Sinteza # 3 issuu

Revistă de cultură şi gândire strategică

Nr. 3  Martie - Aprilie 2014

Unguri şi români

INTELLIGENT BUSSINESS Ceva nou pe frontul de vest

REPORTAJ 14,99 lei

Muntele de pulbere

CONVORBIRI

George Maior despre statul inteligent

2

SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

EDITORIAL

E.

2014 şi o politică paralizată de frică

S

-a scris mult în ultimele decenii despre cum este folosită frica în politică. Emoţie puternică, poate duce oameni la vot pentru pericole imaginare sau supradimensionate sau poate chiar direcţiona votul spre răul cel mai mic sau spre salvatorul-impostor.

Până la urmă, chiar dependenţa popoarelor de liderii dominatori este un efect al de asumare a destinului istoric. O privire sociologică asupra societăţii din ultimii ani ne conduce la concluzia că oamenii sunt puși în faţa unor riscuri din ce în ce mai mari, dar percep că nu le pot gestiona singuri.

Dezvoltă, astfel, un registru de spaime și ameninţări la adresa securităţii societale, ca ameninţări la adresa identităţii grupului sau comunităţii în termeni de omogenitate și coeziune. Cum spune Manuel Castells, identitatea actorilor sociali este afectată în procesul de construcţie a sensului acţiunii colective, în cazuri în care ameninţările sunt diverse și nu există variante de răspuns social la ele, atunci la nivelul maselor se nasc identităţi nevrotice, un fel de identităţi de rezistenţă, care se caracterizează prin generalizate, autoagresiune, imitaţie, inactivsm, apatie. Rămași fără un stat protector și darnic, cetăţenii români sunt expuși unui ocean de spaime pentru prezent, dar mai ales viitor.

Dar nu doar dispariţia acestei umbrele produce o , ci mai ales un fenomen despre care s-a scris mai puţin. Romania este o ţară cu un stat slab, mereu agresat, dar este mai ales o societate fără politică. Slăbiciunile statului au la origine și faptul că avem o politică moartă de , în care activează politicieni paralizaţi de spaime. Un leadership curajos ar putea da direcţia, ar putea inspira, motiva și trasa linii pentru un sens al acţiunii colective, pentru o direcţie în care merge ţara. Nu subvenţiile de la stat salvează o ţară sau o economie, ci infuzia de speranţă și sens, proiectarea unor speranţe.

Dar politica noastră este timorată, moartă de , mai ales atunci când intră în ani electorali, anii schimbărilor. Anul 2014 este anul în care se termină un ciclu politic, cei 10 ani de războaie ale președintelui cu sistemul. După aceste războaie avem un tablou al maximei incertitudini. Totul pare un haos, nici cei mai

frica

fricii

frici

Românie înfricoșată

frică

frică

3 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Vasile Dâncu

experimentaţi analiști nu pot spune cu certitudine ce va fi in viitor. O frică de viitor a cuprins întreaga scenă politică și absolut pe toţi actorii.

Una dintre cele mari este de a guverna și se întâmplă deja de aproape un deceniu. Chiar dacă au existat majorităţi consistente, politicienii au guvernat minimal, dominaţi de de a nu pierde puterea și tocmai din această cauză au pierdut-o, de fiecare dată. În 2014 nu se vor termina nici descentralizarea, regionalizarea, nici reforma Constituţiei, nici reformele din sănătate sau educaţie.

Am senzaţia că politicienii nu mai pot lua marile decizii nici dacă ar avea susţinere de 100%, deoarece s-a pierdut curajul asumării unei decizii care afectează viaţa unor mase mai mari de oameni. de a lua decizii este deja o dominantă a activităţii funcţionarilor publici din ultimii ani, nenumărate dosare sau licitaţii publice se împiedică în încăpăţânarea unui director din minister care se teme să semneze pe sume mari. de valorile politice conduce la un surogat de politică: războiul politic permanent între lideri, care devine raţiune de a fi pentru competiţie, ba chiar poate deveni surogat de program. Dominanta politicii noastre de peste două decenii este războiul politic între indivizi, personalizat, continuu reaprins de una din părţi, ca și cum ar fi o regie perfectă. Ai senzaţia că politicienii nu se opresc din acest continuu street fighting pentru a nu li se aduce aminte de ceea ce ar trebui să facă, consilierii lor politici sunt specializaţi doar în aceste tipuri de acţiuni. O de celălalt a început să cuprindă taberele aflate în conflict continuu, mai ales de când au început să intre pe bandă rulantă politicieni în pușcărie, „cu executare”. Sfârșitul mandatului politic a început a părea sinonim cu o catastrofă și bătălia de la urne devine tot mai mult o bătălie pe viaţă și pe moarte. de DNA sau de serviciile secrete îngheaţă sângele în venele politicienilor care vor căuta mai mult să-și asigure forme de protecţie decât să încerce a acţiona firesc, după planuri sau strategii necesare. Parlamentul a devenit, în ultimii ani, dominat de aceste frici și a făcut foarte multe greșeli dintr-o solidarizare, absurdă uneori, dar generată de spaima lui „mâine oricine poate fi următoarea victimă”.  (Continuare în pagina 7)

fricile

frica

frica

Frica Frica

frică

Frica

U GÂND 4

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

I have a dream!,

striga o tânără ucraineancă în mijlocul străzii stropite cu sânge. La capătul războiului lor nevinovat poate începe un război vinovat.

Ucraina, după retragerea lui Ianukovici a intrat într-o altă criză în care jocul nu mai este doar al ei. Rusia îi dansează cu tancurile la urechi, iar divizarea ţării umblă ca o fantomă între Est şi Vest.

5

Guvernul interimar se confruntă cu probleme grave, cu fracturi în societate şi o acută criza financiară. Fără un sprijin clar în afară de ei înşişi, ucrainienii trăiesc momente dramatice. Evenimentele se

SINTEZA nr. 1, decembrie 2013 - ianuarie 2014

desfăşoară cu o asemenea viteză încât este imposibil de prezis ce se va întâmpla.

Ceea ce este sigur, însă , este faptul că mai mult decât orice, în joc sunt vieţile ucrainienilor.

Iar visul încă nu se vede.

Cuprins ZOON POLITIKON Cu Valeriu Stoica, la un pahar de politică de Drăgăşani

COVER STORY

Unguri şi Români

8-59

70

Da svidania, Soci!

158-159

MERIDIAN Ucraina la răscruce de drumuri

SPORT LIFE

76

INTELLIGENT BUSINESS

PUNCT ZERO

IDEI LA EXPORT Lungul drum al iei către casă

105

DESTINE Ambasadorul unei Românii geniale

121

NEW AGE România, desprinde-te.

Totul depinde de alegere!

CONVORBIRI 129

AMINTIRI PENTRU VIITOR Războiul rece dintre România şi Ungaria

Originea (tehno) speciilor

Vasile S. Dâncu şi George C. Maior - Despre statul inteligent

160-168

84-93

136

VERDE Infidelităţi în lumea păsărilor

144

ARTE Arta şi banii

153

REPORTAJ

PUNCT ZERO Online-ul de după

170

Muntele de pubere

110-120

GOOD LIFE DINE & WINE Cea mai scumpă cafea din lume este „produsă” de o pisică

183

TRAVEL

BRANDS & TRENDS

De ce o iubim pe Adele?

186

MAŞINI & MOTOARE Automobilul autonom 6

190

SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Prin tainiţele craiului

176-182

Editorial

Revistă de cultură și gândire strategică

Director: Vasile Dâncu Redactor-șef: Caius Chiorean Senior editor: Ruxandra Hurezean Editori: Elena Nicolae, Traian Brad, Bogdan Stanciu, Marius Avram

Continuare din pagina 3

frică

O de a ajunge în opoziţie duce mereu la orice concesie, la motivarea oricărei migraţii politice, la legitimarea tuturor alianţelor. O de izolare politică străbate tot spectrul, de la stânga la dreapta. Intoleranţa la opoziţie este cu atât mai mare cu cât găștile grupurilor de interese au dezvoltat afaceri centrate exclusiv pe bugetul de stat, exact ca în perioada interbelică. În 2014, politicienii vor sta din nou cu bagajele la ușă, unii pentru a pleca în week-end la Monaco, alţii pentru a aștepta verdictele de la ANI sau Înalta Curte de Casaţie și Justiţie. În fine, mulţi vor aștepta în străinătate rezultatul alegerilor, pentru mai multă siguranţă.

O de diferenţiere politică a apărut mai nou, rod al unor teorii născute în staffurile electorale. Sfătuitori cu pregătiri și expertize luate din „almanahe” conving partidele sau candidaţii să schimbe culorile partidelor, siglele sau să se mute spre centru, pentru că o bătălie cu cărţile pe faţă ar face pe unul sau pe altul să piardă sigur. Astfel, sunt inventaţi și reinventaţi politicieni cu identităţi incerte și de asumare a identităţii politice duc la o guvernare managerială, o guvernare fără proiect sau opţiune ideologică. Moare astfel orice ideologie și dispare motorul motivaţional, speranţa și visul din politică. Rămâne doar gestiunea, mai bună sau mai rea, și o politică fără suflet.

O de idei și de faptul că nimeni nu este profet în ţara lui a cuprins firava noastra elită intelectuală. Elitele sunt incapabile să transmită mesaje în faţa unei neputinţe publice generalizate și a sentimentului pierderii controlului. Unii se retrag după zidurile universităţilor sau în turism academic planetar, alţii vorbesc la televizor fără să spună nimic. Sunt incapabili să facă o lectură a lumii care să reconstruiască un ethos.

Anul 2014 nu va fi un an care spulberă ceaţa și deschide o nouă eră, deoarece nimeni nu are curajul să riște, să vină cu un proiect. Suntem o societate politică înfricoșată, ce așteaptă o minune care să indice încotro trebuie mers, un toiag al lui Moise care să despartă apele. Între timp, nu politica este de vină pentru nefericirile noastre, ci lipsa de politică. O cu politicieni timoraţi este cea mai mare vulnerabilitate a statului. La 31 decembrie 2014 nu vom răsufla ușuraţi, nu vom scăpa de incertitudini, de ceaţă. Nu vom avea un leadership întărit și nici nu vom consemna sfârșitul unui război absurd sau renașterea politicii.

Se vor schimba unele poziţii, dar va rămâne și crisparea politicienilor nu va dispărea. va rămâne și oamenii politici vor continua să se miște ca și cum ar fi vii și nevătămaţi, fiindcă nu ucide, doar că nu te lasă să trăiești, cum spune un proverb oriental.

frică

frică

fricile

frică

Contributors: Maria Rus Bojan, Magor Csibi, Vasile George Dâncu, Maria Gál, Mircea Geoană, Dan Jurcan, Valentin Ionescu, Vasile Iuga, Claude Karnoouh, Barbu Mateescu, Sorin Mitu, Ion Mureșan, Luminiţa Paul, Ioan Aurel Pop, Ioan Es. Pop, Florin Popa, Călin Rus, Tudor Raţ, Alexandru Stermin, Ilie Ștefan, Eduard Ţone Art Director: Ciprian Butnaru Tehnoredactare: Rareș Olteanu, Isabela Muntean Corectură: Elena Gădălean Foto: Lorand Vakarcs, Dan Bodea SINTEZA folosește imagini: Agerpres, 123rf.com, dreamstime.com Publisher: Adrian Pop Director executiv: Mihaela Orban Revistă editată sub egida Asociaţiei Române pentru Evaluare și Strategie

ISSN 2359-8131 Adresa redacţiei: Cluj Napoca, 400495, str.Cometei, nr.1 email: revistasinteza@yahoo.ro Abonamente si informaţii la tel: 0733.333.800 Tipar: Toate drepturile asupra materialelor aparţin Asociaţiei Române pentru Evaluare și Strategie © ARES. Opiniile aparţin autorilor.

politică fricoasă

frica

7 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

frica Frica

Coperta şi pagina 23: prelucrări şi interpretări grafice după tablourile lui René Magritte.

Amanţii, 1928. Ulei pe pânză. 54 x 73.4 cm / litografie. The Museum of Modern Art, New York.

ZOOM faţă de ungur.

Frica românului ungurului faţă de român.

Cel puţin de la 1848 încoace, teama de celălalt a guvernat relaţiile dintre cele două mari şi refuzul comunităţi ale Transilvaniei. cunoaşterii reciproce nasc violenţă, nu e de mirare aşadar că destule episoade sângeroase s-au consumat în ultimele două secole de istorie comună. Şi totuşi, mult mai des a fost conflict tăcut şi nu luptă în Ardeal, ţinutul unde locuitorii au învăţat să fie familiari cu „duşmanul”.

Frica

8

SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

9 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

ZO OM

15 MARTIE. File din războiul nostru de 1.000 de ani cu ungurii

A

cum vreo 35 de ani, de 15 martie, am făcut două descoperiri interesante pentru acea vârstă: că şi sângele ungurilor este tot roşu şi că ungurii sunt destul de solidari. Evenimentul a fost dat de o bătaie în care i-am tras vreo doi pumni în nas lui Laszlo (tot Vasile), cel care avea să-mi devină, apoi prieten bun. Evident, pedagogul nostru maghiar m-a bătut doar pe mine, deşi Laci sărise la bătaie. Nu mi-am scos niciodată certificat de patriot, deoarece, peste vreun an, pedagogul maghiar l-a bătut pe Laci, după ce i-am strigat eu o înjurătură ungurească pe geam, imitându-l pe colegul meu de cameră.

Am cunoscut-o apoi pe Magda de care m-am îndrăgostit puţin, dar care mi-a tras odată o palmă, cu cel mai tare spirit milenarist de care sunt capabile unguroaicele. Rozalia era poetesă şi s-a îndrăgostit de mine, dar părinţii ei s-au mutat la Cluj şi ne-am pierdut, deşi cred mi-a fost dragă. Janos mi-a devenit prieten pentru că era la fel de încăpăţânat ca mine, era tare mândru, iar la internat, când vroia vreunul mai mare să ne umilească, săream la bătaie într-o frăţie anistorică şi, de regulă, ne ieşea.

Deşi până la 14 ani nu am schimbat vreo vorbă cu vreun ungur, crescut fiind într-un sat românesc de munte, i-am citit până la această vârstă pe Jokai Mor, Petőffi Sandor, Ady Endre, Méliusz József şi, mai ales, pe József Attila, unul din poeţii preferaţi ai tatălui meu, despre care tata îmi vorbea cu lacrimi în ochi. În armată l-am învăţat pe Arpi din Harghita să „vorbeşte româneşte”,

10 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

oricum armata era lungă, iar eu mă pregăteam să devin profesor. Nu ştiu de ce am făcut-o, pentru că, pe la 18 ani, cititor de istorie pasionat, vroiam să scriu o istorie a suferinţelor noastre în Ardeal dar, probabil, am considerat că Arpi, săracul, din satul lui de munte, nu avea cum să-i taie capul lui Mihai Viteazu acum vreo 400 de ani.

La facultate, profesorii unguri mi-au dat doar note maxime, ceea ce nu au făcut şi cu colegii noştri unguri, dar am considerat că este problema lor internă. Aici pe colega mea de grupă, unguroaica care avea spasmofilie, doar eu o ajutam să-şi revină, colegii maghiari se speriau de criza ei şi ieşeau afară. E adevărat, am cunoscut şi nişte vestale care se luptau să păstreze focul viu al spiritului maghiar, dar acest lucru nu ne deranja prea tare, pentru că echipa de fotbal, pe pariu, în care jucam, le lua în fiecare sâmbătă câte 25 de lei de om (respectiv contravaloarea a cinci beri) echipei de unguri în care juca prietenul nostru Paly, echipa de pe strada Arany Janos.

M-am însurat cu o fată din Mureş, care a citit o perioadă România Mare, dar s-a lăsat de lectură când a început să scrie Vadim Tudor despre mine că sunt ungur, gabor sau ţigan blond unguresc.

Apoi am făcut sute de cercetări despre relaţiile interetnice, am avut studenţi maghiari, o grămadă, la „Babeș-Bolyai”, am petrecute multe vacanţe în Harghita şi Covasna, m-am ocupat în guvern de minorităţi şi de românii de pretutindeni, am negociat cu UDMR, ne-am certat cu UDMR, am jucat fotbal cu UDMR la nişte negocieri şi le-am dat vreo cinci goluri.

Am fost la Budapesta de câteva ori, m-au enervat colegii de la Bucureşti că nu înţeleg relaţiile cu ungurii din Ardeal, l-am condus pe preşedintele Ungurariei prin România, m-au fluierat 300 de unguri când le-am spus, la Tuşnad, că autonomia din capul lor nu este chiar ceea ce se cultivă acum în Europa. Am vorbit din partea Guvernului României, cu drag, ungurilor care deschideau cu speranţă o universitate la Kolozsvar, Universitatea Sapientia.

Am scris multe declaraţii oficiale şi mesaje ale unor personalităţi politice de 15 martie, am scris discursuri cu uşor parfum naţionalist, am profilat lideri politici pentru orizontul de aşteptare al publicului din Ardeal.

Am fost în tribună la meciuri de fotbal cu Ungaria, am urmărit ani de zile comunicarea Budapestei privind Transilvania. Am condus şi proiectat o campanie electorală axată pe ideea solidarităţii transetnice, în numele reconstruirii comunităţilor din Ardeal.

M-au emoţionat gesturile de omenie ale unor unguri, m-au enervat aberaţiile unor politicieni unguri, am condamnat antreprenoriatul etnic românesc, dar şi unguresc.

Am condamnat şmecheriile unor politicieni din Bucureşti, care fac afaceri cu oligarhia maghiară şi sacrifică interesele partidelor ardeleneşti.

Prin crâşmele ardeleneşti am cântat cântece în care apar şi ungurii lui Horthy, nu în postura cea mai favorabilă, am cunoscut unguri care mi-au devenit prieteni imediat, am cunoscut mulţi intelectuali maghiari, pentru care mi-am păstrat cel mai mare respect, am cunoscut şi tâmpiţi unguri pe care i-am uitat repede.

ZO OM

Odată, în Mexic, am întâlnit nişte unguri, din Budapesta, şi ne-am bucurat atât de tare încât am tras un chef până spre dimineaţă, pentru că ne simţeam singuri într-o lume ostilă.

De aproape patruzeci de ani trăiesc tot felul de lucruri şi sentimente în războiul de 1.000 de ani cu ungurii.

Fiecare a trăit în felul lui această parte de viaţă pe care o împărţim, unguri şi români. În 2009 am avut o revelaţie: drama uciderii lui Marian Cozma devenea un eveniment care leagă România de Ungaria mai mult decât şedinţele comune de guvern, la care nu se hotărăşte nimic, mai mult decât autostrada din visele ardelenilor, mai mult decât simpozioanele de multiculturalism. Spuneam atunci: ne leagă, nu în sensul că ne înfrăţeşte, ci în sensul că pune în evidenţă graniţele unei lumi în care avem un destin comun.

Am descoperit lucrul care ne apropie cel mai mult, fără să fim fraţi: români şi unguri, suntem prizonierii unei lumi mici, pline de violenţă, corupţie şi barbarie. O lume unde speranţa moare în fiecare zi şi unde oamenii din Veszprem, Seghed, Nădlac, Deva şi Piteşti au ieşit cu lumânări în mâini, speriaţi. Nu ştiu câţi dintre ei auziseră înainte de Marian, handbalistul, sau înţelegeau ipocrizia bătăliei televiziunilor pentru audienţă, dar toţi au simţit că sunt singuri în faţa morţii, că statul care ar trebui să-i apere este doar o mascotă pe care conducătorii o folosesc pentru a merge la furat.

15 martie e sărbătoarea lor, a ungurilor de pretutindeni. Ungurii din Transilvania se îmbracă frumos, se duc la biserică, fac parade de port popular, se gândesc la o viaţă mai bună, unii visează să se întoarcă copiii lor plecaţi în Ungaria sau cine ştie pe unde prin Europa. Acestui vis al lor politicienii lor i-au dat numele de „autonomie”. Aşa sunt politicienii, ei dau nume ciudate viselor simple ale oamenilor. Dacă m-ar asculta, le-aş spune că au autonomie deja, ca şi românii, autonomia de a muri de foame, autonomia de a nu-şi putea termina studiile copiii lor dacă sunt de la ţară, autonomia de a fi la fel de săraci, autonomia de plânge, neauziţi, în limba maghiară.

Ca şi la noi, la români, şi politicienii lor se folosesc de asemenea sărbători ca să ia voturi, de aceea 11 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

spun tot felul de tâmpenii despre Trianon, despre românii cotropitori, după care fac afaceri cu politicienii de la Bucureşti, iar Trianonul nu le mai produce nicio durere până la următorul 15 martie.

Politicienii maghiari mai cunoscuţi dau declaraţii presei, declaraţii numai bune să-i facă pe români să se uite strâmb. Profesioniştii români ai vegherii contra pericolului maghiar cer şi ei la televizor să le interzică sărbătoarea. Eu însă nu pot să mă întristez când cineva găseşte energia

de a sărbători, chiar dacă este sărbătoarea ungurilor de pretutindeni.

M-au invadat amintirile din razboiul meu cu ungurii şi mă bucur să le spun: La Mulţi Ani! Boldog Születésnapot!

Să fiţi sănătoşi! Distracţie plăcută!

Mindenütt élnek magyarok!

P.S. Din 16 martie, orele 8.00, mai ales în zilele de lucru, ne întâlnim pe frontul războiului nostru de 1.000 de ani. n Vasile Dâncu

Prieteni şi duşmani Un studiu IRES privind percepţia relaţiilor interetnice ANGLIA

Care sunt ţările prietene ale României?

Ungaria redevine marele duşman.

75% 8% 11% 6%

Ţ

ara pe care românii o consideră în cea mai mare proporţie drept prietenă a României este Spania (88%), aceasta fiind urmată de Republica Moldova (85%), Italia (84%), Austria (82%) și SUA (80%).

Cele care sunt văzute drept mai puţin prietenoase cu România sunt Franţa (pe care 13% o consideră mai degrabă dușman, deși 78% o văd drept mai degrabă prieten), Marea Britanie (11% dușman vs. 75% prieten), Rusia (27% dușman vs. 50% prieten) și Ungaria (41% dușman vs. 43% prieten).*

GERMANIA 78% 9% 9% 5%

Un studiu realizat de Adriana Dâncu, Vasile Dâncu, Mihai Mocanu, Mihaela Orban

Datele fac parte din studiul „Prieteni şi duşmani. Percepţii ale relaţiilor interetnice în România”, realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES, martie 2013.

FRANŢA 78% 5% 13% 5%

Eşantion: 1.267 subiecţi, reprezentativ la nivelul populaţiei peste 18 ani din România.

Realizat prin metoda: CATI. Eroare: ± 2,8%.

Legendă: Mai degrabă prieten Nici prieten, nici duşman Mai degrabă duşman Nu ştiu + Nu răspund

SPANIA 88% 4% 4% 3%

12 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

SUA 80% 7% 7% 6%

RUSIA 50% 13% 27% 10%

AUSTRIA 82% 5% 6% 6%

UNGARIA 43% 9% 41% 7%

UCRAINA 62% 8% 18% 12%

MOLDOVA 85% 3% 7% 5%

BULGARIA 81% 7% 8% 5%

ITALIA

SERBIA

84% 4% 8% 4%

77% 6% 8% 9%

13 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

ZO OM

C

31%

8%

Nu ştiu

56%

Foarte proaste

Proaste

1%

Bune

Foarte bune

Ce părere aveţi despre relaţiile României cu Ungaria?

3%

u cât sunt mai în vârstă sau mai puţin educaţi, cu atât respondenţii tind să considere în măsură mai scăzută cum că Rusia i-ar fi mai degrabă dușman decât prieten României; atunci când vine vorba despre relaţiile cu Ungaria, în schimb, cu cât respondenţii sunt mai tineri, cu atât le evaluează mai pozitiv, în timp ce distribuirea conform școlarităţii rămâne valabilă. Respondenţii din Transilvania și Banat tind să evalueze relaţiile cu Ungaria într-o lumină mai pozitivă decât cei din sudul ţării și cei din Moldova. Relaţiile României cu Germania sunt văzute drept prietenoase în proporţii mai ridicate de către persoanele care nu au studii sau care au absolvit maxim opt clase, precum și de persoanele din mediul rural, la fel și cele cu Marea Britanie. În general, cu cât sunt mai tineri sau mai educaţi, cu atât respondenţii evaluează relaţiile dintre România și alte ţări drept mai degrabă de dușmănie.

Relaţiile României cu Ungaria sunt văzute drept bune de către 56% dintre persoanele intervievate, cărora li se adaugă 1% care consideră că sunt foarte bune. Aceste relaţii sunt văzute drept proaste sau foarte proaste de către 31%, respectiv 8% dintre persoanele intervievate. Femeile tind să evalueze aceste relaţii mai pozitiv decât bărbaţii, la fel persoanele sub 50 de ani, comparativ cu cele trecute de această vârstă. * Când vine vorba despre relaţiile României cu alte ţări ale Uniunii Europene, acestea sunt văzute drept bune de către 83% dintre intervievaţi, în timp ce 6% le văd drept foarte bune; în același timp, 9% le evaluează drept proaste, iar 1% drept foarte proaste. Nu apar diferenţe semnificative în percepţia participanţilor la studiu în funcţie de caracteristicile lor socio-demografice sau de mediul sau zona de rezidenţă.

14 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

ZO OM

30%

4%

Nu ştiu

58%

Foarte proaste

Proaste

6%

Bune

Foarte bune

Cum vi se pare că au fost relaţiile din ultimii ani dintre românii şi maghiarii din România?

2%

Relaţii interetnice în România.

Duşmanii se văd mai bine de departe?

Gândindu-se la relaţiile din ultimii ani dintre români și maghiarii din România, 58% spun că acestea au fost bune, în timp ce 6% consideră că au fost foarte bune; cumulativ, 34% dintre intervievaţi ar spune că acestea au fost mai degrabă proaste sau foarte proaste. Femeile tind să vadă aceste relaţii într-o lumină pozitivă în proporţie ușor mai ridicată decât bărbaţii, precum și persoanele cu vârste între 36 și 65 de ani comparativ cu cele mai tinere sau cu cele mai în vârstă. Cu cât sunt mai educaţi, cu atât respondenţii dau un răspuns pozitiv în proporţie mai ridicată la această întrebare. Respondenţii din Transilvania și Banat evaluează relaţiile dintre români și maghiarii din România drept foarte bune sau bune în cea mai ridicată măsură (72%), iar cei din Moldova în cea mai scăzută măsură (56%).

Datele culese de IRES relevă o părere foarte bună a locuitorilor români despre maghiari. Astfel, 73% dintre cei care au participat la sondajul de opinie declară că au o părere bună sau foarte bună despre acest grup etnic. O părere proastă despre maghiari se reflectă în proporţie mai mare în categoria persoanelor cu studii elementare (27,8%), decât în rândul absolvenţilor de studii medii (16,3%) și superioare (8,1%).

Ardelenii (69,7%), în general, declară în mai mare măsură decât locuitorii din zona de Sud (59,6%) și Moldova (60,6%) că au o părere bună despre etnicii maghiari.  15 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

16 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

ZO OM

Aţi fost vreodată în Harghita sau Covasna?

57% - DA

43% - NU

Obţinerea cetăţeniei maghiare de către etnicii maghiari din România

O proporţie semnificativă dintre participanţii la studiu, 57%, declară că au vizitat Harghita sau Covasna din diferite motive: concediu (25%), vizite la prieteni și rude (12%), afaceri (7%) sau au fost doar în trecere (25%). În acest context, subiecţii se declară interesaţi în foarte mare măsură de vizitarea celor două judeţe în scopuri turistice (82%). Din nou, tinerii manifestă o atitudine mai deschisă, 91% dintre cei între 18 și 35 de ani fiind interesaţi de a vizita Harghita sau Covasna, spre deosebire de alte categorii de vârstă, unde acest interes este mai puţin intens: 36-50 ani – 85,4%, 51-65 de ani – 81%, peste 65 de ani – 64,6%.

De asemenea, concomitent cu creșterea gradului de educaţie, crește și interesul turistic pentru cele două judeţe cu populaţie majoritar maghiară.

Mai bune

La fel

Mai proaste

Nu ştiu

Nu răspund

Cum credeţi că sunt relaţiile dintre românii şi maghiarii din România comparativ cu felul în care erau înainte de 1989?

32%

22%

38%

7%

1%

Relaţiile dintre românii și maghiarii din România sunt privite drept mai bune decât înainte de 1989 de către 32% dintre respondenţi, respectiv mai proaste de către 38% dintre participanţii la studiu. Proporţii mult mai mari dintre tinerii între 18 și 35 de ani consideră că relaţiile dintre cele două etnii sunt mai bune în prezent, decât cele din rândul persoanelor peste 65 de ani – 26,5%.

17 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Deși cei mai mulţi dintre români, 52%, privesc obţinerea dublei cetăţenii de către maghiari cu ochi buni, o proporţie însemnată a participanţilor la studiu dezaprobă această posibilitate pe care o au maghiarii din România (părere proastă + foarte proastă – 41%).

Părerile pozitive despre posibilitatea maghiarilor din România de a obţine dublă cetăţenie se reflectă mai intens în rândul tinerilor (18-35 de ani – 57,6%), scăzând concomitent cu creșterea în vârstă a respondenţilor (36-50 de ani – 42,8%, 51-56 de ani – 41,2%, peste 65 de ani – 35,4%).

Regiunea în care locuiesc persoanele care au participat la studiu pare, de asemenea, să influenţeze opinia publică în ceea ce privește deţinerea dublei cetăţenii de către maghiarii din România. Astfel, proporţii mai mari dintre respondenţii din Sud și Dobrogea (33%), respectiv Moldova (34,3%), declară că au o părere proastă despre acest aspect decât transilvănenii și bănăţenii (24,4%).

Gestul unor președinţi de consilii judeţene din Transilvania de a cere cetăţenia maghiară este profund dezaprobat de către români – 70%. Mai mult, majoritatea respondenţilor, 56%, consideră că aceștia își vor schimba atitudinea faţă de România după obţinerea cetăţeniei maghiare. n

PROIECTĂM ROMÂNIA PENTRU VIITOR

Publicitate

PROIECTĂM ROMÂNIA PENTRU VIITOR

18 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

ZO OM

Membri ai familiei maghiari?

Prieteni maghiari?

Vecini maghiari?

politici maghiari?

Reprezentanţi

85% 46% 78% 80% 71% -13% -51% -21% -19% -27%

DA NU

Nu răspund

Nu ştiu

Proastă

Foarte proastă

Dvs. personal, ce părere aveţi despre maghiari?

Bună

Per ansamblu, cifrele nu relevă atitudini ostile faţă de maghiari, majoritatea românilor fiind de acord să aibă colegi de muncă maghiari (85%), vecini maghiari (78%), prieteni maghiari (80%) și chiar membri ai familiei maghiari (71%). Românii sunt mai rezervaţi, însă, în ceea ce privește reprezentarea politică de către liderii maghiari (51% nu ar accepta să aibă reprezentanţi politici maghiari).

Gradul de acceptare a unor colegi de muncă de etnie maghiară crește concomitent cu nivelul de educaţie astfel: fără școală - opt clase - 69%, studii medii – 84,9%, studii superioare – 96,5%. De asemenea, tendinţa de acceptare a unor colegi de etnie maghiară se manifestă mai puternic în rândul orășenilor, dar și al locuitorilor din zona Ardealului.

Femeile, în măsură mai mare decât bărbaţii și persoanele cu studii superioare, în măsură mai mare decât cele cu un grad mai scăzut de educaţie, declară că ar accepta să aibă reprezentanţi politici maghiari.

Acceptarea unor vecini maghiari se manifestă mai puternic în rândul persoanelor cu studii superioare (91,9%), a celor care locuiesc în orașe (84%) și a celor care locuiesc în zona Transilvaniei și a Banatului (89,6%).

Prietenia cu etnicii maghiari este în proporţie mai mare acceptată de către respondenţii cu studii superioare, locuitorii din mediul urban și locuitorii din Transilvania și Banat.

50% dintre participanţii la studiu consideră că rolul UDMR în politica românească este unul negativ, și doar 39% că acesta este unul pozitiv. Tinerii cu vârste până în 35 de ani declară în proporţie de 41,6% că rolul UDMR este pozitiv, în timp ce proporţii mult mai mici dintre persoanele mai în vârstă împărtășesc această opinie.

Foarte bună

Distanţa socială dintre românii şi maghiarii din România.

UDMR este privită ca ţap ispăşitor

Colegi de muncă maghiari?

Aţi accepta să aveţi...

10% 63% 16% 7% 2% 1%

19 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

ZO OM

Interesante sunt aspectele surprinse în studiile sociologice legate de autodefinire și heterodefinire.

Pentru a descrie grupul etnic din care fac parte, românii aleg, în cele mai mari proporţii, caracteristicile „primitori” – 67%, „harnici” – 47%, „cumsecade” – 40%, „inteligenţi” – 29%, religioși – 17%. În același timp, românii sunt descriși de către maghiari drept, în primul rând, „religioși” – 45%, „cumsecade” – 41%, „primitori” – 36%, „uniţi” – 18% și „ipocriţi” – 16%.

Românii sunt văzuţi drept harnici de 14% dintre maghiari, cu toate că 47% descriu membrii propriului grup etnic astfel și inteligenţi de către 8% (vs. 29%). În același timp, maghiarii îi văd pe români drept mai uniţi decât se consideră ei înșiși – 18% vs. 5%, mai ipocriţi – 16% vs. 4% și mai religioși – 45% vs. 17%.

Cum îi văd maghiarii pe români?

Cumsecade

29,6% 4,1% 6,6%

29,3% 5,7% 5,6%

Egoişti

1,7% 3,1% 1,6%

4,1% 1,7% 2,4%

Primitori

34,4% 20,8% 6,0%

17,3% 11,3% 7,3%

7,0%

0,5% 4,3% 2,7%

Inteligenţi

13,0% 8,5%

Harnici

11,1% 21,3% 14,8%

3,1% 5,7% 5,6%

Leneşi

1,8% 1,8% 1,7%

3,2% 2,6% 1,1%

Întreprinzători

0,7% 3,8% 3,9%

2,4% 3,3% 4,7%

Delăsători

1,0% 4,9% 3,6%

1,4% 2,8% 0,4%

Demni de încredere

1,2% 2,8% 5,6%

1,7% 3,0% 4,7%

Ipocriţi

0,7% 1,3% 2,0%

3,7% 7% 5,3%

Modeşti

1,2% 3,9% 5,8%

0,8% 1,7% 2,7%

Orgolioşi

0,4% 1,4% 2,2%

0,8% 3,0% 3,3%

Cinstiţi

2,5% 4,1% 7,1%

2,5% 4,0% 4,2%

Hoţi

0,7% 1,0% 2,0%

1,0% 2,4% 3,1%

Uniţi

0,6% 1,7% 2,7%

5,6% 5,9% 6,4%

Dezbinaţi

1,5% 1,7% 4,9%

2,7% 4,3% 5,6%

Religioşi

1,9% 5,2% 11,1%

12,0% 18,4% 14,8%

Civilizaţi

0,6% 1,3% 3,7%

0,5% 1,0% 2,7%

Înapoiaţi

0,4% 0,1% 1,4%

0,7% 1,9% 4,2%

Curaţi

0,3% 0,8% 2,4%

0,3% 0,7% 2%

Ostili

0,3% 0,4% 0,3%

3,6% 3,7% 3,1%

Proşti

0,3% 0,7% 0,9%

1,0% 0,9% 1,1%

Superstiţioşi

0,1% 0,8% 0,7%

1,5% 4,2% 5,8%

Murdari

0,1% 0,0% 0,4%

0,3% 0,3% 1,1%

20 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

prima menţiune

a doua menţiune

a treia menţiune

prima menţiune

a doua menţiune

a treia menţiune

Barometrul Relaţiilor Interetnice, Metro Media Transilvania, 2001

Cum se văd românii pe ei înşişi?

ZO OM

Maghiarii descriu membrii grupului etnic din care fac parte alegând, în cele mai mari proporţii, următoarele caracteristici: „harnici” – 47%, „primitori” – 40%, „cumsecade” – 37%, „cinstiţi” – 27% și „demni de încredere” – 26%. În același timp, românii îi descriu pe maghiari drept, în primul rând, „uniţi” – 35%, „harnici” – 30%, „orgolioși” – 26%, „civilizaţi” – 26% și „egoiști” – 22%.

Românii consideră că maghiarii sunt primitori în proporţie de doar 14% (comparativ cu 40% în cazul autodefinirii); de asemenea, doar 19% îi văd drept cumsecade (vs. 37%), 11% drept cinstiţi (vs. 27%) și 8% drept demni de încredere (vs. 26%). În același timp, și românii consideră că maghiarii sunt uniţi în proporţie semnificativ mai ridicată decât ei înșiși, aceasta fiind trăsătura pe care cei mai mulţi respondenţi o văd drept definitorie pentru acest grup etnic – 35% vs. 13%. Cu toate că și românii îi descriu în proporţie mare pe maghiari drept harnici, o fac în proporţie cu 17% mai scăzută decât ei înșiși.

Cum îi văd românii pe maghiari?

Cumsecade

25,2% 6,4% 5,3%

13,8% 3,3% 2,2%

Egoişti

2,4% 1,2% 2,0%

11,7% 5,8% 5,0%

Primitori

19,0% 14,8% 6,6%

6,1% 6,3% 1,5%

Inteligenţi

4,5% 4,7% 4,3%

6,0% 3,8% 2,9%

Harnici

15,3% 19,3% 12,1%

12,8% 9,0% 8,4%

Leneşi

0,2% 0,5% 0,4%

0,8% 0,8% 0,9%

Întreprinzători

1,5% 4,5% 5,0%

3,3% 6,3% 3,8%

Delăsători

0,2% 0,5% 0,2%

0,5% 0,8% 0,3%

4,5% 8,4% 13,2%

1,3% 3,5% 2,7%

Ipocriţi

0,7% 1,4% 1,6%

3,6% 3,8% 4,6%

Modeşti

3,7% 2,9% 3,4%

1,4% 2,1% 1,4%

Orgolioşi

1,3% 2,6% 2,0%

6,3% 7,2% 12,1%

5,2% 9,3% 12,3%

2,5% 4,4% 4,3%

Hoţi

0,0% 0,5% 0,2%

0,6% 0,8% 1,2%

Uniţi

4,9% 4,0% 3,7%

13,0% 13,0% 9,4%

Dezbinaţi

3,4% 3,3% 4,8%

3,3% 4,9% 3,8%

Religioşi

2,4% 5,5% 4,6%

0,6% 4,6% 4,4%

Civilizaţi

2,5% 6,0% 8,9%

3,9% 8,7% 13,7%

Înapoiaţi

0,2% 0,2% 1,1%

0,2% 0,3% 0,7%

Curaţi

1,3% 2,9% 6,8%

1,1% 4,3% 8,9%

Ostili

1,2% 0,7% 0,5%

5,8% 5,1% 4,4%

Proşti

0,2% 0,0% 0,4%

0,3% 0,2% 0,5%

Superstiţioşi

0,3% 0,3% 0,7%

0,6% 0,7% 1,9%

- - -

0,2 0,5 1,0

Demni de încredere

Cinstiţi

Murdari 21 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

prima menţiune

a doua menţiune

a treia menţiune

prima menţiune

a doua menţiune

a treia menţiune

Barometrul Relaţiilor Interetnice, Metro Media Transilvania, 2001

Cum se văd maghiarii pe ei înşişi?

ZO OM

15 martie – ce facem?

În cadrul studiului, procente similare dintre respondenţi au declarat că este bine, respectiv rău ca cetăţenii români de etnie maghiară să sărbătorească Ziua Ungariei (48% vs. 45%). Optica pozitivă despre sărbătorirea acestui eveniment este mai bine reprezentată în rândul bărbaţilor decât în cel al femeilor (51,8% vs. 44,1%), respectiv în rândul persoanelor cu studii superioare (55,1%) decât în cazul celor cu studii medii (45,6%) sau elementare (44,9%). Înaintarea în vârstă determină creșterea proporţiilor persoanelor care consideră că sărbătorirea Zilei Ungariei este un lucru rău. Astfel, în timp ce proporţia tinerilor care au această opinie este de doar 24,9%, ea crește progresiv, în cazul persoanelor de peste 65 de ani ajungând la 63,3%.

Cine credeţi că are dreptate în "scandalul steagurilor"?

48% 45% 2% 2% 3%

Nu răspund

Nu ştiu

Cei care susţin folosirea lui

Cei care se opun folosirii steagului

Nu răspund

Nu ştiu

Nici bine, nici rău

Este rău

Este bine

Consideraţi că este bine sau rău ca cetăţenii români de etnie maghiară să sărbătorească Ziua Ungariei?

68% 17% 11% 3%

Guvernăm împreună Includerea UDMR la guvernare prin recenta reconfrigurare de pe scena politică din România este mai puţin acceptată de către majoritate. Mai mult de jumătate dintre participanţii la studii realizate de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES în perioada configurării majorităţii guvernamentale au o părere proastă despre cooptarea UDMR la guvernare.

Procentul este aproape identic cu nivelul opiniilor defavorabile cu privire la rolul UDMR în politica românească.

Ce părere aveţi despre posibilitatea ca UDMR să intre la guvernare?

4% 35% 31% 24% 5% 1%

22 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Nu răspund

Nu ştiu

Foarte proastă

Proastă

Bună

Foarte bună

Nu răspund

Nu ştiu

3-4 martie

Foarte proastă

Proastă

Bună

Foarte bună

24 februarie

5% 38% 28% 25% 4% 1%

Unguri şi români

Ungurii. Cine sunt ei?

24

Câte ceva despre români şi maghiari în trecut…

26

Românizarea oraşelor transilvane

29

1940 - Anul remaghiarizării brutale a Transilvaniei de Nord

31

Românii şi maghiarii un cuplu de coşmar?

34

Români şi maghiari în universităţi. Împreună, dar separaţi

38

Relaţiile interculturale din România – o perspectivă psihosociologică

40

Toleranţa ca paradigmă etnică

43

Lunga guvernare a UDMR

45

Cum votează etnicii maghiari la prezidenţiale?

46

Politica naţionalistă a Ungariei

48

Ungaria: alegeri parlamentare fară miză reală

49

Nemeth Zsolt între Balvanyos şi China

51

Multiculturalismul în Europa. În agonie

53

Taximetristul şcoală

59

Raporturile româno-maghiare au în urmă o istorie palpitantă, complicată, plină de conflicte și de concilieri, de atitudini egoiste și de generoase deschideri, ca viaţa. Traiul în vecinătate și, adesea, în aceleași comunităţi ne-a determinat să cunoaștem, să ne 23neSINTEZA # 3, martie-aprilie 2014examinăm reciproc, să ne urâm și iubim în același timp.

ZO OM

Ungurii. Cine sunt ei?

Povestea originii poporului maghiar – cum este cazul oricărui popor – se pierde în negura timpului. Nu a ajutat deloc nici faptul că, din cauza unor teorii considerate astăzi eronate, timp de secole, locul lor de origine a fost căutat foarte departe de ceea ce considerăm azi teritoriul de formare al acestui popor.

Î

n acest moment, comunitatea academică maghiară consideră că limba maghiară face parte din limbile uralice, iar naţiunea maghiară este cea mai numeroasă populaţie din această grupă. Limbile uralice sunt vorbite de circa douăzeci şi cinci de milioane de oameni. În comparaţie, vorbitori de limbi indo-europene (grupă din care face parte şi limba română) sunt peste trei miliarde. În jurul anului 3000 î.e.n., limbile uralice s-au divizat în grupul finougric şi cel samoed. Popoarele samoede trăiesc astăzi în Siberia de nord şi sunt în pragul dispariţiei (multe limbi din această grupă nu mai există).

O mie de ani mai târziu s-a destrămat şi unitatea fino-ugrică: o parte a populaţiei s-a mutat la vest de Munţii Ural, formând grupul finopermic, din care s-au născut limbile permice (vorbită de udmurt şi komi) şi cele balto-finice (adică finlandezii, estonienii, carelienii, dar şi laponii, cheremişii ori mordvinii).

Populaţia ugrică (sau ugriană) a rămas pe loc, la est de Munţii Ural şi în zona Transuralică.

Stepele din această zonă au fost ideale pentru creşterea animalelor, dar erau potrivite şi pentru agricultură.

Arheologii presupun că populaţiile ugrice erau, în epoca bronzului, purtătorii culturii Cercascul, de tip 24 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Andronovo, caracterizată prin case de lemn adâncite parţial în pământ (semibordeie). Ei practicau atât înhumaţia, cât şi incineraţia. În secolul XII î.e.n., din cauza schimbărilor climaterice (zona a fost parţial inundată şi nu putea asigura traiul unui grup numeros) s-a destrămat unitatea ugrică, o parte din populaţie mutându-se spre sud.

Din aceştia s-a format ulterior poporul maghiar, iar din cei rămaşi popoarele hanti (conform datelor recensământului oficial din

2010, astăzi trăiesc vreo douăzeci de mii, dintre care puţin peste zece mii vorbesc limba, restul s-au rusificat) şi manşi (din această etnie au mai rămas circa unsprezece mii de persoane, potrivit aceluiaşi recensământ).

Actualmente, popoarele hanti şi manşi trăiesc în Disctrictul Autonom HantiManşi din Rusia, situat pe o parte şi alta a râului Ob. Părăsirea definitivă a teritoriilor de rezidenţă nu se făcea la voia întâmplării. Odată obişnuite cu locul găsit, popoarele, chiar şi cele nomade, căutau sălaşuri noi doar în situaţii de urgenţă: atunci când atacul unui alt popor le ameninţa cu nimicirea sau când schimbările climaterice nu mai permiteau asigurarea traiului pe meleagurile respective.

Trebuie să amintim de cealaltă teorie legată de originile poporului maghiar, acceptată timp de sute de ani chiar şi de către oamenii de ştiinţă ai vremurilor respective: originea comună a maghiarilor şi hunilor. Potrivit lui Anonymus, autorul unei cronici a maghiarilor la începutul secolului XIII (sau mijlocul secolului XII, potrivit istoriografiei româneşti), maghiarii, odată cu descălecatul, se întorc pe teritoriul ocupat de strămoşul lor, Attila, regele hunilor. El afirmă că o parte a acestui popor se retrage în Asia (sec.V), unde va forma, împreună cu cei rămaşi acolo, poporul maghiar, întorcându-se sub conducerea lui Árpád, secole mai târziu, adică în 895.

Această variantă a fost pusă sub semnul întrebării

ZO OM

n Hunii

acum un secol şi jumătate, iar, în acest moment, originea fino-ugrică este cea oficială.

Dintre popoarele fino-ugrice doar trei au reuşit să-şi formeze propriul lor stat independent: Ungaria, Finlanda şi Estonia, alte seminţii trăiesc în republici ruse (cum ar fi Republica Mari, Republica Udmurt, Republica Mordvin), în districte sau alte formaţiuni administrative mai mult sau mai puţin autonome în Rusia, Suedia ori Norvegia. Aceste popoare îşi trimit reprezentanţii la Congresul Fino-Ugric, organizat din patru în patru ani.

Totuşi, în ultima vreme, cercetările antropologice au arătat că poporul maghiar – ca şi celelalte popoare de altfel – s-a format prin combinarea mai multor elemente etnice, printre care se presupun şi rădăcini asiatice de origine turcică.

O altă teorie, de data aceasta respinsă unanim de lumea ştiinţifică maghiară, este a originii sumeriene. Bazându-se pe nişte elemente lingvistice vagi, s-a ajuns la „concluzia” că limba maghiară este apropiată de cea sumeriană. În promovarea acestei teorii mai aparte a avut rol important scriitorul clujean István Szőcs, care a publicat în 1979 la prestigioasa editură Kriterion studiul (volumul) întitulat „Nava de mătase” (Selyemsárhajó), un volum care la vremea respectivă era aprig dezbătut de lumea culturală maghiară.

Ungurii ajung în Transilvania În jurul anului 550, stepele ruseşti au fost martorele unui nou conflict în urma căruia populaţia maghiară a fost nevoită să-şi părăsească teritoriile, 25 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

mutându-se la Vest de munţii Ural, în zona de izvoare a râului Don. Ulterior, împinşi de alte popoare migratoare, ungurii ajung la sfârşitul secolului VII în zona Transilvaniei.

Cea mai controversată problemă a acestei perioade, din punct de vedere istoriografic, se leagă de prezenţa – sau absenţa – românilor (vlahilor) pe aceste meleaguri, mai ales în Transilvania. Discuţia (sau mai bine zis lipsa dialogului) are conotaţii care depăşesc cu mult sfera istoriei: cele două teorii au fost folosite timp de sute de ani în lupta politică.

De partea maghiară – printre altele – teoria imigraţiei a stat la baza neacordării anumitor drepturi: fiind consideraţi venetici (potrivit teoriei imigraţioniste), românii au fost excluşi din viaţa politică. În schimb, teoria continuităţii a fost unul dintre elementele-cheie în lupta românilor din Transilvania pentru emanciparea naţională. Mai mult, această teorie a fost un argument important pentru cererile teritoriale româneşti, în timpul tratativelor pentru stabilirea graniţelor, la încheierea Primului Război Mondial.

Din păcate, ambele teorii prezintă probleme încă de la început: concluziile fiind formulate primele, rolul arheologiei, lingvisticii şi al altor ştiinţe legate de istorie fiind doar acela să aducă argumente în plus pentru teoria deja formulată.

Teoria continuităţii se bazează pe gândirea logică (dacă au trăit aici latini, este logic că poporul român, de sorginte latină, să fie urmaşul acestora), pe descoperiri arheologice (aşezări cu piese de factură postromană, faimoasa inscripţie

„Ego Zenovius votum posui” etc.) şi pe izvoare scrise (mai ales opera maghiarului Anonymus şi celebrele lui trei cuvinte – „Gelou quidam blachus” –, deseori amintite).

Teoria imigraţionistă are şi ea propriul arsenal, aproape identic.

Adepţii acesteia folosesc gândirea logică (într-o perioadă de un secol şi jumătate nu a putut avea loc romanizarea), vestigiile arheologice (mai ales după secolul VI dispare materialul de factură romană şi postromană) şi, desigur izvoarele scrise (Anonymus este contestat vehement, considerându-se că majoritatea personajelor sunt propriile lui creaţii, numele lor – în multe cazuri – fiind derivate din denumiri de localităţi sau râuri contemporane cu autorul).

Aşadar, concluziile celor două părţi diferă în totalitate, ele aflându-se în opoziţie. Astfel, fiecare reprezentant al istoriografiei care se ocupă de această perioadă, înarmat cu datele unei cercetări multiseculare, poate, fără probleme, să demoleze argumentele părţii opuse. Singura problemă este că afirmaţia este valabilă şi invers.

Oricine ar fi fost primul pe aceste meleaguri, cert este că triburile maghiare în anul 895/896 şi-au făcut apariţia în bazinul carpatic. n Fragmente din lucrarea „O istorie a maghiarilor”, autori Ferenc PállSzabó (coordonator ştiinţific), Sándor Pócsai, Dr. Ciprian Rad, Dr. ÉvaAndrea Váradi, Dr. László Wellmann.

Volumul a apărut în 2014 la Editura Világhírnév din Cluj, sub coordonarea lui Szabó Csaba, fondatorul clubului Media „Cerbul Alb"

ZO OM

Câte ceva despre români şi maghiari în trecut…

Raporturile româno-maghiare au în urmă o istorie palpitantă, complicată, plină de conflicte și de concilieri, de atitudini egoiste și de generoase deschideri, ca viaţa. Traiul în vecinătate și, adesea, în aceleași comunităţi ne-a determinat să ne cunoaștem, să ne examinăm reciproc, să ne urâm și iubim în același timp.

P

rima mărturie a unor contacte româno-ungare este cuprinsă în Gesta Hungarorum („Faptele ungurilor”), lucrare elaborată de un cronicar anonim al unui aproape la fel de anonim rege Bela, cândva prin secolul al XI-lea, reluată ulterior, dar referitoare la întâmplări de până la anii 1050-1060.

Cronicarul (notarul) maghiar, cu studii la o universitate occidentală (poate din Italia), spune că o ceată de unguri a trecut, probabil după anul 900, dinspre Bihor „dincolo de pădure” (= ultra silvam sau trans silvam), unde a întâlnit o ţară bogată, cu câmpuri cultivate, cu sare și materii sărate, cu aur prezent până și în nisipul râurilor, locuită de români și slavi, ţară în care domnia o avea un anumit român, ducele (voievodul) Gelou.

De aici au pornit și neînţelegerile dintre istoricii români și cei maghiari: aceștia din urmă afirmă că totul nu ar fi decât o contrafacere, fiindcă românii nu puteau fi în anul 900 în Transilvania, pe când românii spun că nu este nimic mai firesc decât prezenţa românilor latinofoni aici, pe locurile fostei provincii romane Dacia, unde 26 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

s-a plămădit poporul român…

Dincolo de dispute, prezente mereu între cele două popoare, viaţa a decurs normal. Între secolele XI-XIII, după cucerirea Banatului și părţilor vestice (numite ulterior Partium), Transilvania a devenit provincie (voievodat) a Regatului Ungariei până la destrămarea acestuia, sub loviturile otomanilor, în 1541. Primele menţiuni scrise despre români nu-i pomenesc pe aceștia decât în postura de victime cărora li se răpește ceva sau de condamnaţi pentru „fărădelegi”. Deși au fost acceptaţi o vreme în structurile puterii (ca participanţi la adunările ţării), alături de nobili, de sași și secui, românii au fost trataţi, în general, ca popor cucerit cu sabia și supus.

Discriminarea a fost iniţial socială și confesională (nimeni nu putea stăpâni pământ fără act scris de donaţie regală; numai catolicii puteau fi nobili adevăraţi), dar, din secolul al XV-lea, românii (ortodocși) au ajuns să fie asupriţi și sub aspect etnic, iar această asuprire etnică s-a accentuat apoi mereu. Discriminarea a generat reacţii de apărare, uneori violente, încercări de reluare a bunurilor răpite, cotropiri de hotare abuzive, incendieri etc., încât

românii apar înaintea legii celei noi ca „răufăcători”. Acei posesori români de sate (puţini ca număr), care s-au pus în slujba regalităţii și au reușit să aibă documente pentru pământurile lor, au ajuns nobili, unii au trecut chiar la catolicism și au ocupat funcţii importante în comitate, în voievodat și în regat. Este cunoscut exemplul lui Iancu de Hunedoara, al cărui fiu (Matia Corvin) a devenit chiar regele al Ungariei. Aceștia s-au desprins din sânul neamului lor. Între 1541 și 1688, Transilvania (unită cu părţile vestice) a fost principat autonom sub suzeranitatea Porţii otomane.

Acum, discriminarea românilor a fost consfinţită prin documente cu putere de lege. Ţara a fost condusă de trei naţiuni (ungurii, sașii și secuii) și patru confesiuni (calvină, luterană, unitariană și catolică). Românii ortodocși – majoritatea populaţiei – nu se regăsesc nicăieri în eșichierul puterii, ei fiind consideraţi răbdaţi (acceptaţi) în ţară „până va dura bunul plac al principilor și cetăţenilor”. La 1599-1601, Mihai Viteazul – singurul principe care a condus Transilvania în nume românesc – a încercat să-i ridice pe români la egalitate cu naţiunile și religiile privilegiate, dar fără succes. Din 1688 până la 1918, Transilvania a fost – sub forme diferite – parte a puterii Habsburgilor și, în tot acest timp (aproape două secole si jumătate), discriminarea s-a adâncit, încât românii și-au organizat o mișcare de emancipare naţională, ca toate celelalte popoare asuprite din imperiul austriac și apoi din dubla monarhie.

Chiar și unirea cu Biserica Romei (1697-1701) a fost privită de români ca o formă de emancipare, de accedere

ZO OM

n Avram Iancu în mijlocul moţilor

spre egalitate cu naţiunile privilegiate, adică spre demnitate. Dar nu a fost așa. Astfel, secole la rând – pentru unele zone, aproape un mileniu – românii veniţi în contact cu ungurii au fost trataţi ca supuși, nedemni de a fi cetăţeni cu drepturi depline, fără școli susţinute de stat, fără drept de a clădi biserici în orașe și de a locui acolo, de a învăţa meserii și de a ocupa funcţii publice etc. Singurele lor „drepturi” erau munca tăcută și fără de odihnă, plata dărilor către stat (rege), nobili și (uneori) biserica catolică și serviciul militar. Astfel, românii erau principalii purtători ai sarcinilor publice (adică ei întreţineau statul, societatea), dar erau socotiţi locuitori de mâna a doua, cu drepturi limitate. Discriminarea i-a adus în situaţia a fi un popor fără elite 27 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

(cu excepţia preoţilor, aflaţi și ei în situaţia materială a ţăranilor iobagi), fără știinţă de carte (frecventau, unii, doar școlile confesionale) și, mai ales, fără averi, adică fără baza materială a puterii. Toate acestea au creat în rândul românilor o mentalitate de supuși sau de slugi, iar în rândul maghiarilor (cărora li s-au adăugat, din secolul al XIX-lea și secuii) o mentalitate de stăpâni sau de dominatori. La începutul secolului al XX-lea, dacă este să facem un soi de bilanţ, poporul român era cel din urmă dintre popoarele de bază ale Transilvaniei: era, categoric, cel mai numeros (două treimi din toată populaţia), cel mai sărac, cel mai puţin instruit, cel mai dispreţuit etc. Firește, stăpânii afirmau că totul se datora inferiorităţii ancestrale și intrinseci a „valahilor”, dar judecătorii imparţiali – și erau de-acum destui – puneau în lumină discriminarea multiseculară, care-i ţinuse pe români în înapoiere.

