spunea la noi). Mama însă nu avea timp de aceste îndeletniciri. De la bunici şi străbunici mai rămăseseră printr-o minune câteva bluze îngălbenite de timp, dar erau modeste, fără broderie.

La şezătoare eu aduceam covata. Covata, un gavanos de umplut borş, câteva fuse de tors, un val de prosoape ţesute de bunica şi nişte linguri de lemn – astea erau puţinele obiecte rămase de pe vremuri în gospodăria noastră. În covată puneam o păpuşă, pe care o legănam în timpul şezătorii.

Profesoara de limba şi literatura română din sat restabilea din ce avea şi cu eforturi enorme, într-un mediu destul de ostil de altfel în acele timpuri, şezătorile de altădată. Tata nu

venea să mă vadă la şezători. Aceeaşi profesoară îl învăţase şi pe el, a fost prima ei promoţie la începutul anilor ’70 şi, deşi o respecta enorm şi o respectă şi acum, nu-i putea ierta faptul că atunci când a venit tinerică în sat, i-a tăiat baierile traistei să nu mai vină cu ea la lecţii şi l-a atenţionat că directorul o ceartă dacă el se mai prezintă la şcoală cu cruciuliţă la gât.

Părintele meu aducea întotdeauna flecuşteţe vechi acasă: cărţi, rămăşiţe de steaguri, inclusiv bisericeşti, bucăţi de rame, fotografii găsite prin gunoaie, mărgele, tot felul de obiecte mici din metal învechit. Odată, când învăţam la şcoală încă, a adus acasă busturile lui Esenin şi Lenin. „Ce să fac cu ele?” „Să le păstrezi. Că asta-i tot istorie”, mi-a răspuns fără chef să lungească vorba. Uneori am impresia că are un depozit clandestin cu tot felul de obiecte incredibile, dar nenujnice şi când aşa-zisul depozit se umple (nu mai pomenesc de buzunarele lui, care întotdeauna zornăie), cară acasă tot ce nu-i încape acolo. Cu siguranţă, nu există niciun depozit, dar încă nu ştiu exact cine pe cine găseşte: acele lucruri pe tata ori invers.

Pentru prima dată am văzut un costum naţional autentic în 2000. Se întâmpla la muzeu, când am făcut un interviu cu Varvara Buzilă. Aşa am dedus că bluzele acelea îngălbenite, puţin încreţite la piept şi la mâneci, şi rochiile cafenii pe care le găseam în pod şi din care rupeam pentru cârpe ori de făcut straie „de casă” pentru păpuşi erau, de fapt, pentru bunicile noastre, haine de purtat în fiecare zi.

iulie

2016

august

Treisprezece ani mai târziu, atât eu, cât şi fiica mea, participam la sărbători dedicate Iei, de câteva ori şi în calitate de model.

Era ca şi cum acea piesă vestimentară ar fi făcut parte dintotdeauna din viaţa noastră. Ca şi sărbătorile dedicate bluzei tradiţionale, iar ulterior – costumului naţional.

Nu am cunoscut şi poate se va întâmpla să nu aflu vreodată, nici eu şi nici alţii care vin după noi, sentimentul acela de interdicţie a afişării unor elemente ale portului naţional sau de ruşinare pentru unele accesorii, obiecte, atribute care definesc o apartenenţă etnică. Dar am admirat cu nesaţ bucuria şi sentimentul de mândrie de care debordează cei prezenţi la un şir de evenimente, al căror număr a crescut considerabil în ultimul deceniu, în special în ultimii cinci ani. Evenimentele despre care pomenesc (cu siguranţă, nu reuşesc să le enumăr pe toate) sunt o sfântă împăcare cu fiinţa noastră de veacuri, o firească intrare în normalitate. Şi, curios lucru, deşi se desfăşoară abia la a treia sau a cincea ediţie, e ca şi cum oamenii le-ar fi ştiut acolo dintotdeauna.

Fie că sunt organizate cu sprijinul Guvernului Republicii Moldova, al Ministerului Culturii, prin eforturile autorităţilor publice locale ori la iniţiativa unor organizaţii neguvernamentale, aceste festivaluri, târguri sau simple sărbători de suflet au fost concepute în cei 25 de ani de independenţă şi au relansat moştenirea noastră spirituală, patrimoniul nostru cultural.

P

ATRIMONIU RELANSAT DE INDEPENDENȚĂ

Citesc acum un text despre importanţa tezaurului folcloric şi îmi atrage atenţia arhicunoscuta afirmaţie a lui Alberto Lleras Camargo, jurnalistul care a devenit preşedinte al Columbiei: Un popor fără tradiţii este un popor fără viitor.

Iar în acest context, amintesc doar câteva sărbători plămădite din tradiţii, menite să ne asigure continuitatea: Ziua Naţională a Portului Popular, Gala Portului Tradiţional de Iarnă, Festivalul artelor născute din tradiţii IaMania, Târgul Covorului, Festivalul Covorului, Festivalul iProsop, Târgul Olarilor, Festivalul Mai Dulce, Festivalul La plăcinte şi Sărbătoarea Fagului (tabără cioplitorilor în lemn) de la Ungheni, Festivalul Internaţional de Folclor „Meşterul Manole”, Festivalul-Concurs Național al Interpreților Fluierari și al Formațiilor de Fluierași „Nistrule cu apă lină” de la Criuleni sau evenimentele organizate în raionul Râşcani: Festivalul Cântecului şi Dansului Popular „La izvor de cânt şi dor”, Târgurile Meşterilor Populari „Croşeta de Aur” şi „Din zestrea bunicii”, Festivalul „În lunca Prutului”, în Anenii Noi: Festivalul Naţional de Folclor „La Nistru, la mărgioară”, Festivalul Obiceiurilor de Iarnă „Florile Dalbe”, Festivalul Cântecului Pascal „Osanale Domnului”… Şi lista rămâne deschisă.

Liliana POPUŞOI

14 1 5

A return to normality The National Revival Movement caught me in my teenage years. Besides Ion Vatamanu’s poems, which I would recite at thematic festivities held on the village stadium, there were also the national-themed plays staged by our drama class and, of course, the [traditional evening gatherings combining handicraft activities with socialization, called] şezători.

I was in fourth grade and I will never forget how mother added chenille and cords imitating folk motifs to my middle brother’s white school shirts, and a neighbor lady sewed a skirt from some cheap fabric, to make me an improvised national costume. Nobody had a proper ie or an authentic national costume, and nobody knew how one looked like for that matter. Those girls who had more luck boasted blouses and skirts embroidered with big pink or red flowers (or vişuite, as we called them). Mother, however, didn’t have time for such things. Instead, miraculously enough, I had from my grandparents and grand-grandparents a few time-yellowed blouses, which, however, were quite modest, lacking any embroidery.

To the şezătoare events, I would be the one to bring the wooden trough. That, plus a pot used for fermenting wheat bran, a

couple of spindles, a few towels woven by my grandmother and some wooden spoons – were the only objects in our household that remained from the old times. I used to place a doll in that trough and lullaby it through the şezătoare.

My village teacher of Romanian language and literature put tremendous effort and imagination, assembling whatever tiny pieces of heritage she could find in the hostile environment of those times, to organize şezători like in the old days. Father wouldn’t come to see me at the şezători. We shared the same teacher actually. Father was in her first class in the early 1970s, and, despite valuing her enormously, he never forgot her for that incident when, as a newcomer to the school village, she ruined his [traditional bag] traista and told him to lose that cross around his neck unless he wanted to get her into trouble with the principal.

Father would always bring home all sorts of old trinkets: books, pieces of old banners, including clerical ones, fragments of frames, discarded photographs, all kinds of small objects made of tainted metal. Once, when I was still a schoolgirl, he brought home the busts of Yesenin and Lenin. “What am I supposed to do with these,” I asked? “Just take them. They’re also part of history,” came his curt reply. Sometimes I think he has a huge cache full of all sorts of incredible but useless stuff, and when it gets too crowded (not to mention his always clattering pockets), he takes some of it home. There isn’t any

iulie

2016

august

secret vault of course, but I’m still not sure who finds who exactly: father those things or the other way around.

The first time I saw a genuine folk costume was in 2000, at the museum, when I did an interview with Varvara Buzilă.

That’s when I learned that those time-yellowed blouses, slightly laced around the neckline and sleeves, and the brownish dresses stored in the attic to be torn to pieces into washcloths and doll garment material were in fact everyday apparel worn by our grandmothers.

Thirteen years later, both I and my daughter participated in a string of festivities dedicated to the ia blouse, and on several occasions as models, too. It felt like those pieces of garment had been part of our lives forever. And so the festivities dedicated to the traditional blouse and the national costume.

I never knew – and may it forever be so for me and the future generations – that sentiment of taboo or guilt for wearing accessories, objects or attributes defining one’s ethnic belonging. But I have intensely rejoiced in seeing that sentiment of excitement and pride coming from the people attending this kind of events, which have increased in number in the last few decades, and especially in the last five years.

The events that I’m talking about (I most certainly won’t be able to remember all of them) are a blissful reconciliation with our patrimonial nature, a return to normality. And, oddly enough, while each of them was started just five or three years ago, the feeling is that they have been around forever.

R

EDISCOVERING OUR NATIONAL HERITAGE

Whether organized with the support of the Government, of the Ministry of Culture, with the effort of the local authorities or by civil society organizations, these festivals, fairs or modest get-togethers have been conceived in these 25 years of independence and have re-launched our spiritual and cultural heritage.

Reading a text about the importance of the folk heritage, I came across this famous quote by Alberto Lleras Camargo, a journalist that became the president of Colombia: A nation without traditions is a nation without future.

In this context, let me list just several festivities celebrating our customs and traditions and meant to ensure our continuity: the National Holiday of the Folk Garment, the Gala of the Traditional Winter Garment, the Festival of Traditionbased Arts IaMania, the Carpet Fair, The Traditional Towel Festival iProsop, the Pottery Fair, the Mai Dulce Festival, the La plăcinte Festival and the Beech Fete (wood carving workshop) in Ungheni, the International Folk Festival “Meşterul Manole”, the National Contest of Pipe Performers and Bands “Nistrule cu apă lină” in Criuleni, or the events held in Râşcani district: the Festival of Folk Songs and Dances “La izvor de cânt şi dor”, the Handicraft Festival “Croşeta de Aur” and “Din zestrea bunicii”, the Prut Lowlands Festival, in Anenii Noi: the National Folk Festival “La Nistru, la mărgioară”, the Winter Customs Festival “Florile Dalbe”, the Festival of Eastertide Songs “Osanale Domnului”… and the list remains open.

Liliana POPUŞOI

16 1 7

iulie

2016

august

P

ATRIMONIU RELANSAT DE INDEPENDENȚĂ

18 1 9

R

EDISCOVERING OUR NATIONAL HERITAGE

iulie

2016

august

martie2016 aprilie

14 1 5

iulie

2016

august

P

ATRIMONIU RELANSAT DE INDEPENDENȚĂ

22 2 3

R

martie2016 aprilieOUR NATIONAL HERITAGE EDISCOVERING

Imagini: Victor Garștea, Andrei Mardari, Mihai Potârniche, Mihai Vengher și Igor Zenin

16 1 7

C U LT U R A 2016 Î N M I august ȘCARE iulie

24 2 5

Chipuri în lumină

Ora Independenţei Un sfert de veac. 25 de ani. O viaţă de om… De oriunde ai începe să cronometrezi, fie din momentul naşterii, fie din oricare altă perioadă a vieţii unui om ori a istoriei unei ţări şi a lumii în general, acest interval de timp cuprinde suficient spaţiu în care să încapă toate etapele fireşti ale existenţei: începutul, evoluţia, speranţa şi credinţa în viitor. Le pot însoţi, inevitabil: deziluzia, disperarea şi frica. Dar nicio înaintare nu se întâmplă fără obstacole. Doar depăşindu-le, simţi că eşti implicat şi ai capacitatea să alegi şi dreptul să participi. În această ediţie specială, revista Moldova menţine îndemnul de a ne cunoaşte ţara prin intermediul celor care i-au marcat istoria, i-au scris-o, de fapt, prin crezul, ambiţia, efortul intelectual şi vocaţia lor.

Căci istoria se scrie cu fapte.

Am avut privilegiul să fiu, de-a lungul timpului, martorul acestor fapte. Am asistat la naşterea statului independent Republica Moldova. Pot spune fără exagerări că, prin intermediul aparatului foto, am ţinut în braţe această istorie până în momentul de faţă, când cred că a ajuns la maturitate. În mod cert, imaginile pe care le-am surprins sunt mai elocvente decât cuvintele care însoţesc aceste instantanee.

Mai am să vă fac o mărturisire. În august 1991, când a fost semnată Declaraţia de independenţă, am văzut cu ochii mei cum se clădeşte o cetate: o construcţie vie, înconjurată de ziduri cu rol de apărare. Zidurile erau, de fapt, oamenii cetăţii: scriitori, artişti, reprezentanţi ai clasei intelectuale, oameni simpli de la ţară, care constituiau voinţa poporului – Parlamentul din stradă, dar şi reprezentanţi ai clasei politice – Primul Parlament al noului stat Republica Moldova.

La temelia acestei cetăţi a fost şi lingvistul Valentin Mândâcanu, supranumit Ostaşul limbii române, cel care, prin publicarea în 1988 a eseului Veşmântul fiinţei noastre, a impulsionat declanşarea Mişcării de Renaştere Naţională din Moldova.

Mihai POTÂRNICHE

iulie

2016

26 2 7

august

Valentin Mândâcanu semnează Declaraţia de independenţă

Victoria parlamentarilor moldoveni

Fa c e s i n t h e g l a r e

The Independence Hour A quarter of a century. Twenty-five years. Almost a lifetime… Whether we're talking about a person or a country, this period of time is enough to accommodate all the natural stages of existence: the beginning, the growth, the hope and the faith in the future. These can be inevitably accompanied by disillusion, despair or apprehension. But no progress happens without obstacles. Only by overcoming them can you feel that you are truly involved and have the capacity to choose and the right to participate.

In this special issue of Moldova, we are reiterating our invitation to explore our country by getting to know the people who marked its history, or actually shaped its history, through their dedication, ambition, intellectual effort and vocation. For history is made by deeds.

I had the great privilege to be the witness of those deeds throughout the years. I witnessed the birth of independent Moldova. I can tell you without exaggeration that, through my camera, I've held this history in my arms up till the present moment, when I think it has come of age. Without doubt, the photographs that I've taken are infinitely more telling than the words accompanying them.

There's one more thing I'd like to confess. In August 1991, as the Declaration of Independence was signed, I saw with my own eyes how a fortress was being erected: a living construction with walls to provide protection.

Those walls were in fact the people of the fortress: authors, artists, the intelligentsia, simple country persons, who collectively constituted the will of the people – the Parliament in the street, but also the representatives of the political class – the first Parliament of the newly formed state Moldova.

Among those at the foundations of this fortress was the linguist Valentin Mândâcanu, dubbed The Warrior of the Romanian Language, the one who in 1988, by publishing his essay titled The Raiment of Our Selves, prompted the start of the National Revival Movement in Moldova.

Mihai POTÂRNICHE

iulie

2016

august

Stimate domnule scriitor Vladimir Beșleagă, am citit în cartea Dumneavoastră „Dialoguri literare” (2006) că primul interviu pe care l-ați acordat unei reviste ține de anul 1968 și era pentru revista Moldova. „Zece întrebări – zece răspunsuri” pe tema scriitorului, a scrisului, a procesului literar. Fiind prinși în acest arc al timpului, vă întreb cum găsiți literatura de azi?

Dacă în celelalte domenii sunt o sumedenie de probleme, fel de fel de nerealizări, deziluzii, în ceea ce privește procesul literar, se editează și apar foarte-foarte multe cărți și foarte interesante cărți. Apoi, niciodată nu mi-aș fi imaginat că literatura noastră, autorii noștri vor apărea în alte părți, vor ajunge pe alte piețe, în alte țări. Iată, de exemplu, recent a luat premiu, pentru debut pare-mi-se, o tânără autoare, poeta Aura Maru, care se află la studii în America, în Statele Unite, și își face și teza de doctorat.

Păi cum puteai să-ți imaginezi că un autor de aici, din Chișinău, din Basarabia, se va edita în altă parte? Doamne ferește! Nici prin gând, nici prin cap să-ți treacă. Dar ce se întâmplă cu romanele? Când iei cărțile serioase – dumneata ai scris despre câteva romane care au făcut acum un fel de semicentenar –, dar de la ’90 încoace, și chiar de înainte de ’90, ’88-’89, din perioada aceea până acum atâta literatură s-a scris și atâta s-a editat și atâția autori interesanți au apărut! Eu ziceam către o persoană (pe când se făcea Marșul Unirii, al tineretului, eu mergeam alături de coloana asta care venea din Centru până la Ambasada României și o persoană în vârstă – eu mergeam pe trotuar – iese din coloană și vine la mine: „Și de ce dumneavoastră nu veniți cu noi să pledați pentru Unire?”): „Doamnă, noi, scriitorii, am făcut Unirea demult, din anii ’90. Acum rămâne să o facă ceilalți”. Noi avem filiala noastră, care este ca și o filială a Uniunii Scriitorilor din România. Cărțile autorilor noștri se editează în Țară. Sunt recenzate. Sunt participări la manifestări, la festivaluri... Scriitorii sunt cei care au făcut Unirea.

Deși s-a vorbit mult și de multe ori despre rolul scriitorilor în mișcarea de emancipare națională, aș vrea să insistați la acest subiect, întrucât ați și intrat în el, și să-l priviți dinspre azi spre acele evenimente, de acum un sfert de veac și mai bine.

Așa s-a întâmplat că regimul totalitar comunist a avut un mecanism, o mașinărie atât de dură de înăbușire și manipulare a mentalității și a spiritelor și sufletului oamenilor, a gândirii umane, încât a reușit, în toate domeniile, să pervertească și să reprime sentimentul național. Mai ales după acel regim al lui Brejnev, cu marasm total, cu

unealta lui de satrap, Bodiul. Și singurul mediu, singura comunitate în care n-a reușit să dărâme și să fărâme și să pervertească a fost intelectualitatea de creație. În primul rând, scriitorii. Și când au început procesele de renaștere, de aici au pornit, de la Uniunea Scriitorilor. Toți oamenii care erau necăjiți, care visau, care gemeau, care plângeau, care suspinau veneau aici. Aici, în anul ’88, în sala asta mare a Uniunii Scriitorilor, s-au făcut o serie de manifestări de mare amploare, de mare importanță. Și scriitorii au fost cei care au ieșit în prim-plan. Când Centrul a încercat să formeze acele fronturi populare ca să susțină Perestroika, adică să reformeze sistemul, nu a putut. Și nu era nimeni, decât numai scriitorii, intelectualitatea. Și atunci ei, scriitorii, au ieșit în prim-plan – pe de o parte; pe de altă parte, noi nu aveam atunci politicieni, clasă politică nu exista. Politicienii erau toți de coloratură comunistă, roșie. Partidele nu existau. Abia pe urmă s-au format partidele și în felul ăsta scriitorii, încetul cu încetul, au fost marginalizați și acum nu știu dacă mai este vreun scriitor printre deputați în parlament. Dar chiar de la început, scriitorii au fost indispensabili, pentru că acea veche nomenclatură nici nu știa să lege două vorbe corecte în limba română. Când trebuia să facă un act, un document, o declarație, o lege, un nu știu ce, nu erau în stare să facă nimic. Ei se bâlbâiau, nu aveau cuvinte, nu aveau nimic. I-au folosit pe scriitori vreun an și jumătate-doi și apoi au început să-i marginalizeze, să-i împingă la o parte. Așa că scriitorii s-au depărtat atunci pentru o vreme de meseria lor, de vocația lor și au devenit politicieni. Pe urmă au revenit la uneltele lor. În perioada aceea, la sfârșitul anilor ’80, au apărut câteva cărți de mare frumusețe și de mare valoare, care însă nu au avut ecoul necesar, rezonanță în publicul cititor, pentru că toți erau preocupați de mitinguri, de adunări, de discuții. Chiar nu de mult am citit într-un dialog – pare-mi-se, Nina Corcinschi și Andrei Țurcanu – despre cărțile acelea care au apărut: a lui Cioclea (’88 sau ’89); a lui Vsevolod Cernei. Și atunci a debutat – să vezi tu, la 40 de ani! – Andrei Țurcanu cu cartea pe care o avea scrisă de mulți ani și n-a putut s-o editeze. Dar această carte a trecut totuși neobservată, adică n-a avut ecou.

Mă gândesc și la romanul lui Vasile Gârneț „Martorul”, care-i un roman bun…

Vasile, sigur că da. Dacă vorbim despre proză, Vasile Gârneț și – hai să nu fim atât de modești! – cartea mea, care a așteptat 18 ani, tot atunci a apărut, în ’88. Ea a stat,

iulie

2016

august

OA MENI ÎNDEA PROA PE

„Elită avem, dar ea nu are impact asupra publicului larg” (Vladimir Beșleagă în dialog cu Maria Șleahtițchi)

Imagine: Mihai Vengher

OA M E N I Î N DE A P ROA P E Totuși, se întâmplă lucruri extraordinar de frumoase și în literatură, și în artele plastice, și în muzică.

a stat din ’71 și a așteptat atâția ani! La Academie, când a fost comemorată Lidia Istrati, am spus că la începutul anilor ’80, aici, la noi la Chișinău, s-a produs ceea ce s-a produs și în Țară, în România. Prin opoziție față de ceea ce se scria și cum se scria în anii ’70, până la începutul anilor ’80, a venit o echipă de scriitori care scriau cu totul altfel, aveau altă tonalitate, altă viziune, alt limbaj, altă atitudine. Atitudine foarte critică. Erau zece la număr, printre care primii erau Nicolae Vieru, Lidia Istrati, Nicolae Rusu, Silvia Celac cu proza ei – eu vorbesc despre proză. Aceștia au fost ignorați și uitați și abia la sfârșitul anilor ’80 sau la începutul anilor ’90 au venit așa-zișii optzeciști basarabeni, pe care îi iau în calcul criticii noștri.

Dar acea perioadă a fost uitată cumva. Acolo a fost până și un matematician, care se numea Valentin Cuiumju, de la Moscova. Ion Bogatu atunci s-a produs, Haralambie Moraru s-a produs, Tudor Marin. Era o echipă unitară, formată bine. Dar cu scriitorii și mișcarea de renaștere națională așa a fost: scriitorii, încetul cu încetul, au dispărut din politică. Și încă ceva vreau să vă mai spun. Dacă în alte țări ex-sovietice, alte republici, guvernele lor, când au ajuns să devină democratice și independente de fostul centru imperial, au arătat un fel de respect și un fel de gesturi de onoare față de scriitori, făcându-i ambasadori, la noi domnul președinte Snegur n-a făcut niciun scriitor ambasador. Cinghiz Aitmatov a ajuns ambasador în una din Țările de Jos, Oljas Suleimenov a fost la Roma. Abia târziu, știi ce-a fost? A făcut o „plăcintă” Snegur și l-a făcut ministru al culturii pe Mihail Gheorghe Cibotaru.

Societățile se mândresc în istorie cu elitele culturale. Care este rolul lor astăzi? Mă gândesc și la elitele din diasporă, întrucât elitele noastre se vor fi aflând și-n diasporă și nu că se vor fi aflând, dar sunt cu siguranță. Poate, ar fi mai bine să vă întreb mai întâi dacă avem astăzi elite culturale?

Avem, Maria, avem. Eu – care sunt la curent, mă interesez, și nu numai de procesul literar, pentru că ăsta este, cum se zice, mediul în care m-am format, activez și în care mă produc și îl cunosc mai bine – vreau să spun că avem elite și în celelalte domenii ale artelor. Și în artele plastice, și-n muzică, și-n teatru avem atâtea talente, atâtea persoane care se evidențiază, se manifestă în alte părți și mai puțin, la noi. Problema este alta: elită avem, dar ea nu are impact asupra publicului larg, așa cum ne-am dori sau cum era altădată. Acum sistemul, statul nu are nici mijloace, nici posibilități și poate nici dorința

să susțină artiștii. Totuși, se întâmplă lucruri extraordinar de frumoase și în literatură, și în artele plastice, și în muzică. Afară ele au ecou, au ecou mare, în interior n-au impact. Uite asta este cea mai mare tristețe. Noi nu am dus lipsă niciodată de oameni talentați, de oameni cu har. Iată, dacă dumneata activezi la Academie acum, cunoști lucrurile de acolo: chiar mai deunăzi, la o manifestare, mi se pare a Lidiei Istrati, vine domnul Tighineanu, vicepreședinte, despre care se vorbește că-i un fenomen în nanotehnologie. Nimic nu se face aici. Totul, dacă se publică și se aplică undeva și se perfecționează sau în industrie, se face afară. Uite ăsta-i paradoxul. Japonezii cum află ceva, imediat preiau. Aici, la noi, nu. De elite noi n-am dus lipsă niciodată. Paradoxul cel mare este că oamenii noștri de cultură s-au realizat aici foarte rar și foarte puțin.

Spuneați în mica noastră pauză că vreți să-mi comunicați o idee importantă despre literatură. Care este ea?

Ideea despre literatură pe care vreau să o comunic, pentru că îmi aparține, este, cum se zice, născută din mine și în mine, dar probabil că la bază stau anumite considerente, situații și factori de mai demult. Când mă uitam eu la procesul literar, la literatura română – care numără, hai, două secole și ceva, că propriu-zis literatura începe cu Istoria ieroglifică a lui Cantemir (până la el au fost cronicari) și cu Budai-Deleanu și încoace, încoace, două secole, două secole și jumătate – pot afirma că este o literatură foarte tânără. Și dacă stăteam așa și mă gândeam care ar fi specificul acestei literaturi – literatura română, a unui popor tânăr, sau nu-i el așa de tânăr, că are două mii de ani, dar a intrat în civilizația modernă târziu –, care ar fi caracteristica ei de bază? Și am ajuns la o concluzie interesantă, chiar bizară: că noi – ca un neam, ca un popor, o națiune din timpurile mai noi, care s-a format greu și târziu și care a fost asaltată din toate părțile de forțe mari, de imperii, prin literatură am căutat să ne apărăm ființa națională și identitatea. Și, spre deosebire de alte literaturi mari (au fost unele popoare care au avut colonii – britanicii au avut colonii în India, în China; spaniolii, francezii, portughezii, la fel), noi ne-am adunat, ne-am adunat și literatura noastră era cumva încifrată. Să adune ființa și să n-o expună, să n-o desfacă, să n-o pulverizeze.

Să n-o pierdem. Acest roman, Istoria ieroglifică, este un roman-parabolă, un roman simbolic, un roman încifrat și cam tot așa a fost literatura. Nu o literatură în expansi-

iulie

2016

august

une, ci una care se adună și se strânge. Dar, uite, referitor la diasporă. Literatura noastră se duce în afară. Păi așa ceva nu puteai nici să bănuiești vreodată! Uite, chiar nu demult a fost primit în Uniune unul Pavel Borș, medic la Paris. Are un roman Stranierii. Și ce-i mai interesant este că acești colegi ai noștri înstrăinați, dar nu numai ei, atâtea zeci și sute de mii de oameni, dacă nu chiar milionul, pleacă, își pierd locul aici, dar păstrează limba și cultura și visul de-acasă. Și adevărat spunea Heidegger că limba este casa ființei. Casa poți s-o pierzi, da limba te ocrotește oriunde ai fi.

Ați publicat în anii din urmă câteva cărți (romanul „Voci”, cartea de memorii și epistole „Tata Vasile”), mai știu că sunteți cu un proiect nou în editură. Cum vă raportați la destinul Dumneavoastră de scriitor, de cursă lungă îmi vine să spun, întrucât sunteți înainte de toate autor de romane?

Vedeți, când am devenit eu învățăcel în ale scrisului, mi se părea că sunt de cursă scurtă. Și în genere, ca ființă fizică, ca structură fizică eu am fost om de scurtă distanță.

Distanța mea era suta de metri, nu era maraton. Dar vezi că s-a întâmplat ceva, grație profesorului meu Vasile Coroban, care mi-a recomandat tema de doctorat. De fapt, la recomandarea lui, pentru că dacă nu era el cine ar fi acceptat sau ar fi aprobat o temă în perioada aceea despre Rebreanu? Când am început să lucrez la opera lui Rebreanu, să stau prin biblioteci, să studiez – și nu numai opera lui, ci să citesc tratate, monografii, mi-am dat seama că până la urmă romanul este culmea literaturii, adică ceea ce sintetizează nu numai trăirile mai subtile ale ființei umane, ci și surprinde felul de-a fi și spiritul epocii, al omului. Că omul până la urmă-i în cadrul unei comunități, al unei societăți. De ce literatura română a mers ani și ani, și abia în secolul XX a apărut romanul?

Toți autorii de dinainte de Rebreanu spuneau: de ce literatura română nu are roman? În sfârșit, a venit ardeleanul Rebreanu cu o cultură germană solidă, cultură europeană foarte serioasă și un om de caracter, care știa să muncească. Și a muncit. Ăsta a fost sclavul scrisului, ăsta a fost fenomenal. S-a topit, a ars, cum se zice. Și a apărut romanul. Era așa o idee că, zice, noi nu avem roman, pentru că romanul este, în primul rând, o structură socială, reflectă societatea în ansamblul ei, iar societatea noastră este infantilă, nu este formată încă. Și când în interbelic sau la începutul secolului XX societatea română, România s-a încadrat în formele sociale europene moderne,

Zilele astea am început să recapitulez, pentru că am o convingere: un autor scrie toată viața, dar din el ce rămâne?

atunci a putut să apară și romanul. Și cum ziceam, eu am avut o perioadă lungă, dacă nu vreo 10-15 ani de lucru la nuvele. Știam că romanul nu se dă așa ușor, că nu poți să purcezi ex aequo, din fugă să faci roman. Trebuie întâi să-ți perfecționezi uneltele, să stăpânești compoziția, structura. Și abia după aproape două decenii, am abordat acest gen, romanul. Zilele astea am început să recapitulez, pentru că am o convingere: un autor scrie toată viața, dar din el ce rămâne? Pentru că acum sunt munți de cărți. Dacă rămâne o carte este foarte bine, dar uneori – nicio carte.

Poate să rămână un text, o pagină, o vorbă. Și când mă gândesc la cărțile mele, două cărți scrise din mare durere rezistă. Pot să reziste știu eu cât? Încă vreo cincizeci de ani…

Vă referiți la „Zbor frânt” și la... ...la Zbor frânt și la Viața și moartea nefericitului Filimon.

Acum visul meu este să apară romanul istoric, scris încă în anii ’80, ’81-’82-’83, și editat parțial. Am mari îndoieli dacă va prinde sau nu va prinde, dar e o frescă. Are peste 2000 de pagini, Maria. Două mii de pagini! Am lucrat doi ani și jumătate, doi ani și ceva. Și dacă rămân dintre acestea trei este bine. Uite, de exemplu, am un roman, se numește Ignat și Ana, a fost scris pentru mine, pentru a mă salva; mai am unul, Acasă sau de fapt Nepotul, în care sunt multe lucruri care-s așa și-așa; mai am încă nu știu ce acolo și acest roman, Voci, poate-poate încă ceva, dar trei pe care le-am numit cred că rezistă. Poate, nu în aceeași măsură. Dacă din trei nu rezistă trei – două, dacă nu două – unul. Iar unul, ăsta-i Filimon..., asta-i cartea vieții mele. Dar hai să mă întorc la roman. Romanul este o formulă proteică. El are atâtea fațete! Poate să fie așa, poate să fie așa. Uite, azi o să discutăm romanul lui Val Butnaru. Eu l-am citit. E o formulă foarte interesantă.

Poți să zici că nu-i roman, poți să zici că-i nu știu ce, dar până la urmă-i roman, pentru că sunt destine umane și este spiritul epocii. Dacă este spiritul epocii și sunt destine umane, este roman.

Maestre Beșleagă, în august se vor împlini 25 de ani ai statului Republica Moldova. Ce vă bucură și ce vă neliniștește în legătură cu acest eveniment?

Eu consider că faptul că Republica Moldova a ajuns să obțină independența, acum douăzeci și cinci de ani, este un miracol. Este un mare miracol, pentru că putea să nu se întâmple, putea să rămână așa și eu mă gândesc uneori

32 3 3

OA M E N I Î N DE A P ROA P E Libertatea și-o creează omul singur în orice condiții, chiar și în pușcărie, chiar sub satâr, chiar nu știu unde...

cum ar fi evoluat lucrurile dacă nu se dărâma acest imperiu al răului. Și a fost ceva absolut nesperat. Ieșirea din țarcul sovietic, oricât de dureroasă ar fi viața de astăzi, este un miracol. În primul rând, ce s-a întâmplat atunci?

Uite, noi vorbim despre exodul populației, vreau să vă spun că printre toate fostele republici sovietice Moldova era cel mai dens populată. Era peste suta de oameni la kilometru pătrat. Nicăieri nu era așa, numai în Țările de Jos, unde densitatea populației, în mare, ajunge la 200 și chiar la 300. Basarabia a fost în permanență suprapopulată și nu numai din sporul natural al autohtonilor, ci și din fluxul de populație, care era foarte puternic aici. Aici nu se mai putea respira. Era atât de multă lume! Faptul că se degajează, se duce lumea, ăsta cred că-i primul avantaj sau primul beneficiu pe care l-a avut populația: că poate să se deplaseze, poate să plece. Nu-ți place aici, ești supărat cu vecinul, cu cutare, pleci, dar nu ești obligat să stai și să mocnești, și să te sfâșii, și să te omori, și să te bați, și să te spânzuri cu toate astea. Al doilea aspect: locul ăsta al nostru care este aici, în Moldova, în partea asta de pământ, a fost râvnit de vecini. Totdeauna a fost râvnit și a fost ba într-o parte, ba în altă parte. Uite această sfâșiere interioară este un dat, este destinul nostru. Și totuși lumea rămâne și trăiește, și există, pentru că una este viața la nivelul structurilor politice și statale și alta este viața jos, unde-i, cum se zice, Moldova profundă sau România profundă. Astea nu sunt lucruri identice. Discutam odată la comemorarea lui Constantin Tănase, polemistul de mare forță, și era și feciorul lui, Sandu Tănase, președintele Curții Constituționale, și eu m-am referit la un eseu al lui Tănase, în care spunea: republica asta este-o cutare, este-o cutare... Zic, da, așa este: imperfectă, coruptă, dar să nu confundăm lucrurile astea cu populația și cu oamenii. Oamenii trăiesc viața lor, cu greu, cu chin și faptul că oamenii au libertate este un lucru foarte important.

Dar încă ceva interesant: hai să aruncăm o punte spre primele întrebări cu scriitorii. Scriitorii au fost cei care au răspuns și s-au angajat primii în procesul de renaștere și așa s-a întâmplat că au fost scoase în prim-plan limba și alfabetul. Dacă nu aveam limbă și alfabet, cum ne exprimam noi? Ce făceam noi? N-am fi fost ca găgăuzii, care vorbesc limba rusă și se închină la fratele lor, n-au limba lor, n-o recunosc? N-am fi fost noi niște pervertiți sau niște vârcolaci, cum le zice, niște ființe răsucite? Încolo, vreau să spun, eu ascult radio. La televiziune, să vezi tu în

anii aceștia cum s-a perfecționat limba oamenilor, cât de frumos vorbesc, cum se încadrează în emisiuni, în stradă, peste tot. Omul era pierdut înainte, era pierdut complet, complet. Omul se naște într-o limbă. Copilul crește la fel.

Hai că pe urmă învață, dar aceea-i la sufletul lui. Dacă noi am fi pierdut-o, n-am fi avut-o. Apoi iată în acești 25 de ani s-a făcut o frumusețe. Pe stradă ies reporterii cu reportofonul și întreabă și omul imediat înflorește și vorbește o limbă frumoasă. Iată asta ar fi. Încolo? Încolo, mă întreba într-o călătorie – mergeam în primii ani după ’90, la invitația lui Augustin Buzura, la Neptun – Vasile Levițchi, cum stăteam noi la drum lung: „Domnule, ce zici mata, cum au fost scriitorii? Erau primii, cei mai vizibili. Acum cine iese în prim-plan?”. Eu zic: „Vasile, scriitorii au fost, și-au făcut misiunea. Acum ies oamenii de afaceri”. Așa-i în lume, ies oamenii de afaceri. Iar la noi ies și oamenii de afaceri, și politicienii. Ce să vorbim despre clasa politică? Clasa politică este așa cum este ea, dar ea nu poate face mai mult decât îi permit posibilitățile.

Acest stat este produsul lui Ribbentrop-Molotov. Dacă ar fi fost ca în acești 25 de ani să se fi schimbat structura interioară, să se îndepărteze de ceea ce-a fost ea, această republică, formată de doi criminali, ar fi fost altceva.

Dar vezi că nu s-a schimbat, nu s-a schimbat substanța interioară. Noi am avut trei președinți din acel sistem: Snegur, secretar CC, Lucinschi, secretar CC la Moscova, și Voronin. De ce n-a fost un disident, ca în Cehoslovacia? Cum a fost Landsbergis în Lituania? Nu s-a schimbat esența. Numai s-au revopsit. Și de-aici sunt toate belelele. De ce nu era să fie Gheorghe Ghimpu președinte, nu Mihai Ghimpu, ci Gheorghe, care a făcut șase ani de pușcărie? A făcut pentru cauza națională. I-au omorât. Și pe Gheorghe Ghimpu l-au omorât, și pe Lidia Istrati au omorât-o, și pe Matcovschi l-au omorât până la urmă. Și pe cutare, pe cutare i-au omorât, i-au omorât, i-au omorât. Asta a început de la Boțu…

Maestre Beșleagă, în luna aceasta numărați 85 de ani, în 25 iulie. Știu că nu vă place să vorbiți pe această temă sau nu vă prea place...

Nu, de ce? Îmi place să vorbesc, dar în mod modest, fără fast, fără tam-tam.

Atunci vă întreb, pentru că mă interesează și pe mine, și pe alți cititori ai Dumneavoastră: vă simțiți un om împlinit?

2016

34 3 5

august

Da, deși mi-aș fi dorit să mă fi născut mai târziu, să mă bucur și eu de timpurile acestea ale libertății. Dar libertatea știi cum e? Libertatea și-o creează omul singur în orice condiții, chiar și în pușcărie, chiar sub satâr, chiar nu știu unde... Libertatea aceea am avut-o. Am avut-o și am fructificat-o. Eu sunt un om întârziat. Am mers spre toate lucrurile foarte încet și greu. Și probabil de aceea Dumnezeu mi-a dat mai multe zile și mai mult timp.

Eu nu m-am grăbit. M-am copt încet. Dacă sunt un om împlinit? Da, deși aș fi putut face mai mult. Dar vezi că ziceam mai adineauri: dacă rămâne o carte-i bine, dacă rămâne o pagină tot îi bine, dacă rămâne un rând tot îi bine. Dacă rămân două cărți, îi mai bine. Visul meu este, în aceste zile, să ajung în momentul să văd, să mă bucur când o să apară acest roman istoric, care-i proiectat în patru volume, dar sunt trei cărți: cartea întâi, cartea a doua, cartea a treia, la Editura Cartier. Dacă Dumnezeu îmi face această favoare, o să fiu, într-adevăr, împlinit.

După aceea, nu știu. Știi că eu am și niște piese? Am încercat și piese. Știi că s-a jucat o piesă la Național? Știu că sunteți și autor de scenariu de film.

Am fost. Pe vremuri încă, cu Iacob Burghiu. În sfârșit, am experimentat, am încercat mai multe genuri, dar cred că elementul meu a fost totuși romanul (și unele notații lirice).

Dacă spuneți că elementul Dumneavoastră „a fost” romanul, elementul Dumneavoastră „este” și poezia. „Copil fiind, mi se păru/ Că viața-i paradis./ Bătrân, am înțeles/ Că nu-i decât infern.// Efemeridă eu,/ Tu, timpule, etern,/ De astăzi, vezi,/ Mă mut să locuiesc în vis.// Tu, visule, deschide poarta larg – / Vin eu, cel amăgit de-o splendidă poveste./ În urma mea, mulțime, durerile se sparg/ Și munți-și pun năframe de negură pe creste.// Să fugi de viața asta/ Trebuie să fugi de tine,/ Căci visele cu toate din sufletu-ți răsar.// Nici ele nu-s la fel – / Vis alb sau vis coșmar,/ Dar cine-ți dă alt suflet?/ Da, alt suflet,/ Cine?” Ăsta-i un poem de-al meu de bătrânețe. Și unul despre casa mea.

Vă rog. „Casa mea-i o scoică albă”. Casa pe care o ocrotesc eu, moştenită de la părinți, de la bunici. „Casa mea-i o scoică albă,/ Casa mea e darul mumei,/ Casa mea e centrul lumii.// Casa mea-i o scoică albă/ Dintr-o mare de smarald,/ Aruncată-n glodul vieții/ Sub o stea și-un muntenalt.// O bat valurile vremii,/ Gata-gata s-o înece,/ Dar ea locului rămâne,/Valul vine, valul trece.// Casa mea e darul mumei,/ Care drept și demn mă ține,/ Ca să-mi apăr rostu-n lume/ Și adevăratul nume.// Casa mea-i o scoică albă,/ Casa mea e darul mumei,/ Casa mea e centrul lumii/ Și-al meu nume-n astă lume.”

Vă mulțumesc foarte mult, maestre Beșleagă, pentru aceste emoționante poeme!

Eu îi spun doamnei Alexandra (soţia scriitorului – nota autorului): „Doamnă Alexandra, eu am scris niște cărți.

Poate-s bune, poate nu prea bune. Poate rezistă, poate nu.

Dar am apărat casa părinților mei și asta este opera mea”. Și asta este opera Dumneavoastră... În eseul despre cartea „Tata Vasile” am spus că această casă este un personaj.

Da, da, un personaj. Era să fie dărâmată de trei ori pe parcursul vieții și a rezistat. Eu am venit student la universitate cu bursă, casa a fost confiscată, era să fie dărâmată. Mama, dată afară din casă, trăia într-un hâj și eu am început să robesc să fac un ban și s-au adunat banii și mi-am răscumpărat casa. Știi ce mai am eu? Acum o săptămână-două, am terminat de copiat jurnalul meu de elev, clasele a VIII-a – a X-a, și jurnalul meu de studenție.

Afară de asta, am câteva jurnale scrise după 2000 încoace, unul din ele se numește „Vise de noapte și zi”, în care sunt scrise, zi de zi, toate visele pe care le-am văzut. Știi câte pagini are? Aproape 1000 de pagini. Am și alte jurnale. Multe. Ce jurnalier m-am făcut! A! Am făcut 40 de ani de ziaristică. Sunt jurnalist, așa că scriu jurnale.

Vă mulțumesc pentru acest dialog, pentru destăinuirea planurilor de viitor. Să se împlinească! La mulți ani cu sănătate, maestre Vladimir Beșleagă, și cu noi cărți!

