Moldova_2-2016 by revistamoldova

2016

www.revista.md

martie / aprilie

2016

martie aprilie

Revistă social - culturală

Roman Iagupov: Eu urmăresc norii… şi îmi controlez respiraţia… Pirkka Tapiola: ”… să continuăm să dezvoltăm sectorul cultural împreună” Festivalul Internațional de Muzică Mărțișor, cinci decenii de istorie Saharna – poem săpat în piatră, în credinţă, în veşnicie

Cuprins

EDITORIAL

Cronici poloneze. Acasă pe granițele mişcătoare (Larisa Turea)

Moldova de acasă

INTERVIU Pirkka Tapiola: Cultura poate fi unul dintre cei mai buni vectori de promovare a imaginii (Liliana Popușoi)

INTERVIEW

CULTURA ÎN MIȘCARE 18 Festivalul Internațional de Muzică Mărțișor – cinci decenii de istorie și evoluție a muzicii naționale (Elena Fedcu)

46 Zdob și Zdub – carte de vizită

ACORDURI SENTIMENTALE Vlad Afanasiu: Locul lui sub soare (Anastasia Rusu-Haraba) 58 Saharna (Alecu Reniță) 64 Pavel Bălan: Litania văzătorului cu duhul (Larisa Turea)

28 Biblioteca publică –un liant al comunicării informaţionale şi culturale în viaţa unei comunităţi

CULTURA URBANĂ

Chișinău #UnArtOraș

OAMENI ÎNDEAPROAPE Roman Iagupov ...20 de veri pe cărarea dorului (Liliana Popușoi)

26 Reperele Mărțișorului aniversar: Alexandru Fedco, Valentin Goga

Chipuri în lumină Mihai Potârniche

Pirkka Tapiola: Culture can be one of the best vectors to promote Moldova’s image

CULTURA ÎN MIȘCARE

CULTURA ÎN MIȘCARE Portret de femeie basarabeană în șaizeci și cinci de ipostaze (Valeriu Matei)

ARABESCURI Citirea a doua, nu ultimă (Ioan Mânăscurtă)

2016

aprilie

Revistă social-culturală

martie aprilie

2016

Serie nouă

Redactor-şef Liliana CERGĂ Redactor-şef adjunct Viorel BUZDUGAN Secretar de redacţie Mihai POTÂRNICHE Stilizator Inga DRUŢĂ

Redactori asociaţi

LECȚII DESPRE CULTURĂ O carte o cheamă pe alta (Mircea V. Ciobanu)

SCRIPTAMANET ShikLit sau literatură pe tocuri joase? (Maria Șleahtițchi)

CARTE DIEM Alberto MANGUEL, Istoria lecturii; Ioan PINTEA, Proximităţi şi mărturisiri (Emilian Galaicu-Păun)

MONDEN Lidia Isac: „Coardele vocale sunt un instrument muzical” (Diana Guja)

Diana Guja Alecu Reniţă Tudor Stavilă Larisa Turea Elena Fedcu Anastasia Rusu-Haraba Maria Şleahtiţchi Mircea V. Ciobanu Emilian Galaicu-Păun Ioan Mânăscurtă Valeriu Matei © Design Simion ZAMȘA Machetator Elena KARACHENTSEVA Contabil-şef Elena HADJIU ADRESA REDACŢIEI Casa Presei, etajul 5, bir.: 526, 531; 2012, Chișinău, str. Pușkin, nr. 22 Tel.: +37322/233146; +37322/232549; +37322/237463 Conţinutul textelor publicate în MOLDOVA reflectă poziţia și gustul estetic al autorului și nu neapărat pe cel al redacţiei. www.revista.md revista.moldova@yahoo.com Abonamentele la revista MOLDOVA pot fi perfectate începând cu orice lună a anului. Indice poştal: PM 31719

Muzeul Naţional de Artă al Moldovei

Revista MOLDOVA este difuzată în toate reprezentanţele ţării de peste hotare, la misiunile diplomatice străine din Republica Moldova, la cele mai importante instituţii şi întreprinderi ale statului, precum şi prin intermediul agenţilor de difuzare a presei. ISSN 0132-6635

Arta italiană din secolele XV-XIX (Tudor Stavilă)

Tiraj: 500 de exemplare Tiparul a fost executat la „Bons Offices” SRL, Chişinău

PATRIMONIU

Imaginile şi textele pot fi reproduse doar cu acordul redacţiei.

Imagine: Gulnara Vîșcu

martie

Contents

ianuarie februarie 2016

8-9

Editorial: Moldova from Back Home Our imagination is never at rest. Man is the being that seeks to materialize his dreams, to accomplish them, to transform them into consumer goods. From the discovery of penicillin to the advent of the Internet, from the revolution of the digital image sensors to the invention of the bionic eye, this world is an endless, chaotic commotion of ideas and actions, an agglomeration of dreams that a bunch of crazy geniuses ventured to put into practice, advancing what we call the technical progress of mankind. And when the modern man barely keeps pace with the latest inventions, living in a paradise of gadgets, what we once imagined to be only possible in science fiction stories becomes daily routine. When our mind incessantly pursues other apparitions that it might materialize, we suddenly awake to a smell of freshly mowed grass, or to a lilac-laced breeze, or a to joyful tweet of a bird, that are able to extract us from this digitalized world, baffling us. A bug, colloquially speaking, that causes us to wonder who we are and where we come from. And such thoughts bring us mentally back home. We realize that wherever we are in this big wide world, we are at home if we are able to regain ourselves. This Moldova issue is one from back home, with people and events that perfectly reflect the notion of home and clay, the building materials of our selves. This is the Moldova that we keep in our hearts wherever we go. Enjoy the reading and have a blessed Easter Season!

10-17 Interview. Pirkka Tapiola, Head of the EU Delegation to Moldova: Culture can be one of the best vectors to promote Moldova’s image A European diplomat of Finnish descent, Pirkka Tapiola has been at helm of the European Union Delegation to Moldova for three years now. During this time, he has come to know our country with both his mind and heart, because, apart from being busy following all kinds of social, political and economic developments in our country, His Excellency is also an avid consumer of arts and culture. In light of this, we wanted to ask Pirkka Tapiola what he thought about Moldova’s cultural potential abroad and he kindly accepted our invitation to sit down for an interview.

18-27 The International Music Festival Mărțișor – five decades of history and development of the national music The Mărțișor Festival is regarded today as a component part of Moldova’s cultural life. Obviously, 50 years of history is not something insignificant. Like many of those born in the 1960s, during the period known as the “Thaw”, the Festival survived the Soviet Union to gain a distinct voice in independent Moldova. Started five decades ago by two remarkable cultural figures during the Soviet times, not only has the Festival remained topical – in times that are now absolutely different and in a country that is different too – but it also goes gloriously on. What explains this longevity is the harmonious combination of our people’s millennialong traditions and the best models of classic and modern culture that one can find

martie

2016

2 3

aprilie

in the Festival. It’s this idea that underlies the concept of the Festival, started by Gleb Ceaicovschi-Mereșanu, the artistic director of the State Philharmonic Hall, and Alexandru Fedco, the head of the Ministry of Culture’s artistic department at the time.

28-29 The public library: a binder of informational and cultural communication In recent years, public libraries in Chisinau, and anywhere else in Moldova for that matter, have been making significant efforts to remain in the public attention and attract the interest of new groups of the public in order to reconfirm their role as community centers and meet the needs of the modern user. The National Program Novoteca has been initiated precisely with these goals in mind, to stimulate and revitalize our libraries. A success story is the Public Library “Vasile Alecsandri” in Telenești, which recently unveiled its Media Corner during an event that included a host of cultural and artistic activities. The event was organized by IREX Moldova/Novateca Program in partnership with the Ministry of Culture and the Embassy of the United States, and with the support of local authorities.

30-32 Urban culture 50 replicas of valuable works by remarkable Moldovan painters have been displayed on billboards across Chisinau as part of a cultural initiative called #UnArtOraş, a word play on art and “alt”, with alt meaning different and “oraş” meaning city. This is essentially an open-air exhibition that aims to promote art in the urban environment. Through this artistic project, Moldova’s capital joins the ranks of European cities that have implemented similar actions to cultivate artistic taste, to highlight the predilection of the urbanites for art or to create a more harmonious public environment.

33-36 National Theater company applauded in Poland A company of the National Theater “Mihai Eminescu” traveled to the Polish city of Białystok to show three plays from the Theater’s repertoire. The performances were met with applause by the public and critics alike, a success that was confirmed by the specialized Polish publications as well. Theater critic Larisa Turea wrote about this tour: “The warmth of the Polish spectators’ applauses kept our spirits high throughout our 30 hours’ long trip back. It was yet another occasion to convince ourselves that the language of theater is universal, that a good play is understood with the heart, that that the alchemy of the stage makes us better and more cooperative. For Poland, will all due respect to Alfred Jarry, the author of Ubu Roi, is not “nulle part”, that is to say nowhere, but on the contrary, everywhere in Europe”.

37-39 Mihai Potârniche, photographer: Figures in the Glare: Igor Vieru Celebrated as a founder of the national school of arts, alongside Valentina RusuCiobanu and Mihail Grecu, painter Igor Vieru melted our folklore and traditions into a unique artistic concept. His work educated esthetic tastes and a thirst for knowledge in both his followers and the larger public, for he always remained a teacher at heart, after being so in practice at the beginning of his career. It was a great privilege for me to have been around Igor Vieru, and it seems so right to feature him in this issue just around the Holy Easter Season, as a homage to our land, to our roots that give birth to customs and traditions, which in turn give us the opportunity to be unique before the world and righteous before God.

Zdob si Zdub: 20 summers of singing awesome folk rock 40-47

For two decades now, Zdob si Zdub have been a synonym of high-quality sound, bouncy drum and guitar rhythms, color, fields invaded with light, murmuring woods and simply good mood. In twenty years, an anniversary marked last year, Zdob si Zdub have made a name for themselves in the Romanian culture and beyond, gaining the respect and awe of rockers Europe-wide. The band’s frontman Roman Iagupov accepted to share with Moldova some of the Zdobs’ secrets and tell us how it feels when music flows in your veins and how poor one should be to feel truly happy. (…) “Our work is a collective product; it takes shape as we engage in experiments, arguments and struggles. I take inspiration from life, from interesting people, from stories, trips and music itself. The miracle of an idea evolving into a song, into an entire concert is thrilling! Each song has its own destiny. It’s hard to schedule inspiration or the process of creating music. It’s like trying to schedule your own wife! I know for a fact that good songs are born easily and lightheartedly, though there are exceptions too. What’s important is that the song carries a positive, not destructive musical and conceptual message”.

48-57 Vlad Afanasiu and his place in the sun Transcendence gained a place in painter Vlad Afanasiu’s life a long time ago to dominate him both as a person and as a plastic artist. The changes in his self began with an experience that broadened his horizons enabling him to see the world and people in a different light. It was as if he found himself all of a sudden between two parallel worlds, different from each other, which he had to bind together somehow so that they could co-exist in harmony. An unseen hand put the Bible before his eyes. Afterwards, from time to time, the same hand would place other books in his eyesight, books that he couldn’t believe he failed to notice before; then it would bring people in his path, people with precious lessons to teach. Those lessons showed him a life where he wasn’t entitled to do whatever he wanted without caring about consequences. For man, those precepts told him, would pay one way or another for his deeds.

martie

2016

4 5

aprilie

58-63 Alecu Reniță: Saharna From time immemorial, Saharna has been a God-blessed place. Before becoming a shelter for and a missionary center of early Christianity, the Saharna area was in the 8th-6th centuries BC an important economic and defense site for the Geto-Dacian population. The so far modest archeological efforts have unearthed two necropolises and the remains of a Geto-Dacian fortress, in addition to countless metal, ceramic and flint artifacts dating to the pre-Christian era. It is believed that the mouth of the gorge where the Nistru formed a small bay once accommodated a commercial harbor swarming with Genoese, Greek, Byzantine and Roman ships. This place remembers the footsteps of Greek mythology’s heroes, Heracles and Orpheus, of geographers, travelers and historians like Strabo and Herodotus. Bound for Colchis in pursuit of the golden fleece, it is thought that the Argonauts themselves navigated up the Tiras to Olhionia (now Soroca) to restore their vigor at the springs of life-giving water erupting from the Nistru. Legends, myths, hypotheses... With the arrival of St. Andrew’s Christian missionaries here, the Nistru became a living artery of the new religion...

64-71 Pavel Bălan: Prayer for the nation The volume Rugă pentru neam/Prayer for the nation/, recently published by Lumina and written by the filmmaker and photographer Pavel Bălan professes to be an hymn to the creative power of his people. For decades he studied Moldova’s fortresses, monasteries and churches, but also treasures that were taken away and concealed in the basements of libraries or museums; he discovered icons, manuscripts and clerical apparel, priceless remnants of our “glorious past”. He collected unique information and images, works of art by masters who sought the absolute, despite the hand not being able to render what the heart desired… The volume is dedicated to our ancestors, “to those who wisely came together under the same banner, unifying the Nation and handing down a legacy of spiritual assets for our awakening”.

72-73 Valeriu MATEI: A portrait of the Bessarabian woman in 65 sketches Sixty-five sketches of creative nonfiction have been put together into a 570-page volume by author Iurie Colesnic, bearing an Eminescian title: “În lumea asta sunt femei...” / “There are Women in this World...”. These are the stories of sixty-five women from Bessarabia who marked the XX century with their achievements and aspirations; a collection of croquis that blend together into a complex and ample portrait, with a broad spectrum of lights of joy and shadows of sadness, – a relevant portrait of the Bessarabian woman in a century of formidable hardships. We discover thanks to Iurie Colesnic’s book unique facts and events, values that fell into oblivion, aspirations and ideals related to this “eighth wonder of the world” – the woman.

74-75 Ioan Mânăscurtă: Arabesques “When you stop to sweep away all the conventions, you realize that this language that today we call ours initially served a group of people (or more) that was very enlightened and held some truths that we only suspect without fully understanding. It was a population that had tools and attributes that we imagine to be magic, with thought being the most prominent, serving to measure distances and speeds. Thought, if you want to know and understand, represented a concomitant (!) spatial and temporal dimension and a unit to measure the relationship between them. Among other attributes, those wise people were so far-sighted that they correlated Speed and Thought.”

76-80

Mircea V. Ciobanu, writer, publicist, literary critic: A book calls for another I can’t really explain how this works, but every book I read is opening to me another, and I love this game. As a matter of fact, there is this Great Text of the World (which is the world itself, with its signs written in books or hidden in every human face, in animate or inanimate objects), with every book being just a fragment of it. And when I read, I make my own classifications. In this way, my work desk and every shelf of my library are witnesses to an ever-changing organization of books that relate to one another in ways known only to them. ...Borges’s short The Library of Babel opens with the following: “The universe (which others call the Library) is composed of an indefinite and perhaps infinite number of hexagonal galleries...” But no matter how big or indefinite a library might be (whether real or abstract), what is important is to read the book that matters. The other ones (perhaps an infinite number!) will open up gradually, in hexagonal galleries of the Supreme Spirit. A Spirit that was able to conceive and build the world only after infinite amounts of reading...

81-82

Maria Șleahtițchi: ScriptAmanet

Liliana Corobca is a trendy name in the modern Romanian literature. Born in Moldova’s Călărași district, the writer achieved almost immediate success in the literary circles west of the Prut River, and today her novels seem to be to the liking of European readers as well. Liliana Corobca’s prose centers on two motives: woman and child. The author cultivates them with abnegation, creating, free of frustrations and obsessions (often present in women’s writing), a narrative universe mainly centered on the everyday issues of womanhood and childhood. It’s worth mentioning in this context the popularity enjoyed lately by the genre called chic-lit or chick-lit, which reflects chic lifestyles of women. Quite common in the western literature, this type of prose is also known here as literature on heels – a derogatory term obviously coined by men critics. The numerous female readers don’t give a damn about how they call it, though, as long as it’s a worthy read... High-standard chic-lit, genuine literature in general, is a subject too complex to be discussed here. Let me just recall that a brilliant piece in this genre was written by the Ukrainian author Oksana Zabushko. Fieldwork in Ukrainian Sex continues to attract the interest of readers in many countries. Liliana Corobca’s latest Old Maidens’ Empire (Cartea Românească, Bucharest, 2015) can be a nice match on the shelf.

martie

2016

6 7

aprilie

83-84

Emilian Galaicu-Păun, poet, writer, essayist, translator and editor: Carte Diem As Flaubert nicely put it: “read in order to live”; and Franz Kafka would add: “I think we ought to read only the kind of books that wound or stab us.”Several decades later, a 16-year-old boy used to read, for two years, to blind J.L. Borges, “as did many other fortunate and casual acquaintances”. His name was Alberto Manguel, and “reading to Borges always resulted in a mental reshuffling of [his] own books”. Another three decades on, he published A History of Reading, now also available in Romanian (thanks to the translator Alexandru Vlad), Nemira, 2011. ...Anyway, if “it appears only natural that Alexander the Great […] kept at all times a copy of the Odyssey”, “I wonder what book Hamlet was holding when, to Polonius’s question («What do you read, my lord?»), he answered : «Words, words, words»”.

86-91

Lidia Isac: “Vocal cords are a musical instrument” Young and full of hope, with a delicate physique hiding an impressively powerful voice, that of a woman born to be a signer, our hero, Lidia Isac will represent our country on Europe’s most important stage of this year: at the Eurovision Song Contest in Stockholm.

92-100

In her interview, Lidia tells us about her first steps in music, about how she’s preparing for Eurovision and how she feels about this contest: “…I’m glad that I have the opportunity to sing in the concerts organized ahead of Eurovision, in Moscow, Amsterdam, and Tel Aviv. For me these are rehearsals before the big act in Stockholm. Every time I walk on stage I’m overwhelmed with emotions. It’s only natural, it’s human. Without emotions you’re a robot. There are emotions of stress and there are artistic emotions. When you must sing and you’re stressed, your voice can sound differently and the public is often quick to label you a bad singer. I guess that many world-famed performers must have a counselor, or use meditation or yoga to achieve balance, because singing, besides being a pleasant activity, is also hard work that drains you physically and mentally quite a lot.”

Tudor Stăvilă, art critic: Heritage. Italian art of the XV-XIX centuries Moldova’s National Art Museum holds one of the most valuable collections of European art. Italy and France, Germany and the Netherlands, England and Spain, and even Japan are present here with true masterpieces of visual art created centuries ago. These pieces of patrimony mean a lot to us, especially after we lost to the WWII all the collections that existed in interwar Bessarabia. In a region like almost everywhere else in Eastern Europe, where art had been dominated by Orthodox Christianity, where the religious icon alone, with its rigid canons, had exercised hegemony over culture, it was the European culture and art that offered a different, secular prism of experiencing the world, one that is closer to the human spirit. ...The Renaissance that originated in Italy rapidly spread across Europe, wrapping up the Middle Ages, a process which within the orbit of Eastern Christianity would still last until the middle of the XIX century.

EDITORIAL

Liliana POPUȘOI

Moldova de acasă Imaginaţia noastră este o permanentă frământare. Omul este fiinţa care tinde să-şi materializeze visurile, să le în-făptuiască, să facă din ele bunuri de consum. De la descoperirea penicilinei până la apariţia internetului, la revoluţia senzorilor digitali de imagine şi la crearea ochiului bionic, lumea aceasta este în continuă mişcare de idei şi fapte, de-a valma, şi se compune dintr-o sumă de visuri pe care nişte geniali scrântiţi au îndrăznit să le transpună în practică, obţinând ceea ce avea să se numească ulterior progresul tehnic al umanităţii. Și atunci când omul modern abia reușește să țină pasul cu ultimele invenții și trăiește într-un paradis al gadgeturilor, ceea ce admiteam odată că e de

domeniul SF-ului ajunge să devină o banală rutină. Cu alte cuvinte, trăim în viitor și asta ne ia tot timpul. În continuarea gândului, iertat fie-mi optimismul idealist în timpuri atât de pragmatice, dar voi insista: ce trist ar fi să nu trăim deloc! Să nu fi aflat și nici încercat vreodată de ce este în stare mintea omului și capacitățile tehnicii, cu tot cu avantajele și dezavantajele ce rezultă. Iar când gândirea noastră răvăşește neostoită adâncurile spre alte năluciri pe care ar putea să le plăsmuiască, se întâmplă să ne trezească din visare un miros de iarbă cosită sau o adiere de liliac, ori un ciripit voios de păsări, care să ne scoată din plina eră a digitalizării, să ne debusoleze. Eroare de program s-ar

2016

aprilie

numi aceasta în termeni uzuali și ar putea fi pusă pe seama hormonilor ori a stresului, principalii factori care se regăsesc pe lista de afecțiuni care bântuie societatea modernă. O eroare de program este inevitabilă, indiferent de cât de atrași suntem în i-realitatea virtuală, indiferent de cât loc ar ocupa ea în viața noastră. Fiecare dintre noi este vulnerabil. Este o moștenire genetică pe care ar trebui s-o acceptăm așa cum ne acceptăm numărul de identitate. Consecințele sunt inevitabile. În mod cert, vor apărea preocupări de genul: oare din ce-s făcute simțurile, cuvintele, îndemânările? Cum ne găsesc/aleg asemănările cu înaintașii noștri prin lumi, prin generații, prin galaxii? Cum se întâmplă să ne

curgă prin sânge îndumnezeirea sau înstrăinarea? Pe ce criterii ni se lipesc de suflet anumiți oameni, locuri și ne resping alții/altele? Cu alte cuvinte, aceste crize existențialiste ne readuc acasă, pe noi nouă redândune, vorba lui Eminescu din Odă (în metru antic). Și realizăm atunci că în lumea asta, oriunde ne-am afla, suntem acasă dacă ne recâștigăm pe noi înșine. Numărul de față al revistei Moldova este unul de-acasă, cu oameni și evenimente ce reflectă cu exactitate noțiunea de casă și de lut din care se plăsmuiește ființa noastră, cu tot cu trecut, prezent și viitor. Aceasta este Moldova care ne poartă cu cinste prin lume. Lectură frumoasă și Sărbători Luminate!

Imagini: Mihai POTÂRNiCHE

martie

Imagine: Andrei MARDARI (Moldpres)

INTERVIU

martie

2016

10 1 1

aprilie

Pirkka Tapiola:

Cultura poate fi unul dintre cei mai buni vectori de promovare a imaginii

Diplomat european de origine finlandeză, Pirkka Tapiola exercită deja de trei ani funcția de șef al Delegației Uniunii Europene în Republica Moldova. În acest răstimp, înaltul funcționar a ajuns să cunoască țara noastră cu mintea și cu inima, deoarece Excelența Sa este preocupat nu numai de problemele sociale, politice, economice cu care se confruntă țara noastră, ci este și un împătimit consumator de artă și cultură. În acest context, am vrut să aflăm de la Pirkka Tapiola ce șanse de afirmare și dezvoltare pe plan internațional are Republica Moldova din perspectivă culturală, iar dumnealui a acceptat cu bunăvoință invitația noastră.

La începutul acestui an, Colegiul Ministerului Culturii a decis să acorde Delegației Uniunii Europene în Republica Moldova, reprezentată de către Dvs., Premiul „Ştefan Ciobanu” în domeniul conservării patrimoniului cultural, pentru contribuția majoră la restaurarea și valorificarea obiectelor istorice precum Cetatea Soroca și Hanul lui Manuc-Bei, precum și pentru susținerea proiectelor de consolidare a capacităţilor instituţionale şi umane în domeniul protejării patrimoniului cultural. După cum bine știm, în anul 2015 ați acordat o atenție sporită acestui domeniu și ați participat la o serie de evenimente tematice. Ce a însemnat această experiență pentru Dvs.?

ale parteneriatului de dezvoltare încheiat între Uniunea Europeană și Republica Moldova, precum și creării unei legături durabile între cetățenii ambelor părți.

A fost un moment deosebit de frumos și mi-a făcut o mare plăcere să primesc Premiul Ministerului Culturii „Ştefan Ciobanu” în domeniul protecției patrimoniului cultural. Aveți dreptate atunci când spuneți că Delegația UE în Republica Moldova a acordat, pe parcursul anului trecut, o mai mare atenție patrimoniului cultural și sectorului cultural, în general, decât până acum.

Să fim realiști: problema Moldovei este că suferă de un deficit de imagine. În același timp, aceasta trece prin mai multe dificultăți în momentul de față; Moldova este o țară multietnică și multiculturală, ceea ce îi oferă un potențial destul de mare, care trebuie valorificat. Cultura poate fi unul dintre cei mai buni vectori de promovare a imaginii unei țări. Oamenii trebuie să învețe să-și cunoască mai bine țara de baștină și să promoveze cultura și tradițiile acesteia peste hotarele ei. După părerea mea, dacă îmi permiteți să fac o sugestie, este important ca nu doar aspectele tradiționale ale culturii moldovenești

Această distincție reprezintă o recunoaștere a efortului pe care Delegația l-a depus în vederea sprijinirii sectorului cultural moldovenesc, plasării acestuia pe lista de priorități

„ ...problema Moldovei este că suferă de un deficit de imagine” Care este părerea Dvs. personală, precum și a Uniunii Europene, al cărei reprezentant sunteți, referitoare la imaginea Republicii Moldova în ceea ce privește viața culturală și patrimoniul național?

INTERVIU

să fie puse în valoare, dar, de asemenea, să fie promovată o generație mai dinamică, tânără și inovatoare de artiști capabili să stimuleze producția culturală contemporană de calitate cu un potențial de export ridicat. Sprijinul acordat noilor inițiative poate fi majorat în mod semnificativ, deoarece Moldova deține un potențial mare în acest sens. De exemplu, tipografia construită în centrul orașului reprezintă un loc fantastic în care ar putea fi creat un centru cultural multifuncțional, dotat cu o sală de concerte pentru tineri, intitulată „Atelierul Artiștilor”, precum și cu spații pentru expoziții etc. Experiența deja existentă a clubului Tipografia 5 arată că astfel de inițiative tind să acopere anumite lacune din oferta culturală moldovenească tradițională, ceea ce constituie un factor important pentru atragerea unui număr mare de oameni tineri, creativi și deschiși la minte, care împărtășesc valorile și principiile Uniunii Europene. Nu trebuie să uităm niciodată că tinerii sunt viitorul oricărei națiuni. Reiterând angajamentele Uniunii Europene de a sprijini eforturile de integrare europeană a Republicii Moldova, care sunt, în opinia Dvs., principalele probleme ce ar putea pune în pericol calea europeană a acesteia? Există mai multe aspecte care trebuie luate în considerare, cum ar fi statul de drept, sectorul bancar, lupta împotriva corupției ș.a. Uniunea Europeană poate oferi asistența necesară pentru implementarea anumitor reforme în țară, însă nu poate acționa în locul acesteia. Care sunt, în opinia Dvs., principalele neajunsuri și probleme cu care se confruntă instituțiile și angajații din domeniul cultural? Ar fi mai bine ca această întrebare să fie adresată direct acestor persoane și instituții. Exact acest lucru l-am făcut în luna decembrie a anului trecut, în timpul lansării proiectului regional european pentru sprijinirea sectorului cultural, organizată în incinta Teatrului Național „Mihai Eminescu”, în parteneriat cu Ministerul Culturii: am acordat posibilitatea pentru patru persoane bine cunoscute și independente din sfera culturală să-și împărtășească opiniile asupra acelor lucruri care ar putea sau ar trebui să fie îmbunătățite sau schimbate în vederea dezvoltării și promovării sectorului cultural. Au fost analize foarte interesante și discuții concentrate, în special, asupra modului în care ar putea fi creat un mediu propice pentru dezvoltarea cinematografiei, precum și asupra modului în care ar putea fi modernizat teatrul

prin intermediul unui management mai eficient, orientat către public. Sunt ferm convins că schimbările reale vor fi produse de către oamenii de cultură. Aceștia știu mai bine decât oricine care sunt principalele lacune și probleme cu care se confruntă ei zilnic și modalitățile prin care acestea ar putea fi depășite. Noi așteptăm soluțiile propuse de către ei și ulterior vom încerca să-i ajutăm să le implementeze pe cele mai bine întemeiate.