Când ţi se inoculează timp de generaţii întregi ideea că ești incapabil, leneș și prost, începi să crezi și tu acest lucru și să te porţi ca atare…

După 1918, lucrurile s-au inversat din multe puncte de vedere:

Transilvania, conform deciziei majorităţii populaţiei (două treimi dintre locuitori), luate la 1 Decembrie 1918 și confirmării marilor puteri (la Conferinţa Păcii de la Paris, din 1919-1920), a devenit parte integrantă a Regatului României, românii au ajuns stăpâni, iar maghiarii au devenit, pentru prima oară în istoria lor, minoritate naţională și religioasă.

România s-a angajat să respecte, la insistenţele marilor puteri și conform unor angajamente luate de participanţii la Marea Adunarea Naţională de la Alba Iulia, un cod al drepturilor minorităţilor, pe care le-a prevăzut în mare măsură și în Constituţia din 1923. Firește, ca întotdeauna, de la litera legii până la aplicarea ei este o diferenţă. Au fost și români destui care au considerat că venise momentul istoric mult așteptat de a se răzbuna pe secolele de umilinţe, de bătăi, de privări de libertate și de bunuri, de dispreţ și batjocură. Natural, aceștia (chiar dacă unii suferiseră ei înșiși înainte de 1918), neputându-se răzbuna pe vinovaţii de odinioară, își vărsau năduful pe urmașii celor demult, care nu aveau nicio vină! 

ZO OM

n Marea Adunare de la Blaj - 1848

Au fost și maghiari orgolioși și sfidători, care au refuzat recunoașterea autorităţii statului român, au îndemnat la ură și răzbunare, au continuat proferarea injuriilor la adresa românilor, a capacităţilor lor creative, de muncă și de organizare. De exemplu, la înfiinţarea universităţii românești din Cluj, în 1919, s-a scris și s-a spus clar ca „întreprinderea valahă” nu va putea fi decât un eșec de proporţii, fiindcă românii nu sunt capabili de muncă intelectuală, de cercetare, de educare superioară. Mai mult, după recunoașterea internaţională a apartenenţei Transilvaniei la România, s-a insinuat sau s-a spus de-a dreptul că românii vor duce la pierzanie această provincie frumoasă și bogată, „floarea” Ungariei de odinioară, văduvită de „opinca valahă”! Până la urmă, în viaţa cotidiană a epocii interbelice, la nivelul comunităţilor de jos, în ciuda agitaţiilor politice și a creșterii revizionismului, lucrurile păreau mai liniștite. Anul 1940 a venit pentru România ca un trăsnet: aproape jumătate din ţară a fost dată pe tavă străinilor (o parte Uniunii Sovietice, alta Ungariei și alta Bulgariei).

Ungaria hortistă a primit, prin dictatul (numit eufemistic „arbitraj”) de la Viena, jumătate din Transilvania, cu majoritate etnică românească. În acest fel, între 1940 și 1944, violenţele de toate tipurile s-au dezlănţuit fără milă în partea cedată, cu precădere contra românilor (arestaţi, bătuţi, schingiuiţi și uciși), dar și a evreilor.

Regimul comunist, instaurat treptat după 1944 – deopotrivă în Ungaria și România, a încercat până la un punct, atât cât îi convenea, să atenueze 28 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

asperităţile istorice, în numele „frăţiei tuturor oamenilor muncii, indiferent de naţionalitate”. Transilvania de Nord a reintrat sub administraţie românească în martie 1945, iar la Conferinţa de Pace din 1947 a fost reintegrată oficial, între vechile graniţe, în statul român. În primii ani, mai ales în deceniul stalinist și poststalinist, prevalenţa maghiară a continuat cumva în Transilvania, prin preluarea conducerii partidului comunist de către elemente ungare și ungarofone (unele convertite din rândul fasciștilor); a urmat apoi o perioadă de oarecare echilibru, în care se părea că înţelegerea între români și maghiari va putea deveni durabilă; spre finalul dictaturii ceaușiste însă, accentele naţionaliste românești s-au înmulţit („geniul Carpaţilor” conducea spre „glorie eternă” cel mai merituos popor din lume!), încât măsurile generale luate contra cetăţenilor României au fost resimţite mult mai acut de minorităţi și mai ales de minoritatea maghiară.

Discriminările au devenit evidente, de la nivelul social-economic până la cel cultural-educaţional, încât mulţi maghiari, germani, evrei, dar și români au părăsit ţara. Totuși, comunismul, cu tot arsenalul său de metode dure sau voalate, a ţinut lucrurile sub control, acoperite de vălul propagandei.

Deceniile de libertate de după 1989 au scos la iveală toate realităţile ascunse, frustrările, orgoliile, au frânt barierele și reţinerile, dând frâu liber dorinţelor legitime, dar și urilor refulate, dorinţelor de răzbunare și chiar violenţelor de limbaj și fizice. Cu toate acestea, cu excepţia evenimentelor de la Târgu-Mureș, din martie 1990 – soldate cu cinci

morţi (trei maghiari și doi români) și cu 278 de răniţi (190 de români și 88 de maghiari, adică de peste două ori mai mulţi români decât maghiari) – nu au existat conflicte sângeroase în Transilvania postcomunistă. De aceea, disputele româno-ungare din Transilvania apar, prin comparaţie cu alte locuri și confruntări din Europa, mărunte controverse, generate de o rivalitate istorică normală, posibilă între vecinii de pretutindeni și din oricare epocă. Firește, noi avem tendinţa să le exagerăm, din variate motive, sentimentale sau raţionale. Îmi amintesc că, la scurt timp după cele petrecute la Târgu-Mureș, un ziarist american, ajuns acasă la academicianul David Prodan, l-a întrebat pe acesta câţi unguri fuseseră omorâţi de români la Cluj, în ultima săptămână. Impulsul profesorului a fost, natural, să-l dea afară pe acel „dezinformator”.

Astăzi, lucrurile par mult mai destinse și cred că a contribuit la aceasta și integrarea României și Ungariei în aceleași alianţe europene și euroatlantice. Este drept că această integrare nu garantează de la sine buna înţelegere, dar o favorizează, o netezește. Maghiarii rămân cu orgoliile și cu frustrările lor, ca românii. Cei dintâi, catolici și protestanţi, adică adepţi de la început ai modelului european de succes, învaţă încă la școală cum au devenit „civilizatorii Bazinului Carpatic” și cum au pierdut – prin răutatea vecinilor hrăpăreţi și a marilor puteri inamice, la 1920, „două treimi din teritoriu și din populaţie”.

Nu mai adaugă nimeni esenţialul, anume că acele teritorii „pierdute” aveau majorităţi etnice nemaghiare!

ZO OM

Cu alte cuvinte, unii elevi și tineri primesc prin educaţie un mesaj eronat, paseist, pesimist. Norocul este că noile generaţii nu mai receptează astfel de mesaje. Românii, cei mai mulţi ortodocși și puţini greco-catolici (de rit bizantin cu toţii), adică membri ai modelului european perdant la scara istoriei (fapt tot mai evident după căderea Constantinopolului sub otomani, la 1453), învaţă la școală de toate, dar numai despre „gloria” de odinioară a voievozilor nu mai învaţă. Mai degrabă sunt puși la curent cu miturile noastre ancestrale, cu „naţionalismul” exacerbat care i-ar fi animat pe înaintași, cu ororile comunismului, cu holocaustul etc.

Abia pe ici pe acolo se mai aude câte o voce stingheră despre hunii și ungurii primitivi, veniţi din fundul Asiei, cu frăgezită carne sub șeaua cailor. Dar aceste aspecte capătă mai mult tentă anecdotică, la un pahar de vinars (sau palincă). În acest moment, cam trei sferturi dintre locuitorii Transilvaniei sunt etnici români și vreo 18% maghiari…

Astfel, până la urmă, clișeele istorice belicoase se estompează, iar raporturile româno-ungare se umanizează tot mai mult, așa cum este firesc. Cu alte cuvinte, vocile extremiste – deși prezente de ambele părţi – se pierd în concertul raţiunii, pe fondul globalizării. Se înţelege tot mai mult și mai deplin că nu există popoare inferioare și superioare, ci numai prejudecăţi mărunte și că graniţele pot fi spiritualizate – cum visa Nicolae Titulescu – pentru a ne determina să trăim în (relativă) armonie. De altminteri, din tot mileniul trăit de români și de unguri împreună, la Dunăre și la Carpaţi, anii de conflicte au fost mult mai puţini decât cei de pace, de vieţuire și de convieţuire, ceea ce ne dă speranţa păcii viitoare.

Ioan-Aurel Pop este istoric, profesor universitar, academician. Din 2012, rector al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj. A publicat sau coordonat mai multe lucrări dedicate istoriei Transilvaniei n

29 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

n Episcopul Iuliu Hossu citeşte Declaraţia de la Alba-Iulia de la 1918

Românizarea oraşelor transilvane Unirea Transilvaniei cu celelalte provincii româneşti n-a fost un lucru simplu. Istoricii spun că această unire chiar a ţinut - la fel ca multe alte evenimente din istorie - de hazard. Unirea n-a însemnat însă doar proclamarea ei.

Î

n volumul „Cultură şi naţionalism în România Mare” -o teză de doctorat susţinută la Universitatea Michigan-, Irina Livezeanu arată că a fost vorba de un proces greu şi anevoios: „Îndelungata privare a românilor de drepturi politice şi eforturile de maghiarizare de la sfârşitul secolului al XIX-lea s-au îmbinat cu anumite instituţii culturale româneşti viguroase, stimulând conştiinţa naţională şi definind o tradiţie de luptă. Puternicul element românesc din Transilvania a trebuit totuşi să înfrunte masiva şi - după 1918 - profund nemulţumita minoritate maghiară, ca şi minorităţile germană şi evreiască toate mai urbanizate şi deţinătoare ale unor privilegii istorice mai mari decât cele ale românilor. În plus, ca pretutindeni în noile teritorii, regionalismul a interferat de asemenea cu ţelurile naţionale româneşti. Transilvania a aparţinut încă din Evul Mediu Ungariei şi Imperiului habsburgic, dar legăturile sale comerciale şi culturale cu

Moldova şi Valahia au rămas vitale. Provincia a fost autonomă cu intermitenţe, părţi din ea ajungând temporar sub stăpânire valahă sau moldovenească. Pentru scurtă vreme, în 1599-1600, Transilvania, Valahia şi Moldova au fost unite de Mihai Viteazul. Prin Tratatul de la Trianon i s-a acordat României nu numai Transilvania istorică - voievodatul medieval cândva independent -, ci şi părţi din Ungaria de est unde trăiau mulţi români: Crişana, Satu Mare, Maramureş şi o parte a Banatului. Aceste teritorii alăturate erau cunoscute laolaltă în România interbelică drept Transilvania sau Ardeal”.

Dictatura minorităţii În momentul Unirii de la 1918, Transilvania era ca un mozaic etnic, format din români, maghiari, secui, germani, evrei, ucraineni, ţigani, sârbi. Românii erau majoritari, dar foarte puţini locuiau la oraş, acolo unde se decideau lucrurile. În 1910, românii reprezentau 52% din populaţia Transilvaniei, dar ponderea

ZO OM

lor în la oraş era mai mică de 18%.

Maghiarii în schimb erau majoritari în mediul urban - 55,6% -, în timp ce 14,2% erau germani şi 9,6% evrei. „Cu doar 20% din populaţie trăind în oraşe la începutul secolului, românii din Transilvania aveau un slab impact cultural asupra mediului urban. Un român care trăia la Cluj, angajat însă într-o slujbă de rând - de pildă servitor într-o casă de burghezi - era socotit încă ţăran. El avea rude la ţară şi urma pesemne să se întoarcă în sat. Elevii de liceu români erau siliţi să-şi lase hainele ţărăneşti pentru hainele «civilizate europene», fiind, de asemenea, supuşi presiunilor de a-şi părăsi identitatea etnică. (…) Din punct de vedere lingvistic, evreii de la oraş erau, în mare măsură, asimilaţi maghiarilor, întărind astfel aspectul unguresc al oraşelor transilvane, exceptând Banatul unde erau asimilaţi mai degrabă germanilor, a căror limbă predomina aici. Aşa cum evreii se adăugau prezenţei maghiare în zonele urbane, secuii sporeau prezenţa ungurească în zonele rurale din Ardeal”, explică Irina Livezeanu. Între timp, din 1910 până în 1930, ponderea românilor din Ardeal a crescut cu patru procente, de la 53,8% la 57,8%. Creşterea a avut mai multe cauze, potrivit Irinei Livezeanu: „Exodului maghiarilor după 1918.

Aproape o cincime din maghiarii transilvăneni - 197.000 de persoanes-au repatriat în Ungaria. Unora dintre aceşti autoexilaţi le repugna să accepte stăpânirea românească, atât înainte, cât şi după Tratatul de la Trianon. Deşi majoritatea evreilor transilvăneni a continuat să se identifice cu cultura maghiară, unii au adoptat limba de stat devenind în perioada interbelică români loiali”.

Maghiarizarea, românizarea Autoarea cărţii arată că românizarea Transilvaniei a întâmpinat mai multe probleme după 1918, două dintre ele fiind zona compactă de secui din estul Ardealului şi cea de maghiari din nord-vestul Transilvaniei: „Politica şi iniţiativele menite să rezolve problema secuilor se bazau pe presupunerea că ei puteau fi românizaţi şi că mulţi secui erau de fapt români «ascunşi». Autorităţile au încercat să-i numere pe presupuşii români secui şi să-i aducă încetîncet, prin educaţie, înapoi la cultura 30 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

română. Astfel, Sabin Manuilă, directorul Institutului Demografic de la Bucureşti, îi sugera ministrului educaţiei că «nu trebuie o politică de agresiune, ci de asimilare pacifică.

Dogma sacrosanctă faţă de secuime să fie cea a asimilării. Drumurile să fie aşa construite ca să-i aducă uşor pe secui spre Bucureşti şi alte centre româneşti. Să nu fie lăsaţi izolaţi.

Bucureştii îi va mistui uşor». (…) În 1935, Gheorghe Popa-Lisseanu estima numărul secuilor din România la aproximativ 500.000, contestând totodată numărul lor şi puritatea lor etnică. El susţinea că acest «bloc sicule» era o ficţiune - rod al lui 1848 -, creată de maghiari care aveau nevoie de o mare «putere în interiorul Transilvaniei şi în mijlocul românilor, care, eliberaţi din iobăgie, reprezentau o ameninţare pentru proaspăta unire a Transilvaniei cu Ungaria». PopaLisseanu îşi baza argumentele pe absenţa satelor exclusiv secuieşti şi pe distorsiunile recensământului unguresc din 1910, care a înregistrat limba şi religia - şi nu naţionalitatealocuitorilor ţării”.

Conform Irinei Livezeanu, ofensiva de românizare s-a concretizat, printre altele, în deschiderea, în perioada 1919-1928, a 75 de şcoli româneşti în judeţele Mureş, Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune şi a altor 49 de şcoli româneşti în perioada 1929-1935. În plus, şcolile cu predare în limba maghiară au trecut la predarea în limba română. În aceeaşi perioadă, în judeţele respective s-au înfiinţat 11 parohii unite şi 14 parohii ortodoxe.

Cu toate acestea, românizarea nu are efectul scontat, ca urmare a ostilităţii minoritarilor. August Caliani, director general în Ministerul Instrucţiunii de la acea vreme, explica situaţia: „Construirea de noi localuri întâmpină mari dificultăţi în satele mixte, unde minoritarii îşi au localuri proprii pentru şcolile confesionale.

Dificultăţile nu sunt numai de ordin material, dar şi de ordin moral.

Impunerile materiale provoacă nemulţumiri, pe care intelectualii minoritari, preoţi, învăţători, avocaţi şi mai ales politicienii lor le exploatează nu numai în contra şcolii statului, dar şi în contra statului şi a elementului românesc dominant”.

De asemenea, el susţinea că învăţătorii români trebuiau să cunoască limba minoritarilor ca să

poată să ţină contactul cu populaţia, pentru că, fără acest contact, rolul său este redus la cele patru ziduri ale şcolii, „iar terenul este lăsat pradă agitaţiilor elementelor refractare limbii şi statului român”.

Potrivit documentelor, din decembrie 1918 până în septembrie 1919, Resortul pentru educaţie şi religie al Consiliului Dirigent a pregătit deschiderea, în toamna lui 1919, a şcolilor confesionale ale Bisericilor Ortodoxă şi Unită, precum şi a 1.306 şcoli primare de stat cu predare în limba română, 20 de licee româneşti cu profesori din Vechiul Regat, 40 de şcoli civile româneşti şi 8 şcoli normale. De asemenea, a naţionalizat 11 şcoli de arte şi meserii, a deschis 6 şcoli comerciale de stat şi a reorganizat Universitatea din Cluj.

Despre românizarea din Transilvania vorbeşte şi istoricul Lucian Nastasă-Kovacs, cercetător la Institutul de istorie „George Bariţiu” din Cluj: „Trebuie să recunoaştem un lucru foarte clar: după 1918, puterea politică de la Bucureşti a dus o politică gândită pentru românizarea Transilvaniei. Nu se pune atât în termen de număr, pentru că statisticile indică clar faptul că românii au fost majoritari, problema e de reprezentare a lor în raportul urban-rural. Românii au fost mulţi, dar majoritatea au fost în mediul rural, ori centrul urban este cel important, care dă măsura evoluţiei moderne a unei societăţii. Apoi este vorba de instituţii. România în mod evident a supus Transilvania acestui fenomen de românizare. Această românizare este vizibilă în centrele urbane, începând cu instituţiile şcolare”.

Procesul de românizare venea însă după un amplu proces de maghiarizare, concretizat, la nivel de învăţământ, de legile din 1879, 1883 şi 1907, prin care era maghiarizat întregul personal didactic, era extinsă predarea în limba maghiară şi se restrângea foarte mult învăţământul în limba minorităţilor, aspecte sintetizate de RW Seton-Watson: „Statul se angaja să ofere învăţământ primar şi secundar pentru toţi cetăţenii în limba lor maternă. În practică însă, şcolile de stat au fost transformate într-un mijloc de maghiarizare nelimitată”.

Marius Avram

n

ZO OM

1940 - Anul remaghiarizării brutale a Transilvaniei de Nord

Î

n 30 august 1940, România semna la Viena, sub presiune italo-germană, acordul prin care Ungaria redobândea o parte din teritoriul transilvan.

După doar câteva zile, armata ungară intra în Oradea în frunte cu Amiralul Horthy şi îşi continua înaintarea în aria desemnată în acord. Luarea în stăpânire a teritoriului cedat de statul român s-a făcut într-o atmosferă de teroare menită să-i determine pe români să ia calea refugiului.

Brutalitatea autorităţilor a generat un exod al românilor. Ziarul american The New York Times estima că, deja în 3 septembrie, 7.000 de români au părăsit Clujul, iar o comisie formată din italieni şi nemţi care supraveghea respectarea de către cele două guverne a prevederilor Arbitrajului de la Viena arăta că, în februarie 1943, unul din şase români părăsise Transilvania de Nord, ca urmare a expulzărilor sau a emigrării. Vizitând Transilvania, în primăvara anului 1942, premierul ungur Kallay a anunţat un plan de zece ani pentru „reconstrucţia şi reabilitarea Transilvaniei” în care ungurii ar fi urmat a avea anumite drepturi speciale, „după toată suferinţa şi privaţiunile lor”. În fapt, imediat după ce a luat în stăpânire Transilvania de Nord, administraţia ungară a acţionat în forţă pentru maghiarizarea zonei. Datele pe care le prezentăm în continuare sunt extrase din rapoartele şi recomandările pe care Guvernele Germaniei şi Italiei le-au înaintat României şi Ungariei urmare a investigaţiilor efectuate de diferite comisii, aşa cum sunt ele prezentate în volumul „Al doilea

31 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Război Mondial, Transilvania şi aranjamentele europene (1940-1944)”, editat de profesorul clujean Vasile Puşcaş, sub egida Fundaţiei Culturale Române.

Astfel, în 31 octombrie, Raportul Comisiei Altenburg-Roggeri consemna faptul că românii au comis omoruri individuale în Transilvania de Sud, rămasă României, în timp ce ungurii se dedaseră la omoruri în masă în Transilvania de Nord.

Ambele guverne au procedat la expulzări, ungurii insistând să scape de intelectualii români, caracteristică fiind expulzarea a 100 de familii din Oradea. „Comisiunea constată, pe baza rezultatelor găsite, că partea ungurească poartă o vină mai mare decât cea românească. Concludentă pentru această hotărâre au fost omorurile în masă comise de către unguri”, se arată în raport.

Forfetar pe etnie În februarie 1943, comisia Roggeri-Hencke constata că „în urma diverselor măsuri luate de Guvernul maghiar, situaţia economică a românilor din Transilvania de Nord a devenit atât de grea, încât în numeroase cazuri au fost lipsiţi de baza lor de existenţă”. Astfel, de exemplu, admiterea avocaţilor români la exercitarea activităţii lor profesionale este, prin aplicarea unor măsuri discriminatorii, foarte dificilă.

(Autorităţile fiscale au calculat pentru avocaţii români un venit impozabil între 3.000 şi 25.000 de pengo, în timp ce ungurii sunt impuşi doar pe venituri între 2.400 şi 6.000 de pengo.

Astfel, din 877 de avocaţi români, în doi ani au rămas 161).

Medicilor şi farmaciştilor români li se cere o dovadă cu certificat asupra loialităţii lor naţionale înainte de a li se acorda permisul şi dreptul de concesiune. „Greutatea procurării unor astfel de certificate, expulzările, presiunile politice şi economice, au avut drept consecinţă o scădere simţitoare a numărului medicilor români din Transilvania... După informaţiile româneşti, numai 12 farmacii din Transilvania ar mai fi încă în mâini româneşti, dintre care câteva sub conducerea unor curatori unguri. Pentru lichidarea farmaciilor s-a acordat românilor un termen de numai şase luni, în timp ce evreilor s-au acordat amânări până la cinci ani”, se arată în raport.

La fel, vânzători, meseriaşi, comercianţi, cât şi proprietari de cârciumi şi de tutungerii români suferă considerabil din cauza măsurilor administrative luate de autorităţile ungare. Numeroşi muncitori şi angajaţi români, făcând parte din diverse categorii, şi mai ales acei ce aveau situaţii de conducere, au fost concediaţi din întreprinderi din cauza originii lor etnice. „Atât măsurile autorităţilor, cât şi concedieri în masă, pensionări pretimpurii (în parte cu micirea pensiei), transferări şi expulzări precum şi emigrări datorate unor cauze diverse au făcut ca numărul funcţionarilor şi angajaţilor români în adminsitraţia Transilvaniei de Nord să fie foarte redus”, se consemnează în raport.

Românii au rămas cu un singur liceu, la Năsăud Dramatică a devenit în scurt timp situaţia şcolilor şi a bisericilor

ZO OM

româneşti. Dintre cele 17 şcoli superioare care existau în august 1940, Guvernul ungar a menţinut ca şcoală de stat unică pentru minoritatea română, liceul român de la Năsăud.

Raportul arată că pentru românii din Transilvania de Nord, în număr de 1 milion 200 de mii de suflete, există 692 de şcoli primare de stat cu limba de predare română sau secţiuni româneşti pe lângă şcolile primare de stat ungare şi o şcoală secundară de stat. În schimb, cei 970 de mii de unguri dispun de 766 de şcoli primare de stat, cu limbă de predare exclusiv ungară şi 54 de şcoli secundare. „La Universitatea din Cluj, puţinii studenţi români sunt deseori expuşi la maltratări din partea studenţilor unguri, care au ajuns uneori până la a constrânge pe români, prin injurii şi acte de violenţă, să părăsească sălile de cursuri”, se arată în raportul comisiei italo-germane. Şi Bisericile româneşti au fost atacate. Aproape toate episcopiile şi parohiile române au trebuit să suporte deposedări, mai ales de acele terenuri care le fuseseră atribuite prin reforma agrară română.

Cercurile conducătoare politice şi o mare parte chiar din populaţia ungară văd în reprezentanţii Bisericii Ortodoxe căpeteniile naţionale române. „În octombrie 1942, în timpul demonstraţiilor antiromâneşti de la Cluj, numeroase biserici au fost distruse sau profanate. Preoţii ortodocşi au fost obiectul batjocurei publice fără ca autorităţile să fi intervenit cu eficacitate. Dintre cele 442 de parohii ortodoxe ce existau în Transilvania de Nord în august 1940, nu se mai găsesc astăzi nici măcar jumătate. Aceasta e datorită, în parte, lăsând la o parte numeroasele expulzări şi arestări de preoţi ortodocşi, emigrării în România a multor preoţi şi a credincioşilor lor; un anumit număr de parohii a fost suprimat de autorităţile ungare care vedeau în ele, de multe ori pe bună dreptate, creaţii oportuniste ale Guvernului român cu scopuri politice”, menţionează raportul Comisiei Roggeri-Hencke din 8 februarie 1943.

Nu în ultimul rând, în zelul remaghiarizării rapide a regiunii, autorităţile ungare au interzis instituţiile culturale româneşti şi, cu mici excepţii, ziarele şi revistele în limba română au trebuit să-şi suspende apariţia. n 32 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

n Sprijinul german a fost decisiv în redobândirea de către Ungaria, la Viena, a unei părţi din Transilvania. În semn de recunoştinţă, autorităţile maghiare, instalate la Cluj în septembrie 1940, au dat numele Adolf Hitler celei de-a doua pieţe a oraşului ca mărime. Piaţa şi-a schimbat adesea denumirea în funcţie de etnia celor care stăpâneau Transilvania şi a

ZO OM

contextului istoric. Iniţial a fost numită EMKE, aceasta în condiţiile în care Societatea Culturală a Maghiarilor din Transilvania (EMKE) îşi construise sediul aici. Cum EMKE a fost nevoită să-şi vândă sediul, în anul 1906, an aniversar Bocskai, piaţa a fost redenumită

33 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Bocskai. După 1923, piaţa a purtat numele de Cuza Vodă. La sfârşitul războiului, Malinovski i-a succedat lui Hitler pe plăcuţele de identificare din piaţă. Apoi, în anul 1964, a fost botezată Piaţa Victoriei, pentru ca în anul 1993 să devină Piaţa Avram Iancu.

ZO OM

Românii şi maghiarii: un cuplu de coşmar?

Î

n anul 1985, poetul şi gazetarul Corneliu Vadim Tudor scria o poezie în care evoca relaţiile istorice dintre români şi maghiari în felul următor: „Noi n-o să ne-nţelegem niciodată / şi casă bună n-am făcut prin ani / căci mâna voastră veşnic e pătată / de sângele românilor sărmani. / Trufaşi şi cruzi, şi fără de măsură / nici fiarele pădurii nu-s ca voi / cu ochii tulburi, injectaţi de ură / visând la un mileniu de noroi.”

Este posibil ca mulţi dintre cititorii acestor rânduri să nu îl simpatizeze, din felurite motive, pe autorul citat. Cu toate acestea, numeroşi români, poate chiar majoritatea conaţionalilor noştri, ar putea spune că imaginea transmisă de aceste versuri – lăsând la o parte câteva exagerări poetice – este totuşi una corectă, în linii generale.

Românii nu se vor înţelege niciodată cu maghiarii, deoarece aceştia i-au oprimat de-a lungul istoriei, iar astăzi continuă să agite revendicări nejustificate, care par să izvorască dintr-un fel de răutate înnăscută a acestora.

Care este adevărul în această chestiune? Oare maghiarii sunt chiar atât de răi pe cât îi consideră românii?

Sau există şi alte opinii româneşti, mai nuanţate, pe marginea subiectului?

Dar oare ungurii cum îi văd pe români? Şi, în fine, ce importanţă au toate aceste întrebări, pentru politica înaltă, dar şi pentru viaţa de zi cu zi a celor care trăiesc în România sau Ungaria?

Istoria şi imagologia ne oferă câteva răspunsuri.

34 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Totul vine din istorie...

Dar care istorie?

Românii şi ungurii se învecinează ca popoare şi convieţuiesc în Transilvania de aproximativ o mie de ani. Dacă ne întrebăm, la modul serios, cum s-au înţeles cele două etnii în toată această perioadă, pentru a înţelege ce fel de sentimente reciproce nutresc în ziua de astăzi, putem formula două răspunsuri. Pe de o parte, se poate spune că istoria raporturilor dintre români şi maghiari a fost o neîntreruptă bătălie. Începând cu Gelu şi Menumorut, care s-au bătut cu primii călăreţi arpadieni sosiţi pe aceste meleaguri, continuând cu răscoalele ţărăneşti din Evul Mediu şi cu voievozii români care, din câte am învăţat la şcoală, obişnuiau să-i „belească”, fără drept de apel, pe regii Ungariei, terminând cu revoluţiile, războaiele mondiale şi conflictele politice din ultimii două sute de ani – totul pare să se înscrie într-o cronică belicoasă interminabilă.

Pe de altă parte, există un al doilea punct de vedere, poate mai puţin influent, dar pe care îl exprimă inclusiv oamenii de rând, mai ales ardelenii: dacă au reuşit să trăiască totuşi atâtea secole laolaltă, într-o Transilvanie multietnică, în pofida atâtor diferenţe şi interese concurente care îi despărţeau, înseamnă că românii şi maghiarii au realizat, de fapt, o veritabilă performanţă în ceea ce priveşte convieţuirea cu Celălalt. Până la urmă, cele două neamuri n-au ajuns să se extermine sau să se alunge reciproc, cum au făcut atâtea grupuri etnice, în Europa şi în întreaga lume. Iar semnificaţia momentelor memorabile în care ne-am dat totuşi în cap (cum

a fost cazul revoluţiei de la 1848 sau al perioadei celui de-al doilea război mondial) depinde de felul în care interpretăm frecvenţa şi importanţa acestora. Le considerăm nişte excepţii dramatice, pe firul unei coabitări milenare acceptabile, sau, dimpotrivă, nişte ciocniri inevitabile şi mereu reeditabile, între două comunităţi care nu s-au înţeles niciodată?

Cele două viziuni amintite mai sus, deşi sunt perfect contradictorii în morala pe care o vehiculează, au fost construite cu ajutorul aceloraşi fapte istorice acceptate. Exemplul lor ne arată modul în care povestea trecutului, adică Istoria, poate fi manipulată în vederea susţinerii unui anumit punct de vedere. Istoria românilor şi maghiarilor a fost utilizată „la greu” în asemenea scopuri justificative, pentru confecţionarea unor imagini subiective (ostile sau, dimpotrivă, binevoitoare), uneori profund deformate. Cât de eronate pot fi aceste interpretări ne arată comparaţia cu alte situaţii similare, din lumea largă. Indiferent dacă vom socoti numărul de victime, de zile de conflict armat sau de invective şovine proferate pe cap de locuitor, nu putem ajunge la scoruri superioare celor existente în cazul germanilor şi francezilor, englezilor şi irlandezilor, ruşilor şi polonezilor, turcilor şi armenilor...

Dimpotrivă! În Evul Mediu, de exemplu, protagoniştii conflictelor considerate în mod abuziv „etnice” sau „românomaghiare” erau, de fapt, nobili care îşi legau ţăranii de glie (la fel cum a făcut-o şi Mihai Viteazul cu „rumânii” săi), ori stăpânitori feudali, care se luptau pentru putere (voievozii

ZO OM

munteni şi moldoveni s-au păruit între ei cam tot atât de des cât au făcut-o cu regii maghiari sau principii Ardealului). Respectivii combatanţi nu se băteau, în primul rând, în calitatea lor de români sau maghiari, ci în aceea de nobili, ţărani, principi sau apărători ai credinţei. Iar împrejurarea că vorbeau limbi diferite nu făcea decât să adauge un motiv în plus, dar nu cel mai important, rivalităţilor fundamentale existente între ei, de natură socială, politică sau confesională. Că aceste conflicte au fost considerate, mai târziu, dovezi incontestabile ale conflictului milenar româno-maghiar, aceasta este altă poveste, care nu ţine de Istoria trăită de oameni, ci de Istoria scrisă de istorici.

Războiul de o sută de ani româno-maghiar În realitate, adevăratul start al unui conflict specific româno-maghiar s-a dat mult mai recent la scară istorică, abia o dată cu epoca modernă. În secolul al XIX-lea, ca peste tot în Europa, elitele politice şi intelectuale ale celor două naţiuni au demarat, fiecare, un proiect naţional, care includea emanciparea, progresul şi modernizarea. Dar spaţiul geografic al Transilvaniei era revendicat de ambele proiecte naţionale. De către maghiari, în primul rând din motive politice şi istorice (deoarece făcuse parte din regatul medieval al Ungariei), iar de către români tot din motive istorice (ca parte a Daciei cucerite cândva de romani), dar şi demografice, în calitatea lor de cei mai numeroşi locuitori ai provinciei.

Aşa a început un conflict politic apăsat, care va dura aproximativ o sută de ani, de la revoluţia din 1848 până la reinstaurarea administraţiei româneşti în Transilvania, în martie 1945. În paranteză fie spus, el s-a desfăşurat cam în aceeaşi perioadă în care francezii şi germanii se vor încăiera, din motive destul de asemănătoare, în trei conflagraţii nimicitoare (18701871, 1914-1918 şi 1939-1945), pe parcursul aşa-numitului „război civil european”. În cea mai mare parte a sa, conflictul româno-maghiar de o sută de ani a fost doar un „război rece”, întrerupt de numai trei intervale de dispută deschisă, violentă: războiul civil din Transilvania, desfăşurat în perioada octombrie 1848 – august 1849, în cursul căruia maghiarii kossuthişti, adepţi ai independenţei Ungariei, s-au confruntat cu românii 35 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

ardeleni prohabsburgici; conflictul militar dintre România şi AustroUngaria, derulat între anii 1916–1918, în contextul primului război mondial, şi continuat în 1919 cu intervenţia românească împotriva regimului bolşevic din Ungaria; ocupaţia maghiară horthystă din nord-vestul Transilvaniei, dintre anii 1940-1944, căreia îi va pune capăt ofensiva trupelor sovietice şi româneşti, după 23 august 1944.

Şi cam atât... E mult, e puţin?

După al doilea război mondial, includerea forţată a României şi Ungariei în ţarcul ţărilor comuniste „frăţeşti”, ca şi principiul „îngheţării” graniţelor statelor europene, în vederea blocării revendicărilor teritoriale destabilizatoare, va pune capăt şi conflictului politic deschis dintre cele două state. Excepţie fac câteva episoade mai tensionate, potenţial explozive, din perioada fluidă a schimbărilor de regim din anii 19891990, cum ar fi cazul violenţelor interetnice de la Tg.-Mureş, din martie 1990, sau al eventualului rol jucat de Ungaria în răsturnarea regimului Ceauşescu, în decembrie 1989 (neconfirmat încă de mărturii istorice certe), prin acţiuni ale serviciilor secrete şi operaţiuni de dezinformare.

După căderea comunismului, intrarea Ungariei şi a României în NATO şi în Uniunea Europeană va bloca încă o dată orice posibilitate de conflict veritabil între cele două state. Ca urmare, disputele dintre ele vor continua doar la modul simbolic, ca un război al cuvintelor şi justificărilor, îndeosebi pe tema statutului minorităţii maghiare din România.

Imagologie etnică românească...

Dacă lucrurile sunt atât de roze pe cât ar putea să reiasă din rezumatul istoric de mai sus, iar coşmarul româno-maghiar nu ar fi, potrivit aceleiaşi interpretări, decât un vis niţel mai agitat, cum se explică totuşi sentimentul acut al unei adversităţi româno-maghiare, resimţit de mulţi dintre noi şi bine exprimat de versurile lui Corneliu Vadim Tudor?

Indiferent dacă vine dintr-o istorie „adevărată” sau „manipulată”, mai veche sau mai recentă, imaginea românilor referitoare la maghiari include numeroase aspecte critice.

Principalul defect atribuit maghiarilor de către români este răutatea, care se

conjugă cu înfumurarea. Cruzimea, „dovedită” mai ales de antecedentele istorice, este asociată, în viziunea românilor, cu primitivismul şi caracterul temperamental al urmaşilor lui Árpád şi se explică prin originea asiatică a maghiarilor, ai căror strămoşi „au mâncat carne de sub şa”. De multe ori, trăsăturile negative ale maghiarilor sunt definite de către români în contradicţie cu cele proprii: maghiarii sunt răi, cruzi şi intoleranţi, în timp ce noi suntem blânzi (chiar prea blânzi, românii înşişi acceptând că „mămăliga nu explodează”), toleranţi şi ospitalieri; maghiarii sunt „barbari nomazi” veniţi din Asia, pe când românii sunt „europeni”, autohtoni prin definiţie şi moştenitori ai unei străvechi civilizaţii sedentare.

Pentru că imaginea de sine a românilor include, pe lângă numeroase aspecte autolaudative, şi o importantă doză de autodenigrare, clişeele româneşti la adresa maghiarilor se bazează şi ele pe acest autoportret ambivalent. „Să te ferească Dumnezeu de ungurul rău şi de românul prost”, spune un proverb românesc din Ardeal.

Ungurul e rău, adică agresiv, în timp ce românul, care nu e nici el perfect, nu are minte, ceea ce se conjugă cu pasivitatea atribuită românilor. De multe ori, românii se autovalorizează negativ, iar maghiarii sunt plasaţi, chiar de către români, într-o postură de superioritate. Fără îndoială, răutatea ungurului este mai antipatică decât prostia românului, iar calitatea sa de duşman este bine pusă în evidenţă de această trăsătură. În schimb, prostia atribuită românului îl face, în mod cert, inferior maghiarului.

Sondajele sociologice, care măsoară prin metode statistice atitudinile românilor faţă de maghiari, dezvăluie, în general, aspecte mult mai benigne, în raport cu imaginile negative şi injuriile vehiculate de imagologia etnică. Lăsând la o parte glumele cu tentă xenofobă, proporţia românilor care afirmă, în sondaje, că ar accepta vecini, colegi de serviciu, prieteni sau chiar parteneri de viaţă maghiari este una ridicată. Cele mai criticate aspecte sunt raporturile istorice, considerate proaste de către majoritatea repondenţilor, ca şi prestaţia politicienilor de ambele etnii, care generează sau inflamează tensiunile, în scopuri electorale, în timp ce masa maghiarilor de rând este dezvinovăţită oarecum, prin această distribuţie a 

ZO OM

responsabilităţilor. În schimb, dacă citim postările de pe net, de exemplu pe marginea articolelor de presă referitoare la aspecte sensibile, vom întâlni opinii extrem de violente.

Injurii cu conţinut sexual, mai ales la adresa femeilor, apeluri la expulzarea în Ungaria a ingraţilor care „mănâncă pită românească” sau bancuri de genul: „– Cum dai jos un ungur dintrun copac? – Îi tai funia!”. Desigur, până la un punct, asemenea exprimări, prilejuite de multe alte subiecte, pot fi considerate marginale. Dar în acelaşi timp, ele reprezintă vârful unui aisberg. În public, oamenii sunt mai ipocriţi, dar sub protecţia anonimatului spun mai uşor pe nume lucrurilor în care cred şi care fac parte din imaginarul nostru colectiv.

... şi ungurească Într-un mod probabil „dezamăgitor” pentru români, repertoriul maghiar de invective şi imagini negative la adresa românilor este mai sărac în comparaţie cu corespondentul său românesc. Această situaţie se explică istoric prin faptul că maghiarii au fost multă vreme mai importanţi pentru români decât românii pentru maghiari. În secolele XVIII-XIX, când a început conflictul politic dintre cele două naţiuni, principalul rival istoric al maghiarilor era împăratul de la Viena, pe plan extern se temeau de pericolul rusesc (care avea să le vină de hac şi în 1849 şi în 1945), iar pe plan intern se loveau de revendicările naţionalităţilor din Ungaria, luate laolaltă. Ca urmare, românii nu reprezentau decât una dintre ipostazele unui inamic naţional cu mai multe capete, printre care cel românesc nu era atât de înspăimântător. De aceea, imaginea românilor în ochii maghiarilor a fost caracterizată adeseori de o anumită suficienţă şi chiar indiferenţă.

Nota sa dominantă era dată de sentimentul categoric de superioritate al maghiarilor în raport cu românii, consideraţi un popor primitiv de ţărani şi păstori necivilizaţi.

Alteritatea românilor era completată de apartenenţa lor la ortodoxie sau „greco-catolicism”, aspecte care îi plasau, sub raport geopolitic, într-o lume răsăriteană, diferită, ostilă şi esenţialmente inferioară. Uneori, românii din Ardeal erau percepuţi de către maghiarii citadini ca nişte „buni sălbatici”, ţărani pitoreşti, destul de înapoiaţi, dar cu calităţi sufleteşti genuine, care puteau fi educaţi şi atraşi 36 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

de partea maghiarilor.

Lucrurile se vor schimba însă radical după 1920, anul crucificării proiectului naţional maghiar. După tragedia de la Trianon, când maghiarii s-au trezit că au pierdut mai mult de două treimi din patria pe care o credeau pe veci a lor, sentimentul de înfrângere, de frustrare şi apoi de revanşă a fost copleşitor. În acest context, românii, prea puţin băgaţi în seamă până atunci, vor ajunge în ochii maghiarilor profitorii cei mai importanţi ai dramei lor naţionale. Ei au primit Transilvania, care reprezenta pierderea cea mai dureroasă, atât prin dimensiuni (102.000 km2, mai mult decât cei 93.000 km2 rămaşi Ungariei!), prin numărul de conaţionali pierduţi (1.700.000 de suflete), ca şi prin importanţa ei simbolică.

Pentru maghiari, Ardealul a fost şi va rămâne întotdeauna o parte, fie ea şi „înstrăinată”, a patriei maghiare, cu catedralele, castelele, cimitirele şi câmpurile sale de bătălie ungureşti. Şi astăzi, de fiecare dată când la Opera Maghiară din Cluj se interpretează Contesa Mariţa, iar corul cântă refrenul săltăreţ despre frumosul oraş de pe Someş, în care totul este roşu-albverde, publicul aplaudă frenetic, la nesfârşit. E de presupus că aceste lucruri nu se vor schimba decât fie atunci când globalizarea va mătura definitiv toate identităţile actuale, fie când maghiarii ardeleni vor fi repatriaţi la poalele de Vest ale Uralilor, după cum solicită internauţii radicali purtători ai celuilalt tricolor. În aceste condiţii, cel mai puternic stereotip negativ care îi defineşte pe români în ochii maghiarilor (mai ales dacă ei sunt alegători FIDESZ sau cetăţeni nord-americani), este cel al românului abuziv, care îi desconsideră şi îi oprimă pe maghiari, care nesocoteşte drepturile naţionale ale minorităţii maghiare, le răstălmăceşte istoria şi refuză să le vorbească limba, numai de-al dracului, deşi în Transilvania toată lumea ar trebui să ştie ungureşte. Şi aceasta, în pofida faptului că statul lor balcanic, care a sufocat şi Ardealul, este destul de dubios şi dezorganizat.

Dar noi, ardelenii, ce ne facem?

Pentru ungurii din Transilvania, spre deosebire de cei de la Budapesta, românii au reprezentat întotdeauna o prezenţă mai clară şi au fost percepuţi ca nişte concetăţeni şi vecini, de care trebuie să ţii seama, indiferent

de defectelor lor, pentru că trăieşti cu ei laolaltă. La fel stau lucrurile pentru românii ardeleni, care, potrivit sondajelor, au o părere mai bună despre maghiari, în raport cu cea a regăţenilor. În mod paradoxal, până şi în cazul steagului secuiesc, care ar trebui să-i enerveze cel mai mult (deşi eu mă întreb de ce?) pe cei cărora le flutură sub nas, există mai mulţi români dispuşi să-l accepte în Ardeal decât la Giurgiu, unde „Miticii” care n-au văzut în viaţa lor o mustaţă de bozgor nu pot tolera asemenea manifestări reprobabile de nesupunere ungurească.

Românii şi maghiarii din Transilvania cultivă câteva atitudini şi valori comune, izvorâte din specificul istorico-cultural al provinciei lor, pe care nu le pot împărtăşi cu conaţionalii de la Bucureşti sau de la Budapesta.

Unul dintre bunurile simbolice pe care le stăpânesc împreună este această cultură a familiarităţii cu „duşmanul”.

O ştiinţă realistă a convieţuirii, bazată pe sentimentul că nu putem trăi decât împreună, chiar dacă am avea destule motive să ne luăm la bătaie. Până la urmă, am ajuns să ne obişnuim cu aceste lucruri şi chiar să le socotim o parte inconfundabilă a identităţii noastre regionale. Ne-ar lipsi, dacă nu le-am avea! Bunicului meu, legionar şi mare naţionalist român ardelean, strămutat de nevoie în Regat, i se umpleau ochii de lacrimi când ajungea cu trenul la Braşov şi auzea vorbindu-se ungureşte. În sfârşit, se simţea acasă! În paranteză fie spus, acelaşi lucru li se întâmplă multor tineri basarabeni stabiliţi în România, unii dintre ei cu sentimente foarte româneşti, care intră în delir când Zdob şi Zdub cântă o piesă în ruseşte, la Bucureşti sau la Cluj. Îşi aduc aminte de Moldova lor!

Asemenea bunuri comune oferă o bază pentru construirea unei identităţi transilvane, idee vehiculată de mulţi, dar în sensuri foarte diferite: din patriotism local, nostalgie şi bovarism ideologico-cultural, ca ţintă de darts pentru naţionalismul radical românesc şi, în oglindă, ca etapă tranzitorie pentru viziunile iredentiste maghiare, ca instrument de mobilizare electorală a ardelenilor, pentru politicienii cinici şi pragmatici, sau ca resursă identitară pentru construirea unui regionalism românesc sănătos, pentru cei idealişti (să-l amintesc la acest capitol pe colegul Vasile Dâncu, dacă tot scriu la revista lui).

Dar acest proiect este foarte

ZO OM

dificil, deoarece la ora actuală românii şi maghiarii trăiesc în universuri simbolice paralele. Există o Transilvanie a românilor şi alta a maghiarilor (cândva a fost şi una a saşilor), fiecare cu propria viziune asupra istoriei, cu numele sale de străzi, cu simbolistica şi sărbătorile fiecăruia, dacă se poate fără nicio participare a celuilalt. Când merg la Alba Iulia, turiştii maghiari din România sau din Ungaria intră doar în catedrala romano-catolică, la mormântul lui Iancu de Hunedoara, considerat „eroul lor”, şi ignoră complet catedrala românească sau, horribile dictu, sala Unirii. Turiştii români, după ce dau prioritate Catedralei Reîntregirii şi Muzeului Unirii, intră şi în catedrala romanică, apreciind că în România totul este al lor şi reflectă propria istorie, dar, desigur, nu-l vor considera pe Huniade un personaj al istoriei maghiare, ci un erou al românilor.

Ironia soartei face ca toate acestea să se petreacă între zidurile strâmte ale unei cetăţi austriece, incapabilă totuşi să îi adune cu adevărat laolaltă pe foştii supuşi ai împăratului.

Românii şi maghiarii nu numai că nu participă la sărbătorile publice ale celorlalţi, ci mai mult, o fac, eventual, la modul agresiv. Tinerii de la Noua Dreaptă, continuând tradiţiile iniţiate de Gheorghe Funar, organizează pe 15 martie propriile manifestări româneşti, ca replică la sărbătoarea naţională a maghiarilor, manifestări pe care ungurii le consideră provocatoare.

Tinerii maghiari din Secuime nu se lasă nici ei mai prejos şi arborează semne de doliu la 1 decembrie (dacă nu îl spânzură pe Avram Iancu în efigie, cum a făcut-o concetăţeanul nostru Csibi Barna), iar ca urmare 37 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

elevii români arborează însemne tricolore româneşti de 15 martie, ceea ce provoacă reacţia profesorilor, ceea ce provoacă reacţia autorităţilor... Oare cum ar fi dacă, pe lângă eventuala afişare zilnică a propriilor însemne naţionale, tinerii maghiari ar flutura tricolorul românesc la 1 decembrie, iar românii pe cel maghiar în 15 martie?

Atunci, probabil, am trăi pe altă planetă, şi nu în Transilvania, deoarece aici, ca şi la Mecca, necredincioşii nu au voie să intre în sanctuarul celorlalţi, consemnaţi însă doar de propriile blocaje şi prejudecăţi.

Instrucţiuni de (bună) utilizare a naţionalismelor Cu siguranţă, de ambele părţi există numeroase voci care se dezic de elementele radicale. E uşor să spui că majoritatea românilor şi maghiarilor nu votează nici cu „România Mare”, nici cu „Jobbik”. De multe ori însă, diferenţa dintre aceştia şi „moderaţii” din guvern pare destul de mică. Să-l amintim numai pe Orbán Viktor, ca să evidenţiem, de data aceasta, doar paiul (sau parul?) din ochiul vecinului.

Problema este că extremiştii folosesc ca materie primă simboluri naţionale, amintiri istorice şi imagini etnice, care fac parte din patrimoniul cultural al unei întregi naţiuni. Cu toţii le înţelegem şi rezonăm emoţional la mesajul lor, fie că ne încântă, fie că ne sperie sau ne enervează. Acest bagaj identitar colectiv reprezintă o resursă foarte preţioasă, pentru oricine vrea să atragă atenţia asupra propriei persoane. Politicienii ştiu sau măcar intuiesc cel mai bine acest lucru, uneori cu ajutorul unor sociologi ori politologi profesionişti. În aceste condiţii, imaginile

reciproce româno-maghiare devin o marfă, tranzacţionată în funcţie de cererea pieţei, de către politicieni, jurnalişti, comunicatori, transmiţători de imagini, iar uneori chiar de negustorii de artefacte, care vând busturi cu Avram Iancu, steguleţe tricolore şi cărţi poştale cu Ungaria Mare, cot la cot cu istoricii sau publiciştii. Uneori, această marfă, la fel ca dinamita, poate fi detonată de către cei care o utilizează, din greşeală sau în mod intenţionat. La numai câteva sute de kilometri de noi, cu nici două decenii în urmă, sârbii, croaţii, bosniecii sau kosovarii au experimentat pe pielea lor efectul devastator al unor imagini şi raporturi etnice ostile. În comparaţie cu acest exemplu foarte la îndemână, convieţuirea pe care istoria a impus-o românilor şi maghiarilor în Transilvania nu poate fi considerată în niciun caz un coşmar al Europei, ci o poveste de succes. Până acum, ţinând cont de datele zbuciumate ale istoriei noastre comune, ne putem felicita mai ales pentru că am reuşit să depăşim sau să evităm ceea ce putea fi mai rău. Frumos ar fi ca, de acum încolo, să şi construim ceva împreună, ceva care ar putea însemna mai bine. Trecutul, bun sau rău, nu cred că va fi uitat de cele două comunităţi. Rămâne de visat şi de zidit viitorul...

Sorin Mitu, profesor, istoric specializat în istoria Transilvaniei imagologie comparată şi studiul naţionalismului.

Director al Departamentului de Istorie Modernă la Universitatea n „Babeş-Bolyai” din Cluj

ZO OM

Un Logos fără Ethos

Români şi maghiari în universităţi. Împreună, dar separaţi Dacă argumentele multiculturalismului acoperă și, în același timp, reflectă uniformizarea generalizată a culturilor și fragmentarea, din ce în ce mai des acuzată, a socialului, care e modul în care reacţionează singularitatea culturală a Transilvaniei la această dinamică globală, pe care unii încearcă să i-o impună?

P

entru a aborda complexitatea și contradicţiile acestei chestiuni, nu există altă cale decât de a o urmări în cursul istoriei recente a comunismului și, în special, în etapa sa naţionalistă, cea care a început cu a doua parte a erei lui Gheorghiu-Dej, după revoluţia ungară din 1956, și care se încheie în 28 decembrie 1989 cu sfârșitul tragic al lui Nicolae Ceaușescu şi al regimului comunist din România. În rândul opiniilor care se decelează din conversaţiile și declaraţiile publice, cele care se referă la politica culturală antimaghiară dusă de puterea comunistă în perioada respectivă în Transilvania fac obiectul unei tăceri apăsătoare și a unei ocultări care aruncă un văl de ambiguitate peste atitudinile și strategiile reale ale elitelor românești. În revanșă, nu arareori se întâmplă să auzi, în cursul conversaţiilor private ale intelectualilor români, judecăţi care i-ar surprinde pe mulţi dintre observatorii României postcomuniste: „Ar trebui să recunoaștem”, mi se confesa un distins istoric al artei, care provenea dintr-o familie burgheză ce suferise represiunea comunistă de la începutul anilor 1950, „că singura acţiune pozitivă a lui Ceaușescu a fost să inverseze, în orașele mari din Transilvania, raportul demografic dintre maghiari și români. A făcut din ele orașe românești”. În pofida febrilităţii cu care majoritatea intelectualilor români denigrează toate deciziile și acţiunile puse în practică de regimul comunist în Epoca Ceaușescu, aceștia îi aprobă în secret politicile culturale naţionaliste în ce privește minorităţile naţionale.

38 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Drept dovadă, când se pune problema reacordării autonomiei universităţii maghiare de la Cluj, cei mai mulţi – indiferent spre care dintre partidele noi înclină – se pun de acord în a o refuza.

Desigur, opoziţia la această autonomie a fost exprimată în forme diverse, mai mult sau mai puţin nuanţate, cu argumente de tip iacobinist și/sau multiculturalist pentru cei mai abili, excluziune xenofobă pentru cei radicali și violenţi.

Explicit sau implicit, mulţi concep relaţiile româno-maghiare în cadrul vechii paradigme teritoriale a statuluinaţional-etnic, în care minoritatea naţională e văzută ca pârghie a unui stat vecin care vizează recucerirea teritoriilor pierdute în trecut. În același timp, lucrurile nu sunt tocmai clare, dat fiind că şi facţiunea radicală a minorităţii maghiare împărtășește această concepţie a raporturilor româno-maghiare, visând doar la revanșă și la recucerire.

Or, acest cadru conceptual, această paradigmă a resentimentului colectiv, se descompune încetul cu încetul sub efectul mutaţiilor economice și culturale care, după sfârșitul regimului comunist, modifică irezistibil reprezentările noilor generaţii.

Practicile cotidiene revelează, mult mai bine decât discursul ad hoc, realităţile sociale ale societăţii românești, contradicţiile sale, convergenţa și divergenţa intereselor diverselor grupuri culturale prezente.

Cu excepţia gestiunii birocratice a instituţiilor universitare, a întâlnirilor muzicale, mai rar și a celor teatrale, nu există propriu-zis relaţii interculturale între universitarii, intelectualii și studenţii români și cei

maghiari. Relaţiile sunt, stricto sensu, funcţionale, instrumentale, strategice și tactice și în ce privește conţinutul efectiv al culturilor savante, marcate de o ignoranţă reciprocă. Desigur, nu e greu să observi că există diverse situaţii care ies din cadrul general, cum sunt raporturile de amiciţie, relaţiile de vecinătate armonioase și mariajele mixte, dar există anumite subiecte tabu între prieteni, între vecini ori în cupluri. În orașele universitare, unde administraţia distribuie locurile în camerele de cămin în funcţie de disciplinele urmate de studenţi și de ordinea alfabetică, studenţii maghiari caută să facă aranjamente cu studenţii români pentru a se regrupa. Chiar și atunci când urmează cursuri comune în limba română (în lipsa unui număr de cadre suficiente care să predea în maghiară), studenţii maghiari rămân în grupuri compacte. Nu există uniformitate, iar diferenţele perceptibile dintre comportamentele colective divizează studenţii maghiari după originea geografică, lucru care funcţionează și ca o un semn al originii lor sociale. Astfel, studenţii veniţi din Estul Transilvaniei, din Secuime, unde populaţia rurală și semiurbană (a orășelelor și a marilor burguri) e aproape exclusiv maghiară și marcată de un tradiţionalism puternic, se dovedesc a fi repliaţi pe ei înșiși, pe instituţiile lor comunitare, fiind adesea neîncrezători în români, pe care nu-i cunosc bine și a căror limbă o învaţă cu greutate. Pentru aceștia, Clujul reprezintă marele oraș istoric, însă un oraș care vine cu pericole noi o dată cu reducerea la 20% a populaţiei maghiare din totalul locuitorilor. Pe de altă parte, studenţii veniţi din marile orașe ale Transilvaniei (Cluj, Oradea,

ZO OM

Arad, Timișoara, Satu Mare, Brașov) și din satele mixte, bilingvi veritabili, familiari cu cultura românilor, cu obiceiurile lor populare și religioase, dovedesc un spirit mai deschis, în special prin atenţia acordată anumitor aspecte care ţin de cultura înaltă românească. La cei mai în vârstă din rândul generaţiilor de intelectuali români promovaţi masiv de regimul Ceaușescu, o anumită atitudine de ignoranţă ţine loc de comportament general. Literatura și textele din știinţele umane contemporane maghiare de calitate (din Transilvania sau Ungaria) sunt prea puţin traduse și sunt necunoscute de către majoritatea acestor intelectuali români care nu cunosc maghiara. Aceștia îngurgitează, fără nicio reţinere, inepţii minore luate din Occident, dar ignoră operele maghiare esenţiale și, în general, pe cele scrise în Europa centrală și balcanică. Or, această situaţie nu e tocmai simetrică, întrucât, prin bilingvismul lor mai bun sau mai rău, intelectualii și studenţii maghiari din Transilvania sunt la curent cu operele importante ale românilor. În pofida acestei ignoranţe a unora și a tendinţei de neîncredere retractilă a altora, fenomenul cultural cel mai clar în postcomunism este invazia bruscă a acelorași surse occidentale. Și pentru unii, și pentru alţii, în funcţie de specialitatea lor, există același set de autori, sociologi, istorici, etnologi, psihologi, politologi, filosofi, lingviști sau eseiști care compun câmpul de referinţe comune, fără a ţine seama de dezbaterile conceptuale care traversează Occidentul în cutare sau cutare disciplină. Pe scurt, ceea ce în Occident numim gândire unică, economică și culturală, triumfă în Europa postcomunistă și, probabil, mai accentuat în România. În ce privește generaţiile de studenţi maghiari și români din epoca postcomunistă, faptul că își duc viaţa cotidiană în mare parte separat, nu-i împiedică să ia parte împreună la aceeași cultură de masă pop-rock, să consume aceleași obiecte, aceleași haine, să urmărească aceleași filme, etc. De fapt, în pofida faptului că acei mai tradiţionaliști dintre ei fac apel la marcaje istorice și geografice care au devenit în mare parte caduce sub tăvălugul cultural al postmodernităţii, această stare de ignoranţă și neîncredere reciprocă se păstrează într-un ansamblu referenţial identic, supus travaliului uniformizării 39 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

generalizate, care se propășește în lume de multă vreme.