14 iulie 2016, Chișinău

Dacă nu aveam limbă și alfabet, cum ne exprimam noi? Ce făceam noi?

iulie

C LOSE PEO P LE

„We have elites, but they don’t have an impact on the general public” (Vladimir Besleaga in dialogue with Maria Sleahtitchi)

Mr. writer Vladimir Besleaga, I read in your book „Literary Dialogues” (2006) that you gave your first interview in 1968 for the Moldova magazine. „Ten Questions - Ten Answers” concerning the writer, the writing and the literary process. Being caught in this arc of time, may I ask you how do you find literature today?

Although much has been said and often about the role of writers in the movement for national emancipation, I would like to insist on this subject. As you have already opened it, I would like to ask you to talk about those events that occurred a quarter of a century and more ago, from the current perspective.

Although there are countless problems, all kinds of failures, disappointments in other areas, the literary process gives birth to the editing and appearance of many-many interesting books and very interesting books. In addition, I would have never imagined that our literature, our authors would become known elsewhere, would reach other markets, in other countries. For example, if I correctly recall, the poet Aura Maru, a young author who is doing her PhD in the United States of America, has recently won the first book award. Well, how could one imagine that an author from Chisinau, from Bessarabia would have a book edited in another country? God forbid! Such thoughts could not happen even in my dreams, nor pass through my head. However, what happens with the novels? If you talk about serious books – you have written about several novels that have reached their half centenary – but from the 90’s onwards, and even before the 90’s, 1988 – 1989, a lot of books have been written and edited and so many interesting authors appeared! I said to somebody (during the Youth Union March I was walking along with the column of people coming from the center of the city to the Romanian Embassy and – as I was walking on the sidewalk – an elderly woman left the column and came to ask me “why don’t you come with us to plead for the Union (Unirea)?”): “Madam, we, the writers, made the Union long ago, back in the 90’s.

Now let others do it”. We have our faction, which is like a branch of the Writers’ Union of Romania. The books written by our authors are being edited in the Country.

They are reviewed. People participate in events, festivals ... Writers are those who made the Union.

It happened that the totalitarian Communist regime had an extremely severe mechanism, machinery of suppression and manipulation of mentality and the spirit and soul of people, of human thought, that it succeeded to pervert and repress the national feeling in all areas. Especially after the regime instituted by Brezhnev, a total chaos, with his repressive tool, Bodiul (Mr. Bodiu*). And the only environment, the only community that it did not manage to overthrow, to destroy and corrupt was that of the creative intellectuals. First of all, the writers. Therefore, when the revival processes started, they started from the Writers' Union. All the people who were upset, dreaming, groaning, weeping were going there. In 1988, a series of large-scale events of great importance took place in the great hall of the Writers' Union. The writers were those who came up in the front. When the Centre tried to create the popular fronts to support the Perestroika, namely to reform the system, it did not succeed. There was no one to fight against it, except for the writers, the intellectuals. The writers came to the forefront - on the one hand; on the other hand, we did not have politicians at that time. Political class did not exist. The politicians were all communist. The parties did not exist. The parties started to appear later on and the writers have been marginalized, little by little. Now, I do not know if there are any writers among the members of the Parliament.

The writers were indispensable from the beginning, because the old nomenclature did not know how to correctly link two words in Romanian. If they had to draft a regulation, a document, a statement, a bill of law, a whatever, they were not able to do anything. They stuttered,

iulie

2016

august

Imagine: Mihai Vengher

We have so much talent, so many people that stand out in fine arts and music and theater, but who stand out somewhere else, not in our country.

CLO S E P EO P L E

had no words, they had nothing. They used the writers for a year and a half or two and then began to marginalize them, to push aside. Therefore, the writers parted for a while from their job, their vocation and have become politicians. Later they returned to their regular occupation.

At that time, the late’80s, several books of great beauty and great value have been published, but did not reach the necessary echo among the readers, because everybody was preoccupied with rallies, gatherings, and discussions. I recently read a dialogue – I believe – between Nina Corcinschi and Andrei Turcanu concerning these books: by Cioclea (‘88 or ‘89); by Vsevolod Cernei. He started when he was 40! - Andrei Turcanu – with a book that he wrote many years ago, but was not able to edit.

However, this book remained unnoticed. It did not have any resonance.

I think of the novel “The Witness” by Vasile Garnet, that is a good novel ...

Vasile, certainly. If we talk about prose, Vasile Garnet and - let's not be so modest! - my book, which waited for 18 years, also were published in 1988. The book waited and waited since 1971! When Lidia Istrati was commemorated by the Academia, I said that in the early 80’s, in Chisinau occurred similar things that occurred in the Country, in Romania. As opposed to what was written and how it was written in the ‘70s until the early ‘80s, a new team of writers was formed that wrote completely different, had a different tone, another vision, another language, another attitude. Very critical. They were ten in number. Among the first were Nicolae Vieru, Lidia Istrati, Nicolae Rusu, Silvia Celac with her prose - I'm talking about prose.

These writers were ignored and forgotten. The so-called Bessarabian eighties, who are considered by the critics, appeared only in the late ‘80s or early ‘90s. That time has been somehow forgotten. The group also included the mathematician Valentin Cuiumju from Moscow. Ion Bogatu, Haralambie Moraru, Marin Tudor are all writers that were formed during that era. It was a well-formed, united team. This is what happened with the writers and the national revival movement: writers gradually disappeared from politics. I also want to add something. In other ex-Soviet republics, when they became democratic and independent from the former imperial center, the

governments showed a form of respect and gesture of honor to writers, appointing them as ambassadors in other countries. In Moldova, our President Snegur showed no such gesture of honour and he did not designate any writer in the position of ambassador. Cinghiz Aitmatov became ambassador to the Netherlands, Olzhas Suleimenov was appointed in Rome. You know what happened later? Snegur made “a pie” and appointed Mihail Gheorghe Cibotaru as the Minister of Culture.

In history, societies take pride in their cultural elites. What is their role today? I also think of the elites in the diaspora, because our elites should exist also in the diaspora, in fact they surely must be. Maybe it would be better to ask you first if we have cultural elites today.

We do, Maria, we do. I - who am aware, take interest, and not only in the literary process, because this is the environment in which I formed myself, I am active and produce myself in it, so I know it better - I want to say that we also have elites in other areas of the arts. We have so much talent, so many people that stand out in fine arts and music and theater, but who stand out somewhere else, not in our country. The problem is of a different nature: we have elites, but it has no impact on the general public, as we would like or as it was before. Currently, the system, the state has no means or opportunity and perhaps no desire to support artists. However, extraordinarily beautiful things happen in literature, and fine arts, and music. They have echo, high echo outside, while inside they have no impact. This is the greatest sadness. We never lacked talented people, gifted people. For instance, you work in the Academia, you know how things are: just recently, Mr. vice-president Tighineanu, of whom it is said to be a phenomenon in nanotechnology, participated in an event organized, I believe, by Lidia Istrati.

However, nothing is done in the country. Everything that is published and is applied somewhere, or improves, including in industry, is implemented outside the country.

This is the paradox. The Japanese immediately take over everything they become aware of. It is not the case in Moldova. We never lacked elites. The great paradox of our culture is that our people of culture have rarely and very little succeeded in Moldova.

You told me during our short break that you wanted to tell me an important idea about literature. What is it?

2016

38 3 9

august

The idea of literature that I want to communicate, because it is mine, it was born from me and in, and perhaps because it is based on certain underlying reasons, circumstances and factors dating back in time. When I analyzed the literary process, the Romanian literature which consists of, let’s say, two centuries or so – because the actual literature begins with Hieroglyphic History of Cantemir (before him were chroniclers) and Budai-Deleanu and forth –two centuries, two centuries and a half - I can say that it is a very young literature. So I thought of the specific of this literature - Romanian literature, of a young people or not so young – it has two thousand years, but entered the modern civilization later – what would be its basic feature? And I came to an interesting conclusion, even bizarre: that we - as a nation, as a people, a nation of more recent times, which was formed in difficult conditions and late and was tormented on all sides by large forces, by empires, we sought to defend our national being and identity through literature.

Unlike other great literary countries (colonial empires – the British had colonies in India, in China, such as the Spaniards, the French, the Portuguese had), we have gathered over and over again and our literature was somehow encoded. It has been gathered by the people carefully, to prevent its display, loose or scatter. So that we don’t lose it. This novel, Hieroglyphic History, is a novelparable, a symbolic and encoded novel, and literature has been pretty much like it. It was not an expanding type of literature, but one that is gathered and collected.

But look at the diaspora. Our literature goes out. Well, this is something you could never expect! Just recently, Pavel Bors, a physician in Paris, has become a member of the Union. He published a novel “The Foreigners”. And what’s more interesting is that these alienated colleagues of ours, and not only them, many tens and hundreds of thousands, if not one million, leave and lose their place here, but keep the language and culture and the dream of home. Heidegger was right saying that language is the house of being. You could lose the house, but the language protects you wherever you are.

You have published several books in recent years (the novel „Voices”, a book of memoirs and letters „Father Vasile”). I also know that you are publishing a new project. How do you relate to your destiny as a writer, long ride writer, I am inclinde to say, because you are first and foremost a novelist?

See, when I became a novice writer, it seemed to me that is was going to be on a short ride. In general, as an individual, as a physical structure I was a man of short distance. My distance was a hundred meters, not a marathon.

Nevertheless, you see, something happened thanks to my professor Vasile Coroban, who recommended my PhD thesis subject. In fact, due to his recommendation, because if not him, who else would have accepted or approved a research on Rebreanu? When I started working on Rebreanu, researching in the libraries, I studied his works, but I also read treaties and monographs. So, I realized that the novel is the ultimate peak of literature, which summarizes not only subtle emotions of the human being, but also captures man’s way of being and his spirit of age; that man is, after all, part of a community, of a society. Why did the novel appear in the Romanian literature only in the XXth century? All authors before Rebreanu asked themselves, why Romanian literature has no novel? Finally, Rebreanu appeared in the picture.

He was a Transylvanian with a solid German and European culture, and a man of character, who knew how to work. And he worked. He was a slave of writing, he was phenomenal. He melted, he burned, and the novel was born. There was an idea saying that we don’t have novel, because the novel is primarily a social structure reflecting society as a whole, and our society is still immature, not formed yet. During the interwar or early XXth century, when Romania integrated in the modern European social structures, the novel was able to develop. I have been working on short stories for a long time, about 1015 years. I knew that it was not easy to write a novel, that one cannot write a novel ex aequo. You must first sharpen your tools; master the content, the structure. I approached this genre, the novel, after almost two decades. These days I began to recapitulate, because I have a conviction: an author writes all his life, but what remains of him? There are mountains of books nowadays. If a book holds on after him, it is very good, but sometimes no book survives in time. A text, a page, a word is all that lasts. When I think that my books, two books written out of great pain, are still holding on. For how long will they hold on? Fifty years perhaps ...

You refer to “Broken flight” (Zbor Frant*) and ... ... “Broken flight” (Zbor Frant*) and “Life and death of unhappy Filimon” (Viața și moartea nefericitului Fili-

And I came to an interesting conclusion, even bizarre: that we - as a nation, as a people, a nation of more recent times, which was formed in difficult conditions and late and was tormented on all sides by large forces, by empires, we sought to defend our national being and identity through literature.

iulie

CLO S E P EO P L E

I consider the fact that the Republic of Moldova has obtained its independence twenty-five years ago is a miracle. It is a great miracle, because it could not have happened, could remain unchanged.

mon*). My current dream is to publish the historical novel, written in the ‘80s, 1981, 1982, and 1983 which has been edited in part. I have strong doubts that it will be popular, but it is a fresco. It has over 2000 pages, Maria.

Two thousand pages! I worked for two and a half years, two years or so. If three of them will remain, it will be good. For example, I have a novel “Ignat and Anna”, I wrote it for me, to save me; I have another one “Home” or in fact “The grandson”, that contains many things that are so and so; I have some other things out there and this novel, “Voices”, and maybe something else, but these three that I mentioned, I believe will be holding on. Maybe not to the same extent. If the three do not resist – two will, if not two – one will. If one, that is Filimon ... that’s the book of my life. Let’s get back to the novel. The novel is a protein formula. It has so many facets! It may be one way or another. Today we will discuss the novel of Val Butnaru.

I have read it. It is a very interesting formula. One may say that it is not a novel, one may say that you don’t know what it is, but ultimately it is a novel, because it covers human destinies and the spirit of the age. If it covers the spirit of the age and human destinies, it is a novel.

Master Besleaga, in August Moldova will celebrate 25 years as a state. What enjoys you and what worries you about this event?

I consider the fact that the Republic of Moldova has obtained its independence twenty-five years ago is a miracle. It is a great miracle, because it could not have happened, could remain unchanged. I sometimes think of how things would have developed if the empire of evil would not have fallen. It was something totally unexpected. Exiting the Soviet cage, no matter how painful life is today, is a miracle. First, what happened then? We are talking about the population exodus, so I want to tell you that among all former Soviet republics, Moldova was the most densely populated. More than a hundred people per square kilometer. Similar situation was only in the Netherlands, where the density of the population reached 200 and even 300. Bessarabia was always overcrowded and not only due to natural growth of the local population, but also due to the flow of population that was very strong here. One could not breathe here. There were so many people! The fact that mobility is at ease now, that people are able to go, I think it’s the first advantage or benefit that the population was offered: ability to

move, to go out. If you do not like it here, if you're angry with the neighbor, or somebody else, you leave, you are no longer required to stay and burn inside, and rip you off, and kill yourself, and fight and hang yourself with all of it. The second aspect: our place here, Moldova, this land that has been desired by our neighbors. It has always been coveted and it belonged to several parties involved.

This inner tear is our fate, our destiny. Yet, people stay and live, and exist, because there is one way of life, that of the state and political, and another at the bottom called the deep Moldova or the deep Romania. These are not similar things. At an event dedicated to commemoration of Constantin Tanase, a great polemicist, where his son, Sandu Tanase, the President of the Constitutional Court, was present, I referred to an essay by Tanase saying: “this republic this is a such, is a one such ...”. I said, yes, it is: imperfect, corrupt, but let us not confuse these things with the population and the people. People live their lives with hardships, agony and the fact that people have freedom is very important. There is yet another interesting thing: let’s take a look to the first questions addressed to the writers. The writers were those who responded and engaged early in the process of revival and so it happened that the language and the alphabet were brought to the forefront. If we had no language and no alphabet, how would we have expressed ourselves? What would have we been doing? Wouldn’t we be like the Gagauz, who are now Russian speaking and worship their brother, who don’t have their own language, and do not acknowledge it? Wouldn’t we be perverted or some sort of werewolves, twisted creatures? Finally, I listen to radio. On television, one may see how during these years language improved, people speak beautifully, how nicely the language fits on TV shows, in the street, everywhere. The man was lost before, it was completely lost, Man is born into a language. The child grows the same. Even if he learns other languages, only one remains in his soul. If we had lost it, we would not have had it. Within these 25 years, it became a beauty. The reporters go out on the streets, with a recorder and ask questions and people immediately flourish and speak a beautiful language. This is what it is meant to be. Finally, I was asked on a trip - we were travelling in the first years of the ‘90s, at the invitation of Augustin Buzura, to Neptune - Vasile Levitchi, as we stood on the open road: “Mr. how were the writers? They were the first, most visible. Who comes to the forefront now?”. I

iulie

2016

40 4 1

august

said: “Vasile, the writers completed their mission. Businesspersons go to the forefront now. This is how the world works, businesspersons go to the forefront now. In Moldova, both businessmen and politicians do it. What should I say about the political class? The political class is as it is, but it cannot do more than its own possibilities.

This state is the product of the Molotov-Ribbentrop. If within these 25 years the interior structure had changed, to depart from what our republic was, formed by two criminals, it would have been something else. The inner substance have not changed. We had three presidents of that system: Snegur, CC secretary, Lucinschi, CC secretary in Moscow, and Voronin. Why it was not a dissident, as in Czechoslovakia? Or like Landsbergis in Lithuania? The substance has not changed. They changed the color only. All the troubles originate from there.

Why Gheorghe Ghimpu was not President, not Mihai Ghimpu, but Gheorghe, who stayed six years in jail for the national cause. They killed them. They killed Gheorghe Ghimpu, Lidia Istrati and Matcovschi as well. These things began from Botu ...

Master Besleaga, this month you turn 85, on July 25. I know you do not like to talk on the subject or you don’t really like ...

Why? I like to talk about it, but with modesty, without too much of a fuss.

Then I ask you, because I am and your other readers are interested to know: do you feel a fulfilled man?

Yes, although I would have wanted to be born later, to enjoy the freedom of our times. Do you know how freedom is? Man creates his own freedom in any conditions, even in jail, even under cleaver, anywhere ... freedom that we had. I had and exploited this kind of freedom. I am a late man. I went through all things very slowly and under hard conditions. Perhaps this is why God gave me more days and longer time. I did not rush.

I baked slowly. If I am a fulfilled man? Yes, although I could have done more. However, as I said before, if one book survives it is good, if it is a page – it is still good, if all that survives is a text line, it is also good. If two books survive, it is even better. Currently, my dream is to see and enjoy the moment when my historical novel, which is structured in four volumes, but that contains three

books: the first book, the second book, the third book, is published by Cartier. If God gives me this favor, I shall be truly fulfilled. After that, I don’t know. Do you know that I also wrote plays? Do you know that one of my plays have been played at the National Theater?

I know that you have authored screenplays.

I have one. Long ago, together with Iacob Burghiu. Finally, I have experienced, I have tried many genres, but I think my element was yet the novel and some lyrical notations.

If you say your element “was” the novel, your element “is” also poetry. [ LIRYCS] Thank you very much, Master Beşleagă for these moving poems!

I told to Mrs. Alexandra (writer’s wife – A/N): “Mrs. Alexandra, I wrote some books. Maybe they are good, or not so good. Maybe they will survive in time, or maybe not.

But I defended my parents’ house and this is my work.”

And this is your work ... In the essay on the book “Father Vasile” I said that this house is a character.

Yes, it is a character. It was to be torn down three times in a lifetime and it resisted. I went to the university on a scholarship, the house was confiscated and ought to be torn down. Mother was thrown out of the house and was leaving in a hut. I started to work like a slave to make money to redeemed the house. Do you know what I have now? A week or two ago, I finished copying my school diary, from the grades VIII - X, and my student diary. I also have a few diaries written after 2000 onwards, one of which is named “Dreams of Night and Day”, containing daily description of all the dreams I have seen. Do you know how many pages it has? Nearly 1,000 pages. I have other journals. Many. I have 40 years of journalism. I am a journalist, so I keep journals.

Thank you for this dialogue, for sharing your future plans. I hope they will be accomplished! Wish you many years ahead in good health, master Vladimir Besleaga, and best of luck with new book!

14 July 2016, Chisinau

Spiridon Vangheli, un reper care valorifică identitatea națională

„Cred că a venit timpul, mi-am zis, să fac o carte, unde să includ numai ceea ce îmi place cu adevărat şi ar contribui la formarea unei personalităţi. O carte, în care să încapă o bibliotecă întreagă şi unde ne-am întâlni cu mulţi dintre cei mai vestiţi oameni de pe glob.

Chiar dacă citisem undeva că o ţară dă lumii foarte puţini intelectuali veritabili, personalităţile remarcabile ale unei ţări desemnează gradul ei de civilizaţie şi nobleţe. Succesul şi talentul acestora sunt veritabili ambasadori ai culturii noastre pe mapamond.

Un ambasador al culturii este și scriitorul Spiridon Vangheli, „omul născut sub steaua norocoasă a copilăriei” (Mihai Cimpoi).

Cărţile lui au fost traduse în circa 40 de limbi ale lumii şi editate în peste opt milioane de exemplare.

Pare neverosimil şi totuşi, opt milioane de copii din mica-marea noastră lume îi cunosc pe Guguţă, Ciuboţel, Titirică, Măriuca, Ghiocica, Crăiţa şi alte personaje inspirate din folclorul şi cultura noastră şi plămădite de geniul creator al lui Spiridon Vangheli.

Aceste milioane de copii cititori, indiferent că se află în Italia, Statele Unite ale Americii, Germania, Cehia, Japonia, Finlanda, China, Sri Lanka, România, Ungaria sau oriunde în lume au mai fost traduse cărţile scriitorului, au aflat la ce e bună o căciulă de cârlan şi cum poate ea să adăpostească, la o nevoie, un sat întreg; s-au aventurat, fie şi imaginar, împreună cu personajele cărţilor, pe malul Răutului, în satul Trei Iezi ori la Cucuieţi, au mers cu uratul şi colindatul şi au aflat cum răsună de sărbători zurgălăii noştri…

Supranumit Părintele lui Guguţă, Spiridon Vangheli poate fi considerat, pe bună dreptate, dascălul spiritual al multor generaţii de copii. Mai mult, îndrăznesc să afirm că personajele lui, felul în care au fost create, au emancipat generaţii de cititori şi pe părinţii acestora. Un merit aparte al scriitorului Spiridon Vangheli este acela că i-a determinat subtil pe părinţi să-şi reconsidere priorităţile şi maniera de educare a copiilor. Întreaga lui creaţie induce, oarecum „subversiv”, dar constant, conceptul educării unei inteligenţe emoţionale, teorie absolut revoluţionară pentru oamenii şi vremurile din perioada în care au apărut aceste cărţi.

Atât în lucrările sale, cât şi în interviuri sau întâlniri publice, Spiridon Vangheli pune accent pe respectul faţă de cititor, în mod special, pe respectul faţă de copilul cititor. În cultura poporului nostru se obișnuiește să oferim copilului dragoste, atenţie, să-i purtăm de grijă, să-l ferim de primejdii, să-l educăm, dar ezităm să-i arătăm respect, din contra, îi repetăm mereu că el este cel care trebuie să respecte şi-l apostrofăm dacă avem impresia că nu ne-a tratat cu respectul cuvenit. Ei bine, Spiridon Vangheli este cel care schimbă accentele: în accepţia scriitorului, copilăria nu este o vârstă, ci un tărâm, unde conlocuiesc în dragoste, armonie şi respect reciproc reprezentanţii tuturor generaţiilor. Personajele lui cunosc viaţa prin joacă şi cresc împreună cu părinţii, cu fiecare lecţie de viaţă pe care o însuşesc.

Scriitorul Spiridon Vangheli contribuie la formarea unor generaţii culte, editând, împreună cu poetul Grigore Vieru, primul abecedar naţional, eveniment ce se întâmpla în 1970 (Abecedarul a fost ulterior reeditat în 1990). Iar în 2006, în continuarea subiectului, concepe şi editează o Carte de citire şi gândire, în patru volume, bună şi pentru lecturi în familie.

Am căutat să mă apropii de Copil pe toate căile posibile, căci nu e uşor să-1 faci pe Cel Mic să te asculte. Şi desenele am dorit să fie cât mai atrăgătoare, să-1 emoţioneze pe copil, ca să ţină minte mesajul textului. Iată de ce, zi cu zi, doi ani am lucrat împreună cu pictorul la cele 500 de desene din carte.

Alături de copil şi învăţător, am vrut să-i atrag şi pe tata, şi pe mama, şi pe bunici – şi lor să le placă această carte. Şi poate că atunci ar găsi puţin timp să citească împreună cu copilul măcar câteva pagini.

Ce poate fi mai scump pentru un copil decât emoţiile trăite împreună cu cei dragi?!”, întreabă retoric Spiridon Vangheli în prezentarea acestui concept.

Se știe că istoria unei culturi naţionale are în centrul ei personalităţi creatoare, care îi dau substanţă. Laureat a numeroase premii şi distincţii naţionale şi internaţionale, cu o impresionantă listă de realizări literare, printre care Premiul Internaţional „Diploma de onoare Andersen” pentru cartea Ministrul bunelului (acordată în 1974), dar şi Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România (2002), Spiridon Vangheli este unul dintre reperele care valorifică identitatea naţională.

Liliana POPUŞOI

Spiridon Vangheli, the Father of Guguță Even though I read once that a country gives the world few true intellectuals, a country’s remarkable people indicate its degree of civilization and nobility. Their success and talent are veritable ambassadors of our culture in the world. One of them is writer Spiridon Vangheli, ”a man born under the lucky star of childhood” (Mihai Cimpoi).

His books have been translated into 40 languages and over 8 million copies have been printed.

It may seem incredible, but 8 million children from our small-big world know Guguţă, Ciuboţel, Titirică, Măriuca, Ghiocica, Crăiţa and other characters inspired from our culture and folklore and molded by Spiridon Vangheli’s creative genius. These millions of reading children, regardless of whether they are in Italy, USA, Germany, the Czech Republic, Japan, Finland, China, Sri Lanka, Romania, Hungary or any other country where his books have been translated, found out what a shearling hat is and how, if needed, it can shelter a whole village. They ventured together with the book characters on the banks of the Raut, in the Three Lambs village or to Cucuieți, they went caroling and heard the sound of our Christmas bells...

Known as the Father of Guguță, Spiridon Vangheli can be considered the spiritual mentor of several generations of

2016

42 4 3

august

children. I dare say that that his characters, the way they were created, have emancipated generations of readers and their parents. One of his merits is that he managed in a subtle way to convince parents to reconsider their priorities and the manner they educate their children. His whole creation suggests, somewhat subversively, the concept of educating an emotional intelligence, an absolutely revolutionary theory for the people and times when the book was first published.

Both in his works, as well as in his interviews or public meetings, Spiridon Vangheli stresses respect towards the reader, especially towards the child reader. In our culture, we use to offer children love, attention, care, protection, education, but fail to respect them. On the contrary, we constantly tell them they are the ones who must show respect and scold them if they don’t do it. Well, Spiridon Vangheli is the one who changes the equation: according to him, childhood is not an age, but a land, where representatives of all generations live together in harmony, with mutual respect and love. His characters know about life through games and grow together with their parents, with each new life lesson they learn.

The writer Spiridon Vangheli contributed to the education of new generations by editing, together with poet Grigore Vieru, the first national ABC spelling book in 1970 (it was later reedited in 1990). In 2006, continuing on this path, he conceives and prints a Book of Reading and Thinking, in four tomes, perfect for family lectures. „I think the time came, I said to myself, to make a book where I should include only what I truly like and that would contribute to the formation of a personality. A book that could fit inside a whole library and where we could meet some of the most famous people on the planet.

I tried to get closer to the Child through all the means possible, because it is not easy to make the Little One listen to you. I wanted the drawings to be as attractive as possible, to touch the child so that he will remember the message of the text.

That’s why I worked on the 500 drawings in the book for two years, together with the illustrator.

Besides the child and the teacher, I wanted to catch the attention of daddy, mommy and the grandparents, so that everyone would like this book. Perhaps then they would find time to read

together with the children at least a couple of pages. What can be dearer to a child than the emotions lived together with the loved ones?!”, Spiridon Vangheli asks rhetorically in his presentation of the concept.

It is known that the history of a national culture has at its center creative persons that give it substance. Winner of numerous national and international awards, including the H. C. Andersen Award for Grandpa’s Minister (1974) and the Special Award of the Romanian Writers’ Union (2002), Spiridon Vangheli is one of the landmarks of our national identity.

Liliana POPUŞOI

Imagine: Andrei Mardari

iulie

Grigore Vieru Considerat cel mai mare poet pentru copii din literatura română, supranumit Poetul demnității noastre, Grigore Vieru este cunoscut nu doar prin poeziile și versurile pentru cântece, dar și prin articolele, eseurile, aforismele sale. În 1968, când publică volumul de versuri lirice Numele tău, cu o prefață de Ion Druță, cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariție poetică. În chiar anul apariției devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură națională contemporană. În 1982 este lansat filmul muzical pentru copii Maria, Mirabela, al regizorului Ion Popescu Gopo, textele pentru cântece fiind semnate de Grigore Vieru, iar în 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincţie internaţională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de onoare Andersen.

Versul lui Grigore Vieru este neasemuit de armonios, melodios. Este unul dintre cei mai muzicali poeți de limbă română, în baza poeziilor lui s-au scris peste 200 de piese muzicale.

Anul 2015, când marele poet ar fi împlinit 80 de ani, a fost declarat Anul Grigore Vieru, iar prin intermediul unui proiect inițiat de Ministerul Culturii a fost restabilită casa părintească a poetului, devenită Casa-Muzeu Grigore Vieru.

Arguably the greatest poet for children in Romanian literature, dubbed the Poet of Our Dignity [for his national awakening role], Grigore Vieru is famous not just for his poems and lyrics, but also for his articles, essays and aphorisms.

When his landmark volume Your Name (Numele tău) is published in 1968, with a preface by Ion Druță, critics welcome it as “the most original poetical appearance”. The same year, the volume becomes a subject of study in the university curriculum on contemporary national literature.

In 1981, Grigore Vieru’s lyrics contribute to the big success of Maria&Mirabela, a fantasy/musical film with partly animated characters directed by Ion Popescu Gopo. In 1988, Vieru receives the most prestigious distinction in children’s literature: the Andersen Honorary Diploma.

Grigore Vieru’s verse is incomparably harmonious and melodious.

He is in fact one of the most musical Romanian-language poets, as his poems provided the lyrics for over 200 songs.

The year 2015, when the poet would have turned 80 [had it not been for a fatal car accident in 2009], was designated the Year of Grigore Vieru. On the initiative of the Ministry of Culture, his native house was restored and converted to a museum in his honor.

iulie

2016

44 4 5

august

Ion Druţă Prozator de excepţie, recunoscut şi apreciat şi pentru publicistică, eseistică şi dramaturgie, Ion Druţă este scriitorul care în anul 1965 a propus, în cadrul Congresului Uniunii Scriitorilor din RSSM, revenirea la alfabetul latin. În anii ‘90 Ion Druţă s-a aflat în fruntea mişcării de renaştere naţională. În 1989, în discursul rostit la Marea Adunare Naţională din 27 august, scriitorul a condamnat Tratatul RibbentropMolotov, în care era inclusă şi Basarabia.

Academicianul Mihai Cimpoi afirmă că „prin caracteristicile ei esențiale, opera lui Ion Druță... este în total o expresie a rezistenței spirituale și morale în fața a tot ce subminează naționalul, umanul, sacrul”. În 2004, la iniţiativa lui Ion Druţă este înălţat, lângă Soroca, monumentul Poetului Anonim, numit „Lumânarea Recunoştinţei” .

2008 este declarat Anul Ion Druţă şi au fost organizate o serie de evenimente cultural-artistice care au pus în valoare personalitatea şi activitatea scriitorului. În 2014, în premieră, a fost editată, cu sprijinul Ministerului Culturii al Republicii Moldova, opera completă a scriitorului Ion Druţă, care constă din opt volume.

An exceptional novelist, also appreciated for his opinion journalism pieces, essays and drama, Ion Druţă was the person who proposed, back in 1965 at the Convention of Soviet Moldavia’s Writers, that Moldova should return to the Latin alphabet. In the early 1990s, Ion Druţă was a leading figure of the national revival movement. In 1989, delivering a speech at the August 27 Great National Assembly, he denounced the Ribbentrop-Molotov Treaty that led to Bessarabia’s Soviet occupation.

Academician Mihai Cimpoi says that “Ion Druță’s work […] is overall an expression of spiritual and moral resistance to everything that undermines everything that is national, human and sacred”.

In 2004, on Ion Druţă’s initiative a Monument to the Anonymous Poet is erected near the town of Soroca, also known as the “Candle of Gratitude”.

2008 was designated as the Year of Ion Druţă, marked with a series of cultural and artistic events that celebrated the writer’s personality and work. In 2014, a complete collection of Ion Druţă’s works, consisting of eight volumes, was published for the first time, with the support of the Ministry of Culture.

Mihai Cimpoi Distins om de cultură, academician român, reputat critic și istoric literar, eminescolog, redactor literar și eseist basarabean, Mihai Cimpoi este o personalitate marcantă a vieţii culturale din Republica Moldova şi România.

Timp de două decenii, academicianul Mihai Cimpoi a fost președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. În perioada 1999-2001, Mihai Cimpoi a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova.

Este autorul unor opere fundamentale, precum: O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (în mai multe ediții) și Mihai Eminescu. Dicționar enciclopedic – o lucrare monumentală unică. Mihai Cimpoi este autorul și realizatorul proiectului Congresul Mondial al Eminescologilor, lansat în 2012 și devenit o tradiție.

Studiile critice ale academicianului Mihai Cimpoi sunt dedicate scriitorilor români de pe ambele maluri ale Prutului: Grigore Vieru, Marin Preda, Dumitru Matcovschi, Lucian Blaga, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Vasile Cârlova, I. Al. Brătescu-Voineşti ș.a.

A distinguished cultural figure, academician, reputed literary critic and historian, “Eminescologist”, literary editor and essayist, Mihai Cimpoi is an eminent personality of both Moldova’s and Romania’s cultural life. He held the presidency of the Moldovan Union of Writers for two decades. In 19992001, he was a member of the Moldovan Parliament.

Mihai Cimpoi most important works include An Open History of Romanian Literature in Bessarabia (O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia and Mihai Eminescu. An Encyclopedic Dictionary – a unique monumental volume. Mihai Cimpoi is the founder and host of the “World Congress of Eminescologists”, an annual event since 2012.

Mihai Cimpoi’s critical work is dedicated to Romanian authors from both sides of the Prut River: Grigore Vieru, Marin Preda, Dumitru Matcovschi, Lucian Blaga, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Vasile Cârlova, I. Al. Brătescu-Voineşti, etc.

iulie

2016

46 4 7

august

Prozator, poet, publicist și dramaturg, Dumitru Matcovschi a fost unul dintre cei mai importanţi promotori ai mişcării de eliberare naţională, supranumit poetul martir în urma tragicului accident rutier din 17 mai 1989, care era să-i curme viaţa.

Personalitate notorie a vieţii cultural-artistice şi sociale din Republica Moldova, s-a remarcat drept unul dintre cei mai prolifici şi mai profunzi scriitori din ţară. De numele său se leagă numeroase pagini de o valoare inestimabilă din literatura naţională, dar şi de valorificare şi emancipare a identităţii naţionale prin intermediul pieselor de teatru pe care le scrie şi care sunt transpuse în scenă împreună cu regizorul Veniamin Apostol şi compozitorul Ion Aldea-Teodorovici.

S-a stins din viaţă la 26 iunie 2013, iar anul 2014 a fost declarat Anul Dumitru Matcovschi. În acest context, Ministerul Culturii al Republicii Moldova a iniţiat şi a desfăşurat pe parcursul anului diverse evenimente cu impact social şi a contribuit financiar la editarea volumelor Bucurațivă (antologie de versuri) şi Toamna porumbeilor albi. Piesă pentru un teatru provincial (romane). Cărțile au apărut în tiraj de 3.000 de exemplare, în condiţii grafice excelente, la Editura Cartier.

Poet, writer, playwright and opinion journalist Dumitru Matcovschi was one of the champions of the national revival movement, “martyrized” following a car accident in 1989 that almost took his life.

An influential figure of the cultural and social life in Moldova, Matcovschi was one of the most prolific and profoundest authors of our country. Besides his invaluable contribution to our literature, Matcovschi promoted national emancipation through theatrical plays staged together with director Veniamin Apostol and composer Ion Aldea-Teodorovici.

Following his death on 26 June 2013, the year 2014 was designated by the Moldovan government the Year of Dumitru Matcovschi. In this context, the Ministry of Culture organized a series of social events and offered financial support to publish the anthology of poems Rejoice (Bucurați-vă) and the novels The Fall of White Doves (Toamna porumbeilor albi) and A Play for A Provincial Theater (Piesă pentru un teatru provincial). The volumes were published by Cartier in 3,000 copies and came with superior graphic features.

Imagini: Vladimir Colos, Andrei Mardari, Mihai Vengher și Igor Zenin

Dumitru Matcovschi

Festivalul Internaţional „Primăvara Europeană a Poeţilor”

The “European Spring of Poets” International Festival

Menit să readucă poezia în atenţia marelui public, organizat şi desfăşurat la Chişinău al şaselea an consecutiv, Festivalul Internaţional Primăvară Europeană a Poeţilor cuprinde o multitudine de acţiuni culturale, dedicate poeziei contemporane, acţiuni care au loc deja în mod tradiţional în majoritatea oraşelor din ţările Uniunii Europene.

Aimed at popularizing poetry, organized and held in Chisinau for the sixth consecutive year, the “European Spring of Poets” International Festival consists of a multitude of cultural events dedicated to contemporary poetry, events that are already traditionally held in most cities of European Union countries.

Apariţia poeţilor în parcuri, în instituţiile de învăţământ, precum şi în faţa cititorilor din mediul urban şi rural contribuie la sporirea interesului faţă de creaţia autorilor contemporani şi faţă de realizările de vârf ale poeziei româneşti.

The appearance of poets in parks, in education institutions, and before the public in urban and rural communities helps to popularize contemporary authors and the major accomplishments of Romanian poetry.

iulie

2016

48 4 9

august

Literatura ultimelor decenii din Basarabia. Poezia și proza În ultimul sfert de veac, în literatura română din Basarabia s-au publicat suficiente cărți care să confirme un proces viu, dinamic, cu tendințe clare de racordare la experiențele estetice general românești și europene. Poezia și proza se axează, în bună tradiție optzecistă, pe demersul textualist, livresc și autoreferențial, dar și pe cel minimalist, autenticist sau pe exuberante exerciții neoavangardiste, beatnice și contestatoare, sincrone, măcar parțial, cu cele nouăzeciste și douămiiste de peste Prut.

Textualiștii și intelectual-livreștii Țesut viu. 10 × 10 (ediția a doua, Cartier, 2014), de Emilian Galaicu-Păun, unul dintre cei mai reprezentativi textualiști, e un roman basarabean prin fabulă și european prin subiect, apropiat de tehnicile narative ale lui Cortázar, Carrère, Calvino. Volumul e construit labirintic, cu mai multe etaje narative și poate fi citit ca un roman social-politic despre realitățile (post)sovietice din Basarabia și, în paralel, ca un roman al scriiturii, apologie erotică a Frumoasei fără corp.

Atât proza, cât și poezia lui Galaicu-Păun sunt hipertexte labirintice, în care aproape fiecare frază/vers trimite la scriitori și cărți din biblioteca interioară a autorului. Arta de a (re)combina limbaje, genuri și modele literare face din textele sale palimpseste multiculturale și polifonice. Scriitorul explorează infinitele posibilități de iradiere culturală și intertextuală a limbajului, revelațiile discursului său ținând întotdeauna de natura livrescă a unui percutant joc estetic.

Textualizantă la modul ludic e și cartea lui Nicolae Leahu Erotokritikon. Făt-Frumos, fiul pixului (Cartier, 2011), cu prozo-poeme modelate din variate referințe culturale, parafrazate cu ironie, trecute prin malaxorul unei conștiințe critice preocupate de efervescența celor mai neobișnuite conexiuni intertextuale.

O poezie în care spectacolul inteligenței e mutat în subsidiar e cea a optzecistului Grigore Chiper. Lumea i se arată poetului lipsită de un centru coagulant, desacralizată, risipită în cioburi. În Absintos. Nori de cerneală (Arc, 2015), biblioteca interioară, sensibilitatea și debușeele imaginației îi permit refacerea tabloului realității și învestirea lui cu semnificații venind din/spre lumea textuală a Cărții.

Spre deosebire de poetica unitară a lui Grigore Chiper, lirica lui Arcadie Suceveanu cunoaște o evoluție de la modernismul baroc la postmodernismul ludic al optzeciștilor și, în Ființe,

umbre, epifanii (Arc, 2011), la autobiografismul nostalgic, în care amintirile despre mama, tata, Cernăuții de odinioară etc. se încarcă de înțelesuri cu iradieri arhetipale.

Un aristocrat al poeziei, cu o anumită doză de blazare, este și Vasile Gârneț. În Câmpia Borges (Vinea, 2002), realitatea Basarabiei este scrutată cu dezolare din interiorul cetății cărții de un eu liric lucid, sensibil, cu o inteligență sclipitoare.

De o inteligență densă, demnă de „supremul savant”, care este poetul, e și cartea lui Teo Chiriac Monstrul sacru (Scările lui Teo) (Arc, 2009), o pledoarie filosofico-poetică a Logosului.

Nicolae Popa își reprezintă generația optzecistă mai mult ca spirit decât ca tehnică. În Elegiile Casei Scriitorilor (Vinea, 2013) surprinde prin plonjări metaforice îndrăznețe în fisurile interioare ale eului. Îl caracterizează finețea analogiilor, transferul subtil al imaginii poetice din realitate în ficțiune, din trecut în prezent, din iluzie și virtualitate în certitudini. În romanul său Avionul mirosea a pește (Arc, 2008) factologicul se întrețese cu psihologicul, imaginarul cu realitatea (contemporană, a tranziției societății moldovenești) în derulări hibride, amestecând diferite stiluri și perspective naratologice.

Un textualism excelând în ludismul limbajului și în ironia viziunii regăsim în poezia din Haydn între două claxoane (Vinea, 2015) de Mircea V. Ciobanu; o sensibilitate livrescă iradiind din faldurile unor mantii neologistice – în Deșertul consoanelor (Știința, 2003) de Ghenadie Nicu.

Intertextualitatea, limbajul arborescent, ludicul căutat sunt instrumentele predilecte ale narării în romanul lui Anatol Moraru Turnătorul de medalii (Prut Internațional, 2008).

Intimiștii, minimaliștii, autenticiștii Un fenomen specific literaturii din Basarabia de după 1990 este atenția sporită pentru subiecte care țin de cotidianul sovietic, de un habitat cu semne de decrepitudine, angoasant, expuse, de regulă, în registrul minimalist. Iepurii nu mor (Polirom, 2007, ediția a doua revăzută), poate cel mai bun roman basarabean de după anii 1990, scris de Savatie Baștovoi, e o subtilă radiografie a anturajului școlii din perioada sovietică, surprins prin percepția subiectivă a unui copil. Construit riguros, articulat impecabil, romanul conține mai multe planuri epice și straturi de semnificație. Educația aberantă, prin lozinci și clișee, manipularea ideologică și

alte racile sovietice transpar din atmosfera și experiențele transpuse cu o mare doză de autenticitate, dar și cu mijloace artistice îndrăznețe. Naturalismul odioaselor scene cotidiene se împletește într-un discurs de mare sensibilitate și rafinament cu miticul, cu simbolicul și parabolicul, cu absurdul suprarealist.

Viața moldovenilor de după căderea URSS este un subiect pregnant pentru prozatorii Iulian Ciocan și Dumitru Crudu. Ambii îşi focalizează atenţia pe cotidianul banal, pe oamenii simpli, ilustrând un minimalism de program, cu reprezentarea fidelă a unei realităţi bulversate. Romanul Tărâmul lui Saşa Kozac (Tracus Arte, 2011) de Iulian Ciocan aduce o perspectivă dezolantă asupra tranziţiei postsovietice din Basarabia, sugerând că politicul infect a mutilat mentalitatea moldovenilor şi i-a privat de orice repere existenţiale, lăsându-le doar sforţarea disperată de a supravieţui. Aceeași problematică a conflictelor interetnice, a certurilor interminabile dintre comuniști și anticomuniști este tratată în Oameni din Chişinău (Editura Tracus Arte, 2011) și Un american la Chișinău (Casa de Pariuri Literare, 2013) de Dumitru Crudu cu un plus de umor și savoare a stilului. Degringolada realității postsovietice e dusă la extreme, pe filieră beat, în proza fraților Vakulovski.