„cultura reprezintă, de asemenea, o foarte bună modalitate de a face cunoscută o țară peste hotarele acesteia” Ar putea o țară precum este Moldova să devină interesantă și captivantă pentru Uniunea Europeană din punct de vedere cultural? Moldova deja prezintă, cu siguranță, un interes sporit pentru Uniunea Europeană în acest sens. În sectorul culturii, nu mărimea este cea care contează, ci creativitatea oamenilor și potențialul lor de dezvoltare. Adevăratul aspect care necesită atenție este modul în care ar putea fi asigurat un mediu favorabil pentru stimularea acestei creativități, al cărui efect secundar pozitiv să fie creșterea economică și majorarea numărului de locuri de muncă! Sectorul cultural este unul foarte specific, la baza căruia nu poate sta, ca atare, o logică pur comercială, chiar dacă poate reprezenta, de asemenea, un sector economic important ca și în UE. Autoritățile publice trebuie să sprijine acest sector. Există diverse modele socioeconomice relevante pentru sectorul cultural: spațiu cultural împărtășit cu activități comerciale, întreprinderi sociale, organizații nonprofit, clustere culturale de tineri artiști etc. Câteva inițiative și exemple în acest sens există deja în Republica Moldova; însă știu cu siguranță că există multe alte modele de dezvoltare culturală în UE, care ar putea fi, de asemenea, preluate de Republica Moldova și orientate spre stimularea și structurarea sectorului creativ. Continuând în aceeaşi ordine de idei, aș vrea să mai subliniez o paradigmă socioeconomică importantă: propunerea unor „produse” culturale de o calitate mai bună într-un oraș sau într-o țară poate crește în mod automat atractivitatea acestuia/acesteia. În cele din urmă, aș vrea să adaug că cultura reprezintă, de asemenea, o foarte bună modalitate de a face cunoscută o țară peste hotarele acesteia. Deci, să continuăm să dezvoltăm sectorul cultural împreună.

martie

2016

12 1 3

aprilie

Ce părere aveți despre modul în care este gestionat și administrat domeniul cultural din Republica Moldova?

întotdeauna mai ușor să ne dăm seama unde vrem să mergem atunci când știm de unde venim.

Aici aș vrea să menționez două provocări importante. Prima ține de modul în care sunt alocate resursele în cadrul sectorului cultural. Modalitatea prin care aceste resurse sunt alocate trebuie să se bazeze pe creativitate și calitate. Profesioniștii din domeniul culturii sunt puşi în situaţia de a lupta cu disperare pentru supravieţuire, având un sprijin financiar limitat din partea statului. Acest lucru are un impact negativ asupra întregului sector. Cu resursele disponibile pot fi făcute lucruri mult mai bune.

„mă pot declara un om norocos: funcția pe care o dețin îmi permite să fiu invitat la numeroase evenimente și cele cărora le dau preferință sunt, fără niciun dram de îndoială, cele cu tentă culturală…”

A doua provocare, care este în strânsă legătură cu prima, se referă la moștenirea sovietică. Nu s-au schimbat prea multe lucruri în acești 25 de ani atunci când vine vorba despre gestionarea și administrarea sectorului cultural. Prin urmare, un accent deosebit trebuie pus pe identificarea unor soluții eficiente de îmbunătățire a sistemului prin care sectorul cultural este, de fapt, gestionat.

„este întotdeauna mai ușor să ne dăm seama unde vrem să mergem atunci când știm de unde venim” În luna septembrie a anului trecut, în cadrul unui eveniment la care a participat Ministrul Culturii, Monica Babuc, ați vorbit despre sprijinirea unui proiect de înfrățire instituțională menit să faciliteze implementarea unor reforme structurale în domeniul protejării patrimoniului național. Mi-ați putea oferi câteva detalii privind acest proiect precizând care va fi impactul produs de acesta asupra culturii noastre, în special, și a societății noastre, în general? În 2014, Ministerul Culturii a solicitat sprijinul nostru în vederea implementării unui proiect structural în domeniul protecției patrimoniului cultural național. În acest domeniu, cooperarea tehnică şi schimbul de experienţă între un stat membru al Uniunii Europene și instituțiile culturale din Moldova reprezintă cea mai bună și cea mai sigură modalitate de a obține rezultate. După cum am menționat deja de mai multe ori anul trecut, pentru mine protejarea patrimoniului cultural al Republicii Moldova nu ține doar de efortul de a păstra viu trecutul. Nu. Este mult mai mult decât atât: aceasta se referă la o mai bună cunoaștere și înțelegere a ceea ce ne reprezintă, de fapt. Și da, consider că patrimoniul cultural este strâns legat de identitatea unui popor, dat fiind că patrimoniul cultural face parte din viața oamenilor și este

Ce ați descoperit, ce v-a trezit interesul sau v-a surprins în Moldova în calitate de consumator de cultură de când ați început misiunea în țara noastră? Obișnuiți să mergeți la teatru sau să vizitați diferite expoziții, lansări de carte? Ați cunoscut personal artiști, oameni de cultură aici? După cum unii oameni știu deja, soția mea, ca și mine, este extrem de pasionată de cultură. De aceea, ne face o deosebită plăcere să luăm parte la diverse activități culturale și să descoperim bogăția culturală a Moldovei ori de câte ori dispunem de timp. Anul trecut, în perioada Crăciunului, am invitat toată familia mea să viziteze conacul ManucBei. Toată lumea a rămas încântată… chiar dacă, personal, am observat mici detalii ce țin de tehnicile de restaurare utilizate, care ar trebui să fie îmbunătățite în vederea unei mai bune mențineri a autenticității acestei frumoase clădiri istorice. Proiectul de înfrățire instituțională care urmează să fie implementat în vederea păstrării patrimoniului cultural ar trebui să abordeze cu exactitate, printre altele, astfel de deficiențe și, în cele din urmă, să ridice lucrările de restaurare culturală din Moldova la nivel de „excelență”, de asemenea, prin investirea în educație, în general, și în învățământul profesional, în special. La capitolul interacțiunii cu artiști și oameni de cultură, mă pot declara un om norocos: funcția pe care o dețin îmi permite să fiu invitat la numeroase evenimente și cele cărora le dau preferință sunt, fără niciun dram de îndoială, cele cu tentă culturală… sper însă ca această afirmație să nu-i determine pe unii oameni să nu mă invite la evenimente de altă natură . Vă mulțumim că ați acceptat invitația noastră la discuție și vă dorim mult succes în continuare.

Consemnare: Liliana POPUȘOI

Imagine: Andrei MARDARI (Moldpres)

INTERVIEW

martie

2016

14 1 5

aprilie

Pirkka Tapiola:

Culture can be one of the best vectors to promote Moldova’s image

A European diplomat of Finnish descent, Pirkka Tapiola has been at helm of the European Union Delegation to Moldova for three years now. During this time, he has come to know our country with both his mind and heart, because, apart from being busy following all kinds of social, political and economic developments in our country, His Excellency is also an avid consumer of arts and culture. In light of this, we wanted to ask Pirkka Tapiola what he thought about Moldova’s cultural potential abroad and he kindly accepted our invitation to sit down for an interview.

Earlier this year, the College of the Ministry of Culture has decided to give to the Delegation of the European Union to Moldova represented by you, ‘Stefan Ciobanu’ Award in the field of preservation of cultural heritage, for major contribution to the restoration and valorisation of heritage objects of Soroca Citadel and Manuc Bei Mansion, as well as for support of projects of institutional and human capacity building in the field of protection of cultural heritage. As we know in 2015 you have paid an increased attention to this field and attended a series of themed events. What has this experience meant for you? It was a very nice moment and a great honour to receive the Cultural Award 2015 in the field of the protection of cultural heritage “Ştefan Ciobanu”. You are right when you say that EU Delegation to the Republic of Moldova paid more attention last year to cultural heritage and to the cultural sector in general than before. Such award is the recognition of this Delegation’s effort to support Moldovan cultural sector and to place culture at the heard of EU development partnership with the

country as a great bridge between both European and Moldovan people.

One problem is that Moldova suffers from a deficit of image How do you and the European Union you represent see Moldova’s image in terms of cultural life and heritage? Let’s be realistic: one problem abroad is that Moldova suffers from a deficit of image. At the same time you have a lot going for you; Moldova is a multi-ethnic and multicultural country, which gives a huge richness which you should better harvest. Culture is one of the best vectors to remediate this, and first for people to know better the country, and then to promote an attractive image of it. In my opinion, if you allow me to make a suggestion, it would be important not only to put into value traditional aspects of Moldovan culture, but also to promote more young dynamic and innovative artists to boost the contemporary cultural production of quality with an export potential.

INTERVIEW

Indeed, the place given to new initiatives can be increased significantly and there is a potential in Moldova for it. For example, the building of Tipografia in the centre is a fantastic place where could be developed a multifunctional cultural centre with concert Hall for youth, “Atelier for artists”, exhibitions space, and so on. The already existing experience of Tipografia 5 shows that such initiative is filling a gap in the traditional Moldovan cultural offer which is important to attract young, creative and open-minded people who are close to European Union’s values and principles. We should never forget: Youth is our future. Reiterating the European Union’s commitments to support Moldova’s efforts of European integration, which, in your opinion, are the main problems that could jeopardize the European path of the country? There are several issues to be taken into account, as rule of law, the baking sector, the fight against corruption. The European Union can provide assistance for reforms, but it cannot make the reforms for the country. What are in your opinion the main shortcomings, problems faced by institutions and employees in the cultural field? The best thing would be to ask this question to the people of culture directly. This is what we did last December during the launching of the European regional project to support cultural sector held at the national Theatre Eminescu in partnership with the Ministry of Culture: we gave the opportunity to four well-known independent cultural persons to share their views on what could or should be improved or changed to develop and improve cultural sector. There were very interesting analysis and discussions especially about how to create the right environment to develop a cinema’s industry, and also how to modernize the theatre through a much efficient management public oriented. I am truly convinced that real changes will come from artists and people of culture themselves. They know

better than anyone the main shortcomings and problems they face daily, and how to solve them. Let them come with their solutions and then we will try to help them to implement the smartest ones.

Culture is also a very good way to communicate and to present the country abroad Can a country like Moldova become interesting, exciting for the European Union in cultural terms? For sure Moldova is already interesting for European Union’s cultural sector. In the culture sector, it is not the size which count but the creativity of people and the potential of development. The real question is how to ensure the right environment for boosting this creativity with the positive side effect of bringing growth and jobs in the country! The cultural sector is a very specific sector which can’t be as such driven by a pure commercial logic even if it can also represent an important economic sector as in the EU. Public authorities need to support the sector. There are various socio-economic models relevant to the cultural sector: shared cultural space with commercial activities, social enterprises, non-profit organisation, young artist cultural cluster, etc. Some initiatives and examples in that sense already exist in Moldova; but I know that there are many other cultural development models in EU that could be also transferred to Moldova to boost and structure the creative sector. Continuing to develop on your question, I would like to emphasise as well one important socio-economic paradigm: proposing more qualitative cultural “products” in a town or a country raises automatically the attractiveness of it. Finally, culture is also a very good way to communicate and to present the country abroad. So, let continue to develop the cultural sector together.

martie

2016

16 1 7

aprilie

What do you think about management and administration of the cultural field in Moldova? I would see two main challenges: The first one is about the way the resources are allocated within the cultural sector. Resources needed to be better allocated based on creativity and quality. Moldovan cultural professionals have to struggle for their economic survival, with very limited support from the state. This has a negative impact on the overall sector. It is possible to do much better with not more financial resources. The second challenge which is linked to the first one is the heavy soviet heritage in the culture sector. Not much has changed since 25 years when it comes to public cultural sector administration and management. Hence the challenge is to free creativity by improving efficiency by a better management.

It’s always easier to know where we want to go when we know from where we come In September last year, at an event attended by the Minister of Culture Monica Babuc, you has stated support for a Twinning project aimed at facilitating structural reforms in the field of safeguarding national heritage. If possible, please give some details about this project and what impact it will have on our culture in particular and on society in general. In 2014, the Ministry of Culture requested our support to promote the idea of having a structural project in the field of protection of national cultural heritage. In that field, a technical cooperation exchanges between an EU Member state(s) and Moldovan cultural institutions is the most accurate way to achieve results. As expressed several times last year, for me, the protection of Moldovan cultural heritage is not only a question of keeping the past alive. NO. It is much more than that: it is to better know and understand who we are. And YES,

cultural heritage is closely linked to identity, since our cultural heritage is part of us, and it’s always easier to know where we want to go when we know from where we come.

I have a great chance: my function allow me to be invited to a lot of events, and the ones I prefer, from far, are the cultural ones What have you discovered, what has interested, surprised you in Moldova as a consumer of culture since you have started the mission in our country? Do you go to theatre, exhibitions, book launches; have you personally met artists, people of culture here? As some body already know, my spouse enjoy also very much culture. Together, when time allows us, we enjoy having cultural activities and discovering cultural richness of Moldova. No later than last Christmas, I invited all my family to visit the Mansion of Manuc Bey. Everyone was happy … even if, personally, I identified small details in the restoration technics used that should be improved to better keep the authenticity of such beautiful historical building. The coming Twinning project on Heritage should precisely address, amongst others, such shortcoming and finally raises culture restauration works at the level of “excellence” in Moldova also by investing in education and in vocation education in particular. Regarding artist and people of culture, I have a great chance: my function allow me to be invited to a lot of events, and the ones I prefer, from far, are the cultural ones, … but please don’t say it too loudly because people won’t invite me anymore after to the non-cultural ones. Thank you so much for this interview and let me wish you all the best. Liliana POPUȘOI

C U LT U R A Î N M I Ș C A R E

Elena FEDCU

Festivalul Internațional de Muzică Mărțișor:

cinci decenii de istorie și evoluție a muzicii naționale Dezvoltarea culturii spirituale determină nivelul de spiritualitate și tradițiile culturale ale unui popor. Festivalul Mărțișor este perceput astăzi ca o parte componentă a vieții culturale din Moldova. Evident, 50 de ani de existență nu este un arc temporal neînsemnat. La fel ca oamenii născuți în anii ’60, în perioada „dezghețului”, festivalul a supraviețuit după prăbușirea Uniunii Sovietice și are o nouă rezonanță în Moldova independentă. Inițiat acum cinci decenii de două personalități de creație, pe vremea Uniunii Sovietice, festivalul nu numai că și-a păstrat actualitatea, în absolut alte timpuri, în alt stat, ci își continuă și astăzi gloriosul parcurs. Rețeta de succes a acestei îndelungate istorii este, în opinia mea, împletirea

organică dintre tradițiile milenare ale poporului nostru și cele mai bune modele ale culturii clasice și moderne. Pe această idee s-a fundamentat conceptul festivalului, inițiat de Gleb CeaikovskiMereșanu, conducătorul artistic al Filarmonicii

Inaugurarea Festivalului Mărțișor 2016. Ministrul Culturii Monica Babuc

martie

2016

18 1 9 „Împreună cu Gleb, am făcut multe lucruri bune… iată, am organizat primul festival muzical Mărțișor, care se desfășoară anual între 1 și 10 martie și care a devenit o tradiție frumoasă”.

aprilie

În jurnalul său, Fedco scria: „Împreună cu Gleb, am făcut multe lucruri bune… iată, am organizat primul festival muzical Mărțișor, care se desfășoară anual între 1 și 10 martie și care a devenit o tradiție frumoasă”.

populară „Fluieraș”, condusă de Serghei Lunchevici, și ansamblul de dansuri populare „Joc”, cu neschimbatul și până astăzi Vladimir Curbet. Aceste colective au participat la toate cele 50 de ediții ale festivalului. De asemenea, au fost anunțate concursuri pentru cele mai bune versuri și cântece pe tema primăverii și a tradiției populare Mărțișor.

În cadrul primei ediții a festivalului au fost antrenate, în mare, colective din republică – orchestra simfonică în frunte cu Timofei Gurtovoi, orchestra de muzică

Începând cu a doua ediție, festivalul a căpătat faima pe care o cunoaștem acum. În primul deceniu de existență a evenimentului, la concerte au participat

de Stat, și Aleksandru Fedco, în acei ani șeful Direcției artistice a Ministerului Culturii.

Legenda Mărțișorului (Ansamblul Naţional Academic de Dansuri Populare JOC)

C U LT U R A Î N M I Ș C A R E

mai mult de 1,5 milioane de spectatori, pe teritoriul întregii țări au avut loc peste 700 de concerte. Prezint doar câteva mărturii care aparțin fondatorului și contemporanului Mărțișorului. În jurnalul lui Fedco citesc: „Au fost depuse multe eforturi, și chiar investiții bănești proprii, iar în perioada 1 – 10 martie 1967, primisem deja acordul mai multor vedete de estradă, celor mai buni interpreți și colective populare – reprezentanți ai tuturor republicilor sovietice și ai celor mai importante centre culturale din Moscova și Leningrad. Numai cine nu a fost la noi: violoncelistl Mstislav Rostropovici și violonistul Leonid Kogan, pianiștii Petrov, Malinin, cunoscuții cântăreți de estradă Pieha, Hil, Mulerman, Kristalinskaia, interpreta de cântece populare rusești Liudmila Zîkina, ansamblul „Beriozka”, ansamblul condus de Virski (Ucraina), georgienii de la „Orera” și mulți alții. Au participat și reprezentanți ai Teatrului Bolshoi – Irina Arhipova și Vladislav Piavko. Festivalul s-a desfășurat în toate raioanele și orașele republicii”. Presa și spectatorii au urmărit cu mult interes și au reacționat întotdeauna activ la orice manifestare organizată în cadrul acestui eveniment, au participat la discuțiile pe marginea concertelor incluse pe agenda festivalului. În context, cităm un fragment dintr-un articol apărut în Chișinăul de seară din 5 martie 1968: „Emoțiile și sentimentele umane, bucuria revederii cu prietenii le putem exprima doar în limbaj artistic, prin întâlniri cu mari maeștri, prin apropierea de adevărata artă care îmbogățește și bucură sufletul omului”. Timofei Gurtovoi, în acea perioadă prim-dirijor al orchestrei simfonice, Artist al Poporului din URSS, scria: „Un adevărat torent muzical s-a revărsat în aceste zile peste întreaga republică. Mărțișorul este o sărbătoare a artei. Și în ce limbă putem vorbi mai potrivit despre emoțiile care-i copleșesc pe oameni, despre bucuria comunicării, decât prin multicolorul și accesibilul limbaj al artei?” (9 martie 1969). De-a lungul existenței sale, festivalul a cunoscut numeroase astfel de declarații și calificative. Din spusele lui Vasili Zagorschi, Artist al Poporului Vioriștii Rusanda Panfili și Ilian Gârneț

martie

2016

20 2 1

aprilie

Tenorul Mihai Munteanu și discipola sa Ana Cernicova

Soprana Lilia Şolomei

Baritonul Azamat Jeltârguzov

Olga Busuioc și Igor Stribițchi

C U LT U R A Î N M I Ș C A R E

Concertul de inaugurare a festivalului a coincis cu ziua de naștere a maestrului Eugen Doga, prezent în sală

și președinte al Uniunii Compozitorilor din Moldova, pe parcursul mai multor decenii: „Festivalul nu este doar un loc de întâlnire pentru prieteni noi și mai vechi, ci și o îmbogățire spirituală, atât pentru specialiștii din domeniul culturii, cât și pentru întregul popor, publicul de rând”. Distingem trei etape în dezvoltarea și afirmarea Mărțișorului (ele corespund cu istoria republicii noastre): prima – momentul creării până la destrămarea Uniunii Sovietice (din 1966 până în 1991), cea de-a doua – din perioada obținerii Independenței până în pragul anilor 2000 și, în sfârșit, a treia – o perioadă care se distinge calitativ – cea pe care o cunoaștem din 2000 până în prezent. Festivalul este un organism viu, care se dezvoltă și se transformă odată cu schimbările care au loc în societate, în țară, înfruntând, la fel, diverse greutăți și obstacole. Au existat momente în care viziunile organizatorilor au prevalat în direcția folclorului și com-

ponentelor acestuia. Totuși, Mărțișor nu este și nici nu a fost un festival de folclor. Astăzi, în secolul 21, el este așa cum și l-au dorit inițiatorii lui – un festival internațional de muzică, incluzând diverse genuri ale artei muzicale, pornind de la cele mai bune creații ale muzicii clasice, creații populare, muzică ușoară și până la muzica tânără, nouă, cum ar fi jazzul și rockul. Precum primăvara trezește natura la viață, la fel Mărțișorul contribuie la dezvoltarea spiritualității poporului nostru. Orice-ar spune scepticii, evenimentul este așteptat cu nerăbdare în fiecare an. Publicul, reprezentând diverse pături sociale, poate alege din agenda festivalului concerte după gustul și buzunarul său, fapt deloc lipsit de importanță. Mărțișorul este asemenea unui suflu de primăvară, care îți dă vigoare pentru un an. Mărțișoarele mele își au începutul în copilărie, în

2016

22 2 3

aprilie

Saxofoniștii Serghei Mușat și Virginia Sârcu

Cristina Scarlat și Nicu Țărnă

Imagini: Iurie Foca și Andrei Mardari (Moldpres)

martie

Frații Ștefăneț

Imagini: Andrei Mardari (Moldpres)

C U LT U R A Î N M I Ș C A R E

calitate de spectator. Mai târziu, începând cu 1975, am activat în calitate de asistent de regizor la Palatul Național, pe atunci „Octombrie”. Am avut șansa să lucrez cu mari maeștri, adevărați profesioniști, precum Gleb Ceaikovski, Roman Rozenberg. În plan profesional, pentru mine a fost foarte important să cunosc procesul din interior până să capăt independență, pornind de la ideea conceptului și până la realizare. În toți anii de existență a festivalului, am pregătit 12 concerte de deschidere a evenimentului. A fost întotdeauna o sarcină responsabilă și deloc ușoară pentru regizor și echipa de creație. Mulți interpreți și colective artistice, mai cu seamă oaspeți din alte țări, se pot prezenta pe scenă doar în ziua spectacolului. Programul concertului trebuie întocmit bazându-te pe intuiție și experiență și pornind de la cunoașterea materialului muzical, aptitudinile și imaginația profesională. Nu există posibilitatea să faci o repetiție geDans din Oaș (Ansamblul de Cântece şi Dansuri Populare Fluieraş)

nerală, dar nici posibilitatea să schimbi ceva. În astfel de momente îi invidiezi pe regizorii de teatru: ei au timpul și spațiul necesar, o trupă permanentă, deci au certitudine. Însă... sfidând orice raționamente, atunci când concertul îți reușește așa cum ți l-ai propus tu inițial, iar sala și Măria Sa spectatorul percep spectacolul așa cum l-ai gândit, când respirația lui se contopește cu acțiunea scenică, simți o satisfacție enormă, o fericire nespusă și conștientizezi succesul întregii echipe. Festivalul de Muzică Mărțișor nu este numai o sărbătoare a primăverii și a impresiilor frumoase. Evenimentul este, de asemenea, o școală a bunului-gust, care, concomitent, soluționează și multe probleme de creație. Pe durata unei jumătăți de secol, acest eveniment a stimulat imaginația creativă și a inspirat poeți

2016

aprilie

și compozitori pentru crearea unor opere noi, dar și a unor noi genuri muzicale. În mod special pentru acest festival au scris maeștri precum Serghei Lunchevici, Constantin Rusnac, Eduard Lazarev, Tudor Chiriac, Vasile Goia, Ion și Petre Teodorovici, Valentin Dânga, Marian Stârcea, Liviu Știrbu... Un alt aspect foarte important este acela că Festivalul Mărțișor a renăscut și a îmbogățit tradiția populară. Persoanele mai în vârstă știu că în prima zi a primăverii, până în 1966, în Chișinău nu se obișnuia să dăruiești mărțișoare. Acest obicei se practica doar în sate, unde fetele dăruiau mărțișoare flăcăilor. Iată însă că de 50 de ani, pe străzile Capitalei noastre înfloresc sute și mii de simboluri ale primăverii, împletite în alb și roșu. Iar aceste simboluri ale primăverii și renașterii naturii le poartă cu bucurie mic și mare în oraș. Important este să rămână neschimbată ideea de bază a festivalului, care constă în înțelegerea reciprocă și apropierea oamenilor din diferite țări și culturi prin intermediul artei. Orchestra Naţională de Femei din Jiangsu, China.

24 2 5 Festivalul de Muzică Mărțișor nu este numai o sărbătoare a primăverii și a impresiilor frumoase.

martie

C U LT U R A Î N M I Ș C A R E

Reperele Mărțișorului aniversar Alexandru Fedco Om de aleasă cultură, profesionist desăvârșit, de numele părintelui Festivalului Mărțișor, Alexandru Fedco, se leagă multe lucruri și evenimente care nu numai că au căpătat amploare și s-au menținut de-a lungul timpului, ci au îmbogățit și au sporit calitatea vieții culturale din republică. În pofida faptului că și-a desfășurat activitatea în plină ascensiune a socialismului dezvoltat, când erau promovați la cârma instituțiilor culturale conducători ideologizați, Alexandru Fedco a știut să valorifice adevăratele talente și folclorul autentic, dar și să încurajeze forme și modalități inedite în muzica de estradă, clasică și nouă. La Filarmonică, unde Fedco era director, domeniul muzical al țării cunoaște o perioadă de ascensiune și, grație talentului, cunoștințelor vaste în domeniu, dar și unei bune organizări, scena muzicală moldovenească capătă un stil și un caracter aparte, care se distinge din coloritul și ritmurile promovate de celelalte republicisurori. Puțini cunosc, probabil, că Alexandru Fedco este nu doar „nașul” ansamblului Mugurel, al Festivalului Mărțișor, dar și al formației Noroc. În această ordine de idei, merită să amintim și faptul că începând cu 2016, Ministerul Culturii a instituit Premiul „Alexandru Fedco”, decernat anual celui mai bun manager în domeniul culturii.