Ceea ce nu văd „moderniștii” maghiari, orbiţi de o modernitate sclipitoare pe care o consideră chintesenţa democraţiei, e faptul că multiculturalismul nu e decât o mască a unui monoculturalism planetar care, inclusiv aici între Tisa și Dunăre, va rosti în română, maghiară sau în orice altă limbă jargonul neologizat al gândirii unice de tip Global village și al multiplelor sale ocurenţe mimetice. Pe de altă parte, există un rău cultural mult mai grav care ameninţă cultura înaltă a minorităţii maghiare din Transilvania: exodul continuu al elitelor sale cele mai calificate. E vorba, cum am mai spus-o și în alte ocazii, de exodul care a început la finele anilor 1950 când, după Revoluţia Ungară din 1956, aceste elite au constatat restrângerea lentă a orizontului lor profesional. De atunci, nimic nu a frânat această tendinţă.

După prăbușirea regimului Ceaușescu, nici subvenţiile acordate de primul guvern ungar postcomunist, nici reorganizarea instituţiilor culturale votată de Parlamentul român nu au reușit să-i tempereze ritmul care, dimpotrivă, s-a intensificat. E vorba de efectul unei combinaţii complexe de factori generali și particulari mult mai puternice decât o simplă decizie legislativă, care se referă atât la studenţii români, cât și la studenţii maghiari și constituie, după cum se dovedește, cel mai grav pericol care ameninţă supravieţuirea culturii înalte a minorităţii maghiare. E vorba de situaţia socială în general, de șomajul în creștere, de lipsa unui viitor pentru tinerii licenţiaţi – inclusiv pentru cei merituoși –, de nivelul coborât al calităţii vieţii, de permanenţa nepotismului, a clientelismului și feudalismului în jocul relaţiilor socioprofesionale (nu de absenţa legii, ci de neaplicarea ei), de incompetenţa administraţiei. Acești factori au condus, de-a lungul anilor, la un sentiment al neputinţei de a te realiza în viaţă și la o dorinţă de nestăpânit de a emigra, iar cei mai buni au făcut asta plecând în Ungaria, Germania, Statele Unite, Canada, Australia sau Africa de Sud. Se constată încă o dată, în cazul particular al Transilvaniei, că multiculturalismul sau interculturalismul – imaginar sau real – nu răspunde cu nimic

problemelor ridicate de menţinerea culturii maghiare savante. Condiţiile generale ale postcomunismului o corodează: uniformizarea modelelor culturale oferite populaţiilor; disoluţia irepresibilă a specificului ţărănesc; crearea unei clase de manageri români și maghiari care participă la economia generală; și, last but not least, faptul tot mai acut că Bucureștiul rămâne centrul unde se negociază toate deciziile care implică politica naţională, iar oamenii politici ai minorităţii maghiare sunt antrenaţi, nolens volens, în valul culturii politice românești. Astfel, efectele acestei dinamici globale întăresc mișcarea migratorie, converg și contribuie la fragilizarea culturii înalte a minorităţii maghiare care, în actele cotidiene ale elitelor sale fidele tradiţiei istorice și sub provocarea naţionaliștilor români, reacţionează în câmpul unui double bind: ghetoizare și defensivă agresivă.

Dacă, într-o primă fază, multiculturalismul orchestrat în Transilvania de către autorităţile românești și o parte a minorităţii maghiare „moderniste” poate disimula abil uniformizarea culturală care funcţionează sub egida culturii române, pe termen mediu se va dovedi, la fel ca peste tot în Occident, drept un simulacru al postumanismului care va fi enunţat aici cu precădere în românește, mai rar în maghiară, în perfect acord cu inepţiile formulate deja în engleză, franceză, germană, spaniolă sau italiană. Vor rămâne, mai puternice ca niciodată, singurele diferenţe care marchează lumea contemporană: între cei puternici și cei slabi, între cei bogaţi și cei săraci.

Claude Karnoouh a urmat studii de ştiinţe (fizică şi chimie) la Sorbona, iar apoi studii de ştiinţe umane (filosofie, antropologie socială, sociologie şi lingvistică) la Universitatea Paris X Nanterre. Din 1970 este cercetător la Centrul Naţional Francez de Cercetări Ştiinţifice. În 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie şi folclor în Transilvania. Din 1991 până în 2002 a fost profesor invitat al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj.

Karnoouh este autorul al şase cărţi şi peste o sută de articole şi eseuri de antropologie culturală şi politică, filosofia culturii şi filosofie politică. n

ZO OM

Relaţiile interculturale din România – o perspectivă psihosociologică O analiză a discursurilor cu referire la relaţiile majoritate – minorităţi, practicate în România după 1989, scoate în evidenţă existenţa a trei tipuri distincte: un discurs majoritar, un discurs minoritar conformist şi un discurs minoritar revendicativ.

M

inoritarii conformişti sunt cei ce au grijă să integreze sistematic în discursul lor referiri la faptul că sunt cetăţeni loiali ai României, că se simt acasă în România, accentuând, de asemenea, bunele relaţii pe care le au, atât cu instituţiile statului român, cât şi cu concetăţenii lor majoritari.

O mare parte a raporturilor între majoritate şi minoritarii revendicativi se structurează pe ideea că minoritarii cer, revendică, cât mai mult posibil, în timp ce majoritarii acordă, cedează, cu grija însă de a ceda cât mai puţin posibil. Totul ca într-un joc cu sumă nulă, în care orice câştig al minoritarilor echivalează cu o pierdere pentru majoritari.

Un leitmotiv al discursului minoritar îl reprezintă dreptul la o viaţă internă proprie a comunităţii respective, recunoscută public. Se folosesc, în acest context, termeni variaţi: separare, autonomie, privatitate comunitară, sau se face referire la ideea de protecţie, menţinere, prezervare a identităţii culturale/naţionale proprii, identitate ameninţată cu asimilarea de către societatea majoritară. Esenţa discursului minoritar revendicativ ar fi deci: „suntem diferiţi şi vrem să rămânem diferiţi şi să fim recunoscuţi ca atare”. În cadrul discursului majoritar cu referire la minorităţi, dominant este însă leitmotivul comunicării, al deschiderii spre relaţionarea cu celălalt, oferită cu generozitate de majoritari şi solicitată minoritarilor, pericolul avut în vedere, la scara întregii societăţi, fiind definit în termeni de izolare sau segregare a 40 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

grupurilor minoritare. Esenţa unui astfel de discurs ar fi deci: „trăim în aceeaşi ţară, prin urmare trebuie să comunicăm, orice tendinţă de izolare fiind un pericol pentru stabilitatea societăţii”.

Dincolo de ceea ce afirmă explicit sau implicit cele două tipuri de discurs, ambele au în subsidiar o idee fundamentală: comunicarea interculturală subminează afirmarea identităţii, favorizând asimilarea, iar afirmarea identităţii în lipsa comunicării interculturale subminează coeziunea şi stabilitatea societăţii.

O alegere ar fi deci necesară din această perspectivă: favorizarea fie a identităţii, fie a comunicării. Am putea astfel vorbi de un continuum având la cele două două extremităţi identitatea, respectiv comunicarea.

Discursurilor practicate de reprezentanţii celor două grupuri, majoritarii şi minoritarii revendicativi, li se adaugă însă cele ce îşi propun să se situeze deasupra clivajelor majoritate/minoritate, ele aparţinând, în principal, specialiştilor în domeniu şi politicienilor focalizaţi pe ideea reconcilierii ca singură soluţie pentru stabilitatea socială durabilă. Acestea sunt discursurile de tip multicultural şi intercultural care, plecând de la recunoaşterea diversităţii culturale, propun modele de societate în care sunt valorizate în egală măsură, atât păstrarea şi dezvoltarea identităţilor specifice, cât şi comunicarea interculturală.

Vom încerca în cele ce urmează să argumentăm posibilitatea reală ca o societate, cum este cea a României contemporane, să favorizeze simultan dezvoltarea identităţilor specifice şi comunicarea interculturală, fără

ca acest lucru să presupună vreo pierdere pentru majoritari sau minoritari. Ne vom baza pe ipoteza că cele două dimensiuni, identitatea şi comunicarea, nu reprezintă extremităţile unui continuum, ci două variabile independente, ce permit însă o mai clară analiză a raporturilor dintre diferitele grupuri din cadrul unei societăţi multiculturale. In acest scop, propunem adaptarea unui concept din psihologia socială. Este vorba despre modelul TILT (Teaching individuals to live toghether), elaborat de Kalman J. Kaplan.

Modelul TILT a fost elaborat de Kaplan pornind de la critica perspectivei unidimensionale asupra distanţei interpersonale.

Modelul unidimensional al distanţei presupune un continuum pe o axă ce are la o extremitate contopirea cu celălalt, iar la cealaltă separarea totală. Extremitatea caracterizată prin apropiere oferă maximum de intimitate, dar presupune pericolul pierderii conştinţei sinelui. Extremitatea ce reprezintă îndepărtarea oferă spaţiu pentru afirmarea sinelui, dar presupune singurătate şi izolare. Între cele două extremităţi reciproc exclusive se situează un punct median, ce permite un grad mediu de intimitate şi de afirmare a sinelui.

Criticând acest model, Kaplan propune o viziune bidimensională a distanţei interpersonale, considerând că acest concept conţine două dimensiuni distincte: distanţa faţă de celălalt şi distanţa faţă de sine. Prima dimensiune este pusă în legătură cu conceptul de „ataşament”, înţeles ca reprezentând capacitatea de a relaţiona cu ceilalţi, spre exemplu,

ZO OM

Apropiere (A)

Apropiere (A)

Ataşament

Contopire

Ataşament sănătos (D) Moderaţie (E)

Individuaţie (B)

Separare

capacitatea de a întinde mâna pentru a primi sau a da ajutor. Cea de-a doua dimensiune este asociată conceptului de „individuaţie”, înţeles ca un construct intrapersonal legat de capacitatea de a se diferenţia de ceilalţi. Modelul TILT suprapune peste viziunea tradiţională, unidimensională, o viziune bidimensională a distanţei interpersonale, eliminând astfel şi ambiguităţile din definirea termenilor de „apropiere” şi „îndepărtare” interpersonală. Astfel, dacă modelul tradiţional presupune o relaţie de proporţionalitate inversă între ataşament şi individuaţie (cu cât ataşamentul este mai puternic, individuaţia va fi mai redusă şi reciproc), modelul bidimensional nu implică o astfel de relaţie, considerând cele două dimensiuni ca fiind independente. În acest spaţiu bidimensional rezultă patru poziţii ce includ cele două extremităţi ale modelului unidimensional, dar şi două poziţii ce nu sunt puse în evidenţă de modelul anterior. Astfel, acest model defineşte distanţa interpersonală sănătoasă, nu printr-un nivel mediu de individuaţie şi de ataşament, ci ca un echilibru între cele două dimensiuni, echilibru corespunzător poziţiei D din figura de mai sus, caracterizat atât prin individuaţie cât şi prin ataşament.

O altă componentă a modelului TILT, relevantă pentru discuţia noastră, este legată de conceptele de „ziduri” şi de „frontiere”. Zidurile se referă la barierele dintre persoane şi au rolul de a-i menţine pe ceilalţi în afară, în timp ce frontierele se referă la conturul sinelui, având rolul de a marca diferenţierea sinelui. Prin analogie, zidurile pot fi asociate cu 41 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Depărtare (C)

un bandaj, în timp de frontierele corespund pielii de pe mână. Zidurile sunt legate de capacitatea de a se conecta, de a relaţiona cu ceilalţi, aceasta însemnând diferite poziţii pe axa ataşamentului: zidurile permeabile corespund unei capacităţi ridicate de relaţionare, iar zidurile opace unei capacităţi reduse de relaţionare.

Frontierele, legate de capacitatea de diferenţiere faţă de ceilalţi, reprezintă puncte diferite pe axa individuaţiei: frontiere puternice corespund unei capacităţi ridicate de diferenţiere, iar frontiere slabe unei capacităţi reduse de diferenţiere. În fine, un alt set conceptual al modelului TILT la care facem referire este cel al nevoilor şi temerilor de relaţionale şi de diferenţiere. Şi acestea sunt asociate modelului bidimensional descris mai sus. Astfel, ataşamentul sănătos corespunde cadranului în care individul are atât nevoie de relaţionare, cât şi nevoie de diferenţiere, celelalte trei cadrane corespunzând unor stări în care individul are cel puţin un tip de temere, fie de individuaţie, fie de ataşament. Individul matur sănătos este cel capabil de a-şi afirma cele două categorii de nevoi. Astfel, nevoia sa de ataşament va determina apariţia de ziduri permeabile, iar nevoia de individuaţie va duce la constituirea de frontiere puternice. Pe măsură ce individul se maturizează, zidurile vor fi înlocuite de frontiere. Astfel, menţinând analogia cu bandajul, să ne gândim că, în cazul unei răni, bandajul (zidul) are rolul de a proteja zona în care pielea (frontiera) a fost distrusă.

Pe măsură însă ce pielea se vindecă, bandajul îşi va pierde necesitatea.

Situaţia în care, la un individ, zidurile

Depărtare (C)

sunt menţinute în mod nenecesar, chiar şi după ce frontierele au fost bine conturate, corespunde unei stări patologice, la fel cum tot unei stări patologice îi corespunde şi situaţia menţinerii la individul matur a unor frontiere slabe ale sinelui.

Dacă vom transfera modelul TILT de la nivel psihologic la nivel social, trecând de la distanţa interpersonală la distanţa socială între grupurile ce compun o societate dată, vom obţine un model perfect compatibil cu perspectiva interculturală. Într-un astfel de model, individuaţia ar corespunde capacităţii grupului de a-şi menţine, afirma şi dezvolta o identitate culturală proprie, iar ataşamentul ar reprezenta echivalentul capacităţii de a relaţiona cu celelalte grupuri, de a comunica şi coopera. Prin analogie cu modelul TILT şi pe baza argumentelor furnizate de acesta, se poate concluziona că o societate în care grupurile culturale ce o compun îşi afirmă propria identitate, găsind în acelaşi timp mecanisme de comunicare şi cooperare, nu este doar posibilă, ci reprezintă chiar situaţia dezirabilă corespunzătoare unei societăţi „sănătoase”.

Pentru a putea aplica conceptul descris la realitatea concretă a relaţiilor interculturale din România contemporană, este necesară mai întâi circumscrierea mai precisă a conţinutului acestor relaţii. În acest sens, considerăm că două sunt dimensiunile fundamentale ce definesc comunităţile şi polarizează relaţiile interculturale în România: apartenenţa etnică, în fapt apartenenţă naţională în sens etnic, reflectată de conceptul de „minoritate naţională”,  şi apartenenţa religioasă, fără ca

ZO OM

între cele două dimensiuni să existe o suprapunere totală. În privinţa relaţiilor interconfesionale, avem în vedere, pe de o parte, relaţiile bisericii majoritare ortodoxe cu celelalte confesiuni în general şi, pe de altă parte, relaţiile ortodoxie – catolicism, reflectate, în primul rând, prin relaţiile cu biserica greco-catolică. Desigur, această clasificare este inevitabil simplificatoare, dar o considerăm pertinentă pentru a orienta analiza cauzelor şi a dinamicii relaţiilor interculturale, recunoscând totodată gradul mare de variabilitate prezent în interiorul fiecăreia dintre categoriile avute în vedere. Vom analiza în continuare fiecare caz în parte, din două perspective: cea a majorităţii şi cea a minorităţii. Aprecierile făcute au la bază, în mare măsură, activităţile realizate de Institutul Intercultural Timişoara, reflectarea în presă a acestei problematici, dar şi unele studii empirice. Ele trebuie considerate ca puncte de plecare, ca ipoteze ce necesită o validare mai riguroasă.

Relaţiile interconfesionale sunt privite diferit de majoritari şi minoritari, în primul rând din cauza marii asimetrii numerice între biserica majoritară şi celelalte confesiuni.

Dacă prima propune argumente, în principal de natură simbolică, pentru legitimarea unei poziţii dominante, cele din urmă luptă pentru afirmarea publică pe baze de egalitate, mizând pe principiul dreptului la diferenţă.

Acestea au tendinţa de a se situa în cadranul C al schemei propuse mai sus, corespunzând tendinţei de separare şi pun accentul pe construirea şi menţinerea unor ziduri cât mai opace, în vederea constituirii unor frontiere ferme. În privinţa relaţiilor interetnice, este importantă distincţia între nivelul reprezentanţilor politici şi cel al comunităţilor locale. În general însă, rolul primordial în definirea raporturilor între grupurile etnice aparţine, în opinia noastră, liderilor politici. Lucrurile vor continua să rămână aşa, atâta vreme cât societatea civilă nu va ajunge într-o fază mai avansată de maturizare. În prezent, după cum reiese şi din mai multe studii empirice, tendinţa este de a considera relaţiile directe, la nivel local, ca fiind bune, în timp ce relaţiile generale dintre comunităţi sunt descrise prin preluarea temelor şi 42 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

poziţiilor din discursul politic. În cazul relaţiilor dintre majoritatea română şi minoritatea maghiară, cea mai frecvent întâlnită atitudine la majoritari este de a reproşa minorităţii sau chiar de a denunţa ca pe o încălcare a îndatoririlor de cetăţean român, tendinţele de a dezvolta o viaţă comunitară separată. Percepţia separării este accentuată desigur de inaccesibilitatea limbii maghiare pentru români, şi în special pentru cei ce au migrat dintr-o zonă fără populaţie maghiară în zone în care maghiarii au, nu doar o pondere demografică semnificativă, ci şi o conectare profundă la patrimoniul cultural al zonelor respective. Această contestare a dreptului la privatitate comunitară are desigur la bază motivaţii complexe legate de dinamica socio-istorică a raporturilor de putere dintre cele două comunităţi. Dacă ne referim însă la tematica şi tonul discursurilor actuale, deşi s-a estompat probabil în ultimii ani, rămâne valabilă logica de tipul: acordăm drepturi minoritarilor pentru că suntem buni şi generoşi, ei însă cer tot mai mult, pentru a-şi dezvolta o viaţă internă proprie, care nu va întârzia să conducă la instituţii paralele, la separare tot mai accentuată şi apoi la secesiune. Altfel spus, majoritarii au tendinţa de a considera că minoritatea maghiară alunecă periculos în cadranul C al schemei prezentate, corespunzător separării, caracterizat printr-un nivel ridicat de individuaţie şi un nivel redus de ataşament. Ei acuză deci menţinerea inutilă a zidurilor în condiţiile unor frontiere bine conturate. Discursul tipic al minorităţii maghiare este, în schimb, unul de revendicare a dreptului la individuaţie, acuzând majoritatea de tentative de a o împinge în cadranul A, corespunzător asimilării, caracterizat prin individuaţie redusă şi ataşament la nivel ridicat. Ei denunţă deci tendinţele de subţiere a frontierei, ceea ce justifică construirea unor ziduri puternice. Discursurile bazate pe promovarea interculturalităţii sunt asociate în acest context, de minoritari, cu tendinţele asimilaţioniste, iar promovarea multiculturalismului este în general asociată, de majoritari, cu tendinţele separaţioniste.

Această perspectivă asupra relaţiilor interculturale permite,

după cum s-a văzut, pe de o parte, argumentarea posibilităţii unei societăţi interculturale şi, pe de altă parte, analiza raporturilor dintre grupurile ce compun o anumită societate. O astfel de analiză facilitează atât înţelegerea cauzelor şi a mecanismelor relaţiilor „problematice” cât şi formularea de strategii pertinente pentru stimularea unei evoluţii care să conducă la satisfacerea nevoilor legitime atât la nivel individual, cât şi comunitar. În ceea ce priveşte motivarea dezirabilităţii unei societăţi interculturale, a promovării drepturilor minorităţilor, ca şi legitimarea revendicarilor acestora şi a strategiilor utilizate pentru obţinerea realizării lor, avem în faţă două opţiuni fundamentale. Una este cea a fundamentării acestei perspective pe recunoaşterea de principiu a egalităţii culturilor şi pe importanţa căutării şi menţinerii stabilităţii sociale.

Cealaltă constă în situarea drepturilor fundamentale ale persoanei umane, între care figurează şi cele legate de recunoaşterea şi afirmarea identităţii (inclusiv a drepturilor ce permit aceste lucruri), ca sursă a legitimării unor raporturi societale echitabile. În ceea ce ne priveşte, suntem susţinătorii celei de-a doua variante, considerând respectul pentru demnitatea umană, şi deci drepturile persoanei umane, ca sursă necesară şi suficientă pentru legitimarea viziunii unei societăţi interculturale. Este însă o astfel de societate, chiar argumentată ştiinţific, o utopie? Credem că nu. Dimpotrivă, ea reprezintă, în opinia noastră, o tendinţă naturală a societăţii contemporane. Este însă vorba, nu despre o societate în care protecţia diferitelor identităţi este asigurată şi garantată prin reguli echitabile, ceea ce ar permite limitarea, evitarea sau eliminarea conflictelor, ci despre una în care există în permanenţă un echilibu dinamic între afirmarea identităţilor şi promovarea comunicării interculturale, o societate ce recunoaşte conflictele şi caută permanent mecanisme eficiente de gestionare constructivă a acestora.

Călin Rus este sociolog, directorul Institutului Intercultural din Timişoara. Este vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale pentru Studii Interculturale şi expert al Consiliului Europei. n

ZO OM

Toleranţa ca paradigmă etnică

Î

n 2013 am avut șansa de a fi spectator la meciul RomaniaUngaria. Un final fericit pentru noi: 3-0. La ce rezultate au avut tricolorii noștri cu celelalte echipe din grupă, înclin să cred că ungurii au fost mai degrabă învinși de către publicul din tribune.

Ostilitatea românilor la București a venit ca un răspuns la ostilitatea maghiarilor în meciul de la Budapesta.

Așa se întâmplă când e vorba de România - Ungaria, nu e doar un simplu meci de fotbal, e și foarte multă emoţie încărcată de istorie. Nu pot să uit cum 50.000 de români strigau din toată fiinţa lor: „Afară, afară, cu ungurii din ţară!”. Era atâta forţă în această reacţie a mulţimii, încât echipa Ungariei era practic paralizată pe teren. În atmosfera incendiară, la intervenţia dură a jandarmilor în peluza maghiară, copilul meu m-a întrebat speriat: „De ce le fac asta?”

Un tânăr de lângă mine a auzit întrebarea și, cu ochii ieșiţi din orbite, a răspuns aproape urlând: „De aia, pentru că-s unguri!” Știu că fotbalul aprinde și consumă emoţii, dar parcă era mult prea multă ură în faţa mea.

Unii ar spune că genul ăsta de reacţie e pur patriotism, că e un resort necesar pentru a le demostra ungurilor că noi, românii, așa dezbinaţi cum suntem, știm să ne solidarizăm în momentele cheie ale istoriei. M-am simţit oarecum jenat de tot acest spectacol în care ura era exhibată public și m-am gândit să îi vorbesc copilului meu despre 43 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

puterea de a accepta diferenţa. În fiecare an, pe 15 martie, ungurii de pretutindeni își marchează solidaritatea și apartenenţa la naţiunea maghiară. Ne arată simbolic diferenţa, le fel cum și noi știm să le-o arătăm pe 1 decembrie. Își pun în piept tricolorul roșu, alb, verde, mai fac un marș și mai ţin un discurs. Și în fiecare an spiritele se aprind de ambele părţi.

Mai apare un Tokes care spune că minoritatea maghiară e oprimată și cere autonomia Tinutului Secuiesc .

Din partea românilor, un Funar sau un Vadim va susţine mereu că ungurii au prea multe drepturi și că vor să ne fure Ardealul. Slavă Domnului că emoţiile de primăvară trec și apoi și românii și ungurii se întorc la ale lor. Și oricât de mult ar dori unii ca România să fie numai a românilor, nu putem ignora realitatea. În fond, România e ţara tuturor celor care s-au născut, trăiesc și muncesc aici, inclusiv a maghiarilor. Ei reprezintă 6,5% din populaţia României și 18,9% din populaţia Transilvaniei. Au o pondere semnificativă în Sălaj (23%), Bihor (25%), Mureș (38%) și Satu Mare (34%) și sunt majoritari în Harghita (85%) și Covasna (70%). Este mai mult decât evident că, deși sunt cetăţeni ai României, ei se simt maghiari, nu români. Patria lor de suflet nu are capitala la București. Sigur că e dureros pentru noi, ca români, să știm acest lucru, dar felul în care te identifici cu un grup etnic sau cu altul, ceea ce simţi că ești nu poate fi

decretat. Aici nu suntem nici în Statele Unite și nici în Franţa, unde oricine are cetăţenie e asimilat ca american sau francez, indiferent de limbă sau etnie. În partea asta a Europei e o altă istorie, o altă realitate și, la fel cum românilor din Valea Timocului, din Cernăuţi sau de peste Prut nu li se poate fura dreptul de a se simţi români, nu cred că România le-ar putea lua în vreun fel maghiarilor dreptul de a se identifica așa cum vor. În fond, nici ei nu ne-au putut lua acest drept înainte de 1918, oricât de intens ar fi fost procesul de maghiarizare.

Poate că ar trebui să învăţăm că istoria ne poate schimba graniţele, dar patria din suflet nu ne-o poate lua nimeni niciodată. Și asta nu ar trebui să fie un temei pentru excludere și conflict, ci unul pentru acceptare și convieţuire. Cred cu tărie că patriotismul nu presupune în mod necesar să îl urăști pe celălalt, ci să înveţi să îl accepţi și să îl respecţi. Ura este o emoţie extremă, ea ne afectează luciditatea percepţiei și interpretarea realităţii. Ea e o pradigmă a conflictului, nu a convieţuirii. Naţionalismul, la fel ca extremismele de orice fel, de stânga sau de dreapta, se bazează pe ideologia duşmanului comun, pe frica faţă de străin și pe ţapul ispășitor responsabil pentru toate neîmplinirile noastre.

Excluderea și intoleranţa degenerează apoi în superioritatea unui grup etnic în faţa altuia. Aberaţii de acest gen nu au făcut altceva decât decât să sfârșească 

ZO OM

tragic în istorie. S-a întâmplat în Europa și în lume de nenumărate ori.

Cea mai frecventă eroare în evaluarea relaţiilor interetnice este generalizarea. De exemplu, dacă ne luăm după atmosfera de pe stadionul naţional la meciul România - Ungaria, am fi tentaţi să spunem că românii sunt intoleranţi. În realitate, există mult mai multă toleranţă, decât intoleranţă în relaţia dintre românii și maghiarii din România. Barometrul interetnic efectuat de IRES în 2013 ne arată că, pe scala distanţei sociale, românii au faţă de maghiari o acceptabilitate de 85% ca și colegi de muncă, 78% ca vecini, 80% ca prieteni și 71% ca membri ai familiei.

Toleranţa românilor faţă de maghiari e semnificativ mai mare faţă de cea faţă de romi și e mai pronunţată în Transilvania decât în restul ţării (70% din românii din Ardeal au o părere foarte bună și bună despre maghiari, faţă de numai 60% în Muntenia și în Moldova). Altfel spus, există diferenţe de percepţie, există poate chiar tensiuni, dar există și suficientă deschidere și toleranţă între români și maghiari, ceea ce ne face să credem că nu există în acest moment un potenţial exploziv motivat interetnic. În plus, provocările extremiste au dovedit că nu servesc nimănui. Un sondaj IRES din 2011 scoate în evidenţă faptul că gestul lui Csibi Barna de a-l spânzura simbolic pe Avram Iancu a fost condamnat deopotrivă de români (70%) și de maghiari (58%).

Politicienii care mizează pe naţionalism știu că aceasta e calea cea mai facilă de a ajunge la inimile și miniţile alegătorilor. Naţionalismul e o coardă sensibilă și, de fiecare dată când e atinsă, vibrează suficient de mult pentru a-i face oameni să nu mai vadă incompetenţa și corupţia celor de la guvernare. Frica solidarizează și de aici până la manipulare nu mai e decât un pas. Mecanismul a fost probat foarte bine în primii ani ai României postcomuniste. Din fericire, atât românii, cât și maghiarii au găsit suficientă înţelepciune pentru a evita un scenariu de tip iugoslav pentru România. Calea moderată a învins în faţa extremismului și, cel puţin deocamdată, se invalidează scenariul lui Huntington privind „ciocnirea civilizaţiilor” exact pe falia carpatică.

Modelul românesc al relaţiilor interetnice nu este perfect, dar este perfectibil. El poate fi considerat 44 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

un succes, pentru că ajustarea interetnică, construirea pas cu pas a convieţuirii s-au regăsit într-un mecanism politic și instituţional de reglare, nu în manifestaţii și lupte de stradă. Avem 17 minorităţi care sunt reprezentate în Parlament, minorităţile au dreptul de a utiliza limba maternă în învăţământ și în administraţie (acolo unde sunt peste 20%), există un Consiliu al Minorităţilor Naţionale, un Departament pentru relaţii interetnice și un Institut pentru studierea problemelor minorităţilor naţionale.

Se alocă sume importante de la buget pentru organizaţiile reprezentative ale minorităţilor naţionale. A fost adoptată o legislaţie antidiscriminare și a fost înfiinţat un Consiliu special pentru combaterea și prevenirea discriminării, inclusiv a celei pe criteriul etnic. Însă cel mai important factor de stabilitate etnică a fost prezenţa prin vot a maghiarilor în Parlament și la guvernare. Votul etnic constant al minorităţii maghiare a făcut din UDMR o forţă politică aproape necesară pentru construirea unei majorităţi în Parlament. UDMR a devenit masa politică critică ce a înclinat mereu balanţa. Această poziţie i-a permis să negocieze și să fie destul de mult timp la guvernare pentru a câștiga pas cu pas drepturi pentru minoritatea maghiară. 39% dintre români consideră că rolul UDMR e unul pozitiv în democraţia românească, în timp ce 50% apreciază că e unul negativ, tocmai pentru că UDMR a fost capabilă să obţină avantaje majore în relaţia cu politicenii români.

Așadar, părerile sunt împărţite, ceea ce e normal într-o democraţie.

Important e că nu drepturile etnice au prevalat democraţiei, ci democraţia a reprezentat chiar cadrul prin care toleranţa și buna convieţuire au fost instituţionalizate la masa dialogului și a negocierii. Pentru că e clar că, atunci când dialogul dispare, lucrurile nu se mai pot rezolva decât în stradă.

Unii cred că românii au cedat prea multe drepturi maghiarilor în democraţie și că era mai bine în comunism, când problema etnică era rezolvată prin forţa dictaturii. În realitate, problema etnică era doar adormită, minorităţile fiind reduse la tăcere. Drept dovadă că, după căderea comunismului, după dispariţia puterii absolute ca factor

de intimidare, problem etnică s-a reactivat în lume, iar acolo unde nu actorii-cheie nu au fost în stare să găsească suficientă disponibilitate pentru dialog și acceptare, s-a ajuns la tensiuni, conflicte și chiar secesiune.

Ceea ce se întâmplă în aceste zile în relaţiile dintre Ucraina și Rusia privind peninsula Crimeea are și un resort etnic. Și una dintre erorile fundamentale pe care le-au făcut cei care au preluat puterea la Kiev a fost să cedeze nucleului naţionalist și să anuleze dreptul minorităţilor de a-și folosi limba maternă. Un casus belli suficient pentru ca Putin să sară în apărarea minorităţii ruse din Crimeea. Din păcate, anularea acestei reglementări afectează major și drepturile românilor din Ucraina.

Prin contrapunct cu situaţia din Ucraina, se poate spune că modelul românesc al relaţiilor interetnice este unul funcţional. Mai sunt probleme legate de descentralizare și autonomie, de simbolistica arborării drapelului Ţinutului Secuiesc, de respectarea drepturilor românilor din Harghita și Covasna, dar important e că toate aceste probleme pot fi rezolvate într-un cadru pașnic, prin ascultarea și înţelegerea celuilalt, prin dialog și negociere, nu prin ură, zăngănit de arme și miros de praf de pușcă.

Poate că șansa istorică a României este de a face parte din Uniunea Europene și NATO, de a face parte dintr-o lume mai sigură, dintr-o lume în care, deși graniţele există, ele devin din ce în ce mai puţin relevante prin dreptul de a circula și de a munci liber. Cu toate că trăim într-o lume globalizată, în care identităţile par să se dilueze prin accentuarea similarităţilor și reducerea diferenţelor, în realitate resortul etnic rămâne suficient de puternic pentru a mai fi izvor de tensiuni și conflicte. Pentru că graniţele mentale nu pot fi doborâte printr-o directivă europeană sau printr-o lege. Toleranţa și deschiderea spre diversitate se construiesc pas cu pas, dar fără prosperitate și reducere a inechităţilor de dezvoltare, e posibil ca graniţele mentale ale etnicului să fie din nou reactivate în Europa. Vocea Rusiei ne-a anunţat deja că a venit timpul pentru o „primăvară europeană”.

Dan Jurcan este doctor în sociologie, profesor asociat la SNSPA n

ZO OM

Lunga guvernare a UDMR Chiar dacă nu este partid politic, ci doar o organizaţie cu o platformă culturală, şi chiar dacă reprezintă doar 6,5% din populaţia ţării, UDMR este formaţiunea care a guvernat cel mai mult România. Practic, din 1996, UDMR a fost aproape tot timpul la putere, în toate guvernele, record care n-a mai fost atins de nicio altă structură politică.

U

DMR a intrat prima dată la guvernare în 1996 (până în 2000), în Guvernul CDR, a rămas să sprijine Guvernul PSD+PUR, în perioada 2000-2004, apoi a intrat la guvernare alături de Alianţa D.A., pentru perioada 2004-2008. Un an a fost în opoziţie, în perioada 2008-2009, iar după alegerile prezidenţiale din decembrie 2009 revine la guvernare alături de PDL, până în mai 2012. A urmat un an şi jumătate de pauză, iar acum, în martie 2014, UDMR revine la guvernare alături de PSD. Prima intrare a UDMR la guvernare a fost în decembrie 1996, când se alătură CDR şi Uniunii Social Democrate. UDMR obţine două posturi de ministru în Guvernul Ciorbea: Turism, prin Akos Birtalan (decembrie 1996 - aprilie 1998), şi ministrul delegat pentru minorităţi naţionale, prin Gyorgy Tokay (decembrie 1996-aprilie 1998). În următorul guvern al CDR, condus de Radu Vasile (aprilie 1998-13 decembrie 1999), UDMR deţine postul de ministru al Sănătăţii prin Francisc Baranyi (aprilie 1998 - iunie 1998) şi Hajdu Gabor (iulie 1998 - decembrie 1999).

Ministru delegat pentru minorităţi rămâne Gyorgy Tokay (aprilie 1998-ianuarie 1999), pentru ca la 27 ianuarie 1999, în urma demisiei sale, funcţia să fie preluată de Peter Eckstein-Kovacs până pe 22 decembrie 1999. În Guvernul Mugur Isărescu (22 decembrie1999 - 28 decembrie 2000), UDMR păstrează, prin Hajdu Gabor, funcţia de ministru al Sănătăţii. În următorul ciclu electoral (200045 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Cine îşi mai aminteşte, azi, în zonele de diasporă internă, de aniversările fără imn, fără cocarde, temătoare şi friguroase, de 15 Martie?”, Marko Bela, februarie 2011

2004), UDMR doar a sprijinit Guvernul PSD+PUR condus de premierul Adrian Năstase, fără să aibă vreun ministru în Executiv.

Apoi, în ciclul electoral 20042008, UDMR este prezentă din nou la guvernare, alături de Alianţa DA (PNL-PD). În Guvernul Călin PopescuTăriceanu, UDMR primeşte cele mai multe portofolii de până atunci: Markó Béla (ministru de stat fără portofoliu însărcinat cu coordonarea activităţilor din domeniul culturii, învăţământului şi integrării europene); Laszlo Borbely (ministru delegat pentru lucrări publice şi amenajarea teritoriului); Zsolt Nagy (ministrul comunicaţiilor şi tehnologiei informaţiei); Iuliu Winkler (ministrul delegat pentru comerţ). În plus, Valentin Zoltan Puskas devine secretar al Senatului, iar Kelemen Hunor secretar al Camerei Deputaţilor.

PDL iese de la guvernare, iar în aprilie 2007, premierul Călin PopescuTăriceanu a anunţat un nou guvern, format din PNL şi UDMR, ultima formaţiune cu următorii în formula

de start: Bela Marko (ministru de stat pentru coordonarea activităţilor din domeniile culturii, învăţământului şi integrării europene); Laszlo Borbely (ministrul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor), Attila Korodi (ministrul Mediului şi Dezvoltării Durabile), Zsolt Nagy (ministrul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei).

După alegerile parlamentare din noiembrie 2008, UDMR era pregătită să intre din nou la guvernare şi a purtat discuţii în acest sens cu PDL. Deşi cele două părţi au căzut de acord, în urma negocierilor cu PSD, social-democraţii au anunţat că nu vor guverna alături de UDMR. PDL a rămas astfel cu PSD la guvernare, iar UDMR a trecut în opoziţie.

Au venit alegerile prezidenţiale din decembrie 2009 şi, pe 21 decembrie, PDL şi UDMR au format un nou guvern. În acest guvern Boc IV au fost Marko Bela (vicepremier); Kelemen Hunor (Cultură); Laszlo Borbely (Mediu şi Ape); Attila Cseke (Sănătate). În februarie 2012, premierul Emil Boc a demisionat, dar în noul guvern condus de Mihai Răzvan Ungureanu au rămas miniştrii din partea UDMR: Marko Bela (vicepremier); Laszlo Borbely (Mediu şi Păduri); Hunor Kelemen (Cultură); Ladislau Ritli (Sănătate).

Prin schimbarea Guvernului Ungureanu cu Guvernul Victor Ponta, pe 7 mai 2012, UDMR iese de la guvernare, dar intră din nou în martie 2014. Noii miniştri ai UDMR sunt Kelemen Hunor (vicepremier, ministrul Culturii), Attila Korodi (ministrul Mediului şi Schimbărilor Climatice). 

ZO OM

În special în anii în care a fost la guvernare, UDMR a obţinut lucruri foarte importante pentru comunitatea maghiară. Acestea, dar şi principalul obiectiv al UDMR rămas neatins au fost sintetizate de Marko Bela în februarie 2011, la Congresul al X-lea al Uniunii, când a predat ştafeta lui Kelemen Hunor: „Autonomia poate fi marea prioritate a următorilor ani, dacă există premisele acestei autonomii.

Or, în opinia mea, aceste premise le-am şi creat. După ce anii '90 au trecut, la Târgu-Mureş şi în multe alte locuri din Transilvania, noi am afişat inscripţiile în limba maghiară.

Din 2001, legea asigură dreptul la utilizarea publică, verbal şi în scris, a limbii maghiare acolo unde procentajul minorităţii este de peste 20%. Această prevedere referitoare la administraţiile locale am introdus-o, în 2003, şi în Constituţie, extinzând dreptul de utilizare a limbii în instituţiile deconcentrate şi în justiţie. Limba maghiară are, azi, în Transilvania, în numeroase situaţii, statut oficial: principiul l-am făcut acceptat, practica există, asta trebuie să lărgim în viitor. Consider aceasta o uriaşă schimbare în zece ani, din 2001 în 2011. Sau cine îşi mai aminteşte, azi, în zonele de diasporă internă, de aniversările fără imn, fără cocarde, temătoare şi friguroase, de 15 Martie? Noi ne amintim, stimaţi delegaţi, noi, cei care am obţinut ca sărbătoarea noastră naţională să fie salutată, în fiecare an, de şeful statului şi de primul-ministru român, iar folosirea simbolurilor noastre este garantată de o hotărâre guvernamentală. Lupta de două decenii pentru învăţământul maghiar integral a fost, în sfârşit, încununată de succes. În 1996 a învins Convenţia Democratică şi am intrat în guvern.

Pasul era atunci, istoric vorbind, absolut fără precedent. În întreg spaţiul carpato-dunărean nu exista vreun exemplu cum că, în guvernul unei ţări considerate stat naţional şi care până atunci chiar se comporta ca atare, să fie prezenţi reprezentanţi ai unei comunităţi etnice. La urmaurmei, asta trebuie să urmărim: ca marile noastre ţeluri să pară, ulterior, bagatele, fiindcă se înfăptuiesc, să se integreze în viaţa noastră, să devină aproape de neobservat”.

Marius Avram

46 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

n

Cum votează etnicii maghiari la prezidenţiale?

Alegerile prezidenţiale din ţara noastră sunt un puzzle complicat, în care fiecare piesă, indiferent de mărimea sa, iar electoratul maghiar este una dintre aceste piese, poate avea un rol major în stabilirea rezultatului final.

A

cest lucru devine vizibil după primul tur, când începe o forfotă politică aparte. Cei doi candidaţi rămași în luptă tocmai au obţinut, împreună, undeva între 60% și 80% din voturi. Însă confruntarea principală abia a început: dispunerea în turul decisiv a celorlaltor zeci de procente va defini câștigătorul. Locul doi nu este un blestem, ci o oportunitate.

Un avantaj de șapte procente (precum cel avut de Adrian Năstase în 2004) se poate topi. O performanţă meritorie în primul tur se poate metamorfoza într-o înfrângere de proporţii (cazul lui Emil Constantinescu în 1992). În acest context, influenţa electoratului de etnie maghiară a fost deseori luată în calcul. În fundalul acestor analize se află și un mit cu privire la disciplina electorală a acestui segment de votanţi. După cum vei vedea mai jos, în cazul alegerilor prezidenţiale, acest mit nu are acoperire în realitate. Motivul este simplu: multor votanţi de etnie maghiară le este evident că votul din primul tur pentru candidatul UDMR este unul strict simbolic, fără efecte politice sau sociale concrete. În turul doi, interesul scade și mai mult, candidaţii de etnie română nereușind în ultimul deceniu să capteze atenţia și să obţină o susţinere majoră.

Starea de fapt descrisă mai sus se manifestă în mai multe feluri. Candidaturile UDMR la președinţie, de exemplu, se află pe un trend descendent. Între 1996 și 2009, oferta electorală a Uniunii

la prezidenţiale și-a înjumătăţit performanţa, atât în voturi cât și în procente. Există și efecte încărcate cu semnificaţie: dacă în 1996 Gyorgy Frunda îl depășea pe un Corneliu Vadim Tudor în ascensiune, în 2009 Kelemen Hunor a terminat în urma unui Corneliu Vadim Tudor pe final de carieră.

Să ne concentrăm asupra turului doi și asupra judeţelor cu o populaţie de etnie maghiară covârșitoare din punct de vedere numeric. Vom descoperi o evoluţie similară cu cea menţionată în paragraful anterior: la începutul anilor '90, la vot în turul doi veneau 360 de mii de locuitori ai Harghitei și Covasnei. În turul doi al ultimelor prezidenţiale, la vot s-au prezentat în turul decisiv 160 de mii de persoane. Scăderea de-a lungul anilor, pe care nu o prezint aici în detaliu, este treptată și evidentă.

La nivel naţional, de altfel, ponderea votanţilor acestor judeţe în electoratul total prezent la vot în turul doi s-a redus semnificativ.

Candidaturile non-PSD au avut cel mai mult de suferit: la începutul și mijlocul anilor '90 Emil Constantinescu datora regiunii HarCov 5-7% din totalul voturilor primite în turul doi. Prin comparaţie, Traian Băsescu primea din această regiune în turul decisiv mai puţin de 2% din voturi, un aport sensibil mai mic decât, de exemplu, cel al judeţului Galaţi. În planul sănătăţii democraţiei românești, toată această situaţie este îngrijorătoare, semnalând dezinteresul unei comunităţi importante faţă de un scrutin cu implicaţii majore pentru societate.

ZO OM

Într-o măsură chiar mai mare decât votanţii de etnie română, minoritatea maghiară privește alegerile prezidenţiale cu apatie și dezinteres.

Aceasta este imaginea prezentului, conţinând și câţiva sâmburi de informaţie cu privire la viitor. O discuţie despre modul în care etnicii maghiari privesc prezidenţialele nu este completă fără menţionarea modului în care ei au jucat un rol foarte important în istoria ceva mai îndepărtată - din nefericire, exact în perioada când atenţia acordată subiectului era minimală.

UDMR - 1.000.000 de voturi în 1990 În 1990, UDMR a obţinut un milion de voturi, devenind a doua forţă din Parlament, dar nu a prezentat un candidat la prezidenţiale. De această situaţie au beneficiat candidaţii partidelor istorice. Radu Câmpeanu a obţinut peste 60% din voturile exprimate în Covasna și Harghita.

Aceste două judeţe au furnizat, de altfel, 1/6 din totalul voturilor primite de candidatul PNL la nivel naţional.

El a depășit, de altfel, 10% doar în București și în judeţele cu o populaţie de etnie maghiară semnificativă (Arad, Bihor, Brașov, Cluj, Satu Mare, etc). În 1992, UDMR făcea parte din Convenţia Democratică Română, cu care ocazie a sprijinit candidatura lui Emil Constantinescu. Impactul votului etnicilor maghiari a fost mai mic decât cu doi ani mai devreme, în principal din cauza evoluţiilor politice care au extins electoratul partidelor istorice. În turul doi însă, Emil Constantinescu a obţinut peste 60% din voturi exclusiv în judeţe cu o populaţie de etnie 47 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

maghiară de dimensiuni consistente: Harghita, Covasna și Satu Mare.

Chiar dacă UDMR a avut pentru prima dată un candidat propriu în 1996, în turul doi, joncţiunea s-a înregistrat în parametrii asemănători cu cei din 1992: cele mai bune scoruri ale candidatului CDR s-au înregistrat în Satu Mare (78%), Covasna (87%) și Harghita (un uluitor 92%). Ultima dată când vedem astfel de scoruri în regiuni cu un electorat maghiar numeros: turul doi al alegerilor din anul 2000, când într-un context mult schimbat Ion Iliescu obţine peste 72% din voturi în fiecare din cele trei judeţe menţionate mai sus. Cu ocazia acestui scrutin, prezenţa la vot în Harghita și Covasna se prăbușește, coborând sub 57% - cotă care n-a mai fost atinsă niciodată. În legătură cu comportamentul de vot al etnicilor maghiari în anul 2014 și la scrutinele prezidenţiale următoare se pot emite două ipoteze aflate în contradicţie. Punctul de separare ţine de existenţa unor perspective diferite privind „fizica” scenei electorale românești. Invit cititorul să aleagă ipoteza care i se pare mai atractivă:

1

. Faptul că alegerile din 2004 și 2009 au avut rezultate strânse, pe muchie, este un accident istoric.

Din punct de vedere statistic, repetarea unor astfel de scoruri este improbabilă. Vom reveni la alegeri decise, precum în anii '90 sau în 2000, la zeci de procente distanţă. În acest context, votul etnicilor maghiari își va reduce din importanţă și vizibilitate.

Subiectul va fi recuperat de domenii precum antropologia sau sociologia non-politică, care vor investiga

aspectele culturale și identitare ale participării (sau absenteismului) etnicilor maghiari la prezidenţiale.

De asemenea, rolul UDMR în ecuaţia prezidenţialelor se va reduce semnificativ. sau

2

. Scena politică din România se rotește constant în sensul izolării forţei mai puternice.

Vom vedea, în continuare, alegeri prezidenţiale disputate, incendiare, emoţionale, în care partidul sau persoana care pare să deţină puterea se va confrunta cu o alianţă de vectori care caută să-i încheie dominaţia. Într-o astfel de paradigmă, în care fiecare vot contează, UDMR va putea să negocieze susţinerea etnicilor maghiari și să extragă beneficii majore dintr-o asemenea negociere. Nu este exclus ca persoanele de etnie română care candidează să se adreseze direct etnicilor maghiari, un început timid în această privinţă fiind făcut de Mihai Răzvan Ungureanu cu ocazia alegerilor parlamentare din 2012. Mă aștept, de asemenea, ca distincţia dintre votul etnicilor maghiari din HarCov și cel al etnicilor maghiari din alte judeţe ale României să se poată face cu mai multă claritate, subiectul urmând să prezinte maxim interes pentru spectrul politic și domeniile de consultanţă adiacente.

Barbu Mateescu are 32 de ani.

A absolvit cursurile Facultăţii de Sociologie a University of Pennsylvania în anul 2005, după care s-a reîntors în România. n

ZO OM

Politica naţionalistă a Ungariei Istoria problematicii moderne a minorităţilor maghiare din afara graniţelor datează din anul 1990, când, urmare a migraţiei masive a acestora spre Ungaria, partidele politice de la Budapesta au sesizat oportunitatea obţinerii de capital politic. În Constituţia ungară a fost inclusă prevederea conform căreia „este de datoria fiecărui guvern ungar să trateze cu simţul responsabilităţii” problemele tuturor maghiarilor (art.6, alin 3).

„Maghiarii de pretutindeni” – un model particular în Europa Primul premier ungar ales în mod democratic, Antall József, a dat semnalul asumării responsabilităţii faţă de maghiarii din afara graniţelor, declarând, în 1990, că „se consideră premierul a 15 milioane de maghiari”.

Astfel, în ultimii 25 de ani, maghiarii din afara graniţelor, inclusiv cei din România, s-au aflat sub un protectorat inutil, dar asumat de autorităţile ungare, indiferent cine s-a aflat la putere - situaţie unică în Europa.

Accederea Fidesz la guvernare, în aprilie 2010, combinată cu ascensiunea fulminantă a partidului extremist „Jobbik”, care deţine 47 de mandate în Legislativul de la Budapesta, a condus la modificarea substanţială a discursului oficial privind protejarea identităţii minorităţilor maghiare din teritoriile care au aparţinut Regatului Ungar înainte de 1920. Mesajul promovat dintr-o ţară membră UE şi NATO a dobândit conotaţii imperative, de „reunificare a naţiunii maghiare”.

Breşa creată a fost valorificată rapid de ambele părţi. Formaţiunile politice de la Budapesta s-au concentrat pe asigurarea unui bazin electoral care să le permită rămânerea la putere, fiind de notorietate ataşamentul maghiarilor din afara graniţelor faţă de orientările de dreapta. Pe de altă parte, structurile reprezentative ale maghiarilor din statele vecine, inclusiv din România, au preluat tema dublei cetăţenii, chiar dacă resorturile au fost mult mai pragmatice.

Legiferarea dublei cetăţenii, la care se adaugă asumarea, prin noua Lege fundamentală ungară, în vigoare din 1 ianuarie 2012, a responsabilităţii 48 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Legiferarea dublei cetăţenii a provocat tensiuni în relaţia cu statele vecine cu comunităţi maghiare importante, îndeosebi cu Slovacia. faţă de soarta etnicilor maghiari din afara graniţelor, au provocat noi tensiuni în relaţia cu statele vecine cu comunităţi maghiare importante, îndeosebi cu Slovacia, care a invocat riscurile la adresa securităţii naţionale şi a stabilităţii regionale. În această logică, Executivul de la Bratislava s-a detaşat faţă de celelalte ţări din jur prin faptul că a adoptat o poziţie vehementă, la finele lunii mai 2010 amendând propria Lege fundamentală, în sensul retragerii cetăţeniei slovace persoanelor care depun cerere pentru a o obţine pe cea ungară.

Politici autonomiste în România Declarat „an al autonomiei” de către unele structuri ale comunităţii maghiare din ţara noastră, 2013 a fost unul de maximă intensitate a manifestărilor dedicate „autonomiei şi federalismului”.

2014 se anunţă cel puţin la fel de activ pe linia clamării de noi drepturi pentru minoritatea maghiară, în contextul proximelor procese electorale - alegeri generale în Ungaria şi scrutinul pentru Parlamentul European.

Ciclicitatea mesajelor, devenită o constantă a ultimilor 25 de ani, este asigurată de tripla sărbătorire a statului ungar, la 15 martie, 20 august

şi 23 octombrie. În martie, subiectul autonomiei revine în atenţie cu ocazia manifestărilor dedicate „Zilei maghiarilor de pretutindeni”, în iulie şi august – în „Ţinutul Secuiesc” se vorbeşte despre drepturi colective cu prilejul universităţilor de vară, iar în octombrie – este reluat subiectul regionalizării şi al autoadministrării locale.

Recurenţa apelului la identitatea culturală se manifestă pe fondul activismului structurilor maghiare autohtone, care şi-au construit mesaje complementare celor de la Budapesta, referitoare la momente istorice sensibile pentru populaţia maghiară din Transilvania: 4 iunie - semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, 6 octombrie - comemorarea celor 13 generali paşoptişti ucişi la Arad.

Modelul de comunicare complementar dezvoltat de Budapesta şi structurile reprezentative ale maghiarilor din ţara noastră este unic la nivel european. În pofida exemplelor europene invocate de către promotorii autonomiei teritoriale, precum Catalonia în Spania, Tirolul de Sud în Italia, Scoţia în Marea Britanie, Muntele Athos în Grecia, între acestea nu există similitudini istorice, legislative ori constituţionale de natură să asigure un precedent real pentru minorităţile maghiare.

Mai mult, profilul cultural al etnicilor maghiari din ţara noastră este atât de diferit de la o zonă la alta - dacă ne referim la cei din „Ţinutul Secuiesc”, „Partium” sau alte zone transilvănene -, încât simpla invocare a „identităţii secuieşti” pentru solicitarea de drepturi colective pentru „toţi maghiarii” îşi pierde din

ZO OM

conţinut şi se transformă într-o altă idee politică asumată exclusiv la nivel declarativ.

„Protectorat” electoral Deşi autorităţile de la Budapesta au încurajat întotdeauna iniţiativele reprezentanţilor autorităţilor locale de etnie maghiară din judeţele Harghita şi Covasna pentru promovarea „identităţii secuieşti” a regiunii, nu au fost depăşite graniţele impuse de legislaţia comunitară, iar dialogul la nivel bilateral s-a derulat în limitele uzanţei diplomatice.

Pe de altă parte, pe parcursul anului trecut s-a observat o apetenţă crescută a structurilor civicopolitice autohtone de reprezentare a maghiarilor de a organiza manifestări cu caracter provocator pentru atingerea obiectivului autonomist, de tipul acţiunilor stradale cu simbolistică şi mesaje naţionaliste.

Numărul de participanţi din „Ţinutul Secuiesc” la astfel de evenimente, de ordinul miilor, este explicabil prin prisma rezonanţei în rândul maghiarilor din zonă a apelurilor lansate de liderii politici, dar şi de cei ai comunităţii, între care un rol important îl au reprezentanţii bisericilor. Astfel de acţiuni au însă un specific zonal, nu sunt o caracteristică a minorităţii maghiare din toată Transilvania. În general, convieţuirea dintre etnicii maghiari şi cei români se petrece sub semnul normalităţii, oamenii împărtăşind aceleaşi speranţe şi aceleaşi temeri legate de perspectiva zilei de mâine, siguranţa locului de muncă, educaţia asigurată copilului sau starea de sănătate a familiei.

Tensiunile, acolo unde apar, sunt ciclice după calendarul sărbătorilor naţionale ale Ungariei ori cel al proceselor electorale.

Discursul politicianist privind încălcările drepturilor minorităţii maghiare şi-a pierdut masiv fundamentul, executivele de la Bucureşti, cu UDMR partener de peste 20 de ani, fiind ataşate politicilor europene în materie şi implementând măsuri reale care să asigure drepturile minorităţilor, de la învăţământ la reprezentare parlamentară.

Excesele autonomiste, nesustenabile politic şi economic, apar ca o reminiscenţă a unui veac trecut, reuşind sã mai emoţioneze nostalgici şi extremişti de dreapta, care încă îşi caută locul în Europa naţiunilor.