Alexandru Cosmescu, tânărul erudit cu formație filosofică, ar putea fi încorporat, la o primă vedere, filonului confesivintimist al poeziei. Un spațiu blând care mă primește cum m-ar îmbrățișa (Cartier, 2013) reprezintă un lirism al reflecțiilor subtile, al stărilor sublimate într-o curgere discursivă șoptită.

Dincolo însă se întrezărește un rit percutant de inițiere în tăcerile Sinelui. În gestul recurent de atingere a mâinilor vibrează, ca într-o oglindă tremurătoare, stări, emoții, imagini ale unui eu hipersensibil.

Confesiv-intimistă este și poezia Margaretei Curtescu din În piața Dante (Vinea, 2014), îmbinând deopotrivă rostirea biografiei interioare cu cea textualizantă, de natură livrescă.

Poeta oscilează între dorința de extravertire și teama de a nu sufoca cu tensiunile interioare respirația autentică a poeziei.

Referințele culturale vin astfel ca o consecință firească.

Deși planul livresc e mereu prezent în poezia Mariei Șleahtițchi din Iubirea noastră e o doamnă frumoasă (București, Vinea, 2015), căutările și regăsirile poeziei se produc preponderent în spațiul intimității, nu în cel al literarității.

Nu prin literatură se ajunge la sine, ci, invers, palpitațiile interioare trezesc la viață viziunile livrescului. Memoria

sângelui cu miros de levănțică, acele „degete de lumină” înseninând cămările interioare sunt mai încărcate de ființă decât toate figurațiile livrescului. Așadar, adevărata restituire/reconstituire a sinelui vine din spațiul intim viu, tumultuos, din ceea ce poeta numește „luminile mele lăuntrice multicolore”.

Replierea interioară, expediţiile în sine sunt și catalizatorul „respiraţiilor” lirice din Femeile iubesc cum respiră (Editura Arc, 2011) de Călina Trifan. De aici derivă poetica dragostei şi a morţii, adică temele predilecte ale Călinei Trifan, dar şi reflecţiile sale despre artă, timp, destin, existenţă etc. Mărcile acestor meditaţii-reflecţii-atitudini sunt concentrarea şi decenţa. Sonorizările interioare curg în şoaptă, pe note joase, răsucite într-un registru scriptorial specific.

O scriitoare remarcabilă prin subtilitatea meditațiilor sale este și Moni Stănilă. Romanul Al 4-lea (Tracus Arte, 2013) adâncește fibra reflexivă din poezia autoarei, impunând convingător în spaţiul literar basarabean narațiunea cu miză teologică. Romanul construiește în stil alert, cu o naturalețe captivantă a frazării, un traseu al purificării prin suferință, al inițierii mistice și religioase şi al deschiderii către celălalt, prin iubire. În proza scurtă, interesat de misticism și tradițiile oculte ale satului basarabean este și Nicolae Spătaru, în Îngerașul purta fustă mini (Junimea, 2015).

Poezia Lilianei Armașu dezvăluie un eu liric lucid și interiorizat. Poeta face din singurătate un univers autarhic, suficient sieși, asaltat până la exacerbare de experiențe empirice și livrești. Singurătatea, laitmotivul liricii din Singurătatea de miercuri (Arc, 2013) și din Mâine va fi altfel (Arc, 2015), este un supliciu pentru luciditatea autodevoratoare și un dar pentru reveriile în care transpar sensurile grave ale existenței, transpuse poetic într-o manieră pe cât de firească, pe atât de originală.

O poezie a cotidianului scrie Aurelia Borzin în De-ale viețuitoarelor (Vinea, 2015), cu explorări în biologia femeii (cu referire la graviditate și maternitate) și în raporturile acesteia cu sfera spirituală și cea emotivă.

Din amintirile unei copilării trăite în spațiul rustic din timpul sovietic răzbate ingenuitatea infantilă, transpusă în registru minimalist în poezia Dianei Iepure din O sută de mii la peluze (Casa de Pariuri Literare, 2011). Spontaneitatea, organicul, naturalețea sunt mitul protector în care se situează copilăria, rezistând tuturor intemperiilor.

iulie

2016

50 5 1

august

Neoromanticii suprarealiști, expresioniști, onirici Un neoromantism de factură postmodernistă regăsim în Verde regal (Vinea, 2015) de Andrei Țurcanu. Disperarea supremă se întâlnește cu nesațul de viață și de Absolut al „verdelui regal” într-o incendiară lirică a iubirii. Poezia copleşeşte prin pulsul viu și curenții de aer proaspăt răzbind din cuvinte, dar și prin ardența care irupe din timbrul concentrat al confesiunii.

Dacă Andrei Țurcanu scrie cea mai răscolitoare poezie a iubirii în lirica din Basarabia ultimilor ani, Dumitru Crudu scrie poate cel mai tulburător poem despre moarte. Eşarfe în cer (Cartier, 2012) e o carte-mărturie a unei sensibilități dezlănțuite de prezența imediată a morții. Aflat la căpătâiul unei muribunde (mama soției sale), poetul are revelația vieții care curge lent în moarte. Această experiență îl cutremură într-un mod visceral, acutizându-i la limită simţurile, producând fracturi dramatice ale conștiinței.

Discursul poetic traversează registrele minimalismului, dar și ale expresionismului, în explozii spontane, firești, de o autenticitate cuceritoare. O autenticitate de natură ontologică regăsim și în ultimele plachete de versuri ale lui Dumitru Crudu, La revedere, tată (Tracus Arte, 2015) și Strigătele de sub apă (Vinea, 2015). Sunt poezii-jurnale, în care contează nu forma, ci înregistrarea febrilă a suferinței de moment și a viziunilor pe care aceasta le declanșează încontinuu.

Deși e revendicată de optzeciști, poezia Irinei Nechit e dificil de omologat într-o formulă generaționistă. Discursul poetei în Copilul din mașina galbenă (Cartier, 2010) face naveta între învolburări expresioniste și zone de relaxări neoimpresioniste. „Tirania” semnificaţiilor și a „profunzimilor” ironizate de optzeciști răzbate la suprafaţă chiar şi atunci când poeta doreşte să creeze impresia supremei degajări de ceea ce este grav, solemn şi cu impact nemijlocit.

Poezia Silviei Caloianu din Narcotango (Vinea, 2013) degajă brize de prospeţime și tinerețe. Eul liric este spontan, tumultuos, cu sângele „vuind/ ca o herghelie superbă şi periculoasă de cai sălbatici”. Feminitatea irupe în pasiuni, cochetării, tentaţii, „toane”, angoase, contorsiuni, exprimate discret şi răbufnind doar uneori în discordanțele de ritm ale unor trăiri la cota maximă.

O poezie a contrastelor, în care eufonia alternează cu strigătul, imaginile diafane – cu cele aspre, nervoase, feminitatea maternă, luminoasă – cu cea de amazoană tumultuoasă, aflată

în ring, regăsim la Radmila Popovici în Intimatum (Vinea, 2014) și în Unicat (Vinea, 2015). La Silvia Goteanschi spectacolul poetic este garantat de jocurile unei fantezii nebunatice și imprevizibile. În Dramaturgia lucioaselor funii (Vinea, 2014), un flux al ondulărilor, răsucirilor, salturilor și replierilor de viziune provoacă mizanscene insolite ale decorului intim al poetei. Decoruri alegorice spectaculoase cu răsfrângeri existențiale construiește și Doina Postolache.

Placheta de versuri Poeme cu molii (Prometeu, 2011) e singulară în spațiul basarabean prin impresionantele povești lirice, populate cu personaje-molii, pe care poeta le regizează subtil în imagini insolite și surprinzătoare fluxuri de sens.

Unele debuturi au funcționat ca niște confirmări, atrăgând imediat reacția favorabilă a criticilor. Du-te free (Cartier, 2015) de Aura Maru, o poezie a emigrantului, care parcurge nu doar orașe și țări, dar și o metamorfoză viscerală de identitate („de întoarcere a oaselor pe dos”). Cartea Poeme pentru Ivan Gogh (Paralela 45, 2015) de Maria Pilchin impune o poetică senină a iubirii pe fundalul disensiunilor etnice, al crizelor identitare din spațiul (post)comunist basarabean. În flash-urile poetice din Return to Innocence (Casa de Pariuri Literare, 2014) de Virgil Butnaru, impresiile de lectură și refracțiile unui cotidian apolitizat produc insolite efecte estetice. În Epistola din Filipeni (Max Blecher, 2012) a lui Anatol Grosu experiențele copilăriei provoacă speculații imaginative pline de ingenuitate și mitologizări bonome. O poezie a cotidianului scrie și Ion Buzu în 3 ml de Konfidor (Casa de Pariuri Literare, 2013), dar extrage de acolo otrava (konfidorul), care suscită greața și dorința de evaziune, de anihilare a sinelui.

Aceste și alte cărți remarcabile din literatura de la est de Prut reflectă direct sau prin ricoșeu o conștiință literară racordată la pulsul noilor ritmuri ale globalizării, cu alternanțe între jocul cu realitatea (textuală) și angoase, fracturi ontologice.

Nina CORCINSCHI

literară racordată la pulsul noilor ritmuri ale globalizării, cu alternanțe între jocul cu realitatea (textuală) și angoase, fracturi ontologice.

Neoromanticii suprarealiști, expresioniști, onirici

Dumitru Crudu

Imagini: Andrei Mardari, Nicolae Răileanu și Mihai Vengher

Nicolae Leahu

O poezie în care spectacolul inteligenței e mutat în subsidiar

...literatura de la est de Prut reflectă direct sau prin ricoșeu o conștiință

Mi

l aku V l i ha

o vs

ki

Mircea V. Ciobanu (de la stânga la dreapta), Mariana Hârjevschi, Liliana Corobca, Emilian Galaicu-Păun și Lucia Țurcanu

u Alexandr

k Vakulovs

i

iulie

2016

52 5 3

august

Un fenomen specific literaturii din Basarabia de după 1990 este atenția sporită pentru subiecte care țin de cotidianul sovietic, de un habitat cu semne

Savatie Baștovoi

de decrepitudine, angoasant, expuse, de regulă, în registrul minimalist.

Moni Stănilă

of touching the hands vibratingly

reflects,

like a shaking mirror, the

states,

emotions

and images of a hypersensitive self.

A

The recurrent gesture

Cosmescu x e l

environment, usually expressed in a minimalist style

attention to topics from the Soviet daily life, a decrepit and anguishing

A phenomenon specific to Bessarabian literature after 1990 is increased

Iu l i a n Ci o c a n

Bessarabian Literature of the Last Two Decades. Prose and Poetry Over the last 25 years, Romanian literature in Bessarabia has witnessed the publishing of enough books to attest a lively and dynamic process of harmonization with the broader Romanian and European aesthetic experiences. Both prose and poetry mainly focus, in genuine ‘80s tradition, on a textualist, bookish and self-referential endeavor, as well as on a minimalist, authenticist approach or on exuberant neo-avantgarde, beatnik and rebellious exercises, at least partially synchronized with the ‘90s and the 2000s developments on the other bank of the Prut.

Textualists and bookish intellectuals Living tissue. 10 × 10 (2nd edition, Cartier, 2014), by Emilian Galaicu-Păun, one of the most representative textualists, is a novel which is Bessarabian by fable and European by subject, close to the narrative techniques of Cortázar, Carrère, Calvino. The book is build like a labyrinth, with several narrative floors and can be read as a social-political novel about the (post) Soviet experiences in Bessarabia. Additionally, it can be seen as a novel about writing and an erotic apology of The Beauty without a Body. Both the prose and poetry of Galaicu-Păun are labyrinthine hypertexts, where almost every phrase or line is a reference to books and writers from the author’s inner library. Through the art of (re)combining languages, genres and literary models, his texts become multicultural and polyphonic palimpsests. The writer is exploring the infinite possibilities of cultural and inter-textual radiance of language, while the revelations of his speech are always related to the pedantic nature of a penetrating aesthetic game.

Nicolae Leahu’s Erotokritikon. Prince Charming, son of the pen (Cartier, 2011), is textualizing in a playful manner, with prose-poems modeled out of various cultural references, paraphrased with irony, processed through the grinder of a critical conscience passioned about the effervescence of the most unusual intertextual connections.

A poetry in which the show of intelligence takes a backseat is that of ‘80s Grigore Chiper. He sees the world as lacking a coagulant center, desecrated, broken in pieces. In Absintos. Clouds of ink (Arc, 2015), his inner library, sensitivity and outlets of imagination

allow him to rebuild the picture of reality and invest it with significations from the textual world of the Book.

Unlike Chiper’s unitary poetry, Arcadie Suceveanu’s lyric creation has undergone a transformation from baroque modernism to the playful post-modernism of the ‘80s and, in Beings, shadows, epiphanies (Arc, 2011), to nostalgic autobiographic works, in which memories about his mother, father, the old Cernăuţi, etc., are filled with archetypal meanings.

An aristocrat of poetry, somewhat blasé, is Vasile Gârneţ. In The Borges Meadow (Vinea, 2002), the Bessarabian landscape is observed with gloom from within the fortress of the book by a lyrical self who is lucid, sensitive and brilliant. The ”supreme savant” Teo Chiriac’s Sacred Monster (Teo’s Stairs) (Arc, 2009), characterized by a thick intelligence, is a philosophicalpoetical defense of the Logos.

Nicolae Popa represents his ‘80s generation through spirit rather than technique. In The Elegies of the Writers’ House (Vinea, 2013), he surprises through daring metaphysical dives into the self’s inner cracks.

Popa is characterized by fine analogies, the subtle transfer of poetic image from reality to fiction, from past to present, from illusion and virtual to certitude.

In his novel The plane smelled of fish (Arc, 2008), the factual is mixed with the psychological, the imaginary with contemporary reality of Moldovan transition, in hybrid episodes, blending various styles and narrative perspectives.

A textualism that excels in the playfulness of language and irony of vision is found in the poetry tome Haydn between two horns (Vinea, 2015) by Mircea V. Ciobanu.

Meanwhile, Ghenadie Nicu’s The Desert of Consonants (Știinţa, 2003) has a bookish sensitivity radiating from the folds of a neo-logical cape. Inter-textuality, branching language and a search for playfulness are the main tools of narration in Anatol Moraru’s Medal minter (Prut Internaţional, 2008).

Intimists, minimalists, authenticists A phenomenon specific to Bessarabian literature after 1990 is increased attention to topics from the Soviet daily life, a decrepit and anguishing environment, usually expressed in a minimalist style. Rabbits don’t die (Polirom, 2007, revised 2nd edition), by Savatie Baștovoi, is perhaps the best Bessarabian novel after 1990. It is a subtle radiography of the Soviet school

iulie

2016

54 5 5

august

environment, perceived through the subjective eyes of a child. Rigorously built, impeccably articulated, the novel contains several epic lines and layers of meaning. Idiotic education through slogans and clichés, ideological manipulation and other Soviet shortcomings are portrayed with authenticity and via courageous artistic means. The naturalism of odious daily scenes is interwoven with the mythical, the symbolic and the parabolic, with the surrealist absurd, into a speech of great refinement and sensitivity.

The life of Moldovans after the fall of the USSR is a favorite topic of novelists Iulian Ciocan and Dumitru Crudu. Both are focused on the banal daily life, on simple people, thus illustrating a programmatic minimalism while trying to faithfully represent a confused society. The Land of Sasha Kozak (Tracus Arte, 2011) by Iulian Ciocan offers a gloomy look at the post-Soviet transition in Bessarabia, suggesting that corrupted politics mutilated the mentality of Moldovans and deprived them of any existential landmarks, leaving them with only the struggle to survive. The issue of inter-ethnic conflicts, of the never-ending quarrels between communists and anticommunists is treated in People from Chișinău (Tracus Arte, 2011) and An American in Chișinău (Casa de Pariuri Literare, 2013), by Dumitru Crudu, with a pinch of extra humor and stylistic taste. The post-Soviet mess is taken to extremes, in beat tradition, by the prose of the Vakulovski brothers.

At first sight, Alexandru Cosmescu, a well-learned young author of philosophical stock, could be included in the confessional-intimate branch of poetry. A kind space that receives me as if hugging me (Cartier, 2013) is characterized by a lyricism of subtle reflections, of feelings sublimated into a whispered discursive flow.

Beyond it however, one can see a penetrating rhythm of initiation into the silences of the Self. The recurrent gesture of touching the hands vibratingly reflects, like a shaking mirror, the states, emotions and images of a hyper-sensitive self.

Margareta Curtescu’s In the Dante Square (Vinea, 2014) belongs to the same confessional-intimate style, combining the speech of the internal biography with a textualist, bookish approach. The poetess wavers between the extroverting impulse and the fear of suffocating the poetry’s authentic breath with her inner tensions. Cultural references thus follow as a natural consequence.

Although the bookish aspect is always present in the poetry of Maria Șleahtiţchi from Our love is a beautiful lady (Vinea, 2015), the searches and findings of poetry

mainly occur in the space of intimacy rather than that of letters. The self is not reached through literature, instead, the inner movements awaken the visions of letters. The memory of blood with lavender smell, the ”fingers of light” illuminating the inner chambers are more loaded with being than all the figurations of literature. Thus, the true recovery/reconstitution of the self comes from the lively and tumultuous intimate space, what the poetess calls ”my multicolored lights from within”.

The internal muster and expedition within are the catalyst of lyric ”breathing” in Călina Trifan’s Women love like they breathe (Arc, 2011). This is the source of the poetry of love and death, Călina Trifan’s favorite topics, as well as of her reflections about art, time, destiny, existence, etc. The mark of these meditationsreflections-attitudes are concentration and decency.

Inner sounds flow in a whisper, on low keys, braided into a specific style.

Moni Stănilă is a remarkable writer thanks to the subtlety of her meditations. The 4th (Tracus Arte, 2013) deepens the reflexive vein from the writer’s poetry and convincingly asserts in the Bessarabian literary space the narrative with theological stakes. The novel builds at a quick pace and with a surprising grace of phrasing an itinerary of purification by suffering, of mystical and religious initiation and of opening towards the other, through love. In the field of short prose, the author interested in mysticism and the occult traditions of the Bessarabian village is Nicolae Spătaru, in his The little angel was wearing a mini skirt (Junimea, 2015).

The poetry of Liliana Armașu shows a lucid and internalized lyrical self. The poetess transforms loneliness into an autarkical, self-sufficient universe, assaulted by empirical and literary experiences.

Loneliness, the leitmotif of Wednesday loneliness (Arc, 2013) and Tomorrow will be different (Arc, 2015), is a torment for the self-devouring lucidity and a gift for the reveries in which the grave meanings of existence become apparent, poetically expressed in a natural and original manner.

Aurelia Borzin presents a poetry of the daily life in Of the living beings (Vinea, 2015), with explorations of the female biology, treating motherhood and pregnancy, and of its rapports with the spiritual and emotional sphere.

From the memories of a childhood lived in a rustic space during the Soviet age, a childish ingenuity comes forth, expressed in a minimalist style in Diana Iepure’s One hundred thousands in the stands (Casa de Pariuri Literare, 2011). Spontaneity, organicity and naturalness make up the protective myth in which childhood is situated and sheltered from all storms.

Neo-romantics, surrealists, expressionists, oneirics We find a postmodern kind of neo-romanticism in Andrei Ţurcanu’s Royal Green (Vinea, 2015). Supreme desperation meets an unquenchable thirst for life and for the Absolute of the ”royal green” in an incendiary lyricism of love. The poetry overwhelms with its living pulse and the draughts of fresh air flowing from words, as well as with the ardency which erupts from the focused timbre of confession.

If Andrei Ţurcanu writes the most poignant love poetry in recent memory in Bessarabia, Dumitru Crudu writes perhaps the most disturbing death poem. Scarfs in the sky (Cartier, 2012) is a testimony-book of a sensitivity unleashed by the immediate presence of death. At the deathbed of his wife’s mother, the poet has the revelation of a life slowly flowing towards death. This experience viscerally disturbs him and sharpens his senses to their limit, producing dramatic fractures of conscience. The poetic speech is rooted both in minimalism and expressionism, with spontaneous explosions of all-conquering authenticity. An ontological kind of authenticity we can find in Dumitru Crudu’s latest poetry booklets Goodbye, father (Tracus Arte, 2015) and Cries from under water (Vinea, 2015).

They are diary-poems, in which the form is not as important as the feverish recording of the moment’s suffering and of the visions constantly triggered by it.

Although claimed by the ‘80s generation, it is actually hard to classify Irina Nechit’s poetry into a generational formula. Her Child in the yellow car (Cartier, 2010) commutes between expressionist whirling and neoimpressionist relaxation. The ”tyranny” of meanings and of the ”profundities” mocked by the ‘80s generation breaks to the surface even when the poetess tries to give the impression of an absolute detachment from everything that’s grave, solemn and with an immediate impact.

The poetry of Silvia Caloianu in Narcotango (Vinea, 2013) emanates freshness and youthfulness. The lyrical self is spontaneous, tumultuous, with its blood ”rumbling/ like a dangerous herd of wild horses”.

Femininity manifests itself in passions, coquetry, temptations, moods, anxieties, contortions, discretely expressed and only sometimes erupting in the rhythm breaks of extremely intense emotions.

A poetry of contrasts, in which euphony alternates with cries, diaphanous images with nervous and harsh ones, maternal and luminous femininity with the gladiatorial Amazon spirit, is found in Radmila Popovici’s

Intimatum (Vinea, 2014) and in Unicat (Vinea, 2015).

With Silvia Goteanschi, the poetic show is guaranteed by the play of a crazy and unpredictable fantasy. In her The dramaturgy of shiny ropes (Vinea, 2014), a flow of undulations, twists, jumps and rallying of visions leads to unusual stagings in the poetess’s intimate world.

Spectacular scenery with existential ramifications can be found in Doina Postolache’s Poems with moths (Prometeu, 2011). This booklet is unique on the Bessarabian scene because of its impressive lyrical stories, peopled with moth-characters, skillfully directed by the poetess in original images and surprising flows of meaning.

Some debuts have seemed more like confirmations, garnering immediate praise from critics. Du-te free (Cartier, 2015) by Aura Maru is a poetry of the immigrant, who travels through different cities and countries and undergoes a visceral metamorphosis of identity (”the bones are turned inside out”). Poems for Ivan Gogh (Paralela 45, 2015) by Maria Pilchin imposes a serene poetry of love over the background of ethnic tensions and identity crises in the Bessarabian (post)communist space. In Virgil Butnaru’s Return to Innocence (Casa de Pariuri Literare, 2014), literary impressions and the reflections of a depoliticized daily life are combined to great aesthetic effect. In Anatol Grosu’s Letter from Filipeni (Max Blecher, 2012), the experiences of childhood are the source of creative speculations full of ingenuity and genial mythologization. A poetry of the daily life is found in Ion Buzu’s 3 ml of Konfidor (Casa de Pariuri Literare, 2013), from where he extracts the poison (konfidor) that nauseates and fuels the desire to escape, to annihilate the self.

These and other remarkable books recently published in Bessarabia reflect, directly or via ricochet, a literary conscience synchronized with the new rhythms of globalization, alternating between playing with the (textual) reality and ontological anxieties and fractures.

Nina CORCINSCHI

iulie

2016

56 5 7

august

Anatol Vidrașcu: de la podul de flori, la podul de cărţi E deja un fapt constatat că acum un sfert de veac, în Republica Moldova, dar și în lume, se dărâmau multe mituri și, totodată, punţi de legătură. Cărţile de altădată și învăţăturile pe care le conţineau păreau depășite și insipide. Cărţile noi, cele care urmau să se scrie, păreau incerte. Să mizezi pe carte într-o perioadă în care erau lăsate de izbeliște bibliotecile și Luminiţele se considera o idee fără sorţi de izbândă, ba chiar oarecum sinucigașă. Să îndrăznești să faci din editarea de carte o sursă de existenţă și chiar de profit era și, de ce să ascundem, este încă o utopie. Un veritabil act de curaj era să speri că poţi contribui la reabilitarea prestigiului cărţii și a rolului intelectualului în societate, despre care se credea că a adus ţara la sapă de lemn sau care servea drept exemplu clar de eșec: la ce îi folosește cutăruia că a făcut facultate, dacă e șomer sau vinde legume și ciorapi la piaţă?, insinuându-se că o astfel de soartă îl așteaptă pe oricine va alege să facă carte.

Aici, pentru a reda pe deplin tabloul, este bine-venit să amintim afirmaţia lui Ray Bradbury: Nu trebuie să arzi cărţi ca să distrugi o cultură.

Trebuie doar să convingi oamenii să nu le mai citească. În astfel de circumstanţe, în 1989, se pun bazele primei edituri private din Republica Moldova – Litera. Astăzi, la 27 de ani de activitate, Editura Litera numără șase mii de titluri de carte, editate în 26 de milioane de exemplare. Aceste cifre reprezintă, de fapt, cartea de vizită a editurii şi a editorului Anatol Vidrașcu.

Destinul Literei s-a scris concomitent cu destinul tânărului stat Republica Moldova și al generaţiilor de cititori care s-au educat între timp, dar și al cititorilor în devenire, ale căror preferinţe și scopuri în viaţă vor fi marcate de primele cărţi care le ajung în mâini. „Am pornit-o uşor, la început eu fiind unicul angajat al editurii, după aceea lucrurile s-au mai extins, am invitat colegi cu care am mai lucrat, dar perioada de înflorire a editurii a fost când mi-am trimis fiii în România la

studii şi, după absolvire, am fondat împreună o editură.

Datorită eforturilor feciorilor mei, dar şi viziunilor lor, ei fiind tineri şi energici, prin editura din România am salvat editura de aici, am salvat procesul editorial. Când am lansat editura, nici nu mi-am putut imagina că voi ajunge să depăşesc tirajele celei mai mari edituri din Republica Moldova – Hyperion, care a fost pentru mine un criteriu, cu 250, 350 de titluri pe an, deci câte o carte în fiecare zi. În prezent, la Litera, noi edităm câte două cărţi pe zi şi ne reţine numai faptul că piaţa nu poate să înghită mai mult, şi atunci încercăm să ne extindem şi în altă parte”, mărturisește editorul Anatol Vidrașcu, pe care l-am provocat la o discuţie despre începuturi, realizări, speranţe și așteptări. „Al şaptelea an consecutiv suntem pe primul loc după vânzări în România, avem un venit financiar destul de stabil şi ne permitem să comandăm ilustraţii pentru cărţi la cei mai mari pictori, să încheiem contracte cu laureaţi ai premiului Nobel”, mai spune editorul, care deschide câteva paranteze: „Editura Litera are norocul să ofere cititorului şi o calitate grafică deosebită. Întrun fel, editura din Bucureşti şi editura din Chişinău se completează reciproc: cărţile se redactează acolo unde există foarte buni redactori şi corectori de limbă română, iar designul, machetarea şi ilustraţiile, în mare parte, se realizează la Chişinău.

Un atu al nostru este faptul că specialiștii de aici au avut o şcoală grafică foarte bună, artiştii au făcut studii în şcoli poligrafice la Moscova, Leningrad sau Lvov, unde s-au format şi şi-au cultivat un anumit nivel de cultură, pe puţinii dintre cei care au mai rămas i-am cooptat în echipa noastră, de exemplu, Simion Zamşa.

El, împreună cu Elena Karachentsev, a absolvit şcoala din Sankt Petersburg şi, desigur, acesta este un avantaj de înaltă cultură a ilustraţiei pe care o prezintă, ei au o anumită fineţe, un anumit simţ al culorii”.

Litera este prima editură din spaţiul românesc care

a pătruns în mediul online, venind în întâmpinarea tinerilor şi prin intermediul noilor tehnologii. „Nu este prima dată când învăţăm de la alţii. La expoziţiile la care participăm toată echipa in corpore – şi fiii, şi nora, care se ocupă de activitatea editorială în România, sondăm piaţa şi urmărim ce fac alţii. Iată de ce, întotdeauna, am fost cel puţin cu o jumătate de pas înaintea altor edituri. Aşa am ajuns să facem cărţi electronice. Audiobook-urile, spre exemplu, îţi aduc mai multe avantaje, dacă cumperi cartea, ai versiunea electronică (poţi s-o citeşti la calculator, fără să o mai plăteşti) şi, în acelaşi timp, poţi s-o auzi în lectura unui actor îndrăgit, ceea ce oferă mai multe posibilităţi, acestea fiind atractive şi pentru generaţiile mai tinere, obişnuite cu asemenea forme de promovare a cărţii.

Acum pregătim colecţii repovestite, care (nu am vrut noi să le intitulăm aşa), în fond, constituie nişte repovestiri ale marilor opere clasice… pentru leneşi. Redăm esenţa unui roman de 700-800 de pagini în 70-80 de pagini, deci le oferim un rezumat prezentat de un scriitor sau de un ziarist. Am realizat deja primele opt titluri şi vom continua cu operele scriitorilor români, pentru că e o idee care are succes printre cititori. Părinţii cumpără şi le dau copiilor să citească marile romane măcar într-o variantă simplificată.

Dacă Grigore Vieru spunea despre secolul XX că este un secol grăbit, ce să mai spunem despre secolul XXI? Trebuie să recurgem la toate tehnicile posibile ca să facem cartea accesibilă. La editură nu optăm neapărat pentru carte în varianta ei tradiţională pe suport de

hârtie, ea poate să apară la fel de bine şi pe suport digital pentru cei care sunt familiarizaţi cu acest gen de lecturi.

Apartamentele unora dintre intelectuali sunt pline de cărţi, pe când astăzi, toată această literatură poate să încapă pe un dispozitiv, ceea ce constituie o performanţă. Cartea nu va dispărea niciodată în forma ei tradiţională, dar în viitor o să se pună mai mult accent pe varianta digitală”, punctează editorul.

Albume, enciclopedii, dicţionare, istorie, literatură practică şi, bineînţeles, literatură artistică – aceste apariţii reprezintă tezaurul editurii Litera. Seria celor 100 de scriitori români din toate timpurile, a căror editare Litera își propune s-o încheie în 2018, când se vor împlini 100 de ani de la Unirea Principatelor Române, concomitent cu scoaterea de sub tipar a volumului II al Mileniului românesc – iată doar câteva proiecte în derulare ale editurii.

Cât despre proiectele de viitor, ele vin în strânsă legătură cu realităţile noastre, este de părere editorul Anatol Vidrașcu: „Îmi pare rău de familiile destrămate, este o realitate tristă, cu care se confruntă societatea noastră. La o anumită vârstă, copiii au nevoie într-o măsură mai mare de sfatul mamei sau al tatei, dar, cel mai bine, al amândurora şi aceasta îi dă copilului o anumită viziune, îl face să nu o ia pe cărări greşite.

Prezenţa părinţilor şi cartea sunt modelele cele mai importante în educarea unui copil. Dacă un copil duce lipsă de aceste modele, atunci îl educă stradă şi ea nu este întotdeauna dascălul cel mai bun”.

Anatol Vidrașcu: From the Bridge of Flowers to a Bridge of Books A quarter-century ago in Moldova, in a pattern seen in other parts of the world, myths were being busted and, at the same time, bridges were being burnt. The old books with all their teachings seemed all of a sudden obsolete and useless. The new books, the yet to be written ones, seemed uncertain. To rely on a book in an age when libraries and the [state-owned] Luminiţa bookstores were being abandoned was pointless or perhaps even suicidal. To try to make a profit, or at least a living from book publishing was a utopia, and let’s be frank, it still is. A true feat of courage it was to hope that you could contribute to restoring the prestige of the book and the intellectual’s role in society, as many considered the intelligentsia [of the national revival

movement] responsible for driving the country into desperate straits or, at any rate, saw the intellectual as a clear illustration of failure: what’s the point of your college diploma if you have to vend cheap stockings at the sidewalk for a living?, a belief that also worked as a deterrent for anyone fool enough to embrace books.

Ray Bradbury has the perfect illustration for this: You don’t have to burn books to destroy a culture. Just get people to stop reading them.

It was in such circumstances that Litera, Moldova’s first private publishing house, appeared in 1989. In twenty-seven years that have since passed, Litera published over six thousand books in 26 million copies. The man behind this accomplishment is the

iulie

2016

58 5 9

august

founder Anatol Vidrașcu.

Litera’s history was being written concomitantly with that of the young state Moldova and its young generations of readers, whose preferences and goals in life would be shaped by the books they would come across.

“We had a modest start. At the beginning, I was the company’s only employee. Then things started moving a little, as I invited colleagues from past projects. But the actual breakthrough occurred when, after completing studies in Romania, my sons helped me start a publishing business there [under the same brand]. It was due to my sons’ effort, their vision, their youth and energy, and due to the Romanian venture that we were able to salvage the publishing house in Moldova. When I was launching the company, never did I expect that we would surpass the printing numbers of Moldova’s once largest publisher Hyperion, with its 250-350 titles a year, or a book a day, which represented an important indicator for me at that time. Today, we at Litera publish two books a day and our only restraint is that our market just cannot absorb more, so we are now considering other opportunities,” replies Anatol Vidrașcu after we challenged him to a discussion about his first steps, his achievements, hopes and expectations.

“For the seventh consecutive year we’ve been leading sales in Romania, we have a quite stable income, and we can afford to commission the best artists to illustrate our books and even sign Nobel Prize laureates,” says the publisher, adding: “Litera is proud to be able to offer its readers an excellent graphic experience as well. In some way, the Bucharest house and the Chisinau house complete each other: the editing is assigned to where we have first-rate Romanian-language editors and correctors, and the overall design, the layout design and the illustrations are mostly done in Chisinau.

We have the great advantage of working with Moldovan specialists that have an exceptional background in graphic arts; many of our artists studied at printing and graphics schools in Moscow, Leningrad or Lviv, where they grew and achieved a certain level of culture. The few that remained are now working with us. For example, Simion Zamşa. Together with Elena Karachentsev, he graduated from the Saint Petersburg school and this is certainly a proof of a superior level of illustrative culture: they have this finesse and particular sense of color”.

Litera was the first publisher within the Romanian space to appear online, meeting the youth’s needs in this way, too.

“It’s not the first time that we learn from others. At fairs, our entire team, including my sons and my daughterin-law, who are in charge of the Romanian business, is

exploring the market, following what others are about.

That’s how we’ve managed to stay always at least half a step ahead of other publishers. That’s how we came to offer e-books. The audiobooks, for example, offer multiple advantages: if you buy the book, you have the electronic version (which you can read on a digital display without any additional fee) and at the same time you can listen to it being read by a popular actor, which makes them widely appreciated among the younger generations in particular.

We are now preparing a series of audio abridgements.

These are essentially condensed forms of great classical works for the, um, lazy ones: we are capturing the essence of a 700-800 page novel into 70-80 pages, offering a sort of summary narrated by a writer or a journalist. We already completed work on eight such abridgements and we will continue with adaptations of Romanian authors. This is popular among the readers.

For example, parents buy such books so that their children could get acquainted with the must-reads at least in a simplified version.

If the twentieth century was a “hurried century”, as Grigore Vieru put it, what can we say about the one we are living in? We need to make use of every possible way to make books available. We at Litera understand that a book mustn’t necessarily come in a traditional hard copy; it can very well appear in a digitalized version for those who prefer this kind of reading.

The flats of many intellectuals are filled with books, but today all that literature can be squeezed into one small device, which is fantastic actually. Books in their traditional form will never disappear, but the digital version will be the preferred one in the future”, thinks Anatol Vidrașcu.

Litera has it all: albums, encyclopedias, dictionaries, history, fiction and non-fiction. Among its ongoing projects perhaps the most important one is the 100-piece series of best Romanian authors of all times, which Litera intends to complete by 2018 to mark the 100th anniversary of the Unification of the Romanian Principalities.

As concerns future projects, Anatol Vidrașcu says they will be in close connection with our realities: “It makes me sad to see all these broken families. This is a sad reality facing our society. At a certain age, children need to a greater extent the advice of their mothers or fathers, or better yet of both of them, preventing their slipping to wrong paths in the future. Parents and books offer the most important role models in a child’s education. If a child lacks these models, the street takes over in raising him and the street is hardly the best teacher”.

Imagini: Mihai Potârniche

iulie

2016

august

GENERAȚIA INDEPENDENȚEI

Anatol Vidraşcu şi cei patru feciori ai săi / Anatol Vidraşcu with his four sons

60 6 1

Imagini: Andrei Mardari (Moldpres)

GENERAȚIA INDEPENDENȚEI

iulie

2016

august

62 6 3

Moldova: revista care a schimbat Moldova 1. Litera vie şi litera moartă ...La Biblioteca Naţională, răsfoind colecţia de jumătate de secol a revistei pe care o ai în faţă, dragă cititorule, m-am simţit într-o maşină a timpului, teleportată pe tărâmul oamenilor extraordinari, frumoşi la chip şi la suflet, care nu doar au promovat, dar au şi cultivat imaginea vie, bogată şi fremătătoare a Moldovei. În apogeul existenţei sale, revista era prezentă, practic, în fiecare familie: peste o sută de mii de abonați, iar cititori, desigur, mult mai mulți. Atât textele îngrijite cu acribie de Alexandru Gromov, rubricile De la Naslavcea la Giurgiulești, Autograf pentru Moldova, O carte pe lună ș.a., cât şi imaginile generoase denotă fantezie, profesionalism şi căutări creatoare. Or, se ştie, în cultură sunt la mare preţ, pe lângă cei ce ochesc şi trag cu arcul, şi cei care pregătesc săgeţile: Moldova a fost şi rămâne catalizator al schimbării în bine, generator de idei în cele mai diverse domenii ale vieţii. Astfel, revista, înglobând oarecum lumea veche şi lumea nouă, transcende spaţiul cultural dintre Prut şi Nistru, dar şi timpul său, aleasă carte de învăţătură.

Influenţa-i vizionară se propagă în valuri, precum cele de cutremur, din epicentru în toate direcţiile. Sfidarea limitelor şi schimbarea perpetuă, încrederea în ce făptuieşti, sentimentul libertăţii de exprimare – astea ar fi cuvintele-cheie când ne referim la colectivul revistei; idealuri perpetuate prin ani, căci, deşi s-au schimbat termenii, suma rămâne; revista şi-a păstrat aspiraţiile, reinventând jurnalismul ca sărbătoare, dar şi ca forţă motrice, încercând să satisfacă foamea de unic, de adevăr istoric şi etic, de ludic, în ultimă instanţă. Şi astăzi, ca şi acum 40 de ani, când m-am angajat la revistă, le păstrez colegilor mei de la Moldova acelaşi respect geamăn cu evlavia: graţie lor, stratul nutritiv al sufletului basarabean n-a sărăcit, ci, dimpotrivă, s-a produs miracolul răbufnirii, al continuităţii: s-a creat o simbioză aparte între marii maeştri Alexandru Gromov, Anatol Gugel, Alexandru Cosmescu, şcoliţi la Iaşi şi la Bucureşti, la profesori nepereche, şi generaţia noastră, terorizată de semidocţi în aule pseudouniversitare...

De curând, vizitarăm Polonia, invitaţi şi la trustul de presă Gazeta Wyborcza, una dintre operele de durată ale lui Adam Michnik, eroul rezistenţei antitotalitare; mă gândeam cu tristeţe la realităţile noastre: deocamdată, cam toate ideile scandate acum un sfert de secol în piețe rămân la nivel de limbaj, enunţate gratuit; legi perfecte, trase la indigo după cele europene, nu funcţionează, iniţiativele lăudabile sunt declarate, dar se volatilizează fără conexiune cu realitatea.

Pentru ca litera moartă să învie, se impun instrumente şi instituţii – televiziune activă, ziare de tiraj, promotori angajaţi, sinceri şi oneşti, autorităţi morale necompromise. Pentru ca mesajul să fie eficient, e musai să fie auzit, conştientizat, asumat. Avem legi de protecţie a copilului şi pruncii sunt omorâţi în bătaie; avem legi anticorupţie, dar funcţionarii nu se concep ei înşişi într-un spaţiu incoruptibil, se cred deasupra legilor, sute de despoţi de birou sau de bucătărie, directoraşi şi băgători de seamă... Cu certitudine, Polonia a evoluat şi fiindcă a avut înainte de 1989 oameni ca Adam Michnik şi îi are în continuare. Şi autorii revistei Moldova au fost, aidoma polonezilor, acceleratori de particule creatoare şi ctitori prin

vocaţie. Să nu fii laş, să fii mereu de partea binelui. Să nu faci rău, să nu te iei frate cu diavolul, nicicând şi pentru niciun preţ. În 1982, la închisoare, lui Adam Michnik i se propunea să semneze o hârtie care l-ar fi transformat din puşcăriaş în profitor de lux. A ripostat imediat: „Ştiu cât de adânc poate fi simţământul singurătăţii. Te gândeşti că te afli neputincios în faţa aparatului poliţienesc şi al armatei, mobilizat în acea noapte de decembrie. Încă nu ştii ce se va întâmpla. Încă nu ştii că oamenii vor începe să-şi revină din şoc, că vor apărea ziare de subterană; că Gdanskul, Świdnikul şi Poznanul vor cutremura din nou întreaga Polonie; că se vor forma structuri sindicale ilegale. Încă nu ştii că maşinăria generalilor se scufundă în nisip. Că roţile i se învârt pe loc, că avalanşa represiunii şi a calomniilor nu-şi nimereşte ţinta.

Dar ştii, aşa singur cum eşti, cu cătuşe la mâini, cu ochii plini de gaz lacrimogen, în faţa poliţiştilor care te ameninţă cu pistoale – poţi să vezi cu claritate în noaptea neagră şi fără stele, graţie poetului tău favorit, că drumul avalanşei depinde de pietrele pe care se rostogoleşte. Şi ai vrea să fii tu piatra care va schimba cursul evenimentelor. Din ceea ce am scris, ar trebui să rezulte clar că nu sufăr de fobia emigrării. Nu fobia mi-a dictat aceste rânduri. Şi nici orbirea patriotică.

Nu curajul mă face să aleg închisoarea în locul alungării. Fac această alegere de frică. De spaima că salvându-mi gâtul, aş putea să-mi pierd onoarea”.

Revista e piatra ce a schimbat cursul evenimentelor, magica apă vie a conştiinţei naţionale, oferind paradigme artistice cu deschideri multiple spre modernitate și postmodernitate.

Câtă artă, câtă valoare și autenticitate adunate laolaltă, dacă ținem cont de faptul ca intelectualii basarabeni ori s-au refugiat, ori au fost deportaţi, orice relaţie cu Patria fiind strict interzisă.