Alexandru Fedco și Gleb Ceaicovski-Mereșanu, părinții festivalului Mărțișor

martie

2016

26 2 7

aprilie

Imagine: Iurie Foca

Valentin Goga

Valentin Goga a participat la organizarea a 23 de ediții ale festivalului

Alături de alți colegi de trupă, Valentin Goga s-a făcut remarcat în anii ’70 în cadrul formației Noroc în calitate de baterist. Deși a făcut performanță în acest domeniu, devenind un reper și un model pentru cei care aveau să-i urmeze pe scena națională și, de aici, oriunde în lume, puțini cunosc că Valentin Goga știa să cânte și la alte instrumente muzicale și își delecta frecvent oaspeții cu recitaluri la fluier, nai sau acordeon, de exemplu, iar între melodii sau în timp ce schimba instrumentul muzical, presăra câte o întâmplare cu artiști, bună de ilustrat istoria alternativă, trăită și simțită, a muzicii din spațiul dintre Prut și Nistru. În ultimele două decenii, numele lui Valentin Goga este asociat cu Festivalul Internațional de Muzică Mărțișor. Este o asociere firească, deoarece, în calitate de director al Organizaţiei Concertistice şi de Impresariat MoldovaConcert, Valentin Goga a participat la organizarea și desfășurarea a 23 de ediții (inclusiv cea din anul curent) ale acestui eveniment emblematic pentru Republica Moldova. Grație cunoștințelor, talentului muzical și simțului artistic, dar și abilităților manageriale, de organizator, negociator și promotor al tradițiilor și valorilor muzicale, reușita și reputația festivalului sunt strâns legate de activitatea desfășurată de Valentin Goga. Născut la 8 octombrie 1949 în satul Plopi, raionul Dondușeni, Goga a absolvit Liceul Ciprian Porumbescu, fosta școală de muzică Eugen Coca, apoi Institutul de Arte din Chișinău în 1989. Așa cum am pomenit mai sus, și-a demonstrat talentul şi pasiunea pentru muzică activând

în legendara formaţie Noroc, în cadrul căreia a întreprins sute de spectacole, turnee, întâlniri cu spectatorii. Ulterior a activat în formaţia Drujba, a cărei solistă era Edita Pieha. În 1991 Valentin Goga și-a început activitatea managerială în calitate de director adjunct al Filarmonicii de Stat, apoi de director adjunct al Centrului Republican de Cultură şi Artă. Din 1995, odată cu inaugurarea OCI MoldovaConcert, devine director general al acestei instituţii. Pe parcursul anilor, graţie priceperii sale manageriale, scena Palatului Național a găzduit artiști consacrați și au fost desfășurate spectacole extraordinare, unele dintre ele de-a dreptul memorabile. În 2005, pentru merite în dezvoltarea şi promovarea artei naţionale, contribuţie la pregătirea şi desfăşurarea de manifestări cultural-artistice şi activitate organizatorică prodigioasă, lui Valentin Goga i-a fost conferit Ordinul „Gloria Muncii”. Asemenea ritmului de tobe, modul de viață al lui Valentin Goga a fost unul energic, cu nerv, temperamental. Omul care, deși în ultimii ani s-a impus puternic în calitate de manager, dar care a rămas până în ultima clipă a vieții sale un artist romantic și sensibil, s-a stins din viață pe scenă, abia reușind să intre în culise, în seara zilei de 13 februarie 2016, la vârsta de 66 de ani. Tragedia s-a întâmplat la puțin timp după ce Valentin Goga a participat la tradiționalul concert dedicat Zilei Îndrăgostiților la Palatul Național „Nicolae Sulac”.

C U LT U R A Î N M I Ș C A R E

Biblioteca publică – un liant al comunicării informaţionale şi culturale în viaţa unei comunităţi În ultimii ani bibliotecile publice din Capitală, dar şi de pe întregul teritoriu al Republicii Moldova, depun eforturi considerabile pentru a se menţine în atenţia comunităţii şi a provoca interesul unor noi segmente de public, pentru a-şi reconfirma statutul de centru comunitar şi a corespunde necesităţilor utilizatorului modern. În această ordine de idei, menţionăm că un rol decisiv a avut Programul Naţional Novateca, care a impulsionat şi a revitalizat domeniul biblioteconomic din ţară. Un exemplu de reuşită este şi Biblioteca Publică „Vasile Alecsandri” din Telenești, care a lansat recent Ungherul Media, manifestare însoţită de un șir de activități cultural-artistice. Evenimentul a fost organizat de IREX Moldova/Programul Novateca în parteneriat cu Ministerul Culturii și Ambasada Statelor Unite ale Americii, cu susținerea autorităților locale. În calitate de oaspeţi de onoare la acest eveniment au participat Viceministrul Culturii Igor Șarov,

Ambasadorul SUA la Chișinău, James D. Pettit, vicepreședintele Consiliului Raional Telenești Ecaterina Furculiță, directorul programului Novateca Evan Tracz și directorul IREX Europa Michael de Villiers, precum și bibliotecari, primari și parteneri ai bibliotecii. Evenimentul de lansare a fost precedat de un tur informativ al bibliotecii, pe parcursul căruia au fost

Igor Șarov, Viceministru al Culturii din Republica Moldova, Ecaterina Furculiță, vicepreședinte al Consiliului Raional Telenești, James D. Pettit, Ambasador SUA la Chișinău

2016

28 2 9

aprilie

prezentate noile servicii de bibliotecă, proiectele și materialele metodologice pe care le implementează biblioteca. De asemenea, publicul prezent la festivitate a avut ocazia să participe la diverse activități, precum cursuri de engleză și IT, organizate în incinta bibliotecii, sesiuni de yoga, lectură pentru copii și un program de cântece populare. Programul Novateca colaborează cu bibliotecile din Republica Moldova începând cu 2012, cu scopul de a descoperi cele mai eficiente abordări în vederea creșterii accesului publicului la internet și diverse servicii și pentru a le permite bibliotecarilor și autorităților publice locale să soluționeze nevoile comunității. Evan Tracz, directorul programului Novateca

Imagini: Andrei Mardari

martie

CULTURA URBANĂ

Chişinău

#UnArtOraş

50 de reproduceri ale unor opere valoroase din patrimoniul cultural al ţării, semnate de artiști reprezentativi ai artei noastre, au fost expuse pe panouri publicitare din Chişinău. Este vorba de o iniţiativă culturală numită #UnArtOraş care, de fapt, reprezintă o expoziţie în aer liber, ce are drept scop promovarea artei în spațiul urban, prin amplasarea picturilor artiștilor plastici autohtoni pe panourile publicitare stradale.

Imagini: Iurie Foca

2016

30 3 1

aprilie

Ideea proiectului îi aparține lui Traian Chivriga, un tânăr cu idei frumoase, bune capacități de management artistic și gusturi rafinate. Evenimentul a fost realizat în parteneriat cu Ministerul Culturii al Republicii Moldova și Muzeul Național de Artă, prin implicarea directă a ministrului Monica Babuc și a directorului muzeului, artistul plastic Tudor Zbârnea – un exemplu bun, în care demnitarii nu doar supraveghează proiectele, ci se implică în realizarea și promovarea lor. Partenerii proiectului sunt companiile Vintage, Prime Capital, VaroInform și Publicis, prin contribuția cărora a fost posibilă realizarea acestui concept.

Expoziția este o alternativă estetică la publicitatea stradală ușor frivolă (pe alocuri agramată și lipsită de valoare artistică), fapt pe care aveau să-l remarce și autorii proiectului în cadrul lansării evenimentului. În deschiderea vernisajului, directorul Muzeului Național de Artă al Moldovei, Tudor Zbârnea, a menționat: „Este un eveniment de lansare a unei campanii sociale, al cărei scop este de a aduce arta în spațiul public. Este oarecum un mod de extindere a muzeului în aer liber. (…) Înlocuite, aceste panouri publicitare cu reproduceri ale operelor naționale credem că vor crea un confort comunității chișinăuiene, dar și celor care ne vor vizita orașul și vor crea interes față de valorile autentice, față de originalele care se păstrează în Muzeul Național de Artă al Moldovei, apropiind astfel iubitorii de artă de muzeul nostru”.

Acest proiect este, dacă vreți, o soluție dată războiului publicitar de la noi, când suntem supărați pe această aglomerație publicitară nu de cea mai bună calitate

martie

Prin intermediul acestui proiect, orașul Chișinău se alătură orașelor europene care au implementat acțiuni similare pentru a educa gustul artistic, pentru a sublinia predilecția pentru frumos a comunității locale sau pentru a transforma spațiul public într-un mediu armonios.

Imagini: Iurie Foca

„Mi se pare extraordinar ca lucrări din colecția națională de artă plastică, aparținând Muzeului Național de Artă, să pășească dincolo de pragul muzeului și să vină în întâmpinarea locuitorilor orașului și a tuturor cetățenilor țării noastre.”

Ministrul Culturii, Monica Babuc, a declarat: „Mi se pare extraordinar ca lucrări din colecția națională de artă plastică, aparținând Muzeului Național de Artă, să pășească dincolo de pragul muzeului și să vină în întâmpinarea locuitorilor orașului și a tuturor cetățenilor țării noastre. Acest proiect este, dacă vreți, o soluție dată războiului publicitar de la noi, când suntem supărați pe această aglomerație publicitară nu de cea mai bună calitate și nu zicem că aceasta va fi neapărat soluția finală, dar este una foarte bună, intermediară, care îmbină două lucruri: face întâlnirea frumosului cu cetățeanul și înlocuiește lucruri care nu aduc nimic frumos și bun în viața noastră prin opere de artă. Mi se pare o idee absolut excepțională. 25 de autori, dar ce autori! Mihail Grecu, Valentina Rusu-Ciobanu, Andrei Mudrea, Tudor Zbârnea, Aurel David, Ada Zevin, Inesa Țâpin – constelații artistice și spirituale care vin să ne întâlnească nu în muzeu, ci pe stradă”.

Reporter Moldova

CULTURA URBANĂ

32 3 3

Larisa TUREA

C U LT U R A Î N M I Ș C A R E

Cronici poloneze. Acasă pe granițele mişcătoare Căzurăm bob sositor pe meleagul lui Mrożek, când ţara de 38 de milioane, după opt ani de guvernare a Platformei Civice, girate de Donald Tusk, se afla în epicentrul integrării europene. Cert, colaborarea teatrală polono-moldavă are un obiectiv mai extins decât cel cultural; în edificarea podurilor de teatru e activ implicată Ambasada Republicii Polonia în Republica Moldova, Excelenţa Sa domnul Ambasador Artur Michalski e prieten fidel al Naţionalului.

Colectivul TNME porni spre meleaguri leşeşti cuprins de emoţie: nu e o glumă să urci pe o scenă profesionistă aureolată de istorie; de prin secolul al XVI-lea şi până în 1989, teatrul constituie aici avanpostul rezistenţei sociale, al salvgardării şi libertăţii de expresie (adesea mai important chiar decât Biserica, afirmă artiştii polonezi). Actualmente, în Polonia funcţionează 200 de teatre instituţionalizate şi peste 500 de companii independente; zeci de reviste reflectă peisajul scenic, apar sute de cărţi, sunt numeroase concursuri de dramaturgie. În URSS, Polonia era cea mai la Vest (cu excepţia iugoslavilor, care erau şi în Vest, dar şi sudici); ne părea tărâmul făgăduinţei. Polonezii erau faimoşi prin prisma umorului sănătos, a autoironiei. Fireşte, mare ne-a fost bucuria de a fi trataţi de la egal la egal, cu simpatie, fără pic de complezenţă. Sosirea noastră a trezit ecouri vii în presă: „Pentru prima dată în istorie, scrie cotidianul Wrota podlasia în pagina sa de cultură, un teatru din Moldova a poposit la Białystok. Majoritatea biletelor au fost demult vândute. În fața publicului de la Białystok sunt prezentate spectacole care, după spusele Agnieszkăi Korytkowska-Mazur, vorbesc despre Moldova cu texte poloneze.” „Ne face plăcere să ne aflăm aici, ne spune Petru Hadârcă, directorul Teatrului Național «Mihai Eminescu» din Chișinău. Mrożek a scris aceste piese în anii ’60, pe timpurile studenției noastre. Îmi amintesc că am fost surprinşi când am aflat că autorul nu era român: într-atâta ne cunoștea problemele și le descria iscusit ”. Îngerul păzitor al teatrului, Joanna Bojko, consilieră la Ambasada Poloniei în Moldova, a ţinut să

sublinieze, în cadrul conferinţei de presă: „Abordăm implicarea noastră ca pe o obligație pe mai multe planuri, începând cu cel politic, al Parteneriatului Estic, ca expresie a sprijinului polonez pentru efortul european al Republicii Moldova, și terminând cu plăcerea interacțiunii cu arta”. Mrożek față cu „Divorț în stil italian” Dom na granicy, farsă comico-absurdă, frizând grotescul, a lui Sławomir Mrożek, unde istoria nu-i decât un personaj abstract, este dezvoltată scenic într-o producţie moldopoloneză. „Dacă o casă devine în modul cel mai real posibil divizată de o graniţă, gravă şi iremediabilă, apare situaţia când spiritualitatea unui popor este în joc. Spectacolul etalează lucid o orgie a disperării umane. Ca un marş militar în ritm de vals”, notează criticul român Dana Ţabrea, profesor, doctor în filosofie, despre spectacol. Presa poloneză contribuie la descifrarea mesajului reprezentaţiei: „Agnieszka Korytkowska-Mazur a montat la Chișinău, capitala micii Moldove, piesa grotescă Casa de pe graniță, vizionată la Białystok pe 20 noiembrie”. Piesa cunoscutului dramaturg contemporan polonez, citită ca o formidabilă fabulă caustică, din nefericire, îşi dovedeşte pregnant actualitatea. O familie aparent obişnuită primeşte vestea că graniţele, retrasate „din raţiuni istorice” (Istoria, cea mare şi mai abitir cea mică, individuală, o căţea, ca s-o cităm pe Ninela Caranfil, interpreta personajului Soacra), vor trece prin mijlocul casei. „O situaţie absurdă, în care diplomaţii dispun

C U LT U R A Î N M I Ș C A R E

bine că granița care trece de-a curmezișul casei nu a fost dintotdeauna doar un grotesc concept scenic”, a declarat regizoarea.

de destinele noastre, ne privează de intimitate. Mi-am propus ca tot ce se întâmplă în scenă să fie cât mai real.

Casa de pe graniţă întruneşte remarcabile forţe artistice: Petru Hadârcă, Silvia Luca, Iurie Negoiţă, Ninela Caranfil, Draga-Dumitriţa Drumi, Igor Babiac, Petru Oistric, Valentin Zorilă, Iurie Radu, Iurie Focşa, Ion Mocanu, Anişoara Bunescu, Lilia Bejan, Mihaela Damian-Oistric, Doriana Zubcu-Marginean, Ana Tkacenko. Pentru a-şi promova viziunea, KorytkowskaMazur are aliaţi de încredere: scenograful Paweł Dobrzycki și coregraful Maciej Zakliczyński. „Datorită unui concurs interesant de împrejurări, scrie cronicarul

În spectacol, situația diverselor «zone de frontieră» este reflectată într-o oglindă strâmbă. Istorii cunoscute din zona poloneză Podlasie rimează cu cele ale familiilor care locuiesc în lunca Prutului român-moldovenesc. Știm prea

dramatic Jerzy Doroszkiewicz, pe scenă răsună Valsul nr. 2 al lui Șostakovici, reamintindu-le spectatorilor un anumit context. Regizoarea e relativ fidelă originalului; introducând un număr mai mare de diplomați, îi

martie

2016

34 3 5

aprilie

caracterizează, sub aspectul diversității straielor și a limbilor vorbite, ca pe o menajerie observată anterior pe scena Teatrului din Białystok în spectacolul «Străbunii»... Din cauza barierei lingvistice (se joacă în română) și datorită preponderenței scenelor colective, e dificil să discernem vreo personalitate proeminentă. Prin sincronizarea cu viziunea coregrafică a lui Maciej Zakliczyński și grație scenografiei lui Paweł Dobrzycki, spectacolul pare să corespundă așteptărilor regizoarei. Câteva cucoane groteşti, excesiv de distrate, au fost surprinse de intrarea bruscă, pe la balcon, a unui grănicer; am prins cu urechea o interpretare a hitului Babooshka de Kate Bush acompaniind scoaterea cadavrului împușcatei: conform textului lui Mrożek bunica, pur și simplu, nu-şi dădea seama că încalcă frontiera, că e musai să dispună de pașaport pentru a circula în propria casă. Icoana îi era pașaport... Agnieszka Korytkowska-Mazur actualizează

dubiile exprimate de Mrożek, apelând la cunoscute coduri culturale: de la Congresul dansant de la Viena la oroarea Gulagului sovietic pentru ca, spre final, să demonstreze cărei armate i se fâlfâie de orice frontieră. Un avertisment puternic pentru statele de pe hotarul oriental al Europei”. „În largul mării”: cine e păpat la cină? Alt spectacol ce vorbeşte despre noi pe un text polonez este „În largul mării”, regizat de Petru Hadârcă, de asemenea montat cu sprijinul Ambasadei Poloniei. Pe afiş, un adevărat careu de aşi: Emil Gaju (Naufragiatul Gras), Petru Oistric (Mijlociul), Anatol Durbală (Slabul) și Valentin Zorilă (Poştaşul şi, prin cumul, Valetul), personaje în situaţie-limită, de canibalism politic și… social. Costumele alb-negru ale interpreţilor, sobrietatea decorulului sugerează o partidă de şah, caustică, cu mişcări calculate. Absurdul vieţii păleşte faţă cu absurdul livresc:

C U LT U R A Î N M I Ș C A R E

pe o ambarcaţiune în derivă, au nu suntem nevoiţi a alege din rău în şi mai rău? S-a râs copios la Białystok, la fel ca la Chişinău, la Giurgiu sau la Condriţa. Însă când GRASUL rosteşte cu toată seriozitatea: Trebuie să mâncăm nu ceva, ci pe cineva… nu prea ne dă ghes voioşia; se amplifică mesajul, mecanismele demagogiei, reaua-credinţă a aleşilor boborului se reliefează până la cer. Lozinca electorală e fără fasoane: Vrem mâncare!; Peştele mai mare îl papă pe cel mic!; Coaliţiile se încheagă pentru a-l devora pe cel mai slab. Tragerea la sorţi a eşuat (cum altfel… pe o plută?), alegerile „libere” sunt trucate, interesul poartă fesul... Emil Gaju face proba forţei sale expresive, diversificându-şi paleta de procedee interpretative, Petru Oistric e organic şi convingător în retorica moralităţii subversive, Anatol Durbală e feroce şi ghiduş (bucuros de a deveni orfan, îşi asumă sacrificiul, în secvenţa aproape biblică a spălatului picioarelor). Pluta în derivă poate simboliza un stat, un colectiv, un cuplu. Aflat în situaţii extreme, insul îşi revelează perfidia şi vanitatea, dar şi umanitatea. Eşti mâncat sau te arunci în mare; consimţi să fii dus de curmei sau îţi decizi tu însuţi soarta. Cum zicea Mrożek, Mulţimile sunt în căutarea prorocilor, dar cel mai adesea dau de führeri… „Filumena Marturano, sau divorț italian” Istoria amorului dintre Domenico (50 de ani, membru de frunte al societăţii napolitane) și Filumena, 48 de ani, fostă cocotă, a sedus spectatorii polonezi. Pentru ca amantul s-o ia de nevastă, Filumena se preface că e în pragul morţii şi devine Donna Soriano. După ce îi mărturisește soțului său că unul dintre fiii ei (de care el nu avea habar) este și fiul lui, povestea ia o altă întorsătură. Domenico e în faţa unei dileme: să continue viața de playboy sau să se statornicească? Personajul interpretat cu precizie psihologică de Petru Hadârcă cântărește pașii de mai departe: de dragul copiilor, decide să devină cap de familie responsabil. Minunatul duet Silvia Luca – Petru Hadârcă conferă profunzime tramei napolitane: personajele au deja o vârstă, iubirea lor e năbădăioasă, cu tunete şi fulgere. „E multă pasiune, nervi dezgoliţi. Filumena şi Domenico îşi regândesc faptele, îşi limpezesc sentimentele, înţeleg

cât de importantă e familia, spune Alexandru Vasilache, regizorul. Dedic spectacolul tuturor celor ce menţin dragostea în familie zeci de ani.” Spectacolele erau urmate de discuţii ale tinerilor teatrologi, studenţi în arte frumoase, cu echipa de creaţie de la Chişinău. S-a subliniat că fiece reprezentaţie a fost originală, diferită: ca mierea de fagure, niciodată identică, mereu altă aromă, alt gust; lumina joacă în alte nuanţe în funcţie de tipul de flori şi chiar de anotimp. Receptivitatea spectatorului polonez, răsfăţat cu trufandale teatrale, a conferit un plus de savoare reprezentaţiilor de la Chişinău. …Orăşelul Białystok e o bijuterie, un veritabil muzeu în aer liber; dispune de un patrimoniu arhitectural nepereche: am admirat Catedrala magnifică, străduţele medievale, grădinile şi terasele. O încântare – perfectul edificiu al Operei şi al Filarmonicii, Centrul European de Artă, unde, pe scena dotată după ultimul cuvânt al tehnicii, ne simţeam într-un vis. Şi, balsam pe suflet, dangătul de clopot accentuând solemnitatea austeră a mănăstiriifortăreţe Supraśl. Mănăstirea ortodoxă cu hramul Bunei Vestiri e situată la 15 km de Białystok, biblioteca sa e faimoasă prin colecţia de manuscrise şi tipărituri străvechi; şi mai faimos este Muzeul Icoanei. Căldura cu care am fost primiţi, ovaţiile spectatorilor polonezi ne-au ţinut de cald pentru treizeci de ore cât a durat drumul de întoarcere cu autocarul. Ne-am convins o dată în plus că limbajul Teatrului e universal, un spectacol valoros e înţeles cu inima, iar alchimia scenei ne face mai buni, mai cooperanţi. Or, Polonia, să nu-i fie cu bănat lui Alfred Jarry, autorul lui Ubu Rege, nu e „nulle part”, adică niciunde, ci, dimpotrivă, pretutindeni în Europa.

Białystok, Polonia – Chişinău, Republica Moldova

i în lumină p u raprilie C h i2016

36 3 7

martie

Mihai POTÂRNICHE Considerat unul dintre întemeietorii şcolii naţionale de artă, alături de Valentina Rusu-Ciobanu şi Mihail Grecu, pictorul Igor Vieru a valorificat tradiţiile şi moştenirea noastră populară prin intermediul unui concept artistic inedit. Prin creaţia şi activitatea sa, artistul a educat gustul estetic şi setea de cunoaştere, fie că se adresa discipolilor, fie unui public mai larg, păstrând pentru tot restul vieţii sale alura de pedagog, meserie care l-a consacrat la început. A fost o onoare pentru mine să mă aflu în preajma maestrului şi consider oportună aducerea lui în lumină în ajunul Sfintelor Sărbători, ca un omagiu adus pământului de unde ne tragem, ale cărui rădăcini nasc tradiţii şi obiceiuri prin intermediul cărora avem şansa să fim unici în lume şi drepţi în faţa lui Dumnezeu.

În atelierul de la Cernoleuca, Dondușeni, 1984

Igor Vieru pasionat de muzicuță, împreună cu consăteanul său Ion Burlacu, Cernoleuca, 1984

Plein-air, Rudi, Soroca, 1984

Cu Liubomir Iorga, Chișinău, 1974

Chipuri în lumină

Drumul spre Cernoleuca, 1984

Primăvară la Cernoleuca, 1984

martie

2016

aprilie

OA M E N I Î N DEAPROAPE

20 de veri pe

De două decenii, numele trupei ni se asociază cu un sunet de calitate, ritmuri energice de tobe și chitare, culoare, câmpuri de lumină, freamăt de codru și voie bună. În 20 de ani de activitate pe care i-a împlinit anul trecut, formația Zdob și Zdub a reușit să devină un nume de referință în cultura românească, dar și în statele din fosta URSS, și să câștige respectul și admirația rockerilor din toată Europa. Solistul formației, Roman Iagupov, a acceptat să ne împărtășească din secretele trupei, să ne spună cum e să-ți curgă muzica prin sânge, să-ți pulseze folclorul prin vene, să te îmbete mirosul norilor și despre cât de sărac trebuie să fii ca să te simți fericit.

Liliana POPUȘOI

...