Dan Cazacu

n

Ungaria: alegeri parlamentare fară miză reală Cu șapte săptămâni înainte de alegerile parlamentare, a început oficial campania electorală din Ungaria. Dar aceste alegeri sunt fără miză – numai o minune mai poate ajuta opoziţia unită în a-l înlătura pe Viktor Orban şi regimul lui criticat atât în Ungaria, cât şi în străinătate, pentru aşa numita democraţie neortodoxă instaurată în timpul guvernării sale.

N

u-mi asum niciun risc dacă afirm că alegerile legislative din Ungaria, prevăzute pentru 6 aprilie, nu pot influenţa cu nimic viitorul apropiat al Ungariei. Pe 15 februarie a început campania electorală şi în mod oficial – neoficial ţine de ani întregi, a fost întreţinută permanent în acest mandat de patru ani -, dar această campanie n-are miză reală, deoarece aceste alegeri nu pot fi pierdute de actuala putere.

Premierul conservator Viktor Orban şi partidul Fidesz, aflat la guvernare din 2010, chiar după un mandat atât de controversat, îşi păstrează un avantaj comod. În rândul elitei civile „stângaliberală” (în Ungaria aşa sunt etichetaţi toţi cei care nu sunt adepţi ai Fidesz sau Jobbik), din 2012 s-a formulat nevoia unificării opoziţiei, ceea ce cu timpul a devenit o cerere majoră, condiţia de bază impusă în schimbul sprijinului electoral.

Cu greu, dar partidele de opoziţie – Partidul Socialist Ungar (MSZP), Împreună-2014 (E-2014), condus de fostul premier tehnocrat Gordon Bajnai, Coaliţia Democratică (DK), formaţia desprinsă din MSZP, sub conducerea fostului premier şi președinte socialist, Ferenc Gyurcsany, şi un nou partid liberal apărut pe ruinele vechii formaţiuni liberale SZDSZ, conduse de un fost

preşedinte SZDSZ, Gabor Fodor au reuşit să formeze, la începutul anului, un front comun, stabilind o listă comună şi candidaţi comuni în circumscripţiile electorale individuale.

Minunea aşteptată nu s-a produs însă, sondajele arată în continuare un avantaj considerabil al Fidesz şi un nivel scăzut al intenţiei de vot.

Potrivit ultimului sondaj de opinie dat publicităţii în februarie (realizat de compania Szonda IPSOS între 2 și 9 februarie, pe un eşantion de 1.500 de persoane cu o marjă de eroare maximum de 2,5%), Fidesz păstrează un avantaj de 17% în rândul alegătorilor deciși, deşi 57% din populaţia totală nu este mulţumită de mersul lucrurilor și 45% ar dori o schimbare de guvern. O oarecare deplasare pozitivă temperată în privinţa intenţiei de vot s-a produs în ultimele săptămâni, dar din această creştere, formaţiunea radicală de extremă dreaptă Jobbik a profitat cel mai mult. În decembrie 2013, 43% din populaţie opta pentru respingerea tuturor partidelor, în februarie 2014 36% dintre cetăţenii cu drept de vot afirmau că sigur nu vor participa la scrutinul din aprilie.

Rezultatele sondajului poziţionează formaţiunea lui Viktor Orban pe primul loc în intenţiile de vot, cu 30%, ceea ce înseamnă o creştere cu 2% faţă de ianuarie, actualul partid de guvernământ fiind

49 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

# SINTEZA 3 # WORK IN PROGRESS - CIPRIAN.indd 49

3/18/2014 9:16:44 PM

ZO OM

urmat de coaliţia opoziţiei unite cu 23%, ceea ce reprezintă o creştere cu 1%. Marele câştigător al lunii februarie a fost Jobbik, care a reuşit să-şi mărească tabăra de la 6% la 9%.

Raportul de forţe în rândul votanţilor deciși arată puţin altfel, dar tot în favoarea Fidesz. În această categorie, partidul lui Orban beneficiază de un sprijin de 51%, comparativ cu susţinerea de 33% exprimată faţă de opoziţia de stânga.

Dintre respondenţi, 13% ar vota cu Jobbik, iar partidul verzilor, marea surpriză a alegerilor precedente, LMP, n-ar putea depăşi pragul electoral, în condiţiile în care ar strânge doar 2% din voturi, dacă alegerile ar avea loc acum.

Sursele de creştere ale opoziţiei de stânga sunt limitate, deoarece tabăra adepţilor dreptei şi extremei drepte este mult mai activă electoral, mult mai hotărâtă să participe la alegeri şi mult mai uşor de mobilizat. Singura şansă pentru opoziţie ar fi convingerea indecişilor și a celor care nu preferă în prezent niciun partid, pentru că, în acest segment al populaţiei, partidul de guvernământ și premierul Orban nu prea au sprijin nici la nivelul opţiunilor secundare. Dar această categorie pare a fi deziluzionată total, nu mai are încredere în nicio formaţiune politică şi, drept urmare, nu vrea să participe la alegeri. Fără ei, guvernul Orban nu poate fi schimbat, Fidesz nu poate fi învins.

Miza alegerilor parlamentare precedente - poate să obţină sau nu Viktor Orban o majoritate de două treimi? – astăzi nu mai există. În timpul acestui mandat de patru ani, în posesia majorităţii de două treimi, premierul conservator cu un dumping de reforme şi legi controversate a reuşit să schimbe legislaţia şi toate structurile statului şi societăţii în modul în care îi convenea şi îi garantează un al doilea mandat, în timpul căruia să poată guverna comod şi fără o majoritate covârşitoare.

Chiar dacă minunea s-ar produce şi opoziţia ar acapara o majoritate simplă, ar fi legată la mâini şi picioare din cauza marionetelor impuse pe termen lung, de cel puţin şase - nouă ani, la conducerea instituţiilor de control centralizate sau inventate de către regimul Orban. Într-un discurs înflăcărat, „adresat naţiunii”, rostit cu prilejul lansării 50 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

oficiale a campaniei electorale, premierul a evidenţiat aceste schimbări radicale, arătând că păstrarea lor este sarcina primordială a ţării. „Ungaria nu mai este aceeaşi ţară ca acum patru ani. Schimbândune prezentul, putem să ne schimbăm şi viitorul, care nu va fi cel prezis de oracolele din Londra sau Bruxelles”, sublinia Orban. Într-adevăr, Ungaria acum pare a fi o altă ţară. De la ascensiunea sa la putere în 2010, Orban a profitat de majoritatea de două treimi a partidului său, Fidesz, în Parlament, şi a implementat o democraţie originală, demunită de către opoziţie drept democraţie neortodoxă, după politica economică neortodoxă botezată în acest fel chiar de către promulgătorii

Orban a profitat de majoritatea de două treimi a partidului său, Fidesz, în Parlament, şi a implementat o democraţie originală, demunită de către opoziţie drept democraţie neortodoxă.

săi guvernamentali. El a fost criticat atât în Ungaria, cât şi în străinătate, de către Uniunea Europeană, Statele Unite şi numeroase ONGuri internaţionale, pentru adoptarea unei Constituţii controversate, restrângerea independenţei Curţii Constituţionale, a Băncii Centrale, a Biroului procurorului, a justiţiei şi a presei, pentru denigrarea Uniunii Europene în discursurile sale interne, dar şi pentru colaborarea mutuală cu extrema dreaptă.

Ungaria condusă de Viktor Orban, deşi este stat membru al Uniunii Europene de zece ani, a adoptat o linie de politică economică opusă politicii comunitare în multe domenii, iar din cauza criticilor venite din partea Bruxelles-ului și a Occidentului a

devenit o opozantă permanentă a Uniunii. Euroscepticismul a crescut semnificativ în acest timp, ceea ce se poate considera o tendinţă europeană generală, dar în Ungaria a fost influenţat intens de discursul şi comunicarea oficială guvernamentală şi, în primul rând, de retorica primministrului.

Orban a decretat un adevărat război de independenţă faţă de Bruxelles și UE. În acest spirit, a fost organizat deja de două ori la Budapesta un aşa numit „Marş al păcii” de către o organizaţie pseudocivilă, apropiată premierului, Forumul Solidarităţii Civile (COF). La aceste evenimente au participat mai multe sute de mii de persoane, inclusiv maghiari din ţările vecine, transportaţi de către COF cu scopul de a-l apăra pe Orban şi politica sa în faţa comunităţii internationale critice. Ca urmare, Ungaria şi guvernul maghiar au fost izolaţi pe plan european şi au început să-şi caute noi parteneri in Orientul Apropiat și Îndepărtat, printre dictaturile arabe bogate şi ţările postsovietice.

Schimbări esenţiale nu se preconizează nici după alegeri. În discursul amintit adresat naţiunii, Orban a spus: „În ultimii patru ani, această ţară a întinerit pe plan spiritual (...). Să scoatem caii, să-i încălecăm, pentru că mâine pornim la atac! (....) Bătălia nu este terminată încă, să ne păstrăm rezultatele”. Iar aceste rezultate, în primul rând scăderea preţurilor la serviciile publice, în concepţia lui, sunt ameninţate nu numai de opoziţia maghiară, ci şi de comunitatea internaţională occidentală. Lupta internă şi externă continuă, bătălia pentru menţinerea şi reducerea în continuare a tarifelor la utilităţi este scopul principal declarat de guvern şi partidul de guvernământ.

Este de înţeles, pentru că această reducere este totodată arma lor secretă, cu ajutorul căreia au reuşit să păstreze sprijinul alegătorilor.

După reducerea tarifelor la utilităţi, în total cu 20%, cu câteva zile înainte de începerea campaniei electorale au recurs la o a treia reducere, în trepte, a preţurilor energiei electrice şi termice, precum şi a gazelor naturale destinate populaţiei. Decizia a fost criticată de către Bruxelles ca o intervenţie inacceptabilă în

ZO OM

reglementarea pieţei, dăunătoare economiei de piaţă şi opusă normelor comunitare, dar cum se vede în cifrele sondajelor, a asigurat o creştere de 3% partidului de guvernământ.

Deci nu se preconizează schimbări nici în politica economică, nici în politica externă, nici în politica de vecinătate a Ungariei. Regimul lui Viktor Orban a redus la minimum relaţiile bilaterale cu ţările vecine, inclusiv cu România, ţări cu care guvernele socialiste au stabilit un parteneriat strategic şi au implementat ca formă superioară de colaborare, şedinţele comune de guvern. Principalul motiv de ignorare a acestei forme de cooperare bilaterală este faptul că Orban nu a preluat şi nu a continuat nimic moştenit de la predecesorii săi socialişti, pentru a nu fi nevoit să recunoască vreun merit al lor. În al doilea rând, se vede clar că premierul maghiar nu acceptă nici un compromis, nici cu UE, nici cu ţările vecine. Continuarea sedinţelor comune de guvern ar însemna şi ridicarea problemelor „delicate”, adică cele legate de minorităţile naţionale din ambele ţări, iar în această privinţă este de neînchipuit orice fel de rezultat fără compromisuri reciproce.

Orban a ales lupta şi îndeamnă adepţii lui la o luptă permanentă, ceea ce, pe fondul divizării societăţii maghiare, este un lucru chiar foarte periculos. Decalajul între cele două tabere opuse din Ungaria s-a adâncit permanent după 2002, când primul guvern Orban a fost demis de către alegători. Liderul Fidesz, jignit în profunzime atunci, a lansat o idee care marchează și azi retorica și opinia publică a dreptei maghiare contemporane. Orban a spus atunci, că „naţiunea nu poate fi în opoziţie”, şi s-a comportat ca atare, rămânând „premierul naţiunii”. Datorită acestei retorici şi optici s-a înrădăcinat în dreapta maghiară o atitudine unică în Europa, un lucru de neînchipuit în alte ţări – cei care nu sunt adepţii lui Orban nu sunt consideraţi maghiari, nu sunt priviţi ca parte a naţiunii maghiare. În lumina evenimentelor din Ucraina datorate unei divizări similare, o eventuală victorie a opoziţiei maghiare ar putea duce la un conflict social-politic nedorit.

Maria Gál este jurnalistă la Néspzava, Budapesta

51 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

n

Nemeth Zsolt între Balvanyos şi China Secretarul de stat în ministerul ungar de Externe, Zsolt Nemeth, despre relaţiile româno-ungare postcomuniste şi despre cum ar trebui să arate următorii 25 de ani.

Î

n 6 aprilie 2014, maghiarii din Transilvania vor vota prima dată la alegerile parlamentare din Ungaria.

Cu puţin înainte de începerea campaniei electorale, oficiali ai guvernului maghiar au venit la Cluj pentru o întâlnire cu publicul de limbă maghiară. Unul dintre liderii Fidesz, secretar în Ministerul ungar de Externe, Nemeth Zsolt, este şi un apropiat al comunităţii maghiare din Transilvania.

Militant fervent al politicii de „reintegrare naţională”, Nemeth Zsolt şi-a reafirmat meritul de a fi obţinut, în timpul mandatului său, cetăţenia ungară şi dreptul la vot pentru etnicii maghiari din România. Tot el îşi aminteşte cum a pus bazele unei tabere de vară la Băile Tuşnad în 27 decembrie 1989, devenită loc de întâlnire şi dezbatere politică, an de an. Deşi s-a aflat, de câteva ori, pe poziţii divergente cu guvernul de la Bucureşti, Zsolt crede că de anul acesta pot fi reluate şedinţele comune ale celor două guverne, întrerupte de la venirea Fidesz şi a lui Vicktor Orban la putere.

Domnule Nemeth Zsolt, dacă ne uităm la relaţiile noastre comune, care ar fi principiul fundamental al politicii Ungariei faţă de România, acel ceva care nu s-a schimbat niciodată, indiferent cine a condus ţările noastre ?

În ultimii 25 de ani, relaţiile noastre sunt mult mai intense decât erau mai înainte şi un aspect important l-a reprezentat exteriorul, semnalele din lumea exterioară, care ne obligă la colaborare. Să ne gândim, de exemplu, la NATO 

ZO OM

Proiectul şedinţelor comune de guvern care a avut un rol important, România–Ungaria, care s-au ţinut o a făcut o legătură între ţările vreme, s-a întrerupt. Sunt câţiva ani Pentru ca ai noştri noastre, care înseamnă unitate buni de când nu au mai avut loc. Vă în ceea ce priveşte aspectul cetăţeni, români sau gândiţi să le reluaţi, credeţi că erau siguranţei. Iar dacă ne uităm maghiari, să rămână în benefice pentru ţările noastre? înapoi în istorie , aspectele ţările noastre, trebuie Ar fi de dorit să le reluăm, încercăm de siguranţă au jucat un rol să le reluăm din anul acesta într-o determinant. Dar pot să vă să le oferim condiţii formă mult mai bună. Cu Slovacia am vorbesc şi despre UE. În anii pentru vieţi mai uşoare. reluat de curând aceste şedinţe de lucru anteriori am luptat împreună Acum încheiem o etapă, comune şi rezultatele sunt foarte bune. pentru bugetul 2014-2020 şi am Ele facilitează rezolvarea mai rapidă au trecut 25 de ani de la obţinut rezultate foarte bune, a unor probleme şi realizarea unor în special în ceea ce priveşte căderea comunismului proiecte care altfel pot merge mai lent. agricultura, unde un rol şi am clădit democraţii, Sperăm ca în acest an să avem o primă important l-a avut comisarul aşa cum am putut, dar de întâlnire comună cu guvernul român.

Dacian Cioloş. Putem să ne gândim şi la lumea întreagă: acum trebuie să pregătim Cred că sunt posibile acele şedinţe, reluarea lor ar însemna consolidarea China ne priveşte ca pe o următorii 25 de ani”, relaţiilor Budapesta – Bucureşti. regiune unitară, nu separat.

Nemeth Zsolt La macroscară, ţările noastre Care ar fi proiectele comune, ce avem sunt o zonă întreagă de interes de făcut împreună? pentru economie şi strategii politice. Interesele comune Trebuie să lucrăm mai mult la interesele comune. Am sunt comune în ceea ce priveşte aspectele exterioare. Iar cerut de curând o listă cu proiectele care au legătură cu în relaţiile cu lumea trebuie să ne ridicăm la aşteptările ţările noastre şi am constatat că mai avem multe de făcut exterioare, să conştientizăm poziţia noastră şi interesele în domeniul infrastructurii, al energiei, dar şi al educaţiei. comune şi să nu dezamăgim.

Piedicile sunt uneori la noi. De exemplu, un tânăr careşi dă bacalaureatul în limba maghiară în România i se În cadrul Ministerului ungar de Externe aveţi un departament special pentru relaţiile cu România? recunoaşte mai greu diploma în Ungaria decât dacă ar fi Preferaţi funcţionari care să aibă legături de rudenie urmat o şcoală română, în limba română! Nu e normal, cu populaţia din Transilvania? Mă gândesc la iar noi avem datoria să înlăturăm piedicile instituţionale. cunoaştere, la facilităţile de limbă.

Sintetizând – avem de rezolvat aspecte care ţin de viaţa de zi cu zi, aspecte legate de instituţii şi aspecte care se Avem un departament pentru relaţiile cu vecinii care referă la valori, aşa cum sunt limba şi cultura. Trebuie se ocupă şi de România, dar, da, acordăm o importanţă să clădim instituţii şi să înlăturăm piedici. Pentru ca deosebită relaţiilor cu ţara dumneavoastră având în cetăţenii noştri, români sau maghiari, să rămână în ţările vedere interesele comune şi istoria care ne leagă. Nu noastre, trebuie să le oferim condiţii pentru vieţi mai este o condiţie obligatorie, dar preferăm oameni care să uşoare. Acum încheiem o etapă, au trecut 25 de ani de la cunoască România şi să aibă legături aici şi de preferat căderea comunismului şi am clădit democraţii, aşa cum să cunoască limba. De exemplu, ambasadorul nostru am putut, dar de acum trebuie să pregătim următorii 25 de acum la Bucureşti cunoaşte limba română, dar fără de ani. Lumea este în continuă schimbare, iar noi trebuie să fie de aici sau să aibă legături de rudenie cu cei de să o prindem din urmă şi să ţinem pasul cu ea. Câştigăm aici. Pur şi simplu l-a interesat limba română, s-a dus mai mult dacă nu mergem singuri. la universitate, a studiat-o şi acum este ambasador la

Bucureşti.

52 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Interviu realizat de Ruxandra Hurezean

n

ZO OM

Multiculturalismul în Europa. În agonie Definit drept setul de politici ori procese menite să asigure păstrarea identităţii culturale a unui grup distinct în cadrul societăţii, termenul a intrat în uzanţă şi a generat o nouă teorie sociologică.

L

a mijlocul secolului trecut, multiculturalismul a fost promovat pentru a descrie situaţia socio-culturală a Elveţiei, devenită unică în peisajul european. Era vorba despre un nou profil de pluralitate confesională, etnică şi lingvistică, cu patru limbi oficiale – germana, franceza, italiana şi retoromana.

Teoria multiculturalismului a venit în sprijinul politicilor ce au avut ca obiective conservarea diversităţii de culturi şi garantarea drepturilor minorităţilor - utilizarea limbii materne în cadrul instituţiilor publice, în învăţământul public, protejarea identităţii religioase şi a stilului de viaţă asociat. În această logică, poziţia autorităţilor era de neutralitate faţă de valorile culturale şi toleranţă în raport cu modurile de viaţă. Mergând mai departe, viziunea accentua eliminarea pericolului asimilării, prin asigurarea unui statut special, protejat, care să le permită perpetuarea şi 53 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

autoreproducerea anumitor grupuri marginale.

Andrew Heywood a analizat multiculturalismul prin prisma a două dimensiuni: descriptivă şi normativă. În forma sa descriptivă, conceptul implică existenţa unor societăţi multiculturale. Etaloane în acest sens sunt Elveţia, Statele Unite ale Americii, Canada şi Australia, care s-au format prin melanjul unor grupuri eterogene, într-un spaţiu cu o identitate culturală redusă sau inexistentă. Momentul apariţiei lor este semnificativ, aceste ţări apărând pe harta politică în perioada construirii statelor-naţiune.

Din perspectivă normativă, multiculturalismul presupune promovarea politică şi ideologică a conceptului dinspre elite spre mase şi crearea unor mecanisme instituţionale de păstrare şi cultivare a diversităţii.

Uniunea Europeană şi-a asumat paradigma normativă, prin crearea de instituţii care să asigure protejarea drepturilor şi a identităţii minorităţilor culturale sau religioase.

Sloganul „unitate în diversitate” al Uniunii Europene este edificator pentru filozofia abordată de acest organism suprastatal, prin emergenţa unei identităţi comune, acceptată conştient, sincron şi motivat politic de toate părţile constituente pentru asumarea identităţii europene.

Momente diferite de constituire a părţilor componente - comunitatea minoritară se formează într-o societate existentă a priori - şi menţinerea identităţii de grup sunt asimetrii reflectate de multiculturalism.

Perspectiva îşi are originile în teoriile sociologilor europeni Emile Durkheim şi Ferdinand Tönnies, care au elaborat un model evolutiv al societăţii. De la starea iniţială, în care oamenii se asociază şi formează comunităţi pe baza trăsăturilor comune: limbă, aspect fizic exterior, set comun de valori etc., se ajunge la una asociativă de interdependenţă, liantul social fiind nevoia reciprocă a indivizilor care formează un grup.

Premisa conform căreia indivizii, comunităţile şi naţiunile pot evolua, dincolo de stadiul în care toleranţa era condiţionată de similaritate, pare să fie contrazisă de noul curent ce proclamă sfârşitul multiculturalismului.

Evoluţia conceptului la nivel european Ţările europene se raportează în mod diferit la multiculturalism, conform structurii statale care recunoaşte, în chei diferite, particularităţile regionale şi lingvistice, şi, implicit, drepturile minorităţilor conlocuitoare.

Unele ţări europene au instituţionalizat pluralismul prin



ZO OM

crearea de regiuni cu drepturi autonome limitate, precum Italia şi Spania, sau recunoaşterea mai multor comunităţi în funcţie de specificităţi de limbă şi teritoriu, în Belgia şi Elveţia.

Franţa, Germania, Marea Britanie, Olanda au încercat să preia perspectiva americană asupra conceptului, prin cultivarea unei forme de organizare comunitară a populaţiei de imigranţi în jurul naţionalităţii şi/ sau religiei comune. În Europa occidentală, utilizarea termenului a marcat trecerea de la imigraţia economică temporară la prezenţa permanentă a imigranţilor, prin dezvoltarea inevitabilă a unei extensii a statului asistenţial, cu stabilirea de politici sociale focalizate pe garantarea integrării acestor minorităţi în societatea majoritară. Începând cu anii '80, seturile de politici de reglementare a „diversităţii culturale”, naţionalităţii şi cetăţeniei, în particular politicile de integrare a imigranţilor dezvoltate de guvernele europene occidentale, au fost supuse unor critici susţinute, a căror ţintă a constituit-o multiculturalismul. Acest tip de discurs a fost mai puţin vizibil mediatic, fiind poziţionat periferic în sfera de interes a mediilor academice sau abordat politic doar de formaţiuni politice de dreapta extremă.

Suedia Are o tradiţie în a primi imigranţi, mulţi finlandezi şi ex-iugoslavi fiind acceptaţi pentru a munci şi, mai recent, ca parte a unei politici laxe a azilului şi de găzduire a refugiaţilor politici. În 1975, Suedia a adoptat, în mod oficial, multiculturalismul ca 54 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

politică de stat guvernată de trei principii: egalitate în nivelul de trai al grupurilor minoritare în raport cu restul populaţiei; libertatea de alegere între identitatea culturală proprie şi cea suedeză; „parteneriat” – în relaţiile de muncă, multiculturalismul trebuie înţeles astfel încât să fie util productivităţii muncii.

Sub presiunea efectelor negative ale unei imigraţii masive din punct de vedere numeric, în raport cu capacitatea populaţiei de asimilare, înregistrate într-o perioadă scurtă de timp, opinia publică suedeză a reacţionat similar celei din Olanda sau Belgia, crescând şansele de accedere la putere a partidelor populiste.

La alegerile din septembrie 2010, formaţiunea de extremă dreapta „Sverige Demokraterna"/ „Democraţii Suediei" (SD) a obţinut 20 din cele 349 de locuri în Parlament după ce, în campanie, a susţinut limitarea imigraţiei. Liderul SD, Jimmie Akesson, a afirmat că Islamul este cea mai mare ameninţare din exterior pentru Suedia, de la al Doilea Război Mondial încoace şi, din acest motiv, partidul său este considerat xenofob şi rasist.

Olanda Modelul multicultural al politicilor faţă de minorităţi, dezvoltat la începutul anilor 1980, a fost supus dezbaterii la sfârşitul anilor 1990 şi a determinat schimbarea legislaţiei, prin introducerea obligaţiei noilor veniţi de a învăţa limba şi normele sociale olandeze.

Exacerbarea sentimentelor extremiste şi materializarea manifestărilor latente în forme violente, precum uciderea

politicianului de extremă dreapta Pim Fortuyn, în mai 2002, sau a regizorului Theo Van Gogh, în noiembrie 2004, au determinat deopotrivă opinia publică şi politicienii olandezi să-şi reconsidere poziţia în privinţa comunităţilor alogene.

Paul Cliteur, în volumul „Filozofia drepturilor omului” (1999), a respins ideea political correctness, susţinând că multiculturalismul este o ideologie inacceptabilă a relativismului cultural, care va conduce la acceptarea, de către Occident, a practicilor „barbare”: infanticidul, tortura, robia, opresiunea femeii, homofobia, rasismul, antisemitismul, grupările ilegale etc..

Dezbaterile privind înfiinţarea de şcoli islamice din fonduri publice au fost iniţiate de utilizarea, de către unele dintre instituţii, de materiale video şi educaţionale oferite de organizaţia „Al-Aqsa”, afiliată Hamas, şi de fundaţia saudită „Al Waqf alIslami”. Investigaţiile s-au focalizat pe interferenţa grupărilor politice islamice şi a puterilor străine în educaţia islamică din Olanda şi a demonstrat că autorităţile olandeze aveau puţine oportunităţi de a oferi alternative la tendinţele „antiintegrative” din şcolile primare islamice, la educaţia religioasă islamică şi predarea programelor de limbă maternă Un alt moment important l-a constituit interzicerea burqa în spaţiile publice. Propunerea a fost făcută în octombrie 2006, de către politicianul de extremă dreapta Geert Wilders, liderul Partidului Libertăţii şi aprobată de forul legislativ. Motivele adoptării acestei măsuri au vizat riscul de securitate - femeile nu puteau fi identificate -, obstrucţionarea

ZO OM

integrării sociale - limitează contactul direct, reduce şansele femeilor de a-şi găsi un loc de muncă şi reprezintă „un simbol al refuzului de a se integra” -, încălcarea normelor fundamentale ale societăţii democratice şi problema egalităţii sexelor.

Germania Şi aici termenul a devenit o constantă în vocabularul politic din anii 1980, când autorităţile din Frankfurt au creat un sector de „Afaceri multiculturale”, coordonat de adjunctul primarului, Daniel CohnBendit, care pleda pentru o democraţie multiculturală inspirată de contractul social al lui J.J. Rousseau.

Pe măsură ce economia germană a evoluat sub presiunea necesităţii ocupării locurilor de muncă, acordarea de privilegii sporite imigranţilor a fost tacit aprobată de elitele politice, însă nu a fost asumată ca politică de stat, în condiţiile în care valurile de emigranţi au provenit cu precădere din spaţiile islamice: turci, kurzi sau arabi.

Conceptul de „Leitkultur”, introdus din 1998, asociat cu o viziune monoculturală de sociologul germanoarab Bassam Tibi şi considerat drept o formă de multiculturalism, a generat dezbateri ample la nivel naţional în Germania, începând din 2000.

Militanţii şi purtătorii de cuvânt ai partidelor de opoziţie au utilizat multiculturalismul pentru a avertiza opinia publică de faptul că imigranţii au venit pentru a rămâne, iar Germania a devenit de facto o ţară de imigraţie şi o societate multiculturală. În august 2010, Thilo Sarrazin, fost bancher german şi membru al SPD, a publicat o carte, devenită 55 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

best-seller (Deutschland schafft sich ab – Germania se autodesfiinţează) în care „a spart” tabuul german privind discuţiile referitoare la impactul negativ al imigraţiei islamice asupra statului.

Ca lider al Opoziţiei de la Berlin, Angela Merkel a avertizat încă din 2004 că multiculturalismul „eşuează”, criticând, în acelaşi timp, tentativele autorităţilor germane de a promova acest concept. Potrivit cancelarului german, multiculturalismul nu înseamnă integrare, întrucât comunităţile etnice vor trăi mai degrabă unele lângă altele, nu împreună.

Ideea neviabilităţii conceptului pentru societatea germană a fost reluată într-un discurs rostit în cadrul Congresului naţional al tineretului din CSU-CDU, de la Potsdam, unde Angela Merkel a afirmat că încercările de a construi o societate multiculturală în Germania au eşuat complet, aşanumitul concept Multikulti nu a funcţionat, iar imigranţii trebuie să depună mai multe eforturi pentru a se integra, inclusiv să înveţe limba germană.

oportunităţilor şi stabilirea de bune relaţii între diferitele „grupuri rasiale”.

Potrivit lui Harry Goulbourne, evoluţia a înnobilat societatea britanică la nivelul de societate multiculturală, concepţie ce a dus la redefinirea curriculei şcolare pentru a accentua valorile comune şi a asista coeziunea socială.

După atentatele teroriste de la Londra (2005), politicile multiculturaliste au fost abandonate treptat, iar accelerarea procesului de disoluţie a acestui concept a fost determinată de accederea la putere a exponenţilor dreptei.

Recunoaşterea oficială a schimbării de strategie în privinţa politicilor faţă de imigranţi s-a produs în cadrul Conferinţei de securitate de la Munchen, din februarie 2011, când premierul David Cameron a afirmat că, sub doctrina multiculturalismului de stat, Marea Britanie a încurajat diferite culturi să ducă vieţi separate, departe una de cealaltă şi de ansamblul societăţii, iar lipsa unei identităţi naţionale i-a făcut pe mulţi tineri musulmani să cadă pradă islamiştilor radicali.

Marea Britanie

Spania

A avut o politică mai liberală faţă de minorităţile etno-religioase, cu precădere faţă de cea musulmană.

Folosirea vălului islamic de către femei în instituţiile publice nu a fost pusă în discuţie şi au fost înfiinţate şcoli finanţate din fonduri publice.

Comisia pentru Egalitate Rasială a promulgat, în 1976, Legea relaţiilor rasiale, al cărei obiectiv principal a fost lupta împotriva rasismului, eliminarea discriminării, asigurarea egalităţii

Similar Marii Britanii, societatea spaniolă s-a radicalizat ulterior atentatelor de la Madrid (2004), „furia populară” canalizându-se împotriva comunităţii islamice.

Exponentul acestor sentimente a fost fostul premier Jose Maria Aznar, potrivit căruia multiculturalismul este un mare eşec, divide şi slăbeşte societăţile, nu produce nici toleranţă, nici integrare şi este unul dintre motivele insuccesului înregistrat în 

ZO OM

unele societăţi europene, iar cel mai bun mod de integrare în societate este respectarea legii în mod egal, pentru că acceptarea diferenţierii în funcţie de origine etnică sau religie este o mare greşeală.

Oraşul catalan Lerida, fief al Partidului Socialist al fostului premier Jose Luis Rodriguez Zapatero, a devenit, la 15 iunie 2010, prima localitate spaniolă care a interzis purtarea vălului islamic.

Franţa A refuzat explicit să adopte orice politică a „modelului multicultural” de încorporare a imigranţilor ca „grup” sau „comunitate”, căutând să fundamenteze politicile de integrare pe versiunea republicană a asimilării noilor veniţi în societatea franceză drept „cetăţeni individuali”. În schimb, societatea franceză a fost descrisă ca fiind „multirasială”, „multiculturală”, „pluralistă”, „pluri-culturală”, atribute ce şi-au găsit legitimitatea în: • discursuri politice care au elogiat dreptul de a fi diferit; • asimiliarea celei mai mari comunităţi de musulmani din Uniunea Europeană, majoritatea provenind din Africa de Nord; • liberalizarea, după 1981, a legii asociaţiilor străine, care a permis acordarea de statut legal organizaţiilor care acordau privilegii „identităţilor”, indiferent că acestea erau sociale, culturale, seculare sau religioase.

Spre deosebire de situaţia din Marea Britanie, aici au existat, în 2004, controverse privind interzicerea purtării vălului islamic de către femei şi a semnelor religioase în şcoli, iar în 2005, critici privind alocarea 56 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

fondurilor publice pentru înfiinţarea de moschei şi cimitire. În consecinţă, poziţia fostului preşedinte francez Nicolas Sarkozy, într-un interviu acordat postului de televiziune „TFI”, din februarie 2011, prin care a afirmat că multiculturalismul este în mod clar un eşec, nu a constituit o abatere de la politica de stat referitoare la imigranţi. Şeful statului francez a susţinut că, deşi diferenţele trebuie respectate, în Franţa nu se doreşte o societate în care comunităţile să coexiste una lângă alta, fiind de preferat contopirea întruna singură, cea naţională, iar cine nu acceptă acest fapt nu este binevenit.

Italia Ascensiunea la putere a Ligii Nordului şi campaniile anti-imigraţie ample, desfăşurate pe spaţiul italian pe tema importului masiv de imigranţi, au dus la eroziunea conceptului de multiculturalism. În martie 2006, premierul italian Silvio Berlusconi a declarat că nu doreşte ca Italia să devină un stat multietnic şi multicultural, iar italienii sunt mândri de tradiţiile lor.

La nivelul societăţii civile, pe fondul controverselor legate de acceptarea străinilor, volumul lui Giovanni Sartori, „Ce facem cu străinii? Pluralism vs. multiculturalism” (2007), a pus în opoziţie pluralismul - ca bază a toleranţei indispensabile într-o societate cosmopolită - şi multiculturalismul - ca ideologie ce îşi propune să protejeze şi să încurajeze diferenţa culturală. Pentru Sartori, multiculturalismul reprezintă marele vinovat pentru eşecul de integrare a imigraţiei islamice din Europa.

Elveţia În anii 2000, multiculturalismul a fost supus unor presiuni extrinseci procesului care a stat la baza formării statului naţional. În fapt, elementul central al acţiunilor de respingere a acestui concept a fost amplificarea opiniilor referitoare la implicaţiile socio-economice negative ale fluxului de imigranţi, mesajele fiind promovate inclusiv de către formaţiuni cu reprezentare pe scena politică internă.

Exemple în acest sens sunt campaniile anti-imigraţie organizate de Uniunea Democratică de Centru/ UDC, în 2007, pentru expulzarea infractorilor străini, sau în 2009, în contextul referendumului din luna februarie referitor la reînnoirea acordului la liberă circulaţie cu UE şi extinderea acestuia la România şi Bulgaria şi al plebiscitului care a determinat, în noiembrie acelaşi an, aprobarea unui amendament constituţional, care a dus la interzicerea construirii de minarete pe teritoriul elveţian .

Perspective actuale asupra fenomenului Afirmaţiile privind „eşecul multiculturalismului”, exprimate de lideri marcanţi ai Uniunii Europene, au generat reacţii mixte în rândul mass-media şi al societăţii civile, tonul acestora din urmă fiind preponderent critic din cauza „incompatibilităţii” percepute între caracterul multinaţional, suprastatal şi divers al UE şi „şovinismul cultural” declarat al liderilor politici occidentali, care au readus în discuţie modelul multicultural.

Convieţuirea populaţiei majoritare

ZO OM

europene cu imigranţii a fost însoţită de o serie de fenomene sociale negative precum: apariţia unui nou tip de antisemitism; deplasarea ideologică a partidelor politice europene cu tradiţie spre extrema dreaptă a eşichierului politic; reconsiderarea ecuaţiilor politice naţionale în statele europene; dificultăţi în instituţionalizarea Uniunii Europene şi reconceptualizarea, în întregime, a politicii externe europene.

Cauze generice Reacţia de respingere a imigranţilor, la nivel societal, îşi are rădăcinile în macro-fenomene interdependente, de natură economică, culturală şi demografică, ce definesc spaţiul european în acest moment.

1. Creşterea demografică, coroborată cu îmbătrânirea populaţiei Cu excepţia Irlandei, Ciprului, Franţei şi Olandei, unde creşterea naturală pozitivă a fost factorul determinant al acestui fenomen, migraţia netă a furnizat 73% din rata creşterii populaţiei. Proiecţia Eurostat pentru 2060 este de 505,7 milioane de locuitori în ţările EU-27, din care 151,5 milioane de persoane vârstnice, respectiv de 65 de ani şi peste.

2. Rata de urbanizare Sociologul Robert Putnam a teoretizat că încrederea la nivel interpersonal sau în instituţiile statului, altruismul şi cooperarea în comunitate scad în marile aglomeraţii urbane pe fondul creşterilor abrupte în ceea ce priveşte fenomenul imigraţiei.

3. Fenomenul psihosocial de respingere Mecanismul de coabitare creat în ţările europene între comunităţile tradiţionale şi grupurile alogene nu a creat premisele apariţiei toleranţei religioase, culturale şi rasiale.

4. Apropierea Enclavizarea geografică a comunităţilor de imigranţi - zone distincte ale unui oraş ocupate în cvasi-totalitate de un singur grup, pe criterii etnice, conform modelului Statelor Unite ale Americii - Little China, Little Italy, Little Odessa - a fost posibilă din cauza convieţuirii în proximitate, dar nu fuzionată, a 57 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

acestor grupuri distincte.

5. Similaritatea Psihosociologii au identificat tipuri de similaritate care facilitează apariţia „atracţiei”, adică acel fenomen de valorificare, la nivel individual sau de grup, a unor trăsături considerate dezirabile. Conform acestora, similaritatea fizică - aspect exterior, culoarea pielii, a caracteristicilor sociale - provenienţă etnică, familială, nivel educaţional, statut al părinţilor, afilierea religioasă, obiceiuri legate de fumat şi băutură etc. şi cea comportamentală şi de personalitate conformism social, valorizarea pozitivă a unui set comun de norme sociale, sincronism atitudinal, facilitează apariţia atracţiei. Într-o Europă în care populaţia caucaziană este puternic îmbătrânită, alimentată demografic de imigraţie, unde majoritatea locuieşte în mediul urban care favorizează, printre altele, apariţia unor fenomene criminogene, şi unde falia dintre comunitatea tradiţională şi cea alogenă este în continuă creştere, tensiunile sociale vor cunoaşte o escaladare semnificativă.

Potrivit sociologilor, în 2060, profilul unui membru al elitei politice din Europa va avea următoarele coordonate: caucazian, în vârstă, din mediul urban, cu opţiune politică de dreapta. În schimb, peisajul socio-demografic al Europei va fi mult mai divers, discrepanţa între profilul majorităţii şi cel al minorităţii generând tensiuni sociale de gravitate ridicată.

Cauze specifice 1. Enclavizarea comunităţilor musulmane Situaţia ar fi fost generată de lipsa de disponibilitate a populaţiei alogene, în special a celei de religie musulmană, de a manifesta deschidere faţă de valorile statelor în care s-au format şi, mai mult, de a accepta normele minimale sociale ale ţărilorgazdă. Potrivit analistului american Timothy Savage, instituţionalizarea Islamului este un fenomen în progres în Europa, iar musulmanii din acest spaţiu se identifică, mai degrabă, cu lumea islamică din care provin decât cu naţiunile europene în mijlocul cărora se află în prezent. Cu toate

acestea, musulmanii europeni doresc să se integreze şi să respecte valorile statelor în care trăiesc dar, în acelaşi timp, să-şi păstreze identitatea islamică, deoarece se tem că asimilarea în societatea europeană i-ar dezbrăca de propria identitate.

Fenomene precum radicalizarea şi extremismul au fost considerate consecinţe directe ale incapacităţii societăţilor europene de a transfera un corp de valori şi norme comportamentale către minorităţile din aceste state.

Potrivit unor statistici din 2010, în Franţa, 66% dintre cetăţeni au o atitudine negativă faţă de Islam, 23% au o atitudine tolerantă, iar 11% sunt indiferenţi. În sens invers, 41% dintre musulmani au o atitudine pozitivă faţă de nemusulmani, în timp ce 58% din musulmani au antipatie faţă de francezi. În Marea Britanie, 23% dintre musulmani au o atitudine pozitivă faţă de cetăţenii nemusulmani, în timp ce 62% manifestă antipatie faţă de reprezentanţii altor religii. În decembrie 2007, un studiu solicitat de Ministerul de Interne de la Berlin a relevat faptul că există o ameninţare tot mai mare în ceea ce priveşte radicalizarea musulmanilor de pe teritoriul ţării. Peste 50% din respondenţi au declarat că se simt excluşi din societatea germană şi că sunt trataţi ca nişte străini, iar 20% au precizat că au fost victime ale unor acte rasiste în ultimele 12 luni.

Dezbaterile aprinse asupra rolului Islamului în societatea europeană par a modela, în mod esenţial, discursul actual privind multiculturalismul.

Anxietatea populaţiei faţă de manifestările fundamentalist-islamice a fost utilizată ca bază în platformele electorale ale clasei politice europene, care a folosit o retorică incisivă în scopul obţinerii sprijinului popular. Într-o serie de lucrări publicate sub pseudonimul „Bat Ye'or”, scriitoarea egipteano-britanică Gisele Littman a argumentat că Europa este pe cale de a fi islamizată, evoluând de la o civilizaţie iudeo-creştină, cu elemente importante post-iluministe/ seculare spre Eurabia, o societate musulmană, în care majoritatea iudeo-creştină dispare cu repeziciune. În opinia sa, cel mai plauzibil scenariu indică faptul că populaţia musulmană va deveni cea mai mare minoritate din Europa, dar  va rămâne totuşi o minoritate,

ZO OM

iar succesul integrării sociale a musulmanilor este crucial pentru viitorul Europei!

2. Factorul economic Criza economică a exacerbat sentimentele naţionaliste, lupta pentru „resurse”. La nivel individual şi statal, deopotrivă, aceasta a dus la amplificarea „egoismului” şi a intoleranţei pentru grupuri concurenţiale. Tema „imigranţilor care fură locurile de muncă” ale nativilor a fost amplu promovată în Italia, Marea Britanie şi Irlanda. În aceste condiţii, elitele politice se află în imposibilitatea de a putea justifica deziderate cu grad mare de abstractizare, precum ideea „cetăţeniei europene” atunci când, pe termen scurt, acestea presupun sacrificii majore la nivelul propriilor cetăţeni.

3. Presiunea opiniei publice asupra clasei politice Liderii europeni au început să răspundă unor semnale tot mai dese dinspre electorat, tentat în destule ţări de votul către extrema dreaptă, spre care se orientează în căutare de soluţii pentru probleme auto-generate de elitele politice europene.

Platformele politice care conţin elemente anti-imigraţioniste se bucură de o creştere a popularităţii, în dauna partidelor tradiţionaliste de dreapta, care au refuzat să rezolve problema controlului migraţiei, în special a celei provenind din statele musulmane.

Drept urmare, în 14 din 28 de state ale UE, partide de dreapta cu discurs naţionalist, ce variază de la moderaţie la extremism, conduc Guverne Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Ungaria - sau ocupă poziţii importante în Parlament - Austria, Belgia, Bulgaria, Danemarca, Letonia, Slovacia, Suedia, Elveţia şi Olanda.

Consecinţe posibile la nivel naţional La nivel politic înalt, în multe state europene, precum Franţa, Germania, Austria, Italia, Danemarca, Marea Britanie sau Olanda, promovarea mesajului prin care se subliniază „neintegrarea" în societatea occidentală a imigranţilor, precum şi specularea, de către partidele politice cu orientare de dreapta, a tendinţei populaţiei majoritare de 58 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

marginalizare a comunităţilor de străini, au făcut ca multiculturalismul să fie perceput mai întâi ca un pericol.

Criticile privind multiculturalismul vizează tendinţele de accentuare a separatismului, autonomizării, închiderii în sine şi excluziunii sociale, considerate consecinţe ale acestei ideologii.

Radicalizarea este efectul direct al acestei situaţii, atât din partea grupului supus oprobiului, cât şi a populaţiei majoritare, iar forma extremă de manifestare este violenţa.

Exemple semnificative în acest sens sunt revoltele tinerilor de origine magrebiană din Franţa, din 2006 şi 2008. În sens invers, pot fi aduse în atenţie atacurile punctuale sau chiar asupra unor colectivităţi, precum cele din Ungaria, din perioada 2008 – 2009, asupra comunităţilor de romi, soldate chiar cu victime, din Olanda, când, în contextul asasinării regizorului olandez Theo van Gogh, au fost lansate atacuri asupra unor lăcaşuri creştine şi musulmane sau din Italia, unde, în iulie 2005 şi mai 2008, au fost incendiate tabere ale imigranţilor din Balcani, nordul Africii sau estul Europei.

Accentuarea segregării unor comunităţi deja defavorizate creează, în acelaşi timp, cadrul propice pentru orientarea către fundamentalismul religios. În măsura în care, prin multiculturalism, se înţelege reflectarea nevoii de a soluţiona problemele pe care le impun eterogenitatea etno-culturală a societăţilor europene şi revendicările diverselor grupuri locale, se pune problema statutului minorităţilor naţionale, ale cărei rezonanţe se

simt mai acut în estul continentului european.

State precum Spania sau Slovacia au reacţionat la solicitările comunităţilor etnice de pe teritoriul lor în mod diferit. În 2006, Catalonia a devenit regiune autonomă în cadrul statului spaniol, în timp ce, în Slovacia, programul formaţiunii Unitatea Naţională Slovacă prevedea, ca obiective, înăsprirea condiţiilor de imigrare şi sistarea afluxului de imigranţi, respectiv rezistenţa în faţa multiculturalismului şi islamismului.

Consecinţe posibile la nivel european

Invocarea eşecului multiculturalismului aduce în atenţie subiectul regândirii „proiectului european”. Argumente în acest sens sunt realitatea faptului că acceptul occidentalilor pentru imigranţi, indiferent că provin din spaţiul european sau din afara sa, este redus, dar şi simptomatologia rasismului şi a intoleranţei xenofobe. În aceste condiţii, una dintre dilemele fundamentale ale UE, aderarea Turciei, s-ar putea soluţiona în sensul indus de Franţa, Germania sau Grecia, alimentând opiniile turcoscepticilor din spaţiul comunitar.

Consecinţele viitoare ale unei astfel de evoluţii ar putea fi distanţarea Ankarei de partenerii occidentali tradiţionali. Într-un scenariu similar, blocarea politică a canalelor de imigrare, pentru a opri extinderea demografică a comunităţilor alogene, poate degenera în conflicte sociale în statele de origine a fluxurilor migraţioniste.

Mihai Drăghici

n

ZO OM

Nem

Ion Mureşan

Jo na

pot

A

m fost invitat la o emisiune la TVR –Cluj. Cum eram deja în întârziere, am luat un taxi. Nici măcar nu m-am uitat la firma taximetrului. Am urcat cu gândul că, din Mărăşti până pe Donath, am timp sămi fac o minimă strategie pentru emisiune.

Dracu’ m-a pus să las chestiunile urgente pentru ultima sută de metri!

Deci, înaintez eu prin ninsoarea rară şi prin zloată până la staţia de taxiuri de la capătul străzii. Deschid uşa primului taxi, întreb dacă e liber, mi se face semn să urc. La volan, un tinerel în jur de 30 de ani, cu mustăcioară şi bărbiţă scurtă. Salut. Dau „Bună ziua”. Mi se răspunde în limba maghiară: „Jonopod”. Apoi sunt atenţionat, pe un ton ferm, să-mi aşez picioarele pe covoraşul de cauciuc, ca să nu murdăresc mocheta. Mă uit după mochetă: nu se vedea niciun centimetru pătrat de sub covoraşul de cauciuc, aşa că nu aveam nicio şansă să murdăresc ceva. Îi spun unde vreau să ajung. Porneşte. Când intrăm pe strada Tutunului, mă întreabă, în ungureşte, dacă ştiu maghiară. Răspund, în maghiară, căci întrebarea asta o înţelege oricine, că „Nem”.

Ajungem la stop şi, din neatenţie, căci gândul îmi lunecase deja spre emisiunea TV, prind doar sfârşitul penultimei replici în limba română a taximetristului: „Nu nimic este, invăţem impreună maghiara”. Până pe Regele Ferdinand am avut linişte. Linişte, în sensul că el a turuit non-stop în ungureşte. Ba, să nu mint, cum închisesem ochii, în dreptul magazinului „Sora”, m-a bătut pe braţ şi s-a uitat urât la mine, mustrător, ca un profesor care-şi surprinde elevul dormind la lecţie.

Când am ajuns pe strada Bariţiu, mi-a acordat ultimele cuvinte în româneşte în următoarea împrejurare: în faţa noastră circula un „Peugeot” mic; l-a remarcat şi a spus „Kici Peugeot”. „Mic” – am tradus involuntar. M-a

59 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

privit apreciativ şi a zis: „Vezi, deja inveţat un cuvânt. Suntem pe drumul cel bun.”

M-am uitat la ceas. Mai aveam 10 minute.

M-am uitat după un alt taxi, cu gândul să-i spun dascălului de maghiară să tragă pe dreapta şi să cobor. Nu am văzut niciunul.

Aşa că am continuat „lecţia”. Mi-a turuit în ungureşte până la Studioul TVR. Eu doar din când în când îi replicam: „Nem tudom maghiarul”. Am ajuns, i-am plătit, mi-a dat restul până la ultimul bănuţ, a insistat pentru aceasta, mi-a spus „Vison lataş” şi a plecat în trombă. Nu am apucat să-i văd numărul maşinii, nici firma.

Emisiunea a mers poticnit. Le-am răspuns redactorilor (două frumoase domnişoare) cam pe lângă întrebări, căci tot timpul am avut senzaţia (de coşmar) că mă întreabă ceva în ungureşte.

Ce-mi reproşez: 1. Că m-am urcat în acel taxi, când era evident că taximetristul mă „discrimina”: eram în ochii lui un „budoş olah”, unul care murdăreşte tot ce atinge. Chiar şi prin covoraşul de cauciuc.

2. Că nu am coborât la prima intersecţie, chiar cu riscul de a pierde emisiunea.

3. Că am fost un român civilizat, mult prea civilizat pentru un profesor-mârlan ca el: La despărţire ar fi trebuit să-l privesc în ochi şi să-i răspund la salutul lui cu un „Boz meg”.

4. Că nu ştiu la ce firmă lucrează, poate mă ajută cititorii să aflu, căci domnul profesor e pus pe fapte pedagogice mari, căci mi-ar face plăcere să-l întâlnesc.

Nota redacţiei: termenii maghiari au fost redaţi „fonetic" de către autor, iar redacţia nu a n operat corecturi în acest sens.

m tudo

Taximetristul şcoală

POLITICĂ

60 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

POL IT ICĂ

ANA LI Z Ă

Ideologiile secolului XXI Trăiesc uneori cu percepţia unui vacuum ideologic, pentru că magnitudinea globalizării și schimbările sociale permanente mi-au răsturnat „valorile” în care am fost educat.

S

unt multe ambiguităţi în planul ideilor politice, dar constat că ideologiile nu au dispărut, ci se reinventează.

De aceea, să cercetez ideologiile secolului XXI este un demers riscant, pentru că intervalul de timp este scurt, iar alegerea metodei de analiză poate fi greșită. În plus, tipologia ideologiilor este atât de mare, încât este imposibil să le interoghez pe toate. Neoliberalismul, libertarianismul, socialismul, postmarxismul, sionismul, naţionalismul, anarhismul, ecologismul, fundamentalismul islamic, cu zeci de variante care nu se termină, nu pot fi comprimate.

Așadar, încerc să-mi rezum demersul la spaţiul Europei continentale. Nu am altă opţiune. În același timp, îmi asum toate riscurile abordării acestui subiect ca să vad mai bine cum se poziţionează România. Înainte de a oferi o explicaţie teoretică, mă grăbesc în debutul acestui articol să comentez concluzia la care am ajuns observând evoluţia câmpului ideologic în ultimii 10 ani.

Interesul omului de pe stradă s-a deplasat de la ideologiile politice „clasice” ce-i marcau spaţiul de acţiune către etica guvernării. Omul „guvernat” dorește ca „ordinea privilegiilor” să fie înlocuită de o 61 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

„ordine de etică instituţională” ce exprimă optimalul parentian (vechi de 100 ani, nu ?). Corupţia, lipsa de transparenţă, hoţia legitimată politic și arbitrariul alocării resurselor, ca să fac o enumerare pe latura negativă, sensibilizează pe cei „guvernaţi” mai mult decât ideologiile cu care sunt agasaţi de partide. Este irelevant dacă omul „guvernat” militează pentru „new age”, anarhism, liberalism sau socialism. În secolul XXI, ordinea eticii instituţionale se suprapune tuturor ideologiilor și tinde să se confunde cu acestea. Etica ordinii instituţionale nu este o agendă politică pasageră si nici ideologie. Exprimă nevoia reorganizării puterii politice, după un ciclu istoric de supradimensionare a statelor lumii industriale, care pornește undeva după 1918 și sfârșește în deceniul opt al secolului XX, când apar primele reglementări de etică în actul guvernării (Ethics în Government Act of 1978 din SUA). Coincident sau nu, acest proces politic apare simultan cu „re-liberalizarea” economiei (prin „dereglementare”), care însă nu înseamnă o întoarcere la laissez-faire, ci o distribuţie eficientă de resurse.

Statul supradimensionat a atins un prag în care nu mai este eficient și distorsionează la extrem comportamentul politicienilor. Se

consumă prea multe resurse în mod inutil, ceea ce conduce la un dezechilibru în relaţia stat - individ, iar acţiunea colectivă nu mai preia costul net al acţiunii private. Explicaţia este simplă și pornește de la următoarea premisă. Orice individ încearcă să-și maximizeze utilitatea. Ca atare, indivizii se vor organiza colectiv pentru a beneficia de bunuri publice, dacă văd în asta un câștig net (J. M. Buchanan). Cu alte cuvinte, indivizii vor accepta să beneficieze de bunuri publice, doar în situaţia în care costul marginal al utilizării acestora (de exemplu, servicii publice) este sub câștigul marginal (obţinut prin compensare). Dacă există un cost net, eventual amplificat de rente (în sens de rent seeking), utilizarea bunurilor publice devine inutilă. Deci, etica ordinii instituţionale nu decurge doar din morală sau din principii strict religioase, ci din raţionalitatea alegerii individuale și costul organizării acţiunii colective („cost extern”) în baza căruia bunurile publice se pot substitui celor private sau nu. Ori, ideologiile se bazează pe acţiunea colectivă, pe cooperare. Asta înseamnă un cost. Merită acest cost? Dacă nu, atunci acţiunea colectivă dispare, iar fără acest liant, ideologia nu are o bază pe care să se poată construi. De aceea, etică guvernării nu mai poate 

POL IT ICĂ

fi scoasă din algoritmul construcţiei ideologice.

Dacă privim alte spaţii geografice, vedem o situaţie similară, dar pe un alt fond cultural. De pildă, etica guvernării preocupă și comunităţile statelor arabe unde corupţia dictaturilor „socialist islamice”, „nationaliste” sau „apostate” lasă loc liber regimurilor fundamentaliste sau chiar „qutb-iste” (extremisul islamic gen Al Quida). Problema este că islamul nu este doar o religie, ci o ideologie militantă și o etică per se. De aceea, secularismul statelor arabe, unde s-au produs răsturnări de guvern în ultimii trei ani, este pus la mare încercare, întrucât este perceput nu doar ca dușman al islamului ci și al eticii tradiţionale. Situaţia se acutizează mai cu seamă în societăţi predominant rurale. Occidentalii care au sprijinit „primăvara arabă”, trec cu ușurinţă peste acest aspect, obișnuiţi să gândească în paradigma kantiană: libertate individuală, etică individuală, „Rechtsstaat”/”Rule of law”. Am făcut un comentariu scurt despre etica în spatiu islamic, pentru că Europa este populată masiv de musulmani şi noi nu ştim cum să guvernăm cu ei.

Cine eşti spune ce politică faci Ideologiile sunt un set de idei care oferă, cel puţin la nivel imaginar, o formă de reorganizare a statului și a economiei, adică o ordine care permite societăţii să se dezvolte.

Prin urmare, ideologiile au o raţionalitate economică și una politică.

După cel de al doilea război mondial, în Europa Occidentală, ideologiile au evoluat preponderent pe o teorie economică, pe o etică individuală și una formal instituţională „reglementată” (Wilhelm Röpke: „Civitas Humana”). În schimb, în ţările Europei de Est, precum și în statele centralizate de cultură latină (sudul mediteranean), ideologiile au atât o axă economică, cât și una politică.

Există ideologii modelatoare, cum eu consider că este liberalismul, și ideologii „corective”, cum ar fi socialismul, sub forma socială a democraţiei. Dacă mă rezum la aceste două ideologii, în România, lucrurile stau cam pe dos. Politicile liberale sunt corective la derapaje fiscale, iar cele socialiste au un caracter redistributiv după o perioadă de austeritate, adică sunt tot corective. Nici unele, nici 62 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

altele nu modelează (mă refer la schimbări structurale).