2. Alexandru Gromov, balaurul limbii române …Suntem compuși, în firea noastră, din simțiri hărăzite de părinții din părinți, dar și din întâlniri, lecturi, spectacole și filme. Slavă bunului Dumnezeu, am avut noroc de oameni cumsecade (javrele cu care m-am intersectat ocazional nu intră la socoteală). Totuși, în șirul de nobile întâlniri formatoare, maestrul Alexandru Gromov, prozator, cineast, traducător de excepție (prin osârdia Domniei Sale au ajuns la basarabeni Herbert Wells, Gustave Flaubert, Georges Simenon, Ray Bradbury, Alberto Moravia ș.a.), ocupă un loc aparte. Enciclopedist de stirpe occidentală, stegar al europenității, a întruchipat, prin cultura sa prolifică, prin inedit și imaginație, prin felul de a fi, de a scrie, ideea europeană în ce are mai incitant. Graţie Domniei Sale, mi-am dat seama că, de multe ori, nu contează ce ți se întâmplă, cu toții avem de trecut prin cumpene, contează atitudinea cu care le primești și le trăiești. În copilărie, îi înghițeam pe nerăsuflate uvrajele: Taina Luceafărului aș fi jurat că e scrisă dincolo de Prut, într-atât era de deosebită de scriiturile cu care eram îndopați la școală.

La vreo douăzeci de ani, am trimis o schiță la concursul anunțat de revista Moldova (publicasem, în numerele din

2016

august

debutul revistei, prin 1966, versuri însoțite de o poză: o școlăriță silitoare, cosițe și guleraș alb, după care primeam câte 50-60 de scrisori zilnic, nemulțumind amarnic poștașul satului!) și, spre surpriza mea, am luat premiul întâi, fiind în curând invitată să fac parte din colectiv. Alexandru Gromov, discipol al lui Șerban Cioculescu (se mândrea nespus de mult că-i fusese învățăcel), era îngerul păzitor al literaturii de orientare europeană: să publici în paginile literare ale revistei echivala cu o diplomă de noblețe. Or, la Moldova, nu apărea niciun rând fără viza (de la văz) dumisale: ședințele de stilizare, pe pajiștea verde, erau de neuitat; maestrul așezat la birou, concentrat asupra textului (cumpătat din fire, drămuia literele dactilografiate și economisea fiece buche – după redactare, textele erau asemenea desenelor avangardiste, împestrițate de semne și hieroglife meșteșugite, decriptate de Rita Roitman, inefabila noastră dactilografă), și mușteriii, adică noi, cuminți alături, indiferent de ce hram sau rang aveam, pe un scaun dărăpănat, tapițat cu verde (de aici și sintagma pajiștea verde). Manifesta o atenție specială, aproape senzuală, față de pagina scrisă: se bucura copilărește când afla o frază reușită, un cuvânt fraged, mai puțin rodat. Dar și când te prindea cu fofârlica, glisând pe cărăruia minimei rezistențe, adică un text de suprafață, încropit în doi peri, mămulică-mamă! Se aprindea iască, se zbuciuma ca leul în cușcă, se ridica de la birou, scotea foc pe nări, balaur al limbii române pe care o cultiva în toată presa noastră de ieri și de azi.

Harul său îndrumător a odrăslit ctitorii de aleasă cultură: clubul „Solaris”, unde au răspuns chemării literaturii de anticipaţie viitorii condeieri Ioan Mânăscurtă, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Alexandru Roşu; nenumărate emisiuni la radio, întâlniri prin școli cu membrii Societății Limba noastră cea română. Nu-și precupețea timpul și energia, neostenit în a face bine. Cultiva vocația prieteniei – familia mea a beneficiat din plin de această virtute, vrednic releu între generații: în vremuri de tristă faimă, când era de-a dreptul periculos să-ți pui în relief sentimentele confesionale, ne conducea prin locuri de poveste, unde se înălțau odinioară lăcașuri de cult, devastate criminal de sovietici: Biserica „Sf. Vineri”, „Buna Vestire”, Catedrala veche cu Hramul „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”, „Sf. Ilie”, ca și edificiile purtând efigiile fruntașilor Sfatului Țării. De parcă ar fi plantat în suflete mirabile semințe, menite să poarte rod peste decenii: cu studenții mei, urmez același itinerar fascinant, vorbindule, acum, despre Alexandru Gromov. Prin viul său grai, aflam istoria ocultată, nescrisă, interzisă a artei și a culturii basarabene, condimentată fastuos cu pătăranii și vorbe de duh: de la el auzisem despre articolul epocal La carte, bade Verdilă!, despre năravurile lingvistice ale secretarului CC de pe atunci, Vanea Bodiul, care i s-ar fi adresat cuiva prietenește: măi tu, ne-bun om! Neiertător pentru vremile bezmetice ce i-au amputat Patria, smulgându-l de lângă fluviul copilăriei sale – Dunărea purtătoare de corăbii, tărâmul magic al libertății. Și, nicidecum mai puțin important, era expert,

Revista

-50 de ani

64 6 5

arbitru al eleganței în arta conviețuirii, meșter neîntrecut în rânduiala sărbătorilor, vel-paharnic la neuitatele petreceri colocviale de la revista Moldova, cu un ritual nestrămutat și plin de farmec: versurile personalizate, în română și rusă, ale poeților de curte Anatol Ciocanu și Boris Marian, desenele neuitatului Vasile Dementiev, pozele… poznașe ale lui Izea Zemșman. Oaspeți de soi: Nicolae Sulac, Ion Vatamanu, Igor Vieru, Nicolae Matcaș, Ion Dumeniuc, floarea artei și culturii basarabene. Imnurile țărilor europene, știute pe dinafară de monarhistul Alexandru Gromov. O epocă de aduceri aminte, străluminată de harul balaurului temerar ce s-a consacrat slujirii fără preget a culturii române și a Patriei cinstire.

3. Crăişorul dulcii slove, Anatol Ciocanu ...Precum toată literatura rusă contemporană ar fi ieşit din „Mantaua” lui Gogol, poezia noastră șase/optzecistă a răsărit din mapele durdulii de pe biroul lui Anatol Ciocanu.

Adolescent precoce, psalmodiind dorul sfâșietor şi misterios, nostalgia orizonturilor infinite, ispitit de „lumea voioasă de umbre a poeziei”, peregrin de o răbdare şi o politeţe excesivă, s-a înzăuat în serviciul zilei de mâine a artei şi literaturii, mereu sprijinind „Ramurile” şi „Penelurile”, „Rampa” (cea cu adevărat de lansare), detectând orice smic de talent, oferind şanse chiar şi celor cărora nu le-a prea pus Dumnezeu mâna pe cap...

Debutând spectaculos cu Sărutul soarelui, tămâiat şi de critică, şi de admiratori, trăieşte Anul neobişnuit, pentru a se prinde mai apoi cu amândouă mâinile – şi îndeosebi cu sufletul în cumpănire – de Firul Ariadnei; iar atingând Vârsta teiului şi a Sonetelor din câmpie, reveni, din mugur măgură, la alte Cântece de acasă, nutrind lirica-i vizualizată, melodioasă până la incantație. La ceasul când fiecare obraznic înfuleca praznicul, Anatol Ciocanu, poetul nădejdilor sugrumate, împrăştiate în cele patru vânturi, n-a încăput (poate nici n-a dorit-o, graţie facturii morale delicate) la ospăţul deşănţat al onorurilor scoase la tarabă, al premiilor aranjate şi al tirajelor fabuloase. Însă nu găsiți niciuna din plachetele-i zăcând fără căutare. Ca la începuturi, rimele jonglate cu dexteritate de fachir, desenul interiorizat şi expresia caligrafică a poemelor tandre şi melancolice sugerează o seninătate soră cu cea a bolţii la Mălăieşti, în Cireşar. Albatrosul târând după sine, cu eleganţă de invidiat, trena rutinei cotidiene (traducea intens din lirica universală, mulţi tineri compozitori au beneficiat de amabila-i conlucrare – dumnealui nu ştia, pur şi simplu, să spună „nu” dacă era rugat, lansându-se cu melodii cărora le-a ajustat texte venindu-le mănuşă, Seara albastră a Anastasiei Lazariuc fiind doar un exemplu). Un Labiş ajuns la maturitate, dar şi un Rimbaud resemnat, cireş primăvăratic streinel în toamnă, mângâindu-se doar cu amintirea prisosului de rumen rod, cu foşnetul aluziv al frunzelor amărui: a fost şi va rămâne Anatol Ciocanu, micul prinţ responsabil de soarta îmblânziţilor.

Revista e piatra ce a schimbat cursul evenimentelor, magica apă vie a conştiinţei naţionale, oferind paradigme artistice cu deschideri multiple spre modernitate și postmodernitate.

iulie

Demn sub povara propriei bunătăţi, ilustrează perfect versul ovidian: „Ci doar renumele pe care-l dă poezia e veşnic”. Să ne amintim pasajele din Hronicul lui nea Alecu, alias Alexandru Gromov, publicate în nr. 5-6, 1996: Cică era odată într-o împărăţie, nu chiar dintre cele mai întinse, era acolo o tipăritură, şi găseai în ea din toate într-ales – poze de mai mare mândreţea, întâmplări, snoave şi bengoase gânduri semănate de către oameni cu înţelegere şi socoteală, dar mai cu seamă stihuri. Mai erau în ţară, ştiut lucru, şi alte tipărituri, şi nici din ele nu lipseau stihurile, dar iată ce-i făcea pe cărturarii acelor locuri să se crucească: nicăieri în altă parte nu se aflau versuri mai duioase şi mai măiestrit înveşmântate, scrise de codane, fete de măritat şi chiar tinere neveste, – nicăieri decât în acea tipăritură ce purta al plaiului nume. Dar bine a zis cine a zis: că de atâta-i cusut, ca să te pricepi cum să-l descoși. S-au apucat cărturarii, până și nu-prea-cărturarii, a priblui: ce oare să fie la mijloc? Ce fel de farmece și descântece s-or fi tăinuind dincolo de pragul acelei tipărituri?... Multe minți s-au frământat și multă sudoare a curs, până a ieșit la iveală cel dintâi capăt de ață: șade, cică, dincolo de cel prag un flăcău (din când în când, și ne-flăcău) care-și pune toată osteneala și neodihna să nu lase pe niciuna dintre plăpândele mlădițe fără drum, fără povață… E ca și cum ar scăpăra focul din amnar – izbucnește vâlvătaie. A fost marele noroc al tipăriturii că lungă vreme l-a avut pe acel credincios căuzaș al poeziei, nu de mărire poftitor, ci doar de a slovei dulceață. Că era de firea lui olecuță cam zamparagiu, apăi să-i fie de bine, că, de, cu cumințenia cui nu i se urăște din timp în timp? Cât despre acele stihuri fără de pereche, până la urmă au dibuit cărturarii: toate erau scrisori de dragoste tot lui trimise, crăișorului.

Subscriem…

4. Urma inimii planează în spaţiu Bucuria dezlănţuită a vremurilor de dezgheţ, spiritul lor răzbate din panoul pictural emblematic al Valentinei RusuCiobanu, distinsă personalitate, omagiată în repetate rânduri în revistă. Nu mai percepi pictura ca pe o ilustrare detaşată şi fidelă a realului, a naturalului, ci te prinzi instantaneu că e o realitate secundă, re-prezentată, antiretorică. Ea nu are răceala picturii academiste, ci emană o căldură «epifanică» a frumosului. E clar că dintr-un astfel de „banc” se putea naşte tabloul Diogene sau Îmblânzitorul de lei, lucrarea din 1967, în care: „Cel din mijloc e Igor Vieru, cel din dreapta e Mihai Grecu, ceilalţi sunt Glebus Sainciuc şi Dumitru Fusu. Ei sunt îmblânzitorii de lei. Grecu se gudură la Vieru, iar Sainciuc stă mândru cu piciorul pe leu. Dumitru Fusu, în ipostaza lui Diogene, umblă cu lumânarea în căutarea omului. Astea-s nişte bancuri de-ale mele, scorneli proprii.

Fusu «murea» de plăcere să-i vadă pe ceilalţi trei că stau pe nimic, în aer, suspendaţi.

Dumitru Fusu, de asemenea foarte prezent în revistă, a contribuit, în felul său, la promovarea artei ca vehicul al schimbării, prin spectacolele sale fantastice şi fantasmagorice,

cu Teatrul unui actor: după ce urmă nu rămăsese din minunea Luceafărului de odinioară, trecea din sat în sat, din şcoală în şcoală, cu Veacul omului, Şoapte de nuc şi mirifice spectacole de inspiraţie folclorică. De la Fusu seniorul, ştafeta pionieratului artistic de căutare identitară şi estetică a fost preluată de fenomenul Andrei Vartic (iniţiatorul discuţiei despre destinele creaţiei în mediul juvenil, în revista anilor ’80, sub genericul Un tânăr cu cartea în mână, dar şi unul dintre cei mai activi participanţi la Masa Rotundă Teatrul moldovenesc la răspântie de idei, Moldova, nr. 5, 1987). E aventura intelectuală a Teatrului poetic, iniţiat de colegul nostru, regretatul Andrei Vartic, reprezentantul generaţiei ’70. Aici e locul de a deschide o paranteză: în Basarabia, generaţia ’70 e totalmente diferită de generaţia ’60, ce avusese parte de un oarecare elan, indus de dezgheţul hruşciovist. Pentru generația ’70, totul era amorf, lipsit de speranţă, degerat şi degenerat. Cehoslovacia, Afganistan, procesele politice.

Fortăreaţa realismului socialist. Să dai glas celor mulţi; departe de perfecţiune, însă sincer, cu o energie a protestului extraordinară. S-a născut pe 21 octombrie 1948, la Dănceni, în familia lui Vasile Vartic şi a Zinoviei (n. Constantinov).

Pe linie maternă era înrudit cu sociologul şi folcloristul Petre Ştefănucă (1906 – 1942), discipol al Şcolii sociologice a lui Gusti, martirizat după ocuparea Basarabiei de către sovietici. Învaţă la şcoala medie incompletă din satul natal, apoi la cea medie de cultură generală din or. Ialoveni (1955 – 1966). Dă admiterea la Universitatea de Stat din Chişinău, specialitatea Fizică şi spectroscropie, al cărei licenţiat devine în 1971. Încă în anii de studenţie este urmărit şi anchetat de KGB pentru „vederi apolitice şi credinţa în Dumnezeu”, precum şi pentru organizarea unor manifestări proromânesti şi antitotalitariste (de exemplu, în vara lui 1968 – o acţiune de protest în legătură cu invadarea Cehoslovaciei de către trupele sovietice). Din acest motiv, timp de şapte ani după absolvire nu este acceptat nicăieri la muncă. În schimb, este reţinut de mai multe ori – la Moscova, Vilnius, Riga, Leningrad (Petersburg); la Chişinău este internat forţat în spitalul de psihiatrie (vara lui 1972). Pentru a-şi asigura existenţa, munceşte „la negru” în Siberia. Concomitent, frecventează marile biblioteci şi muzee. Scrie şi publică în „samizdat” studii şi eseuri („Despre structura informaţională a poeziei”, „Informaţie şi rostire”, „Lupta cu urâtul”, „Despre dominaţie”, „Dacii şi informaţia”, „Eminescu şi Marshall McLuhan”, „Rezonanţe renascentiste în Balcani” etc.). În aceeaşi perioadă scoate, în tiraje simbolice, dactilografiate de autor, şi câteva cărţi: Drum prin rime, Arta iubirii, Jurnal baltic, Ion, Pod peste fluviu, Scrisori din Bizanţ, Lupta cu moartea etc. Abia după 1989 fragmente din aceste studii şi cărţi au apărut în mai multe publicaţii de la Chişinău, Iaşi, Bucureşti, Kiev, New York, Toronto etc. Se lansează în teatru, un gen propriu, inedit, de teatru poetic. A rămas în memoria contemporanilor în special spectacolul „Mai lungă-i clipa decât veacul”, o intercalare simbolică a operei lui Cinghiz Aitmatov cu folclorul autohton, precum menționa mai târziu. „Fiind vorba de o poetică teatrală, adică nescrisă

iulie

2016

august

pe hârtie, modurile de arhivare ale ei de către KGB erau mai puţine. Aşa mi-a venit în minte «strategia»: să lansez semnale poetico-teatrale de mare vechime, adică Oedip-rege (1974) şi Pasăre în vânt (1976) spre inimile celor tineri. Nu e de mirare că ultimul, adică Pasăre în vânt, a avut un succes impresionant şi semnalele lui au ajuns până în vremurile de acum. În acele vremi însă, noi mergeam simplu din sat în sat, din cătun în cătun, din şcoală în şcoală (ca şi Dumitru Fusu, de la care am învăţat destule) şi le spuneam copiilor şi tinerilor cele mai importante cântece bătrâneşti ale neamului românesc. Aşa am prezentat câteva mii de spectacole de poezie, mai ales la ţară, în săli arhipline – drept că unele erau mici de tot.

Câte aplauze şi flori am cules atunci? Foarte multe. Inimi de aplauze şi autobuze de flori, cum spuneam noi... Probabil, mai multe decât toate teatrele din Basarabia luate împreună.

Pe urmele noastre s-au creat peste 300 de teatre poetice de amatori. Atunci teatrul poetic din Cociulia a compus un vers care nu se uită: Teatrul poetic cu Vartic Andrei, coboară mai des la ţăranii tăi! A fost mai curând o strategie de trezire în masă a sentimentului naţional prin mijloace poetico-teatrale. Toma Alimoş, Meşterul Manole, Iordachi al Lupului, Mioriţa, Chira, Corbea, Doncilă, Balaurul, Fratele răzneţ, Înoată, înoată, bour negru, Luci, soare, luci, Descântece, Capre, Alaiul Calului, Urşii, Cerbul, Căluşarii şi multe alte geniale jocuri teatrale bătrâneşti au fost stâlpii de temelie ai acestei strategii. Multe din ele au apărut în 1982 şi pe un LP la vestita Melodia din Moscova – se numea «Înoată, înoată, bour negru». De fapt, tot noi am fost cei care am interpretat prin 1978-1979 o primă colindă tragică în Palatul Naţional – este vorba de Înoată, înoată, bour negru... Acelor texte şi jocuri teatrale le-am adăugat cele mai frumoase fragmente din letopiseţe («...pre Moldova este acest obiceiu, de pier fără de număr...», de Gr. Ureche), versuri de Miron Costin («...a lumii cântu cu jale cumplită viaţă...»), Dosoftei («...Cine-şi face zid de pace...»), Conachi, Asachi, Alecsandri, Creangă şi, desigur, Eminescu («Scrisoarea a III-a», «Ai noştri tineri», «Călin-nebunul»...). Experienţa ludică a acelor ani am relatat-o şi într-o carte, scrisă tot în 1982 – Paravanul dintre actor şi rol, editată «Samizdat»... Mulţi din tinerii care au venit în marşuri divine, mergând pe jos, la Chişinău în zilele de 25-27 august 1989 au fost contaminați de virusul teatral al teatrului poetic. Unde sunt acum acei tineri? Tot acolo, probabil, unde este şi tinereţea acelora care au dus pe umerii lor subţiri greul muncii nemaipomenit de grele şi de frumoase. Când zic grele, am în vedere KVZ-ul străvechi cu care ne deplasam, condiţiile străşnicuţe în care prezentam spectacolele (uneori câte 4 pe zi), lipsa apei şi murdăria din hoteluri, intemperiile, mai ales toamna şi iarna, frigul din neîncălzitele case de cultură de la ţară, de multe ori foamea... Frumoase, fiindcă efectul era colosal şi imediat. Au urmat «Lupii», «Scene din viaţa trandafirului», «Vânturile, valurile», «Pânze la orizont», «Comedienii», «Halta viscolelor» (dramatizare de Val Butnaru) şi, ca o altă piatră de hotar – «Ce vor scriitorii» (la care am lucrat împreună cu Mihai Cimpoi şi Vsevolod Ciornei), premieră revoluţionară din martie 1989, cu afişe scrise în grafia latină

Revista

-50 de ani

şi lipite pe afişierele din toată Moldova…”

Lumina naturii îşi trimite înapoi strălucirea sursei, originalul, cita din memorie Gromov. Când ceva asemănător i se întâmplă unui om, urma inimii planează în spaţiu, se spune.

5. Vocaţia de martor După fenomenul Vartic, pogoară tinerii șciukiniști, fondatorii TEI (Moldova i-a pus pe copertă imediat ce au sosit de la Moscova, luându-i sub aripă). Mai întâi, să analizăm contextul în care s-a constituit TEI; asumarea unui destin artistic liber de orice „control” ideologic sau, în prima fază, chiar instituţional, a oferit Teatrului „Eugene Ionesco” posibilitatea unui start de excepţie. A contat şi calitatea pregătirii profesionale a tinerilor actori. Când totul părea plin de speranță după prăbușirea URSS, Teatrul „Eugene Ionesco” era perceput ca instituţie-simbol a schimbării, dar şi ca teatru-laborator, unde se lucra aplicat şi cu talent la înnoirea mijloacelor de expresie scenică. Atmosfera de teatru-studio s-a menţinut multă vreme aici. În nr. 2, 1990, apare un interviu-fluviu cu Mihai Fusu despre artă, despre profesionalism şi diletantismul ce „trebuie calificat drept o ruşine naţională” şi, bineînţeles, despre spectacolul Aşteptându-l pe Godot de Beckett, veritabil manifest al Teatrului „Eugene Ionesco”, spectacol pe care tinerii actori, viitorii regizori Petru Vutcărău şi Mihai Fusu l-au montat într-o primă versiune în facultate, la Moscova, iar apoi l-au reluat pe scena „Luceafărului”, în plină perestroikă, făcându-l să vibreze la valul înnoitor năvălind deja afară, în stradă, sfărâmând baricade invizibile şi irigând spaţiile cu aerul tare al libertăţii. Într-o măsură mai mare decât altele, spectacolul neliniştii metafizice şi al aşteptării fără speranţă devenise la un moment dat semnalul unei atitudini radicale, pe care teatrul nostru n-o mai cunoscuse. Sau, cel puţin, nu atât de explicit. Pentru prima dată în istoria culturală, în scenă a apărut tricolorul, steagul național românesc flutura rebel pe trunchiul descărnat al arborelui din spectacol. Luase naştere un altfel de teatru – dezinhibat, persiflator, eliberat de poncifele realismului socialist, cultivat în întregul spaţiu sovietic; proaspăt şi juvenil, se distanța de clișeele mitopoeticii autohtone sufocante prin metaforismul artificios şi lirismul exagerat…

Secvența Gopo este cu totul deosebită: să nu uităm că înainte de Podul de flori a fost Maria-Mirabela, două filmemanifest, propulsându-i în spațiul cultural românesc unit pe Eugen Doga și Grigore Vieru; era mereu prezent la redacție în perioada filmărilor pentru „Dănilă Prepeleac” (conceput după un scenariu de Mihai Poiată, imagine Pavel Bălan, cel animând la revistă rubrica de mare interes Tezaur, cu Petru Vutcărău și alți actori tineri pe afiș). A fost ultimul interviu și ultima imagine cu „artistul ce zădăra Moartea” (de la Grigore Vieru citire), zâmbind către noi și către eternitate, cocoțat pe unul din leii imperiali ce străjuiau intrarea Băncii Municipale de odinioară, astăzi Sala cu Orgă (vezi Moldova nr. 1, 1990)…

66 6 7

Revista Moldova, arca lui Noe pentru adevărata cultură românească din Basarabia, merită o monografie amplă, este imposibil să înghesui acest univers de idei, destinul ei singular în pagini sumare. Să sperăm că se va scrie și această monografie. Acum îmi răsare în memorie o secvență din „What Dreams May Come”, un film despre viață, moarte și disperare. Și anume dialogul dintre Chris Nielsen, personaj interpretat de Robin Williams, și Albert, îngerul interpretat de Cuba Gooding Junior. „Nu înțelegi că nu se poate?”, întreabă Albert, exasperat de încăpățânarea lui Chris de a merge până în Iad de dragul persoanei iubite. „Păi, nu are legătură cu faptul că înțeleg sau nu”, urmează replica. „Are legătură cu faptul că intenționez să nu mă dau niciodată bătut…”

Asemenea lui Alexandru Gromov, Anatol Ciocanu, Anatol Gugel, Vasile Dementiev, Mihail G. Cibotaru, Boris Marian și toți ceilalți făcând parte din colectivul inimos al Moldovei de ieri, de azi și de mâine, paznic de far al limbii și identității, al principiilor etice milenare, să nu ne dăm bătuți în ideile noastre. Niciodată.

Cu drag de Domniile Voastre, de 40 de ani a Moldovei

Larisa TUREA

Moldova: The Magazine that Changed Moldova 1. Living Letters, Dead Letters ...There at the National Library, leafing through the halfcentury-spanning collection of the magazine you’re now holding, dear reader, it felt like being in a time machine that teleported me to a kingdom of extraordinary people, faces and hearts aglow, people who promoted and cultivated a vibrant, rich and vivid image of Moldova. At the apex of its popularity, the magazine was present in almost every family: over one hundred thousand subscribers and surely many more actual readers. Everything from the articles that appeared under the careful supervision of Alexandru Gromov, to the columns such as From Naslavcea to Giurgiulești, An Autograph for Moldova, A Book Every Month etc., to the brilliant images accompanying them indicate creativity, professionalism and out-of-the-box thinking. For it is well known that in culture those who shoot the arrows are as highly esteemed as those who prepare them: Moldova has always been a catalyst of changes for the better, a generator of ideas in the most diverse areas of life. Somehow encompassing the old world and the new world, the magazine transcends the cultural

space between the Prut and the Nistru as well as its temporal boundaries, a true compendium of knowledge. Its visionary influence propagates in waves, like earthquakes, from the epicenter in all directions. Breaking through limits, perpetual change, confidence in what you’re doing, a sentiment of freedom of expression – these would be the key words to refer to the magazine’s team; ideals perpetuated through the years, because, while the addends have changed, the sum remains the same; the magazine has kept its aspirations, reinventing journalism as a fête, but also as a driving force, trying to satisfy the readers’ thirst for uniqueness, for historical and ethical truth, and for entertainment, of course. Today, like forty years ago when I joined the Moldova team, I have this kind of respect for my colleagues that is akin to devotion: thanks to them, the nutritional stratum nourishing the Bessarabian soul hasn’t thinned; on the contrary, a miracle of eruption and continuity occurred: a certain symbiosis developed between the brilliant Alexandru Gromov, Anatol Gugel, Alexandru Cosmescu, educated in Iasi and Bucharest by unmatched teachers, and our generation, terrorized by incompetent dummies in pseudo-universities...

During a recent visit to Poland, we were invited over to the media group Gazeta Wyborcza, one of the long-lived children of Adam Michnik, a hero of the Polish anti-totalitarian resistance; I was thinking with sadness about our realities: virtually all the messages chanted a quarter-century ago at rallies have so far remained only empty words; perfect laws, copycat versions of European ones, are simply not working; commendable initiatives are proclaimed just to vanish into oblivion some time later. In order to reanimate those dead letters, we need crucial instruments and institutions, such as an active television, widely circulated newspapers, committed and honest promoters, untarnished moral authorities. For the message to be effective, it must be heard, assimilated and assumed. We have laws to protect children, and yet we have cases of kids being beaten to death; we have anti-corruption laws, and yet our civil servants cannot conceive of a world without corruption, considering themselves above the law, thousands of despots behind desks, apparatchiks and empty suits... Without doubt, Poland owed its growth also to the fact that before 1989 it had personalities like Adam Michnik, and it still has. Moldova’s contributors, like their Polish counterparts, acted as accelerators of creative particles. Never be a coward, always be on the right side. Never do harm and never shake hands with the devil, for whatever the advantage.

In 1982, while in prison, Adam Michnik was offered to sign a paper that would have made him a free man and a

2016

august

big-time profiteer. He was quick to respond: “I know how deep the sentiment of loneliness can be. You’re thinking how helpless you are against the police and the army, mobilized during that night in December. You don’t know yet what will happen. You don’t know yet that the people will start coming out of shock, that underground papers will start appearing; that Gdansk, Świdnik and Poznan will again rock the whole of Poland; that unsanctioned labor union structures will emerge. You don’t know yet that the generals’ machinery is getting stuck in sand. That its wheels are spinning in place, that the avalanche of its repression and defamation efforts is missing the target. But you do know, handcuffed as you are, your eyes full of teargas, facing policemen that hold you at gunpoint – you can do see clearly into the black and starless night, thanks to your favorite poet, that the path of the avalanche depends on the rocks underneath it. And you want to be that rock that changes the course of the unfolding events. From what I’ve written, it should clearly result that I don’t suffer from a phobia of emigration. It’s not any kind of phobia that dictated me these lines. Nor is it any patriotic blindness. It’s not courage that makes me choose prison over exile. I’m making this choice out of fear. The fear that by saving my skin I could lose my dignity”.

This magazine is the cornerstone that changed the course of events, that magical life-giving water of our national consciousness, offering artistic paradigms with multiple openings to modernism and postmodernism. How much art, how much value and authenticity gathered together, notwithstanding the fact that Bessarabia’s intellectuals either fled their homes seeking refuge or were deported, and any ties with the motherland were strictly forbidden.

2. Alexandru Gromov, Dragon of the Romanian Language …We are made up, deep in our inner selves, of mental and spiritual qualities inherited from our parents and forefathers, but also of meetings, readings, plays and movies. Thank God, I’ve been lucky to meet only good people (the bastards I’ve occasionally encountered don’t count). However, among those noble meetings that formed me, Alexandru Gromov, author, film critic and an exceptional translator (it was him who acquainted us with Herbert Wells, Gustave Flaubert, Georges Simenon, Ray Bradbury, Alberto Moravia and many others), holds a special place in my heart. An encyclopedist of European makeup, a standard bearer of Europeanism, he represented – through his prolific culture, through his uniqueness and imagination, through his presence, his writing style – the European idea in its most intriguing form.

Fifty Years of

Magazine

Thanks to him, I realized that often it doesn’t matter what happens to you, we all have to face challenges, it’s the attitude which gets you through them that counts.

As a girl, I used to devour his works: I could have sworn that The Secret of the Morning Star was written west of the Prut River, that’s how different it was from the junk we were fed in school. When I was twenty or so, I submitted a sketch to a contest announced by Moldova (before that I published some poems in the inaugural issues of the magazine in 1966, accompanied by a picture of a girl with braided hair and wearing a school uniform, which earned me a daily flux of 50-60 letters, to the dismay of the village postman) and, to my surprise, I won the first prize and was soon invited to join the team. Alexandru Gromov, a pupil of Șerban Cioculescu (he took great pride in this), was the guardian angel of Europeanstyle literature: to publish a literary piece in the magazine was equal to getting knighted. At Moldova, not a single line would be published without his editing and approval: the styling meetings on the “green meadow” were unforgettable; Mr. Gromov at his desk, concentrated over the piece (soberminded as he was, he would weigh and economize every letter – after his editing, the texts would look like avantgarde drawings, sprinkled with signs and skillful hieroglyphs that would later be decrypted by our typist Rita Roitman), and us sitting quietly by his side, regardless of our position or standing, on a shabby chair with green tapestry (hence the “green meadow”). He would treat every page very carefully, almost with sensuality, rejoicing like a kid at the sight of a masterfully written construction, or at a fresh, less hackneyed word. Conversely, when you were caught cheating, taking the path of least action, that is, producing a hastily scrabbled superficial text, you’d better watch out! He would flare up, agitated like a lion in the cage, standing up from his desk, breathing fire; a dragon of the Romanian language he was, cherishing and zealously protecting his treasure.

His guiding talent fostered exceptional literary offspring: the fiction club Solaris, which brought together Ioan Mânăscurtă, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Alexandru Roşu; countless radio broadcasts, meetings at schools with the members of the Romanian Language Society. He spared no time or energy, tireless in his effort to do good. He cherished the culture of friendship – my family benefited plenty from this virtue of his: during those infamous times when it was really dangerous to expose your confessional sentiments, he would guide us to beautiful places that were once the sites of churches and shrines, before they fell at the criminal hands of the Soviets, such as the St. Vineri Church,

68 6 9

This magazine is the cornerstone that changed the course of events, that magical life-giving water of our national consciousness, offering artistic paradigms with multiple openings to modernism and postmodernism.

iulie

Magazine Fifty Years of

the Annunciation Church, the Cathedral of the Archangels Michael and Gabriel, the St. Elijah Church, or buildings bearing the monograms of Bessarabia’s local parliament leaders. In fact he sowed charmed seeds that would yield fruit decades later: I use to follow with my students the same fascinating itinerary, telling them about Alexandru Gromov.

In turn, he tells us about the obscured, unwritten, forbidden history of Bessarabian art and culture, spiced plentifully with anecdotes: it’s from him we know about the epic article Why don’t you read a book for a change, ol’ Verdilă!, about the linguistic gaffes of the former leader of Soviet Moldavia Ivan Bodiul, who once called some guy amicably: hey you, non-good man! Unforgiving about those tumultuous times that amputated his Motherland, ripping it off from the river of his boyhood – the ship-bearing Danube, that magical realm of freedom. And, not least, Alexandru Gromov was an unparalleled symposiarch, an arbiter of elegance, a brilliant toastmaster at the unforgettable social gatherings hosted by the Moldova magazine, with their invariable and fascinating ritual: personalized poems, both in Romanian and Russian, by the court poets Anatol Ciocanu and Boris Marian, memorable drawings by Vasile Dementiev, witty photographs by Izea Zemșman. And what guests we had: Nicolae Sulac, Ion Vatamanu, Igor Vieru, Nicolae Matcaș, Ion Dumeniuc, the cream of Bessarabian art and culture.

And then the anthems of various European countries, known by heart by the monarchist Alexandru Gromov. An era of memories, illuminated by the talent of that brave dragon who dedicated his life to relentlessly serving the Romanian culture and his Motherland.

3. Anatol Ciocanu, The Kind Little Prince ...Just like, as it’s been said, all modern Russian literature came out of Gogol’s “Overcoat”, so our poetry of the 1960s-1980s seems to have emerged out of the chubby folders piled on Anatol Ciocanu’s desk. A teenage prodigy, his poems celebrated that heartbreaking and mysterious feeling of longing that the Romanians call dor, a nostalgia for infinite horizons, being tempted by “poetry’s merry world of shadows”.

A man of excessive patience and politeness, he got enrolled in the service of art and literature of tomorrow, offering his helping hand to anyone with the smallest crumb of talent.

Debuting spectacularly with the Kiss of the Sun, acclaimed by both critics and admirers, he lives An Unusual Year, before grasping with his both hands – but more so with his soul in contemplation – Ariadne’s Thread; reaching The Age of the Linden Tree and of the Lowland Sonnets, he revisits other

Home Songs, with their visualized lyricism, melodious to the point of becoming incantations. At a time when brazenfaced people ran the show, Anatol Ciocanu, the poet of dashed hopes, wasn’t invited (or maybe he didn’t even want it, given his noble moral fiber) at the depraved feast of honors put up for sale, of rigged awards, of preferentially swollen edition numbers. Yet you won’t find any of his publications gathering dust. As in the beginning, the rhymes juggled with the dexterity of a magician, the calligraphic expression of Anatol Ciocanu’s gentle and melancholic poems suggest a kind of serenity echoing the June skies in [the poet’s native village of] Mălăieşti.

An albatross that drags behind him, with enviable elegance, the train of everyday routine (he worked intensely on translations of lyric poetry; moreover, many young composers benefited from his kind collaboration – he just couldn’t say no if he was approached, tailoring lyrics for popular tunes that fitted them like a glove, with Anastasia Lazariuc’s hit Seara Albastră being just one example). A Labiş that reached maturity, or a resigned Rimbaud, an earlyripening cherry tree in autumn, finding consolation in the memories of past mellow fruits with a reminiscent murmur of bittersweet leaves: that is who Anatol Ciocanu was and will always be, a little prince responsible for the fate of those tamed. Dignified under the burden of his own kindness, he is the perfect illustration of Ovid’s aphorism: “Only the fame that poetry bestows will last forever”.

4. The Trace of Vartic’s Heart The feeling of joy unleashed by the thaw period, its mood, is captured by the emblematic works of Valentina RusuCiobanu, a remarkable painter celebrated in our magazine on numerous occasions: her work emanates, as the art critic Vladimir Bulat remarked, “a graft of peasant, cultivated and magical sensibility. The moment of incomprehensibly, when your perception gets a short-circuit, occurs immediately as you catch sight of the work, modifying the levels of reading it.

You no longer see it as a detached and faithful illustration of reality, of the natural, and instead you suddenly realize that it’s a secondary, re-presented, anti-rhetorical reality. It doesn’t have the coldness of academic art, but instead emanates an epiphanic warmth of beauty”.

[The actor, director and playwright] Dumitru Fusu, also very present in the magazine, contributed, in his own way, to promoting art as a vehicle of change, through his fantastic and phantasmagorical plays, such as the One-Man Theater or the Morning Star. He would then tour the country,

iulie

2016

70 7 1

august

from village to village, from school to school, with Man’s Era, Walnut Tree Murmurs and wonderful plays of folkloric inspiration. From Dumitru Fusu, the relay of being a pioneer in identity and aesthetic searches was taken over by the phenomenal Andrei Vartic (the initiator of discussions on youth creativity, during the 1980s’ issues of the magazine, in a column titled A Young Man Who Reads Books, but also one of the most active participants in the Round Table The Moldovan Theater at a Crossroads of Ideas, Moldova, #5, 1987).

This was the intellectual venture of the Poetic Theater, initiated by our colleague, the late Andrei Vartic, representative of the 1970s generation. I should open a parenthesis here: in Bessarabia, the 1970s generation is totally different from the 1960s generation, which had a sort of verve induced by the Khrushchev thaw. Instead, for the seventies generation everything was hopeless. Czechoslovakia, Afghanistan, the political trials. The fortress of socialist realism. To give a voice to the many; far from perfection, yet sincere, having an extraordinary energy of the protest. He was born on 21 October 1948, in Dănceni, to Vasile Vartic and Zinovia Vartic (nee Constantinov). On his maternal line, he was related to the sociologist and folklorist Petre Ştefănucă (1906 – 1942), a disciple of Gusti’s Sociological School, martyred after the Soviet occupation of Bessarabia.

Andrei Vartic attends the village school before moving to the Ialoveni general school (1955 – 1966). He is then admitted to the State University in Chisinau and gets a license in Physics and Spectroscopy in 1971. Still as a student, he is being followed and then investigated by the KGB on charges of “apolitical views and believing in God” as well as for organizing a series of pro-Romanian and anti-totalitarian manifestations (for example, a protest event against the Soviet invasion of Czechoslovakia in the summer of 1968).

Because of this, seven years after graduating he is still refused employment. Meanwhile, he gets arrested a lot – in Moscow, Vilnius, Riga, Leningrad (now St. Petersburg); in Chisinau he is court-ordered into treatment in a mental institution (summer of 1972). To earn his bread, Andrei Vartic is forced to work in moonlight jobs in Siberia. Meanwhile, he attends libraries and museums, publishing samizdat studies and essays (“On the Informational Structure of Poems”, “Information and Expression”, “Fighting the Ugliness”, “On Domination”, “The Dacians and Information”, “Eminescu and Marshall McLuhan”, “Renaissance Resonances in the Balkans”, etc.). Around the same time, he publishes in very limited copies, hand-typed by the author himself, a few books including: Path through Rhymes, The Art of Love, Baltic

Journal, Ion, A Bridge across the River, Byzantine Letters, Struggle against Death, etc. It was not before 1989 that fragments of these essays and books appeared in a number of periodicals in Chisinau, Iasi, Bucharest, Kiev, New York, Toronto etc. He then embraces drama, an original kind, and namely poetic drama. Andrei Vartic is remembered by contemporaries in particular for the play “Mai lungă-i clipa decât veacul”, a symbolical intertwining of Chinghiz Aitmatov’s work with our folklore, as he described it himself later. “As it was [a kind of] poetic drama [...] not written on paper, the ways of archiving it by the KGB were limited. That’s how I came up with the ‘strategy’: to launch poetic and drama signals inspired from the past, such as Oedipus the King (1974) and Bird in the Wind (1976) targeting the hearts of the young.

It wasn’t a surprise when the latter, I mean the Bird in the Wind, was a big success and its signals have even propagated to the present day. Back then, however, we would go from village to village, from school to school, (like Dumitru Fusu, who taught me a lot) to tell the kids and the youth the most important olden songs of the Romanian people.

And so we gave several thousand verse shows, mostly in the countryside, in halls overfilled with audience – some of them were tiny, though. How many ovation and flower baths did we get back then? Very many. Heart-fuls of applause and bus-fuls of flowers, as we used to say... Perhaps more than all the theaters in Bessarabia combined. Over three hundred poetic theater companies were created in our footsteps. The poetic theater in Cociulia even wrote a memorable verse about it: Vartic’s theater more frequently / Is descending to your peasantry! It was rather a strategy to revive the national sentiment among the masses through theater and poetry.

Toma Alimoş, Meşterul Manole, Iordachi al Lupului, Mioriţa, Chira, Corbea, Doncilă, Balaurul, Fratele răzneţ, Înoată, înoată ,bour negru, Luci, soare, luci, Descântece, Capre, Alaiul Calului, Urşii, Cerbul, Căluşarii and many other brilliant folk-inspired verse plays were the pillars of this strategy. In 1982 many of them even appeared on an LP at the Moscow-based giant Melodiya – it was called ‘Înoată, înoată, bour negru’. Actually, we were the first to perform, around 1978-1979, the first tragic carol at the National Palace – it was precisely Înoată, înoată, bour negru... To those texts and theatrical plays we added the most beautiful excerpts from medieval chronicles, poems by [chronicler] Miron Costin, Dosoftei, Conachi, Asachi, Alecsandri, Creangă and, of course, Eminescu (Satire III, Our Youth, Mad Călin...). I recounted the ludic experience of those times in a book, written also in 1982 – The Curtain between the Actor and the Role, published by

Magazine Fifty Years of

Samizdat... Many of the young people that assembled into divine marches coming on foot to Chisinau during 25-27 August 1989 had been contaminated by the virus of that poetical theater. Where are those young people now?

Perhaps in the same place where the young years have gone of those who carried on their fragile shoulders the burden of that extraordinary difficult yet beautiful effort. When I say difficult, I mean that old shabby KAvZ bus that carried us around, our pretty insane daily routine (often we’d give up to four shows a day), the lack of running water and the filth in the motels, the bad weather, especially in the autumn and winter, the low temperatures in the unheated countryside culture centers, our often hungry bellies... And when I say beautiful, I’m talking about the huge and immediate impact.

Then followed The Wolves, Scenes from a Rose’s Life, Winds and Waves, Sails at the Horizon, The Comedians, The Blizzard Station (as dramatized by Val Butnaru) and What the Writers Want (on which I worked together with Mihai Cimpoi and Vsevolod Ciornei), a revolutionary premiere held in March 1989, with posters displaying Latin inscriptions and posted across Moldova…”

The light of nature sends its brightness back to the source, Gromov used to say. When this happens to a person, the trace of his heart floats in space, they say.