Țara este o părticică din noi, se spune că, oriunde ne-am duce, purtăm cu noi o parte din țară. Cum este Moldova pe care o poartă prin lume Roman Iagupov? Eu aş spune mai mult: toţi oamenii sunt legaţi între ei. Imperiile/statele s-au separat prin frontiere, au pus vămi, garduri, dar noi oricum rămânem legaţi... Şi nu realizăm că, de fapt, convieţuim pe aceeaşi planetă (oamenii preferă să trăiască în lumi construite de ei). S-ar părea că-i enormă, dar, în realitate, această lume nu este nemărginită. Suntem, cu toţii, nişte oaspeţi pe această planetă. Tocmai de aceea, pământul pe care trăiesc nu-mi aparţine şi nici eu nu-i aparţin… Întreaga lume este casa mea – aşa percep eu lucrurile. Încep să înţeleg asta după ce am procesat o cantitate enormă de informaţie utilă şi inutilă, pe care am acumulat-o din momentul naşterii şi până acum. Moldova pe care o port cu mine este compusă din amintirile copilăriei, din muzică, din oamenii care au locuit şi continuă să locuiască pe acest pământ. Tradiţiile, cultura, natura, pământul… Vibraţiile și muzicalitatea limbilor – multe – vorbite aici. Istoria, legendele, miturile, aerul şi tot ce mă înconjoară. Şi, oricum ai da-o, pe drumuri, la concerte sau aiurea, toate astea le port cu mine. Arunc peste bord tot ce este problematic, toate incertitudinile. Dar probleme există oriunde te-ai duce.

căra rea dorulu i

Creaţia noastră este un produs colectiv, iată de ce ea se naşte în procesul de lucru, din experimente, discuţii contradictorii şi din luptă Cele mai cunoscute și mai îndrăgite piese din folclorul nostru s-au întâlnit, de-a lungul a două decenii, cu rockul trupei Zdob și Zdub. Tobele au bătut pe toate ritmurile și au adus energie și vitalitate în unele bucăți muzicale despre care se spunea că este un sacrilegiu să intervii în ele. Voi ați reușit să le impulsionați fără a le denatura. Ce vă mai inspiră astăzi? Mai este pentru voi folclorul, muzica populară o taină sau ați fi tentați să recurgeți și la alte genuri muzicale? Într-adevăr, este dificil să împleteşti folkul şi chitarele zgomotoase şi poate nu e corect ce facem, dar acesta este drumul nostru! Poate, anume astfel obţinem ceva nou. Folclorul, în sine, este pur şi absolut, nu are nevoie de nimic în plus; în acelaşi timp, este o sursă inepuizabilă de inspiraţie. Într-un anumit moment, devii tu însuți o carte şi obţii experienţă, iar folclorul devine parte din tine. Trebuie doar să ajungi la el, să-ţi auzi propriul cântec... Inspiraţie? Pentru fiecare această cale este doar a lui. Cineva ascultă muzică nouă, altcineva – veche, unii citesc, se uită la filme, cineva se îndrăgosteşte… Creaţia noastră este un produs colectiv, iată de ce ea se naşte în procesul de lucru, din experimente, discuţii

martie

2016

aprilie

OA M E N I Î N DE A P ROA P E

Tot ce port eu: catrinţa, chitara şi muzica!

contradictorii şi din luptă. Pe mine mă inspiră viaţa, oamenii interesanţi, istoriile, călătoriile şi muzica însăşi. Iar magia transformării ideii în cântec, în concert este atât de captivantă! Fiecare piesă are destinul ei. Este dificil să programezi inspiraţia sau procesul de zămislire a muzicii. E ca şi cum ţi-ai programa soţia! Eu ştiu cu certitudine că piesele bune se nasc uşor şi cu bună dispoziţie, deşi mai sunt şi excepţii. Important este ca piesa să fie cu mesaj muzical și conceptual pozitiv, nu disctructiv. În ultimul timp bântuie o modă prin popor, cică succesul se măsoară în bani și toți vor să aibă bani ca să fie populari. Tu ești de 20 de ani liderul vocal al unei trupe de succes în Moldova, România, Rusia, Germania... Probabil că... aveți foarte mulți bani, dacă sunteți atât de populari. Pentru mine, noţiunea de „bogat” nu desemnează o persoană care are mulţi bani. Eu cred că bogat este omul care-L are în suflet pe Dumnezeu! Adică – fericit, sănătos, lejer, care se trezeşte dimineaţa cu cântec… Liber! Evident, e dificil să-ţi imaginezi un om sărac fericit… E dificil să explici asta cu ajutorul cuvintelor. Ai nevoie de bani în societatea modernă, dar cunoştinţele, sănătatea, energia şi ocupaţia preferată sunt mai importante. În privinţa banilor, eu nu sunt bogat, dar lumea mea, probabil, este bogată. Oricum, nu iei aurul cu tine, iar dacă-l laşi moştenire copiilor… ei nu vor aprecia eforturile cu care ai creat toate astea. Tot ce port eu: catrinţa, chitara şi muzica! Dar cu moda cum vă împăcați? Sunteți la curent cu tendințele? Susțineți brandurile made in Moldova? Eu nu urmăresc tendinţele modei. Eu urmăresc norii… şi îmi controlez respiraţia… Pentru mine brandurile nu sunt importante. Orice om să se îmbrace aşa cum îi place. Există aspecte mult mai importante în viaţă. Indiscutabil, există designeri interesanţi, care creează vestimentaţie la nivel de operă de artă. Tot ce port eu: catrinţa, chitara şi muzica! Evident, oamenii aşteaptă de la artişti show, costume şi zorzoane noi, dar noi întotdeauna improvizăm. Pe mine personal mă ajută foarte mult iubita mea (soţie) Carolina. Cuşme, ghete,

centuri, brăţări – toată accesoriile sunt meritul ei şi al talentatului pictor Serghei Bucur. Anume el ne-a pregătit pentru concursul Eurovision de la Düsseldorf. Le mulţumesc din suflet ambilor pentru osteneală. Iar în afara scenei, fiecare membru al trupei este propriul său stilist. Inevitabil, Zdob și Zdub are un secret, deține o rețetă a performanţei: sunteți una dintre cele mai longevive trupe din Republica Moldova și una dintre cele mai de succes. Cum vă reușește, care e secretul? Secretul trupei? Nonconformism, originalitate, simplitate, gândire pozitivă, încredere, energie bună, management, un reuşit concurs de împrejurări. Istoria formaţiei, în întregime, înseamnă sunet, geografie şi… muncă. Dacă ai avea posibilitatea să creezi o lume, o planetă, ce legi ar avea lumea ta și ce ai interzice în ea prin lege? Mulţi consideră că lumea noastră este nefinalizată sau părăsită de Creator... Unii cred că misiunea lor este să schimbe această lume… Eu nu sunt sigur… e o idee tare riscantă, în acest fel poate fi schimbat mersul tuturor lucrurilor şi echilibrul lumii. Nu aş risca… Oamenii înşişi trebuie să se schimbe din interior, dar asta-i o muncă pe care fiecare trebuie să şi-o asume. Adevărat, e o muncă titanică. Și din nou: „Dacă…”! Dacă ar fi să acorzi un Oscar, cui i l-ai da? Lui DiCaprio nu am reuşit să-i dau Oscarul, mi-au luat-o alţii înainte. I l-aş oferi lui Tarkovski, în primul rând! Pentru filme înţelepte, sensibilizante, adevărate. E plăcut, bineînţeles, să primeşti un astfel de premiu. Dar, în principiu, filmele nu se produc pentru statuete, ci pentru a transmite mesaje, a oferi revelaţie oamenilor. Să ne referim la aniversări, pentru că avem un motiv întemeiat: anul trecut formația Zdob și Zdub a aniversat „20 de veri”. Ce schimbă aniversările în viața noastră? Sau – atunci când cifrele cresc – ce am vrea să nu se schimbe?

martie

2016

aprilie

o muzică veselă este o bucurie dublă

OA M E N I Î N DE A P ROA P E

Să cânţi deja este o mare bucurie. Să interpretezi

Îmi doresc ca, în timp, odată cu aniversările, să nu dispară credinţa în bine, dragostea şi speranţa. Iar cinismul şi apatia n-au avut nicio șansă în cazul nostru! Îmi doresc ca muzica să fie întotdeauna vie şi energică. Viaţa în genere este astfel construită încât totul să fie în continuă mișcare și schimbare. Imaginaţi-vă că nimic nu se schimbă. Ideea devine înfiorătoare, nu?! Tinerilor de astăzi li se incriminează lipsa de patriotism. Ce înseamnă patriotism în accepția voastră și cum s-ar putea el manifesta în contextul unei societăți moderne, cosmopolite? Nu pot să mă pronunț tranșant asupra a ceea ce înseamnă patriotism astăzi. Patriotismul ieri, azi şi mâine este veşnic. Dacă ar fi să pornim de la rădăcina cuvântului patrie (= ţara taţilor), eu îl înţeleg prin dragoste faţă de pământul tău, faţă de cultură, tradiţii. Să nu fii mincinos şi să nu dăunezi pământului tău,

nu mai vorbesc de planetă… Noi, oamenii, trebuie să fim patrioţii Pământului, deoarece Pământul este mama noastră. Nu am să mă pronunţ asupra situaţiei de azi. Primii antipatrioţi la noi se întâmplă să stea prin birouri şi în funcţii de conducere (nu mă refer la toţi, ci la o bună parte dintre ei). În ceea ce priveşte noţiunea de cosmopolit, azi s-a mai denaturat sensul acestei noţiuni, au apărut şi alte subtexte. Cred că fiecare dintre noi trebuie să înceapă a fi patriot pornind de la sine, să se îngrijească atât de sufletul său, cât şi de ambalajul„scafandru”, adică de trup. Să nu fie rău, să-şi respecte trupul, să cunoască măsura în alimentaţie. Fiţi patriotul propriului „scafandru”, deoarece el este legat de sufletul vostru, iar acesta e parte a sufletului Universului. Să cânţi deja este o mare bucurie. Să interpretezi o muzică veselă este o bucurie dublă Care este cea mai mare bucurie pe care ți-a adus-o meseria ta?

martie

2016

aprilie

44 4 5 Dacă ar fi să pornim de la rădăcina cuvântului patrie (= ţara taţilor)

Să cânţi deja este o mare bucurie. Să interpretezi o muzică veselă este o bucurie dublă. Nici măcar nu consider asta o profesie, deoarece nu sunt muzician profesionist. Cariera mea muzicală este, pur şi simplu, destinul meu şi o stare sufletească. Accepți că ai putea avea o viață în afara muzicii? Dacă da, ce ai alege să faci? M-aş fi orientat în orice alt domeniu artistic de activitate – literatură, film, teatru… Astăzi însă, după 20 de ani de activitate muzicală în formaţia Zdob şi Zdub, îmi este dificil să îmi imaginez că aș face altceva!

Imagini: Gulnara Vîșcu și Katea Liberkat

OA M E N I Î N DE A P ROA P E

Zdob și Zdub – carte de vizită Zdob și Zdub este o formație de rock alternativ din

Republica Moldova, înființată în 1994 de un grup de amici în orașul Strășeni. De-a lungul timpului Zdob și Zdub a cântat în deschiderea concertelor unor formații și artiști de renume mondial, precum Red Hot Chili Peppers, Emir Kusturica & No Smoking Orchestra, Biohazard, Rollins Band, Rage Against The Machine, Soulfly, The Garbage, Fun Lovin’ Criminals, Linkin Park ș.a. Zdubii au concertat în peste 20 de țări europene, participând la cele mai importante festivaluri de gen: Sziget (Ungaria); Roskilde (Danemarca); Exit (Serbia); Sin Fronteras (Franța); Esperanzah! (Belgia); Open Air Gampel (Elveția); Krefelder Folkfest,

Tanz&Folk Festival Rudolstadt, S.O.M.A., Eurovision Song Contest 2011 (Germania); Rock For People, Colours Of Ostrava (Republica Cehă); Aerorock, OKEY Leto Fest, Hodocvas (Republica Slovacă); Przystanek Woodstock (Polonia); Zakhid (Ucraina); Fete de la Musique, Cerbul de Aur, Stufstock, Peninsula (România); EuroSonic, Mundial (Olanda); Maxidrom, Nashestvie, Krilya (Rusia) ș.a. Trupa a devenit cunoscută în țară și peste hotarele ei la puțin timp de la lansare, devenind una dintre cărțile noastre de vizită. Zdob și Zdub a reprezentat Republica Moldova la concursul muzical Eurovision 2005, unde s-a clasat pe locul 6, și la Eurovision 2011.

martie

2016

46 4 7

aprilie

Membrii formației: Roman Iagupov (n. 13 septembrie 1973, Volgograd, Rusia) – vocal, chitară, fluier, ocarină, turuiac, iorgafon, drâmbă, buhai, tărtăcuță, cimpoi, telincă, dobă (1994 - prezent) Mihai Gîncu (n. 5 martie 1975, Strășeni, Moldova) – chitară bas, cobză, sitar, mandolină, chitară acustică, organ, keyboards, mellotron, acordeon, pian, percuție, tobe, backing vocal (1994 - prezent) Sveatoslav Staruș (n. 8 noiembrie 1974, Chișinău, Moldova) - chitară (1996 - 2004, mai 2010 - prezent)

Andrei Cebotari (n. 4 august 1975, Orhei, Moldova) – tobe (2000 - 2003, mai 2010 - prezent) Valeriu Mazîlu (n. 12 septembrie 1978, Chișinău, Moldova) – trompetă, fluier, cimpoi (ianuarie 2001 - prezent) Victor Dandeș (n. 3 aprilie 1972, Chișinău, Moldova) - trombon, vioară, acordeon, caval, fluier, telinkă, melodica (2001 - prezent).

ACOR D URI SEN T I M E NTA L E

Anastasia RUSU-HARABA

Vlad AFANASIU

Locul lui sub soare

martie

2016

48 4 9

aprilie

„Nu ştiu dacă am voie să previn lumea, totuşi, îndrăznesc s-o previn că se apropie timpurile când va trebui să răspundă pentru ceea ce a făptuit până acum şi făptuieşte astăzi”

Şi modul de viaţă, şi picturile lui rezultă din principii nematerialiste, înrudite cu ceea ce, de bună seamă, este de primă necesitate pentru om, doar că el nu conştientizează deloc sau totuşi ajunge să conştientizeze acest lucru în urma unor anumite circumstanţe: grija de suflet. Pentru că, aşa precum citim în Biblie, ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul?!

Sf. Ioan Botezătorul

„Am văzut multe picturi în viaţa mea, dar nu am găsit că s-ar putea compara cu frumuseţea şi profunzimea icoanelor, cu încărcătura lor spirituală”

ACORD URI S EN TI M E NTA L E

Iisus Hristos

martie

2016

aprilie

Transcendentalul şi-a făcut loc în existenţa lui Vlad Afanasiu cu multă vreme în urmă, pentru a-l domina şi ca om, şi ca artist plastic. Schimbările în firea lui au pornit de la o experienţă de viaţă ce i-a deschis mai larg ochii, astfel încât a început să vadă altfel decât până atunci și cele din jur, și oamenii. Ca şi cum s-a pomenit deodată în mijlocul a două lumi paralele, diferite una de alta, pe care trebuia cumva să le împreuneze, ca ele să coexiste în armonie. O mână parcă nevăzută i-a pus în faţă Biblia. După care, din când în când, aceeaşi mână îi mai punea în faţă şi alte cărţi, pe care se mira cum de nu le căutase şi nu le citise până atunci, apoi îi scotea în faţă oameni de la care afla şi învăţa lucruri neauzite şi necunoscute de el până atunci. Învăţăturile îl îndemnau la o viaţă în care să nu se creadă în drept să facă orice i-ar dori inima, fără a-i păsa de consecinţe. Pentru că omul, îi spuneau aceste învăţături, urmează să plătească – într-un fel sau în altul – pentru toate faptele sale. Cel ce ne-a zămislit din ţărână, Creatorul, ne-a dat fiecăruia un loc sub soare, suficient pentru a vieţui fără să-i împingem pe cei de alături. Cel de Sus le orânduieşte pe toate astfel, ca fiecare pământean să aibă putinţă – chiar şi în împrejurări vitrege – să se realizeze pe deplin ca fiinţă umană înzestrată cu simţire, dar şi cu raţiune. E suficient să dea ascultare doar unei condiţii: să facă o alegere corectă între ceea ce se numeşte Bine şi ceea ce se numeşte Rău. Este adevărat – e greu, dar nu imposibil. E posibil, dacă eşti capabil de un sentiment cum este smerenia. Să nu te crezi un Dumnezeu pe Pământ, nici măcar apropiatul Lui, cum era omul la începuturi... Eşti un simplu muritor, un călător pe drumurile terestre, lăsat pe Pământ pentru căutarea de sine, altfel spus, pentru a-ţi creşte sufletul. Şi ultimul tău drum va fi cel care te va face din nou ţărână. Dar sufletul nu ţi se va face ţărână. Părăsindu-te, el se va înălţa Sus, să se arate Acolo aşa cum l-ai îngrijit şi l-ai crescut... La „Saloanele Moldovei” de anul trecut, a prezentat o lucrare cu o denumire biblică: El va trimite îngerii săi şi va aduna pe aleşii săi. Şi picturile lui de până atunci – de exemplu, tripticul Geneza, Facerea, Jocul îngerilor, tripticul Conflict, Căderea în păcat, Eden, Arca lui Noe –, comportă o conotaţie biblică, însă nu una persistentă. E mai degrabă una paralelă, într-o armonie iscusit îmbinată cu limbajul cromatic al picturilor – de altfel, unul distinct pentru acest artist –, ca, împreună, să materializeze mesajul adresat celor care îi vor vedea lucrările. În El va trimite îngerii... e însă mult mai conturat decât în toate celelalte. Iată care este: „Nu ştiu dacă am voie să previn lumea, totuşi, îndrăznesc s-o previn că se apropie timpurile când va trebui să răspundă pentru ceea ce a făptuit până acum şi făptuieşte astăzi”. Pentru a face mesajul cât mai perceptibil, a ales pentru această

lucrare un stil mai apropiat de grafică, în care liniile sunt la fel de expresive – poate chiar mai expresive – decât culorile. Liniile conturează, întâi de toate, o cruce – e crucea pe care fiecare dintre noi o are de dus pe umerii săi pe tot parcursul vieţii sale pe Pământ, iar culorile de nuanţe roşii trezesc o încordare, sentimentul că va urma ceva, poate o dramă... Însuşi îngerul are chip de Supraom, asta ne sugerează şi capul lui de formă alungită, deci e o fiinţă din altă lume, cu drept să ne ceară socoteală pentru ceea ce facem. Pe aripile lui – ca pe o balanţă – vedem căderea în păcat şi înălţarea spre nemurire a omului. Clepsidra spre care mâna lui ne îndreaptă ochii e ca un avertisment: timpul aflării noastre pe pământ este limitat; să ne grăbim să facem o alegere corectă între şi între... Mai devreme sau mai târziu, era firesc să simtă şi dorinţa de a picta icoane: „Am văzut multe picturi în viaţa mea, dar nu am găsit că s-ar putea compara cu frumuseţea şi profunzimea icoanelor, cu încărcătura lor spirituală”. Prima icoană a pictat-o în Grecia, ţara de unde, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, i-au pornit în lume străbunii – bunicul, Afanasi Afanasiu, cu familia sa a trecut munţii cu turma sa de oi, aciuându-se în România, la Piteşti; urmaşii lui au mers la Odessa, unde altădată era o diasporă greacă numeroasă, iar tatăl artistului, Pavel Afanasiu, a ajuns la Chişinău. Vlad Afanasiu ştia de mic că este grec de origine şi încă din adolescenţă visa fierbinte să vadă Grecia. Dar a fost să fie doar când a ajuns bărbat în toată legea, trecut de 40 de ani, pictor profesionist, în 1992 trecând clandestin hotarul ei – spre norocul lui, fără urmări şi rămânând acolo doar câteva zile. Chiar din prima clipă când a călcat pe pământul ei, a trăit sentimentul că a mai fost pe acolo. Şi tot atunci i s-a părut că înţelege de unde s-a ivit în felul lui de a fi obişnuinţa de a-şi începe ziua neapărat cu o cafea. Doar că nu acasă şi nici nicăieri în altă parte, ci numaidecât în atelier, unde vine dis-de-dimineață şi unde-i place s-o savureze în singurătate, cu o ţigară, chiar dacă fumatul, în accepţie creştină, e un păcat. În acele clipe de meditaţie, îşi orânduieşte lumea interioară şi se programează mai clar pentru ziua pe care urmează s-o trăiască. De acel magazin de icoane, pe o stradă din Atena, a dat doar la a doua sa venire, acum pe mai multă vreme. De fapt, era un atelier-magazin. Văzându-i interesul pentru icoanele expuse, proprietarul, un bătrânel de vreo 75 de ani, Kostas Vasos, care, după cum a aflat până la urmă, picta el însuşi acele icoane, a început să-l descoasă. Pe atunci, cunoştea greaca mai puţin decât acum, şi totuşi a putut să-i spună câte ceva despre sine, astfel încât, după dialogul lor cam încâlcit, iconarul grec a intrat pentru câteva clipe

Această dorinţă de ne-grabă şi putinţa de a fi negrăbit în tot ce gândeşte şi ce face i le-au dăruit icoanele

ACOR D URI S EN TI M E NTA L E

Sf. Parascheva în atelier, revenind cu o bucată de scândură, pensule şi vopsele, i-a dat explicaţii, după care i-a zis să meargă acasă şi să încerce şi el. Pe acea scândură l-a pictat pe Iisus Hristos. Când a venit şi i l-a arătat, grecul l-a îndemnat să continue. După care a mai pictat câteva icoane. Şi grecul i-a repetat acelaşi lucru: „Continuă!”. Unii, aflând povestea, zic că a fost un noroc să dea peste grecul acela. El îi contrazice, spunând că e un dar al sorții. La fel cum consideră că a fost un dar al sorții şi întâlnirea sa, în copilărie, cu o doamnă cu numele Nadejda Loghin. Când s-a apropiat întâia

martie

2016

52 5 3

aprilie

El va trimite pe îngerii săi și va aduna pe aleșii săi

oară de dânsul, el desena ceva cu cretă pe asfaltul din curte. „Îţi place să desenezi?”, l-a întrebat. „Mai mult decât orice!” i-a răspuns. Iar când l-a mai văzut o dată făcând acelaşi lucru – se prea poate că a trecut special pentru asta –, l-a invitat la ea. Pereţii din odaia în care a intrat erau plini de tablouri. Femeia l-a aşezat la masă, i-a pus în faţă câteva foi mari de hârtie albă, i-a dat creioane colorate, apoi şi

vopsele, şi l-a îndemnat să deseneze tot ce vrea el. Avea pe atunci vreo zece ani şi frecventa o şcoală obişnuită. După mai multe vizite, în decursul cărora desena câte și mai câte, într-o zi, femeia l-a luat de mână şi l-a dus la şcoala de pictură pentru copii. Profesorii de acolo au privit-o miraţi: anul școlar începuse de două-trei luni, aşa că nici nu putea fi vorba să-l primească. Şi atunci ea a scos desenele lui şi

ACORD URI S EN TI M E NTA L E

le-a întins în faţa lor. Asta, cum se spune, a şi fost lovitura de graţie, altfel spus, punctul de pornire al proiecţiei artistice a destinului său. Cât priveşte icoanele, revenind din Grecia la Chişinău, el a continuat să le picteze acasă, adică în atelierul său de pe strada Dokuceaev, care, de fapt, este pentru el ca şi o chilie, pentru că aici face nu doar pictură, ci şi asceză. Ce-i drept, diferită de cea pe care o fac călugării la mănăstiri, dar cu multe elemente comune, unul fiind însingurarea. Altfel spus, izolare de cele pur lumeşti, pentru a se căuta Cei doi îngeri

pe sine, pentru a încerca să fie cel ce şi-ar dori să fie. E un microcosmos pe care l-a creat după nişte parametri proprii de principii şi valori, ca aici sufletul lui să se simtă ferit de intemperiile din jur… şi rar când deschide cuiva uşa. În timp ce noi, ceilalţi, aproape cu toţii, de mai multă vreme trăim o viaţă extrem de grăbită, el îşi doreşte şi încearcă să fie un om negrăbit, încât să nu rateze şansa de a putea alege cu cât mai multă chibzuială între şi între. Această dorinţă de ne-grabă şi putinţa de a fi negrăbit în tot ce gândeşte şi ce face i le-au dăruit icoanele – cele pe care le-a pictat până acum, dar şi cele pe care speră să le picteze în viitor. S-ar

martie

2016

aprilie

54 5 5 „Uneori..., când îmi fac rugăciunea de seară, chiar îi mulţumesc Domnului pentru încercările pe care mi le pune în faţă... Ele mă ajută să devin mai rezistent”.

putea spune, cred, că icoanele i-au definitivat contururile fiinţei de artist, modelându-l şi ca om. Chiar dacă, la fel ca întreaga breaslă a artiştilor plastici, şi nu numai ea, zi de zi se confruntă cu diverse dificultăţi, mai ales din genul celor existenţiale, el reacţionează la acestea în felul său: „Uneori..., când îmi fac rugăciunea de seară, chiar îi mulţumesc Domnului pentru încercările pe care mi le pune în faţă... Ele mă ajută să devin mai rezistent”. În 2000, Grecia l-a recunoscut în mod oficial ca cetăţean al ei. La prima sa călătorie la Atena în această calitate, a putut Trecerea

ACORD URI SEN T I M E NTA L E

Arca lui Noie

să ia cu sine câteva icoane pictate la Chişinău – ca să le vadă Kostas Vasos. Văzându-le, acela a exclamat: Kalitehnis! Adică, excelent! Pentru el, a fost ca o binecuvântare venită de Sus prin gura acestui bătrân zugrav, astfel încât, de atunci încoace, pictura ca atare şi-a împărţit tărâmul cu pictura de icoană, împăcându-se una cu alta şi continuând să-l preocupe ambele, chiar dacă relaţia cu fiecare din ele e diferită. Când începe a intra în lumea icoanei, din clipa când se apucă să pregătească lemnul, simte cum înlăuntrul lui se așază o seninătate care-l umple de bunătate şi-i dă putere. A pictat şi continuă să picteze pentru biserici şi oameni, mai mult ca dar decât pentru câştig, îndeosebi atunci când este invitat la nunţi. Icoanele lui sfinţesc case nu numai ale unor creştini din Moldova, ci şi din Franţa, Germania, Grecia. Există şi un punct geografic unde i-a fost dat să trăiască plenar marile bucurii ale unui iconar: Basarabeasca. Un originar de aici, instalat de mai multă vreme în străinătate, unde a reuşit să devină om bogat, a hotărât să dăruiască baștinei sale o parte din avuţii pentru un locaş de rugăciune. Astfel, aici a fost construită din temelie catedrala „Sfântul Nicolae”. La pictarea interiorului ei, timp de un an, a participat şi el, Vlad Afanasiu. Lucrările sub cupolă au fost cele mai grele. Dar când urca pe schele, deseori i se părea că cineva îl ajută, iar alteori avea senzaţia că i-au crescut aripi şi până sus zboară uşor, ca o pasăre. La sfinţirea catedralei, i-au izvorât lacrimi din ochi, ca şi mulţimii de localnici adunaţi la eveniment, trăind dimpreună cu toţii comuniunea cu ceea ce înseamnă Divinitate. Când revine la pictură, deseori se aşază în faţa şevaletului şi ia pensula în mâini, intuind doar un capăt al unei sau altei idei... Cu acesta începe, iar mai departe mâna i-o poartă pe pânză subconştientul, adică tot ce a acumulat din experienţele de viaţă prin care a trecut el însuşi sau apropiaţii lui, şi de fiecare dată cedează cuminte în faţa acestui dictat interior. Geneza, lucrarea pe care o consideră una de esenţă în creaţia sa, îl conduce spre alte lucrări. Dar şi neclintita certitudine că noi, toţi oamenii de pe Pământ, trăim sub acelaşi soare şi totdeauna sub privirea Celui de Sus.

Imagini: Mihai Potârniche Facerea II

martie

2016

56 5 7 ...noi, toţi oamenii de pe Pământ, trăim sub acelaşi soare şi totdeauna sub privirea Celui de Sus.

aprilie

Facerea I

Alecu RENIȚĂ

Saharna

ACO RD URI S E NT I M E NTA L E

Din timpuri arhaice, Saharna a fost un loc binecuvântat de Dumnezeu. Până a deveni un adăpost şi o vatră de răspândire a creştinismului, locurile din preajma Saharnei, încă din secolele VIII-VI înainte de Hristos, au cunoscut o dezvoltare intensă, fiind centre economice şi de apărare ale populaţiei geto-dacice.