Ideologiile își fixează conţinutul în funcţie de stratificarea socială, capitalul social al unui popor (norme și valori), fondul cultural, gradul de urbanizare, structura economică și chiar poziţia geopolitică a ţării.

Am să dau un exemplu, cât contează fondul cultural și capitalul social. Între SUA și Germania există diferenţe de viziune în privinţa politicilor de restructure a pieţelor financiare, care exprimă nu doar interese economice divergente, ci și un fond cultural specific. În cazul expus, SUA au o gândire de inspiraţie keynesiană de stimulare a cererii, puternic intervenţionistă, pe când Germania are o politică neoliberală de stimulare a ofertei. În planul reglementărilor, situaţia se inversează. SUA par să fie mai liberale (în înţeles european), în timp ce Germania susţine introducerea unor noi reglementări care să elimine conflictele și să faciliteze schimbul cu costuri sociale mai mici.

Pe fond, Germania aplică o gândire neoliberală pe suportul rolului regulator al statului („Regelsetzer”/ rule maker), ca rezultat al cooperării între stat și actorii sociali, în timp ce SUA aplică o politică keynesiană, în care alternează stimularea ofertei cu stimularea cererii. Totodată, „rule maker” în SUA indică o stare de conflict între stat și actorii sociali, nicidecum cooperarea, cum este în Germania. În planul reglementărilor, expresia lui Robert Walpole „Quieta non movere” („De ceea ce stă liniștit nu trebuie să te atingi”) se traduce prin non-intervenţionism în SUA, iar orice nouă reglementare este un atentat la libertatea individuală și resursele private (vedem ce se întâmplă cu programul „Obamacare”).

Aici apar diferenţele între capitalul social al celor două naţiuni. Că să folosesc criteriile lui Michael Woolcock și Deepa Narayan (Social Capital: Implications for Development Theory, Research, and Policy, 1999) capitalul social german este la nivel „sinergic” (solidaritate, cooperare, complementaritate, control social), pe când cel nord-american este la nivel instituţional (solidaritate, control social, comunicare).

Tot așa, prin prisma fondului cultural, Turcia și-a creat o ideologie

proprie, care astăzi constituie un sistem de referinţă pentru toată lumea islamică europeană și non-europeană. Kemalismul/ „Cele 6 Săgeţi” se întemeiază pe republicanism, populism, naţionalism, secularism, statism (capitalism intervenţionist) și reformism. Fiecare pilon („săgeată”) are un înţeles precis, fiind în totală opoziţie cu statul autocratic (Imperiul Otoman) care a existat până în 1919. „Kemalismul” este un sincretism cultural care a contribuit la occidentalizarea Turciei, fără respingerea tradiţiilor locale.

Recunosc că este un proiect politic viabil. Integrarea Turciei în Uniunea Europeană potenţează această ideologie, care devine suportul stabilităţii politice și al integrării economice regionale. De aceea, „Kemalismul” va juca un rol strategic în următoarele decenii în tot Orientul Mijlociu, posibil și în comunităţile de musulmani europeni. Cu puţină imaginaţie, „kemalismul” este pivotul care poate asigura hegemonia politică a Uniunii Europene în tot bazinul mediteranean.

Mai multă economie decât ideologie Evoluţia structurii economice și a statului în Europa occidentală estompează diferenţele între „dreapta” și „stânga”. Situaţia asta există de câteva decenii. În mișcarea politică vest-europeană sunt liberali de centru-stânga și de centru-dreapta (Danemarca) neo-gaulliști de centrustânga și de dreapta (Franţa), socialdemocratici de centru dreapta, socialdemocraţi de centru stânga și socialiști de centru-stânga (Portugalia), laburiști de centru stânga și de a „treia cale” (Marea Britanie). În lumea occidentală, antinomia „dreapta vs. stânga” are un reper în politicile economice. Pilonul politic democratic este prezumat (comparativ cu România). De exemplu, în Germania, toate partidele au acceptat ordinea politică democratică și sistemul economiei sociale de piaţă, expresie a ordoliberalismului.

Prin congresul de la Bad Godesberg din 1959, social-democraţii germani renunţă la marxism și adoptă „tipul de guvernamentalitate” (M. Foucault) sau „interdependenţa ordinelor” (Walter Eucken), introduse de creștindemocraţi în 1949. Și atunci în ce

POL IT ICĂ

constă diferenţele între ei ? „Dreapta” germană (CDU-UCS) aplică politici economice de factură neoliberală, pe când „stânga” (SPD) aplică politici de redistribuire, de inspiraţie keynesiană.

Evident, toate teoriile economice sunt refutabile și asta asigură alternanţa la un moment dat. În Marea Britanie, laburiștii au aplicat politici liberale în vreme de creștere economică și puternic intervenţioniste în situaţii de criză, după cum am văzut în ultimii ani. În acest caz, același partid transpune atât idei de centru-stânga, cât și de dreapta, că să păstrez șablonul.

Așadar, în Europa ideologiile „clasice” se renovează și se mai impun in public doar în măsura în care acceptă exigenţe de etică instituţională și de inovaţie socială (despre asta nu prea am cum să scriu).

Există totodată un sincretism care estompează diferenţele.

Fac pasul următor și încerc să fac o analiză descriptivă a celor două ideologii dominante în Europa continentală: neoliberalismul de expresie germană și social-democraţia care își are originea tot în Germania.

Neoliberalismul german/ordoliberalism Teoria economică ordoliberală s-a cristalizat la jumătatea anilor 30’ ai sec. XX - în jurul unui grup de economiști și juriști, catalizaţi de Walter Eucken, economist de la Universitatea Freiburg, ca reacţie la Școala istorică germană de economie și la cartelizarea economiei germane în perioada republicii de la Weimar și în timpul guvernării naziste. Contextul politic și cultural era potrivnic. Germania unificată in 1871 nu îmbrăţișase liberalismul. Din contră. Odată cu preluarea puterii de către Bismarck, politica economică germană a încurajat corporatismul.

Combinaţia stat - concerne industriale a devenit cheia dezvoltării industriei naţionale în următorii 60 de ani, ceea ce a condus la cartelizarea economiei, înăbușind astfel orice formă de concurenţă, pe suportul unui stat paternalist, intervenţionist și protecţionist.

Curentul ordoliberal nu s-a constituit ad-hoc, ci este rezulatul unei lungi perioade de reflecţie și cercetare, în care economiști și juriști de factură liberală reușesc să creeze o sinergie. În scrierile lor, ordoliberalii, mai cu 63 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

seamă Walter Eucken, caută să explice de ce este necesară reechilibrarea relaţiei stat - piaţă, acordând un rol central pieţei libere în asigurarea libertăţii individuale, într-un cadru instituţional prestabilit, în opoziţie cu ceea ce construiseră teoretic reprezentanţii Școlii istorice germane, mai cu seamă Gustav von Schmoller.

Spre deosebire de Școala istorică germană de economie, de inspiraţie hegeliană, ordoliberalii își găsesc suport în Fenomenologia lui Edmund Husserl și parţial în teoria economică a Școlii Austriece (Carl Menger).

Ordoliberalii fac astfel o ruptură în gândirea economică germană, construind un „sistem teoretic / ordo” („Ordnungstheorie”) de inspiraţie liberală și conferind un alt înţeles conceptului de „ordine politică” („Ordnungspolitik”).

Pentru ordoliberali, statul trebuie să fie puternic, fără să devină totalitar și fără să intervină direct în procesul economic. Pentru ordoliberali, statul puternic înseamnă utilizarea unor mijloace limitate de natură să asigure ordinea economică. Statul nu este instrumentul intereselor private, ci „garantul ordinii și competiţiei”. De asemenea, statul trebuie să asigure libertate individului prin ordine economică. Iar, obiectivul „ordinii” este să „garanteze dreptul inalienabil al poporului la libertate” (W. Eucken).

Cheia înţelegerii abordării ordoliberale ţine de conceptul de „constituţie economică”, ce asigură ordinea în baza căreia se desfășoară regulile jocului economic, precum şi de câteva principii constitutive.

Pentru ordoliberali, „constituţia economică” este cadrul instituţional/ ordinea subiect al alegerii constitutionale. Din această perspectivă, ordoliberalii resping ideea de „ordine spontană pură” („catallaxy”) care apare la Friedrich August Hayek, din Școala de Economie Austriacă. Pentru ordoliberali, piaţa nu poate fi lăsată în exclusivitate forţelor spontane, pentru a evita riscul legitimării puterii private și prevalenţa acesteia asupra statului (de ex. cum a fost cu cartelurile).

Ordoliberalii consideră economia de piaţă concurenţială că fiind „ordinea constitutională” ce oferă indivizilor coordonarea preferinţelor și a deciziilor în alocarea resurselor.

Coordonarea este realizată de actorii

privaţi, fără interferenţa puterii publice. Această ordine constituţională se opune ordinii privilegiilor, în care indivizii se supun deciziei politice și în care preferinţele unora se subordonează altora. Deci, concurenţa este primul principiu constitutiv.

Un alt principiu se referă la mecanismul de formare a preţurilor într-un mediu concurenţial. Preţurile sunt parametrii principali într-o ordine a economiei de piaţă concurenţiale.

Orice intervenţie în preţuri alterează informaţia și alocarea eficientă a resurselor. De asemenea, orice „intervenţie în preţuri nu poate ţinti în mod corect rezolvarea unei probleme sociale, așa încât vor beneficia de intervenţie și cei care nu se află într-o nevoie socială” (W. Eucken). De aceea, problemele sociale îşi găsesc raspuns în venituri, nu în formarea preţurilor (preţuri libere versus tarife reglementate).

Formarea liberă a preţurilor trebuie susţinută de principiul stabilităţii monetare. În acest sens, ordoliberalii susţin un control strict al ofertei de bani, corelativ cu un control asupra cererii de bani prin banca centrală.

Aceasta teză explică reacţia potrivnică a Germaniei faţă de politica americană neokeynesiană de expansiune monetară (quantitative easing) din ultimii ani, precum și insistenţa de a promova o politică de austeritate fiscală. Pentru germani, austeritate nu înseamnă privaţiune, ci disciplinare fiscală, pe fundalul unei etici instituţionale și a solidarităţii sociale de tip protestant. În fine, proprietatea privată este un alt principiu constitutiv al ordoliberalismului, întrucât este o precondiţie a unei economii concurenţiale ce asigură alocarea descentralizată a resurselor și constituie o „garantie împotriva monopolului politic și economic”.

Economia socială de piaţă Economia socială de piaţă („Soziale Marktwirtschaft”) este reflecţia gândirii ordoliberale care s-a transformat în sistem economic, adică în „ordine economică”. Expresia de „economie socială de piaţă” apare intr-o lucrare scrisă in 1946 de Alfred Müller-Armack, intitulată „Economie planificată si economie de piaţă” („Wirtschaftslenkung und Marktwirtschaft). 

POL IT ICĂ

Alfred Müller-Armack s-a inspirat din conceptul de „capitalism social” al lui Werner Sombart din Școala istorică germană. Însă sintagma „economie socială de piaţă” este şi rezultatul unui compromis politic între liberalismul bazat pe o ordine prestabilită și distribuţia socială reglementată public, pentru ca sistemul capitalist să poată fi conservat în partea occidentală a Germaniei postbelice.

De aceea, sintagma „economie socială de piaţă” poate nu are rigoare știinţifică, dar este un proiect politic si economic de succes. „Economia socială de piaţă” este o formă de liberalism social, diferită de liberalismul neoclasic (Friedrich Hayek) pe care îl vedem în Marea Britanie la conservatori, libertarianism (Murray Rothbard) sau liberalismul constituţional (James M. Buchanan).

Impactul economiei sociale de piaţă în ţările Europei Centrale şi de Est: capitalismul renan Ordoliberalismul și economia socială de piaţă sunt expresia unei evoluţii culturale și politice germane şi care a marcat spaţiul politic și economic vest-european.

Tratatele europene au preluat din ordoliberalismul german politica de concurenţă, politica monetară și sistemul economiei sociale de piaţă.

Totodată, ţările Europei Centrale si de Vest au fost influenţate de ordoliberalism în remodelarea propriului sistem economic. Dar, influenţa germană nu trebuie supradimensionată. În Europa occidentală (mai puţin în Nord) s-a creat un model de „capitalism renan”, ce este o sinteză a ordoliberalismului german, a curentelor creștindemocrate din spatiul latin și a principiilor de social-liberalism pe care le regăsim în enciclicele Papei Leon al XIII (Rerum Novarum, 1893) și Papei cel Pios al XI-lea (Quadragesimo Anno, 1931). Social-liberalismul pe care se clădeşte în mare masură capitalismul renan datorează mult cardinalilor Tommaso Maria Zigliara, Henry Edward Manning și episcopului Wilhelm Emmanuel von Ketteler. În Estul european, situaţia este diferită. Tările est-europene nu au instituţii puternice de piaţă, iar capitalul lor social (normele si valorile comunitare) este fragil și eterogen, 64 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

întrucât au avut o altă evoluţie economică şi culturală, iar gradul de urbanizare este scăzut. Asimilarea valorilor care stau la baza economiei sociale de piaţă se face lent, mai cu seamă în zona balcanică, întrucât acest tip de „ordine economică” nu s-a construit doar pe fondul unei evoluţii economice, ci a depins și de evoluţia capitalului social de tip sinergic (cooperare și complementaritate între acţiunile actorilor sociali). Așadar, o construcţie economică depinde de relaţiile de proprietate, dar în egală măsură și de modificarea capitalului social.

Ordoliberalismul și economia socială de piaţă au impact indirect în Estul european prin politici de „integrare negativă” (de ex. abolirea barierelor vamale) și politici de integrare pozitivă (politică de concurenţă, politică monetară).

Accelerarea acestui proces de integrare economică depinde de transformările structurale din fiecare ţară și de o sinergie culturală. Pentru România, care s-a construit și a evoluat în intervenţionism timp de 150 ani, construcţia capitalismului renan este de lungă durată și cu alterări. Deci, economia socială de piaţă nu poate fi construită doar printr-o abordare de tip normativ. Este nevoie de o altă paradigmă culturală, care presupune remodelarea capitalului social al poporului român, concomitent cu aplicarea unei politici de integrare pozitivă.

Social-democraţia Cum se strecoară socialdemocraţia într-o lume capitalistă și ce este ? De la al doilea război mondial încoace, social - democraţia a devenit ideologia statului bunăstării într-o economie concurenţială. Istoria ei este tulbure, pentru că social-democraţii au trecut printr-un șir de abandonuri: marxismul, reformismul gradual a lui Ferdinand Lassalle, economia mixtă într-un stat democratic. Încă din anii 30’ ai sec. XX, social-democraţii suedezi acceptă în fine capitalismul pe temeiul statului de drept („proprietate privată și ordine socială echitabilă”).

Germanii o fac de abia in 1959.

Reconstrucţia teoretică a social-democraţiei a fost forţată de împrejurări. Primul sistem de asigurare socială din lume, respectiv pensia de stat, a fost creat de

Bismarck, un conservator convins. În 1908, Winston Churchill, un alt conservator, dar o vreme și liberal, a iniţiat Trade Boards Bill, prin care s-a introdus salariul minim pe economie. Tot Winston Churchill a iniţiat Legea privind bursa muncii (1909), precum și National Insurance Act din 1911, în temeiul căruia s-au pus bazele sistemul de securitate socială în Marea Britanie. Chiar și în Suedia, sistemul social s-a clădit treptat începând din 1913, de liberali, până s-a ajuns la conceptul „casei poporului” (Folkhemmet) introdus de social-democraţi în 1936. Deci, socialdemocraţii nu au venit la putere pe un teren gol în nicio ţară vest-europeană.

Poate că asta i-a și ajutat să-și definească mai bine opţiunile politice și economice.

Social-democraţia a avut o funcţie „corectivă” până în anii 20' ai sec. XX, prin care a urmărit reechilibrarea relaţiei între capital și muncă într-o societate laissez faire și una modelatoare, începând cu anii 30’ ai sec. XX, când devine ideologie dominantă în Suedia și Norvegia, în baza unui program de inspiraţie keynesiană. În anii 50'70' ai sec. XX, social-democraţia devine o contrapondere la creșterea influenţei comunismului în Occident, jucând mai mult un rol geopolitic. În anii 80' ai sec. XX, partidele socialdemocrate vest-europene îşi pierd suflul şi aleg calea reformelor liberale, iar după 1990, social-democraţia se diluează, pentru că nu își găseşte o „raţionalitate economică proprie” (M. Foucault, von Myses).

Social-democraţia și-a fixat ca scop principal eliminarea conflictului dintre muncă și capital. Astăzi am spune o reechilibrare a utilizării resurselor între antreprenorii care mobilizează capitalurile și cei ce își ofera munca la schimb. Dar nu trebuie să întreţinem mituri. Sursele teoretice ale social-democraţiei sunt variate: de la fabianism (în Anglia) lasallism, liberal socialism (Carlo Roselli) la etica protestantă sau romano-catolică și, în final, la social-liberalism cu care s-a contopit.

Social-democraţia poate că nu este duplicatul altor ideologii, dar a adoptat multe principii pe care le regăsim la creștin-democraţi sau sociali-liberali, dându-le un alt sens.

De pildă, solidaritatea socială exprimă

POL IT ICĂ

o formă de unitate socială ce decurge din interdependenţa specializării muncii („solidaritate organică” Emil Durkheim), fără să se rezume la o relaţie „mecanică” (Emil Durkheim) ce reflectă omogenitatea culturală a indivizilor .

Justiţia socială este un principiu creștin-democrat, dar invocat și de social-democraţi. Principiul a fost conceptualizat de Papa Leon al XIIIlea în Enciclica, „Rerum Novarum - Despre Capital și Munca” în 1891 și a inspirat, în bună măsură, politica de securitate socială din Europa catolică.

Am explicat acest lucru și nu mai revin.

Nu am o concluzie pentru social - democraţie. Cred prea mult în raţionalitatea acţiunii individuale ca să-mi permit acest lucru. Ca să-l citez pe James M. Buchanan, organizarea colectivă poate să reducă nivelul costurilor, eliminând externalităţi negative, pe termen scurt, dar în cele mai multe cazuri introduce externalităţi negative pe termen lung. Și atunci ce este corect: să intervii în viaţa omului și să-i introduci costuri sau să-i oferi mai multă libertate, ca el să decidă asupra bunurilor proprii și să-și asume riscuri ?

Orice teză este falsificabilă.

Bibliografie Valentin M. Ionescu: „Evoluţia economiei sociale de piaţă”, referat Alfred MÜLLER-ARMACK, The Meaning of the Social Market Economy, in: Alan Peacock / Hans Willgerodt (eds.), Germany’s Social Market Economy: Origins and Evolution, London 1989 Walter EUCKEN: The Foundations of Economics. History and Theory of Economic Reality, London, Edinburgh, Glasgow 1950, p.314 Nils GOLDSCHMIDT: Alfred MüllerArmack and Ludwig Erhard: Social Market Liberalism, Working paper, University of Freiburg, Department of Economic Policy and Constitutional, Economic Theory, Freiburg discussion papers on constitutional economics, No. 04/2012 Valentin Ionescu, consultant în management, a fost consilier prezidenţial al preşedintelui României, Emil Constantinescu, şi ministru al privatizării. n

65 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

România la 100 de ani şi Noul Drum al Mătăsii de Mircea Geoană

L

a 25 de ani din Decembrie 1989, la 10 ani de la aderarea la NATO, la 7 ani de la aderarea la UE şi după 5 ani de criză, ţara noastră are nevoie să-și pună toate resursele la treabă pentru un Nou Proiect Naţional, un proiect care să unească toate forţele statului, instituţionale și din mediul privat. Acesta privește transformarea României într-o ţară dezvoltată, obiectiv ce nu este unul exclusiv legat de criterii tehnice și ţinte măsurabile, ci și o stare, un mod de auto-reprezentare și percepţie. O Românie dezvoltată este obiectivul firesc pentru politica internă și externă, iar apropierea împlinirii a 100 de ani de la Marea Unire este ocazia care impune o reflecţie asupra condiţiilor realizării sale.

Pentru ca România să devină un stat dezvoltat trebuie să folosim toate resursele naţionale și internaţionale pe care le avem la îndemână. O resursă evidentă este geografia noastră, ce poate fi un atu important pentru conectarea României la ceea ce americanii, europenii, rușii și chinezii numesc „Noul Drum al Mătăsii”, coridorul comercial care leagă Asia de Europa și, apoi, de Statele Unite și Canada.

Noul Drum al Mătăsii este un concept strategic, politic și economic lansat de Robert Hormats, fostul subsecretar de stat american pentru creștere economică, energie și mediu în 2011. De atunci, ideea politică și economică a unui Nou Drum al Mătăsii a fost susţinută și întărită de numeroși oficiali americani. În schimb, Uniunea Europeană, prinsă în propriile probleme interne, nu are încă puterea instituţională și politică de a veni cu un răspuns credibil pentru această regiune. Deși miza pentru Europa este evidentă, nu există un acord legat de oportunitatea și de instrumentele pe care UE le poate pune la bătaie pentru a se asigura că Noul Drum al Mătăsii se realizează ca platformă de investiţii, infrastructură și comerţ. În schimb, statele asiatice, cum ar fi China, India, Japonia și Coreea de Sud, investesc deja în diverse componente ale acestui coridor comercial, văzând proiectul drept unul de natură strategică. Volumul potenţial de comerţ și transport de energie dă naștere unei competiţii puternice între aceste state, astfel încât asistăm la o adevărată rivalitate între ele pentru controlul rutelor comerciale. 

POL IT ICĂ

China și Rusia investesc agresiv în construcţia de căi ferate în regiune, iar ţările din Asia Centrală, Caucaz și Turcia rescriu logica comerţului de energie în interiorul acestei regiuni. China a trecut recent peste adânca prăpastie strategică care o desparte de India - competitorul său natural în regiune - și i-a propus acesteia participarea comună la Noul Drum al Mătăsii Maritim. Și Rusia, ca putere regională și globală, este extrem de interesată în a-și spori influenţa în acest Nou Drum al Mătăsii, în special în ţările vecine celor trei mări aflate în regiune: Marea Caspică, Marea Adriatică și Marea Neagră.

Astfel că, în ultimii cinci ani, am asistat la o schimbare a politicii externe rusești în zonă, de la „interesele prioritare” menţionate de Medvedev în 2008, la „prioritatea regională” enunţată de Putin în 2013 – stabilind astfel intenţia clară de a-și spori influenţa în ţările din regiune. Acest lucru se poate vedea clar din intervenţia Rusiei în probleme interne ale unor state precum Siria, Moldova, Ucraina sau statele din Caucaz. Mijloacele folosite sunt un amestec de influenţă politică, finanţare și investiţii.

După retragrea trupelor aliate din Afganistan, NATO, SUA și aliaţii europeni au datoria de a menţine stabilitatea în zonă, chiar și în lipsa prezenţei militare. Astfel, prin acţiuni de „soft power”, Vestul tradiţional trebuie să găsescă soluţii pentru a menţine pacea și stabilitatea în regiune, iar România, prin relaţiile tradiţionale bune cu statele din Orientul Mijlociu și prin influenţa pe care o are în cadrul NATO, trebuie să joace un rol activ.

Având în vedere toate aceste elemente de context, ce poate face România? În opinia mea, România trebuie să definească cu prioritate un consens politic intern, care să depașească un ciclu politic. Locul său pe acest super circuit de comerţ și de investiţii Est-Vest nu este garantat fără o acţiune fermă și viziune precisă. În al doilea rând, România trebuie să-și întărească capacitatea de guvernanţă și eficacitatea implementării politicilor publice. În al treilea rând, trebuie să demareze o vastă campanie de influenţă, imagine și atractivitate a României în centrele pe decizie politică, economic-finaciare și de formare de tendinţe globale. Deci, fără coerenţă și disciplină în intern și fără o reinventare în extern, România nu va putea face marele salt din periferia europeană în prima linie a statelor dezvoltate.

Contextul regional actual este a treia mare conjunctură internaţională care potenţează rolul României în plan 66 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

strategic, după războiul din fosta Iugoslavie și 11 septembrie 2001. Fructificate inteligent, ultimele două au contribuit la aderarea noastră la NATO și UE. Situaţia din Ucraina și Turcia, dar și revenirea în forţă a Rusiei în zonă constituie un alt treilea astfel de moment. Astfel, România poate și trebuie să devină o „Punte între Est și Vest”, pentru că a venit momentul ca ţara noastră să culeagă şi dividendele geo-economice, nu doar pe cele strategice ale geografiei noastre. Acest Proiect de Ţară, dacă va fi bine şi rapid executat, are potenţialul să devină cel mai important proiect naţional din ultimul deceniu, de natură să modifice profund modelul nostru economic şi de dezvoltare şi locul României în lanţul de valoare al economiei europene şi mondiale. „România Punte între Est şi Vest” înseamnă şi depăşirea actualului model de dezvoltare şi model economic, ca şi refacerea potenţialului de creştere economică, singura de natură să asigure convergenţa reală cu media europeană şi să facă saltul din lumea a treia în prima. Mai mult, „România Punte între Est şi Vest” înseamnă crearea de multe locuri de muncă, blue, green şi white collars. De la locuri de muncă în asamblare şi manufacturare, la locuri de muncă în energie convenţională, neconvenţională şi verde la servicii de logistică, fabricare, cercetare-dezvoltare şi inginerie.

Fără să exagerăm, miza nu este cosmetică sau discursivă, ci fundamentală. Ca să putem transforma relevanţa strategică a României și alinierea sa de valori cu Vestul în dividende economice, financiare și de dezvoltare, apartenenţa la NATO și UE nu mai sunt suficiente în sine.

Este rolul viitorului președinte și al guvernelor care se vor succeda să asigure influenţa României. Diplomaţii și oamenii de afaceri români vor trebui să preia ștafeta de la militari și să devină coloana vertebrală a integrării noastre depline în Occident. Cu alte cuvinte, să ne punem geografia la treabă!

Mircea Dan Geoană, preşedinte al Partidului Social Democrat din aprilie 2005 până în februarie 2010, preşedinte al Senatului României din decembrie 2008 până în noiembrie 2011, fost ambasador al României în SUA şi ministru de Externe. În prezent, senator şi preşedinte al Institutului Aspen România n

March 18 2014 Addressing Needs, Leveraging Resources in Financing the Romanian Economy

Money. Budgets. Economic priorities

Main topics:

Speakers:

Financing EU’s economies – the challenges for non Eurozone countries

Liviu Voinea, Minister Delegate for Budget

Fiscal Space for Growth Addressing the Needs of a Growing Economy

Mircea Geoană, President of Aspen Institute Romania

Growing the Pie -Developing the Financial Sector

Traian Halalai, President, Eximbank

Dan Șova, Minister Delegate for Infrastructure Projects and Foreign Investments

Putting Romania’s Geography to Work via Domestic and Cross-regional Projects Financing instruments and vehicles for infrastructure projects Venture capital & SMEs

Mihai Tănăsescu, Vicepresident, European Investment Bank

Vasile Iuga, Country Managing Partner, PWC Romania Mișu Negriţoiu, Chairman, ING Bank Romania Stefan Lehner, Director, Own Resources and Financial Programming, DG Budget, European Commission Andrian Candu, Deputy Chairman of the Moldovan Parliament Horia Manda, Managing Partner Romania, Axxess Capital

Aspen Institute Romania Economic Opportunities and Financing the Economy Program

For more information – ina.chirita@aspeninstitute.ro 67 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

68 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

POL IT ICĂ

ZOO N

P OLI T I KON

Cu Valeriu Stoica, la un pahar de politică de Drăgăşani

Dacă dreapta va avea mai mult de un candidat, stânga va câştiga preşedinţia.

din 2012, după alegerile locale, m-am dezangajat din nou politic.

U

Am fost vicepreşedinte până în 2011, atunci nu am mai candidat. Şi am fost, de asemenea, până în 2012, preşedintele Institutului de Studii Populare.

n teoretician al politicii de dreapta. Mai nou, şi al vinului. Vinul a luat-o însă înaintea politicii, fiindcă, în timp ce în politică a rămas doar teoretician, în domeniul vinului e şi practician. Are o podgorie la Drăgăşani, unde are şi guvernatorul BNR, dar spune că nu se concurează. Dimpotrivă: „Nu sunt concurentul lui Mugur Isărescu, noi suntem asociaţi în Asociaţia Producătorilor de Vin din Drăgăşani şi avem un scop comun: refacerea prestigiului podgoriei Drăgăşani.

Vinurile sunt ca femeile, nu sunt mai bune sau mai rele, fiecare femeie are misterul ei, depinde cine poate să perceapă misterul fiecărei femei.

Ca urmare, eu nu fac o ierarhie între vinurile noastre. Sper însă că vor fi tot mai mulţi cei care vor fi seduşi de vinurile Avincis”.

A fost ministru al Justiţiei, iar acum deţine o casă de avocatură.

A fost preşedinte al unuia dintre partidele cele mai vechi şi mai importante din România, PNL; a trecut apoi la PLD şi se oprise pentru un timp la PDL, unde a fost vicepreşedinte.

Acum a rămas doar un teoretician al dreptei şi a renunţat de tot la practica politică. În schimb, pe lângă un teoretician al vinului, a devenit şi un practician al licorii în care se zice că se află adevărul. Iar adevărul e că vorbeşte cu pasiune despre politică, 69 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

vin, poezie, femei. Ba mai joacă şi tenis, iar până mai ieri juca şi fotbal.

Orice om politic trebuie să se retragă după 8-10 ani Acum sunteţi un teoretician al politicii, mai ales al dreptei. Nu mai sunteţi un jucător?

În ultimul timp, eu nu mai fac politică partizană, înţeleg prin asta că nu mai fac politică de partid. Ca urmare, dacă putem discuta politică din perspectiva cetăţeanului, atunci putem discuta orice fel de subiect politic. Întotdeauna am spus – şi nu renunţ la acest principiu - că nu e posibilă democraţia dacă nu există participare. Numai că participarea poate să aibă diferite forme, cu diferite grade de implicare. E adevărat că gradul cel mai mare de implicare este cel al omului politic full time. Am făcut asta o perioadă destul de lungă, dar încet-încet, începând din 2003, când am demisionat din Parlament, treptat-treptat m-am dezangajat din politica partizană. Am avut o perioadă, în 2003-2005, în care dezangajarea a fost aproape totală, m-am implicat din nou, dar nu în sensul de a ocupa o poziţie, m-am implicat în viaţa de partid în momentul în care s-a format PLD, după ce am fost exclus din PNL, şi după aceea m-am implicat o perioadă de timp la construcţia PDL, după fuziunea dintre PLD şi PD. Apoi,

Avusesem impresia că mai sunteţi vicepreşedinte la PDL, v-am căutat pe site-ul partidului, dar nu mai figuraţi deloc acolo, aţi dispărut…

De ce aţi ales retragerea aceasta?

Din mai m-ulte motive. Primul şi cel mai important, care justifică dezangajarea mea din politica partizană începând din 2003, şi, în orice caz, reducerea implicării mele în politica partizană în toată această perioadă este că regula în democraţie ne arată că un om politic, oricât de dotat ar fi şi oricât de multe resurse ar avea, nu poate rezista mai mult de un ciclu normal. Un ciclu normal într-o democraţie înseamnă 8-10 ani. În mod excepţional, liderii foarte puternici – dar aceştia sunt foarte rari- rezită mai mult, 12-16 ani. Dar chiar şi cei mai mari lideri, în democraţie, după o perioadă de timp se uzează şi, cu cât îşi prelungesc participarea la politica partizană, cu atât ies mai uzaţi şi mai şifonaţi la sfârşit. Unii dintre ei chiar ies foarte şifonaţi, de exemplu Helmuth Kohl, care a sfârşit cariera sa politică extraordinară cu o condamnare. Cred că e foarte important în politica democratică să ştii – ca şi în sport – când să te retragi.

Politicienii români au învăţat acest lucru?

Unii, da, alţii, nu. Cei care au



POL IT ICĂ

învăţat au şansa să-şi păstreze un prestigiu mai mic sau mai mare; ceilalţi şi-au pierdut prestigiul.

Lăsaţi-mă să vă ofer cadou cartea aceasta pe care am sponsorizat-o, «O istorie literară a vinului în România», a lui Răzvan Voncu. Şi cartea aceasta pe care am scris-o împreună cu Dragoş Paul Aligică, «Reconstrucţia dreptei». Dacă tot aţi venit, vă dau şi cartea în care sunt în dialog cu Robert Turcescu, «Istorie recentă 100%».

Haideţi să vă fac şi o surpriză, că ştiu că vă plac surprizele. Am să vă dau o carte, în care sunt adunate versurile mele din tinereţe, când eram în liceu şi student, «Istorii duminicale». E o ediţie privată, pe care n-am pus-o în circulaţie.

Nu mai scriu poezie de când eram student, dar am rămas în continuare un cititor avid de poezie. Şi vă dau şi o carte apărută acum, este editată de bunul meu prieten Sever Voinescu: «Imaginaţia morală», de Russell Kirk. Este o carte fundamentală a doctrinei conservatoare, dacă tot aţi vorbit de doctrine”, Valeriu Stoica

70 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Dar se poate zice că unii, cum e şi cazul dumneavoastră, sunt politicieni care au vârsta la care abia se ajunge la maturitatea politică. Dumneavoastră abia aţi împlinit 60 de ani.

Uzura în politică nu are de a face cu vârsta. În politica democratică, uzura are de a face cu perioada de timp în care eşti implicat full time în politică. Eu am fost implicat full time în politică din 90 până în 2003.

E adevărat că gradul de implicare mi s-a redus foarte mult… Între 1996 şi 2002 pot spune că am făcut politică full time, adică fără întrerupere, fără concedii şi fără weekenduri. Dar – repet - nu vârsta este importantă pentru a stabili momentul în care trebuie să te retragi.

V-aţi pregătit această retragere, adică v-aţi gândit la un moment dat că, peste nu ştiu câţi ani, o să vă retrageţi din politică? Vorbiţi de această perioadă de 8-10 ani din teorie sau din practică?

La început n-am ştiut din teorie. Pe măsură ce am făcut politică partizană, încet-încet am început să înţeleg lucrul acesta. Apoi, doar a trebuit să mă gândesc puţin la ce s-a întâmplat în istorie în ultimii 200 de ani şi mi-am dat seama că ceea ce intuitiv am înţeles este confirmat pe deplin de toată istoria politică a democraţiei.

Traian Băsescu se retrage? Are un ciclu de 10 ani numai ca preşedinte, dar a fost şi anterior un personaj politic important.

Asta e o întrebare pe care ar trebui să i-o puneţi. Nu cred că există un om politic, oricât de puternic ar fi, care să facă excepţie de la regula pe care o discutăm acum. Este opţiunea lui ce va face în viitor, dar în orice caz nu mai poate candida încă o dată la funcţia prezidenţială. Orice om politic însă, chiar şi după ce se retrage din politica militantă, poate să fie prezent într-un fel sau altul în viaţa politică şi mai ales poate să sprijine procese de reconstrucţie politică. Chiar dacă nu mai eşti un actor implicat direct în politică, poţi, ţinând seama de experienţa, prestigiul, influenţa pe care le ai să participi la procese de reconstrucţie politică. Fie că e vorba de reconstrucţia unor partide, fie

de o reconstrucţie instituţională la nivelul autorităţilor publice. Dar faci acest lucru mai degrabă din postura expertului, a consilierului decât a actorului politic. Construcţia se face de către oameni politici implicaţi full time.

Vladimir Putin, de exemplu, pare mai rezistent. Parcă acum e mai puternic ca oricând şi nu dă semne de retragere, deşi este de 15 ani în prim-plan şi mai are încă 4 ani din mandatul actual de preşedinte.

Eu am spus mai devreme că regula pe care o discutăm e pentru politica democratică. Întrebarea pe care mi-o pun, poate retoric, este dacă modelul democraţiei constituţionale găseşte o bună identificare în sistemul rusesc de astăzi. Nu uitaţi însă că şi în politica autoritară şi mai ales în politica totalitară există o altă regulă: aproape că nu te poţi retrage din politică, eşti ori retras de alţii, ori – dacă ai şansa - aştepţi moartea naturală. Istoria politică de mii de ani ne arată că este extrem de important pentru un om politic să aibă tot timpul ieşiri din joc.

Cine nu-şi construieşte ieşirile din joc rămâne cu spatele la zid. Uneori, chiar la modul fizic, aşa cum s-a întâmplat de exemplu cu Ceauşescu şi cu mulţi alţi oameni politici.

Iliescu şi Băsescu n-ar fi existat fără partidele lor Până la urmă, partidele fac oameni politici sau oamenii politici fac partide? Cu referire aici în special la politica românească, pentru că e mai tânără, cel puţin în jocul democratic.

Există mitul omului politic carismatic – şi dumneavoastră, în numărul 2 al revistei Sinteza, văd că aveţi o temă foarte interesantă, tătucii naţiunii. Eu cred că, dacă vorbim de un veritabil sistem democratic, nu există în realitate tătuci. Într-un sistem politic democratic există o simbioză între rolul personalităţii şi rolul instituţiei care susţine personalitatea. Ca să ne referim la România, deşi s-a spus multă vreme că Iliescu, de exemplu, a fost un om politic carismatic şi că de asta a avut succes politic – la fel cum se spune şi de Traian Băsescu -, eu cred că în ambele cazuri, fără partide, aceşti oameni politici n-ar fi existat. Nu ei au construit partidele, partidele i-au construit pe ei. E adevărat că rolul lor a contat foarte mult, pentru că, dacă nu ai o

POL IT ICĂ

personalitate care are capacitatea de a face mesajele să treacă spre destinatar, atunci eşuezi. Sunt exemple de partide care au susţinut oameni politici care erau totuşi destul de experimentaţi, dar neavând această capacitate de a face mesajele să treacă spre destinatar, până la urmă au eşuat. Repet: e important omul politic, dar în democraţie, cel puţin la fel de important, dacă nu mai importante sunt partidele. De asta eu spun de multă vreme – şi uneori o spun de amorul artei - că principala problemă a României astăzi este construcţia instituţională, sub două aspecte. Mai întâi este vorba de construcţia instituţională a partidelor şi apoi de construcţia instituţională a României. Sub primul aspect, din păcate, până astăzi nu avem un partid modern nici pe stânga, nici pe dreapta, un partid care să permită două lucruri.

Primul: selecţia internă a valorilor şi, doi – racordarea permanentă la pulsul electoratului şi la realele sale nevoi.

UDMR cam pare să facă asta, are şi un sistem de selecţie internă destul de bine pus la punct…

O să revin la UDMR. Cât priveşte al doilea aspect, construcţia instituţională a României, aici ar fi nevoie ca, după ce se parcurge prima etapă, anume reconstrucţia instituţională a partidelor, să se realizeze un dialog între partide, să fie o reală comunicare între ele, pentru a vedea împreună care este cea mai 71 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

bună formulă a cadrului de joc. Să fie jucătorii, partidele politice, atât de mult sub semnul înţelepciunii, încât să poată dialoga pentru a stabili împreună care este cel mai bun cadru de joc pentru România sub aspect instituţional, care ne duce cu gândul la Constituţie. Deci, e nevoie de o revizuire a Constituţiei pe această bază. Nu avem nevoie de o revizuire a Constituţiei făcută prin forţă de un partid sau altul, cu gândul de a-şi dezavantaja adversarii politici. O Constituţie nu se face pentru partid, ci pentru o naţiune. Ea nu trebuie să avantajeze sau să dezavantajeze jucătorii; trebuie să fie un regulament de joc bun pentru toţi jucătorii şi care să permită performanţa jucătorilor.

Revin la întrebarea dumneavoastră: dacă m-aţi fi întrebat în urmă cu 20 de ani acest lucru, spuneam, da, UDMR face excepţie. Dacă mă întrebaţi astăzi, vă spun că nu e nicio diferenţă între UDMR şi alte partide. UDMR s-a românizat aşa de mult, încât sub aparenţa de stabilitate instituţională se ascunde un pachet de obiceiuri şi mentalităţi pe care le regăsim în mai toate partidele româneşti. Aparenţa de stabilitate e creată nu de diferenţa de natură instituţională, ci de faptul că UDMR exprimă interesele unei minorităţi şi asta asigură o anumită permanenţă a electoratului şi un succes electoral garantat periodic.

Dar din punct de vedere instituţional şi mai ales din punct de vedere al

comportamentului oamenilor politici, nu văd o mare diferenţă. Suntem cu toţii români.

Dreapta fără PNL e o dreaptă fără un picior Avem în politica românească un val doi, un rând de oameni politici care să ia locul celor care îşi depăşesc ciclul de care vorbeaţi, cineva care să-i înlocuiască pe aceşti tătuci care au dominat politica noastră?

Eu cred că există, dar oamenii care se află în valul care stă să vină sunt de două categorii: unii care au un puternic spirit mimetic şi alţii, care într-adevăr ar avea şansa să schimbe modul de a face politică în România.

Sunt destul de mulţi oameni tineri în politică, dar din păcate au luat foarte repede forma mediului în care se află.

Vârsta – nici tinereţea, nici bătrâneţeanu e o virtute în sine. Important e ce faci şi am fost dezamăgit de foarte mulţi oameni tineri care au învăţat foarte repede obiceiuri rele de la cei bătrâni. N-au învăţat obiceiurile bune ale altor bătrâni.

Eu cred că abia valul următor după acest val care stă să vină va avea şansa să reformeze sistemul de partid din România. Adică, oameni care au acum 20-25-30 de ani, oameni care poate că nici nu au intrat în politică, oameni care citesc revistele dumneavoastră, oameni care sunt şi intelectual şi volitiv câştigaţi de politică; acei 

POL IT ICĂ

oameni vor putea să schimbe politica din România.

Poate că e de vină şi sistemul în care activează, poate că nici nu prea au încotro.

Sistemul îţi oferă două variante: să te adaptezi sau să încerci să reformezi sistemul. Nu vorbesc de revoluţii, că sunt adversarul total al revoluţiilor.

Nu se poate reforma sistemul politic românesc peste noapte. Avem nevoie de o strategie şi de un efort conjugat de lungă durată.

Revin la întrebarea dumneavoastră anterioară. De exemplu, l-am urmărit pe Cătălin Predoiu cu multă atenţie în ultimul timp şi mi se pare că s-a mişcat foarte bine. Spre deosebire de alţi oameni politici tineri, el a înţeles că nu poţi să faci politică de unul singur.

Oricât de multe şanse ai avea şi oricât de multe resurse încă neexploatate ai avea, trebuie să înţelegi că nu poţi exploata acele resurse existente fără un cadru instituţional – mă întorc la ideea pe care v-am spus-o mai devreme. Asta este diferenţa dintre Cătălin Predoiu şi Mihai Răzvan Ungureanu, de exemplu. Îi puneţi cumva în antiteză pe Predoiu şi Ungureanu? Adică, Ungureanu e un fel de vedetă a echipei?

Nu vreau să ierarhizez şi să fac diferenţe valorice. Vreau să spun doar că, din punct de vedere pragmatic, Cătălin Predoiu a făcut dovada unei 72 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

În cartea «O istorie literară a vinului în România» o să vedeţi cât de bogată este tradiţia vinului din România şi, în acest context, cât de bogată este reprezentarea podgoriei Drăgăşani în literatura românească.

Ca să vă trezesc interesul, am să vă citesc trei propoziţii care sunt atribuite lui Eminescu în perioada în care era internat la Sanatoriul Şuţu.

Uitaţi ce zicea Eminescu atunci: «Am să-mi prefac viaţa-n nimic/ Şi sângele în vin de Drăgăşani/ Să mor şi apoi cu vinul să mă vindec/ Ce mare om e Kant»”, Valeriu Stoica

maturităţi remarcabile în modul în care şi-a instrumentat propria şansă politică.

La Crin Antonescu vă referiţi?

Nu mă refer, pentru că relaţia mea cu PNL a fost închisă. Pot să mă refer însă la o chestiune de principiu: se vorbeşte astăzi de unificarea dreptei…

Sunteţi un militant al acestei unificări a dreptei…

Am fost un militant şi aş spune că în anumite perioade, cu mai mare sau mai mic succes, am luptat pentru asta.

Dar dacă vorbim de unificarea dreptei, a exclude PNL din acest proces de unificare înseamnă a avea o dreaptă fără un picior. Când se va putea face o unificare care să includă şi PNL, atunci dreapta va câştiga alegerile.

Când se va întâmpla aceasta?

De multă vreme ştiu că nu e bine să faci predicţii, nu vă dau un orizont de timp, dar vă spun care e condiţia.

Atunci când oamenii politici de dreapta, indiferent din ce zonă sunt, vor înţelege un principiu pe care l-am enunţat de multă vreme: e mult mai bine să fii mic într-un partid mare, decât mare într-un partid mic.

Aminteaţi mai devreme de anii 90, cu referire la UDMR. Dacă v-aţi întoarce atunci şi ar fi partidele de acum, ce aţi alege?

(râde) Aş alege întâi ceea ce am

POL IT ICĂ

ales şi în 90. Aş alege un cadru de mişcare liberal. Diferenţa e foarte mare: atunci totul părea posibil, acum s-a văzut că din ceea ce părea să fie posibil atunci, foarte puţin s-a realizat. Aşa încât, dacă aş avea în faţă partidele de astăzi, încă nu aş intra în niciunul. Dar, nu înseamnă că nu aş sprijini un partid prin votul meu. Eu cred că datoria de a vota este cea mai importantă datorie a cetăţeanului, e un principiu vechi, care spune că nu poate exista democraţie dacă nu există cultură politică democratică şi nu există democraţie dacă nu există actori politici democratici. Oamenii politici sunt o categorie de jucători, dar în democraţie, spectatorii angajaţi sunt mai importanţi decât jucătorii. În democraţie e un joc în care ce se întâmplă pe teren depinde nu în primul rând de jucători, depinde în primul rând de spectatori. Democraţia este jocul în care media zugrăveşte peisajul.

În România de azi, şansele partidelor noi sunt foarte mici Doctrinele politice mai sunt respectate în ziua de azi de către partidele care se revendică de la ele, de la dreapta sau stânga eşichierului politic? Azi apar peste tot simbioze între stânga şi dreapta. Care va fi viitorul doctrinelor politice?

Mai întâi aş face câteva nuanţe legate de noţiunea de doctrine, pentru că le-aş distinge net de ideologii.

Nu sunt adeptul ideologiilor, cred că ideologiile sunt extrem de periculoase, nu s-au sfârşit, aşa cum cred din păcate unii naivi, ideologiile încă există, mă refer inclusiv la fundamentalismele de tip religios, şi eu leg în general noţiunea de ideologie de un anumit tip de fundamentalism. Ideologiile, ca alte forme de fundamentalism, pleacă de la o eroare cognitivă majoră: absolutizarea unei percepţii, a unei idei şi a unei valori. Toate aceste ideologii uită că omul este o fiinţă imperfectă, uită că omul nu este Dumnezeu şi au pretenţia, într-un fel sau altul, să se situeze într-o postură divină. Este un pericol extraordinar.

De aceea, când vorbesc de doctrine, eu spun să facem distincţie între ele şi ideologii. Dar apoi, dacă suntem într-o zonă nonideologică, doctrinele sunt şi ele de mai multe feluri. Sunt doctrine care au ambiţia de a construi un fel 73 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

de catehism şi sunt doctrine flexibile, elastice, doctrine care pun principiile mai presus de textura de relaţii care se construieşte în jurul acestor principii. Altfel spus, eu cred că cele mai importante doctrine sunt cele care păstrează permanenţa principiilor, dar au puterea să construiască mereu alte texturi relaţionale adecvate, în funcţie de momente istorice, conjuncturi. De asta nu cred că e anormal să vedem, în anumite momente, asocieri între stânga şi dreapta, între partide care par să fie din zone diferite, în măsura în care în anumite momente sau conjuncturi situaţia cere un anumit tip de acţiune în care se întâlnesc, în care există o convergenţă de tactică a acestor partide care vin din zone diferite. Problema este dacă se păstrează identitatea sau se pierde identitatea în asemenea momente.

Dacă nu îţi pierzi identitatea, trebuie să ai o foarte bună reprezentare a valorilor pe care le reprezinţi, a negocierii pe care o faci cu ceilalţi şi să ştii când să intri şi când să ieşi din asemenea asocieri.

Mă întrebaţi de viitorul unor asemenea doctrine. Eu cred că tot timpul vor exista valori şi diferenţe de valori, tot timpul vor fi principii şi diferenţe de principii. Ca urmare, tot timpul vor exista confruntări la nivel intelectual şi politic între oameni.

Modul normal de structurare a acestor valori şi acestor acţiuni, când e vorba de jocul de putere, este partidul politic.

Vor exista doctrine şi partide politice atât timp cât va exista lumea. Speranţa mea este că dialogul între ele va fi regula, iar nu excluderea.

Asistăm şi la o mişcare tot mai puternică antipolitică, antisistem…

Toate aceste reacţii care apar periodic şi care sunt numite reacţii antisistem înseamnă de fapt a face politică. Cei care spun că sunt împotriva politicii, fac politică.

Problema este dacă fiind împotriva unui establishment oferi ceva în loc. Şi dacă ştii să construieşti instituţional. Şi dacă vrei să faci asta, vrândnevrând trebuie să intri tot în politica de partid. Ai varianta să intri într-un partid existent sau să faci unul nou.

Eu cred că, în România de azi, şansele partidelor noi sunt foarte reduse.

Reţineţi că din 90, singurul partid nou care a intrat în parlament – şi nu în parlamentul românesc, ci în 

Vinul nu este doar o băutură, cum cred mulţi, vinul este un element de civilizaţie. Mai mult decât atât, vinul este un element de identitate naţională. Prin vin, noi ne afirmăm implicit o dublă apartenenţă: la creştinism şi la civilizaţia meridionalmediteraneană. Pasiunea pentru vin m-a cucerit foarte mult, încerc să contribui la refacerea prestigiului vinului românesc, nu numai al podgoriei Drăgăşani.

Această primă pasiune e legată de o altă pasiune, cea pentru literatură.

Am ajuns la vin în primul rând prin literatură şi pasiunea mea pentru vin este derivată din pasiunea pentru literatură. Am descoperit în literatura română atât de frumoase pagini despre vin şi mai ales atât de frumoase poezii despre vin”, Valeriu Stoica

POL IT ICĂ

Îmi place să fac sport când am timp, alerg dimineaţa, iar când am răgaz, joc tenis. Nu mai joc fotbal de la un timp, întrucât ortopedul mi-a spus că genunchii mei, la vârsta mea, n-ar fi foarte potriviţi pentru sportul acesta. Dar am o nostalgie, pentru că am jucat fotbal până anul trecut”, Valeriu Stoica

cel european – a fost Partidul Liberal Democrat (PLD), în 2007. Toate celelalte partide noi n-au intrat în parlament la alegeri. Rămâne de văzut dacă va mai fi vreun partid care să infirme această stare de lucruri.

Aceste mişcări antisistem nu sunt periculoase? Spuneaţi mai devreme că sunteţi împotriva revoluţiilor, dar şi acestea pot fi un fel de revoluţie.

Mă tem foarte tare de asta.

Dacă reacţiile antisistem devin atât de puternice încât îmbracă forma revoluţiei, riscurile pentru întreaga societate sunt enorme. Dar asta ar însemna ca sistemul politic existent să dea dovadă de aşa de mare prostie, încât să nu înţeleagă că nu rezistenţa absurdă la reacţiile antisistem este calea, ci înglobarea acestor reacţii antisistem în sistem într-un mod inteligent, care să ducă la reformarea sistemului. Dar asta depinde într-adevăr de o dublă inteligenţă: inteligenţa sistemului existent şi inteligenţa vectorilor antisistem. Nu întotdeauna inteligenţa este cea care caracterizează acţiunile politice şi antipolitice.

Problema reconstrucţiei politice este nu numai pe dreaptă, ci şi pe stânga Ce-i lipseşte României ca să aibă politicieni pur sânge, aşa cum au alte ţări şi aşa cum şi ţara noastră a avut odinioară?

România a avut şi are în continuare politicieni pur sânge. Dar mai trebuie să întrebăm ceva: câţi dintre aceşti politicieni pur sânge au vocaţia de a construi, câţi au vocaţia de a păstra 74 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

o stare de lucruri existentă şi câţi au vocaţia de a înrăutăţi starea de lucruri. Pentru mine, politician pur sânge înseamnă cel care are vocaţia puterii. Dar modul de utilizare a puterii e diferit. Dacă daţi o altă conotaţie noţiunii de politician pur sânge, anume omul care are vocaţia puterii şi ştie să folosească puterea în folosul cetăţii, atunci… Cred că avem şi oameni politici care au făcut în ultimii 24-25 de ani câte ceva în direcţia la care vă referiţi dumneavoastră. Nu vreau să fim nedrepţi, deoarece cu oamenii aceştia politici s-a făcut o construcţie instituţională - şubredă, discutabilă, ineficientă de multe ori, dar totuşi o construcţie instituţională care a mers în direcţia bună. Adică, suntem membri NATO, ai UE, sunt câteva realizări care nu pot fi negate.

Problema e că toate aceste lucruri presupun o adaptare la regulile jocului, asta ar însemna că România să fie în stare să fie competitivă şi deocamdată nu prea suntem competitivi. De aceea spuneam mai devreme că avem nevoie de reconstrucţia instituţională a României. Numai în felul acesta avem şansa să devenim actori puternici în jocul european şi în jocul euro-atlantic.

Vedeţi că ar exista nişte greşeli capitale ale politicienilor?

Există două greşeli capitale ale oamenilor politici în ultimii 25 de ani şi, dacă nu vor fi îmblânzite, sunt puţine şanse să reformăm partidele şi România. Prima greşeală capitală este legată de o anumită mentalitate a omului politic, este o mentalitate care a fost împrumutată din comunism, a fost împrumutată din regimurile fanariote şi deci care are o rădăcină

foarte adâncă. Care este mentalitatea: putem folosi puterea în primul rând în interes propriu şi, dacă mai rămâne ceva, şi în interesul oamenilor. De obicei, nu prea mai rămâne mare lucru. Asta este mentalitatea pe care a avut-o clasa politică, nu în întregul ei, dar în marea ei majoritate, în tot acest sfert de secol. A doua componentă păguboasă se referă la faptul că, având această primă componentă referitoare la modul de utilizare a puterii, oamenii politici au dorit să-şi creeze un fel de imunitate, să fie mai presus de lege.

Asocierea acestor două tendinţe a făcut ca, din păcate, să fie împiedicată şi construcţia sănătoasă a partidelor.

Aceste două elemente au dus la ceea ce se cheamă dublul limbaj: una vorbim, alta fumăm.

Cum vedeţi populaţia României, e mai degrabă de dreapta sau de stânga?

După 25 de ani de la căderea comunismului putem spune că în marea majoritate, electoratul României este de dreapta. Numai că acest electorat de dreapta este îngrozitor de derutat. Însumaţi opţiunile de vot pentru PNL, PDL, Mişcarea Populară şi pentru toţi cei care mai sunt pe dreapta, inclusiv pentru UDMR, şi veţi vedea că sunt peste 50%. Numai că lipseşte coerenţa necesară pentru ca electorii de dreapta să fie reprezentaţi de o forţă politică puternică, o forţă care să federeze toate interesele dreptei. După cum cred că e nevoie, în perspectivă, de un partid de stânga puternic, modern, sănătos, care să federeze toate interesele electorilor de stânga. Problema reconstrucţiei politice nu este numai pe partea

POL IT ICĂ

dreaptă, este în egală măsură şi pe partea stângă. Sunt oameni pe partea stângă pe care îi preţuiesc foarte mult, inclusiv doctrinari ai stângii.

Important este cât de receptaţi sunt ei de actorii politici de stânga.

Calităţile stângii şi defectele dreptei Ce îi lipseşte României ca să aibă doar două partide, unul de dreapta, unul de stânga? O să se întâmple asta vreodată la noi? Ar fi bine, ar fi rău?

Nu trăim într-o lume ideală. Eu am avut şi încă mai am naivitatea să cred că democraţia funcţionează cel mai bine într-o structură bipolară, adică un mare partid de dreapta, un mare partid de stânga. Până la urmă, în democraţie, logica electorală duce la construcţia bipolară. Problema e că şi stânga, şi dreapta sunt divizate, fragmentate.

Noi avem impresia că stânga este monolitică, de exemplu, pentru că o confundăm cu PSD, dar stânga nu e doar PSD. Şi important e când o să aibă PSD vocaţia instituţională de a federa, la rândul lui, toate aceste forţe de stânga şi mai ales de a federa toate interesele electoratului de stânga.

După cum cred că şi pentru dreapta, şi pentru stânga, o mare provocare este renunţarea la cumpărarea voturilor. Această practică electorală este extrem de păguboasă pentru democraţia din România, extrem de păguboasă pentru reformarea partidelor. Când vorbesc de cumpărarea voturilor, nu vorbesc doar de aceste practici meschine din timpul campaniilor, mă refer la cumpărarea voturilor prin promisiuni electorale 75 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Şi vinul tot mai stins e în pahar/ Când lucrurile toate pier în sumbra/ Lumină roşie de-amurg şi doar/ Absenţa ta-şi coboară rece umbra”, Valeriu Stoica, volumul de poezii „Istorii duminicale” mincinoase. Această chestiune este chiar mai gravă decât cumpărarea voturilor în timpul campaniei prin nişte mijloace rudimentare. Aici este, mi se pare, marele pericol care ameninţă democraţia în lume – îndepărtarea tot mai mare a oamenilor politici de adevăratele nevoi ale electoratului. Este la fel de grav faptul că, în urma acestei detaşări, s-a ajuns la această permanentă încercare de înşelare a electoratului, care s-a făcut, din păcate, şi pe stânga, şi pe dreapta, în toată Europa.