5. The Lighthouse Keeper After the phenomenal Vartic, came the young Shchukin [Drama School] graduates, who would later found the Eugene Ionesco Theater, or TEI (Moldova featured them on its cover as soon as they returned from Moscow, taking them under its wing). Let’s first analyze the context in which the TEI was founded; the decision to follow an artistic course free from any ideological and, at first, even institutional control enabled the Eugene Ionesco Theater to have an exceptional start. The quality of the young company’s education also weighed heavily. When everything seemed hopeless after the collapse of the USSR, the TEI was regarded as a symbol of change, but also as a lab that masterfully worked to renew the means of theatrical expression. The atmosphere of a studio theater lasted long here. In Moldova’s issue #2 of 1990 a vast interview appeared with Mihai Fusu discussing art, professionalism, dilettantism (“the shame of the nation”) and, of course, TEI’s fresh staging of Beckett’s Waiting for Godot, a true manifest of the young company. It was a play that the actors and soon-turned-directors Petru Vutcărău and Mihai Fusu first staged while at university in Moscow, and then restaged at the “Luceafărului” Theater, amid perestroika, giving

rise to a wave of change that erupted from the theater and into the street, breaking invisible barriers and irrigating spaces with its strong air of freedom. To a greater extent than other plays, this manifestation of metaphysical unease and hopeless waiting ultimately grew to become the signal of a radical attitude, never seen before in our theater. Or at least not that manifestly. For the first time in many years, a blue-yellow-red tricolor, the Romanian nation’s flag, appeared overtly on stage, hanging rebelliously on a tree trunk in the set. This gave birth to a different kind of theater – bold and defying, fresh and vernal, liberated from the clichés of socialist realism and the suffocating, exaggerated metaphors and lyricism…

The Gopo period was absolutely special: let’s not forget that before the Bridge of Flowers there was Maria Mirabela, two films-slash-manifests that propelled the composer Eugen Doga and the poet Grigore Vieru into the common Romanian cultural space; [the Romanian animator Ion Popescu Gopo] was always hanging around in our editorial office during shooting for “Dănilă Prepeleac” (based on a script by Mihai Poiată, with Pavel Bălan as director of photography, and starring Petru Vutcărău and other young actors). This was the last interview and the last photograph with the “artist who was mocking Death” (as Grigore Vieru put it), smiling at us and at eternity, perched on one of the guardian lions outside the Organ Hall (see Moldova #1, 1990)…

The Moldova magazine, a Noah’s ark for the true Romanian culture in Bessarabia, deserves an ample monograph; it’s impossible to squeeze this universe of ideas, its unique destiny into a few brief pages. There is this scene from “What Dreams May Come”, a movie about life, death and despair, that is popping into my head right now. “You don’t understand how...”, an angel (Cuba Gooding Junior) tells the protagonist (Robin Williams) as the latter embarks on a journey to hell, to his apparent doom, in order to rescue his beloved wife. “It’s not about understanding! It’s about not giving up”, comes the reply.

Like Alexandru Gromov, Anatol Ciocanu, Anatol Gugel, Vasile Dementiev, Mihail G. Cibotaru, Boris Marian and other members of the Moldova team – of yesterday, of today and of tomorrow – a lighthouse keeper guarding our language and identity, our centuries’ old ethic principles, let us, too, never give up our ideals.

Yours always, Moldova’s for the last forty Turea years, Larisa TUREA

iulie

2016

august

DE LA NASLAVCEA LA GIURGIULEȘTI

FROM NASLAVCEA TO GIURGIULEȘTI Naslavcea, punctul extrem de nord al Republicii Moldova / Naslavcea, Moldova's northernmost settlement

Imagini: Pavel Bălan, Iurie Foca, Andrei Mardari și Mihai Potârniche

72 7 3

Revista

-50 de ani

iulie

2016

august

Grotele Butești / The Butești caves

Cetatea Soroca/ Soroca Fortress

Arcul geodezic Struve din apropierea satului Rudi, Soroca, inclus pe lista UNESCO The UNESCO-listed Struve Geodetic Arc, near the village of Rudi, Soroca

Costești-Stânca, cel mai mare lac de acumulare din Moldova Costești-Stânca, Moldova's largest reservoir

la fiecare bloc-4-6 pagini Fifty Years of

Magazine

Peisajul Arheologic Orheiul Vechi / The Archeological Landscape Orheiul Vechi

iulie

2016

august

FROM NASLAVCEA TO GIURGIULEȘTI

Mănăstirea Curchi / Curchi Monastery

Mănăstirea Căpriana / Căpriana Monastery

76 7 7

DE LA NASLAVCEA LA GIURGIULEȘTI

Traseul Sărăteni-Soroca, reconstruit cu sprijinul Guvernului SUA The road Sărăteni-Soroca, rehabilitated with the support of the U.S. Government

iulie

2016

august

Combinatul de Vinuri Mileștii Mici a intrat în Cartea Recordurilor Guinness datorită celei mai mari colecţii de vinuri din Europa The Mileștii Mici winery has earned a World Guinness Records title as the holder of Europe’s largest collection of wines

Combinatul de Vinuri Cricova – un complex subteran unic / The Cricova winery – a unique underground complex

Fifty Years of

Magazine

Complexul Agroturistic Butuceni, Orhei Butuceni Agritourist Complex, Orhei

Pensiunea Casa Părintească, Palanca, Călărași The Casa Părintească Mansion in Palanca, Călărași

Rezervaţia Știinţifică Codru/ The Codru Reserve

2016

august

80 8 1

FROM NASLAVCEA TO GIURGIULEȘTI

Imagini: Pavel Bălan, Victor Garștea, Iurie Foca, Andrei Mardari, Mihai Potârniche, Alecu Reniță și Valerie Volontir

iulie

Zimbri aclimatizaţi în Rezervaţia știinţifică Pădurea Domnească The Pădurea Domnească Reserve provides habitat for an endangered species of bison known as wisent or zimbru

Eugen Doga, artistul care domină zbuciumul şi tandreţea muzicii În 2014, Republica Moldova a ajuns să fie din nou căutată pe harta lumii graţie lui Eugen Doga şi celebrului său vals din filmul „Gingaşa şi tandra mea fiară”, care a fost desemnat de UNESCO a patra capodoperă muzicală a secolului XX. Eugen Doga este unul dintre oamenii Moldovei care i-au dus faima departe, devenind cartea ei de vizită. El a deschis uşi şi inimi cu muzica sa. Deşi şi-a început cariera muzicală ca violoncelist, domeniul care i-a adus notorietate internaţională este arta componistică. A scris o simfonie, două uverturi pentru orchestră, trei balete, șase cvartete, 50 de piese instrumentale, peste 70 de valsuri, 10 tangouri, 60 de romanţe, muzică pentru mai bine de 200 de filme şi pentru 13 spectacole de teatru.

Imagine: Valerii Corcimari (Moldpres)

Cunoscut publicului larg, în special prin muzica din cele trei producţii cinematografice de rezonanţă: „Şatra”, „MariaMirabela” şi „Gingaşa şi tandra mea fiară”, Eugen Doga deţine numeroase distincţii, dar şi premii naţionale şi internaţionale, fiind trecut pe lista celor 200 de personalităţi ale lumii. A intrat frumos pe marea scenă internaţională în 1972, când, alături de regizorul Emil Loteanu, a primit „Scoica de Argint” la Festivalul Internațional de Film de la San Sebastian pentru muzica din filmul „Lăutarii”, iar în 1976, „Scoica de Aur”, pentru coloana sonoră a filmului „Șatra”. Două dintre piesele lui Eugen Doga au fost incluse într-un top al celor mai bune 200 de melodii clasice ale lumii. Clasamentul este făcut de site-ul History Rundown. Piesa „Gramofon” ocupă poziţia 83

iulie

2016

august

82 8 3

ARTĂ, TRADIŢIE, VISURI ŞI PASIUNEE

în top, iar valsul „Dulcea şi tandra mea fiară” – locul 94.

Mai mult, numele lui Eugen Doga a ajuns unde puţini pământeni au acces – în spaţiu, o planetă fiind numită în cinstea compozitorului.

Născut într-un sat din Transnistria, într-o epocă în care muzica nu era o vocaţie pe care părinţii şi-o doreau pentru copiii lor, Eugen Doga reuşeşte totuşi să-şi aducă la viaţă visul copilăriei, vis alimentat şi de lăutarul satului, un bărbat orb, pe nume moş Fedot.

De câte ori este întrebat care a fost calea dintr-un sat abia ieşit din război spre cariera internaţională, compozitorul are un singur răspuns: curiozitatea. Recunoaşte că este un

veşnic nemulţumit de sine şi că rareori ascultă muzica pe care a scris-o, dar această stare îl mobilizează, îl ajută să nu se oprească şi să caute noi modalităţi de exprimare. Maestrul mărturiseşte că îi plac toate genurile muzicale şi că într-o melodie contează nu acordurile, ci emoţia şi energia pe care o emană.

Deşi a avut multe oferte să plece şi să creeze peste hotare, mai ales după succesul internaţional al coloanei sonore a filmului „Şatra”, Eugen Doga a ales să rămână acasă, pentru a putea compune în linişte, departe de lupta pentru influenţă, pe care ar fi trebuit să o ducă într-un spaţiu străin, unde, după spusele compozitorului, s-ar fi simţit ca un intrus.

Diana GUJA

Eugen Doga, the Tamer of Wild and Tender Music In 2014, Moldova was put again on the world map when Eugen Doga’s signature waltz from the movie “My Sweet and Tender Beast” was named by UNESCO among the best four musical masterpieces of the twentieth century.

Eugen Doga is one of the figures that brought fame to our country, becoming one of Moldova’s calling cards. He has opened up doors and hearts with his music. While beginning his musical career as a cellist, what brought him international fame was his composing genius. He created a symphony, two orchestra overtures, three ballets, six quartets, 50 instrumental pieces, over 70 waltzes, 10 tangos, 60 romances, and theme music for more than 200 films and 13 theatrical plays.

Best known for his soundtracks in three landmark films – Queen of the Gypsies (1976), Maria Mirabela (1981) and My Sweet and Tender Beast, also known as The Shooting Party (1978) –Eugen Doga earned countless distinctions, national and international awards. His first international success was when he received together with director Emil Loteanu the San Sebastian International Film Festival’s Silver Shell Award in 1972 for the film “Lăutarii”, and then the Golden Shell for the “Queen of the Gypsies” in 1976. In a list of the 200 best classical music pieces ever composed, as

compiled by History Rundown, Eugen Doga’s “Gramofon” occupies the 83rd spot and “My Sweet and Tender Beast” the 94th.

Moreover, a minor planet was named after Eugen Doga.

Born in a village on the east side of the Nistru River, during an era when music was not an occupation that parents wanted for their children, Eugen Doga nevertheless manages to fulfill his childhood dream, a dream partly fueled by the village troubadour, a blind man nicknamed Uncle Fedot.

Whenever asked what guided his journey out of his native village, barely recovered from the war, to international fame, he answers invariably: curiosity. Eugen Doga admits that he is always not pleased with himself and that he seldom listens to his own music; but this only stimulates him to move forward and look for new ways to express himself.

He likes all kinds of music and says that what matters most in a musical piece are not the chords, but the emotions and energy that it emanates.

Despite receiving numerous offers to live and work abroad, especially after the international success of the Queen of the Gypsies theme, Eugen Doga chose to stay in Moldova and work in peace, away from the “struggle for influence” and an “intruder” status.

Diana GUJA

ARTĂ, TRADIŢIE, VISURI ŞI PASIUNEE

Nicolae Botgros, lăutarul dorurilor noastre

Nicolae Botgros, Moldova’s King of Lăutar Music

Nicolae Botgros, lăutarul principal al Moldovei, a cărui vioară a reprodus cel mai bine muzica sufletului nostru, făcându-l auzit şi dincolo de hotarele ţării, a devenit, de-a lungul anilor, un nume care se asociază cu melodia veşniciei, născută din pământul, iarba, lutul, aerul şi apa satelor noastre.

His violin has been able to offer perhaps the best rendition of our soul’s music, making it known far beyond our country’s borders. Nicolae Botgros has become over the years a name that is associated with the melody of eternity, which was born from the dirt, grass, clay, skies and waters of our villages.

Numit în 1978 la conducerea Orchestrei Populare „Lăutarii” (fondată în 1970 de Nicolae Sulac în cadrul Filarmonicii de Stat din Moldova), Nicolae Botgros a fost premiat la cele mai mari festivaluri de gen din Europa şi din lume, cântând peste tot unde existau urechi dornice să guste din muzica noastră folclorică.

At the helm of the People’s Orchestra “Lăutarii” since 1978 (the band was founded in 1970 by the famous folk singer Nicolae Sulac as part of the State Philharmonics), Nicolae Botgros won awards at the biggest specialized festivals in Europe and around the world, performing wherever there were ears fancying to taste our folk music.

Introdus în meserie de către tatăl său, lăutar şi el, pe când avea doar șase ani, Nicolae Botgros povesteşte deseori în interviuri cum purta după el, din sat în sat, pe la nunţi şi sărbători, o tobă mare, din piele de viţel, acesta fiind primul instrument muzical la care a ştiut să cânte.

Introduced to music at the tender age of six by his father, a lăutar himself, Nicolae Botgros often recalls in interviews how he would carry from village to village, on weddings and holidays, a huge drum made of calfskin, this being the first musical instrument that he mastered.

Vioara a descoperit-o la șapte ani, când tatăl său i-a pus-o în mână şi i-a dat primele lecţii, alături de Mozart şi Strauss, ale căror partituri trebuia să le înveţe, împreună cu muzica ţărănească, pe care părintele său o cânta şi pe care o culegea de prin sate, de la bătrânii rapsozi şi lăutari.

He then discovered the violin at the age of seven, when his father gave him the first lessons. Those were Mozart and Strauss pieces, but also peasant tunes that his father used to gather in villages from old rapsozi and lăutari.

Nicolae Botgros a fost printre primii artişti care au scos tricolorul pe scena moldovenească în anul 1989, arborându-l la un concert al său, cu participarea Sofiei Vicoveanca.

Nicolae Botgros was among the first artists to sport a blueyellow-red tricolor on a [still not independent] Moldovan stage in 1989, displaying one at a concert of his that also featured [the Romanian folk singer] Sofia Vicoveanca.

Maestrul Botgros nu mai numără de mult viorile pe care le are, mărturiseşte însă că visează la una foarte specială, vioara lui Joseph Klotz, la care speră să cânte pe scena moldovenească.

Nicolae Botgros has long since stopped counting the violins in his possession, but he says he would give anything to have just one more: a special Joseph Klotz violin, which he hopes he will one day play on a Moldovan stage.

Diana GUJA

Diana GUJA

2016

august

foto Botgros

84 8 5

Imagine: Andrei Mardari

iulie

Codreanca – forţa pasiunii şi garantul calităţii Povestea Clubului Sportiv de Dansuri „Codreanca” a început modest – de la un simplu cerc şcolar de dans.

La peste patru decenii de la fondare, „Codreanca” este cel mai mare club de dans din lume, având peste 1200 de discipoli.

Prima victorie şi prima medalie a obţinut-o în 1974, la doar un an de la înfiinţare, la Concursul Internaţional din Eupatoria, la care au participat doar copiii. De atunci, şirul succeselor a curs continuu, „Codreanca” a devenit de 11 ori campioană europeană şi de 8 ori campioană mondială, iar numele celor doi antrenori, Petru şi Svetlana Gozun, care şi-au dedicat toata viaţa acestui ansamblu, au devenit repere în lumea dansului mondial,

iar în Moldova – sinonime cu perseverenţa şi reputaţia unui lucru bine făcut. „Codreanca” este mai mult decât un ansamblu de dansuri sportive: e stil de viaţă, e pasiune, pe care o trăiesc cei care dansează, dar şi cei care îi admiră: o Moldovă întreagă, deoarece este imposibil să rămâi indiferent în faţa frumuseţii unui cuplu de dansatori, a mişcărilor lor şi a dăruirii de sine în timpul dansului. „Codreanca” a crescut generaţii de dansatori, dar şi de oameni care au învăţat, datorită lor, să iubească frumosul şi să se oprească pentru a-l admira.

Diana GUJA

iulie

2016

august

86 8 7

ARTĂ, TRADIŢIE, VISURI ŞI PASIUNE

Codreanca: A Story of Passion and High Standards

The story of the Dancesport Club Codreanca started modestly: with a simple extracurricular dance class. More than four decades after its foundation, Codreanca is now arguably the world’s largest dancesport club, numbering over 1,200 trainees.

Its first win and medal came in 1974, only a year after its foundation, at an international contest in the Crimean city of Eupatoria. Since then trophies have kept pouring in, as Codreanca won 11 European and 8 world champion titles.

The names of the two managers, Petru and Svetlana Gozun, who have dedicated their entire lives to this ensemble, are globally famous in the world of dancesport, and in

Moldova they have become synonyms of perseverance and reputation of a job well done.

Codreanca is more than just a dance ensemble: it’s a lifestyle, it’s sheer passion lived by those dancing as well as by those watching: an entire Moldova, because it’s impossible to remain indifferent at the beauty of a dancing couple, their moves and dedication as they trip the light fantastic.

Codreanca has raised generations of dancers, as well as people who learned, thanks to them, to be lovers of beauty and stop for a while to admire it.

Diana GUJA

Imagini: Andrei Mardari (Moldpres)

Imagine: Andrei Mardari

Muzica moldovenească din pagină nouă Viaţa muzicală din Republica Moldova – concertele, spectacolele, festivalurile şi concursurile – oferă melomanilor posibilitatea să-şi delecteze simţurile printr-o diversitate de stiluri, genuri, curente, interpreţi şi teme muzicale.

Graţie unor cadre pedagogice de excepţie din instituţiile cu profil muzical, fie că e vorba de ciclul primar, gimnazial, fie de cel universitar, Republica Moldova este la momentul actual o veritabilă pepinieră de talente.

Instrumentiştii moldoveni, virtuozii, atât cei care cântă muzică lăutărească, cât şi interpreţii de muzică clasică, sunt cunoscuţi în mediul profesional autohton, dar se bucură de respect şi apreciere şi pe plan internaţional, mulţi dinte ei fiind premiaţi la concursuri naţionale şi internaţionale, oferindu-li-se şi posibilitatea să studieze în cele mai prestigioase şcoli de profil din lume sau să fie angajaţi în cadrul unor orchestre de primă linie, recunoscute pe plan mondial.

Numeroase colective artistice din republica noastră, reprezentând diverse stiluri şi genuri muzicale, erau consacrate în trecut şi pe teritoriul URSS, graţie turneelor care se organizau în acele vremuri.

Merită apreciată la acest capitol activitatea orchestrelor de folclor, dar şi a colectivelor de dansatori, care au excelat în domeniul artistic, reuşind să păstreze şi să valorifice moştenirea tradiţională şi folclorul şi să le împletească armonios cu arta contemporană. În perioada care a urmat destrămării imperiului sovietic, muzica a fost unul dintre primele domenii ale culturii care nu s-au lăsat copleşite de schimbări, reinventându-se, păstrând bazele sănătoase din învăţământ, colectivele artistice şi orientându-se spre îmbunătăţirea şi diversificarea repertoriului.

Deşi cu eforturi considerabile, confruntându-se cu o lipsă acută de mijloace financiare, principalele festivaluri muzicale din ţară nu şi-au sistat activitatea, ci s-au adaptat realităţilor, incluzând societatea civilă şi mediul de afaceri în organizarea şi buna desfăşurare a acestor evenimente. Mai mult, în această perioadă apar festivaluri muzicale noi, care concentrează în capitala ţării noastre, iar ulterior şi în alte oraşe din Republica Moldova, nume de rezonanţă ale pieţei muzicale mondiale.

Un exemplu concludent în acest sens este Festivalul

Internaţional de Muzică Mărţişor, a cărui istorie se scrie neîntrerupt de jumătate de secol în Republica Moldova. Organizat pe parcursul a 50 de ani, găzduind mii de colective artistice prestigioase şi interpreţi valoroşi, care au marcat istoria culturală a ţării din care provin, dar şi a lumii în general, Mărţişor rămâne o carte de vizită a culturii noastre.

Festivalul Internaţional al Vedetelor de Operă şi Balet „Invită Maria Bieşu”, iniţiat în 1990 de primadona Operei Naţionale Maria Bieşu, este unul dintre evenimentele culturale reprezentative pentru ţara noastră.

Personalităţi marcante din întreaga lume, nume sonore din cele mai prestigioase teatre lirice de pe întregul glob pământesc au răspuns de-a lungul timpului invitaţiei sopranei Maria Bieşu, ea însăşi o celebritate în domeniu. Din 2012, Teatrul Naţional de Operă şi Balet poartă numele Mariei Bieşu, iar festivalul care ne face cinste în lume şi ne oferă an de an spectacole de operă şi balet, recitaluri de muzică bună şi posibilitatea de a admira o galerie de interpreţi de excepţie şi-a schimbat numele în Festivalul Internaţional de Operă şi Balet „Maria Bieşu”.

Formaţia Trigon şi Festivalul EthnoJazz înscriu Republica Moldova pe harta culturală a lumii datorită unor realizări muzicale valoroase, inedite, interpretate cu multă patimă şi har şi graţie unor teme muzicale absolut fantastice, îmbinând armonios tradiţiile şi modernul, dând un suflu nou folclorului şi rezonând estetic şi metafizic cu cele mai pretenţioase compoziţii clasice. Înfiinţată în 1992 la Chişinău de Anatol Ştefăneţ şi Sergiu Testemiţeanu (formaţia îşi modifică treptat nucleul, dar îşi păstrează liderul, pe Anatol Ştefăneţ), Trigon a devenit un reper în cercurile muzicale de la noi, care este un sinonim al calităţii, talentului, profesionalismului şi ambiţiei, fiind recunoscută şi pe plan internaţional. Din 2002, când este lansat în Republica Moldova Festivalul EthnoJazz, evenimentul se bucură de un succes considerabil şi constant în rândul publicului. În toamna anului curent, Trigon va organiza la Chişinău a 15-a ediţie a EthnoJazzului. Începutul anilor 2000 este o perioadă benefică şi pentru Filarmonica Naţională de Stat „Serghei Lunchevici”, unde activează colective artistice valoroase, precum Capela Corală Academică „Doina”, Orchestra „Folclor”, dar şi o excepţională Orchestră Simfonică, cu artişti

iulie

2016

august

ARTĂ, TRADIŢIE, VISURI ŞI PASIUNE

Festivalul Internaţional de Operă şi Balet „Maria Bieşu”/ The International Opera and Ballet Festival ”Maria Bieșu”.

Ethno Jazz Trigon / Ethno Jazz Trigon

88 8 9

ARTĂ, TRADIŢIE, VISURI ŞI PASIUNE

invitaţi pentru colaborări de la instituţii muzicale de prestigiu din străinătate. Printre angajaţii Filarmonicii se numără personalităţi valoroase ale artei muzicale din republică, care reprezintă mai multe genuri şi stiluri muzicale: Mihai Agafiţă, Petre Neamţu, Ilona Stepan, compozitorul Marian Stârcea, violonista Alexandra Conunova-Dumortier, duetul de pianişti Anatolie Lapicus şi Iurie Mahovici, naistul Constantin Moscovici şi alţii.

Filarmonica desfăşoară o bogată activitate concertistică, iniţiind spectacole inedite, concentrând în jurul ei un public divers, din diferite sfere de activitate şi de toate vârstele.

Folkul şi folkiştii care la începutul anilor ’90 au readus poezia în muzică şi, în special, temele patriotice, se retrag discret din atenţia publicului. Temele patriotice se atestă sporadic în mesajele cântăreţilor, textierilor şi compozitorilor. Spre scenă îşi fac drum interpreţi care stilizează folclorul, abordând genul ethno.

Estrada moldovenească se diversifică şi se modernizează şi ea, apărând nume noi de compozitori şi interpreţi, curente noi, stiluri noi, atât muzicale, cât şi vestimentare.

Apar multe formaţii de adolescenţi, inspirate de muzica străină, de idolii adolescenţilor şi tinerilor de peste Ocean. Unele formaţii iau naştere în cadrul unor instituţii de învăţământ cu profil muzical, altele – din romantism şi inspirate de luminile şi strălucirea glamouroasă a „visului american” – repetând şi înregistrând muzica acasă, prin subsoluri sau săli închiriate.

Unele dintre aceste apariţii muzicale se dovedesc a fi valoroase şi durează în timp. De exemplu, au rezistat şi s-au cizelat, atingând un înalt nivel profesionist şi s-au lansat şi peste hotarele ţării formaţiile Cuibul, Zdob şi Zdub sau Gândul Mâţei.

Până să ajungă a trece hotarele trupele menţionate mai sus, făcea furori la Moscova şi la Bucureşti trupa Master Dinamit, cu fraţii Dinu şi Nelly Ciobanu. Formaţia se destramă peste o perioadă în favoarea proiectelor solo, iar Nelly devine o adevărată revelaţie pe piaţa

muzicală din Republica Moldova – ea este prima divă a muzicii de estradă din perioada de independenţă.

Calităţile vocale, ţinuta scenică, discreţia şi modestia de care dă dovadă o propulsează printre primele vedete autohtone devenite idoli pentru tinerele aspirante la titlul de cântăreaţă. Nelly ne-a reprezentat onorabil ţara la diverse concursuri şi festivaluri internaţionale, revenind acasă cu premii importante, iar prestaţia ei de la concursul Eurovision (ediţia din 2009, desfăşurată la Moscova) cu piesa Hora din Moldova este una dintre cele mai reprezentative pentru noul val de muzică moldovenească.

O adevărată senzaţie pe piaţa muzicală autohtonă, ulterior în România şi, în creştere, în Europa, SUA, Rusia, Japonia înregistrează formaţia O-Zone, un proiect al unui tânăr ambiţios, curajos şi visător – Dan Bălan. Ieşind din tiparele rigide muzicale acceptate şi promovate de compozitorii noştri, muzica băieţilor de la O-Zone pare, pentru început, o joacă de copii, o glumă. Nonşalanţa, lejeritatea versurilor şi o abordare inedită a ritmului muzical propulsează formaţia O-Zone în cele mai importante topuri muzicale din lume, băieţii bucurându-se de succes mondial în pofida faptului că majoritatea hiturilor pe care le interpretează sunt în limba română, care nu este o limbă de circulaţie internaţională. După destrămarea formaţiei, se menţine în atenţia publicului până în prezent şi realizează proiecte care se bucură de succes liderul formaţiei – Dan Bălan. Piesele din noile sale proiecte sunt cântate în engleză sau rusă, el înregistrând şi câteva balade rock în limba română.

Alte formaţii şi interpreţi apăruţi în cel de-al doilea deceniu al anilor 2000 şi care se remarcă din punctul de vedere al calităţii muzicale şi al prestaţiei scenice sunt Alternosfera, Studio One, Carla’s Dream, Alex Calancea Band, dar şi Natalia Barbu, Valy Boghean, Geta Burlacu, Lidia Scarlat, Ion Paladi şi o nouă revelaţie – Nicoleta Nucă, nume care scriu o pagină nouă, modernă în istoria muzicii moldoveneşti.

2016

90 9 1

august

Festivalul Internaţional de Muzică Mărţişor

Nelly Ciobanu

The Mărţişor International Music Festival Ion Paladi

Dan Bălan

Concert în aer liber la Filarmonică / Open-air concert at the Philharmonics

Imagini: Dumitru Doru (EPA), Andrei Mardari și Mihai Potârniche

iulie

Moldovan Music, a New Chapter Moldova’s musical life – with its concerts, shows, festivals and contests – offers a large variety of styles, genres, trends, performers, and musical themes.

Thanks to exceptional teachers in musical schools ranging from primary to university level, Moldova is at present a true talent nursery.

The Moldovan virtuoso musicians performing both lăutăr and classical music are appreciated abroad, and this has earned them multiple awards at national and international competitions, scholarships in the most prestigious schools in the world and jobs in first-rate world-famous orchestras.

Numerous ensembles from our republic, representing various styles and genres, were famous in the whole USSR thanks to their tours.

In this regard, the activity of folk orchestras and dance ensembles deserves special praise. They excelled from an artistic perspective and managed to save and harness the traditional heritage and folklore and to harmoniously combine them with contemporary art.

In the aftermath of USSR’s collapse, music was one of the few fields of culture that wasn’t overwhelmed by the new changes. Instead, it reinvented itself, maintaining the solid educational foundations, while the artistic ensembles focused on improving and diversifying their repertoire.

Thanks to considerable efforts and despite an acute lack of financial means, the main musical festivals carried on and adapted to the new conditions by involving civil society and the business environment in the organization of these events. Moreover, new festivals appeared, initially concentrated in the capital city, then spreading to other towns, attracting world class stars from the musical industry.

A good example is International Music Festival Mărţișor, with an uninterrupted history of 50 years, during which it has hosted thousands of famous musicians and ensembles, who have left a mark on the cultural history of their countries and of the world in general. Mărţișor remains one of the landmarks of our culture.

International Opera and Ballet Festival ”Maria Bieșu invites”, started in 1990 by the prima donna of the National Opera, is one of the most representative cultural events in our country. Prominent names from all corners of the world and top artists from the most prestigious lyrical theaters have answered soprano Maria Bieșu’s invitation, herself a star in the field. Since 2012, the National Opera and Ballet Theater is named after Maria Bieșu and the festival is making us proud in front of the whole world by yearly offering opera and ballet shows, high quality musical performances and the chance to admire the best of the best. The event has been renamed to The International Opera and Ballet Festival ”Maria Bieșu”.

Trigon band and the EthnoJazz Festival have put Moldova on the cultural map of the world thanks to some great and original musical feat and fantastic themes performed with incredible talent and dedication, elegantly combining traditions with modernity, breathing new life into folklore and resonating aesthetically and metaphysically with the most elite classical compositions. Trigon was formed in 1992 in Chișinău by Anatol Ștefăneţ and Sergiu Testemiţeanu and became a central piece in the local musical landscape, synonymous with quality, talent, professionalism and ambition, also gaining international recognition. The EthnoJazz Festival was launched in 2002 and enjoyed considerable success and popular attention. This fall, Trigon will organize in Chișinău the 15th edition of EthnoJazz.

The early 2000s have been auspicious for the National

iulie

2016

august

ART, TRADITION, DREAMS AND PASSION

Philharmonic Hall ”Serghei Lunchevici”, the home of gifted ensembles such as the ”Doina” Academic Choral Cappella, the ”Folclor” Orchestra and the amazing Symphonic Orchestra, with many prominent names from abroad invited for various collaborations. Some of the most valuable people working here, representing many musical styles and genres, are: Mihai Agafiţă, Petre Neamţu, Ilona Stepan, composer Marian Stârcea, violinist Alexandra Conunova-Dumortier, pianist duet Anatolie Lapicus and Iurie Mahovici, pan-pipe player Constantin Moscovici and others.

The Philharmonic Hall is hosting numerous concerts and original shows, gathering a diverse public from various parts of society and of diverse ages.

Folk and folk singers who brought poetry back into music in the ‘90s and focused on patriotic themes have been slowly fading. Still, patriotic messages occasionally resurface in the creation of some singers, writers and composers. The stage is gradually taken by artists who adopt a more stylish approach to folk, from an ethno perspective.

The Moldovan music landscape is diversifying and modernizing, with new composers, singers, genres, styles, both in music and clothing, joining the mix. Many teen bands appear, which are inspired by foreign music, by their idols from the other side of the Ocean. Some bands are born in educational establishments, others are born out of romanticism and the glamorous glow of the American dream, with young artists recording covers at home, in basements or rented rooms.

Some of these newcomers proved to be immensely talented and stood the test of time. For example, bands like Cuibul, Zdob şi Zdub or Gândul Mâţei have resisted, improved, reached a high level of professionalism and expanded abroad.

Before the abovementioned bands gained international fame, Master Dinamit, composed of brother and sister Dinu and Nelly Ciobanu, were rocking the stages in Bucharest and Moscow. The band broke up and the siblings pursued solo careers and Nelly became a revelation in Moldova – the first true diva of the national music stage. Her vocal skills, scenic presence, discretion and modesty made her an idol for aspiring young singers. Nelly successfully represented us at various international contests and festivals, winning major awards. Her performance at Eurovision 2009 in Moscow with Hora din Moldova is one of the most representative for the new wave of Moldovan music.

A major sensation, initially in Moldova, then in Romania and then conquering Europe, the USA, Russia, Japan were O-zone, a project started by an ambitious, brave and visionary young man – Dan Balan. Breaking traditional boundaries and conventions shared by our artists, the music of O-Zone seems at first sight child’s play. Their nonchalance, playful lyrics and an original approach to rhythm sent them to the top of world charts. The guys enjoyed world fame despite singing in Romanian, which not a worldwide known language. After the break of the band, their leader, Dan Balan, is still enjoying popular success. His new songs are in English or Russian and also a few rock ballads in Romanian.

New bands and artists that took the stage in the second decade of the 2000s and impressed through their musical quality and stage presence are Alternosfera, Studio One, Carla’s Dream, Alex Calancea Band, as well as Natalia Barbu, Valy Boghean, Geta Burlacu, Lidia Scarlat, Ion Paladi and a new revelation – Nicoleta Nucă, names that are writing a new page in the history of Moldovan music.

92 9 3

„Tălăncuța”, o formație care a făcut istorie

AM SALVAT FOLCLORUL ȘI ASTĂZI EL ESTE UN RELICVARIU EUROPEAN De ce trebuie să vorbim despre folclor în zilele noastre, când oferta socială în domeniul muzicilor este atât de generoasă?

Tocmai de aceea se și discută, uneori contradictoriu, despre acest fenomen, pentru că în viață folclorul se manifestă mai plenar decât îl definesc manualele. Folclorul este o artă a tradiției, iar tradiția înseamnă transmiterea modelului artistic în timp către alte generații, formând matricea identității culturale. Etnomuzicologul Andrei Tamazlâcaru este cel mai în drept să aprecieze rostul acestei creații: „Folclorul este ca aerul, ca apa, pământul și soarele, – fără conlucrarea acestora sămânța nu încolțește, nu dă rod. Așa și folclorul hrănește toate celelalte arte. Folclorul este viață. Oamenii nu cântă ca să se relaxeze, ci ca să-și exprime sufletul. Cu cât se va auzi în continuare muzica de fluier, caval, nai, cobză, vioară, cu atât mai mult vom dăinui ca națiune”.

Andrei Tamazlâcaru cunoaște pe nume o mulțime de oameni, purtători de folclor, așa cum doar împăratul Alexandru Macedon își cunoștea oștenii. Vorbește despre fiecare din ce sat este, în ce zi l-a cunoscut și ce piese folclorice i-a prezentat, încât ai impresia că toți au intrat în cartea nemuritoare a folclorului nostru. Îți cântă cântecul sau melodia respectivă cu o luciditate de invidiat. Fiindcă și-a disciplinat o memorie formidabilă, pe potriva universului folcloric. Degrabă va fi o jumătate de secol de când cercetează prin sate creația folclorică, la sursa primară, discutând uneori cu zeci de oameni până ajunge să recupereze un cântec în întregimea lui textuală și muzicală. Înregistrează cu tenacitate la dictafon discuțiile cu purtătorii de folclor, uneori cântând împreună cu ei, ca să faciliteze comunicarea. Are una dintre cele mai bogate arhive de folclor muzical, înregistrat după o metodologie adaptată cuprinderii întregului sistem al folclorului. A scris și a publicat mai multe cărți, dând prioritate colindelor, folclorului educațional, cântecelor pascale. Ca un moș veritabil, cum se intitulează, publică în ajunul Crăciunului în revistele pentru copii cele mai frumoase colinde descoperite timp de un an. Dar cea mai mare realizare a etnomuzicologului Andrei Tamazlâcaru este crearea Ansamblului Etnofolcoric „Tălăncuța”, o formație care a făcut istorie. Prin activitatea sa, ansamblul a generat și a stimulat procesul de reconsiderare a moștenirii folclorice, a înlesnit revenirea la originalitatea și autenticitatea acestei creații, ca o recuperare a demnității sinelui colectiv.

A studiat folclorul toată viața, i-a cunoscut legitățile, îndemnându-i pe discipoli și pe toți cei care au atribuții în domeniu să le respecte întocmai. Și-a anunțat proiectul artistic în 1969, când a organizat Primul Festival Folcloric din

republică, care a rămas în istoria recentă a culturii ca festivalul celor mai mari descoperiri de creații populare autentice.

După un deceniu, când societatea a devenit mult mai perseverentă în opțiunile sale culturale, a format Ansamblul Etnofolcloric „Tălăncuța” și, împreună cu membrii acestuia, a scos în scenă multe noutăți artistice, de fapt, piese folclorice de mare vechime și valoare, marginalizate pe nedrept din circuitul social. Treptat, s-a reabilitat, în acest mod, bunul nume al colindelor, cântecelor de leagăn, baladelor, doinelor, dar și al cântecelor prelungi, al celor lirice, interpretate în spiritul melosului popular. S-au redat cobzei (lăutei), fluierului, cavalului, drâmbei, naiului, cimpoiului rosturile lor multiseculare, firești. Acest demers folcloric era unul total opus tendinței dominante de atunci în muzica populară, promovate la radio, televiziune și pe marile scene, unde răsunau cântece populare, ale căror text sau muzică erau create de autori profesioniști, acestea fiind angajate, trecute prin consilii artistice. Interpreții de muzică populară purtau costume excentrice, având proporțiile ornamentelor exagerat de mărite, iar structura decorului, croiul și cromatica – schimbate.

Proiectul promovat de Ansamblul Etnofolcloric „Tălăncuța” în ultimii 35 de ani este cel mai reușit proiect cultural realizat de profesioniștii folclorului. A fost gândit în mod pragmatic, încât să cuprindă un sistem coerent al transmiterii moștenirii artistice de la purtător la tineri, prin participare directă, respectând modelele culturale cât mai fidel. Etnomuzicologul Andrei Tamazlâcaru a fost mentorul mai multor interpreți de folclor, antrenându-i în activitatea triplă de identificare și înregistrare a pieselor folclorice de la sursă, de asimilare a melosului popular conform tradiției locale a cântatului și de promovare scenică a acestor creații în varianta ideală a modelului folcloric. Sunt primii artiști de la noi care și-au propus să respecte sincretismul culturii populare, cântând folclorul în maniera locală, de unde acesta a fost cules, purtând costumul tradițional local. În Ansamblul „Tălăncuța” activează interpreți de folclor dăruiți cu talent, care au acoperit marile lui domenii muzicale insistând pe creațiile cele mai reprezentative și mai dificil de interpretat. Păstrându-și această întâietate, pentru a disemina experiența unei lecții bine învățate, de la acest colectiv-matrice s-au format alte colective etnofolclorice în Chișinău, apoi în centrele raionale, apoi prin alte orașe și sate. Procesul de revenire la valorile folclorice era alimentat de entuziasmul renașterii naționale, fiecare dorea să contribuie la fortificarea acestui proces și, pentru a nu rătăci, redescoperirea folclorului autentic a fost însoțită de multe

2016

94 9 5

august

seminare, spectacole și încurajări. Prin aceste formații au trecut școala folclorului, fiind modelați de estetica lui, câteva generații bune de copii, de tineri și de adulți. Împreună au deprins să înțeleagă, să prețuiască și să cânte folclor. Datorită acestei conlucrări, dimensionate de ansamblul surorilor Osoianu, Ansamblul „Plăieșii”, Ansamblul „Frunzuță de Iederă”, Ansamblul „Ștefan-Vodă”, Ansamblul „Iedera” și de alte sute de formații, alimentate de necesitatea afirmării identitare, a sporit solidaritatea și coeziunea socială, s-au relevat clar prioritățile identitare. Formațiile activau în bună parte pe baze benevole, artiștii susținând inițiativele admiratorilor de folclor, ale părinților, ale tinerilor și, nu în ultimul rând, ale instituțiilor educaționale și culturale.

Treptat, s-a ajuns la o piramidă a colectivelor folclorice, care au participat cu multă seninătate la construirea identității noastre culturale.

Apoi, asigurând circuitul acestor creații emblematice pentru firea noastră culturală, Andrei Tamazlâcaru, împreună cu discipolii săi, și-a asumat desfășurarea festivalurilor și a concursurilor de profil la nivel republican, municipal, raional și local. Astfel, au fost diseminate modele de atitudine față de valorile autentice, s-a încurajat participarea interpreților, dar și a publicului la procesul de construire și asumare a identității culturale. Festivalurile și concursurile urmăreau lărgirea rândurilor susținătorilor de folclor, valorificarea bogatei moșteniri culturale, dar și excelența în interpretare.

Festivalurile obiceiurilor de iarnă au devenit evenimente de reper în viața socială și culminează anual cu Sărbătoarea „Aprindeți luminile!”, desfășurată la 24 decembrie în incinta Radioului Moldova 1. Se organizează festivaluri folclorice pentru copii și tineret, iar o dată la doi ani, FestivalulConcurs al Interpreților de Folclor „Tamara Ciobanu”, cea mai de prestigiu etalare a competențelor muzicale ale cântăreților începând cu vârsta de 8 până la 80 de ani.

Festivalurile cântecului pascal, festivalurile folclorului ostășesc, festivalurile muzicii păstorești „Sună tălăncuțele!”, festivalurile obiceiurilor și nunților studențești și atâtea altele valorifică un potențial artistic impunător, creând mecanisme de transmitere a acestei experiențe verificate în timp.

Andrei Tamazlâcaru și discipolii săi au orientat societatea către sistemul de valori constituit și verificat de timp și de modelele tradiționale, au cultivat lent, prin propriul exemplu (care prinde cel mai bine!), o atitudine distinctă față de căutarea, descoperirea, însușirea și valorificarea muzicii folclorice. Au fundamentat un proces social de mare amploare și valoare – cel al recuperării spiritului muzical autohton. Această redobândire a fost foarte potrivită spiritului ce domnea în istoria noastră recentă. Societatea avea nevoie de repere puternice pentru a se refortifica, a-și purifica demersul cultural de balastul ideologic străin firii sale.

Au reîntregit repertoriul folclorului muzical după structura acestuia, consacrată istoricește, ceea ce constituie o mare performanță socială. Au arătat lumii cât de frumoase sunt

colindele, baladele, doinele și cântecele prelungi, cântecele de leagăn, folclorul de comunicare, încât societatea le-a primit cu uimirea unei revelații binecuvântate.

Va fi greu să găsim la noi un etnomuzicolog care a muncit decenii la rând pentru a identifica arhetipul melosului nostru prin studierea tuturor expresiilor artei muzicale, începând cu plânsul, bocetul, descântecul și continuând cu toate celelalte, mai cunoscute. Andrei Tamazlâcaru l-a determinat pentru că știe să asculte sunetele folclorului ca nimeni altul. Este unul dintre puținii cercetători care, ani la rând, în noaptea de Crăciun umblă alături de colindători prin sate pentru a prinde firescul colindei și al colindatului din prima sursă.