Modestele săpături arheologice au scos la iveală, deocamdată, două necropole şi rămăşiţele unei cetăţi geto-dacice, o sumedenie de obiecte din metal, ceramică şi cremene din perioada precreştină. La gura defileului, unde Nistrul făcea pe timpuri un mic golf, se presupune că exista un adevărat port comercial plin de corăbii genoveze, eline, bizantine şi romane. Pe aici şi-au purtat paşii eroii miturilor Greciei antice, Heracle şi Orfeu, geografi, călători şi istorici ca Strabon şi Herodot. În drumul lor spre Colhida în căutarea lânii de aur, se zice că argonauţii s-ar fi ridicat pe Tiras până la Olhionia (Soroca) pentru a-şi reface forţele la izvoarele cu apă vie ce ţâşneau din malurile Nistrului. Legende, basme, ipoteze... După apariţia pe aceste meleaguri a misionarilor Sfântului Andrei, Primul Chemat între Apostoli, care propovăduiau creştinismul,

Nistrul a devenit o arteră vie a noii religii. Până în prezent au fost atestate 42 (!) de complexuri monastice rupestre în bazinul fluviului Nistru, ele fiind amplasate la aproximativ 15-25 km distanţă unul faţă de altul. Este cea mai densă şi mai impresionantă reţea de avansare şi răspândire a creştinismului spre Est, complexurile de la Ţâpova, Saharna, Socola, Japca având o contribuţie deosebită. Câtă lumină din lumină mai emană şi astăzi mănăstirea rupestră de la Saharna şi locurile paradiziace din împrejurimi, încărcate de rugăciunile înălţate lui Dumnezeu! Dar să revenim la intrarea în defileu, unde, pe partea dreaptă, se înalţă falnic stânca Ghedeon, numită de unii Grimidon. Sus, unde vulturii păzesc înălţimile, se află o cruce mare şi o bisericuţă care adăposteşte adâncitura în

Este cea mai densă şi mai impresionantă reţea de avansare şi răspândire a creştinismului spre Est

58 5 9

ACO RDU R I SEN TI MEN TAL E

piatră lăsată de talpa Maicii Domnului. Mii de pelerini urcă stânca pentru a se închina şi a se ruga acestui semn divin, dăruit Saharnei de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Panorama deschisă de pe stânca Ghedeon îţi aminteşte de versul basarabeanului Alecu Russo din „Cântarea României”: „Care e mai mândră decât tine între toate ţările semănate de Domnul pe pamânt?”'. Aici totul pare sacru şi veşnic: îţi încântă văzul şi te vrăjeşte imaginea Nistrului prins între maluri înalte şi pierdut până dincolo de orizonturi: în vale, unde defileul se adânceşte şi se îngustează, strălucesc cupolele bisericii „Sfânta Treime”; în depărtări, pe vârfurile dealurilor, din patru zări se ridică spre ceruri cruci uriaşe, care se văd de la mari distanţe; în adâncitura defileului se observă luciul râuleţului care şi-a purtat apele prin 22 de praguri şi cascade. Peisajul îţi pătrunde în suflet şi îţi rămâne pentru totdeauna în memorie. O putere nevăzută te purifică, te înalţă şi îţi umple viaţa de sens. O lumină blândă, necunoscută te mistuie şi te apropie de eternitate. Stâncile măreţe care au fost case şi altare pentru pustnici mai poartă urmele îngerilor ce veneau să asculte rugăciunile oamenilor. De la stânca Ghedeon şerpuieşte o cărăruie mică, îngustă, pe povârnişul aproape abrupt vizavi de complexul monastic. Neamenajată şi riscantă, cărăruia te poartă pe sus, ca pe o

streaşină pe deasupra râului Saharna, îţi deschide cea mai impresionantă privelişte asupra cascadelor, a schitului rupestru „Buna Vestire” şi a „Izvorului Minunilor”. În câteva locuri cărăruia trece chiar pe muchia prăpastiei, lăsând în jos un hău de 25-30 de metri. Agăţaţi de arbori şi tufari, călătorii coboară până la salba de cascade, unde şuvoiul de apă cade de la înălţimea de 4-5 metri în „Groapa Voinicului”, formând pe parcurs 22 de praguri, care se opresc de spumegat în apropierea schitului rupestru. Merită un efort şi oboseala vă este total recuperată dacă ajungeţi pe platoul unde s-au făcut săpături arheologice şi este instalată o stelă cu inscripţia despre cetatea geto-dacică. De aici se vede cel mai clar şi mai cuprinzător întreaga operă a naturii cunoscută sub denumirea de rezervaţia peisagistică „Saharna” (suprafaţa totală: 674 ha). De pe platou încercaţi să coborâţi pe o altă cărăruie săpată în piatră, care vă duce la schitul rupestru „Buna Vestire” şi de acolo la „Izvorul Minunilor”, amenajat aşa cum arată astăzi de Mişcarea Ecologistă din Moldova, filiala Rezina. Oricare ar fi anotimpul şi temperatura afară, spălaţi-vă cu apa ce ţâşneşte de sub peretele cu cruce şi o să vă convingeţi pe loc că e vorba despre un adevărat „Izvor al Minunilor”. De aici nu vă mai rămân decât 150-200 de metri şi ajungeţi în curtea complexului monastic cu celebrul

martie

2016

aprilie

44 4 5

martie

2016

aprilie

monument de arhitectură biserica „Sfânta Treime”. Atmosfera monahală, aleile cu nori, răstignirile, fântânile şi izvoarele, oamenii adânciţi în rugăciune, stânca Ghedeon imprimată pe albastrul cerului – toate te poartă pe un alt tărâm, ce pare decupat dintr-o grădină a raiului. Nicăieri în altă parte din Basarabia nu vei auzi glasul clopotelor ca din ograda mănăstirii Saharna. Simfonia lor se amplifică şi se limpezeşte în canionul ce reproduce sunetele la o altă frecvenţă. Cântecele corului bisericesc sunt purtate de aerul tămâiat până la apa Nistrului şi mai departe. Lumea se adună, se frământă, îşi face loc spre cele două icoane făcătoare de minuni spre a aduce rugăciuni fierbinţi Maicii Domnului, tuturor Îndureraţilor şi Răstignirii Mântuitorului. Părinţii dezleagă cuvintele Domnului în psalmi şi liturghii şi le împart cu credincioşii. Privindu-i uniţi în comunicare cu Domnul, vezi cum se leagă cerul cu pământul, apele cu pietrele, păsările cu văzduhurile. Se înfiripă o solidaritate creştină şi oamenii se despart de zgura răului şi a păcatului. Saharna – poem săpat în piatră, în credinţă, în veşnicie. Vino şi descifrează-i frumuseţea, blândeţea ortodoxă, măreţia şi chemarea la sănătatea pământului şi a sufletului.

Imagini: Alecu Reniță, Mihai Vengher și Mihai Potârniche

62 6 3

ACORDU RI SE NTIME NTA LE

Imagine: Andrei Mardari

Larisa TUREA

Pavel Bﾄネan Litania vﾄホﾄフorului cu duhul

martie

2016

64 6 5

aprilie

Volumul Rugă pentru neam, apărut recent la Editura Lumina, semnat de cineastul și maestrul fotograf Pavel Bălan, se vrea un imn de slavă geniului creator al poporului său. Decenii în șir a studiat cetățile, mănăstirile, bisericile moldovenești, dar și odoarele de preț înstrăinate, rătăcite prin subsoluri de biblioteci și muzee, a descoperit bucoavne, icoane, manuscrise și odăjdii episcopale, vestigii fără preț ale trecutului glorios. A adunat informații și imagini inedite, opere de valoare ale bravilor meșteri ce jinduiau absolutul, chiar de mâna nu era în stare să făptuiască ce visa sufletul… Lucrarea este dedicată înainte-mergătorilor, „celor ce cu înțelepciune au dat mâna și s-au unit sub același drapel, întregind Țara și lăsând moștenire averea sufletească întru deșteptare”. Maestrul cineast Pavel Bălan, autorul tomului monumental Rugă pentru neam (precedat de Poliptic moldav, Icoana sufletului nostru, Ștefan cel Mare și Sfânt, Tradiții populare în arhitectura moldovenească, Biserica Adormirea Maicii Domnului de la Căușeni, Cetățile sufletului. Mănăstiri și schituri basarabene), e născut la Hânceşti, judeţul Bălţi, România; de pe mal de Prut, scruta mai apoi, prin ocheanul lacrimii, Ţara furată, pierdută: astfel i s-a deschis cel de al treilea ochi, ochi de văzător cu inima şi duhul. Gândește filosofic, în imagini limpezi ca tăriile cerului în zori de april: prin veacuri, pe aceste plaiuri binecuvântate, istoria s-a scris nu atât pe hârtie, cu cuvinte, cât prin crestături în piatră, incrustații în lemn şi în lutul lăcaşurilor omeneşti. Rodul văzului său lăuntric constituie mii de imagini, semănate în file de carte, albume răspândite pe toate meridianele, dar și zeci de filme documentare și de ficțiune pe care le-a împărtășit cu noi, cititori și privitori de acum și de peste timp... Memoria sa emoțională a agonisit, neobosită, sunete și detalii, stări de spirit ce se adresează nu doar privirii, ci nemijlocit, direct, sufletului. Precum, în ajun de sărbătoare, femeile scoteau din lada de zestre din casa cea mare, din sofca bunicii odoare vestimentare, straie cusute cu dragoste, fir cu fir, din tainițele memoriei lui Pavel Bălan răsar, pe pelicula de celuloid al cărei vrăjitor este, sau în format digital modern, splendorile Basarabiei, profilul ei de inimă rănită... Cetățile cărora le-a înveșnicit imaginea vor dăinui și după ce cele zidite au fost înghițite de pământ și de uitare (cetatea Țâțâna, dispărută astăzi, e vie doar în cronici şi aduceri aminte). Pruncia i-a fost vegheată de Sfântul Nicolae, zugrăvit pe icoana de cununie a părinților săi. Ziua, zice, era aproape nevăzută, noaptea însă licărirea candelei nestinse accentua chipul milostiv. Credea cu ardoare că e un membru al familiei: „Seara, la culcare, mama îmi amintea să fiu cuminte, să mă port frumos, să ascult de părinţi, căci Sfântul Nicolae le vede pe toate. Şi să nu facem neamul de ruşine, să nu fim arătaţi cu degetul. În

zilele de sărbătoare, mergeam cu părinţii la biserică, mă încânta mulțimea lumânărilor arzânde. Mă copleșea bucuria când maturii se lăsau în genunchi: întreaga panoramă se deschidea ochilor mei fermecați, vedeam catapeteasma cu icoane, candelele colorate. Sfinţii erau de înălțimea unui om obișnuit. Vedeam chipul Domnului şi simbolul Duhului Sfânt în formă de porumbel, înconjurat de îngeri. Nu mai întâlnisem asemenea culori de sărbătoare. Mă uitam la faţa blândă a preotului şi-l căutam printre sfinţii zugrăviţi în naos. Colindând lumea, am vizitat muzee extraordinare. Însă, în sufletul meu, biserica satului meu s-a întipărit pe vecie ca cel mai drag Ermitaj. Acolo mi-am primit numele de botez, nume pe care-l port cu cinste, după povețele mamei, ca să nu mă arate lumea cu degetul. Cu timpul, am înţeles că neamul cuprinde nu doar rudele apropiate, că din neam fac parte toţi cei care vorbesc aceeaşi limbă, cei care îşi iubesc Ţara şi pământul. Şi toate pornesc din copilărie, de la cei şapte ani de acasă, de la «Ermitajul» din suflet”. A trecut prin război şi prin celelalte cumpene sorocite basarabenilor: foametea din 1946-1947, deportările din 1949, colectivizarea forţată. Războiul parcă se sfârșise, dar începuse altul, mai crud: regimul sovietic proaspăt instaurat lupta pe viață și pe moarte cu tot ce ne era sfânt și drag. S-a tras sârmă ghimpată pe Prut, sătenii au fost nevoiţi să deprindă altă limbă pentru a se face auziţi de puternicii zilei. Au amuţit clopotele, ușile bisericilor au fost ferecate. Generaţii la rând au crescut cu alte „idealuri”, cu modelele strâmbe ale noului regim. Când învăța la celebrul VGIK, Institutul de Artă Cinematografică, a mers, apostoliceşte, de la izvoarele Nistrului, din Vovce (altădată în Polonia, după război în Ucraina) până la Cetatea Albă, observând cum „se adună Nistrul picătură cu picătură, cum se împlineşte şi devine fluviu”. Ochii sorbeau peisaje şi frumuseți, inima însă, intuitiv, căuta clopotele furate ale identității românești, pecetea geniului popular, de la Nistru până în Crimeea, Caucaz,

„Şi toate pornesc din copilărie, de la cei şapte ani de acasă, de la «Ermitajul» din suflet”.

ACOR D URI S EN TI M E NTA L E

martie

2016

aprilie

Imagini din albumul RugÄ&#x192; pentru neam.

66 6 7

ACOR D URI SEN T I M E NTA L E

Kazahstan și dincolo de Ural, până la Kamceatka, dar şi în Grecia, la Sfântul Munte Athos, în Polonia, în România. Îi erau scumpe cetăţile, mănăstirile, bisericile şi odoarele de preţ înstrăinate, zăcând în întuneric şi uitare, rătăcite prin subsoluri de biblioteci şi muzee (în special în Rusia). Decenii în şir a tot descoperit bucoavne, icoane, manuscrise și odăjdii episcopale, vestigii fără preț ale unui trecut glorios şi demn, opere inestimabile ale bravilor înaintaşi, ale celor jinduind absolutul, chiar dacă mâna nu era în stare să făptuiască tot ce visa sufletul... Astfel apăru, în 1985, Poliptic moldav, album ctitorit împreună cu Vlad Druc, fulger în plin întuneric comunist: şase ani bătuţi pe muchie de muncă neostoită, apoi încă trei zile şi trei nopţi în dungă, pentru a tipări tot materialul a doua oară (este perfecţionist din fire, ordonat şi exigent până la pedanterie şi cu alţii, dar îndeosebi cu sine însuşi!), fără a-şi croi cel puţin un ceas pentru a aţipi cât de cât; ochii i s-au înroşit, supurând, şi abia după două săptămâni şi-a recăpătat vocea, mâncată de chimicalele de care făcea uz la developare, căci aşa era pe atunci. Şi dacă zic că este vrăjitor, nu exagerez: a rostit Opreşte-te, clipă! şi iată că stă în loc, fremătătoare, vie: în rubrica de cunoaştere a comorilor plaiului pe care o îngrijeam odinioară împreună, la revista Moldova (tipărită atunci în 100 000 de exemplare), dar şi în cele mai valoroase filme ale sale, începând cu suprarealistul Se caută un paznic, la care ţine ca la prima iubire, sinceră, neprihănită. După ce au văzut consătenii săi filmul – debutul în cinema al lui Gheorghe Vodă, Eugen Doga, Pavel Bălan şi Mihai Volontir deopotrivă, s-a purces la înălţarea unui club nou-nouţ: cel vechi a fost dărâmat, risipit de avântul celor dornici de a ajunge la vizionare. Stă clipa în loc şi în alesele sale documentare – Fântâna, Piatră, piatră (interzis în perioada de nonexistenţă identitară, când lipsa unora de viitor completa lipsa altora de istorie), De-ale toamnei, Ecou etc. Or, toate câte are a le spune lumii sunt doar ale lui şi nu e în stare a le spune nimeni altcineva, în toate galaxiile. Şi le spune dârz, cu dragoste, cu duioşie şi cunoaştere, cu mândria legitimă de fiu al acestui neam, ce ne aparţine şi îi aparţinem.

martie

2016

aprilie

68 6 9

ACO RDUR I S ENT IMENTALE

Biserica Adormirii Maicii Domnului. Căușeni. Captură foto din albumul Rugă pentru neam. În acest an, Ministerul Culturii planifică editarea unui album dedicat bisericii de la Căuşeni, ceea ce, cu siguranţă, va contribui la mediatizarea ei. Unul dintre obiectivele

ministerului

este

restaurarea acestui locaș sfânt şi introducerea lui în circuitul turistic, deoarece este o biserică unică în sud-estul Europei, cu o frescă deosebită.

martie

2016

aprilie

54 5 5

C U LT U R A Î N M I Ș C A R E

Valeriu MATEI

Portret de femeie basarabeană în șaizeci și cinci de ipostaze Șaizeci și cinci de schiţe publicistico-documentare sunt cuprinse în cele aproape 570 de pagini ale noului volum, cu titlul eminescian „ În lumea asta sunt femei....”, semnat de distinsul nostru coleg Iurie Colesnic. Sunt istoriile a 65 de femei din Basarabia care au marcat veacul trecut, XX, prin faptele, realizările şi aspiraţiile lor, crochiuri ce conturează un portret complex, amplu, cu largi spectre de lumini ale bucuriei şi umbre ale tristeţii, – un portret relevant al femeii basarabene într-un secol de cumplite încercări. Doamnele începutului de veac (Elena Alistar, Lidia Arionescu-Baillayre, Iulia Dicescu-Siminel, Elena DjionatZaharov, Elena Donici, Maria Stere, Nadejda Tudor sau Anastasia Dicescu) sunt firi revoluţionar-romantice, cu un acut simţ al realităţii, antrenate în procesul de renaștere naţională şi civică a Basarabiei, în vaste construcţii politice şi culturale. Doamnele care se impun în viaţa culturală din perioada interbelică (Maria Cebotari, Nina Arbore, Ecaterina Cavarnali, Olga Crușevan, Liuba Dimitriu ș.a.) sunt firi visătoare, propunându-şi (unele chiar reușind să realizeze)

vaste proiecte culturale şi sociale, soții iubitoare și devotate, capabile să-și jertfească talentul de dragul celuilalt, personalități artistice cu destinul frânt de drama sfâşierii naţionale din 1940. Puţine dintre ele, precum artistele plastice Claudia Cobizev și Ada Zevin, ajung să-şi continue cariera artistică în perioada postbelică, făcând şi compromisuri ideologice cu regimul comunist totalitar instaurat, în 1940 şi 1944, la Chişinău şi în 1947 la Bucureşti. Marea lor majoritate, de altfel ca şi bărbaţii vieţii publice şi culturale din interbelic, sunt aruncate în hăul anonimatului de vicisitudinea vremurilor, sunt supuse

martie

2016

72 57 73 56

aprilie

restricţiilor şi interdicţiilor dictaturii şi îşi sfârşesc viața în lipsuri şi sărăcie. Cel de-al treilea grup de doamne basarabene al căror destin e cuprins în portretele creionate de Iurie Colesnic sunt cele ajunse la maturitate creatoare în plin regim comunist postbelic: actriţa transnistriană Domnica Darienco, văzută de autor prin prisma ultimilor ani de viaţă, marcaţi de lipsuri şi nevoi (dar şi de stranii demersuri epistolare); interpreta lirică Maria Bieşu, ajunsă pe culmile gloriei după ce, în 1967, învinge la concursul Cio-Cio-San la Tokio, Japonia, dar, la sugestia autorităților sovietice, nu dă curs invitaţiilor pe care le-a avut de a fi angajată la marile teatre lirice ale lumii, rămânând în infernul sovietic, unde va fi măgulită cu titluri şi distincţii şi „aleasă” deputat al „poporului din URSS”, având apoi, ca o ironie a sorții, un sfârşit al vieţii marcat de boală, lipsuri şi nevoi; Maria Drăgan, cea mai autentică interpretă de muzică populară românească pe care a avut-o Basarabia postbelică, cu un destin tragic și nedrept; Lidia Istrati şi Leonida Lari – două scriitoare de talent, cu momente biografice de rezistenţă artistică faţă de dictatura ideologică comunistă, protagoniste ale Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia de la finele anilor ’80 ai secolului trecut, animatoare ale Ligii Democrat-Creştine a Femeilor, întemeiată cândva de Elena Alistar. Cea dintâi – o prozatoare cu nerv şi abordare sarcastică a realităţilor din Basarabia sub ocupație sovietică, cea de-a doua – o poetă neoromantică cu un puternic filon metafizic, cu un mesaj ardent și un mesianism naţional şi social care nu cadrau cu rigorile ideologice ale regimului comunist.

Destine dramatice, tragice chiar..... Stilul autorului e pretutindeni lejer și ager, cu invocarea unor amintiri și percepții din timpul copilăriei și al adolescenței, dar şi frust, fragmentat, naraţiunea fiind întreruptă mereu de inserţii documentare relevante sau de citate masive, unele din dicționare și enciclopedii, ceea ce, uneori, împovărează lectura, plasând-o sub zodia de lentoare a cronologiei şi statisticii. Interpretările, rarisime şi stinghere, sunt, de obicei, delicate, autorul căutând să surprindă trăsăturile definitorii ale personajului. Alteori această empatie duce chiar şi la exagerări: „…perceperea culorii, la femei, este deosebită. Aranjarea unei compoziţii este cu totul specifică graţie felului ei de a vedea. Simţul formei, la fel, are nuanţe pe care bărbaţii nu le pot atinge” (p. 31). Ar trebui să conchidem că există pictură masculină şi pictură feminină, deosebite una de cealaltă, şi, prin analogie, literatură, muzică, sculptură ş.a. ce depind de sexul creatorului. O problemă atât de veche..., dar falsă în esenţă. În realitate, există, pur şi simplu, pictură, literatură, muzică bună şi mai puţin bună, fapt ce nu are nicio legătură cu sexul creatorului. Dincolo însă de toate acestea rămâne imensa plăcere a descoperirii, prin cartea lui Iurie Colesnic, a unor fapte şi evenimente inedite, a unor valori date uitării, a aspiraţiilor şi idealurilor înalte legate de această „a opta minune a lumii” – femeia, astfel că vom rosti, la finele acestor rânduri de preţuire, insolitul vers din Ex libris-ul arghezian: „ Carte frumoasă, cinste cui te-a scris…”

Imagini: Andrei Mardari (Moldpres)

Aşa este timpulLinge nisip nisipul de sare Poeme cu şi sare înapoi – Cum valul mării ţărmul atin timpul este sare Aşasare, RABESCURI î napoi sare, înapoi – Linge cu sa înapoi – şi sare şi se stinge, se sDar nu disparCând țărmul î napoi sare, înapoi sare, mării atinge. sDar nu dispar stinge, se Timpul, fireşte, seşi se astfel stingefără mării atinge. măcar să fi observat , fireşte, se astfel Timpul de-a țărmului și de mine atingere. măcar să fi observat Ţă rm el neavând, țărmului și de mine atin nisip neavând şi nicide-a sare. el neavând, rm Ţă Doi delfini, cinci înecați, neavând şi nici sare. arar eori o scoică nisip de vânzare – Doi delfini, cinci înecaț și numai oase de noi demâncare... Ioan MÂNĂSCURTĂ arar eori o scoică de vânzar și numai oase de noi demânca CITIREA A DOUA, NU ULTIMĂ

Literatura pentru cei DeSlusirea semnelșor

I Deși are caracter primordial, gândul reprezintă consecința. Se supune/subordonează, așadar, legilor fizicii cuantice, pe care puțini le înțeleg, iar eu – nici atâta. În gândirea noastră liniară este greu să percepi începutul ca sfârșit și simultaneitatea acestora sau faptul că aceeași particulă (un obiect deci!) se poate afla concomitent în două și mai multe locuri. Astea nu sunt decât cele mai elementare manifestări ale materiei, când materia aceasta cade sub incidența legilor fizicii cuantice. Din perspectiva fizicii cuantice, ca și cum la o a doua citire, înțelesurile capătă o nouă strălucire și profunzime în sensul limpezirii. II În momentul când te opreşti şi dai la o parte convenţiile, înţelegi că limba aceasta astăzi a noastră a servit iniţial un popor (sau un şir de popoare) foarte învăţat şi ştiutor de nişte adevăruri abia bănuite – nu şi desluşite – de către noi. Era un popor care avea unelte şi însuşiri imaginate de noi ca fiind magice, printre care gândul era înainte-stătătorul, servind la măsurarea distanţelor şi a vitezei cu care erau străbătute distanţele. Gândul, dacă vreţi să înţelegeţi şi să ştiţi, reprezenta concomitenta (!) dimensiune spaţială şi temporală şi unitatea de măsurare a relaţiilor dintre acestea. Pe lângă alte însuşiri, învăţatul popor era atât de ager la minte, încât şi-a permis să pună în relaţie Viteza şi Gândul.

III Iute ca gândul, după a noastră părere, indică asupra faptului că în universul cunoscut gândul este entitatea (fenomenul) cea mai rapidă, având o deplasare în spaţiu (şi în timp, bineînţeles) instantanee sau aproape instantanee. Viteza luminii a fost măsurată ulterior şi a devenit o constantă, ca să avem la ce ne raporta. Înţeleg prin asta că poporul învăţat pe care l-am moştenit era ştiutor de faptul că viteza gândului este superioară vitezei luminii, aceasta din urmă fiind de 300 000 km/sec. Problema care mă preocupă este următoarea: dacă la atingerea vitezei luminii timpul îşi încetineşte până la oprire mișcarea şi îşi schimbă sensul scurgerii (aţi înţeles: după atingerea a 300 000 km/sec, timpul o ia îndărăt, spre izvoarele sale, îşi mână undele dinspre viitor spre prezent şi trecut, schimbând ordinea în Univers!), ce Dumnezeu s-o fi întâmplând la atingerea (nu și depășirea, aceasta fiind categoric imposibilă!) vitezei mult superioare a gândului în raport cu lumina? Poate... Nu! Ar fi prea de tot să cunoaşteţi şi acest adevăr...! IV O discuţie anostă a avut ca subiect materialitatea gândului: are sau nu are? Fireşte că are! Şi încă ce materialitate!

nge –, martie 2016 are nisipul

74 7 5

aprilie

sare – Greşeala este că noi căutăm substanţa, nu esenţa, care nu întotdeauna sunt totuna. Cercetăm fapta, nu spiritul faptei, rCând țărmul neamintindu-ne sau uitând că spiritul – nu fapta – este

primordial. Dar despre aceste şi alte lucruri indiscutabil importante vom vorbi în conferinţele ulterioare, dacă vom fără l stinge avea timp (e ca şi cum ai spune: dacă vom avea bani!) şi ale noastre gânduri se vor încadra în cuprinsul timpului. aici se vede că gândul are dimensiune şi dimensiunea ngere. De aceasta se suprapune (se pliază, penetrează, anihilează) pe alte dimensiuni – deloc cunoscute nouă, deocamdată, sau uitate, ca nişte locuri prin care am trecut odinioară, ca anii care trecut-au ca nori lungi pe şesuri.

ți, re – are...