Spuneaţi că România ar fi mai degrabă de dreapta. Atunci, o proiecţie pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie?

Deşi mă feresc de predicţii, vă dau o predicţie cu un coeficient de 100%: dacă dreapta va avea mai mult de un candidat, stânga va câştiga. Asta e predicţia pe care v-o dau fără niciun fel de rezervă. Dacă dreapta va avea un singur candidat, aici nu mai pot să fac predicţii, dar va avea şanse să fie un concurent serios pentru stânga.

Sunteţi teoreticianul dreptei din România, dar vă lansez o provocare: să-mi spuneţi trei

calităţi ale stângii din România.

Vreţi să spuneţi trei defecte (râde).

O calitate este continuitatea, rezistenţa; din 90 până astăzi există o continuitate a PSD, indiferent cum s-a numit de-a lungul timpului, o continuitate inclusiv sub aspectul susţinerii electorale. În cele mai grele perioade, PSD nu cred că a coborât sub 25% ca susţinere electorală. A doua calitate: stânga a avut, în tot acest timp, organizatori mai buni decât dreapta. Nu dau nume, dar indiferent că a fost vorba de campanii electorale, administrare, au fost mai buni organizatori pe stânga. A treia calitate pe care aş vedea-o este legată de abilitatea pe care stânga a avut-o de a diviza dreapta.

Complementar, vă întreb de trei defecte ale dreptei.

Primul defect rezultă deja: imaturitatea de care a dat dovadă în anumite momente, lăsându-se păcălită de stânga în acest joc de divizare. Al doilea defect al dreptei este că, de multe ori, n-a ştiut să găsească drumul drept între valori şi principii şi realizarea pragmatică a acestor valori şi principii în realitatea românească. Adică, a fost o distanţă foarte mare între intenţii şi realizări.

Al treilea defect este legat de faptul că dreapta nu a reuşit să valorifice cum trebuie oportunităţile pe care dreapta europeană i le-a oferit.

Trei calităţi ale dreptei şi trei defecte ale stângii?

Ne jucăm, nu? (râde). Vă dau răspunsul foarte scurt, într-o singură frază: sunt în revers privite, fie calităţile, fie defectele ambelor doctrine.

Interviu realizat de Marius Avram n

n

idia Mer

Un studiu de caz privind eşecul prevenirii crizelor

Ucraina la răscruce de drumuri Criza din Ucraina nu a fost nici un wild card, nici „o lebădă neagră”, ci reprezintă consecinţa anunţată a unei acumulări de tensiuni interne şi externe, pe care mediile de referinţă le-au semnalat de mult timp. 

77 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

MERIDIAN

C

a întotdeauna, ceea ce şochează în primă instanţă este amploarea evenimentelor în momentul culminant al crizei: în cazul Ucrainei, acesta nu a coincis cu un eveniment punctual, ci cu un interval temporal: decembrie 2013, debutul protestelor la Kiev - martie 2014, clarificarea poziţiei pe care o vor adopta actorii internaţionali.

Intrarea Ucrainei în spirala instabilităţii s-a produs după ce preşedintele Viktor Ianukovici, aflat pe un trend puternic negativ de încredere publică şi fără să realizeze o comunicare instituţională coerentă, a luat o serie de decizii strategice care, în mod previzibil, au nemulţumit un segment foarte important al populaţiei.

Contextul nu era, din punct de vedere social, potrivit pentru măsuri radicale, precum anunţul privind renunţarea unilaterală la semnarea Acordului de Asociere cu UE, concomitent cu încheierea de acorduri vădit dezavantajoase şi electorale cu Rusia, mai ales că, similar coaliţiei formate în urma „Revoluţiei Portocalii”, nu şi-a îndeplinit promisiunile cu care a câştigat mandatul în 2010: reformă, stabilitate, prosperitate şi consolidarea unităţii naţionale.

Legăturile strânse cu vechea oligarhie şi formarea uneia noi, mult mai agresive economic, gestionarea deficitară a cazului Timoşenko, condamnată pentru fapte care se pot imputa şi actualei elite politice coagulate în jurul Partidului Regiunilor, avansarea de acte normative care îngrădesc drepturi şi libertăţi cetăţeneşti 78 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

sau menite a-i consolida puterea, precum şi orientarea politică spre Est, care contrasta cu discursul public naţionalist, au erodat imaginea administraţiei Ianukovici.

Aceste evidenţe au fost de natură a consolida poziţia formaţiunilor de opoziţie, care au obţinut rezultate mult peste aşteptările puterii la scrutinul electoral din octombrie 2012 şi, în pofida orientărilor politice şi a intereselor divergente, s-au coalizat şi au colaborat pentru un obiectiv comun: schimbarea de la putere a lui Viktor Ianukovici.

Efectele nocive ale neimplementării unui program de reforme economice viabile au devenit pregnante în 2013, când toate prognozele realizate de instituţiile financiare internaţionale au fost revizuite în scădere (potrivit FMI, PIB a fost calculat în scădere pentru 2014, de la 1,5% la 1%, după ce creşterea economică aferentă anului 2013 a fost estimată la 0,4%). „Condiţiile” puse instituţiilor financiare internaţionale, într-un moment în care Ucraina nu era capabilă nici măcar să îşi onoreze angajamentele de plată interne (salarii, pensii, investiţii), au crescut riscul default-ului statal. În ultimii trei ani, Ucraina a fost invariabil cel mai slab cotat între statele din Zona Extinsă a Mării Negre la majoritatea indicatorilor macroeconomici.

Nici în plan extern administraţia Ianukovici nu a performat: deşi a proiectat imaginea unui stat puternic şi a jucat cartea „atracţiei geopolitice” pentru a obţine beneficii atât dinspre Est, cât şi dinspre Vest, nu a fost capabilă să reziste presiunilor economice şi financiare ale Moscovei, dar nici să convingă cancelariile occidentale că este angajată pe calea

democraţiei, fie aceasta şi „dirijată”.

Apariţia unei crize interne de securitate era, astfel, inevitabilă, iar aceasta s-a produs după un tipar clasic: precriză explicată deja mai sus, criză, situaţie în care se află de patru luni şi, cel mai probabil, post-criză, când vor deveni mai clare tendinţele de evoluţie a statului ucrainean şi a arealului geopolitic regional.

O radiografie a crizei Trendurile negative manifeste în plan politic, economic şi social au fost accelerate de atitudinea oscilantă a regimului Ianukovici în privinţa parcursului strategic al ţării: pe durata mandatului său, Viktor Ianukovici s-a pronunţat constant pentru apropierea de Uniunea Europeană, însă a lăsat să se înţeleagă, în diferite ocazii, că s-ar putea alătura Uniunii Vamale, pentru a beneficia de sprijinul economic şi politic al Rusiei în perspectiva alegerilor prezidenţiale din 2015.

Această atitudine s-a menţinut pe parcursul actualei crize, când a dat de înţeles că intenţionează să negocieze cu UE, invocând interesul naţional, însă a întreprins acţiuni concrete şi ireversibile în direcţia Federaţiei Ruse, precum vizita „secretă” la Moscova din 9 noiembrie 2013 şi semnarea pachetului de acorduri economice, politice şi sociale de către Guvernul Azarov, apreciată drept intenţie clară a regimului de la Kiev de a se abate de la parcursul european.

Creşterea neîncrederii în capacitatea autorităţilor de a gestiona situaţia internă, relevată de majorarea procentului celor care s-au declarat pregătiţi să ia parte la acţiuni de protest faţă de Guvern, s-a suprapus pe recunoaşterea publică şi fără

MERIDIAN

motive obiective a lipsei fondurilor financiare, perspectivele negative ale monedei naţionale, care a înregistrat cel mai redus nivel din ultimii cinci ani, retragerile masive de lichidităţi, apariţia cozilor la magazine şi benzinării.

Factorii declanşatori ai crizei i-au reprezentat condiţionarea semnării Acordului de Asociere de alocare a unui ajutor financiar din partea UE şi a semnării unui acord cu FMI de renegociere a termenilor de împrumut, concesii pe care Viktor Ianukovici, ca de altfel şi populaţia, ştiau clar că nu le pot obţine. Mai mult, ulterior summitului de la Vilnius din noiembrie 2013, administraţiile de la Kiev şi Moscova s-au susţinut reciproc, exprimând poziţii comune cu privire la necesitatea implicării Rusiei în formatul de negocieri Ucraina-UE, acuzaţii la adresa statelor occidentale de sprijinire a Opoziţiei în organizarea şi derularea protestelor, culminând cu anunţul liderului de la Kremlin că oferă un împrumut de 15 miliarde de dolari şi reducerea semnificativă a preţului gazelor naturale destinate statului ucrainean.

Urmarea firească a acestui complex de factori a reprezentat-o organizarea, de către „grupările civice”, cu sprijinul partidelor de Opoziţie, de proteste ample la Kiev.

Amplificarea crizei a fost determinată de modul brutal în care autorităţile au ales să acţioneze pentru restabilirea ordinii, adoptarea unor măsuri legislative restrictive în ceea ce priveşte organizarea de manifestaţii publice, blocarea conturilor bancare ale organizatorilor Euromaidanului, acţiunile provocatoare şi de intimidare a manifestanţilor prin intermediul 79 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

bandelor de tituşki, instituirea măsurilor de cenzură a presei.

Autorităţile au ignorat semnalul de rezistenţă activă de lungă durată, dat de organizarea taberelor fortificate în Piaţa Independenţei din Kiev, prezenţa în rândul protestatarilor a exponenţilor unor grupări radicale şi extinderea voinţei de nesupunere civică pe fondul arestărilor şi condamnărilor arbitrare ale unora dintre protestatari, investigaţiilor la adresa liderilor Opoziţiei sub acuzaţia de complot şi planificarea unei lovituri de stat, agresării unor lideri ai manifestanţilor şi a unor jurnalişti antiguvernamentali.

Intervenţiile dure ale forţelor speciale şi poliţiei, la 19 ianuarie şi 20 februarie 2014, au întâmpinat o rezistenţă hotărâtă. În aceste condiţii, autorităţile au fost forţate să cedeze puterea executivă şi legislativă şi să negocieze, în dezavantaj, termenii restabilirii securităţii interne.

Un astfel de deznodământ nu ar fi fost posibil fără acţiunea unor factori mobilizatori, care au menţinut viu spiritul de rezistenţă populară. Au contat în special: suportul logistic şi imagologic acordat de partidele din opoziţie; buna coordonare a acţiunilor din centrele de comandă şi control instituite pe Maidanul de la Kiev (activitate intensă inclusiv pe reţelele de socializare); suportul voluntarilor de pe teritoriul întregii ţări, care au alimentat în permanenţă energia de acţiune prin infuzia de forţe proaspete şi au asigurat confortul fizic al protestatarilor; susţinerea făţişă primită de aceştia din partea cancelariilor occidentale; mesajele denigratoare transmise de factorii de decizie din Rusia la adresa

contestatarilor Puterii.

La fel de importanţi în derularea evenimentelor din Ucraina au fost factorii de alterare a crizei, precum propagarea de zvonuri şi mesaje distorsionate (pe paginile virtuale ori în media) referitoare la intenţiile de acţiune ale forţelor de ordine şi plasarea de bombe pe traseele de deplasare ale protestatarilor. Din aceeaşi categorie fac parte acţiunile de propagandă şi manipulare ale ambelor părţi. Opoziţia a prezentat eminamente negative acţiunile puterii de stabilizare a situaţiei, în timp ce puterea s-a axat pe a demonstra lipsa de disponibilitate a opoziţiei de a negocia şi deturnarea manifestaţiilor paşnice de către „elemente extremiste”.

Qvo vadis?

Soluţionarea situaţiei din Ucraina depinde atât de ceea ce îşi doresc ucrainenii, cât şi de jocul geopolitic al marilor puteri. Din acest punct de vedere, este posibil orice scenariu privind revenirea la o anumită stabilitate ca, de altfel, şi orice modificare bruscă a situaţiei într-o direcţie sau alta. În plan intern, soluţia politică temporară identificată la Kiev, respectiv organizarea de alegeri prezidenţiale anticipate, revenirea la Constituţia din 2004 şi lansarea de mesaje de suport financiar către spaţiul occidental nu reprezintă o proiecţie strategică, fiind necesară, în primul rând, pregătirea psihologică a electoratului şi a noii societăţi ucrainene ce se clădeşte pe spiritul Maidanului pentru asumarea de responsabilităţi, care în niciun caz nu vor obţine consens popular naţional. 

MERIDIAN

Un risc îl reprezintă faptul că Maidanul rămâne mult mai greu de gestionat după retragerea din nucleu a elementului politic şi consolidarea acestuia cu exponenţi ai naţionalismului radical. Ce se întâmplă în Siria, Turcia, Bosnia şi Herţegovina, chiar şi Venezuela, chiar dacă raţiunile şi amploarea sunt diferite, indică faptul că încă ne aflăm în plină „zodie a protestelor pentru schimbare”.

Dincolo de speculaţiile referitoare la resorturile şi imboldurile ascunse ale acestor acţiuni de răsturnare a regimurilor, se remarcă faptul că cetăţenii sunt dispuşi să participe activ la realizarea de obiective naţionale. În mod particular, nucleul de rezistenţă îl constituie membrii clasei de mijloc, ale căror aspiraţii legitime de progres social sunt frânate de deciziile politice şi economice populiste. În ceea ce priveşte poziţionarea actorilor internaţionali, impactul strategiilor adoptate ar putea avea un efect invers celui scontat. În cazul Rusiei, de exemplu, pe lângă faptul că a redus considerabil imaginea favorabilă creată în contextul desfăşurării Jocurilor Olimpice de Iarnă, agresivitatea afişată s-ar putea dovedi liantul necesar coagulării clasei politice şi societăţii ucrainene şi adoptării direcţiei pro-europene. De asemenea, prin poziţia de forţă afişată faţă de un stat recunoscut la nivel internaţional, Moscova riscă să piardă din sprijinul pe care a contat până acum din partea unor aliaţi tradiţionali (precum China sau Germania), dar şi la nivel de imagine, dat fiind că un astfel de precedent va diminua considerabil încrederea în modul de abordare a Kremlinului.

Pentru Uniunea Europeană, situaţia din Ucraina reprezintă o nouă provocare pentru capacităţile sale de a gestiona securitatea în vecinătatea apropiată şi de a consacra modele economice şi politice eficiente. Este evidentă însă vulnerabilitatea actorilor europeni, atât la nivel de coeziune, cât şi de „instrumentar” de care dispun pentru a contribui la soluţionarea eficientă a crizei. În acest context, prezenţa Statelor Unite în dialog capătă conotaţii mai complexe, ce exced raporturile regionale de putere şi obligă la o analiză mult mai amplă a dosarelor de securitate internaţională. Un prim pas l-a constituit apelul la resursele NATO şi la rolul alianţei de garant al democraţiilor europene. Ştefan Pop

80 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

n

O metaforă a surprizei

Crimeea: En passant Tudor Raţ

C

apturarea en passant a unui pion pe tabla de şah este o mişcare specială, ce presupune o interacţiune atipică.

De regulă, pionii se pot deplasa doar cu câte un pătrat din poziţia de start şi pot captura o piesă a adversarului doar dacă aceasta se află în proximitate imediată, pe diagonală. De aceea, pionii sunt piese ce progresează lent şi au valoare strategică rudimentară.

Fie şi pentru un jucător începător, surprizele tactice pricinuite de acţiunile pionilor adverşi sunt rare. Într-un singur moment, pionii îşi pot depăşi condiţia de predictibilitate absolută: atunci când fac un salt de două pătrate din poziţia de start (surpriză tactică).

Dacă jucătorul advers are un pion ce se regăseşte pe pătratul alăturat destinaţiei acestei mutări, el poate contracara prin capturarea pionului prin mişcare laterală, en passant.

Acţiune – reacţie. Acţiune atipică – reacţie atipică.

Mutare specială la Kiev pe Euromaidan, contrareacţie la Simferopol.

Rolul pionului… În situaţia de criză din Ucraina, metafora jocului de şah, oricât de ofertantă ar fi, reduce drastic variabilele necunoscute la strategiile a doar doi stakeholderi, jucătorii ce se întâlnesc într-un duel al minţii pe tabla de şah. Rusia cu negrele, Occidentul cu albele.

Dincolo de aceste tuşe groase, în jocul geopolitic, dacă îţi doreşti să joci strategic, este necesar să îţi

cunoşti toate piesele. Ca surprizele tactice pregătite adversarului să nu devină surprize strategice (mult mai usturătoare din punctul de vedere al costurilor directe şi simbolice) pentru tine.

Conform datelor Unrepresented Nations and Peoples Organization/ UNPO, Republica Autonomă a Crimeei, singura unitate subnaţională autonomă (încă) a Ucrainei, numără aproximativ 2,5 milioane de cetăţeni. Cele mai importante comunităţi etnice sunt rusă (62%), ucraineană (23%) şi tătară (12%, respectiv 300.000 de cetăţeni). La acest triunghi demografic se adaugă grupuscule de bieloruşi, armeni, greci, germani şi evrei karaimi.

Recensământul din 2001 avansează date similare: 58,3% ruşi, 24,3% ucraineni şi 12% tătari. Ţinând cont de faptul că ruşii reprezintă o minoritate la nivel naţional (17,3%), configuraţia etnică a Republicii Autonome a Crimeii este singura dimensiune demografică atipică faţă de restul Ucrainei: peninsula se situează în treimea superioară a clasamentului pe criteriile populaţie totală (locul 8 din 27), populaţie din mediul urban (locul 9) şi rural (locul 7), populaţia de sex masculin şi cea de sex feminin (ambele, locul 8).

Acest clivaj ruso-ucrainean a avut, în Crimeea, un caracter conflictual latent, dat de condescendenţa etnicilor ruşi faţă de cei ucraineni, această atitudine fiind susţinută, la rândul ei, de instrumentele de presiune militară şi economică de care dispune Moscova. În ultimii ani, au ieşit la iveală

MERIDIAN

problemele demografice structurale cu două ocazii.

Prima dată, în 2004, odată cu opţiunile de vot din peninsulă cu ocazia alegerilor prezidenţiale din Ucraina: în timp ce etnicii ruşi au votat cu Viktor Ianukovici, ucrainenii l-au susţinut masiv pe pro-occidentalul Viktor Iuşcenko. De asemenea, apetenţa locuitorilor Crimeii pentru politicienii orientaţi către Est a fost vizibilă atât la alegerile prezidenţiale din 2010, unde majoritatea populaţiei a votat cu preşedintele Viktor Ianukovici 35,33%, cât şi în 2012, când Partidul Regiunilor a obţinut majoritatea (peste 52,12% din voturi) locurilor din Parlamentul Republicii Autonome. A doua oară, în 2008, în timpul războiului din Georgia, când autorităţile ucrainene s-au temut de o posibilă secesiune a Republicii Autonome a Crimeii pe modelul Abhaziei şi Osetiei de Sud. La şase ani distanţă, îngrijorarea pare că a fost bine motivată.

O nouă Transnistrie sau o nouă Cecenie?

Aceste falii sociale, deşi mai discrete, sunt adevărata problemă de perspectivă a conflictului din Ucraina, deşi scenariul unui conflict militar deschis (cu efectele şi costurile sale dramatice în plan local şi regional) între forţele ruse şi cele ucrainene (ajutate, eventual de aliaţi) reprezintă scenariul wildcard cel mai spectaculos.

La fel de improbabil este creditat de analişti şi scenariul optimist, cel care presupune retragerea trupelor ruse în baza de la Sevastopol, ca urmare a rezolvării disensiunilor în formate de negociere multilaterale.

81 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Scenariul de bază este greu de intuit în acest moment, dat fiind faptul că intenţiile Rusiei pe termen scurt nu sunt clare. Va genera Moscova un nou conflict îngheţat, fără perspective concrete de soluţionare, pe modelul Transnistria (Moldova), Abhazia şi Osetia de Sud (Georgia)? Va exista o escaladare moderată a conflictului în regiune? Momentan, întrebări fără răspuns… În mod cert, perspectiva unui conflict militar interstatal, chiar dacă improbabilă, nu poate fi exclusă din paleta de variante de viitor în ceea ce priveşte Ucraina. Cu toate acestea, în condiţiile succesului maximal pentru Rusia - scenariul secesiunii Crimeii de Ucraina şi eventual, alipirea de Federaţia Rusă – pachetul de probleme cu care vine Crimeea în arhitectura regională controlată de Moscova sunt însemnate.

Problemele intrinseci Minoritatea ucraineană din peninsulă va fi greu de pacificat (pe termen scurt) şi integrat (pe termen lung), iar problemele istorice cu comunitatea tătară se pot exacerba.

Până de curând, ideea de conflict etnic în Crimeea era strâns legată de disensiunile dintre minoritarii tătari şi majoritarii ruşi: până la anexarea Crimeii de către Rusia (1873), tătarii constituiau cea mai numeroasă populaţie a peninsulei, configuraţia etnică actuală fiind rezultatul politicilor ruseşti de expulzare (în special în zone din Asia Centrală)1 şi de rusificare prin colonizare etnică a regiunii. Principala cauză a acestei probleme este discrepanţa dintre realitatea prezentului (tătarii nu sunt o forţă demografică) şi autopercepţia comunităţii tătare ca populaţie indigenă a peninsulei (korenni narod), faţă de care popoarele slave din Crimeea trebuie să se revanşeze prin reparaţii morale, în special prin retrocedarea pământurilor confiscate în urma deportărilor. Întorşi din exil, tătarii revendică terenuri acum ocupate de celelalte grupuri etnice. Faptul că autorităţile nu au propus o soluţie care să mulţumească atât majoritarii, cât şi minoritarii a dus la crearea unui sentiment puternic de frustrare în rândul tătarilor, care, în mod sistematic, ocupă ilegal terenuri şi construiesc clădiri (locuinţe şi locuri de rugăciune) fără autorizaţie.

Din aceste motive, nu este surprinzătoare poziţionarea etnicilor

tătari în aceste agitate săptămâni în tabăra anti-Moscova. Pe termen mediu, minoritatea tătară va fi mai explozivă în manifestarea nemulţumirilor decât cea ucraineană – este mult mai săracă (doar 25% dintre tătari locuiesc în comunităţi unde drumurile sunt asfaltate şi doar 70% au acces la apă curentă), este sensibil diferită cultural, religios, lingvistic de modelul rus şi are exerciţiul protestului cu nuanţe de violenţă.

Probleme regionale şi globale Indiferent de rezultate, printr-o intervenţie în Crimeea, Rusia va pierde capital în arhitectura globală şi, de aici, implicit, în proiectele sale geopolitice, odată ce a ieşit din logica relaţionării internaţionale printr-un act inutil.

China, ea însăşi confruntată cu tendinţe separatiste, s-a angajat într-o poziţie de distanţare de acţiunile Moscovei, declarând că „nu face rabat de la principiul non-intervenţiei în afacerile interne ale unui stat şi respectă independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a Ucrainei”.

Competitorii Rusiei vor găsi mai multe argumente în negocierea dosarelor internaţionale cu Moscova, statele neutre vor avea mai multe semne de întrebare cu privire la modul în care Rusia acţionează în vecinătate, iar aliaţii săi vor fi mai circumspecţi cu privire la „ajutorul rus”, cu atât mai mult cu cât acesta se poate militariza oricând. Punctual, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Canada, Polonia şi Turcia vor fi ţările cu care Rusia poate întâmpina dificultăţi în recuperarea status quo-ului diplomatic.

Integritatea teritorială a unui stat este un subiect sensibil şi nenegociabil pe agenda tuturor actorilor globali.

Rusia nu pare să dispună de capacitatea de a-şi implementa politicile strategice generând o temă de securitate care să creeze consens, dimpotrivă, reuşeşte perfect să-i coalizeze pe toţi ceilalţi împotriva ei.

Notă Cea mai puternică iniţiativă de deportare a tătarilor (1944) a fost întreprinsă de aparatul de stat sovietic condus de Stalin: majoritatea celor 150.000 de tătari care trăiesc astăzi în Uzbekistan sunt expulzaţi sau urmaşi ai acestora. n

1

MERIDIAN

Implicaţii ale situaţiei din Ucraina asupra Republicii Moldova Schimbările politice produse în Ucraina în urma protestelor declanşate după refuzul semnării Acordului de asociere cu UE constituie o importantă temă de reflecţie pentru autorităţile de la Chişinău, opţiunea politică făcută la 29 noiembrie 2013 apropiindu-le de democraţiile europene.

V

ulnerabilităţile sistemice trebuie abordate cu determinare şi consecvenţă, o eventuală toleranţă ori permisivitate, în context electoral, putând produce un recul periculos.

Fragilitatea construcţiei politice de la Chişinău, atât la nivelul actualei Puteri, cât şi al Opoziţiei, ar putea fi surmontată prin coalizarea în jurul problemei naţionale, a integrităţii teritoriale, realmente ameninţată în acest moment prin forţa dată mişcărilor interne de evenimentele din spaţiul vecin.

Pe termen scurt, este nevoie de o poziţie fermă a autorităţilor de la Chişinău faţă de tendinţele din ce în ce mai îngrijorătoare din Găgăuzia şi Transnistria. Statutul de autonomie deţinut de prima şi aspiraţiile separatiste ale celei de-a doua au un trecut istoric însemnat, însă ceea ce îngrijorează acum sunt pârghiile la care recurg şi înverşunarea din mesajele politice. O lungă perioadă de timp, cele două s-au rezumat la exprimări politice în cadrul comisiilor multipartite ori la gesturi propagandistice, repetate mai mult sau mai puţin intens, în spaţiul propriu de audienţă. Acum, sfidează legitimitatea prin acţiuni pretins democratice, schimbă legi fără a avea atribute constituţionale în acest sens şi reorganizează activităţile cu caracter militar, chiar dacă nu au fundament legal în această decizie.

Găgăuzia – schema unei manipulări În toate operaţiunile ample de manipulare, punctul iniţial de 82 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

declanşare este de importanţă scăzută, utilizabil doar pentru a construi dezbaterile, pentru a oferi pretextul şi argumentele viitoarelor luări de poziţii care vor conduce către adevărata miză.

Analiza situaţiei de până acum din Găgăuzia şi a extensiilor produse ulterior intensei mediatizări a referendumului privind parcursul dezirabil al regiunii în relaţiile internaţionale confirmă observaţia de mai sus.

Autorităţile de la Comrat au declarat că peste 98% din populaţia Regiunii Autonome Găgăuz – Yeri se pronunţă în favoarea Uniunii Vamale, acest „fapt statistic” fiind folosit propagandistic pentru a clama existenţa unei opoziţii „covârşitoare” la integrarea europeană şi, de aici, a ideii desprinderii de Republica Moldova.

Autorităţile de la Chişinău au arătat că procentul a fost obţinut, în condiţii mai mult decât discutabile, din votul a 2% din populaţia Republicii Moldova. Şi cercetarea sociologică, şi analiza politică s-au oprit aici. Nu au fost discutate cauzele profunde şi variabilele contextuale care au generat această situaţie, nu au fost proiectate şi implementate măsuri coerente de refacere a echilibrului.

Acest gol a fost umplut de socialiştii lui Igor Dodon, care au dezvoltat mai multe variante pentru a reedita iniţiativa başcanului Mihail Formuzal în cât mai multe raioane.

Iniţiativa a fost promovată sub aparenţa legitimităţii: constituirea de „grupuri de iniţiativă” pentru colectarea de semnături în favoarea referendumurilor locale, depunerea de cereri pentru organizarea de

referendumuri privind aderarea la Uniunea Vamală în consiliile locale Bălţi, Rîşcani, Chişinău, Orhei, Basarabeasca şi Ungheni, pregătirea unui proiect de hotărâre a Parlamentului pentru organizarea unui scrutin naţional cu privire la vectorul de integrare – Uniunea Europeană sau Uniunea Vamală –, apreciind că aceasta „este unica soluţie pentru obţinerea unui consens naţional”. În acelaşi timp, socialiştii au imprimat mesajului o doză de pretinsă îngrijorare faţă de riscul reeditării, la Chişinău, a nemulţumirilor populare din Ucraina, jonglând cu argumentul că lipsa de consultare a populaţiei a fost motivul pentru care s-a ajuns la contestarea Puterii de la Kiev.

Omisiunea este, şi ea, o armă puternică în arsenalul manipulării.

Ceea ce uită să spună socialiştii moldoveni este cât anume din toate acestea reprezintă, în realitate, preocuparea Rusiei de a amâna - ideal până la anulare - momentul semnării Acordului de Asociere cu UE de către Republica Moldova.

Igor Dodon a făcut tot ce a depins de el: ca lider politic, a fost portavocea formaţiunii sale în campania media de aderare la Uniunea Vamală, desfăşurată la posturi de televiziune de la Chişinău, în decembrie 2013 şi ianuarie 2014 transmiţând repetat populaţiei mesaje descurajatoare, menite să producă neîncredere şi apatie, că integrarea europeană „este o iluzie” şi „nu se va produce în viitorul apropiat”.

Nu ştim în ce măsură operaţiunea poate fi considerată sau nu un succes.

Pentru moment, pare a fi suspendată, dar vulnerabilitatea a fost deja indusă în sistem.

MERIDIAN

Din fericire, deocamdată, opţiunile majorităţii populaţiei moldovene au rămas consecvente, bloggerii l-au denunţat pe Dodon că „este noua mână dreaptă a Rusiei pe teritoriul Republicii Moldova”, care „a preluat de la Voronin cheile Kremlinului”, iar autorităţile au realizat importanţa unei campanii de informare naţionale.

Transnistria – cu faţa către Federaţia Rusă După Vilnius, regiunea transnistreană şi-a afirmat, şi mai vehement, opţiunea pe direcţia integrării în spaţiul eurasiatic.

Pentru a-şi sublinia determinarea în desprinderea completă de politica pro-europeană asumată de Chişinău, liderul de la Tiraspol a anunţat că, după semnarea, de către Republica Moldova, a Acordului de Asociere la UE, va cere recunoaşterea internaţională a independenţei Transnistriei.

Declaraţia nu a avut ecouri consistente la momentul anunţului, însă evenimentele recente din Crimeea impun o regândire a modalităţilor de raportare, de către mediul politic intern şi internaţional, la intenţiile separatiste declarate.

Tendinţele Tiraspolului de desprindere de Republica Moldova au devenit, de la momentul Vilnius, din ce în ce mai pregnante, dovadă iniţiativele concrete de asumare a statutului vizat.

Terenul a fost pregătit de către Evgheni Sevciuk din luna decembrie a anului trecut, când a invocat riscul izbucnirii unui nou război pe Nistru, dacă „trupele ruse de menţinere a păcii” vor fi evacuate din regiune. Mesajul era evident adresat 83 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Chişinăului, care solicitase, în repetate rânduri, diminuarea prezenţei ruse pe teritoriul Republicii Moldova.

Ca o dovadă a seriozităţii şi determinării parcurgerii paşilor necesari în direcţia estică, Tiraspolul a decis preluarea legislaţiei Federaţiei Ruse, „pentru a facilita integrarea poporului transnistrean pe teritoriul Rusiei, conform opţiunii exprimate la referendumul din 2006”.

Elanul transnistrean a fost încurajat de Moscova, care, în ziua votului din „Sovietul Suprem”, a fost prezentă la Tiraspol, printr-o delegaţie condusă de Aleksandr Argunov, asistentul vicepremierului Dmitri Rogozin. Mai mult, mesajele venite de la Kremlin, sub forma unor propuneri promovate în Legislativul rus, au marşat pe recunoaşterea independenţei Transnistriei şi eventuala integrare a regiunii în Federaţia Rusă.

Reacţia Chişinăului a fost neconvingătoare, în măsura în care s-a limitat la a declara că poziţia Transnistriei „poartă un caracter provocator” la adresa suveranităţii naţionale. Pe de altă parte, în mediul experţilor pe problema conflictelor îngheţate se susţine că deciziile asumate de Tiraspol nu fac altceva decât să legifereze o realitate demult cunoscută.

Argumente în acest sens au fost oferite de politicieni de la Tiraspol, care au enunţat deja paşii pe care Transnistria intenţionează să îi parcurgă: aplicarea legislaţiei ruse, reorganizarea structurilor administraţiei publice şi unificarea completă a legislaţiei transnistrene cu cea rusă, în vederea „intrării republicii în componenţa Rusiei”.

În plus, anunţul nedisimulat că Transnistria va prelua comenzile de stat ale Federaţiei Ruse în domeniul producţiei militare este o nouă demonstraţie de independenţă, Tiraspolul fiind preocupat de identificarea de variante de asigurare a fluxurilor economice.

Imperativul unei decizii Suveranitatea Republicii Moldova va fi pusă la grea încercare de către noile enclave rusofone care caută să îşi construiască, în mod fals şi ilegitim, o identitate distinctă. „Vocea Rusiei” vorbeşte ameninţător despre noua importanţă strategică a Transnistriei, aflată pe linia imaginară ce desparte Ucraina în filo-ruşi şi pro-occidentali, despre un nou stat, Malorusia, controlat de Moscova, în care ar putea intra şi Transnistria.

Chiar dacă în Republica Moldova, deocamdată, prezenţa rusă este mai puţin vizibilă decât în Ucraina, Moscova acţionează, de fapt, pe mai multe planuri şi ar putea deţine pârghii chiar mai importante de intervenţie, dat fiind că beneficiază de sprijinul politicienilor din Comrat şi al forţelor de stânga filo-ruse de la Chişinău, care s-au erijat în promotori convinşi ai integrării Republicii Moldova în Uniunea Vamală Rusia – Belarus – Kazahstan.

Autorităţilor de la Chişinău le revine o responsabilitate imensă, faţă de propriul popor şi faţă de istorie, având în vedere că întărirea tendinţelor separatiste din statul vecin ar putea genera o expansiune a spaţiului de conflict în regiunea extinsă a Mării Negre.

Andrei Ionescu

n

George C. Maior Este cel mai longeviv director al Serviciilor Române de Informaţii, depăşindu-i pe toţi predecesorii săi numiţi după Revoluţie la conducerea instituţiei. Numit la conducerea SRI, în 4 octombrie 2006, pe când avea doar 40 de ani, Maior a început un proces considerat fără precedent de întinerire a instituţiei şi de deschidere a acesteia către societatea civilă.

Pe agenda directorului SRI, un loc important îl ocupă relaţiile diplomatice cu alte servicii de intelligence din ţările Uniunii Europene şi NATO, Serviciul Român de Informaţii fiind membru al Clubului de la Berna, organizaţia de cooperare a serviciilor de informaţii din UE. Pasionat de istorie, George Cristian Maior îngrijeşte o serie de biografii ale

84 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

unor mari personalităţi care au marcat politica internaţională de-a lungul vremii, din care au fost publicate, până în prezent, cele ale lui Machiavelli, Richelieu, Bismarck. Mai puţin obişnuit pentru un director activ al unui serviciu de intelligence, Maior a surprins în 2013 când a lansat volumul „Spionii. Cine sunt şi ce fac?”, carte ce face o incursiune în spionajul contemporan pentru o mai bună înţelegere a domeniului „intelligence”.

Născut la Cluj-Napoca, George Cristian Maior este fiul istoricului Liviu Maior, fost ministru al învăţământului în perioada 1992-1996. A urmat studii de drept, specializându-se în drept internaţional şi comparat la George Washington University, Washington D.C. Este doctor în drept internaţional din 1998. Din 1992 lucrează ca diplomat în

Ministerul Afacerilor Externe, iar din decembrie 2000 a fost secretar de stat şi şef al Departamentului pentru Integrare Euroatlantică şi Politică de Apărare din Ministerul Apărării Naţionale, calitate în care a coordonat, din punct de vedere strategic şi militar, aderarea României la Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO). La alegerile din noiembrie 2004 a fost ales senator de Alba pe listele PSD funcţie din care a demisionat în anul 2006, când a fost numit director al SRI. În ultimul an, numele lui George Cristian Maior apare tot mai des pe listele potenţialilor candidaţi pentru prezidenţialele din această toamnă.

Preşedintele Traian Băsescu a spus, recent, despre Maior că „este unul din oamenii care poate aspira la orice funcţie în statul român”.

Vasile S. Dâncu şi George C. Maior

Despre statul inteligent Vasile Dâncu: Începem cu câteva lucruri generale despre România, situaţia României, un comentariu despre locul României în lumea postamericană, în expresia lui Fareed Zakaria. Ce trebuie făcut pentru o poziţie mai bună a României în lumea postamericană?

George Maior: În general, nu întotdeauna sunt de acord cu conceptele de postamericanism, precum cel al lui Fareed Zakaria, pentru că nu cred că a existat de fapt în trecut un univers internaţional pur american sau pur unipolar, aşa cum se referea în cartea sa marele analist american, cred că întotdeauna lumea internaţională s-a bazat pe un soi de multipolaritate, care s-a manifestat în diverse feluri, de la opţiuni politice diferite sau elemente de geopolitică diferite, putere diferenţiată, diseminată în sistemul internaţional. Nimeni, nici măcar Imperiul Roman nu cred că a dominat total universul social şi politic pe care-l cunoaştem. Asta este părerea mea. Că a existat şi există o dominanţă a Americii, este adevărat.

De aceea cred că, revenind la întrebarea dumneavoastră, România trebuie să se fortifice cât mai mult din punct de vedere intern, pentru a se putea exprima mai vizibil şi mai în concordanţă cu un set de interese naţionale bine definite în plan extern. Fortificarea internă sau întărirea internă presupune un stat puternic, cu instituţii solide, funcţionale, dar şi o societate omogenă cu o economie modernă şi, nu în cele din urmă, un plus de cunoaştere pentru stat şi societate în general, cunoaşterea fiind o monedă extraordinar de puternică pentru orice stat în lumea postmodernă, haideţi să-i spunem, ca să-l parafrazăm pe Zakaria.

V.D.: Care este rolul SRI în managementul strategic al unei comunităţi naţionale, cum ajungem de la informaţie la decizie bună?

G.M.: Este foarte dificilă întrebarea. Rolul SRI este legat de colectarea de informaţie, de procesarea ei şi de transformarea ei în cunoaştere pentru stat, pentru ca statul să fie capabil să înţeleagă provocările la care este supus, iar decidenţii evident să ia deciziile cele mai adecvate pentru interesele naţionale ale României şi ale cetăţenilor ei. Cu cât rafinăm mai mult metodologiile de colectare şi de procesare de informaţie, cu cât analizăm mai bine această informaţie, cu atât producem cunoaștere de calitate pentru stat. Aici este rolul esenţial al SRI. Nu este doar al SRI acest rol şi adesea se uită, din păcate, acest lucru, el revine şi altor instituţii, toate lucrează cu informaţie (toate lucrează cu cunoaştere), cunoașterea adusă de SRI în schimb, are valenţa specială că este legată intrinsec de securitatea naţională a statului, de capacitatea lui de a se apăra şi de a fi, în cele din urmă, ofensiv în sensul bun, în lumea externă.

SRI este un nod de reţea V.D.: Poate fi SRI un integrator, un centru unde se adună toate aceste reţele de cunoaştere?

G.M.: Este clar un nod de reţea, ca să folosim terminologii specifice sociologiei contemporane, lucrează cu informaţii din diverse domenii, de la cel strategic, la cel economic, la cel cultural, la cel societal, evident, din acest punct de vedere este un integrator. Pe de altă parte, consumatorii de informaţii, de cunoaştere, 

Convorbiri 85 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

CONVORBIRI

n Alături de Traian Băsescu

cărora li se adresează SRI, sunt diverşi, de la ministere diverse, cu diverse competenţe, economice, sociale etc., am menţionat, până la autorităţi locale, până la factorul politic suprem în stat, Parlamentul, Preşedintele şi vă daţi seama că, din acest punct de vedere, tabloul construit, desenat de SRI din punct de vedere al informaţiei şi cunoaşterii este extrem de diversificat şi complex.

V.D.: Şi dacă, la celălalt capăt al firului, statul este surd şi orb şi nu înţelege?

G.M.: Aceasta este cea mai cumplită situaţie în care se poate găsi un stat şi care are repercusiuni asupra societăţii şi cetăţeanului, individului în general, un stat orb şi surd este un stat inept, amorf, care nu evoluează şi care, în general, nu îşi îndeplineşte menirea. Statul trebuie să fie nu doar perceptiv, trebuie să fie chiar un colaborator în înţelegerea cunoaşterii şi informaţiei, vedeţi că fac distincţie între înţelegere şi cunoaştere, şi, la rândul său, să aibă o contribuţie activă în procesarea şi analiza sa şi, pe deasupra, are şi marea responsabilitate de a lua deciziile cele mai bune bazate pe această cunoaştere. Acesta este un stat puternic astăzi, în lumea secolului XXI, un stat capabil într-adevăr să-şi realizeze menirea, care se raportează doar la condiţia cetăţeanului, cetăţean care trebuie să fie mai prosper şi mai în siguranţă, cele două noţiuni fundamentale, prosperitate, siguranţă, bineînţeles şi libertate, în democraţiile contemporane.

V.D.: Ar putea să fie statul şi comanditar direct, să ceară statul?

G.M.: Când vorbeam de rolul activ al statului, ne aşteptăm chiar la o acţiune mai intensivă de a solicita permanent informaţia, de a interacţiona permanent pentru captarea de informaţie, captarea de cunoaştere, captarea de analiză, trebuie să fie proactiv din acest punct de vedere, altfel, repet, devine imobil, static şi în cele din urmă slab.

V.D.: De ce politicienii şi strategii, din domeniul politic mai ales, folosesc de câteva mii de ani metafora navei care trebuie condusă în furtună: Mândră corabia, meşter cârmaciul? De la Ceauşescu, Cicero, Machiavelli, Traian Băsescu foloseşte foarte des metafora navei.

86 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

G.M.: Aşa este, a folosit-o Cicero, cum spuneaţi, au folosit-o englezii, chiar consilieri ai Reginei Elisabeta I în documente oficiale foloseau aceeaşi metaforă, Bismarck a folosit-o, lideri contemporani, cum aţi menţionat, şi Sarkozy, mi se pare, dacă nu mă înşel, a folosit-o. Cred că ea captează cel mai bine menirea şi misiunea leadershipului, a conducerii strategice a statului, ideea de a naviga adesea prin ape tulburi, de a păstra nava în siguranţă şi, dacă se poate, cum spunea un clasic pe care l-am menţionat, Bismarck, de a o ancora într-un port liniştit. Este cred o metaforă extrem de sugestivă pentru ceea ce ar trebui să însemne conducerea statului, mai ales astăzi când apele sunt adesea tumultuoase, când furtunile, vedeţi, reprezintă mai degrabă regula decât excepţia. Din acest punct de vedere, aş asemui menirea unui serviciu de informaţii cu un sistem de navigaţie şi observare performant al navei, pe care, dacă cei ce conduc nava îl ignoră, pierd din eficienţa conducerii, cred eu, şi pot produce catastrofe.

V.D.: Să nu fie aici accentul pus pe furtună, că mereu sunt furtuni, oare incertitudinea despre care scrieţi şi despre care o să vorbim mai încolo nu este foarte potrivită, tocmai în sensul acesta al drumului pe mare care nu este nici trasat direct, unde conducătorul trebuie să aleagă drumul de foarte multe ori, câteodată fără instrumente, câteodată în ceaţă?

G.M.: Aşa e, uneori marea este lină, calmă, măiestria se arată în schimb în faţa pericolului, putem merge pe pilot automat cu instrumente moderne, dar o furtună are nevoie ca un om, nişte oameni, conducători şi echipaje, să o domine şi să ducă nava, repet, spre zone calme, spre zone liniştite, aşa cum vrem toţi. Secolul XXI, din punctul de vedere al relaţiilor sociale, al relaţiilor internaţionale, al frământărilor cu care se confruntă, este un secol agitat, a început agitat, să ne aducem aminte de evenimentele din 11 septembrie 2001, neprevăzute şi care n-au fost prognozate, să ne aducem aminte de revoluţiile din lumea arabă, o lume până nu de mult considerată închistată în dogme religioase vechi, dar care, şi datorită mijloacelor moderne de comunicare, a înţeles în străfundurile sale nevoia de schimbare, iată chiar în aceste zile evenimente tulburi la graniţele estice ale României, iată criza economică, iarăşi un fenomen

CONVORBIRI

n Robert S. Mueller, III, directorul FBI între 4 septembrie 2001 - 4 septembrie 2013

mondial, global, care nu a fost anticipat chiar de mari oameni de ştiinţă, economişti, ca să nu mai vorbim de instituţii puternice de cunoaştere şi care a produs atâta tensiune, şi de ordin economic, şi de ordin social, în rândul societăţilor contemporane. Iată elemente care arată că acest secol este într-adevăr frământat, că marea nu este deloc calmă.

V.D.: Am putea reformula ideea lui Malraux legată de secolul XXI, că secolul XXI va fi periculos sau nu va fi deloc?

G.M.: Eu cred că viitorul va conţine întotdeauna pericole şi problema cea mai gravă, după părerea mea, este că multe din aceste pericole nu sunt anticipate, nici măcar nu pot fi imaginate uneori, vedeţi discuţiile despre încălzirea globală, despre mediu, despre fenomene naturale, produse de însăşi evoluţia fantastică a tehnologiei, care potenţează dezastrele, ca să vorbim în modul cel mai obiectiv referitor la natură, dar dacă vorbim de societate, de complexitatea sa actuală, de economie, de geopolitică, în sensul contemporan? Eu cred că ne vom confrunta cu multe pericole, cu multe provocări, sarcina noastră fundamentală este de a le preveni, de a le diminua, de a le controla şi aici cred că şi serviciile sau mai ales serviciile de informaţii au un rol fundamental.

V.D.: Demonstraţi în multe studii pe care le-aţi publicat că geografia este încă importantă sau că geografia revine şi se răzbună pe cei care nu înţeleg rolul ei. În cazul Românei, cum funcţionează geografia?

G.M.: În cazul României, istoric vorbind, geografia a funcţionat mai mult negativ, din păcate, şi ştim acest lucru. Nu vreau să mă imersez aici în istoria recentă sau modernă a României sau chiar mai veche, ţară care a fost prinsă, sau entitate statală prinsă la confluenţa atâtor imperii, atâtor interese divergente, date până la urmă şi de geografie sau în principal de geografie. Adesea, la nivelul narativului, la nivelul discursului public, am încercat (şi să ne aducem aminte de admiterea noastră în NATO) să potenţăm elementul geografic ca un atu pentru România: România, graniţă între Est, Vest, Nord, Sud, Orient şi Occident, România la frontiera Europei.

87 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Acest narativ nu cred că a fost întotdeauna cel mai productiv, pentru că, în cele din urmă, forţa internă a evoluţiei României a determinat procesele de integrare în aceste sisteme la care am visat mult, Uniunea Europeană şi NATO, dar geografia frontierei care ne defineşte şi astăzi identitatea strategică, frontiera Uniunii Europene, vedeţi noul discurs, frontiera NATO, ne creează evident anumite avantaje, un stat frontieră este un stat cu misiuni mai mult de protecţie, până la urmă de expunere către lumi diverse, care poate fi pozitivă, în sensul dezvoltării societăţii şi a economiei, dar în acelaşi timp şi negativă prin faptul că trebuie să oferim un baraj aici, în această zonă geografică, la fenomenele negative, la elementele negative care pot pătrunde în lumea noastră, în lumea în care trăim. Iată un fel de determinare a locului geografiei în România secolului XXI.

Viziunea contează, nu vorbele!

V.D.: Poate fi România, ca stat frontieră, şi un amplificator de tendinţă dinspre o lume spre alta?

G.M.: Da, deci aici depinde de creativitatea noastră, de forţa noastră intelectuală de a proiecta aspecte, dimensiuni economice, culturale, politice pozitive către alte zone în afara acestei frontiere şi de a bloca evenimente negative care ne-ar afecta şi pe noi, repet, şi pe aliaţii noştri. Nici măcar Marea Neagră, care odată era văzută, iarăşi în imaginarul popular, în narativul nostru, chiar în sintagme cheie spuse de mari oameni politici ai României, drept cel mai bun vecin al României, nu cred că este, de fapt, cel mai bun vecin al României, este într-adevăr o zonă de mari interferenţe, care prezintă şi oportunităţile pe care le-am menţionat, dar şi multe pericole şi vedeţi chiar astăzi ce se întâmplă cu această mare deloc calmă, ca să revenim la vechea metaforă.

V.D.: Aţi scris în mai multe locuri că, din punct de vedere strategic, viziunea contează, nu vorbele. Cum stăm în acest moment la viziune, dacă vorbim despre România şi în general despre politica românească?

G.M.: Viziunea contează pentru că şi istoria şi geografia despre care menţionaţi, dar şi o anumită mentalitate a noastră, ne-au făcut să ne adaptăm



CONVORBIRI

care ţin de structuralitatea societăţii, sau ne referim punctual unor circumstanţe mai mult şi să nu gândim doar la interesele mari ale României, care în general strategic pe termen lung, în conformitate cu o sunt privite în politica externă? planificare riguroasă a ceea ce reprezintă interesele noastre naţionale. Astăzi, când beneficiem de, să spun, G.M.: Absolut, societatea este esenţa până la urmă a siguranţa şi psihologică chiar, oferită de Uniunea intereselor naţionale, o societate coezivă care se poate Europeană, de NATO, ne-am putea gândi, dincolo de dezvolta, care poate prospera, care poate naşte noi aspectele acestea colective, la ce ar însemna o proiecţie dimensiuni de cunoaştere pentru cetăţenii României e pe termen lung în legătură cu interesele noastre o societate activă, o societate evolutivă şi vedeţi foarte naţionale. Eu mă feresc să folosesc termenul de interes bine frământări legate de societăţile contemporane, naţional fără a-l defini cumva, mulţi îl folosesc şi în chiar în interiorul lor, grupuri diverse, cu interese politica românească şi chiar în analiză sau în dezbatere divergente, cum le armonizăm, cum le punem în ca pe un fel de lucru fix, imuabil, absolut, dar care ce congruenţă, cum totuşi le lăsăm să se diferenţieze la definiţie are? Interesul nostru naţional este legat de, nivel de identitate, chestiuni foarte complicate aparent, repet, prosperitate economică, dezvoltare socială, dar care dau măsura forţei unei naţiuni, până la urmă. dezvoltare culturală, siguranţă, de a ne impune în lumea Pericolele pe care încă nu ni le putem imagina contemporană prin diverse atuuri, de a avea capacitate de reacţie, de diplomaţie activă, fiecare segment putând V.D.: În era conectivităţii globale, războaiele între fi definit foarte clar operaţional, nu e cazul aici să intru state sau între state şi alte forme de agregare sunt în amănunte, ori din acest punct de vedere avem nevoie realităţi cotidiene. Ce războaie duce România în de o hartă a evoluţiei noastre politico-strategice, ca exterior? să folosesc o altă metaforă, care să G.M.: Războaie, metaforic precizeze clar aceste trasee din toate vorbind. Războiul clasic punctele de vedere, din definiţia teritorial, militar, cred că Trei calităţi aceasta a intereselor naţionale, vedeţi, folosesc pluralul pentru că este mai ale unui stat modern: reprezintă – şi acesta este marele progres generat de important, şi care trebuie să ne traseze mai puţin vizibil, evoluţia noastră în organizaţiile coordonatele, direcţiile de acţiune, mai inteligent, menţionate, NATO, UE – că drumurile de urmărit politice. Cred că nu mai suntem ameninţaţi ar trebui să fim capabili să o realizăm, mai puternic”, la nivel de stat, de colaborare a militar, în schimb suntem George Maior statului cu elitele, cu intelectualitatea, obligaţi să contribuim militar la cineva să extragă, să coordoneze, în stabilizarea unor situaţii în zone primul rând, un asemenea proces şi să depărtate. De exemplu, cine realizeze o asemenea hartă şi pentru noi. şi-ar fi imaginat vreodată în gândirea strategică a anilor ‘30 din România, să spunem, că vom fi vreodată capabili V.D.: Foarte interesant conceptul de hartă a să trimitem trupe în Afganistan sau în Irak? Vedeţi, intereselor naţionale. Asta înseamnă că nu există un lumea contemporană ne-a dus spre asemenea decizii, singur interes pe care-l definim la un moment dat, aceasta în sens politico-militar. Dar cea mai importantă înseamnă şi evoluţia, o hartă în dinamica ei. competiţie este legată de resurse, şi nu mă refer doar la G.M.: Exact. În lumea postmodernă, în lumea zona economică, mă refer şi la capacitatea unui stat de contemporană a secolului XXI, desigur, putem lucra a atrage resurse, aş spune de cunoaştere, pentru sine, interese pe care le considerăm imuabile, câteva sunt pe care să le folosească în interesul cetăţenilor ei. Deci, vechi, sunt ancestrale, nici măcar nu trebuie să le dincolo de economie, şi competiţia astăzi este cognitivă dezbatem foarte mult analitic, de exemplu integritatea, adesea şi acest lucru are la bază informaţia ca sursă suveranitatea statului, dar sunt şi interese care-şi autonomă de putere. Totdeauna am spus că informaţia schimbă compoziţia în evoluţie cu lumea, cu evoluţia reprezintă putere, dar reprezenta în istorie putere prin economiei, cu evoluţia societăţii, interese economice, capacitatea decidenţilor de a o folosi. Acum, în sine interese culturale, interese geopolitice în mişcarea reprezintă o cantitate de putere. aceasta de forţe din lumea contemporană şi veşnic V.D.: Şi înainte să foloseşti informaţia trebuia să trebuie să ne gândim şi la noi definiţii ale lor, la ai un potenţial care să te ajute să faci asta, acum adaptabilitatea lor, la schimbări. Poate că astăzi avem informaţia în sine reprezintă acel potenţial. interesul, de exemplu, de a ne conecta energetic pe nişte rute, vorbim de dimensiunea economică, din Asia G.M.: Da, şi vedeţi ce masă imensă de informaţie, Centrală, dar poate în viitor vom avea interesul de a care trebuie, repet, transformată în cunoaştere, în dezvolta în interior acea capacitate de a ne asigura înţelegere şi apoi pusă în practică. Ea este miza mare. independenţa energetică şi de a exporta mai departe V.D.: E o şansă pentru statele mici asta? pe alte direcţii, deci vedeţi câte nuanţe există chiar la un domeniu strategic fundamental – securitatea G.M.: E o şansă imensă pentru statele mici. A fi mic energetică – şi trebuie dezbătute, din punctul de nu înseamnă a nu putea fi mai inteligent decât alţii. vedere al costurilor, al beneficiilor, al însăşi dinamicii Trebuie să învăţăm acest lucru. extraordinare a lumii contemporane.

V.D.: Harta intereselor naţionale vizează şi indicatorii, să spunem de coeziune socială, indicatori 88 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

V.D.: Noi demografic, jurnalistic, chiar analiştii definesc statele mari prin dimensiunea populaţiei, prin teritoriu sau prin PIB.

CONVORBIRI

n Întâlnire oficială cu directorul MI6, Sir John Sawers

G.M.: Da, sunt dimensiunile clasice, materiale.

Acestea, legate de puterea soft, de informaţie, de cunoaştere, sunt noi dimensiuni ale puterii şi cred că devin din ce în ce mai definitorii. Un stat mic, care foloseşte inteligent informaţia, captează mai multe şi procesează, creează informaţie, e un stat mai puternic chiar decât state cu demografie mai importantă, cu economie mai importantă, cu geografie mai blândă.

V.D.: Putem vorbi despre state inteligente, deci?

G.M.: Da, şi este o noţiune cu care se operează nu doar la nivel teoretic, în domeniul ştiinţelor sociale, ci şi în această diplomaţie nouă a lumii contemporane, diplomaţie bazată şi pe informaţii, şi pe cunoaştere.

V.D.: Putem vorbi şi de războaie pe care România trebuie să le ducă în interior?

G.M.: Întotdeauna noi am dus războaie în interior, războaie politice vedem cu toţii, războaie cu noi înşine, războaie culturale. Într-un fel, e bine să nu fim amorfi, să avem dezbatere, să avem confruntare în sens pozitiv, competiţie. În acelaşi timp, e bine să ştim să creăm echilibrele din această confruntare, echilibrele esenţiale la nivel societal, la nivel economic, la nivel cultural.

Adesea uităm acest lucru şi ne costă multă energie scursă în războaie false, inutile, care ar putea fi dirijate spre alte scopuri, despre care deja vorbeam.

V.D.: Se pierde energia comunităţii naţionale în confruntarea politică?

G.M.: Repet, confruntarea politică este bună pentru societate, generează noi idei, noi acţiuni, noi programe.

Dar, dusă la extremă, la absurd, iroseşte multă energie, din păcate.

Războiul cognitiv V.D.: Cum facem distincţia dintre stat şi societate?

Dacă mergem pe această distincţie dintre stat şi societate, statul ce ar trebui să apere, proprietatea privată sau proprietatea publică?