Glumește că și pe Jupiter se cântă câteva colinde de-ale noastre. Apoi rectifică: „Ale noastre răsună până acolo, atât de bine se potrivesc lumii cosmice”.

Consideră, pe bună dreptate, că cea mai veritabilă știință despre cultura tradițională se face în expedițiile desfășurate prin sate. Îi încurajează blând, cum numai el știe s-o facă, pe toți interpreții de folclor să meargă prin sate și să descopere, să salveze de la uitare cântecele vechi sau mai noi, pentru că în înțelegerea sa folclorul este procesual. Lecția Andrei Tamazlâcaru, oferită nouă, celor care au beneficiat de această revelație a geniului popular, dar și celor care vor mai avea șansa să comunice prin folclor, este destul de cuprinzătoare.

Are un fel poetic, metaforic de a gândi, a vorbi, a scrie. Unul eminamente creativ, dar simplu, ca să fie înțeles de toți.

Astfel, despre cântecul de leagăn spune că face parte din muzicile mici, dar dă posibilitatea de a cunoaște foarte multe despre sufletul celor care îl cântă. Iar dezmierdatul prin diverse formule modelează mai mult decât orice pedagogie ulterioară. Vorba dânsului: „Tălăncile se aud vălurând ca o proiecție a reliefului”.

A știut să descopere și să antreneze în practicarea folclorului mulți tineri talentați, cu voci specifice, care au îmbrățișat diferite domenii ale muzicii tradiționale, marginalizate mai multe decenii, făcându-le să fie cunoscute și îndrăgite.

A reactualizat și formele tradiționale de perpetuare, de reproducere a muzicii folclorice. Și în acest context formarea Ansamblului surorilor Osoianu este exemplară. Cele cinci surori: Elena, Iulia, Valentina, Romela și Maria, din satul Horești, raionul Fălești, au dezvoltat modelul tradițional al cântatului în familie – mediul de bază al transmiterii muzicii folclorice – și s-au constituit într-o formație bine cunoscută astăzi, datorită prestației sale artistice originale. Surorile Osoianu au scos din uitare un bogat repertoriu de cântece de la baștină, cântece de ritual, colinde din Transnistria, cântece pascale, cântece lirice.

Au constituit și au condus mai multe formații de copii și adolescenți, familiarizându-i cu lumea folclorului. Iulia îi inițiază în arta folclorică pe micuții de la grădiniță, Valentina are grijă de copiii interpreți cu voci impresionante, Elena și Romela se ocupă de grupurile de adolescenți, iar Maria lucrează cu studenții îndrăgostiți de folclor. În acest mod

Au fundamentat un proces social de mare amploare și valoare – cel al recuperării spiritului muzical autohton.

iulie

cuprind diferite categorii de vârstă, promovează diferite repertorii, specifice vârstei. Cu pasiune și perseverență, au identificat un fond muzical-artistic foarte reprezentativ și bogat, destinat copiilor și adolescenților, infirmând ipoteza sărăciei acestuia. Cu cât adulții acordă tinerei generații mai mult timp, ajutând-o să pătrundă în captivantul univers al folclorului, cu atât mai mult învățăceii obțin performanțe demne de tradiția artistică. Niciuna dintre surori nu a stat să numere câți copii, adolescenți și tineri au beneficiat de educația lor folclorică. Au fost foarte mulți și buni. Nici câte piese muzicale pentru copii au cântat împreună cu ei nu duc socoteală. Le remarcă pe cele care se bucură de popularitate, sunt preluate de alți interpreți sau formații. Au editat 10 albume muzicale cu cele mai valoroase cântece și colinde.

S-au produs în sute de spectacole, fiind admirate atât în țară, cât și în străinătate. Dar au rămas la fel de modeste, harnice, perfecționiste, omenoase ca la începuturi, mai mult chiar, prin activitatea folclorică surorile Osoianu și-au șlefuit și mai mult aceste caracteristici. Când cântă, sunt ca o minune a acestei lumi. Ascultându-le, oamenii regăsesc starea ideală de care au nevoie ca de o terapie. O terapie care te face să te confunzi cu sutele de generații care au trăit până la noi și ne-au lăsat în moștenirea folclorică o șansă a trăirii sublime.

Când te confunzi cu gândirea, arta, estetica folclorului, cunoști eminamente sentimentul de patriotism.

Andrei Tamazlâcaru a reușit să convingă societatea de utilitatea folclorului în contemporaneitate pentru că le-a avut alături pe cele cinci surori Osoianu, pe Maria Iliuț, Suzana Popescu, Nicolae Gribincea, Veta Ghimpu, Dina Vrăjmașu, Galina Pâslaru, Tudor Ungureanu, Tudor Tătaru, Leonid Nenescu, Iurie Secu, Leonid Țăranu etc. Grație lor și altor mii de artiști, în toți acești ani de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, interpretarea folclorului constituie una din multele muzici care își revendică ascultătorul, apreciatorul, funcții și rosturi sociale. Este, probabil, arta adaptată cel mai puțin la condițiile informaționale ale acestor vremuri. Dar tocmai în contextul unei oferte diverse, omul, intimidat de ritmurile insistente ale altor muzici, caută firescul muzicii folclorice, care îl reconectează la armonia naturii, a cosmosului, îl proiectează în cumsecădenia generațiilor de oameni drepți, demni, înțelepți, a oamenilor lumii folclorice.

Nu știu cum istoria muzicii românești va aprecia contribuția etnomuzicologului Andrei Tamazlâcaru la nuanțarea peisajului muzical contemporan prin refortificarea folclorului muzical. Dar un lucru este cert: dânsul va rămâne neapărat în memoria colectivă a celor care au cântat și mai cântă folclor, a celor care prețuiesc folclorul. Prin talentul și omenia sa proverbială, societatea a reușit să recupereze creațiile artistice care întregesc firea noastră, fiind în același timp un tezaur de valoare europeană.

Folcloristul Andrei Tamazlâcaru Folk musician Andrei Tamazlâcaru

Varvara BUZILĂ, dr., conf. univ.

Instrumentistul Victor Butnaru, Tălăncuţa Instrumentalist Victor Butnaru of Tălăncuţa

iulie

2016

96 9 7

august

Why should we speak of folklore nowadays, when the social offer in music is so generous? It is discussed, sometimes even contradictory, just because in real life folklore manifests itself much more fully than textbooks define it. Folklore is an artistic tradition, and tradition means the transmission of the artistic model, in time, to other generations, meanwhile forming the matrix of cultural identity. The ethnomusicologist Andrei Tamazlâcaru is the authority that can appreciate the value of this creation: „Folklore is like air, water, earth and sun – without them a seed won’t germinate and won’t grow.

Thus folklore feeds all the other arts. Folklore is life. People don’t sing to relax, but to express themselves. The more we hear the music of the whistle, flute, harp, lute, violin the more we’ll stand as a nation”.

Andrei Tamazlâcaru knows a lot of people, bearers of folklore, just as Emperor Alexander knew his soldiers. He can talk about each and one of them, from which village they are, when did he meet them, and what folk songs they sung, creating an impression that all of them are registered in the immortal book of our folklore. He can sing a given song or melody with an enviable lucidity, because he formed a formidable memory, which fits the universe of folklore.

Soon he’ll celebrate half a century since he researches the folk creation at its primary source, the villages. He often talks with dozens of people until he recovers the textual and musical entirety of a song. He tenaciously records his discussions with bearers of folklore, and sometimes sings along with them to facilitate communication.

He owns one of the richest folk music archives. The music is recorded by using an adapted methodology that aims to cover the folklore system in its entirety. He wrote and published several books, giving priority to carols, educational folklore and Easter songs. Ahead of Christmas, as a genuine santa, as he calls himself, he publishes in children’s journals the most beautiful carols he discovers during the year. But the greatest achievement of the ethnomusicologist Andrei Tamazlâcaru is the creation of the ethno-folkloric band „Tălăncuța”, a band that made history. Through its activity the band has generated and stimulated the process of reconsidering the folklore legacy, and facilitated the return to the originality and authenticity of this creation as a reconsideration of the dignity of the collective self.

He studied folklore his whole life, he got to know its regularities, and urges his disciples and all those who have tangencies with the field to comply fully with these regularities. He announced his artistic project in 1969 when the organized the first Folk Festival in the Republic. This

festival represented the greatest discovery of authentic folk creations in the recent history of culture. After a decade, when society became more persistent in its cultural options, he formed the ethno-folkloric band „Tălăncuța”. Together with the members of the band he made public many artistic novelties, actually, old and valuable folk pieces that were unduly crowded out. In this way, they gradually restored the good name of carols, lullabies, ballads, doinas, as well as longer, lyrical songs interpreted in the spirit of folk music.

They restored the natural, millennial meaning of lute, the whistle, flute, jew’s harp, pan flute and bagpipe. At that time, this approach to folklore was totally opposite to the dominant trend in folk music broadcasted on TV, the radio and displayed on stage. The text and music of the promoted pieces were created by professional authors and were checked by artistic councils. The performers wore eccentric costumes featuring ornaments of increased proportions and changed structure, cut and color.

For the past 35 years, the project promoted by the ethnofolkloric band „Tălăncuța” is the most successful cultural project carried by folklore professionals. It was pragmatically thought through so that it embodies a coherent system of artistic heritage transmission from the carrier to the young people, by direct participation and by faithfully following the cultural models.

The ethnomusicologist Andrei Tamazlâcaru was the mentor of several folklore singers, involving them in the triple activity of identification and recording of folk pieces at their source, of assimilation of folk music according to the local singing tradition, and of stage promotion of these creations following the ideal variant of the folk model. They are our first performers who observe the syncretism of folk culture.

They sing the folklore according to the local fashion and wear traditional local costumes. Talented folklore singers work in the band „Tălăncuța”. They have covered large music areas, and have focused on the most representative and most difficult creations. Keeping its primacy, but in order to disseminate the experience of well learned lessons, this model-band has formed other ethno-folkloric bands around Chișinău, other districts, cities and villages.

The process of reversion to folk values was fueled by the enthusiasm of national revival. Everyone wanted to contribute something to this process and in order to not wander away, but rediscover authentic folklore, the process was accompanied by many seminars, performances, evaluations, and encouragement.

The school of folklore has passed through these stages. The esthetics of folklore has modeled many generations of children,

„Folklore is like air, water, earth and sun – without them a seed won’t germinate and won’t grow. Thus folklore feeds all the other arts. Folklore is life.

WE SAVED OUR FOLKLORE AND NOW IT IS A EUROPEAN RELIQUARY

young people and adults. Together they understood, valued and sung folklore. Fueled by the need of identity assertion, solidarity and social cohesion have increased. Identity priorities have become clearer due to the collaboration of the band of sisters Osoianu, the band „Plăieșii”, the band „Frunzuță de Iederă”, the band „Ștefan Vodă”, the band „Iedera” and hundreds of other bands.

By large, the work of these bands was carried on a voluntary basis. The artists supported the initiatives of folk admirers, parents, young people, and last but not least of educational and cultural institutions. Gradually, a pyramid of folklore bands was created. They participated with great serenity in the process of building of national identity.

Then, to ensure the transmission of representative creations for our cultural nature, Mr. Andrei Tamazlâcaru and his disciples have organized festivals and competitions at the national, municipal, regional and local levels. Through these events they spread a model attitude towards authentic values, and encouraged participation of performers and the public in the process of building and assumption of cultural identity.

They planned and organized festivals and competitions to broaden the ranks of supporters of folklore, to harness the rich cultural heritage it supposes, but also to achieve excellence in singing. The festivals of winter traditions have become landmark events in social life and peak annually with the celebration of the holiday „Aprindeți luminile!”, on December 24th , at the premises of Radio – Moldova 1. They have also helped with the organization of folk festivals for children and young people, and every two years they manage the Folklore Festival and Competition “Tamara Ciobanu”, the most prestigious display of musical skills of singers aged 8 to 80.

The festival of Easter songs, the festival of military folklore, the festival of pastoral music „Sună tălăncuțele!”, the student festivals of traditions and weddings, and many others, harness a huge artistic potential and create mechanisms of transmission of an experience verified by time.

Together they have oriented the society towards a system of values that is tested in time and by traditional models. By giving their own example, they’ve silently instilled a distinct attitude towards the search, discovery, acquisition and use of folk music. They have founded a large-scale valuable social process – the process of recovery of the local musical spirit.

This recovery was very appropriate to the spirit that reigned over our recent history. The society needed strong grounds to reinforce itself and purify its culture of everything that was alien to its nature.

They achieved great performance because they reunited the repertoire of folk music according to its structure, which was historically established. They showed the world how beautiful are carols, ballads, doinas, extended songs, lullabies, communication folklore, and society received them with the Imagini: Andrei Mardari și Mihai Potârniche

astonishment of a blessed revelation.

It is hard to find here an ethnomusicologist who has worked for decades to identify the archetype of our music. He studied the expression of all types of music, starting with weeping, wail, disenchantment, and continuing with all other more known forms of music. Andrei Tamazlâcaru has determined it because he knows how to listen to folklore like no one else does. He is one of the few researchers who year after year spends the Christmas eve with carolers walking through villages to catch the essence of carols at its source. He jokes that our carols are sung even on Jupiter. Then, he corrects himself “ours echo up until there, they fit so well with the cosmos”.

He rightly considers that the truest science of traditional culture is carried during expeditions in villages. Because he understands that folklore is procedural, he gently encourages all folklore performers to go to villages to discover and rescue from oblivion old and new songs. Andrei Tămăzlâcaru has offered us a big lesson, we benefited from this revelation of the folk genius and those who will have the chance to communicate through folklore have benefited too. He thinks, talks and writes poetically, metaphorically. He is creative, but simple, so everyone can understand him. Thus, he mentions that lullabies are a form of minor music, but that offer the possibility to know much about the soul of those who sing them. Various forms of caressing can model far more than any pedagogy. He says: “Bells ring as a projection of the relief ”.

He knew how to discover and engage talented young people in the practice of folklore. Many of these had special voices and have embraced various fields of traditional music, reviving otherwise long forgotten pieces. He updated the traditional forms of perpetuation and copying of folk music.

In this context, the formation of the Osoianu Sisters Band is relevant. The five sisters, Elena, Iulia, Valentina, Romela and Maria from the Horesti village, Fălești district, developed the traditional model of family singing – the basic environment for transmission of folk music. Due to their original artistic performance, they now have formed a well-known band.

The Osoianu sisters pulled out of oblivion a rich repertoire of native songs, ritual songs, carols from Transnistria, Easter songs, lyrical songs.

They formed and guided several bands of children and teenagers, introducing them to the world of folklore. Iulia initiates kindergarten children into folk art, Valentina takes care of children with impressive voices, Elena and Romela work with teenagers, Maria works with students in love with folklore. In this manner they work with different age groups and promote different, age specific, repertoires.

With passion and perseverance they have identified a very rich and representative musical collection meant for children and teenagers, proving that it’s not a poor collection. The more time adults dedicate to the young generations, helping

iulie

2016

98 9 9

august

them to penetrate the captivating world of folklore, the more learners manage to demonstrate performance worthy of artistic tradition. None of the sisters counted the number of children, teenagers and young people who benefited from their folk education. Many of them were good. They never counted how many pieces for children they sung together with the young. They mention those that are popular and are sung by other performers or bands. They released 10 musical albums, recording the most valuable songs and carols. They had hundreds of performances, held nationally and internationally. However, they are as modest, hardworking, perfectionist and humane as in the beginning.

Moreover, these characteristic were polished by their hard work. When they sing they are like a wonder of this world.

Like in therapy, people can listen to them to regain their ideal state. This therapy is a way to meet the hundreds of previous generations who left us this heritage and the chance to experience these sublime feelings. When one meets the thinking, art, esthetics of folklore one knows the feeling of patriotism.

Andrei Tamazlâcaru managed to convince society of the usefulness of folklore nowadays because standing by him were the five Osoianu Sisters, Maria Iliuț, Suzana Popescu, Nicolae Gribincea, Veta Ghimpu, Dina Vrăjmașu, Galina Pâslaru, Tudor Ungureanu, Tudor Tătaru, Leonid Nenescu,Iurie

Secu, Leonid Țăranu etc. Thanks to them and thousands of other artists, all these years at the end of the 20th century and beginning of the 21st century, the folklore is one of the many types of music that keeps the listener and appraiser engaged, as well as claims social functions. It’s probably one of the arts that’s least adapted to the information age. But probably in the context of a diverse offer, intimidated by the insistent rhythms of other types of music, man searches the simplicity of folk music, because it reconnects one to the harmony of nature, the cosmos, because it launches one into the righteousness of the generations of noble, wise people of the folklore.

I do not know how the history of Romanian music will appreciate the contribution of ethnomusicologist Andrei Tamazlâcaru to the reinforcement of the modern musical domain by revival of musical folklore. But I do know for sure, that he will stay in the collective memory of those who sung and sing folklore, and those who appreciate folklore.

Through his talent and proverbial humaneness society recovered artistic works that replenish our nature and in the meantime represent a treasury of European value.

Varvara BUZILĂ, PhD, associate professor

Surorile Osoianu/ The Osoianu Sisters

Copiii independenţei nu mai sunt doar un viitor al ţării, ei sunt deja prezentul ei.

Ei nu mai sunt doar un viitor al ţării, ei sunt deja prezentul ei Odele nu sunt meseria mea şi aveam doar o imagine impresionistă şi parţială despre performanţele tinerilor. Dar eram curios: în ce măsură tinerilor le-a priit independenţa? În ce măsură ei sunt altfel, iar în consecinţă: în ce măsură ei pot schimba faţa ţării? Un stat tânăr, care s-a detaşat de un imperiu autoritar şi totalitar, gerontocratic prin definiţie, oferă şanse tinerilor? Dacă ei ne calcă pe urme, ne imită, atunci la ce e bună independenţa?

Aş deschide lista mea cu Viorel Bostan. A refuzat protecţia şi tutela părintească (tatăl său, academicianul Ion Bostan, era rectorul UTM), şi-a luat licenţa şi masteratul la Bucureşti, iar doctoratul în SUA. A candidat în acest an la postul de rector al universităţii pe care a condus-o tatăl său şi a câştigat detaşat. Preluând universitatea, şi-a propus o analiză fără menajamente a stării de lucruri şi un proiect de modernizare: atunci când tehnologiile, la nivel mondial, suportă schimbări radicale, când instituţiile alternative şi chiar autodidactica fac concurenţă serioasă studiilor universitare, când lumea antrenează mediul de afaceri în elaborarea parcursurilor didactice, trebuie să vii cu o altă ofertă. Să propui schimbarea într-o instituţie considerată de succes! Pentru aceasta trebuie să ai nu doar viziune, ci şi personalitate.

Marcel Bostan, liderul Alternosferei, îi este frate. Nu e greu să deduci că mezinul a fost rebelul familiei, cel care a trebuit să înfrunte „tradiţia”. Artistul neordinar insuflă acea speranţă de care avem nevoie, or, noi avem nevoie de personalităţi. E singura şansă de a ieşi din mlaştina stagnării şi a incertitudinii.

Copiii independenţei nu mai sunt doar un viitor al ţării, ei sunt deja prezentul ei. Ei îi monitorizează şi îi corectează parcursul. Îşi mai aminteşte cineva că Alexandru Tănase, actualul preşedinte al Curţii Constituţionale, e unul dintre tinerii care plecau cu primul val la studii în Europa proximă?

Dar şi o bună parte dintre politicienii de azi, de la președintele Parlamentului Andrian Candu la opozanta, ex-ministrul reformator al educaţiei, Maia Sandu. Nu pot să nu-mi amintesc de Marin Ciobanu, ex-directorul Zonei Economice Libere de la Bălţi, care a ştiut – atât cât a fost în funcţie – cum să aducă practicile occidentale în Moldova.

Pământul a devenit mic (tocmai de aceea reacţionăm la evenimentele din Franţa, Turcia, Rusia sau Japonia). Acest

pământ mic, care este şi mai al nostru, seamănă, uimitor, cu planeta Micului Prinţ. Cu planeta personajului legendar al lui Saint-Exupéry seamănă şi lumea Cezarei Kolesnik. Are un atelier la Bruxelles. Şi-a definitivat studiile în Franţa, luându-şi masteratul la Sorbona. A avut expoziţii la Paris, Bruxelles, Istanbul, Amsterdam, Lausanne, Dijon, Plevna, Sighişoara, București, Chișinău.

A uimit lumea cu modernitatea pânzelor, în care arta naivă se îmbină cu anemonele lui Luchian şi cu privirile uimite ale copiilor lui Tonitza, cu explozia de culori şi ritmuri cromatice neoimpresioniste, de o muzicalitate aparte. În general, copiii sunt personajele tablourilor sale.

Sunt micii prinţi, care stăpânesc lumea culorilor, formelor, compoziţiilor şi ritmurilor ei. De fapt, lumea e privită cu ochii aceştia larg deschişi, de aici abundenţa de lumini şi de culori. Aceste priviri uimite nasc culori, iar exuberanţa aceasta naşte lumină. Copacii şi dragonii Cezarei pot să fie şi trişti, meditativi, melancolici, singuratici… Dar de fiecare dată, blânzi şi primitori.

Am putea vorbi aici de un cadru oniric. Dar totul este esenţializat şi visul se transformă în poveste, iar povestea în mit. Pe un spaţiu restrâns, totul devine arhetip. Universul surprins în fiecare lucrare a pictoriţei are în centrul său privitorul acestei lumi şi – mare sau mic – el există exact în dimensiunile şi formele pe care le conturează privirea particulară. De aici impresia că fiecare tablou al Cezarei e pentru tine, cel care îl priveşti în chiar acest moment.

Un impresionant parcurs are Victoria Mogâldea.

Obţine diploma de arhitect la École nationale supérieure d’architecture de la Paris-Val de Seine. După un an de formare continuă, îşi ia certificatul HMONP („l’ habilitation à exercer la maîtrise d’œuvre en nom propre” = autorizarea de a practica un management de proiect în nume propriu). Şi dacă licenţa şi-o lua la facultatea situată într-un vechi edificiu industrial, cu o arhitectură anticipând constructivismul (şcoala de la Paris-Val de Seine e situată într-un ansamblu arhitectonic în jurul fostei Usine de la Société Urbaine d’Air Comprimé ), apoi certificatul HMONP îl obţine frecventând o instituţie situată vizavi de celebrul palat Versaille (École nationale supérieure d’architecture de Versailles), monument al clasicismului arhitectural francez.

Dar – aşa sunt tinerii de azi, în exemplarele exponenţiale: perfecţionişti – astea nu îi par de ajuns tânărului arhitect şi ea îşi continuă formarea, deja în domeniul designului. Tot atât

iulie

2016

august

GENERAȚIA INDEPENDENȚEI

de necesară, consideră ea, pentru un arhitect este şi diploma de inginer, pe care o obţine la Conservatoire National des Arts et Métiers. Între timp, după ce proiectează interioare în cadrul unor firme pariziene cunoscute, îşi deschide propriul cabinet de arhitectură.

Studiind şi activând în ţara lui Le Corbusier, Victoria Mogâldea se manifestă ca un arhitect creativ, depăşind în proiectele sale formulele clişeizate, înnoind şi diversificând spaţiul, inclusiv cel construit anterior cu mai puţină inspiraţie. Este exact ceea ce îmi place la tinerii noştri: spargerea tiparelor, declanşarea ideilor originale. Nu în zadar modelul pentru ea este neordinarul arhitect iraco-american Zaha Hadid, care sfida formele geometrice tradiţionale, inclusiv cele arhetipale, clişeizate.

Dar – fie şi legată de alte meserii, fie şi sincretică – arhitectura este totuşi o artă, e un domeniu vizibil. Tinerii noştri activează însă şi în sfere mai puţin spectaculoase, însă de o importanţă economică esenţială, solicitând competenţe care ne depăşesc. Sora Victoriei, Natalia Mogâldea, e stabilită în Germania şi este specialist în economie şi business, analist şi manager la instituţii bancare de prestigiu din Germania (via Franţa, Elveţia, Austria, Luxemburg, în total, o experienţă internaţională de 11 ani, în 25 de ţări). Meseria ei de bază s-ar defini printr-o metaforă, care o apropie de profesia surorii sale: arhitect de baze de date, lucrând actualmente pentru o companie mondială IBM în Frankfurt.

Ca şi sora sa, Natalia este perfecţionistă şi are interese pluridisciplinare în tot ce ţine de meserie, inclusiv în cunoaşterea limbilor străine (are o experienţă de comunicare în opt limbi: româna, franceza, rusa, germana, engleza, spaniola, italiana, poloneza). Performanţa sa este chiar această angajare în companii de prestigiu, această carieră de succes într-un mediu care, se părea, nu duce lipsă de specialişti. Înseamnă că se poate!

Lucrul în echipă, formarea de grupuri creative şi susţinerea reciprocă sunt calităţi ale tinerilor de azi. Unul dintre proiectele care au continuitate şi amploare este Festivalul „Cronograf ”. Succesul lui se datorează echipei de coordonatori ai proiectului (Virgil Mărgineanu şi Leontina Vatamanu, în primul rând) şi cineaştilor de la OWH Studio, care s-au dovedit a fi competenţi manageri culturali de formaţie

modernă. Festivalul, care se desfăşoară anual începând cu 2001, a devenit unul dintre principalele evenimente cineastice din Europa de Sud-Est. Nu este de neglijat nici faptul că jurnaliştii şi oamenii de cultură, în special tineri, de la Chişinău consideră de bon ton participarea şi implicarea, la solicitare, în organizarea evenimentului. E o solidaritate care merită aplauze. Iar festivalul e şi o şansă pentru tinerii documentarişti de la noi să iasă din anonimat.

Asociaţia Tinerilor Plasticieni Oberliht este şi ea una dintre iniţiativele artiştilor noştri. Statutar fiind o organizaţie nonguvernamentală, dar şi formă de asociere profesionistă, asociaţia promovează arta tinerilor şi susţine proiectele individuale sau de grup. Dar nu numai posibilitatea de a se informa şi de a se susţine reciproc îi uneşte pe aceşti tineri, ci şi elaborarea unor proiecte urbane comune, elaborarea de politici culturale, care depăşesc, ca semnificaţie, terenul artei propriu-zise. Aceasta se manifestă prin implicarea analizelor impactului social al proiectelor şi prin căutarea unor soluţii creative neordinare.

Valentina Naforniţă e deja un nume-simbol. Gloria ei a început odată cu câştigarea ediţiei din 2011 a concursului BBC Cardiff Singer of the World. Şi dacă această victorie a fost o clipă de graţie, meritată, dar efemeră, apoi angajarea la Staatsoper din Viena e deja o certitudine, care durează fără întrerupere din 2012. Or, Opera de Stat din Viena e o instituţie culturală de elită. Iar Valentina rezistă şi obţine permanent roluri, reuşind între timp să se producă şi pe celebra scenă a Teatrului La Scala din Milano, la Edinburgh (Scoţia), ca angajată a Operei din Lyon, la Berlin şi München, Salzburg şi Amsterdam, în Danemarca, împreună cu celebrul tenor Rolando Villazón sau în China, în compania Orchestrei BBC. Elixirul dragostei şi Flautul fermecat, Don Pasquale şi Don Juan, Boema şi Rusalka – palmaresul artistic al sopranei se completează permanent şi sigur. Artista atacă, tot mai convingător, rolurile

centrale. În iunie curent, debutează în rolul Suzannei din Nunta lui Figaro, alături de Luca Pisaroni. Vocea caldă şi în acelaşi timp expresivă îi aduce distincţia necesară. Dar poate mult mai important e parcursul ei sigur şi ascendent. Dovadă a profesionalismului. Certitudine în ceea ce construieşte, piatră cu piatră. Marile roluri abia urmează, de acum înainte.

O altă ipostază a artistei de operă o reprezintă soprana

100 1 0 1

GENERAȚIA INDEPENDENȚEI

...„Noul val” românesc, filmul produs cu mijloace modeste, se pliază perfect pe minimalismul funciar al epocii, satisfăcând aşteptările unui public mai special.

Olga Busuioc, câştigătoare şi ea a mai multe trofee muzicale prestigioase. Palmaresul ei (inclusiv cel internaţional), aparent mai modest decât al Valentinei Naforniţă, impresionează într-un alt mod: prin prestigiul rolurilor titulare. A interpretat rolul Iolantei în opera omonimă, iar în Evgheni Oneghin rolul Tatianei, a cântat în La Bohème (Mimì), la Opera din Chișinău și la Opera Maghiară de Stat din Budapesta. A interpretat rolul Mimì la Genova și s-a produs în rolul titular în Manon Lescaut de Puccini, în Valencia, iar la Teatro Comunale din Bologna, a cules aplauze în rolul titular din Madama Butterfly. Proiectele sale includ spectacolele La Bohème în Los Angeles, Evgheni Oneghin în Varșovia şi Madama Butterfly în Glyndebourne.

O carieră constantă, de o manieră foarte personală, în felul ei neconformistă, fie şi prin refuzul de a se înregimenta într-o trupă. Şi, desigur, prin vocea ei de soprană lirico-dramatică, de o sonoritate deosebită, care poate să cucerească o sală de melomani exigenţi.

Ilian Gârneţ este un fel de emblemă a artistului performant de la noi. Laureat al multiplelor concursuri internaţionale de prestigiu, precum „Regina Elisabeth” din Belgia, „Tibor Varga” din Elveţia, „Paul Constantinescu” de la Bucureşti sau „H. Wieniawski” din Polonia, acest „Oistrah al Moldovei” (cum l-a numit presa după ce cucerise câteva concursuri succesive în Kazahstan) este, poate în primul rând, un virtuoz.

Da, este un profesionist, un artist care respectă indicaţiile partiturii şi eventual ale dirijorului, dar prin piesele selectate şi pe câmpul de creaţie care i se oferă oricărui artist adevărat, e imposibil să nu-i remarci virtuozităţile interpretative.

Ascultaţi-l, de exemplu, cu Sonata pentru vioară nr. 3 de Brahms ori – mai ales! – cu Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră de Şostakovici. Dar el poate fi şi dulce-unduios, visător şi armonios, ca în Sonata în la minor a lui Shubert. Îmi place şi un alt violonist, mai tânăr, care încă îşi continuă studiile la Londra, dar care se impune deja ca personalitate muzicală: Ionel Manciu. L-am ascultat la Filarmonică, întrun concert de Ghenadie Ciobanu, dificil şi relevant în acelaşi timp, cu posibilităţi de a demonstra şcoală şi virtuozităţi, disciplină şi personalitate. M-a bucurat această aplecare a tânărului violonist asupra muzicii moderne, or – chiar dacă pare straniu – există uneori pericolul îmbătrânirii şi clasicizării precoce, atunci când artistul creşte doar pe modelele trecutului.

Eu aş vedea aici o şansă în plus a muzicienilor noştri, ştiind că nu oricine se apucă să interpreteze piesele moderne, cu un auditoriu mai special (şi mai rar), cu mai mari dificultăţi tehnice. Fiind mai solicitante, o deschidere spre aceste piese ar

putea lansa o pleiadă de artişti autohtoni în mediile muzicale mai puţin explorate.

Alexandra Conunova a şi depăşit, se pare, această fază şi se impune cu piese moderne deopotrivă cu cele clasice. Publicul şi criticii de specialitate au remarcat-o, în special, atunci când artista a câștigat Premiul I la prestigiosul Concurs de Vioară „Joseph Joachim” la Hanovra, în 2012. Au urmat premiile concursurilor „Ceaikovski”, „George Enescu”, „Tibor Varga”, „Henri Marteau” ş.a. Juriul a apreciat-o, în primul rând, pentru arta dramatică şi virtuozităţile expresive ale interpretării. Este participantă activă la concursuri şi festivaluri, se produce în concerte, asistată de prestigioase orchestre.

Rusanda Panfil, violonistă cu studii muzicale la Bucureşti şi Viena, a ales o carieră de artistă activă, concertând pe toate continentele, implicându-se în proiecte artistice neordinare.

Este o nonconformistă şi deschisă ideilor noi, sincretice (muzică, dans, teatru), având în repertoriu piese ale autorilor contemporani, îmbinând muzica clasică cu ideile muzicale moderne şi cu folclorul. O artistă a timpului său, prezenţă activă în viaţa muzicală.

Pe contrasens, tânăra pianistă Lidia Ciubuc e o artistă de formaţie clasică (deşi are în repertoriu şi piese moderne). În concertele ei, îi vom regăsi pe Schubert şi Schumann, Liszt, Chopin şi Rahmaninov, dar şi propriile creaţii. O artistă bine pregătită profesional, dar în perpetuă căutare. Unul dintre artiştii care ne duc faima în lume.

Igor Cobileanschi este deja un clasic al „noului val” de film basarabean, racordat la „noul val”, deja recunoscut în toată Europa, al filmului românesc. Lumea vorbeşte ca de lucrări clasice atunci când îşi aminteşte de scurtmetrajele din epoca debutului, Când se stinge lumina sau Saşa, Grişa şi Ion, dar şi de lungmetrajul cu acte în regulă La limita de jos a cerului (Premiul Gopo) sau de scurtmetrajul relativ recent Colecţie de arome. S-a impus şi în arta serialelor cu drama (cu elemente de comedie neagră – sic!) Umbre, o producţie HBO Europe.

O impresie bună a lăsat şi cel mai recent film al lui Igor Cobileanschi, Afacerea Est. Vorbim despre un artist format, care nu a vrut să se conformeze şi să se resemneze ca alţii, invocând problemele tranziţiei ca nefavorabile cinematografiei. Or, „noul val” românesc, filmul produs cu mijloace modeste, se pliază perfect pe minimalismul funciar al epocii, satisfăcând aşteptările unui public mai special.

Mariana Harjevschi (încerc să-mi găsesc modelele pentru

iulie

2016

august

acest portret de grup al tinerilor pe mai multe filiere) este directorul Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” din Chişinău.

Un manager cultural de formaţie nouă, coordonând activitatea celor 28 de filiale (un mic imperiu al cărţilor), promovând vechile şi noile tehnologii şi activităţi: expoziţii, prelegeri, lansări de cărţi şi reviste, editarea almanahului Bibliophilos şi a bibliografiilor etc. Odată cu venirea ei, s-a dinamizat şi s-a diversificat activitatea Bibliotecii Municipale (şi a filialelor), precum programul Novateca, „Chişinăul citeşte”, „Bătălia cărţilor” etc.

Ca să obţii toate astea, ca să fii coordonator al multiplelor proiecte, ai nevoie de inteligenţă, perseverenţă, studii. E nevoie să-ţi înscrii în palmares nu numai numele Universităţii de Stat din Moldova (deşi şi aceasta e o minimă performanţă), ci şi formări în centre precum School of Library Aciens, de la Universitatea Indiana (SUA), sau cursuri în cultura informaţiei digitale la Central European University, Open Society Institute, ori stagii academice în Università degli Studi di Roma „La Sapienza”. Şi toate acestea – aflându-te, în general, acasă, „emigrând”, temporar, doar de dragul studiilor şi al stagiilor de formare.

Un semn al tinerilor (în exemplarele lor exponenţiale) este multidisciplinaritatea. Cei care sunt buni într-un domeniu se dovedesc a fi buni în mai multe. Experienţa personală m-a convins: atunci când cauţi un om să facă un lucru de calitate, caută-l printre cei prinşi în multe activităţi.

Lidia Scarlat, noua solistă de la formaţia de elită Cuibul, a surprins plăcut melomanii. O inteligenţă interioară, uşor manierată (în limitele exigenţei unei muzici stilate), o voce inconfundabilă. Toate bune pentru o muzică nonconformistă, originală şi de calitate.

Artista are studii fundamentale de televiziune şi film la Londra (Royal Holloway, University of London), acumulând experienţă atât la Discovery Science, cât şi la Big Brother, apoi experienţa proprie de muncă la radio şi televiziune, în fine, încadrarea, cu tot bagajul acumulat, în celebra trupă de muzicieni. Ascultaţi piesele Aşa şi aşa, Oraşul, Ne vom topi, ca să înţelegeţi că muzica noastră este deja altfel. Iar dincolo de vocea uşor distant-nepăsătoare, care alunecă liber şi impasibil deasupra cotidianului banal şi clişeizat, se resimte o cultură multiplă. Iată aşa ne sunt tinerii!

Dacă performanţa într-un domeniu dinamic al muzicii înseamnă neapărat şi o schimbare la faţă, atunci etalonul pentru muzica de largă audiţie din Republica Moldova ar putea fi Alex Calancea (şi „Band”-ul său). O muzică

102 1 0 3 Dar un artist autentic e şi – întotdeauna – un rebel

profesionistă, cu personalitate, gustată de un public de masă – un vis pentru orice artist. Dar un artist autentic e şi – întotdeauna – un rebel (pentru Alex, rebeliunea esenţială a început atunci când a abandonat Politehnica „obligatorie” în favoarea Conservatorului „opţional”, dar şi „vocaţional”).

Astăzi, după colaborări cu toţi artiştii autentici (nu numai din genul muzicii uşoare, al rockului sau al jazzului, ci şi originalele şi spectaculoasele concerte cu formaţia lui Nicolae Botgros sau a fraţilor Advahov), este privit ca un guru, ca un etalon şi ca un reper. Performanţa e aici: să sfidezi clişeele „estradei moldoveneşti”, pentru ca, în consecinţă, să devii tu însuţi (rebelul, avangardistul) etalon!

Alex Calancea Band e o formaţie deschisă colaborărilor, iar aceasta înseamnă tot atâtea provocări şi schimbări de registru. S-au produs Dan Bălan, Geta Burlacu, Natalia Barbu… Nu e cazul să fac aici prezentările de rigoare, artiştii sunt prea cunoscuţi. Aş spune doar că Geta Burlacu e cântăreaţa de jazz de care aveam nevoie, prezentă cu aceeaşi charismă şi căldură pe marile scene şi în anturajul intim al unei cafenele artistice. O cântăreaţă care ne lipsea e şi Natalia Barbu. Profesionalismul şi capacităţile sale vocale, artistismul şi tenacitatea o pun în vârful ierarhiei muzicii uşoare de la noi. O interpretă de elită.

Dan Bălan este artistul nostru cu cel mai mare succes internaţional. În cazul lui, succesul poate fi testat în cifre. Cel puţin treizeci de ţări din Europa (dar şi Japonia) au plasat în fruntea topurilor celebra Dragostea din tei (pe care noi, bineînţeles, am ironizat-o, pentru naivitate şi… aproximaţie lingvistică, dar artişti de talia Rihannei… au intertextualizat piesa într-o versiune proprie, nominalizată la premiile Grammy!). Iar ca acest succes să nu pară accidental, artistul a continuat să cucerească publicul din Europa şi Rusia, America Latină şi Asia. „Chica Bomb”, „Justify Sex”, „Freedom” au devenit hituri internaţionale imediat după lansarea lor pe piaţă. Debutând cu o formaţie de rock underground, acum Dan Bălan este unul dintre cei mai stilaţi artişti, premiat şi solicitat de marile case de muzică.

Pluridisciplinar prin definiţie este teatrul. Tineri dramaturgi, regizori, actori, designeri, compozitori au reuşit să schimbe percepţia despre teatru, văzut ca un gen de artă perimat. O pleiadă întreagă de artişti s-a impus în aceşti ani. Voi încerca să-i amintesc doar pe cei pe care îi cunosc şi care şi-au etalat într-un fel sau altul personalitatea.

Luminiţa Ţâcu a devenit un fel de emblemă a teatrului experimental la noi. Dar şi actorii cu personalitate se pot

...(parcursul literar e foarte personal şi foarte capricios-imprevizibil), dar cu bune date de intrare, aceşti tineri nu sunt o masă omogenă, dimpotrivă, sunt foarte diferiţi...

GENERAȚIA INDEPENDENȚEI

impune în masa de talente: Alexandru Pleşca, Irena Boclincă, Daniela Burlaca (deja cunoscută şi ca regizoare), Dana Ciobanu, Ghenadie Gâlcă sau neordinarii actori şi regizori Vitalie Drucec şi mai tânărul Veaceslav Sambriş.

Printre performanţele colective ale echipelor de tineri ar fi de menţionat neordinarul proiect Teatrul-Spălătorie, o idee perfectă de artă alternativă. O încercare de a sparge clişeele şi de a nu depinde de nimeni. Rod al insistenţei dramaturgului Nicoleta Esinencu, teatru-alternativă, teatru-underground ori simplu, teatru-spălătorie (vedeţi aici şi ideea de instanţă purificatoare), chiar dacă există de puţin timp, deja nu mai poate fi ignorat de cei care administrează cultura. Teatrul îşi creşte dramaturgii, artiştii şi, bineînţeles, spectatorii. Atât timp cât teatrele tradiţionale nu strălucesc (decât foarte rar), orice alternativă înseamnă o şansă în plus pentru această artă sintetică şi foarte specială. Şi nu e singurul! Îi calcă pe coada celebrităţii marginale Teatrul Foosbook al lui Alexandru Pleşca şi Ghenadie Gâlcă, dar poate şi Geneza-Art a Danielei Burlaca…

Scriitori care s-au format profesional după declararea independenţei, având studii filologice în România, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Ştefan (Savatie) Baştovoi, Alexandru Vakulovski, dar şi Liliana Corobca, Silvia Caloianu, Ana Rapcea sau Liliana Armaşu sunt azi scriitori autentici, cu acte în regulă, recunoscuţi în mediul literar de pe ambele maluri ale Prutului. Nu mai sunt nişte promisiuni, ci nişte certitudini.

Celor mai tineri literaţi (care au debutat editorial după anul 2000) le zicem douămiişti sau „milenarişti”. Fără garanţii (parcursul literar e foarte personal şi foarte capriciosimprevizibil), dar cu bune date de intrare, aceşti tineri nu sunt o masă omogenă, dimpotrivă, sunt foarte diferiţi (ataşez câte un epitet pentru a diferenţia, nu pentru a-i defini): intelectualul Marcel Gherman, autor al celor mai bune texte SFR, Fantasy şi ciperpunk de la noi; rebela Nicoleta Esinencu, despre care am scris şi mai sus; Oleg Carp, prozator remarcabil şi prodigios jurnalist cultural; subtilul Horia

Hristov, rătăcind acum în nu ştiu care Canada; omnivora Aurelia Borzin, care a reuşit performanţa câtorva volume, conducerea câtorva reviste de cultură, dar şi nişte studii serioase în domenii culturale adiacente; meditativul Alex Cosmescu, poetul şi filosoful generaţiei sale; cinicul Anatol Grosu, umblând brambura, dar scriind opere talentate; răzvrătita Doina Postolachi, scriitoare de la Dumnezeu, neconformistă şi insistentă; inteligenta Aura Maru, poetă rafinată şi perfecţionistă pe la universităţi europene şi americane; recalcitranta Silvia Goteanschi, poetă spontană şi de un imaginar debordant; lucida Lucia Ţurcanu, unul dintre cei mai exacţi şi mai sensibili critici literari de la noi; atotştiutorul Adrian Ciubotaru, poet, critic, cercetător, editor de reviste literare; ludica şi docta poetă şi profesoară comparatistă Maria Pilchin, scandalosul şi talentatul poet Ion Buzu, ironicul, subtilul şi perseverentul Virgil Botnaru…

Fiecare al doilea dintre ei are la activ colaborări cu semenii de peste Prut şi cu revistele din România, cărţi scoase la prestigioase edituri din Ţară. Fiecare al treilea a participat la proiecte creative internaţionale.