Adevărul despre materialitatea gândului (aşa cum concepem noţiunea cu puţina noastră înţelegere omenească din ziua de astăzi) se sprijină pe temeiuri solide, pe care limba le vădeşte la fiecare pas şi care îndeobşte nu s-ar cuveni să fie puse la îndoială de oamenii deştepţi. Cred că nicio altă entitate nu manifestă mai multă vigoare şi revărsare ca gândul, arătând că limba aceasta înţeleaptă şi veche – acum a noastră, dar încă puţin înţeleasă de noi – adevăr grăiește și că cercetarea atentă ar putea da avânt înțelegerii (că gândul este primordial). V Întâi de toate, constatăm că gândul este omniprezent și se află în relație cu toate verbele românești. Stare, situare și mișcare – gândul participă la toate. Ia vedeți! – a sta pe (la) gânduri – ce vrea să însemne? Că ai un suport solid, că gândești așezat și temeinic... Că ai o gândire leneșă și nu prea ageră? Cumpănă dreaptă sau ezitare? Când însă îl vedem, pe unul și pe altul, căzut pe gânduri – știm că e ceva mai grav, căderea comportă riscul unor fracturi sau cucuie nedorite, dar și evaluarea dintr-o nouă perspectivă a locului aflării în lume... Dus pe gânduri ar fi totuna cu purtat de gânduri, dacă n-ar fi semn de mai mare depărtare și slabă nădejde de întoarcere. Adâncit în gânduri este treabă de fântânar angajat în explorarea stratificărilor geologice ale gândului. Mă bate gândul, probabil, nu e un fel de a spune, ci un semn al revoltei gândului contra lenei și prostiei. Pe de altă parte (care parte, cea intimă, interioară?), bătut de gânduri s-ar putea să denumească o crâncenă pedeapsă, supliciul la

care sunt supuși iluminații sau adânciții în gânduri, pentru care pedepsele exterioare nu mai există. Mă bate gândul – planific, intenționez să fac ceva și gândul îmi dă ghes, ba chiar mă pedepsește pentru încetineală. Vedeți câtă nerăbdare țâșnește din această formulă, câtă vigoare, câtă tinerețe – să fii bătut de gânduri! Cea mai mare și cea mai frumoasă spunere și manifestare de afecțiune este a-l purta pe cineva – nu în brațe, nu în cârcă, nu în trăsură cu patru cai albi, nu în limuzină – în gând! Este și locul cel mai bine păzit, de unde încă nu a evadat nimeni. VI Studiul nostru nu pretinde a fi unul exhaustiv. Nici gând de așa ceva. Gândul nostru discret și secret este de a declanșa vaste investigații multidisciplinare, care urmează să pună în valoare sensurile ascunse ale unor sintagme și îmbinări de cuvinte uzuale. În pauzele (!) de gândire, încercați să descifrați următoarele: frământat de gânduri; apăsat de gânduri; a-şi face gânduri; a-i abate gândurile; a-l paşte un gând; a fi întrun gând (cu cineva); a-şi lua/muta gândul (de la ceva/ cineva); a-şi stăpâni gândurile; a fi stăpân pe gânduri; i-au trecut multe gânduri prin cap; a-i pune gând rău; gânduri încâlcite; după gândul lui; în gândul lui; a citi gândurile... VII Gândul, el singur, reprezintă Universul. Pentru că și zidirea însăși nu este decât al Demiurgului gând frumos. Între noi fie vorba, când viața pământească nu ne mai încape și ne desprindem din ea spre stele, gândul, de fapt, este cel care pleacă. Din partea mea și din toată inima, gânduri bune pentru toți!

ra re icio te ca n Li e i - o c it iub

Lite c i

ECȚII DESPRE CULTURĂ

Mircea V. CIOBANU

deas nţe eă.pr a. ectura e mtooorma aam i n m a l ge t f u lu usă, ărimsle per e,înles estea ţ n lte u t i tato e resiti un nluea – n teppl imp onpi c. deşi psăofidei ceamt astşe im ac t u vbu t.. zi to e ei tăs maai târzia cmegroi ea – dies, ea căl.uDmno i am ă z tetie cu s m n e o î g e r e i a t CNemai şilteen; ocaist intenîţn(imluainbin), vcioeisatâdt să-iaorftiăa a ă p ă sdtreNicaumaţiiacntruioţtiiicăpatirsiotaticenneii ntudseăsaeibaăv at e m t x p â şiunda expulilctiis:aeca oaeofşetrri,ăca a altern n u dneeumaş cverinitioiripi r acces l un**dş*tce?h s e opaelmecturăb.ţinut culosmeucl ciict ă (sa au o ut ptâei: ldoe cteare estee)t, e prei trMecai îtnru delenctologriec cititorriie) pen oile o *d*es*p meseo d nev rbind că de(şiv)eşti… (vo iteasra îen po aouinlo c e are, t să ecutu Lcuf ntdîpnuclăuaitalbbstraicc-ii u csuâonmmareti,şcpânudbnal bso c r saptuoencesimtaitgenicţăi.i n al olo (fizi ii to ţ b eCaeli maniat

O carte

ta c a

pe a r u b t iu ra

o cheamă pe alta

Nu cred că cea mai bună clasificare a cărţilor este pe domenii şi teme, aşa cum o face Clasificarea Zecimală Universală. CZU este, bineînţeles, o bună hartă, ordonând cumva toate scrierile lumii. Un fel de convenţie, pe care o respectă mai multă lume şi care, până la un punct, nu produce confuzii. Dar este limpede că fiecare cititor are în minte propriul sistem de clasificare. Acesta este întotdeauna unul dinamic. CZU întruneşte, de exemplu, filosofia şi psihologia, matematica cu ştiinţele naturii, dar cititorul consultă o carte de religie alături de una de filozofie, de beletristică şi de ştiinţe ale naturii. Iar matematica o citeşte în paralel cu o carte de poezie.

e t i L

Privesc chiar în acest moment un vraf de cărţi, care s-au adunat cumva de la sine şi în care volumele s-au stratificat într-un fel de sistem ad-hoc, ori s-au suprapus ca inscripţiile pe un palimpsest: un roman cu o structură sofisticată, dar fascinantă, al unui scriitor rus care a trăit în America şi a scris în engleză şi altul al unei prozatoare din Basarabia, dar care trăieşte la Bucureşti. Un volum de poezie comentată şi o carte despre teoria dramei (din care, vorba vine, m-a interesat doar o secvenţă despre tiranul antic Phalaros, explicând o teorie a lui Kierkegaard despre naşterea poeziei); o carte de critică literară (un volum recent, pe care tocmai mi-am propus să-l comentez) şi un album de artă, un cadou care se pliază perfect pe poezia expresionistă despre care scriam într-un context; un volum de publicistică (dar scris de un semiolog) şi o culegere de nuvele scrise de un autor uitat din Odessa. Deasupra tuturor acestor cărţi stă învingător un tom care se vrea un fel de cheie a „sistemului”: o culegere de eseuri ale unui argentinian.

r lu alteCopdie …ate s cite de î

îmi dă linkuri la alte titluri. Eseul începe cu o trimitere la „a opta carte a Odiseei”, în care, zice Borges, „citim că zeii urzesc nefericiri pentru ca generaţiile viitoare să aibă ce să cânte”. Mă duc în bibliotecă să caut citatul. Nu că nu aş avea încredere în Borges, dar vreau să-mi asum eu acest adevăr. Dacă voi face o trimitere, voi spune că o fac după Borges, dar voi cita din Homer. Sau din entitatea pe care o numim, pentru comoditate, „Homer”. Am în bibliotecă (doar) o traducere rusească a epopeii antice, acuşi o caut.

Găsesc pasajul în care regele Alcinou comentează evenimentele de sub zidul Troiei şi face această remarcă. Căutarea are şi ea aventura sa. Nu e pentru prima dată când caut acest pasaj, ştiu că e la sfârşitul Cântului al VIII-lea, dar recitesc, cu acest prilej, întregul cânt. Îmi place să recitesc pasaje separate din texte cunoscute, aşa cum ascult uneori doar vreun adagio median al vreunei sonate. Dar aventura mea – din zăpăceală – e ceva mai lungă. Iau din greşeală Iliada, în loc de Odiseea. Citesc Aici, în final, nu mai e nimic de ascuns, „argentinianul” cântul respectiv şi abia în final îmi dau seama că am este Jorge Luis Borges şi cartea e deschisă într-un loc care confundat cărţile. Cum? Simplu: întâi că eram distrat,

Noi am avut o mai şi întârzi de ale noastre Numai că int una patriotică nu explicit pa eu aş visa ca pe scriitorii n lectură.

Mai întâi: de pentru delect nevoile ontol (vorbind des să citească d cufunde în p sunt în căuta o mare şi abs atunci când n necesitate ab fiziologică.

Cei mai bun alternative a ate de tradiţi citesc gate p de în lungă aşte aşteptare (şi Nu în zadar,

mult: exista

u r t a n e r p u rraat aa Leiteratura u r u t e nuei c era t i pet-năo tru cei care Lcareru c da cei nto niciiuobitnu au eit- au iu bit-o ă p u t b a a u niciod iu nu d o i E R a t c P ă S i E D n n LECȚTII e

ri ostu

uno e l i r ti

ra ş

atu liter

*** e ce omul citeşte? Dacă spunem: tare estetică (sau: pentru logice), e prea abstract. De fapt spre cititorii care nu sunt obligaţi de meserie), oamenii caută să se poveşti… de când lumea. Adică area unor lumi alternative. Nu e stractă filozofie aici, dimpotrivă, nu-i impusă, lectura e o bsolut firească, naturală, aproape

ni cititori sunt oamenii lipsiţi de ale vieţii. Citesc domnişoarele iile familiale prea stricte; prea tare de căminul familial, oblie casnice; citesc pasagerii eptare şi deţinuţii în lungă de tot i în lipsa oricăror alte libertăţi). , ăţile totalitare se citea atât de

a nevoia de lumi alternative, de

A R U T L CU

e ş bu le vliinie milia căm aitiesc e noglă ăţi)o. s în ion mă trimit ei în einspiraţiei nii n la sărmanii troieni, nu la aventurile lui Ulise, rt ul ; c ş tlu iraţ de M e a o fa e i tilvtragieţiile tare snice t rţuiii eîn e libieracât de devin m ţ a (şi într-adevăr, evenimentele de sub zidurile Troiei la eroul Odiseei u ad ea ca isnu alt m at e cu o ucre creeazăecontextul-premisă). e tr te pr blie i deţ ăror rmcăitea lum l a e o o a ş Confuzia s-o mai fi produs şi din cauza ă r c t f e g nte ori ns e s as are sc icar ed,i d l n v ept lipsa raalitar în ace i u t u t t că volumele seamănă între ele, iar editorul a mai şi încurcat lucrurile, ş onra om e ngă a (şi înile le tot raşi c latepr r i t a r i e u ţ l a t i e ş indicând pe foaia de antetitlu numele aceluiaşi traducător pentru în ptarlucdraur, ă icii es iliulem a ţ e e za n r e t r u ş d o u t a a în şi b ambele cărţi, deşi se ştie că Iliada a tradus-o în rusă N. Gnedici, iar at rooiap toNu nţii liter en,epv l i a i r Odiseea – V. Jukovski. u t n ă s c p xiui nă te:nes ă l u m m m di ea re s am o prestanţă mai modestă, a c oc iat... deşi unele Dar mă aleg – ca bonus pentru zăpăceală – cu relectura a câte n jperformanţe fie luate în seamă. e merită să U un cânt din fiecare epopee. Mă amuză, de fiecare dată, istoria t tenţia mea – ziceam călă – nu este foarte terestră a lui Hefaistos, zeul şchiop, care reuşeşte, printr-un ă (mai bine zis, ea este implicit, atriotică), ci estetică. De aceea, şiretlic, să-l prindă pe iutele de picior Hermes, cel care îndrăznea oamenii nu atât să-i cunoască să se înfrupte din frumuseţile soţiei zeului-fierar, Venus adică. noştri, cât să aibă poftă de

u ă sa l con t a r e colo ă linie e t s t as ace

76 7 7

ur a iu p bi en t t -o r n uc ici ei p Li od en te c atn ar t r ru at ă u en au ce ur u i ni cio iubau ca da it t -o ă

niciodat

ru nt pe u a ă a u ur at n od at e

r a c i e c ă t u r oda t en nici o t i b

tura Litera cei care pentru ubit-o nu au i

î i r în li libe rabi ineva ema osturi atunc o i , de n ş i ( m c airceit, ative erată: a de p v până ime c, pe c n i i o n e , d g s ar di ulţim u ma tă, orice j caeleteă , a ă r ş c e e e (m itea lt a şi oas len r are c nea şte. C a , ci , iar a t i e e n i n d i o a v g c în n cunoa e în ţestoasă gantua, ima tru cei l i m e i e r e v r o ti penm: nţin paşte l jucă icului – şi pe Ga ţi în e ispune a e ş t m g a i r n l r o le ai hiaacă t t ob că t ălăria bu Gullive o m e, cine n i ? D entru e fap aţi u e a r s e p . D ig ca cred că num icolor, p ţelegi p plu, au: stract t obl se pe u u r m i t , n e ă n e b i n n l t u s n î a x l e ea e nu s cautcăuludică colo pe mu . Aici îi ului. de e e nu orța pe ii doar p , A s car eniia joea. A Nvueed , . r r c l c f u am tă um ele. ivă ţi e un ar e vine un şa at ad-ho ni a jo nt parc ), roivaând l rnianteiv potr u po o at d e d c ri su c i u p e m e e e o c t i i e r t i ţ d… de irael,t ici, d doar n aperac i t d c t r a i ş i e c noa l mame i univers reme r luemg a , e pro p cop buni ii l s u e c p d u loerfinlozoefi,elbeuctnurăaturaleă,laeste t u le re o la capo r acest unei su amen e o tă euasă , naei), a r a c e ă t p ec pe lilo de ii tiam fireagsicnaţi ol. lipsiţi dle use je p lan se regu is, sup iune t a s e a i v o l i r u n c n e l a n u e o im o şi ţa, buentnoamdeoemcnuiişcote; al, ce om-o dim asm: un uţe supu ai bine z pers : i ţ i b r i a l r c s u vi tori itesarcaţ a st amil : deerii î nt ,m de nimă „nefericirile” osc de zei ca pretext pentru declanşarea trimise sau a oatnăi citi eţiid. eCdemle pre inul fînptâasiagudmeetot fiinţe işiapoi cun ală

Prinzându-i pe amanţi cu ajutorul unei plase, Hefaistos îi cheamă pe toţi zeii să-l ajute să ia o decizie. Zeii se amuză, ca muritorii de rând (iar unul dintre ei, întrebat de Apollo cum s-ar simţi în această ipostază de amant prins de soţul iubitei, zice că, de dragul unei clipe în braţele Zeiţei, ar accepta să îndure ironia tuturor zeilor!). O aventură (călătoria lui Ulise) e pigmentată cu povestirea războiului troian şi condimentată cu o anecdotă erotică. Iată că un cânt include în sine germenele unei întregi literaturi (implicând aici evenimente din istorie şi din mitologie).

…Şi abia am ajuns la jumătatea primei fraze din eseul lui Borges (intitulat Despre cultul cărţilor). În imediata continuare, pe aceeaşi pagină, argentinianul ne aminteşte de o afirmaţie similară, spusă cu treizeci de secole mai târziu de poetul francez Stéphane Mallarmé: „lumea există ca să ajungă într-o carte”. Mă duc la bibliotecă? Da, dar de data asta nu voi citi toată opera unuia dintre fondatorii poeziei simboliste (şi ai poeziei moderne, în general), ci doar voi verifica pentru precizie versiunea franceză a frazei. E în regulă. Am găsit expresia în două formule: „Le monde existe pour aboutir à un livre”, adică: lumea există ca să sfârşească/să se termine într-o carte, iar alta: „Tout, au monde, existe pour aboutir à un livre”, adică: totul în lume există pentru a sfârşi într-o carte. Îmi place această definiţie a scopului existenţei umane… Şi merg mai departe.

mai modestă, am mai şi întârziat... deşi u performanţe de ale noastre merită să fie ate în seamă. Numai că intenţia mea – z iotică (mai bine zis, ea este implicit, nu cit patriotică), estetică. De aceea, eu ca oamenii nu atât cunoască pe scriitorii noştri, aibă lectură.

*** Mai întâi: de ce omul citeşte? Dacă spun pentru delectare estetică (sau pentru nevoile ontologice), e prea abstra De fapt (vorbind despre citit are nu sunt obligaţi să citească de meser oamenii caută să se cufunde în poveşti… când lumea. Adică sunt în căutarea uno lumi alternative. N o mare şi abstractă filozofie aici, dimpo atunci când nu-i impusă, lectura e o nec absolut firească, naturală, aproape fizio

Cei mai buni cititori sunt oamenii lipsiţ alternative ale vieţii. Citesc domnişoare ate de tradiţiile familiale prea stricte; citesc gate prea tare de căminul familia oblie casnice; citesc pasag de în lungă aşteptare şi deţinuţii în lungă d aşteptare (şi în lipsa oricăror alte libertă Nu în zadar, ăţile totalitare se citea atât

mult: exista nevoia de lumi alternative,

libertate a imaginaţiei, cea care se expr

cel mai bine în literatură (deşi oamenii

preferă adesea varianta leneşă, digerată

cinematografia). Apropo, atunci când –

prăbuşirea URSS – oamenii au obţinut la alternative imaginare (mulţimea de

ECȚII DESPRE CULTURĂ

Dacă parcurg pas cu pas eseul pe care începusem să-l citesc şi dacă mă opresc la fiecare titlu sau autor invocat, căutându-i cărţile în bibliotecă, nu vom încheia prea curând această discuţie. Voi găsi, de exemplu, o referinţă interesantă la Cervantes. Autorul lui Don Quijote nu obişnuia să asculte chiar tot ce povesteau oamenii, în schimb citea tot ce-i nimerea sub ochi în formă scrisă, citea „până şi hârtiile rupte, culese pe stradă”. În contrapunct, Pitagora nu a lăsat niciun rând scris. Nici Socrate. Platon în legătură cu asta are o mică teorie, care presupune, între altele – o știm de la Socrate – că nu poţi să expui o argumentare valabilă pentru toţi, fără să ştii cine este cel care beneficiază de opinia ta. Simplu spus, pentru fiecare ascultător se cuvine să ai un discurs special, să-ţi redactezi discursul în funcţie de feedback. Dar astea nu le-a mai spus Borges în eseul său, am citit în altă parte/ în altă carte. Şi am mai şi adăugat interpretarea proprie. Eseul mă trimite, aşadar, nu numai la biblioteca inocentă, încă nedeschisă, ci şi la cea pe care am consultat-o deja.

Mă opresc aici, la prima pagină a eseului care mi-a declanşat mecanismul linkurilor la textele cunoscute sau necunoscute. Dacă aş continua, ar trebui să mai deschid nişte cărţi şi autori: Clement din Alexandria, Sfântul Augustin (cu trimitere la Sfântul Ambrozie, care a descoperit, într-un fel, metoda citirii în gând), Flaubert, Henry James, James Joyce, Coranul, Muhammad-alGhazali, Avicena, Biblia… şi încă cel puţin o duzină de referinţe.

Oponentul meu (întotdeauna am în spatele meu un oponent care îmi testează textele atunci când le scriu) ar zice că fenomenul se datorează naturii acestui eseu borgesian: e despre cărţi şi e o listă de cărţi şi autori în el. O listă explicită, cum ar veni. Dar se întâmplă oare acelaşi lucru de fiecare dată, cu fiecare carte citită? Cu cărţile bune – da. Aproape de fiecare dată, o carte e cheia care deschide o bibliotecă (o carte bună, pentru că cele proaste nu merită deschise nici ele însele). Bine, ar fi o îndeletnicire cumva pleonastică să ne oprim la romanele postmoderniştilor, de la Nabokov la Umberto Eco şi de la Busuioc la Emilian Galaicu-Păun: aici referinţele culturale şi chiar intertextele sunt implicite şi explicite.

Dar acelaşi lucru se întâmplă şi cu alte cărţi. Citesc, de exemplu, Zbor frânt de Vladimir Beşleagă şi gândul mă duce nu numai la cărţile despre război privite cu ochii

copilului (una din ele: Ultimii martori e readusă în discuţie în legătură cu decernarea Premiului Nobel scriitoarei din Belarus Svetlana Alexievici). Mă gândesc, recitind romanul lui Beşleagă, şi la o tehnică similară a fluxului memoriei de copil în filmul lui Tarkovski Copilăria lui Ivan, după o nuvelă de Vladimir Bogomolov. Fluxul memoriei mă duce şi la Proust, dar şi la Camil Petrescu. Iar fraza arborescentă am mai gustat-o şi la latinoamericani (la Márquez, în primul rând). Plus…

Nu pot să nu-mi amintesc, în context, de lecturile şi relecturile lui Vladimir Beşleagă dintr-un an anume (era 2002): Orbitor de M. Cărtărescu, Omul recent de H.-R. Patapievici, Al treilea discurs de A. Marino, Istoria sinuciderii de G. Minois, Cercul mincinoşilor de J.-C. Carriere (poveşti filosofice din toată lumea), plus trei cărţi în limba germană, „o limbă care mă pasionează din ce în ce mai mult în aceşti ultimi ani”. Palimpsestul pe care se suprapuneau aceste lecturi începuse – ca la oricare din noi – cu cititul, în pod, al lui Dersu Uzala, Robinson Crusoe, urmate de Serile... lui Gogol, Faulkner, Kobo Abe, Sfântul Augustin, Proust, Rebreanu, Caragiale, romancierii ruşi, clasici şi contemporani. Deşi are o biografie impresionantă, topită cumva şi în cărţi, pentru mine reperul înţelegerii lui Beşleagă – ca şi a altui scriitor, oricare ar fi el – se constituie din lecturile lui.

Nimeni nu mă obligă să fac acest drum de la o carte la alta, dar fiecare carte mi-o deschide pe alta şi acest joc îmi place. În principiu, există Marele Text al Lumii (care este chiar lumea însăşi, cu semnele ei, adunate în cărţi sau ascunse pe fiece chip uman, în obiectele animate sau neînsufleţite), fiecare carte fiind doar o secvenţă din el. Şi atunci când citesc îmi fac clasificările proprii. În felul acesta, pe masa mea de lucru şi pe fiecare raft al bibliotecii mele se structurează, într-o formulă dinamică, permanent schimbătoare, cărţi care se îngemănează după principii doar de ele ştiute.

Înţeleg foarte bine de ce pe o masă (pe una din mesele mele de lucru) stau alături romanul lui Vladimir Nabokov Foc palid (Pale fire) şi eseul lui Matei Călinescu A citi, a reciti. Legătura este directă şi se explică chiar prin unul din cele cinci mottouri ale cărţii lui M. Călinescu: „Nu poţi citi o carte, o poţi doar reciti”, autorul ei fiind V. Nabokov. Or, romanul scriitorului american de origine rusă e chiar despre relectură şi recomentare: o carte în

martie

2016

78 7 9

aprilie

care un poem de 30 de pagini e comentat pe 200 de pagini de note. Un truc al ficţionarului, un joc literar, desigur, dar de o fascinaţie fără termen de comparaţie în literatura universală. Poate că e cea mai captivantă carte a secolului XX.

Bine, dar cum să-mi explic că pe un raft stau în poziţie de lucru (deci nu ordonate după alte criterii decât prin faptul că mi-au trebuit, într-un moment, toate) Istanbul de Orhan Pamuc, Panta lui Sisif de Eugen Lungu, Purtătorul de cuvânt al tăcerii de Vasile Romanciuc, Testamentul francez al lui Andrei Makine, Yin Time de Emilian Galaicu-Păun, Letopiseţele slavo-moldoveneşti din sec. XV-XVI (o carte în rusă şi slavonă), iar alături: În cafeneaua tinereţii pierdute a lui Patrick Modiano (am citit-o acum un an, dar abia acum am sesizat ecouri din titlul lui Proust) şi Jocul cu mărgelele de sticlă a lui Herman Hesse. Un detectiv – dacă eu aş fi comis un delict – mi-ar fi putut urmări paşii (şi gândurile!) după grupul de cărţi pe care le-am consultat concomitent. Spun asta pentru că sub romanul lui Hesse mai stă ascunsă o carte, una cu tentă poliţistă, a lui Ismail Kadare.

Dacă mi-ar cere cineva să-i propun ad-hoc nişte cărţi pentru lectura de vacanţă (se întâmplă, intermitent), câteva cărţi recomandate se vor înlănţui de la sine întrun şir de trimiteri la lecturi „din link în link”. Adică, după cum este firesc, citind o carte sau doar amintindu-ți de o carte, ţi se deschid şi altele. O carte e, cum spuneam mai sus, cheia spre bibliotecă. Nu poţi, dacă ai mai multe lecturi în spate, să nu-ţi aminteşti, atunci când citeşti, şi de alte cărţi, fie ale aceluiaşi scriitor, fie ale altora.

Un bun exemplu (pe care l-am testat involuntar, solicitându-mi-se sfatul), ca să vedeţi cum funcţionează mecanismul, este Kafka pe malul mării de Haruki Murakami. Prima trimitere la alte cărţi e chiar în titlu: Kafka e autorul pe care îl devoram în tinereţe. Procesul, Castelul, Metamorfoza, Colonia penitenciară erau textele-cult în tinereţea mea studenţească (deşi Castelul l-am citit mai târziu). Dar până la Kafka, romanul lui Murakami mă trimite la Aventurile lui Huckleberry Finn. Pentru că povestea tânărului de 15 ani, Kafka Tamura, din romanul japonezului este istoria unui tip care evadează de acasă (cine dintre noi nu a făcut-o sau nu a visat să facă asta la 15 ani?). Aşadar, un roman al aventurii. Şi, implicit, un roman al formării.

Dar, fiindcă tânărul personaj e într-un conflict fundamental cu tatăl său, vom regăsi aici şi o expresie a mitului lui Oedip (da, cel din tragedia lui Sofocle – şi nu numai!) şi a „complexului Oedip”, invocat de Freud. Iar mitul mă conduce în biblioteca lui Sofocle, Euripide, Seneca, până la Freud, Kundera sau... Enescu (ori Stravinski). Şi dacă am intrat pe terenul altor arte (să nu uit de Oedip şi Sfinxul lui Ingres!), trebuie să amintesc de Trioul (nr. 7) pentru pian, vioară şi violoncel („Arhiducele”) al lui Beethoven, audiat obsesiv. Asta îmi aminteşte şi de secţiunea audio a bibliotecilor.

Nu pot să evit trimiterile, ele mă copleşesc la lectură şi eu nu pot povesti decât din perspectiva înţelegerii mele. Pe altcineva îl va impresiona altceva. Pentru că există aici şi multă mitologie japoneză, sunt aici şi dramatice, cutremurătoare ecouri ale bombardamentului Hiroshimei, dar şi calde relaţii umane. Însă romanul se citeşte cu interes şi fără referinţe la alte surse (fără a folosi linkurile). Un amestec de realitate şi basm, de dragoste şi cruzime, de sex îmbinat cu lecţii de filozofie. O carte de Nobel. Şi care te face să deschizi şi alte cărţi ale aceluiaşi autor.

Mă gândesc acum dacă, având lecturile mele (deosebite de ale altora) şi fiecare carte amintindu-mi de anumite titluri, zic – mă gândesc dacă sunt indicat pentru a recomanda cărţi altora. Eu vin cu preferinţele mele, cu experienţa mea de lectură. Mie cărţile citite îmi pot deschide biblioteci, dar pe altul îl pot lăsa rece.

Recomandam, atunci când îmi amintisem de Murakami, nişte cărţi pentru o publicaţie citită prioritar de femei. Înţeleg că scriitorul se poate transfigura, înţeleg că Flaubert putea să exclame: „Madame Bovary, c’est moi”. Dar eu cum să intru în pielea unei femei, ca să le propun ceea ce le poate impresiona?

Iată colegul şi prietenul, regretatul romancier şi teoretician al literaturii Gheorghe Crăciun a putut s-o facă. Mai întâi scrie un roman intitulat evocator Frumoasa fără corp, în care scriitorul transpune în realitatea imediată personajele (sau umbrele acestora) din poemul eminescian „Miron şi frumoasa fără corp”. Apoi scrie cel mai bun roman al său, pe care criticii au putut să-l

ECȚII DESPRE CULTURĂ

numească „Frumoasa cu corp”. Este cartea care se numeşte Pupa Russa. O poveste plină de dramatism a unei femei în România comunistă. Pentru a-l scrie (personajul romanului este o femeie, Leontina Guran), autorul nu numai că empatizează cu această femeie deloc simplă, deloc „pozitivă”, ca personaj, ci intră în pielea acesteia. Romanul este scris din perspectiva unei femei şi, în acest sens, Gheorghe Crăciun reuşeşte crearea unui personaj fără egal în literatura română.