G.M.: Statul ar trebui, cred astăzi, să fie capabil să ofere condiţiile cele mai clare pentru dezvoltarea proprietăţii private a economiei de piaţă, a competiţiei care să genereze mai multă bunăstare pentru cetăţeni.

89 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Statul trebuie să fie pe multe arii mai restrâns, mai invizibil, dacă vreţi. Pe de altă parte, trebuie să fie, repet, mai deştept, mai eficient, mai capabil să împingă societatea înainte ca slujitor al societăţii mai puternic.

Societatea este factorul determinant în evoluţia naţiunii, iar statul, slujitorul naţiunii şi al societăţii.

Dincolo de economie, competiţia de astăzi este cognitivă și acest lucru are la bază informaţia ca sursă autonomă de putere.

V.D.: Putem spune că statul, în acest moment, înţelege destul de bine această dialectică între proprietate privată şi proprietate publică, pentru că a existat, la un moment dat, hai să spunem, ca un fel de competiţie. Adică se plasează corect în apărarea proprietăţii private, de exemplu, statul?

G.M.: Nu întotdeauna înţelege şi noi am avut o tranziţie poate mai lungă decât trebuia şi am rămas confortabili cu ideea de tranziţie pentru a ne justifica anumite insuccese, fie economice, fie politice: Da, suntem în zona postcomunistă a tranziţiei. Eu cred că şi la nivel intelectual şi conceptual trebuie să terminăm odată şi să spunem: Suntem un stat puternic, membru UE, membru NATO, la confluenţa unor zone interesante, capabil să înţeleagă contemporaneitatea, şi să nu ne mai definim prin idei de postcomunism, tot felul de „post”, „post”, „post” sau tranziţie perpetuă.

V.D.: Tranziţia era un fel de justificare a neputinţelor şi a greşelilor făcute.

G.M.: Da, exact asta am şi spus.

V.D.: Statul ar trebui să devină mai responsabil, să-şi asume destinul.

G.M.: Exact.

V.D.: Pentru asta, care ar fi elementele cele mai importante ale evoluţiei viitoare a statului? Acest stat ideal, să spun, această cetate ideală a unui stat responsabil care îşi asumă, ce ar trebui să facă? Trei lucruri, trei calităţi ale statului?

G.M.: Să fie mai puţin vizibil, să fie mai inteligent, aşa cum am spus, să fie mai puternic în capacitatea de a opera programe, proiecte pentru cetăţean. 

CONVORBIRI

n John O. Brennan, directorul CIA

Defectul cel mare al politicii: presiunea pe instituţii V.D.: Care este vulnerabilitatea cea mai importantă pe care o aduc politicul şi dinamica lui pentru societatea naţională, dacă se poate vorbi de asta? Am vorbit despre rolul important al confruntării politice, al efervescenţei politice, până la urmă, al luptei politice, chiar al războiului politic. Dincolo de asta, putem vorbi, în acest moment, de o vulnerabilitate pe care o aduce politica statului şi societăţii?

G.M.: Ea se referă, cred, la presiunea pe care o poate produce pe instituţii – şi nu mă refer doar la instituţii publice, ci şi la instituţii ale societăţii contemporane, chiar din sfera privată, universităţi, economie, privat.

Este păcat, ele trebuie să aibă un cadru liber de manifestare, de creştere, de potenţare a forţei, de expresie, de asertare a identităţii şi nu să fie într-un fel supuse acestei presiuni, în veşnică antagonie cu statul, în veşnică spaimă legată de intruziunea statului, de omnipotenţa sa, omniprezenţa sa în zone care ar trebui să fie, repet, libere în sensul cel mai larg.

V.D.: E o presiune operaţională, am putea spune, sau o presiune ideologică? Politicul are ideologii în România, face presiuni ideologice sau face presiuni, mai degrabă, să le spunem funcţionale, operaţionale?

G.M.: Dacă ar fi mai bine demarcate ideologiile, ar fi mai simplu, fiindcă ştii să le evaluezi, le ştii direcţia de manifestare, de evoluţie, gândirea care stă la baza lor. Vedeţi, poate şi asta e un handicap, că nu prea delimităm, în sens clasic, ideologii astăzi, în politica românească. Pe de altă parte, e vorba, repet, şi de o luptă inutilă a politicului cu zone pe care ar trebui să le protejeze, de fapt, care sunt subiectul eficienţei politicului, nu subiectul asimilării de către politic.

V.D.: Aţi scris, şi o să citez aici un titlu: „Noua geopolitică. Petrol şi politică în secolul XXI, un studiu“. Putem reformula astăzi partea de final a titlului:Petrol, gaze de şist şi politică în secolul XXI?

G.M.: Şi gazele de şist fac parte din resursele strategice cu care un stat îşi poate asigura, înainte de toate, independenţa energetică, dar şi creşterea forţei economice. Trebuie să ne gândim că, fără a ne adapta 90 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

la nou, evident, cu gestionarea clară a riscurilor impuse de noile tehnologii, cu înţelegerea lor bună, cu un management serios al acestor situaţii, fără a ne adapta la nou, ce vom face în 50 – 60 de ani de acum încolo? Cine se gândeşte pe un asemenea termen, când resursele clasice se vor epuiza, nu sunt nelimitate? Or, statele care au curajul de a inova, de a se adapta, vor fi statele mai puternice atunci şi e păcat să avem atunci o discuţie în sens retroactiv şi să vedem ce lipsiţi de inteligenţă am fost că nu am dat o şansă, măcar, unor asemenea oportunităţi, şi aici nu mă refer doar la gaze de şist, sunt multe alte lucruri la care ne putem gândi în acest fel.

V.D.: Cum am putea să înţelegem situaţia ciudată în care cei mai mari ecologişti, la noi, sunt nişte ţărani săraci, aproape analfabeţi, din cea mai săracă zonă a României? Sunt, mai degrabă, victime a unei neînţelegeri, ca să spunem aşa, sau a unei manipulări? Societatea noastră nu şi-a putut dezvolta până acum mecanismele societăţii civile care să gestioneze această problemă a riscurilor în mod conştient?

G.M.: Eu cred că, în primul rând, aceşti oameni nu au nicio vină, în al doilea rând e bine să avem o zonă ecologistă, e bine ca acest discurs să existe, dar să fie, totuşi, fundamentat şi ştiinţific, şi ideologic mai bine, şi acţional.

V.D.: Chiar politic.

G.M.: Politic, bineînţeles, nu e nicio problemă. Din păcate, acelaşi stat trebuie să înveţe oamenii despre aceste fenomene noi, despre aceste tehnologii noi, evoluţii noi, şi să le spună obiectiv şi avantajele, şi riscurile. Să nu se creadă că eu sunt neapărat un fan al gazelor de şist. Şi eu învăţ multe despre aceste lucruri şi organizaţia încearcă să definească riscurile asociate cu aceste noi tehnologii. Nu e un dat, dar pur şi simplu a închide ochii, a te face că ai asemenea resurse şi nu vrei nici măcar să înţelegi că există, este o mare greşeală.

Numai învăţând putem extrage ce este bun şi util pentru societate în acest sens.

V.D.: Înţeleg aici o interesantă dialectică a rolului statului, statul ar trebui să-şi înveţe cetăţenii chiar să protesteze responsabil, adică statul trebuie să fie un agent al propriei schimbări.

CONVORBIRI

G.M.: Absolut. Eu cred că protestul este o formă legitimă de a atrage atenţia statului despre greşeli pe care le face sau pe care le poate face în perspectivă mai îndepărtată, obligă statul să se concentreze la anumite aspecte, să încerce să se schimbe permanent. Evident, lucrurile trebuie să stea într-un cadru legitim, legal, nu într-un sens haotic sau într-un sens politic dirijat în mod pervers de forţe pe care s-ar putea să nu le înţelegem foarte bine.

ideologic. Dincolo de aspectele de represiune sinistră pe care le cunoaştem, poliţia politică pe care mulţi nu o înţeleg astăzi şi o mai folosesc atunci când ne atacă.

Poliţia politică reprezintă intruziunea în viaţa privată a unui om cu singurul scop de a extrage informaţie politică, de a-l intimida şi chiar a-l obliga la acţiune politică în favoarea ta, nu înseamnă ceea ce facem noi astăzi. Deci toate aceste bariere mentale de istorie a Serviciului au trebuit să fie trecute de Serviciul Român de Informaţii şi, din păcate, n-a fost uşor. S-au V.D.: Putem vorbi de o inhibiţie a statului, mai ales făcut mari greşeli în anii ‘90, pe care trebuie să ni le prin structurile lui guvernamentale, în a comunica cu asumăm ca orice organizaţie serioasă. Apoi, procesul societatea civilă? de reformă umană, de procese G.M.: Uneori, da. Şi e păcat, interne schimbate, de adaptare pentru că vedeţi câte canale de la exigenţele acestea ale lumii Un serviciu de comunicare există astăzi, televiziuni informaţiei, toate au presupus peste televiziuni. Nu-şi asumă uneori informaţii este un reforme, unele dureroase din această sarcină din motive poate de punct de vedere intern, care au sistem de navigaţie rating. Apoi, avem internetul, acest dus la rezultate bune. Cred că pentru un stat mijloc fantastic de comunicare. Deci, populaţia le-a înţeles, a văzut poate programe mai specializate, mai inteligent”, eficienţa lor, cel puţin în partea eficiente ar trebui să avem în vedere vizibilă a luptei împotriva George Maior din această perspectivă. corupţiei, dar şi în partea de relevanţă externă a Serviciului, Agenţi ai schimbării acest Serviciu care se ridică şi fermenţi ai schimbării controlate la cele mai înalte standarde ale serviciilor clasice de V.D.: Spuneaţi că noii soldaţi trebuie să fie experţi în informaţii. Nu vin directorii CIA sau MI 6 în România ştiinţe sociale diverse, să fie agenţi ai schimbării şi pentru a face politeţe sau o diplomaţie sterilă. Vin fermenţi ai schimbării controlate. Este doar un vis al pentru că au interesul să vină, au ce lua de la noi, cum şi lui George Maior sau în România am început să avem noi avem ce lua de la ei, în sens de informaţii, de schimb deja regimente formate din soldaţii cei noi, adaptaţi de informaţii, de acţiuni comune. Acest prestigiu cred că unor războaie ale minţii? a ajutat ţara să stea legată prin fire nevăzute de mulţi cu G.M.: Eu cred că am evoluat extraordinar din acest mari puteri europene şi mondiale, legată în sens pozitiv, punct de vedere. Am văzut cu ochii mei, de la soldaţii comunicare mai bună şi, până la urmă, un adaos pentru clasici, dislocaţi în acele zone despre care vorbeam, care securitatea naţională, pentru prestigiul ţării, poziţia sa. trebuia să interacţioneze cu populaţiile locale, cu liderii V.D.: În comunicarea publică auzim foarte frecvent, acestora, să înţeleagă culturi diferite, să acţioneze cu în comunicate de presă ale Poliţiei, ale Procuraturii, o anumită prudenţă şi o înţelegere culturală a lor, deci faptul că, la reuşita unei acţiuni, de la găsirea cuiva noţiunea de soldat s-a schimbat. În sensul metaforic, da, care a fost răpit până la acte, să zicem, de corupţie şi ofiţerii de informaţii, şi cei care lucrează în asemenea mare, a participat şi SRI. Este o sursă de imagine structuri trebuie să aibă o calitate intelectuală mai pentru populaţie, populaţia cere ca SRI să se implice, specială, mai plurivalentă din punctul de vedere al pe de altă parte este o sursă de critică din partea acestor domenii despre care vorbeaţi. Şi ofiţerul de societăţii politice. Cine are dreptate aici? Este prea informaţii este un diplomat. Nu este diplomat, dar este băgăcios Serviciul Român de Informaţii sau aşa şi un diplomat, este şi un om de cultură, un analist, care trebuie să fie, să acţioneze în toate domeniile? trebuie să fie un analist bun. Deci e o dinamică nouă din G.M.: Trebuie să acţioneze acolo unde parametrii punctul de vedere al identităţii acestei profesii. securităţii naţionale, înţeleasă în sens modern sau V.D.: Serviciul Român de Informaţii, în studiile postmodern, cum doriţi, sunt afectaţi. Eu cred că o legate de prestigiul instituţional, de brandul societate este mai slabă dacă corupţia nu este abordată, instituţiilor de securitate, se află undeva în vârf, cu şi aici rolul Serviciului este foarte important. Poate vom o evoluţie pozitivă în ultimii ani. Face parte acest depăşi această fază istorică, cu valenţe pozitive pentru mesaj transmis în exterior, sau această percepţie viitorul ţării. Lipsa corupţiei înseamnă un stat mai a societăţii este urmare a unui proces intern de puternic şi înseamnă un cetăţean mai prosper. Eu cred modernizare sau de schimbare radicală? că cetăţenii înţeleg mai bine acest lucru decât factorul G.M.: E un proces amplu, dur. N-a început sub politic, deşi şi factorul politic ar trebui să ne creadă când cele mai fericite auspicii evoluţia Serviciului Român spunem că şi el beneficiază de pe urma acestei acţiuni de Informaţii, moştenirea Securităţii, care a fost şi a Serviciului. Mă refer strict la domeniul anticorupţie, un sistem, organizaţii de informaţii, dar care a fost că un politic mai puternic este un politic mai puţin mâncată de ideologie foarte mult. De aici, pur şi simplu, corupt, care se poate într-adevăr manifesta mai liber, lipsa analizei obiective, lipsa înţelegerii informaţiei în forţă fără şantaj, în forţă cu programe, cu proiecte, şi şi a selectivităţii în transmiterea ei către decidenţi, poate negocia mai bine în plan extern, pentru stat, poate transmitem ce ne place, ce nu supără, ce e concordant reprezenta statul mai bine.  91 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

CONVORBIRI

n Cu ocazia lansării „Eminenţa Sa, Cardinalul Richelieu şi ascensiunea Franţei", ediţie îngrijită şi prefaţată de George Maior

Nu sunt elemente ideale sau nu este o simplă retorică ceea ce spun, pentru că vedeţi, adesea un politician corupt este imediat şantajabil şi incapabil să-şi creeze şi să-şi implementeze propriul program. Normal că politicul va suspecta întotdeauna serviciile care se ocupă şi de această zonă şi, din acest punct de vedere, trebuie să rezistăm la presiuni, ne asumăm misiunea noastră.

V.D.: Ce înseamnă Clubul de la Berna pentru un serviciu de informaţii?

G.M.: Este cea mai importantă organizare multilaterală a cooperării dintre serviciile din Uniunea Europeană pe un schimb permanent de informaţie, de cunoaştere, care ne ajută şi pe noi, ajută Uniunea Europeană, ajută aceste state. E ca şi cum participi la o înţelegere mai bună a unei lumi care este interdependentă şi este un grad extraordinar de selectivitate în ceea ce se abordează acolo, util societăţilor noastre.

V.D.: Nu toate ţările europene sunt membre, prin serviciile lor, în Clubul de la Berna.

G.M.: Nu. 92 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

V.D.: România câştigă foarte mult prin asta.

G.M.: Sigur, pentru că astăzi, într-o lume interdependentă, o sursă de informaţie pentru naţiune, de cunoaştere, este cooperarea Serviciului nostru şi a altor colegi, cu alte servicii. Deci, primim informaţie. Să ajungi să primeşti informaţie este un lucru extraordinar pentru stat.

V.D.: Asta înseamnă că sunt şi reţele de schimb în materie de informaţie, dar sunt şi reţele de încredere.

G.M.: Sigur. Schimbăm cel puţin 6.000 de informaţii în asemenea formate anual.

V.D.: Dar sunt şi reţele de încredere, probabil, pentru că din cauza asta nu e toată lumea.

G.M.: Sigur, meseria noastră se bazează în primul rând pe încredere. Când ai încălcat acest cod nescris, eşti eliminat din această lume a informaţiilor. Şi o poţi încălca transmiţând informaţia către inamic, scăpând-o de sub control sau minţind, ca s-o spun direct, în legătură cu informaţia pe care la rândul tău o transmiţi.

V.D.: Securitatea lui Ceauşescu era de încredere, a fost, a participat sau şi-a pierdut, la un moment dat, statutul acesta?

CONVORBIRI

politician naiv, total opus ideii de machiavelism, dar care G.M.: În perioada de apogeu a lui Ceauşescu, când a dezvoltat gândirea modernă a politicii, cu care mai din punct de vedere extern România se implica puternic operăm chiar şi astăzi, în postmodernism. în Orientul Mijlociu, reuşea să deschidă o comunicare chiar cu blocul antagonic atunci, chiar cu Statele Unite, V.D.: Ce urmează, noi o să prezentăm întreaga serie, să ne aducem aminte de venirea lui Nixon în România, dar ce urmează? cu Kissinger purtând cravate de pionier pe aici, atunci G.M.: Urmează, chiar am terminat, împreună cu nişte Securitatea sau o parte a Securităţii a avut, fără îndoială, colegi, traducerea biografiei preşedintelui american un rol important în această proiecţie, păcat că Ceauşescu Woodrow Wilson. Îl consider un conducător de excepţie, în final nu a folosit această bună politică externă, prin ceea ce a făcut în planul politicii interne americane eficientă i-aş spune, în sens intern. O politică externă, şi în planul relaţiilor internaţionale, revoluţionând fără să aibă un scop intern clar în ceea ce priveşte practic politica externă, dezvoltarea naţiunii, prosperitatea diplomaţia, prin ideile sale, sa, nu este o politică externă bună, Liderul care devine deci din acest punct de vedere prin forţa discursului, poate şi Securitatea a avut un rol interesant. primul lider postmodern al lumii om de stat este În anii ‘80 însă, dominanta ideologică contemporane, prin capacitatea acela care creează a făcut-o să deformeze realităţi care sa de a vedea dincolo de forţele legitimităţi, duce se petreceau în lumea contemporană de moment viitorul păcii şi şi să le interpreteze prin prisma securităţii internaţionale, mai înainte societatea, îi ideologică şi să-l izoleze într-un fel ales că sunt 100 de ani de la acel asigură stabilitatea”, pe Ceauşescu de aceste realităţi, mare război care l-a propulsat pe ceea ce a însemnat un rol profund George Maior Wilson în marea arenă a politicii negativ pentru stat. Pe de altă globale şi care i-a datorat o pace parte, şi Ceauşescu s-a complăcut care s-a sfărâmat, din păcate, în acest joc, începea, şi acesta-i un sindrom al liderului după un timp, pentru că cei care au pus-o în practică care întotdeauna doreşte veşti bune, începea să creadă s-au îndepărtat de la acele idei, care au revenit. doar în necesitatea veştilor bune, lumea era timorată V.D.: Sau lumea nu era încă pregătită. şi s-a blocat profesional, având un rol nefast din punct de vedere intern acest lucru. Nu zic că nici Ceauşescu G.M.: Nu era pregătită, dar iată că a avut viziunea nu suspecta mult Securitatea, ca pe o forţă pe care n-o în legătură cu posibilitatea de a fi odată pregătită. Din putea întotdeauna înţelege foarte bine şi din această păcate, vedeţi prin ce catastrofe am trecut. Astăzi, poate suspiciune, poate şi reciprocă pe anumite paliere, s-a şi ideea de securitate colectivă, de NATO, de Uniune generat dezastrul pentru regimul său, pentru noi un Europeană chiar, de relaţie transatlantică îşi extrage seva lucru bun că a plecat de la putere. Iată de ce serviciile de sau fundamentele conceptuale din acţiunea acestui om. informaţii au obligaţia, într-o democraţie, să-şi păstreze V.D.: Dacă am vorbi despre preferinţă, până la urmă neutralitatea şi independenţa, să nu vibreze la dorinţele, şi o preferinţă subiectivă şi intelectuală, care sunt visele, himerele liderilor, obsesiile lor, să fie fruste, să fie autorii preferaţi din domeniul ştiinţelor sociale, cu sânge rece în a transmite în special veştile proaste, din domeniul literaturii, ce aţi putea spune că v-a pentru că veştile bune ştiu mulţi să le transmită.

Pasionat de incertitudine şi labirinturile ei V.D.: De unde obsesia de a edita şi prefaţa toate acele biografii dintr-o serie pe care aţi numit-o Superpolitica?

G.M.: Eu cred că aducerea în atenţie a unui leadership strategic, a conducerii strategice a statului pe nişte criterii de eficienţă, ce înseamnă să conduci un stat din punct de vedere al eficienţei acestei conduceri, care este criteriul valoric, criteriul strategic, criteriul politic după care un lider poate fi numit om de stat, sunt întrebări la care trebuie să răspundem, să învăţăm din ele, pentru că ne vor ajuta şi pe noi din punct de vedere intern. Liderul care devine om de stat este acela care creează legitimităţi, duce înainte societatea, îi asigură stabilitatea, siguranţa în condiţii adverse, cu resurse mai puţine şi cu acţiune mai de anvergură. Încerc să aduc în atenţie o galerie de asemenea oameni la diverse momente istorice şi să vedem cum am putea să ne proiectăm imaginea liderului secolului XXI având aceste exemple istorice şi nu e vorba doar de leadership-ul politic propriu-zis şi de gândirea politică care fundamentează o acţiune politică, o strategie.

De aceea l-am abordat şi pe Machiavelli, de altfel un 93 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

format?

G.M.: Întrebare vastă. În literatură mi-a plăcut mult literatura sud-americană, Borges, Cortázar, Marquez, la un moment dat poezia modernistă a lui Eliot, Blaga, îmi plac poeţi contemporani precum Ion Mureşan, Ioan Es. Pop, sunt romane, cărţi care m-au marcat în tinereţe. Din perspectiva ştiinţelor sociale, am pendulat întotdeauna între realişti, inauguraţi de Machiavelli, cum am zis, Clausewitz şi postmoderni, încercând să văd unde este legătura între realism şi postmodernism, între geografie şi elementul cognitiv, între lumea clasică, modernă şi cea postmodernă.

V.D.: Şi la ce scrieţi?

G.M.: Aş dori să editez din nou „Incertitudine”, cred că este o carte, i-aş putea spune, paradoxal, într-o permanentă redefinire, evoluţie, sunt lucruri noi pe care le descopăr din acest punct de vedere, pornind de la această premisă a lumii, incertitudinea în care trăim astăzi şi obligaţia noastră de a reduce această incertitudine; ediţia a doua va cuprinde multe alte perspective la care am gândit. Din păcate, timpul nu-mi permite, dar voi face acest efort.

V.D.: Mulţumesc.

n

Cuprins secţiune

CEVA NOU PE FRONTUL DE VEST

STATUL BUNĂSTĂRII SOCIALE ÎNCOTRO?

95

100

LUNGUL DRUM AL IEI CĂTRE CASĂ

105

INTELLIGENT BUSINESS n O parte din centrul istoric al Oradei, văzut din Turnul Primăriei.

Oraşul de pe Crişul Repede se află într-un accelerat proces de modernizare.

94 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

MAC RO

Ceva nou pe frontul de vest Cu un ochi pe Debrecen și altul pe Timișoara și Cluj-Napoca, Oradea proiectează de trei ani bugete impresionante, care dezvăluie ambiţiile unui oraș în detentă economică.

L

a începutul anului, toate orașele au pus cap la cap estimările pentru veniturile și cheltuielile anului curent și și-au proiectat bugetele pe anul 2014.

Un buget mai mare decât în anul precedent înseamnă speranţa unor investiţii care să amelioreze calitatea vieţii, în vreme ce un buget mai mic poate însemna un an de austeritate. Dar nu neapărat.

Anatomia unui buget „Când vorbim de un buget local, dimensiunea contează, dar nu este cel mai important lucru”, glumește profesorul universitar Adrian Inceu, care predă cursul de Finanţe Publice, Buget și Trezorerie la Facultatea de Știinţe Economice a Universităţii „Babeș-Bolyai”. „Mai important este modul în care acest buget a fost construit. Dacă este sănătos și sustenabil”, continuă profesorul.

Potrivit acestuia, veniturile proprii ale administraţiei sunt cele mai importante la construcţia bugetului. Iar acestea sunt determinate de mărimea localităţii și de puterea sa economică. „Veniturile proprii înseamnă, în cea mai mare parte, taxele și impozitele locale. Și dacă acestea sunt mai mari, înseamnă o putere economică mai mare”, spune profesorul Inceu.

95 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Bugetele la bani mărunţi

Bugete locale 2014 (venituri proiectate în lei)

Top 10 localităţi din România (cu excepţia Bucureştiului)

Timişoara - 1.390.733.000 Cluj - 1.156.519.000 Oradea - 1.036.434.558 Iaşi - 848.000.000 Craiova - 815.092.000 Braşov - 720.103.000 Constanţa - 675.799.000 Galaţi - 605.799.000 Ploieşti - 492.000.000 Brăila - 299.185.000

1. Cluj-Napoca - 324.576 locuitori 2. Timişoara - 319.279 locuitori 3. Iaşi - 290.422 locuitori 4. Constanţa - 283.872 locuitori 5. Craiova - 269.506 locuitori 6. Braşov - 253.200 locuitori 7. Galaţi - 249.432 locuitori 8. Ploieşti- 209.945 locuitori 9. Oradea - 196.367 locuitori 10. Brăila - 180.302 locuitori

Sursă: Hotărâri de Consilii Locale

Sursa: Recensământ 2011

3 Cluj - 3.563 lei 5

1 Oradea - 5.278 lei

Iaşi- 2.919 lei

7

Top 10 bugete / cap de locuitor

2 Timişoara – 4.355 lei

9 6 4

Galaţi - 2.428 lei

10 Brăila - 1.659 lei

Ploieşti - 2.343 lei

8

Constanţa - 2.380 lei

Braşov - 2.844 lei

Craiova - 3.024 lei

Bucureşti Populaţie: 1.883.425 Buget Primăria Generală: 5.260.000.000 lei Bugete de sector: 1. - 1.290.000.000 2. - 1.114.159.000 3. - 793.059.120 4. - 513.384.000

96 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

5. 941.000.000* 6. 997.603.000 Buget total: 10.909.205.120 Buget/cap de locuitor: 5.792 lei

*Primăria Sectorului 5 nu a dat publicităţii bugetul proiectat pe 2014. Suma luată în calcul este media celorlalte cinci bugete de sector

I N TE LLI GENT

BUSINESS

•

MAC RO

n Pe Corso-ul orădean, două tinere din ziua de azi trec în grabă pe lângă statuile poeţilor Ady Endre, Dutka Akos, Juhasz Gyula şi Emod Tamas, membri ai grupării literare „Holnaposok” (Cei de mâine), întemeiată la începutul secolului trecut.

În al doilea rând, bugetul este alcătuit din sumele defalcate din TVA, care sunt repartizate localităţilor de la bugetul de stat. „Acestea sunt repartizate, hai să zicem, de la centru.

Sunt importante atâta vreme cât sunt direcţionate către cheltuieli legate de dezvoltare, cum sunt, de exemplu, investiţiile în infrastructură”, adaugă Adrian Inceu. Aceste fonduri sunt însă vulnerabile, apreciază majoritatea analiștilor, deoarece ele sunt acordate cel mai adesea pe criterii politice.

Al treilea pilon în construcţia unui buget îl reprezintă orice alte sume atrase de oriunde. „În România este în principal vorba de fonduri europene, dar pot fi și din alte surse: credite bancare sau emisiuni de obligaţiuni etc.”, mai spune profesorul universitar.

Atât banii care vin din fondurile prelevate de la bugetul de stat, cât și cei obţinuţi din fonduri nerambursabile sau din împrumuturi de la bănci ori populaţie sunt extrem de importanţi, atâta vreme cât ei sunt obţinuţi constant, an de an, în mod previzibil și stabil - spune expertul în trezorerie publică - dacă nu, sunt doar vârfuri, care nu au un impact major asupra locuitorilor. „Orice ban adus la bugetul local în plus faţă de veniturile proprii și de cele prelevate de la bugetul de stat este necesar acum în România, chiar dacă este vorba de un credit cu dobândă.

Există un blocaj mental la nivelul administraţiilor în a se împrumuta, dar acest lucru a devenit necesar, deoarece oamenii așteaptă, de foarte multă vreme, rezolvarea unor probleme administrative care tot întârzie – școli, spitale, curăţenie, iar acestea se pot face doar cu bani”, subliniază profesorul universitar.

97 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Surpriza ultimilor ani

Un jucător nou

În acest context, un clasament realizat de SINTEZA arată că cel mai mare buget local din România pentru 2014, pe cap de locuitor, este cel al Oradei, în valoare de 1.036.434.558 de lei. Am luat în calcul cele mai mari zece orașe ale ţării, cu excepţia Bucureștiului (vezi graficele de pe pagina alăturată). Nu am luat și capitala în calcul, deoarece aceasta depășește cu mult media ţării din aproape orice punct de vedere, dată fiind acumularea de resurse de care beneficiază.

Oradea nu este la primul proiect de buget impresionant, ci la al treilea consecutiv. În 2012, orașul a fost primul din provincie care a trecut pragul psihologic al unui buget de un miliard de lei. În 2013, bugetul a rămas în apropierea miliardului, iar în anul curent, depășește din nou miliardul.

Cu aceste sume, Oradea are un buget comparabil cu cele ale Timișoarei și Clujului, aglomeraţii urbane mult mai mari, care gestionează de ani buni cele mai mari bugete din afara Bucureștiului și mai mare decât bugetele Iașiului sau Constanţei, alte orașe mult mai mari ca populaţie. Însă, socoteala de acasă nu se potrivește întotdeauna cu cea din târg, așa că bugetele din 2012 și 2013 ale Oradei nu au fost realizate la parametrii estimaţi. Acest lucru a atras critici la adresa administraţiei locale, care a fost acuzată că proiectează bugete „science-fiction”. Totuși, chiar și cu o execuţie bugetară de 70-80% din cât era estimat, Oradea a rămas o fruntașă a bugetelor locale.

Toate acestea arată că, în zona de vest a ţării, a apărut un nou jucător de primă mână, pe lângă celelalte orașe, cunoscute cu bune randamente economice, cum sunt Timișoara, Arad, Cluj-Napoca și, extinzând puţin spaţiul, Sibiu și Brașov. „Da. Spargem tot”, zâmbește consultantul în afaceri orădean Dacian Palladi, când vorbește de bugetele locale din ultimii ani ale marilor orașe. „Secretul este disciplina în strângerea fondurilor locale. Primăria e bine organizată în acest sens. S-a impus, de asemenea, o ordine și disciplină în domenii aparent minore, cum sunt, de exemplu, parcările, iar aceasta a adus bani în plus la buget, prin exploatarea lor eficientă”, spune consultantul.

De exemplu, reforma sistemului de parcări aduce două milioane de euro, anual, la bugetul local.

Un alt „secret” al bugetului Oradei ar fi deschiderea de care dă dovadă administraţia locală faţă de mediul de afaceri, mai spune Palladi. „Mediul de business a găsit o autoritate onestcooperantă și mă refer, de exemplu, la realizarea în oraș a unui parc industrial în timpul crizei”, continuă expertul în afaceri. În cea mai mare măsură, revirimentul economic al Oradei se datorează primarului Ilie Bolojan, crede consultantul. Nu este perfect, dar își asumă deciziile nepopulare și este consecvent, ambiţios și posesor al unei minţi organizate – îl descrie Dacian Palladi. „Sunt inginer mecanic. Am studiat lanţuri cinematice de 185 de piese”, spune Ilie Bolojan, parcă pentru a-i 

I N TE LLI GENT

BUSINESS

•

MAC RO

n Ilie Bolojan explică cum se echilibrează un buget

Contrapunct Administraţia intervine prea mult Economistul Radu Nechita, conferenţiar universitar şi director al Centrului de Studii Regionale din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” nu împărtăşeşte opinia că un buget mai mare înseamnă ceva bun.

„La discutarea bugetului se porneşte de la axioma că orice buget mai mare este mai bun, dar nu este aşa. Un buget mai mare înseamnă de fapt taxe mai mari. Pentru că un buget este bazat în primul rând pe taxe: taxe locale, sume prelevate de la bugetul de stat, care provin, într-un final, tot din taxe şi fonduri europene, care şi ele provin tot din taxe, nu neapărat plătite de noi, ci de alţi europeni, dar tot din taxe”, spune economistul. „Or, ce înseamnă taxe mai mari? Un buzunar mai gol pentru cetăţeanul de rând, pentru că el plăteşte, direct sau indirect taxele”, continuă Radu Nechita.

Acesta pledează pentru o administraţie, locală sau centrală, mult mai puţin implicată direct în investiţii şi dezvoltare. „Mecansimul este acesta: avem o sferă de intervenţie a statului prea mare, din care rezultă cheltuieli publice mari, care generează presiune fiscală şi, prin urmare, mai puţini bani în buzunarul fiecăruia, în urma impozitării”, explică Radu Nechita.

98 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

da dreptate lui Dacian Palladi. Cu sprâncenele groase, unite la rădăcina nasului, primarul Oradei are un permanent aer posac, și nici nu vrea să pară vreun simpatic. „Nu trebuie să facem decât administraţie normală în România”, ar putea fi rezumatul filozofiei sale ca primar.

Cauzele creşterii Cauzele „exploziei” bugetare pe care a înregistrat-o Oradea din 2012 încoace sunt destul de simple, din punctul său de vedere: preluarea bugetelor spitalelor, atragerea de fonduri europene și creșterea economică a orașului. „Cauza creșterii bugetului Oradei este, pe de o parte, preluarea tuturor spitalelor din municipiul Oradea, noi fiind, după știinţa mea, singurul oraș din România care a preluat toate spitalele. Asta înseamnă că toate bugetele spitalelor au fost adăugate la bugetul orașului, ceea ce a făcut să avem o creștere a bugetului artificială, de tip birocratic. Pe de altă parte, noi am reușit, în acești ani, să semnăm contracte pentru finanţarea unor proiecte europene în valoare de aproximativ 200 de milioane de euro, pe care, până în 2015, la final, trebuie să îi cheltuim. Acești bani am început să-i cheltuim începând cu 2012-2013 și i-am inclus în buget. Proiectele au fost scrise în perioada anterioară și după 2012 au intrat în implementare. La fel cum pentru perioada de finanţare 2014-2020, probabil până în 2016 le scriem, și din 2016, în toate orașele, vor fi puse în practică. Deci, ceea ce scriu primarii de astăzi vor executa primarii de mâine”, spune primarul. În ceea ce privește cea mai

complexă dintre cauze, creșterea economică, aceasta vine din stabilirea în Oradea a unor companii din afara orașului și din dezvoltarea unor companii locale. „În primul rând, este vorba de subsidiara Samsung, apoi este vorba de compania americană Plexus, de compania Emerson și de subsidiara Bosch. În ceea ce privește companiile locale, acestea ar fi Plastor - nu știu dacă știţi, dar toţi clăparii de schi Atomic se fabrică la Oradea - și RCS&RDS.” Atragerea companiilor străine a avut loc pe fondul unei competiţii cu trei orașe mari din vecinătate, două din România, și unul din Ungaria. „Noi suntem într-o competiţie, corectă, dar competiţie, cu Timișoara și Clujul, din România, și cu Debrecen, care este al doilea oraș al Ungariei și are și el o politică destul de bună. În această competiţie, am studiat, de exemplu nivelul de impozitare. Noi aveam, în 2008, 1,6% impozitul pe clădiri la persoanele juridice. După aceea, am redus impozitul la 1 la sută, cât are Timișoara și cât are Clujul. Apoi, am dus o politică activă pentru atragerea de companii, le-am oferit terenuri în parcurile industriale.” În acest punct, atragerea de fonduri europene s-a intersectat cu atragerea investitorilor: „Am atras fonduri europene care, la rândul lor, generează dezvoltare, cum ar fi infrastructura parcurilor industriale. Deci, orașul Oradea a dus la sediul companiilor curent, apă, canal și asfalt”, spune primarul.

Acum la Oradea funcţionează un parc industrial de 100 de hectare, care este ocupat în proporţie de 80 la sută și este în faza de dezvoltare un al doilea

I N TE LLI GENT

BUSINESS

•

MAC RO

Liceele slabe devin şcoli profesionale Pentru a asigura forţă de muncă de calitate pentru viitoarele, dar şi pentru actualele industrii, primăria Oradea are o politică de conversie a liceelor teoretice cu randament slab la Bacalaureat în şcoli profesionale cu clase al căror mentorat este asigurat de marile companii locale. „Fiecare companie care are peste 500 de angajaţi din Oradea preia în custodie clase de şcoală profesională, în aşa fel încât să asigurăm forţa de muncă pregătită pentru aceste companii. Asta înseamnă că firmele le acordă burse elevilor şi le pun la dispoziţie infrastructura să înveţe. De asemenea, avem un centru, realizat din fonduri europene, unde se pregătesc şcolile profesionale. Un spaţiu dotat pe care îl folosesc toţi. Acolo, companiile îşi aduc utilajele şi acolo îi ducem pe elevi să înveţe.

Până acum am reuşit să facem treaba asta la 4-5 licee”, explică primarul. „Decât un şomer cu diplomă, mai bine un om cu o meserie în mână”, mai spune Bolojan. n IIuliu Nagy şi Venyereszkei Attila au opinii diferite despre dezvoltarea oraşului.

parc industrial, de circa 90 de hectare, unde au venit deja primii chiriași.

Nu în ultimul rând, un avantaj pe care puţini ar fi scontat este nivelul de salarizare mic din judeţ. Consultantul Dacian Palladi explică acest nivel mic de salarizare prin tradiţia industriilor de tip lohn în Oradea și Bihor, industrii în care salariile sunt mici. Potrivit unei analize realizate de econtext.ro pentru anul 2014, salariul mediu net în Timiș va fi de 1.772 de lei, în Cluj, de 1.796 de lei, iar în Bihor de doar 1.214 lei, adică mai mic cu aproape o treime. „Asta este acum un avantaj pentru noi, deoarece costul forţei de muncă este mai mic decât la Cluj sau la Timișoara, ceea ce ne face mai atractivi pentru investitori”, mai spune Bolojan.

Nerealizări şi presiuni Aplicând grila profesorului Inceu pe bugetul local al Oradei proiectat pentru 2014, rezultă un buget sănătos, cel puţin aparent, în care cele trei surse de finanţare amintite – venituri proprii, prelevări de la bugetul de stat și fonduri din alte surse – au ponderi echilibrate, de 23%, 26%, respectiv 27%.

Restul de 24% constă din veniturile proprii ale instituţiilor publice (23%), și din excedentul anului 2013 (1%).

Primarul recunoaște însă că prelevările de la bugetul de stat luate în calcul la proiectarea bugetului sunt vulnerabile. „Aici depinde dacă ești în arcul guvernamental sau nu. Sursele guvernamentale sunt vulnerabile politic”, explică Bolojan. Membru al PNL, el a părăsit arcul guvernamental la sfârșitul lunii februarie. Astfel, rămâne de văzut cât la sută din prelevările de la buget estimate vor fi și realizate.

O altă presiune o constituie 99 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

fondurile europene, pe care s-a mizat și în anii trecuţi, dar care nu au fost atrase conform proiectării. Iar ceasul ticăie, pentru că România mai are doar doi ani, 2014 și 2015, în care poate consuma sumele contractate din alocările financiare pentru 2007-2013. „Nu întotdeauna execuţia bugetară a coincis cu estimarea bugetară.

Execuţia bugetară a fost ceva mai mică, pentru că absorbţia de fonduri europene nu s-a făcut în graficul estimat de noi, datorită contestaţiilor de la licitaţii, datorită faptului că unele proiecte au trebuit revizuite etc.

De exemplu, anul acesta va trebui să consumăm aproximativ 60 de milioane de euro din fonduri europene - și asta este o sumă destul de mare - pentru că nu mai avem timp să-i cheltuim”, mai spune primarul.

La „firul” bălţii Creșterea economică a Oradei care se reflectă în bugetul local este simţită și de orădenii de rând. Mai mult sau mai puţin, depinde pe cine întrebi. Iuliu Nagy are 60 de ani, este pensionar și obișnuiește să dea la scobar și clean pe malul Crișului Repede, cam la 300 de metri în amonte de Primăria Oradea. Cu un pic de efort, poate fi văzut chiar din geamul de la biroul primarului. „Mie mi se pare că se mișcă ceva”, spune pescarul. „Niciodată nu s-a asfaltat așa mult. Parcurile îs făcute ca lumea și străzile sunt luminate”, continuă acesta. Camaradul său de undiţă, Venyereszkei Attila, un fost pompier în vârstă de 53 de ani, îi dă într-o oarecare măsură dreptate, dar are și obiecţii: „Vedeţi, aici mai sus de noi, pe malul Crișului, trebuie refăcut zidul de susţinere a șoselei de deasupra.

Uitaţi ce rău arată. Și peste Criș de noi (în zona Sinagogii Neologe – n.r.), s-a făcut frumos malul, dar apoi partea nouă se oprește brusc și, mai departe, malul arată urât, și e chiar în faţa Primăriei. Mai îs multe de făcut în Oradea”.

Pentru consultantul în afaceri Dacian Palladi, provocările viitorului se văd dintr-o altă perspectivă. „Trebuie să nu mai fim cunoscuţi prin industriile cu salarizare mică, ci să aducem în oraș economii și activităţi generatoare de plusvaloare”, spune Palladi.

Turnul Primăriei Oradea poate fi vizitat de oricine, contra unei sume modice. În drum spre vârf, o frescă atrage atenţia. Este actuala Piaţă Ferdinand din Oradea, așa cum și-a închipuit-o un artist de la începutul secolului XX. Deasupra teatrului zboară dirijabile și avioane cu aripi fragile și roţi de bicicletă. La sol, un tramvai tractat de o locomotivă cu aburi și mașini de epocă, dar care pe atunci probabil că erau ultimul răcnet.

După 100 de ani, aparatele de zbor nu prea apar pe cerul Oradei, dar în schimb orașul se laudă cu unele dintre cele mai moderne tramvaie din România. L-am întrebat pe Dacian Palladi cum vede Oradea anilor 2020. „Va fi un oraș care va arăta foarte bine, în care se va circula foarte bine și în care îţi va plăcea să îţi crești copiii sau să îţi petreci bătrâneţea”, a răspuns fără să clipească. Și lui Iuliu Nagy sau lui Venyereszkei Attila le-ar plăcea un așa oraș, dar cu o condiţie: Oradea să meargă spre viitorul propus de consultantul Palladi cu viteza de la care și-a luat Crișul al doilea nume - repede.

Bogdan Stanciu Foto: Dan Bodea

n

I N TEL IG ENT

BUSINESS

CU GET& BU G ET

Statul bunăstării sociale încotro? de Vasile Iuga

Analiza1 ce urmează se opreşte asupra evoluţiei statului bunăstării sociale, „copilul reuşit” al colaborării dintre capitalism şi democraţie, una dintre realizările cu care ţările occidentale se mândresc cel mai mult.

Î

n ultimii 250 de ani, umanitatea în ansamblu a făcut progrese extraordinare, la care şi-au adus contribuţia din plin capitalismul şi democraţia. Acestea au dovedit că au vitalitate, capacitate de rezistenţă şi adaptare şi au ieşit învingătoare din numeroasele încercări prin care au trecut.

Relaţia lor a fost însă una complexă, uneori asemenea unui mariaj din interes. Deşi capitalismul a hrănit germenii democraţiei de tip liberal, el nu a generat, în mod obligatoriu, democraţie. Nu se cunosc însă regimuri democratice care să nu opereze într-un sistem economic capitalist.

Actuala criză a datoriilor publice din Europa a reliefat vulnerabilităţile acestuia, devenind evident că operează cu un sistem de asigurări sociale supradimesionat, nesustenabil pe termen lung în forma actuală şi care obligă statele să funcţioneze cu deficite considerabile. După declanşarea crizei mondiale în 2008, cetăţenii s-au aşteptat ca guvernele să le asigure un anumit nivel de securitate în faţa incertitudinii economice persistente.2 În noul

100 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

context al pieţelor financiare globale, nemiloase cu statele cu derapaje macroeconomice, guvernele nu au mai putut să-şi crească deficitele şi au fost obligate să adopte politici de austeritate, dovedindu-se, în acelaşi timp, prea puţin capabile să adopte politici care să impulsioneze redresarea economică.

Statul bunăstării sociale, în forma sa tradiţională, este luat cu asalt în prezent şi de o serie de transformări economice (globalizarea, delocalizarea, creşterea ponderii sectorului terţiar în dauna producţiei industriale în economiile dezvoltate etc.), demografice (migraţia, îmbătrânirea populaţiei, schimbarea modelului tradiţional al familiei), şi tehnologice (revoluţia informatică şi comunicaţiile). Modelul existent reflectă mentalităţile unei alte epoci, iar fără o reformă urgentă şi comprehensivă, pare condamnat la desuetudine.

Una dintre consecinţele mai recente ale capitalismului globalizat a fost erodarea clasei de mijloc care reprezenta baza democraţiei liberale, ceea ce a condus şi la creşterea inegalităţii.3 În absenţa unor reforme, inegalitatea şi

insecuritatea economică crescute pot destabiliza ordinea socială şi pot duce la mişcări populiste violente împotriva întregului sistem democratic şi capitalist.

Până în prezent, actuala criză nu a dus la o contestare masivă a modelului capitalist şi a democraţiei liberale. În mod paradoxal, nu am asistat, în ultimii cinci ani, la o reafirmare în forţă a ideilor de stânga, ci la recrudescenţa mişcărilor populiste, xenofobe, protecţioniste şi izolaţioniste cu un puternic mesaj antisistem. Rămâne de urmărit însă cum va evolua susţinerea pentru stânga politică în perioada următoare.

Populaţia continuă să aştepte o gamă largă de servicii publice de la state, iar acestea sunt din ce în ce mai lipsite de mijloacele financiare pentru a le livra în mod satisfăcător. Aceasta pentru că globalizarea pune presiune atât asupra resurselor lor financiare (prin reducerea veniturilor la buget şi constrângerilor impuse de finanţatorii internaţionali), cât şi asupra capacităţii autorităţilor de legiferare şi reglementare (datorită condiţionărilor din acordurile internaţionale care implică transfer de suveranitate).

Criza cu care ne confruntăm încă a debutat ca una financiară. Aceasta s-a transformat într-una economică, iar în prezent avem de-a face cu o criză socială şi a modelului statului bunăstării. Pentru a înţelege originile acesteia din urmă şi a identifica potenţiale soluţii pentru reformare, ar fi util să începem cu un recurs la istorie.

I N TE LI GE N T

BUSINESS

•

CUG ET&BUG ET

n Pentru a preveni radicalizarea proletariatului au fost create sistemele de asigurări sociale, primul fiind opera lui Otto von Bismarck în Germania

Capitalism şi democraţie Apariţia capitalismului a oferit indivizilor mai mult control şi mai multă responsabilitate asupra propriilor vieţi decât au avut vreodată în istorie, lucru care s-a dovedit în acelaşi timp eliberator, dar şi terifiant, generând atât progres, cât şi decădere.4 Dinamismul intrinsec al capitalismului naşte şi insecuritate pe lângă beneficii, iar parcursul său nu a fost întotdeauna lin.

Din această cauză, în mare parte, istoria politică şi instituţională a societăţilor capitaliste s-a confundat de fapt cu încercările de a reduce această nesiguranţă, ceea ce a generat tensiuni între capitalism şi democraţie. Abia prin apariţia statului bunăstării sociale la jumătatea secolului XX capitalismul şi democraţia au putut coexista într-o relativă armonie.5 Parafrazându-l pe Lenin, capitalismul creează inegalitate în mod inerent, zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă. Întrebarea la care a trebuit să se răspundă a fost şi este ce ar trebui să facă statele pentru a gestiona această inegalitate: să asigure egalitatea veniturilor, prin politici redistributive (aşa cum susţine stânga politică) sau să încurajeze mobilitatea socială prin asigurarea egalităţii oportunităţilor (propunerea dreptei)?

Statul bunăstării ca antidot la Revoluţia proletară De-a lungul unei bune părţi a istoriei, principala sursă de insecuritate pentru om a fost natura.

101 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Dacă în societatea precapitalistă principala sursă de insecuritate pentru om a fost natura, în cea capitalistă economia a devenit noua sursă a insecurităţii.” În astfel de societăţi precapitaliste, sistemul economic era caracterizat de stabilitate şi stagnare. Societăţile capitaliste, prin contrast, au fost orientate către inovaţie şi dinamism, către crearea de noi produse şi noi cunoştinţe, de noi modele de producţie şi distribuţie. În acest fel, economia a devenit noua sursă a insecurităţii.6 Revoluţia Industrială, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a dus la constituirea unei noi clase sociale – proletariatul urban. Spre deosebire de muncitorii rurali, acesta era dependent în foarte mare măsură de veniturile salariale, iar pierderea capacităţii de muncă, ca urmare a invalidităţii sau a vârstei înaintate, echivala deseori cu o condamnare la sărăcie. Proletariatul urban trăia şi muncea după ritmul fabricii.

Dacă proletariatul rural de dinainte de Revoluţia industrială putea să împletească activităţile industriale cu cele agricole, cel urban îşi dedica tot timpul muncii în fabrică, acolo

unde deseori condiţiile de muncă erau grele, cu program de lucru de peste 12 ore, fără echipamente de protecţie, cu o singură zi liberă pe săptămână, duminica, tradiţional dedicată serviciului religios (însă legiferată drept zi oficială de repaus către sfârşitul secolului al XIX-lea).

La începuturile capitalismului industrial, singura plasă de siguranţă a muncitorimii urbane o constituiau Biserica şi organizaţiile caritabile, implicarea statului în asigurarea unei minime protecţii sociale fiind ca inexistentă.

Coagularea mişcării muncitoreşti s-a legat şi de revendicările salariale, şi de îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, iar treptat acestei agende sociale şi economice i-au fost adăugate şi revendicări politice, pentru acordarea dreptului de vot şi democratizarea procesului politic.

Debutul mişcării muncitoreşti pe arena politică europeană a avut loc în forţă în timpul revoluţiilor din 1848. Nu este întâmplător faptul că Manifestul Partidului Comunist a fost publicat de Marx în februarie 1848 la Londra. Puseul radical din acel an a fost înăbuşit în toate statele europene, însă elitelor le-a fost clar că, pe termen mai lung, trebuiesc introduse reforme care să îi îmbunătăţească nivelul de trai şi să asigure drepturi sociale muncitorimii.

Perioada 1848 – 1870 a fost caracterizată de o creştere economică susţinută, pe măsura extinderii economiei capitaliste la nivel mondial. După 1870 însă şi până spre sfârşitul secolului al XIXlea ritmul creşterii a scăzut 

I N TE LI GE N T

BUSINESS

•

CUG ET&BUG ET

n Clasa mijlocie este temelia oricărei societăţi democratice

vizibil, iar în condiţiile unui spor demografic ridicat, nivelul de trai a început să scadă, ceea ce a favorizat proliferarea grupărilor radicale.

Erau anii în care comuniştii, anarhiştii şi social-democraţii moderaţi îşi disputau întâietatea în rândul Internaţionalei socialiste, iar frământările au culminat în perioada Comunei din Paris din 1871, după înfrângerea Franţei în războiul cu Prusia. În acest context, „cancelarul de fier”, Otto von Bismarck, a creat primul sistem de pensii şi asigurări sociale din lume (prin trei legi adoptate între 1883 şi 1889). Acesta avea un triplu rol – să încurajeze industrializarea Germaniei şi migraţia internă dinspre mediul rural către noile zone industriale din bazinul Ruhr, să descurajeze emigraţia către Statele Unite, care ofereau pe atunci salarii sensibil mai mari decât cele de pe vechiul continent, dar şi să reducă tendinţele radicale din sânul mişcării sindicaliste. Sistemul creat de Bismarck funcţiona pe baza contribuţiilor angajatorilor, ale angajaţilor şi ale statului, iar iniţial pensiile se ofereau celor care depăşeau vârsta de 70 ani, (în condiţiile în care speranţa de viaţă în epocă era în jur de 40 de ani).

Schimbările introduse de Bismarck au generat câştiguri economice şi sociale reale pentru Germania, iar restul ţărilor au început treptat să implementeze sisteme de asigurări sociale relativ similare. Creşterea economică a fost mult mai dinamică între 1895 şi 102 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

izbucnirea Primului Război Mondial, industrializarea a avansat în ritm alert, susţinută şi de invenţiile epocii – motorul cu combustie internă şi cel electric, telegraful, radioul etc. Descoperirile din medicină, precum şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi de igienă au dus la creşterea speranţei de viaţă către 50 de ani la începutul secolului, iar mortalitatea infantilă s-a redus în Germania de la 250 de morţi la 1.000 de naşteri la 1880 la 150 de morţi în ajunul declanşării războiului (foarte ridicată după standardele moderne, dar o îmbunătăţire considerabilă în epocă şi care a generat un spor demografic consistent). Ca urmare a politicii sociale a lui Bismarck, Germania a devenit, la începutul secolului XX, puterea economică dominantă în Europa.

De asemenea, proletariatul german a mers mai degrabă pe calea evoluţiei graduale a socialdemocraţiei şi a respins tendinţele revoluţionare radicale. Semnul cel mai clar al acestei alegeri a fost chiar susţinerea dată de liderii socialişti efortului de război german la declanşarea Primul Război Mondial, aceştia proclamându-se mai întâi germani şi abia mai apoi socialişti. În 1918, socialiştii europeni au chemat la revoluţie generalizată în numele idealurilor proletare, însă popoarele europene au răspuns mai degrabă sentimentului naţional, constituindu-şi propriile state din cenuşa vechilor imperii – AustroUngar, Otoman, Ţarist şi German.

Potrivit spuselor lui Ernest Gellner,

marxiştii au încercat să explice acest paradox printr-o teorie a „adresantului greşit” – mesajul de trezire la luptă le era destinat claselor sociale, însă printr-o mare eroare le-a fost livrat naţiunilor!

Sistemele de asigurări sociale au continuat să se răspândească după Primul Război Mondial.

Revoluţia Bolşevică din Rusia a crescut pericolul Revoluţiei proletare internaţionale, iar clasa politică europeană a reacţionat prin extinderea drepturilor politice (votul devine universal pentru cetăţenii maturi bărbaţi, indiferent de avere, iar unele ţări acordă drepturi politice chiar şi femeilor).

Statul a început să-şi asume un tot mai mare rol social şi economic, prin înfiinţarea companiilor de stat, prin finanţarea unor mari lucrări de infrastructură, dar şi prin asigurarea unor drepturi mai largi (dreptul la sindicalizare, dreptul la grevă, dreptul la concediu medical, şi chiar şi la concediu de odihnă plătit). În contextul crizei economice din 1929-1933, în multe ţări europene au ajuns la putere guverne dictatoriale, care pe lângă naţionalism şi fascism, au adoptat politici economice protecţioniste şi intervenţioniste. Similar cu regimul bolşevic, guvernele fasciste promiteau, la rândul lor, asigurarea locului de muncă, educaţie şi servicii medicale gratuite. Pentru a face faţă acerbei concurenţe ideologice atât de la stânga cât şi de la dreapta, democraţiile liberale (câte mai rămăseseră) au fost nevoite să ofere beneficii sociale

I N TE LI GE N T

cât mai consistente, ajungându-se la excesele din timpul guvernării Frontului Popular al lui Leon Blum în Franţa.

Un alt moment crucial în evoluţia statului bunăstării îl reprezintă sfârşitul Celui de-al Doilea Război Mondial cu o Europă devastată de război, cu sovieticii care au instalat guverne comuniste în toate statele din Europa Centrală şi de Est pe care le-au ocupat şi cu partidele comuniste din Europa Occidentală (îndeosebi cele din Franţa şi Italia) bine plasate pentru a câştiga puterea politică pe cale democratică. Pentru a ajuta la reconstrucţia Europei, Statele Unite împreună cu democraţiile din Europa Occidentală, au adoptat Planul Marshall – un amplu program de finanţare pentru industrializare care a pus bazele dezvoltării economice europene postbelice.

Pe fondul creşterii economice şi pentru a preveni comunizarea statelor din Europa Occidentală, a fost întărită clasa de mijloc, stimulată de o politică fiscală care a încurajat o redistribuire rezonabilă a veniturilor. În acelaşi timp, statul bunăstării sociale s-a diversificat şi sofisticat, costurile acestuia ajungând să reprezinte un procent din ce în ce mai mare din cheltuielile publice. Ca urmare, în cei 30 de ani „glorioşi” dintre sfârşitul războiului şi criza petrolieră din 1973, ţările europene au înregistrat creştere economică susţinută şi o pace socială remarcabilă. În paralel, în Europa Occidentală a avut loc o creştere a rolului sindicatelor ca apărătoare ale statului bunăstării sociale.

Cauzele crizei statului bunăstării sociale În deceniile de după Cel de-al Doilea Război Mondial, populismul clasei politice a făcut ca sistemul de protecţie socială să devină o povară în calea dezvoltării. S-a afirmat că acesta a generat costuri ridicate şi a fost parţial responsabil pentru reducerea ritmului de creştere în ţările dezvoltate între 1973 şi 1990, deoarece nu încuraja oamenii să intre în câmpul muncii. În acelaşi timp, crea presiune pentru creşterea costurilor salariale, afectând competitivitatea şi generând 103 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

BUSINESS

•

CUG ET&BUG ET

inflaţie, şi descuraja economisirea, cu impact asupra investiţiilor şi implicit asupra creşterii economice. În plus, transformările economice, tehnologice şi demografice, care s-au accelerat după 1980, au făcut statul bunăstării sociale în forma sa tradiţională neviabil pe termen lung.