Tinerii au făcut revoluţiile în artă (şi nu numai). Îmi place că ei sunt capabili să ne surprindă. Or, aceasta înseamnă să aibă propria voce, să nu pornească din oficiu pe trotuarul pavat al mimetismului. Oricât de bune modelele, ele trebuie consumate cu atenţie.

O bună parte dintre tinerii pe care îi cunosc – cel mai adesea, prin corespondenţă, în spaţiile virtuale ale blogurilor şi reţelelor de socializare – sunt în căutare. Fie locuind în Franţa (Vitalie Vovc, Tatiana Ţâbuleac), fie în Marea Britanie (Vica Demici), fie în Spania (Liliana Ganga-Rostea) sau în alte ţări, ei sunt frământaţi de meditaţii pe care le expun pe bloguri şi, oricare ar fi subiectele reale comentate, se desprind din ele gânduri privind destinul baştinei. Sunt meditativ-interogativi şi bloggerii de acasă (Diana Guja, Daniela Terzi-Barbăroşie, Cristina Moroz-Brădescu) sau neliniştitele ziariste Mihaela Gherasim, Alina Ţurcanu, Eugenia Pogor sau Stela Popa. Întrebarea e: cine-i aude?

Mircea V. CIOBANU

2016

august

Valentina Naforniță

GENERAȚIA INDEPENDENȚEI

foto Nafornita pe toata pagina

Imagine: Andrei Mardari

iulie

Ilian Gârneț

Imagine: Andrei Mardari

iulie

2016

august

The Generation of INDEPENDENCE

They are not anymore only the country's future; they are already its present Odes are not my trade and I had only an impressionist and partial picture about the performances of the youth. But I was curious: to what extent the independence benefited them?

To what extent they are different, and therefore: to what extent they can change the face of the country? Does a young state, which detached itself from an authoritarian and totalitarian empire, gerontocratic by definition, offer young people opportunities? If they follow in our footsteps, imitate us, then what good is the independence?

I would like to open my list with Viorel Bostan. He refused protection and parental care (his father, the academician Ion Bostan was the rector of the Technical University of Moldova at that time). Viorel Bostan was awarded a bachelor’s degree and a master’s degree in Bucharest and a Ph.D. in the United States of America. He ran for the office of rector of the university that was led by his father and won by a landslide.

Upon taking over the university, he has planned a blunt analysis of the state of affairs and a modernization project: when the technologies, at a global level, undergo radical changes, when alternative institutions and even autodidactic practices become fierce competition in relation to academic studies, when people involve the business in developing curricula, one must come up with a different offer. To propose change in an institution considered successful! To achieve this one must have not only vision, but also personality.

Marcel Bostan, the leader of the rock band Alternosfera is his brother. It’s not hard to deduce that the youngest brother was the family rebel, the one who had to face “tradition”. The unconventional artist instills the hope that we need, for, we need personalities. It’s the only chance to get out of the quagmire of stagnation and uncertainty.

The children of independence are not anymore only the country’s future; they are already its present. They monitor and correct its course. Does anybody remember that Alexandru Tanase, the current President of the Constitutional Court, is one of those who went to study in proximate Europe in the first wave? But a good many politicians today, starting with the President of the Parliament Andrian Candu and ending with the oppositional reformist and former Minister of Education, Maia Sandu. I must mention Marin Ciobanu, former director of the Free Economic Zone Balți, who knew - during his office - how to bring western practices to Moldova.

Earth has become small (which is why we react to events in France, Turkey, Russia and Japan). This small Earth of ours, resembles, amazingly the Little Prince’s planet. The world of Cezara Kolesnik resembles as well the planet of the legendary character of Saint-Exupéry. She has a workshop in Brussels.

She completed her studies in France, was awarded a Master’s degree by Sorbonne. She had exhibitions in Paris, Brussels, Istanbul, Amsterdam, Lausanne, Dijon, Pleven, Sighișoara, Bucharest, Chișinău.

She stunned the world with the modernity of her paintings, where the naive art meets Luchian’s anemones and the astonished looks of Tonitza’s children, the explosion of colors and neoimpressionist chromatic rhythms, having special musicality. In general, children are the characters of her paintings. They are the little princes, the ones who govern her world of colors, shapes, compositions and rhythms. In fact, the world is viewed with these wide open eyes, hence the abundance of lights and colors. These astonished glances generate color and this exuberance generates light. Cezara’s trees and dragons can be sad, meditative, sorrowful, lonely ...

But every time, kind and welcoming.

We could talk here of a dreamy setting. But everything is essentialized and the dream becomes fairytale, and the fairytale becomes myth. In a small space, everything becomes archetype. The universe depicted in every work of the painter has at its center the viewer and the world - big or small - it exists in exactly the sizes and shapes that are outlined by the particular look. Hence the impression that each painting of Cezara is for you, the person looking at the painting this very moment.

Victoria Mogâldea has an impressive track record. She was awarded a Bachelor of Architecture by École nationale supérieure d’architecture de la Paris-Val de Seine. After a year of continuous training, she obtined an HMONP certificate (‘l’ habilitation maîtrise d’œuvre à exercer the en nom propre “= an authorization to practice project management in their own name). She obtained her bachelor’s degree at a faculty located in an old industrial building, whose architecture anticipated constructivism (the school from Paris-Val de Seine is located in a former architectural ensemble around Usine de la Société Urbaine d’Air Comprimé ), later on she obtained the HMONP certificate by attending an institution located vis-à-vis the famous Versailles palace (École Nationale Superieure d’Architecture de Versailles), the French architectural monument of classicism.

106 1 0 7

Even though architecture is linked to other trades, even though it is syncretic - architecture is still an art, it’s a visible area.

The Generation of INDEPENDENCE

But this is the nowadays youth, in exponential examples: perfectionists - the aforementioned degrees did not seem enough for the young architect and she continued her training, in the field of design. A Bachelor of Engineering is equally necessary, in her opinion, and she was awarded one by the Conservatoire National des Arts et Métiers.

Meanwhile, after having designed interiors while working in some of the famous Parisian companies, she has started her own private practice of architecture.

Studying and working in the land of Le Corbusier, Victoria Mogâldea manifests herself as a creative architect, outperforming in her projects clichéd formulas, renewing and diversifying space, including previously built with less inspiration. This is exactly what I like about our youth: breaking patterns, triggering original ideas. No wonder her model is the unconventional American architect of Iraqi descent Zaha Hadid who defied traditional geometric forms, including the archetypal and clichéd. .

Even though architecture is linked to other trades, even though it is syncretic - architecture is still an art, it’s a visible area. Our young people work as well in less spectacular spheres but of vital economic importance, requiring skills beyond our competence. Victoria’s sister, Natalia Mogaldea, lives in Germany and is a specialist in economics and business, analyst and manager at prestigious German banking institutions (via France, Switzerland, Austria, Luxembourg, she has in total an international experience of 11 years in 25 countries). Her basic job could be defined through a metaphor which brings her closer to her sister’s profession: data architect, currently working for a global company - IBM in Frankfurt.

Like his sister, Natalia is a perfectionist and has multidisciplinary interests in everything related to her profession, including foreign languages (she has an experience of communicating in eight languages: Romanian, French, Russian, German, English, Spanish, Italian, and Polish). Her performance is this very hiring in prestigious companies, this successful career in an environment that seems to have no shortage of experts.

This means it can be done!

Teamwork, forming creative groups and mutual support are qualities of nowadays youth. One of the projects that have continuity and momentum is the film Festival “Chronograph”.

The festival’s success is due to the team of project coordinators (Virgil Mărgineanu and Leontina Vătămanu primarily) and filmmakers from OWH Studio, who turned out to be competent cultural managers of modern formation. The festival, held annually since 2001, has become one of the main cinematographic events in Southeastern Europe. One should not neglected the fact that journalists and men of

culture, especially young people from Chisinau consider of bon ton the participation and involvement, upon request, in organizing the event. It is a solidarity that deserves applause.

And the festival is a chance for young local documentarians to emerge from obscurity.

Young Artists Association Oberliht is also one of the initiatives of our artists. It has a statute of an NGO, but is also a form of professional association; the association promotes and supports art created by youth and supports individual or group projects. But it is not only the opportunity to inform and support each other that unites these young people, but also joint development of urban projects, development of cultural policies that exceed, in meaning the domain of art itself. This is manifested by involving analysis of the social impact of projects and by seeking creative unconventional solutions.

Valentina Naforniţă is already an iconic name. Her glory began with her victory at the 2011 BBC competition Cardiff Singer of the World. And if this victory was a moment of grace, deserved, but ephemeral, then her hiring at the Staatsoper in Vienna is already a certainty, which lasts continuously since 2012. For, Vienna State Opera is an elite cultural institution. And Valentina withstands and is casted permanently in various roles, managing meanwhile to appear on the famous stage of the La Scala Opera House in Milan, in Edinburgh (Scotland), as an employee of the Opera House in Lyon, Berlin and Munich, Salzburg and Amsterdam, in Denmark together with the famous tenor Rolando Villazón or in China, accompanied byt the BBC Orchestra.

Elixir of Love and The Magic Flute, Don Pasquale and Don Juan, La Bohème and Rusalka - the soprano’s artistic record is filled permanently and confidently. The artist attacks, more convincingly leading roles. In June, she will debut in the role of Suzanne from The Marriage of Figaro, alongside Luca Pisaroni. Her warm and at the same time expressive voice brings the necessary distinction.

But perhaps much more important is her ascendant and confident track record. This is a proof of professionalism. There is certainty in what she builds, stone by stone. Great roles are yet to come, from now on.

Another aspect of opera artist is the soprano Olga Basil, who has won as well many prestigious music trophies. Her record (including the international one), is seemingly more modest than Valentina Naforniţă’s, it impresses though in another way: through the prestige title roles. She played Iolanta in the homonymous opera, and Tatiana in Eugene Onegin, sang in La Bohème (Mimì), at the Chisinau Opera House and the Hungarian State Opera in Budapest. She played Mimì in Genoa and had the title role in Puccini’s Manon Lescaut, in Valencia and at the Teatro Comunale in Bologna, and heard

2016

108 1 0 9

august

rounds of applause for the title role in Madama Butterfly.

Her projects include performances of La Bohème in Los Angeles, Eugene Onegin in Warsaw and Madama Butterfly in Glyndebourne.

She has a constant career, of very personal style, in her own nonconformist way, even refusing to join an opera company. And, of course she stands out, as well due to her lyrical-dramatic soprano voice, of a special sonority that can conquer a whole room of demanding melomaniacs.

Ilian Gârneţ is a kind of emblem of the remarkable local artist. He is a winner of many prestigious international competitions such as the “Queen Elisabeth” in Belgium, “Tibor Varga” in Switzerland, “Paul Constantinescu” in Bucharest or “H. Wieniawski “ in Poland, this “Oistrah of Moldova” (as the press called him after having conquered some consecutive contests in Kazakhstan) is perhaps primarily, a virtuoso. Yes, he is a professional, an artist who observes the printed scores and eventually takes into account the prescriptions of the conductor, but from the selected pieces and on the creative field which is offered to any true artist, it’s impossible not to notice interpretative virtuosity. Listen him play, for example, Brahms’ Violin Sonata no. 3 or- especially! Shostakovich’s Concerto no. 1 for Violin and Orchestra.

But he can be sweet wavy, dreamy and harmonious as Shubert’s Sonata in A minor.

I also like another violinist, younger, yet to finish his studies in London, but who already manifests himself as a musical personality: Ionel Manciu. I listened to him at the Philharmonic in a concert of Ghenadie Ciobanu, difficult and relevant at the same time, with opportunities to demonstrate knowledge and virtuosity, discipline and strong personality. I enjoyed the inclination of the young violinist towards modern music, for - even though it seems strange - sometimes there is a danger of early aging and acquiring a taste only for classical music, which if it is to happen makes the artist develop only based upon the patterns of the past. I would see here an extra chance for our musicians, knowing that not everyone proceeds to interpret modern pieces, with an audience more special (and rare), with higher technical difficulty. Being more demanding, an openness to these kinds of compositions could launch a group of remarkable local artists in less explored musical circles.

Alexandra Conunova has passed, as it seems, this phase and affirms herself both with modern and classical pieces. The public and critics have noticed her, especially when the artist won the first prize at the prestigious Violin Competition “Joseph Joachim” in Hannover in 2012. The awards at the “Tchaikovsky,” “George Enescu”, “Tibor Varga “,” Henri Marteau” competitions followed. The jury appreciated her primarily for the dramatic art and expressive virtuosity of

interpretation. She is an active participant in competitions and festivals, she appears in concerts, is accompanied by prestigious orchestras.

Rusanda Panfil is a violinist with musical studies in Bucharest and Vienna; she chose a career of an active artist and has performed on all continents, engaging in unconventional art projects. She is nonconformist and open to new ideas, syncretic (music, dance, theater), having intricate pieces of contemporary authors in her repertoire, combining classical music with modern musical ideas and folklore. An artist of her time, she is an active presence in the musical life.

On the opposite side, the young pianist Lidia Ciubuc is a classically trained artist (although she also has some modern pieces in her repertoire). In her concerts, we will find Schubert and Schumann, Liszt, Chopin and Rachmaninoff, but also her own creations. She is a well-trained artist, but in perpetual search. She is one of the artists who put Moldova on the map.

Igor Cobîleanschi is already a classic of the “new wave” of Bessarabian film, connected to the Romanian “new wave” that is already recognized throughout Europe. People consider his debut short films to be classics, When the lights go out (Când se stinge lumina) or Sașa, Grișa and Ion (Saşa, Grişa şi Ion) and the geniune feature The Unsaved (La limita de jos a cerului), the latter received the Gopo Award)or the relatively recent short film Collection of Flavors (Colecție de arome). He affirmed himself as well in drama TV series (with elements of black comedy - sic!) Shadows (Umbre), an HBO Europe production. The latest film by Igor Cobîleanschi, East business (Afacere Est) left a good impression as well.

We are talking about a matured artist who did not want to comply and resign like others, citing problems of the transition period as unfavorable for cinema. The Romanian “new wave” offers movies produced with modest means, coinciding perfectly with the land minimalism of the time, satisfying the expectations of a particular audience.

Mariana Harjevschi (I am trying to find my models for this group portrait of the young on multiple channels) is the director of the Municipal Library “B.P. Hasdeu” in Chisinau.

A manager of new cultural background, coordinating the work of 28 branches (a small empire of books), promoting old and new technologies and activities: exhibitions, lectures, book and magazines releases, publishing the ”Bibliophilos” almanac and bibliographies etc. With her arrival, the activity of the Municipal Library (and its branches) became more dynamic and diversified, as in the programs Novatec, „Chişinăul citeşte” (“Chișinău reads”),”Bătălia Cărților” (“Battle of the Books”) etc.

The Romanian “new wave” offers movies produced with modest means, coinciding perfectly with the land minimalism of the time, satisfying the expectations of a particular audience.

iulie

The Generation of INDEPENDENCE

A remarkable feature of young people (speaking about the exponential examples) is multidisciplinary.

To obtain all these things, to be a coordinator of multiple projects, one needs intelligence, perseverance and studies. One needs not only the name of the State University of Moldova (although this is a minimum performance) mentioned in their track record, but also trainings in centers such as School of Library Aciens at the Indiana University (USA), or courses in digital information literacy at the Central European University, Open Society Institute, or academic internships at the Università degli Studi di Roma “La Sapienza”. And all this this time these activities were undertaken being generally at home, “emigrating” temporarily just for the sake of studies and training sessions.

A remarkable feature of young people (speaking about the exponential examples) is multidisciplinary. Those who are good in one area are proving to be good in several areas.

Personal experience has convinced me: when looking for a person to do something of quality, one should look for them among the ones engaged in several activities. Lidia Scarlat the new soloist of the elite band Cuibul, pleasantly surprised the music lovers. She has an internal intelligence, is slightly mannered (within the requirement of a stylish music), and has an unmistakable voice. All these prove beneficial for good, nonconformist, original and quality music.

The artist has fundamental studies in television and film in London (Royal Holloway, University of London), gaining experience both at the Discovery Science and at the Big Brother, moreover she gained experience working in radio and television, finally, having this whole sum of experience help her join the famous troupe of musicians Cuibul. Listen to the songs like Așa și așa (So-so), Orașul (The city), Ne vom topi (We shall melt), to understand that our music is already different. And beyond the slightly careless voice, which slides freely and impassably above the banal and clichéd daily routine, a multiple culture becomes evident. This is our youth!

Performance in a dynamic field of music necessarily implies a substantial change, and in these conditions the standard for music outreach in Moldova could be Alex Calancea (and his “Band”). A professional music, having a strong personality, enjoyed by the mass audience is a dream for any artist. But a genuine artist is always also a rebel (for Alex the essential rebellion began when he abandoned the “mandatory Polytechnic School for the “optional” and “vocational” Conservatory). Today, after having collaborated with all the

authentic artists (not only in pop music, rock or jazz, but also having had original and spectacular concerts with Nicholas Botgros and his troupe or Advahov brothers), he is regarded as a guru, as a benchmark and a landmark. The performance is here: to defy “Moldovan pop” clichés and as a result to become yourself (rebellious, vanguardist) a standard!

Alex Calancea Band is a band open for collaboration and this implies both challenges and registry changes. Dan Balan, Geta Burlacu Natalia Barbu ... There’s no need to enumerate all of them, these artists are well-known. I would only like to say that Geta Burlacu is the jazz singer we needed, having the same presence full of charisma and warmth on the great stages as in the intimate entourage of the artistic cafes. A singer that we missed as well was Natalia Barbu. Her professionalism and her vocal abilities, artistry and tenacity place her on the paramount of our easy listening music. She is an elite performer.

Dan Balan is our biggest international success. Should we be able to count success, the following facts could be said.

At least thirty countries in Europe (and Japan) placed his famous song ”Dragostea din tei” at the top of their charts (a song which was of course ironized for naivety and ... language inaccuracy, but artist like Rihanna ... based on intertextuality came with her own version of the song, resulting in a Grammy nomination!). And this success was not accidental, the artist continued to conquer audiences in Europe and Russia, Latin America and Asia. “Chica Bomb”, “Justify Sex”, “Freedom” all have become international hits immediately after their market launch. Beginning with an underground rock band, Dan Balan is now one of the most stylish, awardwinning artists, requested by major recording labels.

Theater is by definition multidisciplinary. Young playwrights, directors, actors, designers, composers have managed to change the perception about theater, seen as a kind of an obsolete art. A whole variety of artists affirmed themselves in these years. I’ll try to mention only those whom I know and who have displayed in one way or another personality.

Luminiţa Ţâcu has become a kind of emblem of our experimental theater. But actors with a strong personality can affirm themselves as well in a mass of talent: Alexander Pleşca, Irena Boclinca, Daniela Burlaca (already known as a director), Dana Ciobanu, Ghenadie Gâlcă or the unconventional actors and directors Vitalie Drucec and the younger Veaceslav Sambriş.

Among the collective performances of the youth teams

iulie

2016

110 1 1 1

august

one should mentioned the unconventional project TeatrulSpălătorie (Laundry Theatre), a perfect idea of alternative art. It is an attempt to break stereotypes and does not depend on anyone. A result of the insistence of the playwright Nicoleta Esinencu, alternative-theater, underground-theater or simply laundry-theater (you can see here as well the idea of a purifying instance), even if it appeared recently, it can no longer be ignored by those who manage culture. The theater educates its own playwrights, artists and of course the audience. As long as traditional theaters do not shine (doing the opposite very rarely), any alternative means an extra chance for this synthetic and very special art. And it is not the only venue of this sort! It competes with the marginally famous Foosbook Theatre of Alexander Pleşca and Ghenadie Gâlcă, but perhaps as well with Gen-Art of Daniela Burlaca ...

The writers who have formed professionally after the independence, having philological studies in Romania, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Ştefan (Savatie) Baştovoi, Alexandru Vakulovski, as well as Liliana Corobca, Silvia Caloianu, Ana Rapcea or Liliana Armaşu are today authentic writers, recognized by the literary environment on both banks of the Prut. They are no longer simple promises, they have become certainties.

We call the youngest literati (the ones who made their editorial debut after 2000) ”douămiişti”(”two-thousanders”) or ”milenarişti” (“millennials”). Offering no guarantees (the literary track record is very personal and very capriciousunpredictable) but with good input, these young people are not a homogeneous mass, on the contrary, they are very different ( I shall attach one epithet to differentiate, not to define): the intellectual - Marcel Gherman, author of our best SFR, Fantasy and cyberpunk texts; the rebel Nicoleta Esinencu, about whom I wrote above; Oleg Carp a remarkable novelist and a prodigious cultural journalist; the subtle Hristov Horia, wandering now in Canada; the omnivorous Aurelia Borzin who succeeded in publishing several volumes, managed several cultural magazines, but also published some serious studies in areas adjacent to culture; the meditative Alex Cosmescu, he is the poet and philosopher of his generation; the cynical - Anatol Grosu, going helter-skelter, but talented in writing good works; the rebellious - Doina Postolachi an inborn writer, nonconformist

and insistent; the intelligent - Aura Maru, she is a refined poet and perfectionist collaborating with European and American universities; the recalcitrant - Silvia Goteanschi, a spontaneous poet having an overflowing imagination; the lucid - Ţurcanu Lucia, one of our most accurate and sensitive critics; the omniscient - Adrian Ciubotaru, poet, critic, researcher, editor of literary magazines; the learned playful poet and teacher the comparatist Maria Pilchin, the scandalous and talented poet Ion Buzu, the ironic, subtle and persevering Virgil Botnaru ...

Every second of them has collaborations with peers from across the Prut River and magazines from Romania, books published at prestigious publishing houses. Every third of them participated in international creative projects.

Young people have made revolutions in art (and not only).

I like the fact that they are able to surprise us. Because this means having your own voice, not walking on the paved sidewalk of mimicry. No matter how good are the models, they should be assimilated with caution.

A lot of young people I get to know - most often by mail, the virtual spaces of blogs and social networks - are in a search.

Whether living in France (Vitalie Vovc, Tatiana Ţâbuleac) or in the UK (Vica Demici) or in Spain (Liliana Ganga-speech) or other countries, they are concerned with meditations that are posted on their blogs and irrespective of the commented subject matter, one can easily observe their thoughts on the destiny of their homeland. The home bloggers Diana Guja, Daniela Terzi-Barbăroşie, Cristina Moroz-Brădescu or the restless journalists Mihaela Gherasim, Alina Țurcanu, Eugenia Pogor or Stela Popa are interrogative and meditative as well. The question is: who hears them?

Mircea V. CIOBANU

FROM NASLAVCEA TO GIURGIULEȘTI

Revista -50 de ani

iulie

2016

august

DE LA NASLAVCEA LA GIURGIULEȘTI

Chișinău – capitala Republicii Moldova / Chișinău, the capital of Moldova

112 1 1 3

FROM NASLAVCEA TO GIURGIULEȘTI

iulie

2016

august

DE LA NASLAVCEA LA GIURGIULEȘTI

114 1 1 5

Imagini: Andrei Mardari, Mihai Potârniche, Iulian Sochircă, Mihai Vengher și IgorZenin

FROM NASLAVCEA TO GIURGIULEȘTI

iulie

2016

august

Fifty Years of

Magazine

În slujba Melpomenei

Teatrul moldovenesc, ajuns la vârsta independenţei În 1985, revenirea de la studii din Moscova a tinerei trupe a Teatrului „Luceafărul” avea să-și lase amprenta pe întreaga mișcare teatrală moldovenească. Același lucru se întâmpla și cu 25 de ani înainte, în 1960, odată cu întoarcerea la baștină a primei generații de șciukiniști, care avea să înscrie un capitol de glorie în istoria teatrului autohton.

Desprinderea tinerilor nonconformiști de nucleul clasic al trupei și formarea, în 1991, a Teatrului „Eugene Ionesco”, în care sunt incluși majoritatea acestor tineri actori, marchează emanciparea teatrului moldovenesc.

Spectacolul Așteptându-l pe Godot avea să însemne declanşarea acestei emancipări. Ulterior, prind contur iniţiative similare, iar repertoriul teatrelor existente se îmbogățește cu teme noi, spectacole îndrăznețe: teatrul nu mai este doar un templu al artei, ci o scenă vie, trăită, pe care se regăsesc cele mai stringente probleme cu care se confruntă o societate într-o perioadă de tranziție: de la crize identitare, sociale, sexuale, politice, de comunicare până la teme clasice precum dragostea, adevărul, relațiile interumane.

Regizorii propun nu doar abordări noi, ci și experimente, viziuni sau concepte regizorale inedite, dar și modalități tehnice vizuale de redare a mesajului scenic. Apar noi concepte scenografice, nume noi, se pune în valoare costumul scenic, care își consolidează statutul de artă, se remarcă în acest sens designerul Stela Verebceanu, care revoluționează conceptul de costum scenic prin debutul ei în calitate de pictor de costume în spectacolul Legături primejdioase, regia Alexandru Vasilache, la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, spectacol care, de altfel, constituie un moment de cotitură în istoria tânără a Naţionalului, descoperind publicului şi criticii de specialitate mai multe nume noi şi un regizor care devine un nume-reper în tânăra mişcare teatrală din republică.

Mișcarea teatrală moldovenească de după ’90 este marcată nu numai de apariția Teatrului „Eugene Ionesco”, ci și de proiecte independente, care în ultimul timp sunt tot mai prezente în spaţiul nostru cultural şi se bucură de mult succes la public. Este vorba de Teatrul Municipal al Unui Actor, cunoscut cu numele de Laboratorul Foosbook, Teatrul Unui Singur Actor (USA) cu actorul Andrei Sochircă sau TeatrulSpălătorie, al cărui nume ni se asociază cu echipa de creaţie Nicoleta Esinencu, Doriana Talmazan, Nora Dorogan.

Nu putem trece cu privirea şi iniţierea unor festivaluri naţionale şi internaţionale de mare amploare, cel mai cunoscut fiind, desigur, Bienala Teatrului „Eugene Ionesco” (BITEI), un eveniment cultural unic în Republica Moldova. Începând cu cea de-a XI-a ediţie a Festivalului BITEI, acesta a fost inclus, prin Hotărâre de Guvern, în lista evenimentelor

culturale de importanţă naţională, alături de Festivalurile ,,Mărţişor” şi ,,Invită Maria Bieşu”. Festivalul BITEI a obţinut, de asemenea, din partea Forumului Cultural European, Premiul pentru realizări culturale de importanţă majoră, pentru dezvoltarea relaţiilor dintre Republica Moldova şi statele europene prin intermediul culturii – premiu care se decernează anual unei instituţii sau unui eveniment din ţările europene.

Mişcarea teatrală din Republica Moldova este pusă în valoare şi de organizarea unor festivaluri (fie şi cu o frecvenţă sporadică) cum ar fi: Festivalul Național de Teatru, ClassFest – festivalul școlilor de teatru, Reuniunea Teatrelor Româneşti la Chişinău etc., precum și de participarea teatrelor noastre la diverse concursuri și festivaluri internaționale de profil.

Evident, când vorbeşti despre anumite realizări în domeniu, trebuie să argumentezi cu exemple concrete. În cazul teatrului, care este o artă subiectivă, ar fi nedrept să compari o realizare a unui regizor şi a unei echipe de creaţie cu alta, actul creaţiei fiind unul liber. Fiecare regizor vine cu o proprie viziune asupra unei teme, cu o abordare personală, pornind de la educaţia profesională, talent şi inspiraţie (care nu au grade de comparaţie) şi care, în definitiv, au drept la existenţă şi îşi găsesc publicul-ţintă. În vastul repertoriu al teatrelor existente în Republica Moldova există spectacole jucate cu succes în faţa publicului, dar şi realizări selecte care desemnează nivelul de maturitate, de artistism al regizorilor şi al trupei instituţiei teatrale respective.

Pentru a argumenta, vom încerca o scurtă radiografie a spectacolelor-reper care au evidenţiat un regizor, o trupă de actori, un teatru sau întregul parcurs teatral din Republica Moldova.

Pomenisem la început despre Teatrul „Eugene Ionesco” (TEI) şi despre rolul lui revoluţionar în mişcarea teatrală din Republica Moldova. În acest an, TEI a obţinut statutul de teatru naţional, iar în toamna curentă va organiza o stagiune jubiliară – cea de-a 25-a. Instituţia teatrală care are vârsta Independenţei Republicii Moldova înregistrează în palmaresul său mai multe premii şi participări la diverse festivaluri şi concursuri de profil, iar spectacolele sale cuprind mai multe genuri şi direcţii.

Spectacolul Aşteptându-l pe Godot de Samuel Beckett s-ar putea spune că este steaua norocoasă a acestei instituţii, lucrare care proiectează în avanscena teatrului moldovenesc un regizor talentat – Mihai Fusu, un actor de excepţie – Petru Vutcărău şi o trupă-model de artişti organici, frumoşi, talentaţi – prima promoţie a TEI. Lucrările care aveau să-i urmeze pe scenă (indiferent unde şi-a avut scena teatrul de-a lungul timpului şi de câte promoţii de actori s-au perindat aici) au consolidat acest statut şi i-au crescut faima.

Scena Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” găzduieşte în perioadă independenţei mai multe lucrări demne de statutul de primă scenă al acestei instituţii. De la spectacolul Legături

iulie

2016

118 1 1 9

august

primejdioase, despre care am vorbit mai sus, la reluarea spectacolului Tata în montarea lui Veniamin Apostol cu Victor Ciutac în rolul titular, ulterior la repunerea în scenă a spectacolelor lui Dumitru Matcovschi Cântec de leagăn pentru bunici şi Pomul vieţii, dar şi Jucătorii lui Ilie Todorov sau, mai recent, Copiii foametei. Mărturii sau Hronicul Găinarilor, scena Naţionalului este vie şi vibrantă, unde se întâlnesc cu succes spectacole avangardiste, dar şi cele realizate în stilul clasic.

Un spectacol-eveniment al Naţionalului este, bineînţeles, montarea spectacolului Casa mare de Ion Druţă, în regia lui Alexandru Cozub, spectacol care vede lumina rampei la Chişinău la o distanţă de 54 de ani de la prima montare.

Printre spectatori se regăseşte şi dramaturgul Ion Druţă, care trăieşte din plin bucuria acestei premiere şi emoţiile revederii cu trupa Teatrului Naţional „Mihai Eminescu”.

Teatrul Republican „Luceafărul” se pliază pe zbuciumul şi căutările societăţii în perioada de independenţă şi marchează câteva realizări scenice reuşite, în consens cu timpurile pe care le parcurgem, păstrând elanul şi ardoarea tinereţii.

Spectacolul Mascarada de M. I. Lermontov este un spectacolreper pentru istoria recentă a acestei instituţii teatrale, pentru regizorul Boris Focşa, dar şi pentru mişcarea teatrală naţională. Este primul spectacol care aduce un Grand Prix în Republica Moldova, se întâmpla în 2002, la Festivalul Internaţional de Teatru „Belaya Vezha” de la Brest.

După Mascarada, se înscriu în aceeaşi notă artistică, dar cu noi mijloace şi abordări scenice, lucrările Omul cel Bun din Sichuan de Bertold Brecht şi Adam şi Eva după Liviu Rebreanu.

Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Maria Bieşu” este în prezent o instituţie modernă, în al cărei repertoriu se regăsesc opere clasice, dar şi abordări îndrăzneţe, în măsura în care genul permite aceste diversităţi fără a distorsiona esenţa unui spectacol de operă. Activitatea TNOB este astăzi variată, cosmopolită, noile generaţii de artişti conlucrând eficient cu generaţiile anterioare. O reuşită a activităţii TNOB este şi organizarea Festivalului de Operă în aer liber, care se desfăşoară consecutiv a doua oară la Butuceni. Opera Rigoletto, care şi-a avut anul acesta premiera pe scena dintre stânci la Butuceni, este un exemplu concludent în acest sens.

Dacă ar fi să dăm însă un reper artistic care a marcat parcursul teatrului de operă, acesta ar fi, bineînţeles, opera Alexandru Lăpuşneanu, care are o însemnătate deosebită pentru evoluţia generală a genului în Moldova. Critica vremii avea să remarce că Gheorghe Mustea este primul dintre compozitorii moldoveni care au abordat un subiect de o asemenea anvergură în genul celei mai complexe arte, definite pentru prima dată încă de clasicii greci: triuna horeia – muzică, text, mişcare. Alexandru Lăpuşneanu este deocamdată unica operă-tragedie în spaţiul nostru.

Teatrul Naţional Satiricus „Ion Luca Caragiale”, fondat în 1990 de Sandu Grecu (la început ca teatru municipal), este o instituţie care se impune din start prin abordarea

tematicii sociale. Montărilor scenice de la „Satiricus” le este caracteristică satira acerbă, vehementă a moravurilor sociale, a situaţiilor sau caracterelor discutabile. Spectacolele teatrului (chiar şi cele montate în baza operelor clasice) fac referinţe la evenimente şi personaje locale. Este singurul teatru din Republica Moldova care are în repertoriu cele mai multe piese realizate după textele dramaturgilor naţionali contemporani.

Un spectacol emblematic pentru teatrul Satiricus, dar şi pentru realizările teatrale din anii ’2000, este piesa O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, în montarea lui Sandu Grecu. O scrisoare pierdută este spectacolul care desemnează o nouă etapă în activitatea Teatrului „Satiricus”, care îşi schimbă şi denumirea instituţiei (obţinând pe parcurs şi statut de naţional), devenind Teatrul Naţional Satiricus „I.L. Caragiale”.

Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi desfăşoară o bogată activitate de creaţie, incluzând în trupă tineri absolvenţi ai facultăţilor de profil, valorificând piese ale unor autori clasici şi contemporani, jucând spectacole cu săli arhipline şi bucurându-se de mult succes în capitala de nord a republicii.

Fondat la 16 mai 1957, mai întâi ca trupă moldovenească pe lângă teatrul rus care activa în Bălți din 1947, la 16 mai 1990 devine Teatrul Național „Vasile Alecsandri”. Impozanta clădire a teatrului a fost inaugurată în aceeaşi zi. O emblemă a teatrului din Bălţi rămâne a fi actorul Mihai Volontir, care a păstrat fidelitate acestei instituţii până în 2015, anul în care a trecut în nefiinţă.

De-a lungul timpului, trupa de la Bălţi a bucurat spectatorii cu aproximativ 200 de spectacole. Marcat de căutări, în acord cu preocupările şi preferinţele publicului său, Naţionalul de la Bălţi este un teatru în permanentă mişcare, afirmare şi confirmare a rolului şi statutului său în societate.

Un spectacol care poate fi considerat o treaptă importantă în scara ascensiunii sale creative este Oltea de Andrei Strâmbeanu în regia lui Silviu Fusu. Dar, evident, nu pot fi neglijate şi realizările mai recente ale trupei: Orchestra, Dragă doamnă profesoară, Nora, Muşchetarii Măgăriei Sale sau Un suflet pentru o păpuşă.

Repertoriul Teatrului Rus Dramatic de Stat „A.P. Cehov” este variat şi într-o permanentă actualizare, cuprinzând diverse subiecte şi tematici, realizate într-o diversitate de genuri, stiluri şi soluţii regizorale. Spectacolele montate pe această scenă sunt în acord cu necesităţile şi setea de cunoaştere a publicului, o dovadă în acest sens fiind numărul mare de spectatori, care rămân fideli acestui teatru.

Deşi fiecare spectacol este important în repertoriul unui teatru, pentru „A.P. Cehov” un moment de profunzime artistică îl constituie spectacolul Inimă de câine de M. Bulgakov, în regia lui Petru Hadârcă. În prezent, repertoriul teatrului numără 24 de spectacole pentru adulţi şi 11 pentru copii. Potrivit datelor Ministerului

În slujba Melpomenei

Culturii, actualmente Teatrul Rus Dramatic de Stat „A.P. Cehov” are cel mai mare număr de spectatori.

Lansat în 1989, Teatrul de Revistă „Ginta Latină” se bazează, aşa cum avea să remarce regretatul critic de teatru Pavel Proca, „pe experiment, căutări, negări şi libertate de expresie.

Formula novatoare pentru «Ginta Latina» a fost teatrul de revistă afişat senzorial, unde alchimia cuvintelor şi muzicii, a mizanscenelor şi culorilor, a cupletelor şi dansului exaltă sentimente în registre diferite. Anume genul de revistă a condus trupa spre scopul final: să vadă «viaţa şi omul» (evident, şi teatrul) în toată complexitatea lor. La toate nivelele. Să descopere interpreţilor şi publicului că teatrul provine din zone tăinuite ce se vor dezvăluite şi cucerite”.

Una dintre reuşitele teatrale care se înscriu în palmaresul acestei instituţii este spectacolul My Darling Missis Kronky de J. Patrick, în regia lui Mihai Ţărnă, dar, bineînţeles, nu pot fi neglijate şi alte realizări, precum Notenkraker sau... al 5-lea anotimp de Ernst Theodor Amadeus Hoffmann, regie Mihai Ţărnă, sau spectacolul muzical Ultimul tramvai, de Tudor Ţărnă.

Teatrul Muzical-Dramatic „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul, fondat în 1987, de către o trupă de absolvenți ai Universității de Arte din Chișinău, desfăşoară o bogată activitate de creaţie, valorificând teme şi autori clasici şi contemporani, oferind iubitorilor de teatru din sudul republicii adevărate sărbători de suflet prin spectacolele sale.

Pe parcursul activităţii instituţia înregistrează un repertoriu valoros şi divers, montând pe scena sa aproximativ 100 de spectacole şi promovând actori tineri şi consacraţi în mediul cultural de la noi şi de peste hotare.

Unul dintre spectacolele de afirmare a acestei instituţii teatral-culturale a fost Căderea Romei de Ion Druţă, în regia lui Victor Ignat. Dar nu cedează nici cele mai recente montări: Diseară e premiera!!!, după piesa „Om şi gentilom” de Eduardo de Filippo, în regia lui Emil Gaju, Nunta lui Tândală de Valeriu Josan sau Cartierul Latin de P. Chesnot în regia lui Emil Gaju.

Teatrele pentru copii joacă un rol deosebit în educarea unei generaţii culte, formându-le copiilor gustul pentru teatru, respectul pentru cultură şi șlefuindu-le simţul estetic.

Unui asemenea deziderat îi răspund pe deplin teatrele Licurici şi Guguţă. Deşi aflate într-o continuă competiţie, cele două instituţii, animate de doi maeştri veritabili ai artei păpușărești – Titus Jucov şi Victor Ştefaniuc, care, din păcate, au părăsit de timpuriu scena vieţii, prin intermediul acestei sănătoase şi spectaculoase concurenţe, oferă un regal de spectacole pentru copii. Acestor doi mari regizori le datorăm

spectacole fantastice, care pun bazele artei păpuşăreşti, ridicând-o la nivel de artă.

Spectacolul Luceafărul după Mihai Eminescu, montat de Titus Jucov la Teatrul Republican pentru Copii „Licurici”, poem simfonic pe muzica lui Valentin Dânga, scenografie – Nina Zabrodin, este o premieră în domeniul spectacolelor pentru copii, o lucrare de o sensibilitate şi de un rafinament deosebit. În acelaşi registru se înscrie şi spectacolul Planeta de rouă, care are la bază versurile lui Grigore Vieru, direcţia de scenă T. Jucov, pe muzica lui V. Dânga, scenografia – A. Josanu, I. Puiu şi regia D. Strungaru. Planeta de rouă este spectacolul în care poetul naţional Grigore Vieru vine cu un text de zile mari, în care copilăria, tinereţea şi bătrâneţea nu sunt trei etape ale Omului, ci o continuitate armonioasă a unei vieţi umane ce tinde spre desăvârşire.

Fondat în noiembrie 1992 de Victor Ştefaniuc (primul actor-păpuşar care a primit titlul onorific de Artist Emerit în 1985), Teatrul Municipal de Păpuşi „Guguţă” a fost conceput din start ca un teatru pentru copii cu specific naţional.

Spectacolele montate la „Guguţă” au fost admirate nu doar de spectatorii din ţara noastră, ci şi de cei din străinătate, instituţia participând activ la diverse festivaluri şi concursuri internaţionale, întorcându-se în ţară cu premii valoroase. Pe lângă spectacolele pentru copii, o altă reuşită a Teatrului Municipal pentru Copii „Guguţă” este Festivalul Internaţional al Teatrelor de Păpuşi „Sub căciula lui Guguţă”.

Iar un spectacol emblematic pentru această instituţie teatrală este Hârzobul după Iulian Filip, în montarea lui Victor Ştefaniuc, care în 1994 este răsplătit cu Medalia de Aur la Festivalul Umorului „Constantin Tănase” din Vaslui și cu Premiul „Vasilache” la Gala Internaţională a Recitalurilor Păpuşăreşti, Botoșani, România.

Teatrul Dramatic de Stat pentru Tineret „S Uliţî Roz” este în prezent un laborator al tinerilor, care gustă încă de pe băncile liceului arta teatrală şi se pregătesc să facă performanţă în acest domeniu. Repertoriul teatrului conţine, în mod special, un bogat spectru de piese din literatura clasică rusă, dar şi opere ale literaturii clasice mondiale. De la an la an, în cadrul Galei UNITEM (Uniunea Teatrală din Moldova), sunt premiaţi tineri actori care se afirmă şi a căror activitate dă roade pe scena acestui teatru.

Liliana POPUŞOI

2016

august

Chipuri în lumină

120 1 2 1

actorul George CIOLPAN

Imagine: Mihai Potârniche

iulie

Faces in the glare

Imagine: Mihai Potârniche

actor George CIOLPAN

iulie

2016

august

SERVING MELPOMENE

122 1 2 3

The Moldovan Theater at the Age of Independence In 1985, the graduation and return from Moscow of the young company of the “Luceafărul” Theater marked the whole field of dramatic arts in Moldova. Similar things had happened 25 years before, when the first generation of the Shchukin School graduates returned home to write a golden chapter in the history of our national theater.

The departure of the more nonconformist members of the company to create the “Eugene Ionesco” Theater in 1991 marked the emancipation of Moldovan theater.

The play Waiting for Godot was the signal that triggered this movement. It was followed by similar initiatives and the repertoire of existing theaters was enriched with new topics and daring shows. Theater was no longer only a temple of art, but a living and lived stage, reflecting the most topical problems of a society in transition: from social, sexual, political, communication and identity crises to classical topics such as love, truth and relations between humans.