De altfel, acest procedeu este unul obişnuit în literatură (exemplul clasic – Scrisorile persane ale lui Montesquieu): scrii despre realităţi cunoscute, dar alegi să povesteşti dintr-o perspectivă inedită, de exemplu, din perspectiva unui copil. Acest procedeu îl aplică, de exemplu, Liliana Corobca, scriind scurtul, dar emoţionantul roman Kinderland, având în centrul său povestea a doi copii dintr-un sat basarabean semipărăsit (un sat al copiilor şi al bătrânilor). Părinţii lor fiind plecaţi la muncă peste hotare, copiii se maturizează prea devreme... Istoria Leontinei Guran îmi aminteşte şi de un alt roman foarte bun, pe care l-am citit în ultima vreme: Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici, povestea cutremurătoare a unui păpuşar în vremea odiosului regim comunist. Un păpuşar (şi o păpuşă!) în închisoare – ce poate fi mai absurd şi mai trist? Un alt ieşean, care îmi place de fiecare dată şi care priveşte într-o altă perspectivă (ludică, ironică) tâmpeniile unui regim concentraţionar, este Dan Lungu. Sunt o babă comunistă este romanul deja ecranizat, dramatizat şi montat în mai multe teatre. Mie îmi place şi Cum să uiţi o femeie. Şi, cu siguranţă, voi citi noul său roman, care are o presă foarte bună (ascult şi eu de sugestiile colegilor critici): Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu.

Două cărţi care ştiu să joncţioneze sunt o bibliotecă. O carte care include în sine explicit sau implicit alte titluri, care îţi deschide alte cărţi, este chiar ea o bibliotecă. Un om care a citit mai multe cărţi (şi care ştie să le relaţioneze) este o bibliotecă. Omul-bibliotecă mă trimite la Bradbury. În Fahrenheit 451, regimul luptă cu cititul cărţilor ca un rău naţional. Pompierii au o singură sarcină: să ardă (sic!) toate cărţile. Protagonistul, un cititor pasionat, este în căutarea adepţilor, care se adună clandestin şi îşi recită pe de rost cărţile citite. Este botezat Eccleziastul, după numele textului pe care îl ţine minte. Graţie lui

Bradbury, primul text biblic pe care l-am citit integral a fost Eccleziastul. O carte bună te trimite, implicit, într-o relaţie intertextuală, la altele.

O carte-bibliotecă este istoria Cavalerului Tristei Figuri, un devorator de cărţi. Acestea l-au influenţat atât de mult, încât putem spune că Don Quijote este un personaj construit de cărţile citite. Romanul, născut din alte cărţi, a inspirat la rându-i o întreagă bibliotecă. Orice carte bună este o bibliotecă, un hypertext. Uneori ea este însumarea lecturilor autorului, alteori este adunată din lecturile personajului (biblioteca lui Quijote). Uneori o bibliotecă transpare discret din straturile lecturii, alteori este integrată explicit. Uneori lista cărţilor e virtuală şi parodic-amuzantă (biblioteca de la mănăstirea SaintVictor din capodopera lui Rabelais), alteori aceeaşi (!) bibliotecă e documentar autentică (în Scrisorile persane ale lui Montesquieu).

Numele trandafirului lui Umberto Eco conţine în subsidiar o întreagă literatură-sursă despre Evul Mediu, dar ea îl include, în straturile de suprafaţă, pe Conan Doyle: călugărul franciscan Guglielmo este un veritabil Sherlok Holmes. Acest detaliu leagă, surprinzător, romanul lui Umberto Eco de Baltagul lui Sadoveanu, Vitoria Lipan fiind şi ea un cititor de semne, à la Guglielmo-Holmes. Labirinturile Numelui... ne duc (la un nivel superior al lecturii) spre imagini şi motive borgesiene. Putem face (şi) legătură cu demonologia, iar la altă extremă, cu Poetica lui Aristotel (manuscrisul vânat fiind o parte din celebrul tratat al filosofului antic).

Nuvela lui Borges Biblioteca Babel începe aşa: „Biblioteca este compusă dintr-un număr nedefinit, poate chiar infinit de galerii hexagonale...” Dar oricât de mare sau indefinită ar fi biblioteca (reală sau abstractă), important e să citeşti cartea necesară. Toate celelalte (un număr poate infinit!) se vor deschide treptat, în galeriile hexagonale ale Spiritului Suprem. Spirit care a putut gândi şi construi lumea numai după multiple lecturi...

martie

2016

80 8 1

aprilie

Amanet script

Maria ŞLEAHTIȚCHI ShikLit sau literatură pe tocuri joase? Liliana Corobca este un nume în vogă în literatura română contemporană. Basarabeancă din Săseni, Călărași, scriitoarea s-a impus rapid în mediul literar din dreapta Prutului, iar la momentul actual romanele ei s-au pliat reuşit pe gustul de lectură al cititorului european. Scriitoarea a debutat în 2003 cu două cărți: romanul Negrissimo (Editura Arc, Chișinău, colecția Prima verba) și studiul Personajul din romanul românesc interbelic (Editura Universității din București). A publicat în timp câteva volume științifice despre cenzura comunistă, literatura exilului, deportările în Siberia. Cele patru romane semnate în anii 2003 – 2015 au confirmat incontestabilele calități de prozatoare ale autoarei. Primul, Negrissimo, deși i s-a disputat specia (povestire, nuvelă, roman), a avut parte de receptare bună, autoarei acordându-i-se o serie de premii importante, care au propulsat-o în atenția cititorilor. „Scrisul la negru”, frământările tinerei intelectuale nevoite să scrie pentru alţii spre a supraviețui, constituie tema centrală a romanului. După colaborarea de bun augur cu editura chișinăuiană, celelalte romane au apărut la Cartea Românească din București. Deşi publicate în dreapta Prutului, ele reflectă, în temei, viața Basarabiei. Liliana Corobca nu inventează temele și motivele prozelor sale. Viața de zi cu zi i le furnizează din

plin. Personajele sunt oameni obișnuiţi, ajunşi, în urma unor circumstanțe sociale sau familiale nefavorabile, dacă nu de-a dreptul vitrege, în marginea societății. Problemele basarabenilor din romanele Un an în paradis (2005) și Kinderland (2013) sunt reflectate într-o perspectivă generalizantă, înglobând dramele lumii posttotalitare. Romanul Un an în paradis, bunăoară, prezintă traficul de fiinţe umane şi robia sexuală din zonele în conflict ale Europei Centrale şi de Sud. Estul posttotalitar îi furnizează marfă de contrabandă în chip de tinere basarabence sărace, naive, neajutorate. Limbajul accesibil al romanului, construcția nesofisticată arată miza și preocuparea autoarei ca mesajul cărții sale să ajungă la un număr cât mai mare de cititori. Kinderland este cartea de succes a Lilianei Corobca. Preluat de Editura ieșeană Polirom, romanul a apărut în câteva ediții, iar traducerea în germană i-a asigurat autoarei succesul pe piața europeană a cărţii. Romanul este memorabil prin tramă și perspectiva narativă. Deși lucrurile par extrem de simple și la îndemâna oricărui autor, a reușit totuși doar Liliana Corobca, deoarece nu este de ajuns să găsești o temă actuală, important este să poți scrie captivant, să impresionezi cititorul. Cei trei copii ai căror părinți sunt plecați la munci (în Europa de Vest sau în cea de Est) apar în fața cititorului, vorbindu-i despre viața și așteptarea lor și, totodată, despre drama tranziției

Amanet script basarabene, în care cei mai vulnerabili sunt copiii și bătrânii. Personajele din Kinderland își cheamă părinții acasă să le redea copilăria. Proza Lilianei Corobca gravitează în jurul a două motive: femeia și copilul. Autoarea le cultivă cu abnegație, instituind, fără frustrări și complexe (prezente adesea în literatura semnată de femei), un univers narativ axat preponderent pe problemele cotidianului feminin și ale celui infantil. Menţionez, în context, că în procesul literar actual se profilează, de ceva vreme, un tip de literatură numită ciclit sau șiclit sau shiklit, care reflectă viața șic a femeilor. Răspândit în literatura occidentală, la noi acest gen de proză a fost supranumit literatură pe tocuri – expresie inventată de criticii-bărbați, încărcată de semnificaţie peiorativă. Numeroaselor cititoare puțin le pasă însă de cum se numește această literatură, ele îşi văd de citit... Șic-literatura de bună calitate, literatura autentică, este o temă mult prea complexă ca să o dezbat aici. Amintesc doar că un roman de acest gen a fost semnat de ucraineanca Oksana Zabușko. Însemnări în teren despre sexul ucrainean continuă să se bucure de interesul cititorilor din diferite țări. Alături de acest roman poate sta cel mai recent roman al Lilianei Corobca, Imperiul fetelor bătrâne (Editura Cartea Românească, București, 2015). Titlul incitant, scriitura savuroasă, necontenita schimbare de atitudine și de dispoziție – toanele scriiturii, aceasta ar fi expresia potrivită, provoacă cititorul. Titlul este piesa cea grea în contractul de lectură. Naratoarea, o intelectuală, fată bătrână (a se citi inocentă), construiește din poveştile sale şi ale altora imperiul, mitologia, universul cotidian ale femeii însingurate şi ale fetei bătrâne, focalizându-le privirile în contrapunct pe bărbat. În roman se corelează câteva straturi: cel al vieții cotidiene dintr-un cămin studențesc, situat față în față cu un complex memorial (semnul este suficient de deschis spre a putea fi reperat în spațiul Chișinăului), stratul imaginar al unei fabulaţii și cel al narațiunii mitice, cu sugestive intertextualizări din Cântarea cântărilor. Autoarea își subintitulează cartea roman sentimental, deși naratoarea este destul de ironică și autoironică, persiflantă, înglobând în punctul său de vedere, prin care se examinează şi-i studiază pe ceilalți, o gamă complexă de atitudini, sentimente și resentimente. Rafira, personajul central, îşi comută mereu funcţiile între naratoare şi personaj narat, găsindu-şi locul, în cele din urmă, în Imperiul accesibil doar iniţiatelor. Ea se constituie, de fapt, într-o imagine-arhetip, asumându-și destinul de fată bătrână ca pe un blazon nobiliar. Jocul de perspective narative are funcții relativizante într-o construcţie hibridă,

în care poveștile sunt alternate cu poeme și versete. Imperiul Rafirei se instituie ca spaţiu autarhic, în care au intrare fata bătrână, călugărița, cenușăreasa, intelectuala rafinată. Deşi cartea este despre femei, ea este, implicit, despre bărbați. Nu se poate povesti despre femei în afara reperului constant, general și implacabil al vieții lor – bărbatul. Imperiul fetelor bătrâne are mai multe „localizări” reale, imaginare și mentale. Cel din vârsta studențească se identifică cu viața din căminele facultăților de litere, cel din mentalul social colectiv – cu mediul intelectualelor. În plan imaginar, Imperiul fetelor bătrâne le absoarbe pe toate. Romanul este un elogiu adus singurătății feminine, o replică dată agresivității vulgare masculine, misoginismului. Este un text sentimental și orgolios, totodată. Poveștile naratoarei dezvăluie o lume plină de candoare și fragilitate – terenul mirific al singurătății feminine. Competiţii, topuri, răsturnări de ierarhii, invidie, resemnare, izolare, aer de superioritate – toate sunt forme ale căutării de sine a ființei feminine. Perspectivele în contrapunct, cum afirmam, reprezintă unul dintre momentele forte ale concepţiei romanului. „A nu se confunda fata singură cu fata bătrână, atenționează naratoarea. Nu pui la socoteală o femeie de 40 de ani care a luat de la viață tot ce a dorit, s-a culcat cu câți bărbați a vrut, a întrerupt sarcini ca să nu poarte grija copiilor, nu a vrut să aibă alături un bărbat afemeiat, leneș și bețiv, și a decis să rămână singură. Comodă, egoistă, trăind numai pentru ea. Fata bătrână este virgina care a visat la bărbatul ei, dar a refuzat porcii, măgarii, boii care nu-i puteau fi pereche, însurații care aveau chef să-și înșele nevestele, i-a respins pe nepotriviți, în general, că așa este corect și onest. Adică, a respins până la urmă totul în jur și nu a mai cunoscut bărbatul… Este adevărat că și cealaltă, ușuratica fără principii și prejudecăți, poate ajunge, la un moment dat, la fel de singură, însă există deosebiri între aceste două prototipuri”. Romanul se prezintă ca o disecție psihanalitică în sufletul sensibil, în seva fetei care nu și-a trăit nicicând marea iubire, remodelându-şi mereu bărbatul ideal. „Noi ne iubim Imperiul, declară Rafira./ Aici am venit să întâlnim bărbații ideali./ Eterici imaginari perfecți.” În principal despre femei – profunde, delicate, demne, mândre, refractare la cochetării şi alintări ieftine –, romanele Lilianei Corobca fac diferenţa în spațiul shiklit-ului. Aceasta-i literatură pe tocuri joase.

martie

2016

82 8 3

aprilie

CARTEDIEM

Emilian GALAICU-PĂUN Alberto MANGUEL, Istoria lecturii Bine zicea Flaubert: „Citiţi ca să trăiţi”; iar Franz Kafka nu uita să precizeze: „De fapt, eu cred că trebuie să citim numai cărţile care ne trec prin ciur şi prin dârmon”. Câteva decenii mai târziu, un adolescent de 16 ani i-a citit, vreme de doi ani, lui J.L. Borges, „cum au făcut mulţi alţi norocoşi sau cunoştinţe întâmplătoare” – se numea Alberto Manguel, iar „faptul că-i citeam lui Borges ducea, întotdeauna, la o reorganizare mentală a cărţilor pe care le aveam”. Peste alte trei decenii acesta avea să publice Istoria lecturii, acum şi în versiune românească (graţie tălmăcirii lui Alexandru Vlad), Nemira, 2011. Structurată în două părţi a câte 10 capitole – Documente ale lecturii şi, respectiv, Puterile cititorului –, precedate de o amplă introducere, numită Ultima pagină şi încheindu-se cu Paginile albe de la sfârşit (asta dacă nu punem la socoteală Notele şi Indicele de nume), Istoria lecturii este chiar un (mare!) text de plăcere, pe cât de erudit, pe atât de… ad usum delphini. Sunt atâtea lucruri de aflat din cele 400 de pagini ale savantului tom, încât mă voi limita să citez doar două-trei minunăţii, cât să vă stârnesc curiozitatea: toată lumea ştie despre biblioteca din Alexandria; ei bine, există

o replică „itinerantă” a acesteia: „în secolul al zecelea, de exemplu, marele vizir al Persiei, Abdul Kassem Ismael, care nu voia să se despartă când călătorea de colecţia lui de o sută şaptesprezece mii de volume, le transporta cu o caravană de patru sute de cămile, dresate să meargă în ordine alfabetică”; sau: din cauza unei traduceri defectuoase, există o „Biblie dulceagă” şi chiar o „Biblie cu gândaci”; sau: la 1872, Anthony Comstock fonda, la New York, Societatea pentru suprimarea viciului (lecturii, se-nţelege!); sau: entuziasmul unor vânători de autografe l-a făcut pe laureatul Nobel William Golding să exclame: „Într-o zi, cineva va da peste un exemplar nesemnat al unui roman de William Golding şi acesta o să valoreze o avere”; şi încă: întrebat de ce toate tratatele asupra Talmudului babilonian au prima pagină lipsă, rabinul Levi Yitzhak din Berdicev ar fi răspuns: „Pentru că oricâte pagini citeşte omul studios, nu trebuie să uite niciodată că tocmai la prima pagină n-a ajuns încă”… În fine, dacă „pare firesc că Alexandru cel Mare (…) purta întotdeauna cu el un exemplar din Odiseea”, „mi-ar plăcea să ştiu ce carte ţinea Hamlet în mână, când la întrebarea lui Polonius («Ce citiţi acolo, prinţe?») a zis: «Vorbe, vorbe, vorbe»”.

CARTEDIEM

Zici Jurnalul fericirii şi gândul te duce nu doar la N. Steinhardt, ci şi la poetul-preot Ioan Pintea, legatarul testamentar al monahului de la Rohia, autorul volumului Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu N. Steinhardt, Dacia, 1993. La două decenii de la apariţia acestui bestseller, Ioan Pintea revine în prim-plan cu un volum-geamăn, Proximităţi şi mărturisiri, Cartea Românească, 2012, recomandat călduros de Dan C. Mihăilescu: „Lecturi înfrigurate, fărâme de trăiri estetico-religioase, revelaţii sau domesticităţi «argheziene», întâlniri, întrebări, evocări ale copilăriei sau ale tinereţii optzeciste, note de drum în ţară şi prin Europa, literatură, morală, credinţă, tot ce se petrece în sine şi în preajma lui se încarcă de sens, devine semn existenţial, amestec de livresc şi trăire efervescentă”. „N. Steinhardt îmi spunea: «Mi-ai înseninat bătrâneţile!». Eu îi spuneam: «Mi-aţi fericit tinereţile!». (…) Relaţia deplină: avvă-ucenic”, anume în această cheie trebuie citite cele 300 de pagini ale jurnalului, în care „mierea zilei” – cum îi plăcea lui C. Noica să le zică însemnărilor cotidiene – se așază în faguri auriferi, pentru a se preface cu timpul în lingouri de aur. Dintre sutele de mici istorii scrise în (ca la!) carte, mi-au rămas în minte & inimă, ca-ntr-o boabă de răşină prefăcută în chihlimbar, aceste rânduri: „Îmi aduc aminte că, la un moment dat, povestind despre Leon Bloy şi despre evreitatea Mântuitorului, Steinhardt mi-a spus: «Să ştii, Ioane, că, deşi am avut multe, grele şi foarte urâte păcate, la Judecată mă voi apăra cu străşnicie în faţa Dreptului Judecător… Nu mă voi lăsa cu una, cu două… Mă voi bate pentru mântuirea mea! Îi voi vorbi Domnului ca de la ovrei la ovrei…»”, cuvinte care, ajunse – graţie Doinei Jela – la urechile Monicăi Lovinescu, aflată pe patul de moarte într-un spital parizian, i-au smuls acesteia din urmă exclamaţia: „Colosal! Şi, după o pauză, făcând din umeri zadarnicul gest al ridicării în pernă, a spus apăsat: Dă-mi o ţigară! (…) Colosală, lovinesciană, această putere a ei de a renaşte din cenuşă la sunetul unei fraze bine strunjite şi pline, unica formă de nemurire în care, asemenea părintelui ei, credea”. Închei cu un alt citat din Steinhardt, pe post de Apoftegmă: „Părinte Ionică, dacă dracul scrie pe o foaie de hârtie: «Există Dumnezeu», şi semnează, să nu semnezi alături de el”. Qed.

Ioan PINTEA, Proximităţi şi mărturisiri

martie

2016

aprilie

84 8 5

Lidia Isac:

„Coardele vocale sunt un instrument muzical” Tânără şi plină de speranţe, cu un corp firav în care se ascunde o voce puternică, de femeie născută pentru a cânta, eroina noastră, Lidia Isac, ne va reprezenta ţara pe cea mai importantă scenă a Europei din acest an, cea de la Stockholm, la Eurovision. Am discutat cu Lidia despre începuturile ei în muzică, despre pregătirile pentru Eurovision şi despre emoţiile pe care i le provoacă acest concurs. Cine este Lidia Isac şi cum a ajuns ea în muzică? Am început să fac muzică la 7 ani. Bunica mea voia foarte mult să-mi fac studiile la şcoala de muzică. Astfel, am absolvit clasa de pian. Pe atunci încă nu simţeam că pot cânta. Nici nu aveam dorinţă să cânt. Fredonam prin casă, dar nimeni nu acorda mare atenţie acestui fapt și poate nici nu considera că am talent. Paralel, făceam dans. Practic, toată atenţia mea era concentrată asupra dansului. Apoi, la 12 ani, la liceul unde învăţam (Liceul Teoretic „Gh.

Asachi”) a venit o profesoară nouă de franceză, care m-a rugat să vin în faţa clasei să răspund. Pe atunci, deşi eram o adolescentă firavă, slabuţă, aveam o voce foarte gravă, de băiat. Deci, trec la tablă, încep să vorbesc, iar profesoara se uită la mine şi spune: „Doamne, ce copil mic eşti şi ce voce puternică ai! Nu cumva cânţi? Cu o astfel de voce trebuie să cânţi!”. „Nu, doamnă profesoară, eu dansez, nu cânt.” Atunci ea mi-a zis: „Nu, tu trebuie să cânţi!” şi mi-a dat să învăţ câteva piese în limba franceză. Primele pe care le-am învăţat au fost cele de Edith Piaf, „La vie en rose” şi „Non, je

Imagine: Andrei Mardari

Diana GUJA

MONDE N

2016 aprilie

Imagine: Denis Nikitenko

martie

86 8 7

care poţi cânta în cele mai diverse maniere...

M ND E N

Coardele vocale sunt un instrument muzical, la

ne regrette rien”. Deşi nu prea le înţelegeam sensul, fiindcă eram copil, le cântam cu entuziasm.

S-a schimbat ceva în atitudinea lor de când ai câştigat finala naţională a Eurovisionului?

Le mai ţii minte? Ai putea să le interpretezi şi acum?

Da, desigur. Tata a devenit foarte mândru de mine. Iar mama m-a susţinut mereu, de la bun început. Punea deoparte fiecare bănuţ ca să pot participa la concursuri de interpreţi. Îmi cosea haine. Şi până acum îmi coase… când are timp. Odată, cu mare greu, a adunat 300 de euro şi am făcut o piesă, care, până la urmă, a fost o investiție nereuşită. Dar acum privesc aceste momente ca pe nişte lecţii de viaţă de care aveam nevoie, ca să acumulez experienţă.

Da, desigur! Cu aceste piese am câştigat foarte multe concursuri la noi în ţară, mai ales cu „La vie en rose”. Când am început să cânt, profesorii de la liceu îmi spuneau că sunt „mica Edith Piaf ”. Diriginta chiar mă îmbrăcase într-o rochie neagră, ca să corespund exact imaginii divei franceze. Care a fost primul tău concurs? Tot profesoara de franceză, doamna Viorica Daltă, m-a dus la el. Era vorba de „Chantons amis”, concurs de piese în limba franceză. Am luat premiul mare. Un pic mai târziu a urmat primul meu concurs internaţional în Bulgaria, unde am câștigat trofeul. Aveam 13 ani. Acolo, apropo, l-am cunoscut pe Serghei Orlov, actualul meu producător, deşi atunci nu ştiam că mult mai târziu vom avea o relaţie profesională. Tot pe atunci am abandonat dansul, deoarece am vrut să mă dedic doar muzicii, să-mi concentrez toată energia în arta vocală şi am început să iau lecţii de canto profesional. În 2015 ai absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea de Stat din Moldova. Cum ai ajuns de la muzică la jurnalism? De ce nu ai ales să faci Conservatorul? Când eram în clasa a 12-a de liceu, avansasem deja foarte mult în muzică şi mă gândeam ce să aleg. Părinţii mei îşi doreau pentru mine studii legate de finanţe, bănci. De studii muzicale – nici vorbă! Lecţiile de canto le făceam deja cu profesorii de canto academic de la Conservator. De aceea m-am gândit să aleg un alt domeniu de studii, în caz că peste ani voi fi nevoită să abandonez muzica… Jurnalismul a fost o pistă de rezervă, care însă mi-a prins bine pentru dezvoltarea personală. Părinţii te-au susţinut de-a lungul traseului muzical? Foarte mult m-a susţinut mama! Tata mereu a fost sceptic. El nu credea că poţi avea succes în muzică, în general. Pentru el, muzica e un domeniu abstract. Deşi ambii mei părinţi pot cânta, ei sunt departe de lumea muzicală. Tata a activat în domeniul militar, iar mama – în metrologie.

Care a fost momentul în care ai intrat în scenă şi ai simţit că eşti deja o artistă profesionistă şi nu o amatoare? De 3-4 ani. Când eşti mai mică, nici nu te gândeşti – eşti oare profesionist sau amator. Participi la concursuri, cânţi, dar n-ai destulă experienţă, n-ai individualitate, eşti în căutare, cânţi inconştient. Eu şi acum pot să spun că sunt în căutare… Mulţi interpreţi de-a lungul anilor sunt în căutare. Însă în ultimii doi ani am avansat brusc. Am muncit şi muncesc în fiecare zi. Atât la canto, cat şi la dezvoltarea personalităţii, absorb cărţi, filme cu mesaj profund, documentare. Privesc lecţii pe YouTube. Sunt încă tânără… am 22 de ani… nu am o experienţă de viaţă bogată, însă încerc să-mi umplu sufletul cu experienţe din lectură, lecţii, comunicare cu oameni maturi. Şi îmi continui masteratul în domeniul „Relaţii cu publicul şi imagologie”. Faptul că de-a lungul anilor de liceu ai participat la numeroase concursuri te-a distras de la studii? Nu, deloc. Tata m-a învăţat să depun efortul maxim de care sunt în stare. Educaţie militară! Învăţam mult. Dacă luam un opt, tata îmi spunea: „Opt nu e notă”. Mă temeam să iau note mai mici de nouă, din cauza asta tot timpul învăţam… Eram eminentă. La un moment dat, învăţatul devenise firesc şi uşor, o abilitate antrenată. Aşa m-a învăţat tata. Îi este greu unui copil să facă muzică? Cum erau zilele tale atunci, în comparaţie cu zilele tale de acum? Este greu. Mie mi-a fost greu. Când eşti copil, nu înţelegi dacă vrei să faci asta sau nu vrei. Chiar dacă îţi iese bine, nu o faci conştient. O faci pentru că trebuie. Pentru că părinţii

martie

2016

88 8 9

aprilie

ţi-au spus să o faci. Prin asemenea experienţe au trecut mulţi copii de la şcolile de muzică. Însă apoi, cu vârsta, prinzi gust şi aripi. Când ai inţeles în mod conştient că muzica îţi aduce plăcere? Pe la 18 ani, când m-am maturizat ceva mai mult şi am luat premii la mai multe concursuri. În 2015 am adus în Moldova Premiile Mari de la concursurile internaţionale „Maikin Asia” şi „Baltic Star”. Te mândresti cu faptul că te poţi numi interpretă? Da, mă mândresc, pentru că ştiu de câtă muncă şi de cât efort a fost nevoie ca să ajung aici. Dar mai importante sunt posibilităţile de a-ţi realiza talentul vocal, de a trăi în şi prin muzică, de a o împărţi cu publicul. Până la urmă, e mai important să ajungi la inima spectatorului prin piesă, voce, decât să-ţi etalezi egoul. Acest credo îl iau în considerare de fiecare dată când intru în scenă. Când ţi-a apărut dorinţa să participi la Eurovision? Şi aici mă refer anume la dorinţa ta personală, independent de ceea ce-şi dorea producătorul tău. Prima dată când am participat la preselecţia pentru Eurovision încă nu lucram cu domnul Orlov, eram fără un mentor, fără producător. Am decis să particip, deoarece simţeam că e nevoie de o etapă nouă în viaţă, or, Eurovisionul chiar este o etapă nouă, o provocare de un alt nivel. Apropo, prima mea experienţă legată de Eurovision a fost prin 2010-2011, când am cântat ca back vocal pentru Mariana Mihăilă. Peste un an, am participat deja ca interpretă solo. Am făcut o piesă cu Marian Stârcea, care a fost prima mea colaborare mai serioasă cu un compozitor notoriu, dar nu am trecut în semifinală. Acolo, în schimb, m-a remarcat o trupă, un live band, care tot participase la preselecţie. Trupa mi-a propus să le înlocuiesc solista, care pleca. Astfel, un an am activat ca vocalistă în acest live band, acumulând o experienţă foarte utilă. Am cântat mult pe la evenimente şi petreceri. Cântam doar coveruri. Dar din coveruri poţi învăţa multe! Cum îţi place mai mult să cânţi, singură sau cu o trupă? Cu trupa este întotdeauna mai interesant. E altă energie. Atunci când cânţi singură, eşti doar tu şi melodia înregistrată, când ai însă trupa în spate, e un schimb de

energii foarte intens. Sper, pe viitor, să am posibilitate să cânt acompaniată de o trupă live şi „să dăm foc la ghete”! În opinia ta, care este tabloul showbizului din Moldova? A evoluat piaţa în ultimii ani şi dacă a evoluat, în ce direcţie? A evoluat. Şi tehnologiile ajută foarte mult. Acum intri pe YouTube şi vezi ce fac cei de peste ocean. Te poţi inspira, poţi vedea cum se face mai bine. Apar noi trupe, care nu vin doar cu melodii moderne, dar şi cu tehnici vocale noi. Noi avem profesori de canto buni în anumite maniere de cântat – mai mult clasic. Muzica pop actuală necesită şi tehnici mai noi. Coardele vocale sunt un instrument muzical, la care poţi cânta în cele mai diverse maniere, de la operă până la ceva foarte fresh, nou. În lume lucrurile se dezvoltă rapid, la noi însă ceva mai lent, dar oricum se mişcă. Păcat că piaţa noastră muzicală e foarte mică şi sărăcuţă, nu prea ai unde să te dezvolţi. Mulţi artişti pleacă în România, în Rusia şi e minunat că artiştii basarabeni obţin succese acolo. În fiecare an, etapa naţională a Eurovisionului stârneşte controverse. Este show-ul nostru politic numărul unu. Este deja o tradiţie ca interpreţii care nu ajung în finală să nu fie de acord cu decizia juriului. Anul acesta nu a fost o excepţie. S-a comentat şi împotriva candidaturii tale pentru a pleca în Suedia. Te-au afectat cumva aceste comentarii? Citeşti, în genere, reacţiile negative ale publicului şi ale colegilor de breaslă? Sincer, am citit totul. Chiar dacă Aliona Moon, în urma dezbaterii de final, mi-a recomandat să nu intru pe net şi să nu citesc nimic două zile, nu m-am putut abţine. Sunt şi eu om şi sunt emotivă. Primele zile au fost grele. Însă întelegeam că nu trebuie să mă las influenţată. Am înţeles poziţia multora. Am luat în considerare opiniile argumentate. Dar, ştim cu toţii, aşa sunt oamenii. Le place să comenteze pe internet, de bine sau de rău, obiectiv sau subiectiv şi urât. Şi nu e secret că în juriu au fost şi persoane care mai trăgeau spre colegii lor de lucru sau de proiecte. Aşa se întâmplă în fiecare an. Însă sunt luptatoare din fire. Până la urmă, totul e trecător şi am lăsat aceste vorbe în urmă. În opinia ta, de profesionistă care participă deja de câţiva ani la preselecţiile naţionale ale Eurovisionului, care sunt componentele unei prestaţii bune pe scena unde se dă finala acestui concurs?

mine, ci şi pentru o mare parte din specia umană.

M ND E N

Muzica este un extaz emoţional nu doar pentru

În primul rând, piesa! În 50 de ani de existenţă, Eurovisionul este urmărit de foarte multă lume, are foarte mulţi fani, care cunosc cine a câştigat în toţi anii de când concursul există. Acest fapt l-am înţeles recent, la Moscova, unde am participat la un concert dedicat Eurovisionului, a cărui gazdă a fost Serghei Lazarev, reprezentantul Rusiei la Stockholm. Când am intrat în scenă, jumătate de sală îmi fredona piesa Falling Stars! Am rămas şocată! Publicul cunoştea şi piesele altor interpreţi! Apoi, ca importanţă, urmează calitaţile vocale şi show-ul. Dar am observat că în ultimii ani show-urile devin minimaliste. Şi mai de mult şi acum e ok să fii singur pe scenă, dar vei fi filmat de 20 de camere performante atât de frumos, iluminat de sute de lumini, încât asta, câteodată, poate înlocui orice show. Dar cine are bani de show-uri – să facă! Unde te vezi în cinci ani? Ţi-ai făcut un plan de carieră în acest sens? Te-ai gândit să te muţi într-un oraş mai mare şi cu mai multe oportunităţi, cum ar fi Bucureşti, Moscova, Londra? Voi pleca acolo unde voi semna contracte, dacă voi avea această şansă. Dar nu vreau să mă mut definitiv. Vreau să locuiesc aici – în Patrie. Îmi doresc să călătoresc şi să am concerte peste hotare şi acasă. Am deja un repertoriu pentru concerte cu piese de genuri diferite. Acum însă e devreme să iau astfel de decizii… Ţara noastră se află practic în criză continuă, iar ultimii câţiva ani atmosfera şi posibilităţile de a te dezvolta aici devin tot mai dificile. Mai ales pentru generaţia tânăra. Eu pregătesc pentru toamnă lansarea unui duet cu un star sicilian – o baladă în stil italian, cu mesaj profund şi melodie luminoasă. Iar la Eurovision sper să leg amiciţii care, poate, vor duce la colaborări interesante. Ador să cânt cu interpreţi din diverse ţări. Deja am această experienţă superbă cu David Westerhood – un talentat compozitor din Boston, cu care am făcut o piesă tare de tot, The citizens of the world. Aceste colaborări mă fac să mă simt cetaţean al lumii! Cum este ziua unui interpret, din ce constă ea, mai ales înainte de un astfel de concurs? Repetiţii. Apoi fac multe interviuri pentru presa straină, interviuri în engleză, în scris, video, audio. Această activitate este o parte importantă din campania de promovare a piesei. Acum toate instituţiile media din Europa sunt interesate să promoveze evenimentul. Piesa Falling Stars e deja în rotaţie la foarte multe posturi de

radio peste hotare. E o piesă cu stofă de hit radio! Aceasta e deja o victorie importantă, fiindcă nu orice artist de la Eurovision intră în play-listuri la posturile internaţionale de radio. Apoi, iarăşi, urmează lecţiile de canto. Recent am avut posibilitatea să comunic cu un profesor de canto suedez, care mi-a arătat o tehnică mai nouă. Acum ştiu să manevrez coardele vocale într-un stil nou, practic nefolosit la noi în ţară. Ai emoţii mari înainte de acest concurs? Da, foarte mari. Acum mă bucur că am posibilitatea să cânt la concertele organizate în ajun de Eurovision, la Moscova, Amsterdam, la Tel Aviv. Pentru mine acestea sunt repetiţii, înainte de marea scenă de la Stockholm. De fiecare dată când intru în scenă am emoţii. E normal, e uman. Fără emoţii eşti un robot. Există emoţii de stres şi există emoţii artistice, de inspiraţie. Când trebuie să cânti şi eşti stresat, vocea poate suna altfel şi publicul deodată îţi pune eticheta că nu poţi cânta. Eu presupun că mulţi interpreţi de talie mondială au psiholog sau meditează, fac yoga, ca să fie echilibraţi, deoarece cântatul, în afară de plăcere, este şi o muncă ce te consumă psihologic şi fizic destul de mult. De ce se teme un artist înainte de a intra în scenă? Pentru mine cea mai mare frică nu este cea de a uita versurile. Deşi asta li se întâmplă multora, chiar şi artiştilor consacraţi. În scenă trebuie să fii liber, fără inhibiţii, deschis, „gol”. Niciun profesor nu te poate învăţa aceste lucruri. Doar tu însuţi, prin experienţă, prin experimente cu simţurile tale, prin puterea voinţei poţi face acest act muzical magic sincer. Ai reuşit să te descătuşezi în faţa publicului? La concursuri e foarte complicat să o faci. Deoarece concursul e jurizat de opinii obiective sau subiective. La concerte – da. La concerte mă las pe valul muzicii, intru pe undele vibraţiilor muzicale şi încerc să le eman către spectator. Iar când sunt singură, de exemplu acasă sau în sânul naturii, cânt, la fel cu plăcere, care e asemenea unui drog. Muzica este un extaz emoţional nu doar pentru mine, ci şi pentru o mare parte din specia umană.

2016

Imagine: Alexandr Ustin

martie aprilie

Bernardino Luini. Sf창nta Ecaterina. Sec.XVI

martie

2016

aprilie

PATRIMONIU

Muzeul Național de Artă al Moldovei

Tudor STAVILĂ

Arta italiană din secolele XV-XIX Muzeul Naţional de Artă al Moldovei deţine una dintre cele mai valoroase colecţii de artă europeană. Italia şi Franţa, Germania şi Olanda, Anglia şi Spania, Japonia sunt prezente cu cele mai veritabile opere de pictură, grafică, sculptură şi artă decorativă, create cu secole în urmă. Pentru noi acest patrimoniu are o semnificaţie deosebită după pierderea tuturor colecţiilor care au existat în Basarabia interbelică, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Într-o regiune cum a fost aproape toată Europa de Vest, în care arta a fost dominată de religia ortodoxă, unde doar icoana, cu canoanele sale rigide, figura în calitate de hegemon al culturii, cultura şi arta europeană au iniţiat apariţia unui fenomen diferit al cunoaşterii lumii, laic şi apropiat spiritului uman. Datorită artei italiene, începând cu secolul al XIV-lea, a fost posibilă desacralizarea caracterului religios al artei bizantine, înlocuind imaginile divinităţilor creştine, plate şi lipsite de viaţă, cu o lume unde Maica Domnului se transformă în Madonă, pe care o puteai întâlni pe străzile Florenţei sau ale Veneţiei, îmbrăcată după vestimentaţia şi moda timpului. Renaşterea începută în Italia s-a extins rapid în ţările europene, punând punct asupra evoluţiei Evului Mediu, care în mediul ortodox se finalizează la mijlocul secolului al XIX-lea. Ruperea de la tradiţiile artei bizantine şi eliberarea de rigiditatea dogmatică a Evului Mediu se datorează, în Renaştere, contactelor cu civilizaţia Greciei antice. Este redescoperită Antichitatea clasică și sunt reînviate formele armonioase ale acesteia, unde idealul culturii îl constituia omul, frumuseţea şi calităţile lui fizice şi morale, care, concomitent, este şi zeitate, şi muritor de rând. În Renaştere omul devine o sinteză a celor mai înalte calităţi ale frumuseţii, ale armoniei fizicului şi moralului, un centru ideal al existenţei Universului. Pentru noi este important faptul că colecţia de artă italiană, mai puţin numeroasă decât în alte capitale ale ţărilor limitrofe, ne permite totuşi, în baza operelor deţinute, să umărim evoluţia ei pe parcursul secolelor

XV – XIX. Multe dintre aceste opere mai rămân atribuite unor pictori anonimi şi ulterior timpul ne poate oferi încă multe surprize. Bazele colecţiei de artă italiană au fost puse în 1945, când s-a constituit Muzeul de Artă al Moldovei sovietice. Unele tablouri au fost donate Chişinăului de cele mai prestigioase muzee – Ermitaj, Muzeul Rus din Sankt Petersburg, Galeria Tretiakov şi Muzeul Puşkin din Moscova, altele au fost achiziţionate de la colecţionarii privaţi din Moscova. Cele mai vechi opere de artă italiană din colecţia Muzeului Naţional de Artă al Moldovei ţin de secolul al XV-lea. Două dintre ele – Răstignirea şi Exodul în Egipt – ilustrează etapa de trecere de la principiile schematice şi statice ale icoanei bizantine la redarea tridimensională, iluzorie, a figurilor, încadrate într-un peisaj specific local. Ambele lucrări sunt atribuite unor pictori anonimi şi doar Răstignirea, pictată pe lemn, poartă pe verso inscripţia Mantegna mantouano, ceea ce înseamnă că ar putea să aparţină celebrului pictor mantovan Mantegna (1431 – 1506). Chiar dacă mai conţine unele forme rigide ale icoanei, tabloul are un conţinut narativ dezvoltat, cu multe personaje şi vestimentaţie încă bizantină, amplasate într-un spaţiu aproape aerian. Al doilea tablou, Exodul în Egipt, deţine toate particularităţile caracteristice pentru arta Renaşterii, cu figura lui Iosif, a Mariei (Madonei) şi figurile îngerilor, redate în volum, într-un spaţiu aerian cu copaci, arhitectură şi cer, care indică linia orizontului, cu un dialog neîntrerupt al celor patru personaje. Pictura emană o armonie şi o frumuseţe coloristică deosebită, întruchipând idealurile umaniste ale epocii. Rămânând, în esenţă, o scenă religioasă, subiectul evanghelic este

92 9 3

PATRIMONIU

Autor anonim. Exodul ﾃｮn Egipt. Sec. XV

Autor anonim. Rﾄピtignirea. Sec. XV

martie

2016

aprilie

descris ca o călătorie prin locurile pitoreşti ale Italiei, unde domneşte fidelitatea faţă de natură, căreia i se mai adaugă capacitatea de a selecta din multitudinea de imagini cele mai frumoase aspecte şi forme perfecte, ideale, evitând imperfecţiunea. În aceasta constă importanţa şi diferenţa majoră dintre pictura italiană şi cea flamandă ori germană, care, spre exemplu, ignoră idealizarea. Pentru Renașterea italiană, „frumosul este privit ca armonie a întregului, ca o fericită proporție a părților” (cum îl definește Leon Alberti la 1435), esența frumosului constând în măsură, echilibru, armonia culorilor şi a calităţilor profesionale. Pentru realizarea acestui scop, pictura în Renaștere își va făuri mijloacele specifice de redare şi cunoaștere a realului vizibil, prin intermediul desenului, perspectivei, clarobscurului, legilor compoziționale, redând iluzia realului. Secolul al XVI-lea din arta italiană este oglindit în colecţia muzeului de o pictură cu imaginea Sfintei Ecaterina, atribuită școlii lui Bernardino Luini (1480 – 1532). Tabloul a intrat în colecţia Muzeului Naţional de Artă după cel de al Doilea Război Mondial. Atribuirea operei pictorului milanez Bernardino Luini nu este sigură. Tablouri similare şi imaginea aceleiași sfinte din opera omonimă a lui Luini se află în colecţia Ermitajului din Sankt Petersburg, la Galeria Naţională din Londra, la Muzeul din Compiègne şi într-o colecţie particulară din Bilbao. Nu este însă exclus ca tabloul să ţină de atelierul lui Bernardino Luini. Or, se ştie că în acest atelier, de către maestru şi ucenicii săi, au fost realizate mai multe picturi cu imaginea Sf. Ecaterina. Secolului al XVI-lea îi aparţin şi tablourile Sfânta Familie şi Închinarea magilor ale unor autori neidentificaţi, care poartă amprentele şi influenţa şcolii de pictură veneţiană, apropiată de maniera lui Paolo Veronese. Compoziţiile, puţin mai statice decât cele anterioare, demonstrează o excelentă armonie coloristică, bazată pe apropierea unor tonuri locale de verzui şi roşu de diverse intensități. Sfânta Familie reprezintă patru dintre cele mai importante personaje ale Evangheliei – Madona, Iosif, Pruncul şi Ioan Botezătorul, iar Închinarea magilor se referă la naşterea lui Hristos în Bethlehem, unde au sosit trei regi de la Răsărit, Melchior, Baltazar și Gașpar, aducându-i aur, smirnă și tămâie.

Muzeul Național de Artă al Moldovei

Acestui secol îi aparţine şi desenul Coborârea de pe cruce, executat cu peniţa pe hârtie de către cunoscutul artist plastic şi istoric de artă Giorgio Vasari (1511 – 1577). A studiat artele plastice la Andrea del Sarto. În calitate de artist plastic s-a manifestat mai mult ca pictor şi decorator. A executat frescele de factură manieristă de la Palazzo Vecchio din Florenţa şi din Sala Regia din Vatican. În calitate de arhitect, lui Vasari îi datorăm Galeria Uffizi din Florenţa şi unele biserici şi palate din oraşele Arezzo şi Pisa. Ca şi alte personalităţi ale epocii, a fost un talentat pictor, arhitect şi istoric de artă italian, fiind cunoscut în primul rând datorită celebrelor Vieţi ale celor mai excelenţi pictori, sculptori şi arhitecţi italieni (Le vite de’ più eccellenti pittori e scultori ed architetti italiani), apărute în 1550 şi reeditate în variantă lărgită în 1568. Mai numeroase în colecţia muzeului sunt operele italienilor executate în secolul al XVII-lea, unde predomină pictura şi grafica, semnate de Andrea Sacchi,

Autor anonim. Sfânta Familie cu Ioan Botezătorul. Sec. XVI

94 9 5

PATRIMONIU

Şcoala lui Bartolomeo Manfredi. Amor şi Psyche. Sec. XVII

Pietro Liberi, Annibale Carracci, Simone Cantarini şi Luca Giordano. La hotarul secolelor XVI–XVII, a activat Annibale Carracci (1560 – 1609), autor al gravurii Madona cu pruncul, Sfânta Elisabeta şi Ioan Botezătorul (1606). A studiat artele plastice în atelierul vărului său Lodovico Carracci. În tinereţe a fost influenţat de creaţiile lui Rafael, Michelangelo, Correggio şi ale pictorilor veneţieni. Până în 1594 a lucrat în oraşul de baştină Bologna, iar din 1595 a locuit la Roma. Împreună cu verii săi Lodovico şi Agostino, în anii ’80 ai secolului al XVI-lea, Annibale Carracci înfiinţează Academia de Artă din Bologna. În calitate de artist plastic Annibale Carracci s-a manifestat ca freschist-monumentalist, ca portretist şi ca autor al unor picturi şi gravuri de şevalet pe teme

alegorice sau mitologice. Un reprezentant de vază al epocii postrenascentiste este Andrea Sacchi (1599 – 1661) cu tabloul Sfânta Familie, fiind unul dintre exponenții de frunte ai barocului din pictura italiană. A studiat artele plastice la Roma şi la Bologna. Maestrul său a fost Francesco Albani. În tinereţe a fost influenţat de pictura lui Rafael, a fraţilor Carracci şi a lui Correggio. La Roma a dirijat activitatea Academiei de Arte Sf. Luca (Accademia di San Luca). Alături de Nicolas Poussin, este considerat drept unul dintre cei mai „clasicizanţi” maeştri ai barocului. Compoziţia lucrării – în care figurează Maria cu pruncul Iisus, Ioan Botezătorul şi îngerii – este construită după principiul „serpentinatei” – principiu frecvent utilizat de maeştrii manierismului şi barocului.

martie

2016

aprilie

Muzeul Național de Artă al Moldovei

Autor anonim. Irod şi Salomeea. Sec. XVII

Un reprezentant important al barocului italian a fost Bartolomeo Manfredi (1580 – 1620), unul dintre elevii lui Caravaggio, care iniţial urmează fidel maniera lui Caravaggio, iar alte lucrări diferă prin stilul simplificat al învăţătorului. Comparativ cu lucrările învăţătorului său, preferă tablourile de gen sau cele mitologice, realizate la comandă. În Amor şi Psyche, subiectul se referă la invidia Afroditei pentru Psyche, cea mai frumoasă dintre cele trei fiice ale regelui, care i-a poruncit fiului său, Eros, să-i insufle dragostea pentru un monstru. După un timp a devenit soţia monstrului, care în realitate era însuşi Eros şi căruia i-a promis să nu se uite la faţa lui niciodată. Instigată de invidioasele sale surori, noaptea, Psyche a aprins o lumânare şi a luminat faţa soţului său, în timp ce acesta dormea. O picătură de

ceară topită a căzut pe corpul lui şi Eros s-a îmbolnăvit. Psyche, înfricoşată, a rătăcit îndelung, până a fost iertată de Afrodita. Există numai câteva tablouri atribuite lui Manfredi, majoritatea doar în gravură, iar Amor şi Psyche se consideră că aparţine şcolii lui Bartolomeo Manfredi. Tabloul Betsabeea de Pietro Liberi (1614 – 1687) a fost achiziţionat de Muzeul Naţional de Artă de la un colecţionar particular din Moscova, atribuirea fiind făcută de experţii moscoviţi. Pictorul aparţine „şcolii veneţiene” şi a fost influenţat de creaţia lui Correggio şi Paolo Veronese. Dar, comparativ cu maeştrii acestei şcoli, a preferat să redea în tablou spiritul romantic al peisajului, pe fundalul căruia Betsabeea, soţia regelui David, se odihneşte după baie, în lumina razelor

96 9 7

PATRIMONIU

Bernardo Bellotto. Peisaj veneţian. Sec. XVIII

solare. Activând mai mult timp la Roma (1638 – 1641) şi la Veneţia (din 1643), a excelat în domeniul picturii pe teme mitologice şi biblice. Aceeaşi tematică se reflectă în pictura Irod şi Salomeea, ce aparţine unui anonim italian din secolul al XVII-lea. Legenda biblică povesteşte despre dansul Salomeei, fiica Irodiadei, la unul dintre ospeţele regelui, care la rândul său i-a promis tot ce îşi va dori. La sfatul mamei, Salomeea a cerut capul lui Ioan Botezătorul. Pictorul a redat expresiv momentul când servitoarea aduce tava de argint cu capul sfântului şi regretul lui Irod. Arta italiană din secolul al XVIII-lea cedează din intensitate altor centre europene, cum ar fi Franţa, Spania, Germania, Anglia sau Olanda. Evident că pictura italiană din aceste timpuri, prezentă în colecţiile Muzeului de Artă, deviază de la stilurile principale ale artei europene. Ea nu mai manifestă interes pentru baroc sau neoclasicism, unica excepţie fiind Aleksandr Rizzoni. Portret de cardinal. Sec. XIX

martie

2016

aprilie

Muzeul Național de Artă al Moldovei

Autor anonim. Irod şi Salomeea. Sec. XVII

italianul Giovanni Tiepolo. Cele mai valoroase picturi italiene din secolul al XVIII-lea din fondul muzeului sunt Sfânta Familie cu Ioan Botezătorul, un Peisaj veneţian al lui Bernardo Bellotto (1720 – 1780) şi un Studiu pentru decorarea unui plafon al lui Stefano Torelli (1712 – 1784). Prima lucrare a fost atribuită şcolii spaniole, însă pictura, executată într-o manieră coloristică expresivă, cu chipuri vădit preluate din Renaştere, aparţine unui cerc de pictori italieni, influenţaţi de arta lui Rafael sau Leonardo da Vinci. În acelaşi timp, în Italia apare genul de vedute urbane, al căror fondator a fost Antonio Canale sau Canaletto. Tabloul lui Bernardo Bellotto (1720 – 1780) Peisaj veneţian reprezintă anume această tendinţă, care pe parcurs a pătruns în ţările europene. Născut în Veneţia, tânărul Bellotto a suportat direct influenţa operei unchiului său (Canaletto). Astfel, el a continuat cu succes să lucreze în genul vedutei urbane, în care a

excelat la Veneţia, Roma, München, Drezda şi Viena. Din 1768 şi până la moarte Bellotto locuieşte la Varşovia, unde activează în calitate de pictor de curte al ultimului rege polonez, Stanisław August Poniatowski. Pictorul redă meticulos apele înțesate de gondole şi arhitectura de pe Grand Canalle din Veneţia, luminată de asfinţitul de soare. O reîntoarcere neaşteptată pentru acest secol o constituie tabloul lui Stefano Torelli (1712 – 1784) Studiu pentru decorarea unui plafon. În lucrarea sa, de o perspectivă spaţială distinctă, el aminteşte de celebrele plafoane pictate la Veneţia de Paolo Veronese şi Tintoretto. Iniţial, a studiat pictura la Bologna, în atelierul tatălui său – Felice Torelli, ulterior – la Neapole, în atelierul lui Francesco Solimena. A activat în oraşul său natal Bologna (până în 1740), la Drezda şi la Lübeck. Din 1762 şi până la moarte lucrează la Sankt Petersburg, unde este numit pictor de curte al împărătesei

98 9 9

PATRIMONIU

Ecaterina a II-a. A excelat în domeniul picturii pe teme mitologice, religioase şi alegorice. Studiul pentru decorarea plafonului din colecţia Muzeului Naţional de Artă al Moldovei prezintă o scenă alegorică realizată în spiritul maeştrilor picturii tavanelor baroce şi clasiciste italiene. O excepţie în colecţiile muzeale constituie sculptura de forme mici Apollo de Angelo de Rossi (1671 – 1715). A fost influenţat de arta lui Giacomo Filippo Parodi, în atelierul căruia şi-a făcut studiile. Din 1688 se stabileşte la Roma, unde activează până la desesul său timpuriu. A excelat în sculptura monumentală (Cavoul Papei Alexandru al VIII-lea Ottoboni, bazilica Sf. Petru din Roma), dar şi în sculptura de forme mici. Dacă în lucrările monumentale este un adept al barocului, în cea a formelor mici se prezintă ca un promotor al sculpturii antice, cu opere din mitologia greacă, cum ar fi Hercules din Farenze, Neptun şi Discobolul.

Imagini: Iurie Foca

Pictura italiană a secolului al XIX-lea este reprezentată mai puțin în colecţia muzeului. Valoros este Portretul de cardinal, executat în 1896 de Aleksandr Rizzoni (1836 – 1902) – artist de origine italiană, dar născut la Riga şi cu studii la Academia de Arte din Sankt Petersburg. Asemenea multor bursieri – absolvenţi ai Academiei, Aleksandr Rizzoni a trăit şi a lucrat mai mult în Italia. În ultima perioadă a vieţii sale se stabileşte la Roma, unde moare în 1902. Portretul de cardinal din colecţia Muzeului Naţional de Artă al Moldovei este unul dintre cele mai reuşite portrete ale lui Aleksandr Rizzoni. După toate probabilităţile, portretul a fost executat de pictor în 1896, pe parcursul sejurului său italian.

Angelo di Rossi. Apollo. Sec. XVIII

Patrimoniu. Muzeul Național de Artă al Moldovei Autor anonim. Sfânta familie. Sec. XVI

Patrimoniu. Muzeul Național de Artă al Moldovei Andrea Sacchi. Sfânta Familie. Sec.XVII