The directors come up not only with new approaches, but with original views and concepts, experiments, as well new visual techniques to express the scenic message. New scenographic concepts appear, new names, the scenic costume is valued more, becoming an art in itself. In this field, designer Stela Verebceanu stands out as someone who revolutionized the concept as a costume painter for the play Dangerous Liaisons, directed by Alexandru Vasilache at the Mihai Eminescu National Theater. This show was a turning point in the young history of the National Theater, with many newcomers impressing both critics and audiences and the young director becoming a star of the new dramatic movement.

The Moldovan theatrical stage after the ‘90s was marked not only by the rise of the “Eugene Ionesco” Theater, but also by many independent projects that have become increasingly prominent and popular lately. The main ones are the One Actor’s Municipal Theater, also known as the Foosbook Laboratory, the One Man Theater (USA) with Andrei Sochirca, or the Teatrul-Spălătorie (Laundry-Theater), represented by Nicoleta Esinencu, Doriana Talmazan and Nora Dorogan.

We shouldn’t overlook the establishing of some great national and international festivals, the best known among them being the International Biennial Festival of the Eugene Ionesco Theater (BITEI), a unique cultural event

in Moldova. Beginning with its 9th edition, BITEI was included by the government in the list of cultural events of national importance, alongside the “Mărțișor” and “Maria Bieșu Invites” festivals. It also won the European Cultural Forum’s Award for cultural achievements of great importance, for developing the relations between Moldova and European countries through culture, a prize that is given every year to an institution or an event from an European country.

Other festivals that contribute to the development of scenic arts in Moldova are the National Theater Festival, ClassFest – SERVING MELPOMENE the theater schools’ fest, the Reunion of Romanian Theaters in Chisinau, etc. Additionally, our theaters also participate in various international contests and festivals.

Obviously, when speaking about accomplishments in a certain field, one must also bring some examples. In the case of theater, which is a subjective art, it would be unfair to compare the achievements of one director or creative team with those of another one. Each director has his or her own vision, a personal approach stemming from their professional education, talent and inspiration (which cannot be compared), and all of these different creative efforts have a right to life and find their target-audience.

The vast repertoire of Moldovan theaters includes both plays that enjoyed popular success and pieces that show the maturity and artfulness of these theater companies.

In order to prove this, I will attempt a short radiography of the main plays that showcase a director, a troupe of actors, a theater or the whole theatrical history of Moldova.

I spoke above about the Eugene Ionesco Theater (TEI) and its revolutionary role in the history of scenic arts in Moldova.

This year, TEI gained the status of national theater and this fall will host a special season to celebrate its 25th anniversary, being of the same age as the Republic of Moldova. During this time, it won many awards and participated in many festivals and contests, while its repertoire diversified to include more genres and directions.

Samuel Beckett’s Waiting for Godot was undoubtedly the lucky star of this theater, which brought into the limelight a gifted director – Mihai Fusu, an exceptional actor – Petru Vutcarau, and an exemplary company of young, beautiful and talented actors – the first class of TEI. The plays staged

by TEI, regardless of where it had its home over the years or how many groups of actors changed in the meanwhile, have

strengthened its status and boosted its fame.

The Mihai Eminescu National Theater has hosted many pieces that confirm its status as the first stage of Moldova.

Beside the aforementioned Dangerous Liaisons, Venianim Apostol’s Father starring Victor Ciutac, or the staging of Dumitru Matcovschi’s Lullaby for Grandparents and The Tree of Life, Ilie Todorov’s Players or, more recently, Children of Hunger, Testimonies or The Chronicle of Thieves prove that the National Theater has a vibrant and lively scene, with both avant-garde and classical plays.

One of the biggest events at the National Theater was the staging of The Big House play by Ion Druta, directed by Alexandru Cozub, 54 years after it had been staged for the first time. The writer himself was part of the audience, enjoying the premiere and meeting again the Mihai Eminescu troupe.

The “Luceafarul” National Theater reflects the social turmoil and longings of the independence period and has had several successful plays that fit with the contemporary spirit, while also maintaining the enthusiasm and passion of youth.

Lermontov’s Masquerade is the theater’s piece of resistance, putting director Boris Focsa on the map and making a mark on the history of national theater. It is the first show to win Moldova a Grand Prix, in 2002, at the International Theater Festival “Belaya Vezha” in Brest. A similar artistic tone, but with new scenic means and approaches, is shared by Bertold Brecht’s The Good Person of Szechwan and Liviu Rebreanu’s Adam and Eve. National Opera and Ballet Theater “Maria Bieşu” (TNOB) is a modern institution that presents both classic masterpieces and more daring takes, to the extent that the opera genre allows such innovations without affecting its essence. Today, TNOB’s program is very diverse, cosmopolitan and younger and older artists efficiently work together. One of TNOB’s achievements is the Open Air Opera Festival, which took place twice in Butuceni. This year, audience could listed to Rigoletto on the stage between the rocks of Butuceni.

Another artistic landmark of Moldovan opera theater is Alexandru Lăpuşneanu, which influenced the development of the whole genre in our country. Critics remarked that Gheorghe Mustea was the first Moldovan composer to take on such a grand topic in this complex genre, defined by the ancient Greeks as triuna horeia- music, text, movement.

Alexandru Lăpuşneanu remains the only tragic opera in our cultural space.

The National Theater Satiricus “Ion Luca Caragiale”, founded in 1990 by Sandu Grecu, initially as a municipal theater, stands out thanks to its focus on social topics. Satiricus shows

are characterized by an unforgiving satire of social mores, of dubious situations or characters. Even classical plays here are populated by local characters. Among Moldovan theaters, it has the largest repertoire of plays by national contemporary playwrights.

An iconic show for Satiricus, as well as for the post-2000 Moldovan theater, is I. L. Caragiale’s A Lost Letter, as directed

by Sandu Grecu. This event marked the institution so much that it changed its name and became a national theater bearing the name of Caragiale.

The National Theater “Vasile Alecsandri” in Bălţi has a rich activity and employs gifted young graduates of specialized faculties, staging plays by classic and contemporary authors.

The frequency of sold-out shows proves the popularity of this company in our northern capital.

It was initially founded on May 16, 1957, as a Moldovan troupe attached to the Russian theater that had opened in Bălți in 1947. On May 16, 1990, it became the National Theater “Vasile Alecsandri” and its new impressive building was inaugurated on the same day. An icon of this company remains actor Mihai Volontir, who stayed faithful to this theater until his death in 2015.

Over the years, the Bălți troupe has staged over 200 shows.

Reflecting the searches, preoccupations and preferences of its audience, the Bălți National Theater is continuously moving, affirming and confirming its role and status in society. One of its top shows that prove its creative progress is Andrei Strâmbeanu’s Oltea directed by Silviu Fusu. Other notable pieces include the Orchestra, Dear Mrs. Teacher, The Daughterin-law, The Musketeers of His Assholiness or A Soul for a Puppet.

The repertoire of the Russian Dramatic State Theater “A. P. Cehov” is varied and constantly updating itself to include diverse topics, themes, genres, styles and directions. The plays staged here meet the audience’s need and thirst for knowledge, a proof of this being the high number of viewers who remain faithful to this theater.

Although each show is important, at the Cehov Theater, a special role is reserved for M. Bulgakov’s Heart of a Dog, directed by Petru Hadarca.

At the moment, the theater’s repertoire has 24 shows for grown-ups and 11 for kids. According to the data of the Ministry of Culture, the Russian Dramatic State Theater has the largest audiences.

Launched in 1989, Revue Theater “Ginta Latină” was best described by late critic Pavel Proca: “It is based on experiment, on searching and denying, on the freedom of expression. The

iulie

2016

august

Serving MelpomenE

innovating formula of “Ginta Latină” was the revue theater expressed in a more sensory way, where the alchemy of words and music, of staging and colors, of couplets and dance exalts feelings in various registers. It is namely the revue genre that lead the troupe towards its final goal: to see “life and man” (and theater, obviously) in all their complexity, on all levels, to show the audiences and the performers that theater comes from mysterious areas that need to be discovered and conquered”.

Some of the biggest successes of “Ginta Latină” are J. Patrick’s My Darling Missis Kronky, directed by Mihai Tarna, or Ernst Theodor Amadeus Hoffmann’s Notenkraker or… the 5th season, also directed by Mihai Tarna, or the musical The Last Tramway, directed by Tudor Tarna.

The Musical-Dramatic Theater “Bogdan Petriceicu Hasdeu” in Cahul, founded in 1987, by a troupe of graduates of the Arts University of Chișinău, is staging classical and contemporary authors and plays, offering our southern audiences true holidays of the spirit. Since its inception, the institution has included over 100 plays in its repertoire and promoted both young and famous, local and foreign actors.

A milestone for the Cahul Theater was Ion Druța’s The Fall of Rome, directed by Victor Ignat. Other impressive successes have been The Premiere is Tonight!!!, inspired by Eduardo de Filippo’s Man and Gentleman and directed by Emil Gaju, Tândală’s Wedding by Valeriu Josan or P. Chesnot’s Quartier Latin, directed by Emil Gaju.

Theaters for children have a very important role in educating a cultured generation, instilling in them a love for theater, respect for culture and sharpening their aesthetic sense.

Such a role is fulfilled by the “Licurici” and “Guguță” Theaters.

Founded by two titans of the art of puppeteering, Titus Jucov and Victor Ștefaniuc, who unfortunately are no longer among us, the two institutions have had a healthy rivalry that has offered Moldovan children a splendid series of shows. It is Jucov and Ștefaniuc to whom we owe the establishing of puppeteering as true art in our country.

Luceafărul, based on the work of Mihai Eminescu, was staged

by Titus Jucov at the Republican Children’s Theater “Licurici” as a symphonic poem with music by Valentina Dânga and scenography by Nina Zabrodin. This was a premiere in the field of children’s theater thanks to its incredible sensitivity and refinement. A similar show was The Dew Planet, based on Grigore Vieru’s poetry, with stage direction by T. Jucov, music by V. Dânga, scenography by A. Josanu, I. Puiu and direction by D. Strungaru. In The Dew Planet our national poet Grigore Vieru delivers one of his best texts, in which

124 1 2 5

childhood, youth and old age are not three stages of Man, but a harmonious continuity of a human life that moves towards fulfillment.

Municipal Puppet Theater “Guguță” was founded in November 1992 by Victor Ștefaniuc, the first puppeteeractor to become an Emeritus Artist in 1985. From the beginning, it was designed to a be a theater for children, with a distinct traditional national style.

The plays staged at “Guguță” have gained the admiration of both domestic and international audiences, as the theater participated in many international contests and festivals, where it won important awards. Besides plays for children, another accomplishment of “Guguță” is the International Puppet Theater Festival “Under Guguță’s Hat”.

A landmark play for the theater is Iulian Filip’s Hârzobul, directed by Victor Ștefaniuc, which won the Gold Medal at the 1994 “Constantin Tpnase” Comedy Festival in Vaslui and the “Vasilache” Award at the International Puppet Show Gala in Botoșani, Romania.

The State Dramatic Theater “S Ulitsy Roz” (“From the Street of Roses”) is currently a lab for youth who can try their hand at dramatic arts already from high school and get ready to achieve more in the field. The theater’s repertoire includes plays from classic Russian literature, as well as masterpieces from world literature. Every year, at the UNITEM (Theater Union of Moldova) Gala, young actors who asserted themselves on the stage of this theater are awarded, thus proving the lab is bearing fruits.

Liliana POPUSOI

Revista

-50 de ani

Catedrala Arhanghelul Mihail, Râbniţa St. Michael the Archangel Cathedral in Râbniţa

blocul 4

Monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, Bălţi. Sculptor Gheorghe Postovanu Statue of Stephen the Great in Bălţi,

by Gheorghe Postovanu

2016

august

DE LA NASLAVCEA LA GIURGIULEȘTI

FROM NASLAVCEA TO GIURGIULEȘTI

iulie

Turnul Vânturilor, Stroiești, Râbniţa Tower of Winds (Turnul Vânturilor) in Stroiești, Râbniţa

Fluviul Nistru / Nistru River

126 1 2 7

Fifty Years of

Magazine

Nistru la Tiraspol / Nistru in Tiraspol

2016

128 1 2 9

august

DE LA NASLAVCEA LA GIURGIULEȘTI FROM NASLAVCEA TO GIURGIULEȘTI

iulie

Imagini: Andrei Mardari, Mihai Potârniche, Iulian Sochircă, Mihai Vengher și Igor Zenin Cetatea Tighina / Tighina Fortress

PATRIMONIU

Muzeul Național de Artă al Moldovei

Tudor Stavilă

Un sfert de veac de artă contemporană în Moldova La un sfert de veac de independenţă, artele plastice naţionale au cunoscut din plin avantajele şi dezavantajele libertăţii de creaţie. Fără sistemul „comenzilor de stat”, fără cenzură şi fără o sursă sigură de existenţă, artiştii plastici s-au pomenit, ca şi confraţii lor europeni, la cheremul galeriştilor sau al vânzărilor ocazionale prin intermediul expoziţiilor organizate în străinătate.

Eliberarea creaţiei artistice de sub dictatul ideologic, fenomen produs la sfârşitul anilor ’90, a transformat radical ambianţa artistică din Republica Moldova, care se impune prin orientări şi tendinţe de factură modernistă şi postmodernistă, expoziţii conceptuale, cu instalaţii de video-art, devenind o prezenţă tradiţională în mediul artistic al ţării. Schimbările s-au produs simultan în toate domeniile, configurând o nouă condiţie a existenţei artei contemporane. Această dezafectare ideologică se datorează unor momente care depăşesc cadrul prezentului, având în calitate de precursori disidenţii artei de la noi, pe Mihai Grecu, Valentina Rusu-Ciobanu, Ada Zevin şi pe mai tânărul Andrei Sârbu. Graţie lor, care din interior au opus rezistenţă doctrinelor „peredvijniciste” ale „realismului socialist”, acest proces artistic a decurs fără implicarea dialecticii între ideologii rivale. Cea mai relevantă convergenţă paradoxală a acestor timpuri care au subminat exigenţele „realismului socialist” este cea între direcţiile ce adoptă, ca ieşire din criză, reevaluarea artei precedente şi grupările radical critice, cosmopolite, neoavangardiste, avide de inovaţie şi de provocare comportamentală. În acelaşi timp, în mediul artistic de la noi s-au produs şi schimbări la care, anterior, nici nu s-a visat. Două momente din perioada dată s-au configurat distinct: au dispărut expoziţiile cu tematică revoluţionar-socialistă şi s-au constituit expoziţiile de formaţie europeană.

Cel mai important eveniment îl reprezintă Saloanele Moldovei, organizate la Chişinău şi la Bacău anual, care au devenit, în 25 de ani (1991 – 2015), o realitate a identităţii culturale şi a priorităţilor artistice aflate în afara politicului şi a intereselor economice, manifestare care demonstrează o vitalitate constantă, marcând

tangenţele artelor româneşti cu cele europene, în care se explorează limitele genurilor tradiţionale, acestea fiind abordate prin prisma unor viziuni specifice ale postmodernismului. O retrospectivă asupra evenimentului ne permite să constatăm rolul artiştilor plastici, care au stat la baza acestei manifestări, în primul rând al pictorilor Ilie Boca şi Sergiu Cuciuc, primii preşedinţi ai Saloanelor Moldovei, ediţia 1991. Întâmplător sau nu, aceste ediţii sunt o continuare firească a expoziţiilor comune din perioada interbelică, când basarabenii expuneau la Bucureşti (1922), iar bucureştenii la Chişinău (1930), având aceeaşi modalitate de interpretare a ambianţei artistice europene.

Acest proces se extinde: după bienalele internaţionale de pictură făcându-şi apariţia simpozioanele de gravură şi arte decorative, care s-au desfăşurat la Chişinău între 2009 și 2015, taberele de creaţie de la Ungheni şi Parcova (sculptură), Cimişlia şi Lozova (pictură), Simpozionul Internaţional de Pictură „Orheiul Vechi”, la care participă artişti din Polonia, Germania, Marea Britanie, Japonia, Austria, Lituania, Armenia, Cehia, Spania, Franţa, Belgia, Cuba, Mongolia şi, nu în ultimul rând, din România.

O altă modificare în activitatea Uniunii Artiştilor Plastici din Moldova din ultimul deceniu a fost constituirea secţiei de Artă fotografică. Au survenit schimbări şi la compartimentul Achiziţii publice ale Muzeului Naţional de Artă, comparativ cu perioada precedentă, când pentru expoziţiile personale sau cele colective, Ministerul Culturii prevedea un anumit buget pentru completarea colecţiilor. În aceste două decenii şi jumătate, achiziţiile se efectuau doar în cazuri mai speciale şi nu toţi organizatorii expoziţiilor personale au beneficiat de acest

iulie

2016

130 1 3 1

august

Valentina Rusu-Ciobanu. Desuetudine, 1990 / Abeyance, 1990

Igor Vieru. Portretul fiului, 1948 / Portrait of Son,1948

Vlad Bolboceanu. Necuvântătoare, 1994 / Inarticulate, 1994

PATRIMONIU

Muzeul Național de Artă al Moldovei

Andrei Sârbu. Cerul înstelat,1991 / Starry Sky, 1991

Isai Cârmu. Mama, 1990 / Mother, 1990

Maria Saca-Răcilă. Balada ciobanului, triptic, 1983 / A Shepherd’s Ballad, triptych, 1983

Eudochia Zavtur. Din seria Visuri, 1993 A piece of the Dreams Series, 1993

iulie

2016

132 1 3 3

august

suport. În schimb, fondurile muzeale se completau cu operele plasticienilor care au fost premiate la expoziţiile de la Saloanele Moldovei, la bienalele de gravură sau de arte decorative, din contul donaţiilor, cum a fost şi cazul celei de-a doua tranşe a colecţiei „Auguste Baillayre”, donate de fiica artistului, Marina Iliescu, în 2006 sau al colecţiei lui Alexei Vasiliev (2016).

Chiar şi în lipsa unor fonduri consistente, Muzeul de Artă a făcut achiziţii de la trei generaţii de artişti plastici, care reprezintă, parţial, arta contemporană şi principalele tendinţe ale artei figurative şi nonfigurative, ilustrate la expoziţia „Atitudini”, vernisată la intersecţia anilor 2011 – 2012.

Generaţiile respective au fost reprezentate de pictura Valentinei Rusu-Ciobanu (Desuetudine, 1990), Mihai Grecu (Nunta de aur, 1987), Igor Vieru (Portretul fiului, 1948), Glebus Sainciuc (Maria, 1996), Andrei Sârbu (Cerul înstelat, 1991), de grafica lui Ilia Bogdesco (Don Quijote, 1988), Gheorghe Vrabie (Chişinău. Peisaj urban, 1987), Eudochia Zavtur (seria Visuri, 1993) şi Isai Cârmu (Mama, 1990).

Sculptura şi arta decorativă i-a avut în calitate de mesageri pe Alexandra Picunova (Tutunărese, 1989), Iosif Chitman (Haiducul, 1991), Iurie Canaşin (Portretul lui S. Ciocolov), Tudor Cataraga (Ion Dumeniuc, 1992), Valentin Vârtosu (Portretul lui A. Vidraşcu, 1994), Nicolae Coţofan (Sfântul Gheorghe, 1987), Nely Sajina (Aici eu locuiesc, 1989) şi compoziţia „Fabule” a regretatului Vlad Bolboceanu (1992).

Este imposibil să nominalizezi toţi plasticienii şi operele lor achiziţionate în acest sfert de veac de independenţă a Republicii Moldova. Printre ei se află Eleonora Romanescu, Sergiu Cuciuc, Maria Saca-Răcilă, Elena Bontea, Mihai Ţăruş, Dumitru Peicev, Simion Zamşa, Tudor Zbârnea, Dumitru Bolboceanu, Mihai Jomir, Andrei Mudrea, Vasile Movileanu şi foarte mulţi alţii.

Important este şi faptul că în acest an, graţie sprijinului financiar al României, se va finaliza restaurarea integrală a edificiului construit de Alexandru Bernardazzi în 1903, extinzându-se spaţiul expoziţional şi expunându-se astfel multe opere din depozitele muzeale pentru a fi vizualizate de spectatori.

Mihai Jomir. Fântâna văduvelor, 1990 / The Widows’ Well, 1990

Nicolae Coţofan. Sfântul Gheorghe, 1987 / Saint George, 1987

HERITAGE

Moldova’s National Art Museum’s

Tudor Stavilă

A Quarter-Century of Contemporary Art in Moldova Twenty-five years since independence, plastic arts in Moldova have fully tasted both the advantages and disadvantages of freedom of creativity. Without a state commissioning system, without censorship and a stable source of income, our plastic artists were suddenly left, like their confreres in Europe, to the mercy of gallery owners or the occasional buyer at some exhibition abroad.

The liberation of artistic creativity from the command of ideology, a phenomenon that occurred in the late 1990s, radically changed the artistic environment in our country, introducing orientations and tendencies of modernist and post-modernist nature, with art forms such as conceptual exhibitions or video art installations.

Those changes took place simultaneously across all the domains, shaping a new state of contemporary art. This breaking away from ideology was due to occurrences that are not necessarily contemporary; we owe it to predecessors such as the art dissidents Mihai Grecu, Valentina Rusu-Ciobanu, Ada Zevin and the younger Andrei Sirbu. Thanks to their opposition from the inside to the doctrines of the Peredvizhniki and socialist realism, this artistic process unfolded without dialectical clashes among rival ideologies. The most telling and paradoxical example of convergence from those times that sapped the authoritative rules of socialist realism was that of the directions that embraced, as an exit strategy, the re-evaluation of foregoing art and the radical groups with a critical, cosmopolitan, neo-avantgardist approach that sought innovation and behavioral challenges.

At the same time, our artistic environment saw changes that nobody deemed possible before. Two developments stand out particularly: the exhibitions with socialist and [1917 Russian] Revolution themes disappeared, being replaced by exhibitions of European essence. The most important regular event is the Moldovan Galleries (Saloanele Moldovei), held annually in Chisinau and [the Romanian city of ] Bacau, which has become in these 25 years (1991-2015) a reality of cultural identity and artistic priorities that is outside of politics or economic interests; an event

that has demonstrated a constant vitality, highlighting similarities between Romanian and European art; an event that explores the limits of traditional art forms, with approaches that reflect specific visions on postmodernism. Looking back, we can note the role of the plastic artists who were at the forefront of this event, in particular the painters Ilie Boca and Sergiu Cuciuc, the first co-presidents of the 1991 Moldovan Galleries. Coincidence or not, these editions are a natural continuation of the joint exhibitions held during the interwar period, when Bessarabian painters exhibited in Bucharest (1922), and Bucharest-based painters exhibited in Chisinau (1930), sharing the same interpretation of the European artistic ambiance.

This process is extending: the international paining biennale events have been followed by symposiums of engraving and decorative arts, taking place in Chisinau during 2009 through 2015, creativity camps in Ungheni and Parcova (sculpture), in Cimişlia and Lozova (painting). And then there is the “Orheiul Vechi” International Painting Symposium, which has brought together artists from Poland, Germany, the United Kingdom, Japan, Austria, Lithuania, Armenia, the Czech Republic, Spain, France, Belgium, Cuba, Mongolia and, last but not least, Romania.

Another important development in the life of the Moldovan Union of Plastic Artists in the last decade has been the creation of the Department of Photographic Arts. A further change concerns procurements at the National Art Museum. Whereas in the past the Ministry of Culture would allocate a budget to supplement both personal or collective exhibitions, in the last twenty-five years procurements have been made only in special cases and not all the organizers of personal exhibitions

iulie

2016

134 1 3 5

august

Sergiu Cuciuc. Copacul, 1999 / Tree, 1999

HERITAGE

Moldova’s National Art Museum’s

have enjoyed such support. However, the Museum’s collection has been augmented with artworks that won awards at the Moldovan Galleries or at the decorative art biennale, mainly through donations, such as the second installment of the Auguste Baillayre collection, donated in 2006 by the artist’s daughter, Marina Iliescu, or the collection donated by Alexei Vasiliev in 2016.

Despite limited funds, the Art Museum managed to buy works from three generations of plastic artists who represent, albeit partially, contemporary art and the main trends of figurative and non-figurative art, as displayed at the exhibit “Attitudes” at the junction of the years 2011 and 2012.

Those generations were represented by paintings from Valentina Rusu-Ciobanu (Abeyance, 1990), Mihai Grecu (Golden Wedding, 1987), Igor Vieru (Son’s Portrait, 1948), Glebus Sainciuc (Maria, 1996), Andrei Sârbu (Starry Sky, 1991), by graphic works from Ilia Bogdesco (Don Quixote, 1988), Gheorghe Vrabie (Chisinau. Urban Landscape, 1987), Eudochia Zavtur (Dreams Series, 1993) and Isai Cârmu (Mother, 1990).

Sculpture and decorative art were represented by Alexandra Picunova (Women Harvesting Tobacco, 1989), Iosif Chitman (The Hajduk, 1991), Iurie Canaşin (Portrait of S. Ciocolov), Tudor Cataraga (Ion Dumeniuc, 1992), Valentin Vârtosu (Portrait of A. Vidraşcu, 1994), Nicolae Coţofan (St. George, 1987), Nely Sajina (This Is where I Live, 1989) and the composition called “Fables” by the late Vlad Bolboceanu (1992).

It’s impossible to name all the the plastic artists and the artworks that were bought during this quarter-century since Moldova proclaimed independence. Among them are Eleonora Romanescu, Sergiu Cuciuc, Maria Saca-Răcilă, Elena Bontea, Mihai Ţăruş, Dumitru Peicev, Simion Zamşa, Tudor Zbârnea, Dumitru Bolboceanu, Mihai Jomir, Andrei Mudrea, Vasile Movileanu and many others. It’s also important to note that this year, with Romania’s generous support, an extensive restoration will be completed of a building designed

by Alexandru Bernardazzi in 1903; this will include an extended exhibition area to accommodate a larger number of artworks on display for the general public.

Tudor Cataraga. Ion Dumeniuc, 1992 / Ion Dumeniuc, 1992

2016

136 1 3 7

august

Imagini: Iurie Foca

iulie

Valentin Vârtosu. Portretul lui A. Vidraşcu,1994 / Portrait of A. Vidraşcu,1994

Imagine: Mihai Potârniche

O misionară a Măriei Sale Natura

Eleonora ROMANESCU, 1973

2016

138 1 3 9

august

Timpul nu este indiferent față de nimeni… E spusa unui înțelept din vremurile demult apuse, însă ea nu pare deloc învechită. Și în secolul nostru, XXI, timpul, așa cum îi este obișnuința dintotdeauna, continuă să întrețină propria sa relație cu fiecare om. De fapt, este un proces reciproc, cu o cotă de participare și a omului însuși. Și, în funcție de valoarea acestei cote, pe fiecare om timpul îl așază într-un loc anume în canavaua sa.

Imagine: Mihai Vengher

iulie

Eleonora ROMANESCU, 2016

„Natura îmi pozează totdeauna și atâta cât doresc eu…”.

În acest context existențial, pe artista plastică Eleonora Romanescu timpul a găsit de cuviință s-o așeze în unul dintre locurile lui de vază, astfel încât astăzi ea, la cei 90 de ani împliniți astă primăvară, e Artistă a Poporului din Republica Moldova, laureat al Premiului Național și cavaler al celei mai înalte distincții a statului nostru – Ordinul Republicii. Cu respectivele însemne, e ușor de înțeles, nu este onorat oricine, ci doar un om care, prin faptele sale, merită o asemenea gratitudine din partea țării sale. Și care sunt faptele ei? Multe fiind la număr, toate poartă unul și același nume simplu ca bună ziua – munca. Face parte din primele generații de intelectuali formate în anii de după război, majoritatea porniți din satele Moldovei pe drumul diferitor științe și arte și mulți dintre ei, printre aceștia și dumneaei, ajungând în domeniul ales la performanțe notorii. În îndelunga sa activitate, penelul ei n-a ocolit niciunul dintre genurile artistice, mai multe decenii la rând, Eleonora Romanescu pictează cu aceeași măiestrie și portrete, și compoziții, și naturi statice, însă dragostea cea mare i-a fost de la începuturi și continuă să fie până astăzi peisajul.

Chiar dacă printre copacii, ierburile și florile de pe pânzele ei se întrezăresc oameni și case, par prea mici și neînsemnate în comparație cu natura dimprejurul lor. Prim-planul îi aparține peisajului, fie că e unul de vară, fie unul de toamnă sau de primăvară. Peisaje de iarnă nu am văzut la niciuna din multele ei expoziții și presupun că nici nu a pictat pe timp de iarnă, deoarece natura își ia o pauză pentru a-și fortifica puterile.

Scârte, 1981 / Haystacks, 1981

Într-un interviu, pictorița și-a explicat predilecția pentru peisaj în felul următor: „Natura îmi pozează totdeauna și atâta cât doresc eu…”. Răspunsul, ne dăm seama, este unul mai mult decât sumar. Pe de altă parte, nici nu este nevoie de explicații pentru a-ți da seama că, în cazul Eleonorei Romanescu, este vorba despre un artist plastic cu o sensibilitate aparte. Și pronunțata-i pasiune pentru peisaj provine în mod direct din relația ei personală cu lumea înconjurătoare. Centrul acestei lumi este satul de baștină – Leușeni de prin părțile Teleneștilor. Acolo s-a născut la un sfârșit de aprilie și, probabil, culorile naturii trezite la viață după somnul de iarnă i-au încântat într-atât ochii de prunc, încât după aceea nu au găsit altceva mai atrăgător în tot ce există pe pământ. Orânduindu-și viața pe făgașul artei, nu a inventat subiecte sofisticate, nu a căutat sensuri mari, nu s-a avântat în experimente moderniste. A preferat esența firească a lucrurilor, a vieții în general, concentrându-și privirile ochilor și ale sufletului la Măria Sa Natura.

John Lubbock a spus despre oameni că mulți stau orbi și surzi în marele templu al naturii. Nu-l putem contesta, așa este, mai ales astăzi, dar, știm bine, în opoziție cu acești orbi și surzi, sunt și din cei care posedă o capacitate aparte de a vedea și a contempla natura, ca și cum ar fi niște misionari trimiși de ea printre oameni să le deschidă ochii – să poată vedea și ei măreția și splendoarea naturii. Unul dintre acești misionari ai naturii este chiar Eleonora Romanescu. Întâi de toate, a ținut numaidecât să le arate consătenilor săi cât de frumoși sunt Leușenii. A organizat pentru ei o amplă

iulie

2016

140 1 4 1

august

expoziție de tablouri, cele mai multe cu priveliști din sat și din împrejurimile lui. După care o bună parte din lucrări a lăsat acolo. Le-a dăruit gimnaziului care-i poartă numele.

Astfel, avem în Moldova o instituție școlară care posedă o valoroasă galerie de pictură. În general, orice denumire ar purta lucrările ei, pentru un spectator născut și el la țară sau trăitor acolo ele sunt ca un declanșator de sentimente dintre cele mai profunde. Cât mă privește, țin minte, la una din expozițiile ei m-a țintuit locului o pânză intitulată Primăvară în grădina părintească: o casă țărănească între copaci înfloriți, peisaj obișnuit, însă nemaipomenit de drag pentru mine. Imaginar, imediat m-am pomenit la casa mea părintească, în livada cu pruni sădită de tata, în curtea cu iarbă, unde m-am zbenguit cu frații și surorile mele… Altfel spus, am retrăit neuitate clipe din anii dulcii mele copilării… Țânțărenii mei se află doar la vreo treizeci de kilometri de Leușeni, e și el un vechi sat răzășesc, cu relief asemănător, cu arhitectură tradițională tipică pentru centrul Moldovei. Eu am plecat de acasă mai târziu decât dumneaei, și pe atunci mai era o fântână cu ciutură la o margine a Țânțărenilor. Acum nu știu dacă mai este. În una din pânzele sale – Zi de sărbătoare – Eleonora Romanescu a pictat fântâna cu ciutură din Leușenii săi și, când am dat peste ea într-un mic album editat cu mulți ani în urmă, din nou mi-a fremătat sufletul de nostalgie, ca și cum mi-aș fi purtat pasul pe la marginea satului meu…

Această comuniune interioară cu natura, transpusă în pânze, își demonstrează magia în multe situații, unele cu totul neașteptate. De exemplu, ultima ediție a Festivalului Doinei, însoțită de o expoziție de peisaje semnate de Eleonora Romanescu, acestea, în îmbinare cu doinele ce au răsunat, creând în sală o atmosferă plină de armonie. În plus, însăși Eleonora Romanescu, în straie naționale, a cântat o romanță veche din anii tinereții sale, ceea ce de asemenea a impresionat auditoriul. Apropo, ideea i-a aparținut chiar producătorului manifestării, Alexandru Dorogan, crescut și el la țară. Iar jurnalista Rodica Iuncu a avut ideea de a ilustra cartea sa Păstorul solitar sau Naiul lui Vasile Iovu, la fel, cu peisaje ale Eleonorei Romanescu, găsind că ele se asociază de minune cu muzica populară pe care o interpretează ilustrul naist. Pictorița a onorat cu prezența sa lansarea acestei cărți la Biblioteca Națională, menționând în scurtul său cuvânt că muzica, la fel ca natura, îl înnobilează pe omul cu suflet deschis spre frumos.

Anul acesta, în aprilie, și-a vernisat o amplă expoziție jubiliară, iar la sfârșit de iulie – început de august – o expoziție de grup împreună cu două colege de breaslă mai tinere, Eudochia Robu și Cristina Movileanu. Iubitorii de artă au avut două prilejuri fericite de a vedea cu ochii ei copacii, florile și ierburile din jurul lor, descoperind cu uimire că, până atunci, n-au observat că sunt atât de frumoase…

La izvorul din străbuni, 1981 / At the Old Spring, 1981

*** P. S. Aș vrea să se mai știe că Eleonora Romanescu a fost prima stagiară din Moldova a cursurilor de pictori-restauratori de pe lângă Centrul de Restaurare I. Grabari de la Moscova. După care, în trecuții ani ’70, a restaurat lucrări din arta medievală moldovenească, în special icoane vechi, la fel din pictura europeană și din grafica mondială.

Altfel spus, Muzeul Național de Artă al Moldovei îi datorează revalorificarea multor opere de preț din fondurile sale. Deci, îi datorăm și noi, concetățenii ei.

A. R.-H. Anastasia RUSU-HARABA

A Missionary of Her Majesty Nature Time doesn’t overlook anyone… It’s the saying of a wise man from times long gone, but it’s not outdated at all. Even in the 20th century, as always, time has its own relation with each of us. Actually, it’s a mutual process, in which each person participates to a certain extent and, depending on the value of this participation, time offers every person a proper place on the canvass of history.

Vii basarabene, 1970 / Bessarabian Vineyards, 1970

iulie

2016

142 1 4 3

august

In this existential context, time has found plastic artist Eleonora Romanescu worthy of a prominent position.

Today, after the 90th anniversary of her birthday last spring, she is a People’s Artist of the Republic of Moldova, winner of the National Award, and knight of our country’s highest distinction – the Order of the Republic. It’s obvious that not everyone is honored like this, but only a person who, through her deeds, deserves the gratitude of her country. Which are her deeds? They are many, but share a common name – work.

She belongs to the first generations of intellectuals formed after WWII, most of them coming from Moldovan villages and walking the path of sciences and arts. Many, including her, obtained remarkable achievements in their fields.

During her many years of work, her brush has not left untouched any of the artistic genres. For several decades, Eleonora Romanescu has been painting with equal skillfulness portraits, compositions, still lives, but her love from the start and to this day remains the landscape. Even though you can see people and houses among the trees, flowers and grass in her paintings, they seem too insignificant by comparison to the nature around them. The landscape is always at the forefront, whether it’s summer, autumn or spring. I have never seen any winter landscapes during her exhibitions and I guess she stops painting during winter because nature herself is taking a break to restore her forces.

In an interview, the painter explained her preference for landscapes: ”Nature always poses for me the way I want and for how long I want…”. The answer, we see, it’s more than a summary one. On the other hand, no explanations are needed to realize that Eleonora Romanescu is an artist with a distinct sensitivity. Her pronounced passion for landscapes is determined by her personal relationship with the surrounding world. The center of this world is her native village – Leușeni, near Telenești. She was born there at the end of April and perhaps the colors of nature, awoken to life after winter, amazed her baby eyes so that afterwards nothing on this Earth was more beautiful to them than nature. While dedicating herself to art, she did not invent sophisticated subjects, did not look for grand meanings, did not engage in modernist experiments. She preferred the natural essence of things, of life in general, focusing the attention of her eyes and of her soul on Her Majesty Nature.

John Lubbock said that people sit blind and death in the great temple of nature. We cannot disagree with him, it’s like this, especially today. But we know that, on the other hand, we have persons with a special capacity to see and contemplate nature, as if they are missionaries sent among the people to open their eyes so that they could see the greatness and

splendor of nature. Eleonora Romanescu is one of these missionaries.

First of all, she wanted to show her co-villagers the beauty of Leușeni. She organized for them a vast exhibition of paintings, most of them depicting sceneries from the village and its surroundings. She left a part of the works there and donated them to the secondary school that bears her name. Thus, we now have in Moldova a school with a precious art gallery.

In general, regardless of the name of her works, for a viewer born or living in the countryside they trigger some of the deepest emotions. Myself, I remember at one of her exhibitions being mesmerized on the spot by Spring in the parents’ garden: a rural home among blossomed trees, an ordinary scene, but incredibly dear to me. In my imagination, I was instantly transported to my parents’ home, in the plum orchard planted by my dad, in the grassy yard where I played with my brothers and sisters… In other words, I relived the unforgettable moments of my sweet childhood…

My Țânțăreni is just 30 km from the artist’s Leușeni, also an old yeomen village, with a similar landscape and traditional architecture typical to central Moldova. I left home later than the painter and back then, we had a draw-well near the village. I don’t know if it’s still standing today, but in her Feast day, Eleonora Romanescu painted the draw-well from her village and when I first saw it in an album some years ago, my soul was overwhelmed with nostalgia, as if I was walking again on the outskirts of my village...

This inner communion with nature, rendered onto the canvass, proves its magic in many situations, some of them totally unexpected. For example, the last edition of the Doina Festival was accompanied by an exhibition of Eleonora Romanescu’s landscapes, which in combination with the sung doinas created an atmosphere full of harmony in the room. Moreover, the artist herself put on traditional clothes and sang a romance song from her youth, which enchanted the audience. The one who came up with idea was the festival organizer himself, Alexandru Dorogan, also raised in the countryside. Journalist Rodica Iuncu decided to illustrate her book The lonely shepherd of Vasile Iovu’s pan-pipe with paintings

by Eleonora Romanescu, as they were in perfect harmony with the musician’s folk tunes. The painter attended the book launch at the National Library and said on the occasion that music, just like nature, ennobles the man whose soul is open to beauty.

This year, in April, she had an anniversary exhibition and at the end of July – the beginning of August, she had a joint exhibition with two younger colleagues – Eudochia Robu

and Cristina Movileanu. Art lovers thus had two happy occasions to see with her eyes the trees, grass and flowers around them, discovering that they had never known how beautiful they were...

P. S. I would want it to be known that Eleonora Romanescu was the first apprentice from Moldova to attend the painterrestorer courses at the I. Grabari Restoration Center in Moscow. Afterwards, in the ‘70s, she restored Moldovan medieval art, especially old icons, as well as works from the European and world imagery. In other words, the National Arts Museum of Moldova is indebted to her for the restoration of many valuable items from its storage. Thus, we, the simple people, are indebted to her as well.

A. R.-H.

Anastasia Rusu-Haraba

Tapiserie / Tapestry

Peisaj cu grâne coapte, 1978 / Landscape of Ripe Grains, 1978

2016

144 1 4 5

august

Deal Leușenian, 1989 / A Hill in Leușeni, 1989

Imagini: Iurie Foca

iulie

Sub răcoarea cerului, 1995 / Under the Fresh Skies, 1995

GENERAȚIA INDEPENDENȚEI

Born on 16 June 1987 in the town of Orhei, Ruslan Roşca is a graduate of the College of Plastic Arts “Al. Plamadeala” in Chisinau. He continued his studies at the Academy of Music, Theater and Plastic Arts, Faculty of Plastic Arts and Design, Graphic Design Department, followed by master’s degree courses at the Pedagogical University “Ion Creanga”, Faculty of Plastic Arts and Design, Graphic Design Department. He is an intern member of the Moldovan Union of Plastic Artists.

Ruslan ROȘCA

Născut la 16 iunie 1987 în oraşul Orhei, absolvent al Colegiului de Artă Plastică „Al. Plămădeală” din Chişinău. Şi-a urmat studiile la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, la Facultatea de Arte Plastice şi Design, secţiunea Grafică. Ulterior a făcut studii de masterat la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, Facultatea de Arte Plastice şi Design, specialitatea Design grafic. Este membru stagiar al Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova.

Ruslan Roșca. Cine suntem. 2014 /

iulie

2016

august

The Generation of INDEPENDENCE

Născută la 1 septembrie 1993 în oraşul Chişinău.

A absolvit Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, Facultatea de Arte Plastice şi Design, specialitatea Design grafic. Ulterior s-a specializat în arta fotografică, urmând cursurile profesorului Veaceslav Salogub. În paralel cu pasiunea pentru fotografie, Ecaterina elaborează design grafic pentru branduri autohtone şi activează în funcţia

Ecaterina ȘALARU

de designer-machetator la revista Nunta.

Born on 1 September 1993 in Chisinau.

She graduated from the State Pedagogical University “Ion Creanga”, Faculty of Plastic Arts and Design, Graphic Design Department. Developing an interest for photography, she attended the classes of Veaceslav Salogub. In parallel with pursuing her passion for photography, Ecaterina offers her graphic design services for various Moldovan brands and works as a layout designer at the bridal magazine Nunta.

Ecaterina Șalaru. Fusion. 2016

146 1 4 7

Revista

-50 de ani

Castelul de vânătoare Manuc Bei, Hâncești / Manuc Bei Hunters’ Castle in Hâncești

iulie

2016

148 1 4 9

august

FROM NASLAVCEA TO GIURGIULEȘTI

DE LA NASLAVCEA LA GIURGIULEȘTI

Moară de vânt, Beșalma, UTA Găgăuzia Windmill in Beșalma, Gagauz autonomy

Monumentul lui Ioan - Vodă cel Cumplit, Cahul Statue of the medieval prince Ioan Voda the Terrible in Cahul

Catedrala Sfântul Ioan Botezătorul, Comrat St. John the Baptist Cathedral in Comrat

FROM NASLAVCEA TO GIURGIULEȘTI

Fifty Years of

Lacul Beleu / Beleu Lake

Magazine

iulie

2016

august

DE LA NASLAVCEA LA GIURGIULEȘTI

150 1 5 1

Portul Giurgiulești / Giurgiulești Port

Dunărea la Giurgiulești – o poartă spre lume a Republicii Moldova / Danube in Giurgiulești – Moldova’s gateway to the wide world

Imagini: Valerii Corcimari (Moldpres), Andrei Mardari, Mihai Porârniche, Alecu Reniţă, Lucian Reniţă, Albert Simanovski (Moldpres) și Mihai Vengher