Noul val de globalizare a fost un factor fundamental, care a pus presiune asupra sistemului de asigurări sociale, forţând statele să intre în competiţie pentru păstrarea locurilor de muncă şi atragerea de investiţii. Capitalul a fost şi este prin definiţie nomad, căutând cele mai bune perspective de profit

Şi în acest hedonism stăruitor şi ancorat permanent în imediat, lipsit de memoria trecutului (pentru că studiul istoriei a fost bagatelizat) şi de perspectiva viitorului, trebuie căutate unele dintre cauzele actualei crize, dincolo de excesele din sistemul financiar.”

şi nivelurile de impozitare cele mai scăzute. Costurile ridicate ale susţinerii statului bunăstării sociale au subminat competitivitatea statelor europene, încurajând outsourcing-ul şi relocalizarea unităţilor de producţie spre economiile emergente.

Nu doar capitalul a devenit mai mobil în epoca globalizării, ci şi forţa de muncă înalt calificată, cu tendinţa de a se reloca în ţările cu salarii mai mari, cu perspective de dezvoltare economică, condiţii

de viaţă mai bune şi un nivel al impozitării avantajos. Oamenii au avut astfel posibilitatea de a vota cu biletul de avion. Statele nu au concurat doar pentru atragerea de investiţii străine ci şi pentru „creiere şi talente”.

Avantajele pentru capitaliştii occidentali au fost evidente, respectiv costuri mai scăzute, profituri crescute şi acţionari satisfăcuţi. Exportul locurilor de muncă din sectorul industrial a subţiat însă clasa de mijloc, iar accentuarea inegalităţii veniturilor a polarizat societatea. S-a produs o ruptură între felul în care era percepută valoarea economică a companiilor şi rolul lor social. În acelaşi timp, avansul globalizării a dus la pierderea poziţiei dominante deţinute anterior de sectorul producţiei industriale în ţările dezvoltate şi reorientarea către zona serviciilor. Acest nou tip de economie remunerează mai bine slujbele care necesită educaţie superioară, cum ar fi cele din domeniul financiar, serviciile de sănătate şi tehnologia informaţiei.7 A scăzut numărul angajaţilor „blue-collar” – cu un nivel mediu de calificare, crescând în schimb cel al „white-collar”, cu un grad ridicat de specializare. Aceştia din urmă îşi doresc mai multă flexibilitate în ceea ce priveşte determinarea raporturilor de muncă, lucrând deseori pe cont propriu şi asumându-şi riscuri. Vechiul model de protecţie socială nu mai este atractiv pentru ei şi, de multe ori, aleg un sistem individualizat de asigurare medicală sau propria schemă de pensii.

La originea actualelor probleme ale statului bunăstării sociale stau şi transformări de substanţă în cultura occidentală şi în mentalul colectiv, modificări care pun în centru individul şi obţinerea satisfacţiei personale.

Valorile occidentale au migrat de-a lungul timpului de la accentul pus pe munca stăruitoare şi acumularea de bogăţie către participarea socială, ajungându-se, în cele din urmă, la absolutizarea împlinirii de sine drept principiu călăuzitor al fiinţei umane. Am asistat astfel la trecerea de la valori comunitare la individualism dus 

I N TE LI GE N T

uneori la extrem, până la alienare.

Schimbările tehnologice, în special revoluţia informatică şi din comunicaţii, au transformat economia, crescând productivitatea şi mutând centrul de greutate de la munca manuală către cea intelectuală.8 Spre exemplu, s-a ajuns ca o firmă precum Facebook, cu aproximativ 3.200 de angajaţi, o parte din ei în ţări emergente, să fie evaluată între 80 şi 100 de miliarde de dolari, în vreme ce General Motors, care are 200.000 de angajaţi, să aibă o capitalizare de piaţă de aproximativ 40 de miliarde de dolari. Şi, mai recent, acelaşi Facebook a cumpărat pentru 19 miliarde de dolari aplicaţia de mobil WhatsApp, o companie care are doar 50 de angajaţi.

Nu în ultimul rând, schimbările demografice au pus presiune tot mai mare asupra viabilităţii pe termen lung a sistemelor de asigurări sociale din Occident. Modelul tradiţional al statului bunăstării sociale presupune ca o mare pătură de muncitori activi să susţină un număr redus de pensionari. În prezent, creşterea speranţei de viaţă şi scăderea natalităţii ameninţă să inverseze această situaţie. În loc să poată finanţa investiţiile care să stimuleze dezvoltarea şi creşterea economică, statul devine prizonierul plăţii salariilor din sectorul public şi al susţinerii prestaţiilor sociale.

BUSINESS

•

CUG ET&BUG ET

să fie tot mai contestat de cei care arătau nesustenabilitatea acestuia, în principal de la dreapta eşichierului politic. În acest context, în Marea

Supravieţuirea capitalismului depinde aşadar de „plasele de siguranţă” pe care guvernele le pot susţine pentru a reduce insecuritatea şi a încuraja egalitatea de şanse.”

Încă din anii ‘70 au apărut tot mai multe voci care reclamau reformarea statului bunăstării. Consensul social şi economic postbelic, în jurul unor politici redistributive care să menţină clasa de mijloc, a început

Britanie în anii 80, în ţările scandinave în anii 90 şi în Germania, sub mandatul cancelarului Gerhard Schroeder în anii 2000, au fost implementate reforme ale sistemului de asigurări sociale care l-au flexibilizat, păstrându-i principalele beneficii, dar adăugând anumite dimensiuni, care să stimuleze participarea pe piaţa muncii a beneficiarilor de asistenţă socială şi să-l facă viabil pe termen lung.

Este necesar în continuare un răspuns de secol XXI la tensiunile puternice dintre democraţie, capitalism şi globalizare. Statul ar trebui să acţioneze pentru a răspunde eficient şi simultan la realităţile pieţelor globale şi la solicitările societăţii legate de crearea de oportunităţi în mod

Vasile Iuga este Managing Partner al PwC în România şi ţările din Europa de Sud-Est şi membru al Consiliului Director al PwC pentru Europa Centrală şi de Est. Este unul dintre cei mai respectaţi consultanţi din România, având o experienţă complexă de peste 23 de ani în domeniul auditului financiar, evaluării şi restructurării afacerilor, în fuziuni şi achiziţii, privatizări şi consultanţă strategică.

Note 1. Acest articol reprezintă opiniile personale ale autorului şi nu implică în niciun fel poziţia PwC; 2. Nancy Birdsall and Francis Fukuyama, The Post-Washington Consesnsus, March-April 2011, in How We Got Here, Foreign Affairs Vol. 91 No. 1, January - February 2012; 3. Francis Fukuyama, The Future of Histoy. Can Liberal Democracy Survive the Decline, Foreign Affairs,

Este ireversibil declinul statului bunăstării sociale?

104 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

echitabil. În acest sens, statul ar trebui să susţină creşterea gradului de participare pe piaţa muncii, atât prin încurajarea inserţiei profesionale, a educaţiei şi formării continue şi a recalificării, dar şi prin creşterea vârstei minime de pensionare, în acord cu majorarea speranţei de viaţă. Statul poate încuraja participarea pensionarilor la viaţa activă, stimulând fiscal companiile care creează astfel de locuri de muncă pentru vârstnici.

Ar trebui regândită şi schema de beneficii sociale, echilibrând nivelul beneficiilor cu cel al contribuţiilor, şi încurajată crearea de locuri de muncă, care adaugă o valoare mai mare şi care pot fi mai bine remunerate.9 Nu în ultimul rând, ar trebui încurajată implicarea sectorului privat în finanţarea sistemului de asigurări sociale, prin intermediul pensiilor şi asigurărilor medicale private, pentru a uşura povara financiară pe bugetul public. În orice scenariu, ar trebui însă acceptat faptul că inegalitatea şi insecuritatea vor fi în continuare rezultatul inevitabil al funcţionării pieţelor, că va fi nevoie de protecţie socială echilibrată, păstrându-se în acelaşi timp dinamismul care duce la vastele beneficii economice şi culturale ale capitalismului.10 Supravieţuirea capitalismului depinde aşadar de „plasele de siguranţă” pe care guvernele le pot susţine pentru a reduce insecuritatea şi a încuraja egalitatea de şanse. Este nevoie de un stat al bunăstării inteligent, suplu şi sustenabil, acesta fiind un factor important pentru supravieţuirea democraţiei. n Vol. 91 No. 1, January - February 2012; 4, 5, 6, 7. Jerry Z. Muller, Capitalism and Inequality. What the Right and the Left Got Wrong, Foreign Affairs Vol. 92 No. 2, March-April 2013; 8. Robert C. Lieberman, Why the Rich are Getting Richer. American Politics and the Second Gilded Age, Foreign Affairs, Vol.90, No. 1, January – February 2011; 9, 10. Jerry Z. Muller, art.cit.

IDEI

LA

EX P ORT

Lungul drum al iei către casă Acolo unde au eşuat Matisse, Yves Saint Laurent, Jean Paul Gaultier şi Tom Ford a reuşit Andreea Tănăsescu: a convins româncele din toate colţurile lumii să poarte cu mândrie ia. de Elena Nicolae

n Silvia Toth

105 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

I N TE LLI GE N T

BUSINESS

•

IDEI

L A

EXPORT

n Pe 24 iunie 2013, când s-a aniversat pentru prima dată Ziua Universala a Iei, peste 200 de persoane şi-au schimbat poza de profil pe Facebook, îmbrăcând special pentru această ocazie ie românească.

A

nul trecut, pe 24 iunie, s-a întâmplat ceva ciudat. A început dimineaţa, la cafea, când Facebookul a fost invadat de poze cu femei îmbrăcate în ie.

Sentimentul că „se întâmplă ceva” a apărut şi offline, cu fiecare ie pe care-o vedeai pe stradă, asortată la jeanşi şi tocuri.

Mai multe evenimente dedicate iei au avut loc în preajma aceastei date – o expoziţie de costum popular românesc la galeria Institutului Cultural Român de la New York şi una la galeria Galateca din Bucureşti, cu titlul „Măiastra – Povestea nespusă a iei”, plus un concert al Orchestrei Simfonice Bucureşti, cu piese din repertoriul Beatles, la care toţi instrumentiştii au urcat pe scenă în cămăşi şi ii româneşti. În spatele tuturor celor descrise mai sus este comunitatea „La Blouse Roumaine”, care la început de martie 2014 a ajuns la 75.000 de membri pe Facebook. Iar în spatele comunităţii se află Andreea Tănăsescu, o tânără care a lucrat timp de mai mulţi ani în modă şi industria cinematografică şi care s-a specializat la Londra în startup. Mulţumită iniţiativei sale de a aniversa Ziua Universală a Iei, comunitatea „La Blouse Roumaine” a fost nominalizată de publicaţia „Business Review” la Premiile BR Awards, categoria „Cele mai bune eforturi de a promova imaginea României” în 2013, alături de Festivalul „George Enescu”, filmul „Poziţia copilului” sau Prinţul Charles. Anul acesta Andreea Tănăsescu vrea să-i facă pe străini să înveţe cuvântul „ie” şi să provoace alte ţări să aniverseze alături de noi, 106 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Facem acum demersurile necesare pentru a înscrie ia în patrimoniul UNESCO, împreună cu Muzeul de Etnografic din Chişinău şi Muzeul Ţăranului Român de la Bucureşti, pentru că noi, ca simplă comunitate, nu avem dreptul să facem această propunere. Însă existenţa noastră va conta mult în acest demers”, Andreea Tănăsescu

Ziua Universală a iei. Momentul adevărului va fi pe 24 iunie, de Sânziene.

Ce te-a făcut să te întorci acasă după doi ani petrecuţi la Londra şi cum s-a născut La Blouse Roumaine?

E! O poveste de dragoste (râde), ca să fiu sinceră. M-am întors acasă, unde am început o colaborare foarte frumoasă cu Academia de Arte din Bucureşti, secţia de Design Vestimentar, încercând să îmi găsesc costumele pentru viitorul film. Practic am creat un pod între studenţi şi comunitatea de startup din Londra şi am avut mai multe workshopuri pe tema: cum poţi să construieşti un business din pasiunea ta, din artă.

Ei, şi lucrând cu studenţii şi cu zona de startup aşa uşor, uşor s-a născut ideea de „La Blouse Roumaine”. Era pusă undeva în sertar, dar am zis hai s-o scoatem, pentru că discutam cu studenţii care îşi aleseseră ca temă de sfârşit de ani reinterpretarea tradiţiei româneşti şi am văzut că nu sunt motivaţi, nu sunt inspiraţi. Le era teamă să-şi asume tradiţia noastră ca inspiraţie în design. Vorbind cu ei, am vrut să fac un blog care să se numească chiar aşa: ia. M-am gândit că poate aşa o să reuşesc să-i motivez.

Pentru că, până la urmă, când vorbim despre ie, nu vorbim doar de a replica mecanic nişte modele, ci vorbim de o continuitate creativă fără egal. Nu ştiu ce ţări se mai pot mândri să aibă haine care erau şi acum 3.000 de ani şi sunt şi astăzi.

Până la urmă, de ce ai ales să se numească „La Blouse Roumaine”e şi nu „ia”?

I N TE LLI GE N T

Pentru că e foarte uşor de identificat în străinătate. Spui La Blouse Roumaine, dai căutare pe wikipedia, vezi tabloul lui Matisse şi înţelegi. A fost şi un omagiu pentru Matisse, pentru că putea să-i spună picturii sale „Fata cu cămaşă albă”, putea să-i spună oricum, dar i-a spus „La Blouse Roumaine” şi a pictat-o, dacă suntem atenţi, în culorile României - roşu, galben şi albastru.

Cum s-a transformat blogul pentru studenţi într-o comunitate globală?

Am început să construim un prototip de cămaşă masculină tradiţională cu echipa de la Arte şi mi-am dat seama că, deşi studenţilor li se părea interesantă, considerau, totuşi, că este prea „de la ţară”, ca să se mândrească cu ea. De la asta am plecat – am vrut să le arăt că o asemenea cămaşă vine dintr-o tradiţie care înseamnă cusut, brodat, semne abstracte, algoritm matematic. Chiar de curând am avut o discuţie foarte interesantă cu un arhitect român, legată de codurile de comunicare binare de pe iile româneşti. Am început această pagină ca să-i ajut pe studenţi, dar am descoperit o dorinţă imensă din partea oamenilor obişnuiţi de a găsi un simbol naţional care să ne reprezinte, să ne facă să fim mândri în faţa întregii lumi. Să ne aşeze pe un palier cu toate naţiile lumii.

Care a fost cel mai emoţionant mesaj pe care l-ai primit pe „La Blouse Roumaine”?

Vai, dar sunt atât de multe!... Am primit o scrisoare de la o româncă din Olanda, pe care am citit-o într-o jumătate de oră, atât de greu era, pentru că îmi venea să plâng la fiecare frază, în care spunea ce a însemnat acest moment pentru ea. A însemnat să se reconecteze cu familia, cu bunica, cu mama, să se simtă diferită şi apreciată în comunitatea de străini unde locuia. Îmi spunea că realmente şi-a vindecat rănile sufleteşti odată cu această pagină, cu această mişcare, pentru că intră în fiecare zi să-i vadă şi pe ceilalţi oameni mândri de originea lor, pentru că este singurul mod de a supravieţui în diaspora. Şi sunt multe asemenea mărturii. O doamnă din Statele Unite la fel – mi-a spus că a luat de acasă o ie şi a pus-o ca pe o icoană la ea în birou.

107 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

BUSINESS

•

IDEI

L A

EXPORT

Comunitatea numără acum 75.000 de membri...

Da, dar mai interesant e că a generat multe alte comunităţi. Tot ce e legat de ie şi de tradiţie s-a autogenerat după ce am apărut noi.

Cum poate fi valorificat din punct de vedere financiar un asemenea potenţial?

Acum lucrăm la o platformă prin care să conectăm creatorii de ii sau de obiecte tradiţionale sau inspirate din tradiţie cu publicul doritor să cumpere aşa ceva; sau creatorii care îşi caută surse de finanţare cu posibili finanţatori. Practic construim o comunitate lucrativă în mediul online, o platformă prin care ne dorim să generăm startup-uri. 74.000 sunt pe facebook, dar impactul este imens, ducând, practic, la o nouă abordare economică a acestui subiect. Nu ştiu dacă există statistici, dar să ne gândim câte ii şi câte obiecte insiprate din zona tradţională s-au cumpărat anul trecut. Dintr-o dată. Şi să ne gândim ce-ar însemna ca România să devină cel mai important producător de hand made al lumii. Sau hai să nu spunem al lumii, pentru că India este greu de depăşit. Dar al Europei. Nu e o utopie să ne întoarcem la hainele făcute de mână, pentru că oamenii preferă şi la haine, ca şi la mâncare, ceva mult mai aproape de ei şi mult mai sigur din punct de vedere al calităţii, al felului în care se face. Ăsta este unul dintre visele mele. Pe lângă asta, putem avea o şcoală de design, o resursă de design fabuloasă aici. Noi am fost foarte criticaţi pe zona estetică, pentru cum arăta România după 50 de ani de comunism. Însă iată că descoperim că principiile de design le moştenim din moşi strămoşi sunt mai valabile ca oricând. Şi modelul Brâncuşi e cel mai elocvent.

Cum de nu te-ai gândit la un magazin online, pentru că pare că alţii v-au furat startul, după lansarea „La Blouse Roumaine”?

E foarte bine ce au făcut, pentru că, odată cu apariţia lor, a început să se fluidizeze partea de producţie.

S-a făcut o treabă foarte bună, deşi nu în toate cazurile. Nu am vrut un magazin online pentru că noi nu vrem să vindem ii. Noi vrem să creăm platforma pe care inclusiv magazinele online să vină. Ne-am propus hai să solidificăm mişcarea pe care am 

Codul costumului popular În urmă cu aproximativ 100 de ani, românii încă mai respectau tradiţia purtării costumului naţional. Haina, scrie revista National Geografic România, îl făcea cunoscut pe om după un cod riguros; costumul se schimba odată cu vârsta şi transmitea informaţii despre situaţia materială şi starea civilă a celui care-l purta. Astfel, în Ţara Bârsei, de exemplu, costumul unui flăcău părea un pom în floare, însă la fiecare dintre răscrucile vieţii pierdea din podoabe, pentru a ajunge la bătrâneţe simplu şi auster ca un trunchi în iarnă.

Tânărul necăsătorit îşi făcea cunoscută starea civilă prin cămaşa înflorată şi pălăria cu pană înaltă şi zgărdan, un ornament din mărgele.

La fiecare moment important, lăsa ceva în urmă: pana - la căsătorie, zgărdanul - la naşterea primului copil, iar ornamentele cusute la mâneci şi pe lângă gât în jos erau tot mai discrete, până ajungeau linii şerpuite. Ţinuta femeii respecta acelaşi cod.

Cât era nemăritată, avea motive florale colorate (cheiţă) de-a lungul mânecii iei, umbla cu capul descoperit şi cu două cozi împletite, care se transforma într-una singură când se apropia de măritiş.

După căsătorie, pe mânecă avea cusută doar o bandă decorativă în partea de sus, la umăr, şi-şi acoperea capul cu un batic galben sau cu o năframă mare, cu ciucuri, la joc. După ce dădea naştere primului copil, femeia renunţa la cromatica veselă şi purta un costum sobru, în alb şi negru.

I N TE LLI GE N T

Din Transilvania pe coperta Vogue

BUSINESS

•

IDEI

L A

creat-o, s-o înţelegem, pentru că este absolut nouă. Nu s-a mai întâmplat până acum aşa ceva. Să se nască o mişcare pe facebook, să intre în realitate, să genereze business, impact social... Trebuie s-o analizezi puţin, să vezi cum evoluează.

Care a fost reacţia artiştilor la propunerea de colaborare?

Au fost foarte deschişi, pentru că au înţeles potenţialul. Există platforme similare în lume care generează mult business şi generează cultură. În plus, taie practic zona de distribuţie, care presupune costuri foarte mari. Imense. În ce stadiu este această platformă?

Ia a inspirat designeri faimoşi.

Celebrul francez Yves Saint Laurent a fost primul care, în 1981, a creat o întreagă colecţie numită „La blouse roumaine". Au urmat Jean Paul Gaultier, Kenzo şi Tom Ford – cel care a reinterpretat ia din Ardeal, cu broderiile negre specifice. În numărul din martie 2012 al revistei „Vogue", cântăreaţa Adele făcea senzaţie cu această ie transilvăneană stilizată. Colecţii răsunătoare au mai avut şi creatorii Oscar de la Renta, Agatha Ruiz de la Prada, Anna Sui. Mai recent, Philippe Guilet, director artistic al Ambasadei Franţei la Bucureşti, dar şi designer, a creat o impresionantă colecţie haute-couture – apelând la măiestria artizanilor locali –, pentru a arăta lumii creativitatea românească. Nici designerii autohtoni – Adrian Oianu, Dorin Negrău, Corina Vlădescu, Andra Andreescu şi Ingrid Vlasov – nu au rămas indiferenţi la tendinţa de reinterpretare a iei româneşti, introducând-o în colecţiile lor.

Am început dezvoltarea conceptului, cred că undeva în toamnă – poate chiar mai repede – o să apară o versiune beta, deschisă inclusiv celor din afara ţării. În acest moment există vreo posibilitate de a cumpăra un produs validat de „La Blouse Roumaine”?

O să creăm special pentru Ziua Universală a Iei un sistem de recomandări, care o să apară undeva la sfârşitul de martie început de aprilie. Vom recomanda anumite piese din colecţiile magazinelor online sau din colecţii personale. Avem o echipă foarte bine documentată, vor face recomandări Iulia Gorneanu, directorul artistic al Galeriei Galateca; Ioana Corduneanu, din partea Semne Cusute, şi avem şi un sprijin de la directorul Muzeului de Etnografie de la Chişinău, Varvara Buzilă, care practic e mama iei, ea ne-a învăţat cum trebuie să privim ia. Nici eu nu ştiam, de exemplu când a început mişcarea că există o poveste scrisă pe ii.

Vă gândiţi şi să ieşiţi din online?

Da, avem un plan, un concept store în Bucureşti, dar şi în alte locuri din ţară şi din lume. Nu pot să spun mai multe, dar va fi altceva decât s-a văzut până acum. Ne dorim să-i dăm drumul cât mai repede, dar mai întâi trebuie să punem bine platforma la punct, aşa că zic 2014-2015. În 2015 sigur. Avem încă o problemă în momentul acesta: nu se pot produce atâtea ii pe cât e cererea.

Legat de producţie, există nişte producători certificaţi? La ce să ne uităm atunci când vrem să 108 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

EXPORT

cumpărăm o ie cât mai tradiţională cu putinţă?

În primul rând trebuie să înţelegi ce înseamnă lucru manual. S-o verifici pe spate să existe noduri, deci cusătura să nu fie dintr-una. Este important şi să mergi mai întâi la un muzeu, pentru că atunci poţi să faci imediat diferenţa dintre o ie tradiţională şi o ie chicioasă. Există iile de artizanat, care sunt între iile tradiţionale şi cele de designer. Pentru că, la începutul anilor ’80, atunci când Yves Saint Laurent a spus că ia românească ar trebui să se regăsească în garderoba oricărei femei, a fost megaefervescenţă în România. Cineva a venit cu ideea – trebuie să facem noi brand naţional din asta, înainte s-o facă alţii.

Cooperativa nu ştiu cum UCECOM a chemat toţi desginerii, i-a pus într-un atelier şi au lucrat modele, de la ii, mantouri, totul inspirat din tradiţional. Şi a început să se producă pe cale industrială. S-a creat un business, dar s-a distrus tradiţia, pentru că nu poţi să faci ii în cantităţi industriale.

Noi trebuie acum să repunem tradiţia în funcţiune, să încurajăm inclusiv producţia materialelor, aşa cum se făcea odinioară. Aceastăn tendinţă nu se înregistrează doar în România, ci în toată lumea.

Ce planuri aveţi pentru aniversarea din acest an a Zilei Universale a Iei?

Proiectul numărul unu este de a impune ia ca neologism în alte limbi.

Deci vrem să-i învăţăm pe străini că nu se numeşte bluză ţărănească, bluză românească, ci pur şi simplu ie.

S-o pronunţe cum o pronunţăm noi.

Cum spunem şi noi kimono, poncho...

Al doilea obiectiv este de a genera o sărbătoare cu adevărat universală şi de a provoca şi alte ţări să aniverseze cu noi în această zi. De exemplu – bulgarii cu bluzele lor, sârbii, norvegienii, mexicanii – în Mexic sunt foarte multe costume care seamănă cu ale noastre.

Te gândeşti şi la alte proiecte?

Deja am început unul legat de valorificarea şi promovarea creativităţii româneşti. Cred că fiecare ţară are un specific creativ şi mai cred că este nevoie de creativitatea românească plecată de aici şi fundamentată aici. Şi specificul nostru creativ care ar fi?

I N TE LLI GE N T

BUSINESS

•

IDEI

L A

EXPORT

„La blouse roumaine" este numele unei picturi realizate de Henri Matisse în 1940, dintr-o serie de portrete dedicate iei româneşti. Matisse a fost fascinat de bluza românească pe care a cunoscut-o datorită prieteniei cu pictorul Theodor Pallady.

Lucrarea în ulei „La blouse roumaine" înfăţişează o ţărancă îmbrăcată în ie, având cosiţele împletite cunună şi mâinile aşezate în poală. Tabloul face parte din galeria Muzeului Naţional de Artă Modernă de la Paris.

Specificul nostru creativ ţine de o agilitate fenomenală de a rezolva probleme de diferite feluri, de a coda şi de a decoda, pentru că iată, avem cei mai buni programatori, avem cele mai interesante broderii care au un limbaj de comunicare. Şi ţine şi de eficienţă acest specific. Foarte puţini s-au gândit că creativitatea românească are un rost şi o măsură dată tocmai din această cultură tradiţională care manifestă în design şi tehnologie. De 109 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

exemplu ia când se proiectează nu se pierde un fir de material! Nimic. Atât de intelegent e făcut tiparul ei încât nu se pierde nimic. Nu e vorba de a fi econom, zgârcit, ci de a fi eficient. Şi cred că eficienţa şi sustenabilitatea şi grija pentru mediul înconjurător vorbim despre concepte foarte la modă - la noi sunt înnăscute.

Care ar fi cel mai important lucru pe care i l-ai spune cuiva despre ie?

Aş putea să-i spun despre partea de la umăr, care se numeşte altiţă, unde se pare că era cusut un adevărat calendar şi comunicarea între oameni şi duhuri văzute şi nevăzute. Oamenii atunci chiar credeau în zâne, în Sânziene...

Această fantezie, imaginaţie a ţinut spiritul acesta frumos creativ, viu. Şi ce mai pot să spun despre mâneca de ie este că, dacă o întinzi, seamănă cu o aripă de pasăre măiastră.

Elena Nicolae

n

REPORTAJ

110 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Muntele de pulbere 26 de sate din Munţii Apuseni se vor şterge de pe hartă. Cu fiecare an, moţii se împuţinează şi cei mai mulţi pleacă de tot. Proiectele României pentru ei sunt toxice sau nu sunt deloc. Au trecut aproape două secole de când s-au ridicat la chemarea lui Avram Iancu împotriva duşmanilor străini. Acum, duşmanii lor sunt mai de-aproape, din propria ţară.

Despre moţi s-a vorbit doar când s-a prăbuşit un avion în pădurile lor. Au fost descoperiţi cu acea nefericită ocazie şi prezentaţi ca o curiozitate. După aceea s-a lăsat iar, nepăsarea. 

111 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

REPORTAJ

n Târgul de la Câmpeni se ţine în fiecare anotimp şi îi adună pe moţi în pântecele lui larg

S

e ridică aburul din pământ, aerul tremură ca un fum şi miroase a cal, a om, a lână şi iarbă. Târgoveţii au ajuns de dimineaţă, au legat caii de opritori, vacile cu viţeii lângă ele, acoperite cu pături înflorate din lână, acum şterse de ploi. Au dat o raită prin târg să vadă cum e piaţa, care sunt preţurile şi apoi s-a tras fiecare la vitele lui, să aştepte muşteriii. De patru-cinci ori pe an se face târg mare la Câmpeni.

Primul e odată cu topirea zăpezii, cam pe când încep oile să fete. Târg de vite, de porci, de lemne, târg de de toate.

Bătrânul Nicolae îşi dă vaca, cu viţel cu tot. Cere „douăşcinci de milioane vechi”, de s-o arăta cineva care să i-o ia. O are de şase ani şi n-ar da-o, pentru oricât, dar nu mai poate umbla după ea, de când baba i s-a îmbolnăvit. Un negustor străin, nu pare de prin partea locului, vine, o vede, o pipăie la spată, e grasă, e bună, o ia. Îi dă „22”. Bătrânul se lasă şi face. Numără banii, o dezleagă, i-o dă, aproape pe tăcute. Nu se uită când omul porneşte cu vaca lui spre camion.

Se întoarce cu spatele şi porneşte spre mesele unde stau deja moţii sloboziţi de grija animalelor, la un pahar de jinars şi aşteaptă micii sfârâiţi pe cărbuni. Bea şi tace. Cu banii de pe Vioreaua lui o să-şi aranjeze groapa şi lasă ceva pentru cele trebuincioase atunci.

Dacă are drum lung până acasă?

Nu, nu mult, acolea, după deal, vreun ceas-două de mers cu picioru’. Până la plecare, omul mai bagă în raniţă un kil de zahăr, o halviţă pentru bătrână, un piaptăn de os şi o lanternă.

112 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Urmaşul lui Horea Lângă gardul din marginea târgului, mai spre apă, ţine de dârlogi un cal roşcat cu coamă gălbioară, un moţ între două vârste. E stră-străstrănepotul lui Horea. (Nu ştiu câţi de „stră” să pun, nici el nu ştie) Iosif Todea a moştenit pământurile şi pădurile şi căşile lui, în curtea aceea locuieşte şi acum, casa lui Horea fiind în curte cu a lui. O mai deschide la vizitatori, când are timp.

Acum a venit cu caii, are patru, dar Blondu îi e mai drag ca toţi. „E deştept, nu tot calu’ înţelege ce-i spui, da’ Blondu e deştept ca omu’, numa’ nu vorbeşte, da’ ştie tot! Merg cu el la pădure, îi spun: faţa sus, şi Blondu ridică faţa şi salută oamenii cu care ne întâlnim, îi spun la trap, trap e, nu încurcă niciodată comenzile. Poate

că s-o învăţat cu mine, cu vorba mea, că-l bat la cap cât suntem plecaţi, îi spun tot felu’ de lucruri ce-mi trec prin minte”. L-ar da şi nu l-ar da. Aşa că cere patruzeci, parcă ar avea un gând ascuns: poate aşa nu i-l ia nimeni.

Cum e viaţa? „Frumoasă, mie îmi place! Am fost zece fraţi la părinţi, ei au plecat cu ai mei ăi bătrâni cu tot, în Banat. M-au luat şi pe mine. Da n-am putut sta, nici două săptămâni că a dat o boală în mine, nu puteam bea nici apă! Nu-mi plăcea apa lor clocită de la şes, m-a lovit o durere de stomac, făcusem oarece. Am venit acasă, la Fericet, unde v-am spus, în comuna Horea, la căşile noastre. Am întrebat o femeie ce să fac cu durerea mea şi mi-a zis să mănânc mâzgă de pe copac şi aşa am făcut. N-au trecut câteva zile şi gata, mi-a trecut cu mâzga aia!

Uite aşa, o iei de pe copac umedă, dimineaţa, când e rouă şi o mănânci pe stomacul gol.”

Iosif Todea are soţie şi trei fete, măritate toate, la casele lor, tot în Horea. Acum nu mai ştie câţi ani în urmă l-a lovit o paralizie, doctorii i-au zis accident. A rămas ţintuit la pat o grămadă de vreme. Nu putea mişca o mână şi un picior. Dar într-o zi şi-a zis că n-o rămâne în pat şi s-a ridicat.

A ieşit în curte, a tras aer în piept şi, cu o bâtă în care se sprijină şi acum, a pornit la treabă. Mâna i-a rămas cam moale, o ţine mai trasă pe haină în sus, parcă să nu se vadă, piciorul îl ascultă cât să meargă şi să se poată urca în căruţă. Vine de la 40 de kilometri de târg şi, dacă vinde un cal, doi, e mulţumit. „Cum eram mai demult şi cum suntem acum? Apăi, diferenţa e că eram mai veseli. Eu nu ţin minte să

REPORTAJ

n Şlaifărul tocitorului a ieşit la târg să ascută briceagele

fi suferit de ceva! Aveam de toate, ne iubeam, eram totuna. Acum oamenii nu se mai iubesc, şi copiii merg pe cărări separate la şcoală, cu capetele în jos, nu vorbesc unii cu alţii! Noi nu eram aşa, mergeam cârd, toţi pe un drum şi ne veseleam împreună!

Acum au telefoane, televizoare şi nu mai vorbesc unii cu alţii! Eu nu mă uit la televizor, mă interesează doar vremea!”

Se aşază mai bine în baston, pe mâna bună şi-şi aduce aminte cum i-a născut femeia lui primul copil: „Am furat-o de la părinţi, că mi-o plăcut tare de ea. Pe la noi, aici, oamenii se iau de drag sau nu se mai iau! Am dus-o acasă şi la 17 ani a rămas grea.

Când au început durerile, eram numai eu cu ea în căsuţa din sus, pe deal. Ce să fac, am luat nişte crăci de brad, leam unit cu o pătură şi am pus-o pe ele, şi aşa am tras-o până jos, pe munte, la ai mei, la ceailaltă casă. Dar când am ajuns jos, femeia mea născuse deja, era gata, şi pruncu era pe crăcile de brad!”

Se uită în zare, aproape că e amiaza, ar trebui să plece spre casă, acolo „unde o căzut avionu”. Blondu ridică şi el capul, atent la gândul stăpânului.

iar marfa şi-au răzimat-o cu grijă de balustrada din tablă. Trec oameni şi maşini, se şterg de ei. Prăfăraia drumului se pune pe lingurile albe de brad, ca neaua. Un ciopor de copii se opreşte la fluiere. Iau câteva şi pe motiv că le încearcă suflă şi suflă şi se uită unul la altul, e limpede că le place. După ce-şi fac pofta, recunosc că ei sunt muzicanţi de acasă, cântă şi la taragot. Nicodim Cârşa din Poiana Vadului dă fluierul cu 10 lei. A vândut unul singur, de azi dimineaţă.

Moţul bun, la o margine de drum În târgul din oraş e încă forfotă.

A ieşit şi tocilarul cu şlaifărul lui cu roată, la ascuţit cuţite, bricege, topoare. Are maşinăria de la străbunicu-su. Nu vrea să-şi spună numele, „e neinteresant pentru restul lumii!” . Ia doi lei de cuţitul ascuţit şi mai scoate cu ocazia asta maşina cu roată din casă, să o vadă târgul.

Văsarii cu linguri, fluiere, umeraşe, cobiliţe stau lipiţi de zidul podului,

113 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

De ce stau ei, lemnarii, pe marginea drumului? Pentru că piaţa e ocupată cu zarzavaturi şi florăraie, cu marfă de magazin, lighene de tablă, bidoane de plastic, lanţuri şi roabe. Iar locul în piaţă costă, acum nu mai e la liber, piaţa e privată. Lângă tomberonul de gunoi, o instalaţie de lemn cu patru picioare ca o broască ţestoasă îşi

aşteaptă curioşii. Este o invenţie locală pentru presat telemeaua. Pe măsuţă, tot în dosul acela, un moţ vinde slană afumată, de casă. Carnetul lor de moţi, dat pe vremea lui Ciorbea, nu-i mai ajută deloc, ar fi liberi să vândă fără plată, dar în spaţii publice nu în pieţele care acum au devenit private. Aşa că moţii se aşază cu marfa lor mai pe la margini, prin colţuri, de unde nu-i alungă nimeni.

Singurătatea, ca o formă de fericire Doamna Ileana are patru vaci, trei porci, găini, un bărbat, un fecior în casă, neînsurat, doi băieţi prin lume şi o fată la Alba. Dar ea, Ileana lui Pătruşel, aici s-a născut, aici e şi acum.

Are o vorbă repede, sănătoasă. Şi acum este o femeie frumoasă. Casele îi sunt curate ca lacrima, trei într-o ogradă, pe partea de vest a Arieşului Mic într-un cătun din comuna Avram Iancu. Ştie tot ce se întâmplă în lume, dar lumea largă n-o ispiteşte.

Aici e fericită. Stăm la o cafea într-o bucătărie modernă, cu apă curentă, gresie şi maşină de spălat. Ca la oraş. În colţ picură zerul din săculeţul cu brânză într-o cofă de lemn. Dă perdeluţa de la bucătărie la o parte şi se uită pe fereastră. „Primăvara, când te uiţi pe câmpuri, în jos, spre apă, sus la pădure, spre Muntele Mare , spre Biharia, şi vezi totul scăldat în soare, auzi cucu şi pasările cântând, îţi vine aşa o poftă de muncă, de viaţă, ceva nemaipomenit! Ai o forţă în tine că poţi răsturna munţii!”

De ce sunt moţii scumpi la vorbă? „Pentru că au fost trădaţi. Au fost minţiţi de toată lumea, nu mai au încredere! Eu am trăit în timpul 

REPORTAJ

114 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

REPORTAJ

n Maria Fiţ are 84 de ani şi trăieşte singură. De doi ani nu mai are vacă. Dar şi acum ia câteodată găleata cu mâncare şi se duce la grajd. Intră şi se uită uimită: cum, eu nu mai am vacă? I se pare de neînchipuit.

comuniştilor şi despre ei pot să vă spun, dar tata se plângea de ăi de dinainte şi bunicu de cei şi mai de demult! Ţin minte cum plecam după pâine. Aveam copiii mici şi nu aveam ce să le dau, nici făină nu aveam de unde să cumpărăm, era pe porţie. Dar luam autobuzul, Foamea îi zicea, şi plecam la Deva. Ne aşezam la coadă, la Alimentara, primeam două franzele, le plăteam şi treceam după colţ, într-o ascunzătoare unde lăsasem sacii, le puneam în ei şi ne întorceam la coadă.

Mai luam două franzele, le duceam la saci şi tot aşa până le umpleam, că trebuia să ne ajungă o săptămână. Mă simţeam umilită, cum să mă ascund ca o hoaţă, când noi munceam şi dădeam cotă din munca noastră la stat? Noi dădeam ouă, lapte, şapte sute de litri pe cap de vacă, porci, fân! Eram slugile statului şi statul ne ţinea la coadă după o franzelă pe care trebuia să o ascund! La revoluţie am visat aşa: ooo, ce bine o să fie! O să facem aici o făbricuţă de lapte, una de mobilă, un abator şi noi o să creştem animale şi o să culegem fructe şi bărbaţii noştri, tâmplari de meserie, vor face mobilă şi copiii noştri or lucra aici ca ingineri şi contabili şi vor trimite carne, lapte, brânză, gemuri peste tot în ţară şi vom trăi cu toţii ca în rai! Dar n-a fost aşa!

N-a fost! Am gătat cu visul meu, în doitrei ani l-am uitat! Am luat cu bărbatu’ meu vasele ce le făcea cu mâinile lui, tocitori, cobiliţe, doniţe, le puneam în remorcă şi porneam prin ţară. Am fost în târguri, numai picioarele mele ştiu pe unde! Dădeam vasele şi luam bucate, făină, grâu, dar făceam şi bănuţi cât să ţinem copiii la şcoli. Mi-a plăcut! Vedeam locuri şi oameni, dar tot mai bine era acasă la noi, când mă 115 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Găina, Cloşca şi câteva secrete

Nu, nu mi-e frică de animale şi în general, moţilor nu le e frică de animale, mai frică le e de oameni!”, Pătru Fiţ, moţ din Avram Iancu

întorceam de pe ţară, respiram aer de munte şi beam apă de pe stâncă, parcă înviam!”

Soţul doamnei Ileana, Pătru Fiţ, a lucrat la mina de uraniu de pe Biharia, 15 ani. Apoi, când mina s-a închis, a fost pensionat şi lăsat acasă. S-a apucat de vase din lemn, că ştia să le facă de la părinţii lui. A mai făcut o casă în curte, a crescut vite, le-a vândut, a făcut ţuică de prune, brânză, le-a vândut. A trăit. A avut noroc şi cu nevasta, a nimerit-o bine. De la câteva case mai încolo. „Muierea e cheia căşii la moţi! Fără ea, mori!”, spune domn Pătru când ea nu-l aude.

Spre seară, la masă, domn' Pătru ne povesteşte cum s-a întâlnit cu ursul.

O dată cu unu’ mic, a trecut calea şi a mers mai departe, nici nu s-a uitat la el, apoi, într-o seară când s-a oprit să rupă nişte urzici pentru porci, cum era sub un dâmb, a ridicat ochii şi ursu’ drept în faţa lui! Mare cât o namilă. „I-am zis, «Ce faci Domn Martin?»

Nu m-a băgat în seamă, s-a întors cu spatele şi a plecat mai departe. Nu, nu mi-e frică de animale şi în general, moţilor nu le e frică de animale, mai frică le e de oameni!”

În sobă duduie focul, din lemnul de brad ies scântei în lumina lunii care intră fuioare, pe fereastră. De ce le e frică oamenilor de oameni? „Pentru că ei aduc răul, aşa cred moţii”, mă lămureşte învăţătorul. Şi aflu într-o seară de sfârşit de iarnă, povestea Muntelui Găina. „Se făcea că acolo sus, în zare, uite, unde e şaua aia întunecată, trăia o găină cu ouă de aur. Ea se transforma din când în când în zână şi le dăruia oamenilor aflaţi în nevoi câte un ou de aur. Şi oamenii ieşeau la liman. Tot ea le dădea tinerilor îndrăgostiţi câte un ou de-al ei ca să pornească în viaţă. Era o Zână bună, pe care puteai să te bizui.

Dar se spunea, şi toţi moţii ştiau asta, că dacă te lăcomeşti şi o cauţi să-i iei toate ouăle, se supără. După o vreme în care oamenii şi Găina cu ouă de aur din Munţii lor trăiau în mare îngăduinţă, nişte străini de departe au aflat secretul. Şi cu ajutorul unor localnici mai slabi de înger au furat ouăle de sub găina muntelui. Atunci, găina supărată şi-a luat zborul şi a plecat dincolo, la Roşia Montană. De atunci, nu mai este aur pe Munte, dar i s-a spus Muntele Găina. A rămas obiceiul de a se întâlni acolo toată suflarea moţească, în cea mai lungă zi a lunii iulie, duminica de dinaintea Sfântului Ilie. Acolo o aşteaptă să se întoarcă cu ouăle ei. Aşa se spune... e o legendă.”

Acolo, pe Muntele Găina, bărbaţii aveau misiunea lor, secretă. Seara, la lumina focurilor, discutau planurile de luptă, luau decizii, hotărau ce aveau de făcut peste vară. Se spune că şi porecla lui Cloşca de aici venea, de la faptul că pe Muntele Găina îi aduna pe moţi 

REPORTAJ

n Doamna Ileana şi buciumul ei într-o zi de primăvară, pe muntele din spatele casei

şi hotărau ce trebuie să facă. Era ca un cod de luptă.

Acum, Găina de aur e la Roşia. Înţeleg ce vrea să-mi spună legenda învăţătorului. Dacă vine cineva, vreun străin lacom să-i ia toate ouăle de aur, poate pleacă şi de acolo. Şi notiţele pe care mi le lasă, găsesc „Proclamaţia de la Câmpeni”, din 19 octombrie 2013, unde s-au adunat peste 2.000 de moţi să ceară încetarea planurilor de exploatare de la Roşia Montană.

Alături de ei n-au fost nici primarii Munţilor, nici politicienii.

Umbra prezicătorului Dimineaţa la munte e răcoare, ba chiar de-a dreptul frig. Soarele se ridică, dar nu încălzeşte, e şăgalnic, de aia se zice, „la răsărit moare ţiganul”! Învăţătorul e gata să plece pe jos la şcoală, are de mers pe cărare vreo doitrei kilometri. Mult mai puţin decât altădată când mergea sus pe Plai sau la Bădăi! Paisprezece ani a urcat şi coborât muntele! Acum nu mai sunt şcoli acolo, nu mai sunt nici oameni.

Pe Plai stă Alexandru Rocotea care are 95 de ani şi un Gomornic scris cu „potcoave” în care citeşte viitorul. Iar mai sus, la Bădăi, Traian lemnarul cu părinţii şi dincolo de el, sus de tot, la ultima casă, doi bătrâni singuri.

Pornim pieptiş pe munte spre 116 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Biharia, să-i cunoaştem pe ultimii oameni care mai stau cu cerul pe umeri. Pe bătrânul Alexandru nu-l găsim. Casa lui e închisă cu lacăt, unii spun că ar fi la fiică-sa. Dar se întoarce el într-o vreme, că nu poate trăi în altă parte. Urcă şi coboară muntele când vrea el, se împuterniceşte cu un rom de la prăvălie, pune raniţa cu pâine în spate şi urcă muntele. Alţii spun că l-au văzut ultima dată vorbind în dodii: „Nu ştii dacă glumeşte sau vorbeşte serios, dar a zis că se duce pe Muntele Găina să-şi ia caii acasă.

Altcineva a spus că ar fi vrut să mai vadă o dată Găina înainte să moară, că ştie în capul lui că nu mai are cai!

Poate aşa vrea el să se ducă, singur, de pe Găina”. Alexandru Racotea apare şi dispare din poveştile lor ca o fantomă gârbovită, care ştie mai multe decât toţi şi umblă pe munţi fără vreo greutate. Ştie şi cum a fost pe vremea Iancului şi în războiul în care a fost şi cum va fi lumea de aici încolo. Dar acum casa lui e închisă cu lacăt, semn că nu e de bine.

Drumul primarului Te ridici pe munte odată cu soarele şi ochiul îţi alunecă pe spinările cafenii, calde, ale muntelui îmbunat.

Nu poţi merge pe drumul de tractor, făcut de primar în anii din urmă, că-i

plin de hârtoape şi noroi, nu-ţi poţi dezlipi picioarele din huma lipicioasă.

Dar cauţi alte cărări, mai scurse.

Pe plai vedem o cruce de lut, vopsită albăstriu. Se spune că moţii îşi sapă o groapă în grădină, de toamna.

Dacă o fi să li se întâmple ceva, să nu rămână neîngropaţi, că drumul spre cimitir e greu prin omăt, iar pământul va fi fiind îngheţat tun.

Constantin stă rezemat de gard şi suduie drumul şi pe cei care duc lemne cu camioanele: „Or făcut hârtoapele astea ca să care lemne pentru patroni, trec camioanele zi şi noapte, da au zis că-l fac pentru noi! Care noi, că nu putem mişca picioru prin noroiul lui, trebuie să ocolim pe câmpuri cu iarbă ca să răzbim. Dar l-au trecut în contul nostru!”

Moţii nu vorbesc despre păduri, nici despre primari, nici despre pădurari. Evită întrebările. Trebuie să fie unul „mai dus de-acasă” ca să-l ia gura pe dinainte. A intrat o frică în ei, aşa cum era pe vremea stăpânirii străine. Îţi şoptesc doar între patru ochi şi cu promisiunea că nu vei spune nimic despre noua ciocoime. Pădurarii, patronii, cum le spun ei, primarii şi vreo doi-trei şmecheri locali formează noua burghezie a munţilor. Se văd de departe: au case portocalii, cu etaj, maşini tari, tractoare, bec în poartă,

REPORTAJ

n Din Munţii Apuseni, primele care au plecat au fost femeile, acum bărbaţii duc şi povara singurătăţii

telefon mobil şi un fel superior de a trata lumea. Copiii lor sunt bine plasaţi în marile oraşe.

Deasupra lumii Pe Traian Bădău îl găsim în atelier cu tatăl lui. Şlefuiesc nişte căniţe de brad. Hârşc, hârşc, trag cu un cuţit ondulat peste carnea albă a lemnului.

După ce le închearbă ca lumea, le smălţuiesc cu flori din cui ars şi apoi le vând prin târguri. Se bea apă din ele şi miroase a aer curat, a brad şi-a munte.

Râde şi povesteşte bucuros de oaspeţi.

De la începutul iernii n-a mai urcat nimeni până la el. Vara vin, dar cum e acum, nu! Astă vară au fost nişte tineri nemţi, vrei 16, cu profesorii lor. Şi-au pus corturile pe poiană şi veneau câte unu, câte doi la el în atelier, să înveţe meserie. Unora le mergeau mâinile ca lui, dar alţii nu reuşeau nici să ţină cuţitul ca lumea. În magazia pentru „lucrături”, care e făcută din bârne anume şi acoperită cu şindrilă, ca să se aerisească şi să nu facă niscaiva condens, pusă în bătaia vântului, are şi doniţe mai mari, la 6-7 litri şi tulnice, mici şi mari. Le taie vara din anume brad, de pe stânci, doar de el ştiut, iarna le şlefuieşte, le leagă cu jneapăn şi le decorează cu ţinte înflorate. Apoi, mama lui, Cornelia, le găureşte cu fierul încins, îl răsuceşte 117 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Spaţiul şi timpul pentru moţi se măsoară mai strâmt, mai iute, altfel li s-ar speria gândul că vecinul lor e peste muntele din faţă, preţ de un ceas de mers. bine în miezul lemnului. Lemnul tulnicului miroase dumnezeieşte şi-ţi lasă un gust dulce-aromat pe buze.

Este felul lui de a te vrăji. Traian şi părinţii lui bătrâni sunt ultimii de pe partea asta de munte care mai fac tulnice.

Tulnicul are întotdeauna semnal Tulnicul nu e un instrument muzical, aşa cum am crede. A fost inventat pentru ca moţii să se cheme cu el, dintr-un vârf în altul de munte. Din tulnic se anunţa moartea cuiva, chemarea unor rude în vizită, pierderea vitelor, un incendiu sau îşi chemau fetele drăguţul la întâlnire.

Femeile foloseau de obicei tulnicele, pentru că ele rămâneau acasă şi aveau nevoie să dea semnalele de primejdie.

Moţii folosesc tulnicul şi acum, pentru

că-n Munţii Apuseni telefoanele mobile nu au semnal. Primăria promite o antenă Orange, pe Găina, dar abia la vară. Până atunci, cei rătăciţi pot urma sunetul tulnicului şi aşa ies la limanul pădurii. Chiar şi în cazul accidentului aviatic, spun sătenii, se putea folosi sunetul puternic al tulnicului care ar fi ajuns de oriunde la medici, pentru ca apoi, ei să poată spune, prin telefon, din ce parte îl aud.

Dacă întrebi un moţ unde stă alt moţ, o să-ţi spună „colea, după deal, ajungi minteni!” Dar sigur nu vrei să ştii ce înseamnă „colea”! Spaţiul şi timpul pentru ei se măsoară mai strâmt, mai iute, altfel li s-ar speria gândul că vecinul lor e peste muntele din faţă, preţ de un ceas de mers în sus. Ajungem târziu la ultima casă locuită de pe Bădăi. Sub noi se întind acum văile şi coamele Munţilor Apuseni, ca nişte elefanţi adormiţi.

Vântul şuieră lung, îţi intră în suflet ca un spin. Elena Avram se apropie încet, pe cărare, cu două bidoane de apă. Are 78 de ani şi moşul ei 80. Cară apă „de colea, de la izvor, nu departe”.

Dar oricât te-ai uita după el, nu-l vezi.

Pe prispa casei are o farfurie cu mere, alături un ştergar cu tăiţei galbeni, aurii, mirosind a ou şi grâu. Are un singur băiat, la Câmpeni. Vine şi le mai aduce câte ceva, dar şi moşul 

REPORTAJ

Într-o duminică, după ziua aceea de târg, peste 125 de protestatari atât localnici din Câmpeni, cât şi din alte localităţi din zona Munţilor Apuseni s-au adunat în centrului oraşului, iar apoi au pornit într-un marş pe străzi scandând lozinci precum „Uniţi salvăm Munţii Apuseni”, „Moţii nu vor cianură” sau „Salvaţi Roşia Montană! Salvaţi Munţii Apuseni!”, au transmis agenţiile de ştiri.

Protestatarii au purtat steaguri tricolore, pancarte cu mesaje împotriva proiectului minier, dar şi afişe cu portretele lui Avram Iancu şi Horea. Oamenii au spus că au ieşit în stradă pentru a susţine că Munţii Apuseni se pot dezvolta şi prin soluţii economice alternative precum turismul, prelucrarea lemnului sau creşterea animalelor, iar proiectul de la Roşia Montană ar distruge aceste activităţi economice şi mici afaceri. De asemenea în cadrul acţiunii participanţii au strâns semnături pentru susţinerea includerii localităţii Roşia Montană în patrimoniul UNESCO. Protestul a durat peste două ore, acţiunea fiind autorizată şi monitorizată de Jandarmeria Alba.

118 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

REPORTAJ

Munţii de prin alte părţi

n Traian Bădău în atelierul lui de la cota 1.400

ei poate. „Acum e la prăvălie, acolea, aproape, trebuie să vină de amu”.

Elena Avram, ca şi Cornelia, Ileana sau Leontina, ca şi Traian sau Emil, învăţătorul, au ochii albaştri-verzui, părul cânepiu şi obrazul înflorit de vânt. De ce stau aici? Pentru că aici s-au născut, aici aşteaptă fiecare vară.

Una după alta, cu florile şi bunătăţile ei. Iarna e doar un răgaz de aşteptat vara. Când erau mici, mergeau la şcoală iarna cu schiurile, la apă sau la animale, tot cu schiurile, iar bărbaţii lor cu schiurile porneau la lucru, la mină, pe Biharia.

Pe drumeagul un pic zvântat de vânt, spre apus, vine şi Aurel Avram, bătrânul. Are o raniţă de pânză kaki în spate, ca de armată. Vreo 12-15 kile greutate. Are acolo făină, ulei, zahăr...

Vine de jos, din sat, de acolo de unde ei spun că este atât de aproape că aud câteodată clopotele bisericii. Şi-n fiecare duminică coboară muntele la slujbă şi-l urcă iar, cu rugăciunile în gând.

Pe uşa grajdului şi-a scris numele şi anul în care l-a încherbat. Dacă o fi să nu mai fie nimic după el, măcar să se vadă cine a trăit pe aici.

Doamna Ileana spune, dar a spus şi Alixandru din „Gomornicul cu potcoave”, când în iarna asta s-a înroşit cerul ca flacăra, pe tot cuprinsul 119 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

lui, de s-au speriat şi paserile, că se va întâmpla ceva, se pregăteşte ceva în ţară. S-a mai văzut atâta cer sângeriu doar înainte de revoluţie!

Duşmanul s-a mutat în palatul din sat În comuna lui Avram Iancu din Munţii Apuseni nu este nicio pensiune, nicio cabană, niciun loc de popas pentru turişti. Niciun mijloc de transport spre vârfurile munţilor.

Are 33 de sate răsfirate, vreo 1.600 de moţi şi niciun ungur printre ei. A fost unul pe la 1902, dar s-a pierdut urma lui. Dacă-l întrebi pe primar de ce, îţi răspunde scurt: poate nu le-a plăcut, străinilor nu le place la noi, că-i greu! Clădirea primăriei este un imens palat portocaliu, plin de gresie şi marmură, cu mochete şi fotolii de piele, iluminată din toate unghiurile, toată noaptea. Despre strategia de dezvoltarea a comunei pentru 2014-2020 la care se lucrează acum, primarul Sandu Heler spune că nu are încă nicio idee.

Dacă le spui moţilor că stau pe un munte de comori, se uită lung la tine: sigur, ştiu şi ei asta, dar comorile n-au fost niciodată ale lor! Iar când ajungi să pomeneşti de viitor, moţii îţi răspund enigmatic: „Dacă ar mai fi un Avrămuţ acum!” 

România nu este o ţară mică şi nici uniformă ca relief, ar putea avea beneficii multiple exploatând avantajele naturale. Dar se întâmplă exact invers, avantajele devin handicapuri.

Sinteza vă prezintă un exemplu de bune practici comunitare dintr-o altă parte a continentului.

Austria montană într-un ghid turistic on-line este promovată astfel: „O ţară alpină în care oriunde te-ai afla, nu eşti departe de munţi. O vastă reţea de cărări prin munţi, aproape 40.000 km, transport pe cablu şi sute de cabane montane sunt administrate de diverse asociaţii alpine care pot oferi şi ghizi sau servicii de transport al bagajelor. În aerul proaspăt al munţilor, niciun drum nu e prea greu, mai ales când ştii că din vârful muntelui vei vedea o panoramă senzaţională, iar o cabană veselă şi primitoare te aşteaptă cu cea mai gustoasă mâncare din lume, cu o halbă cu bere rece pe care trebuie să o ciocneşti spunând Grüss Gott şi cu un inegalabil ştrudel cu mere şi frişcă. Se fac drumeţii pe jos, cu bicicleta, motocicleta şi cu calul, sau se pluteşte deasupra văilor cu deltaplanul, cu planorul, cu balonul cu aer cald sau cu orice altceva ce te poate ţine în aer pentru a admira măreţia Alpilor. Sezonul turistic durează practic tot anul, dar turismul de vară aduce profituri chiar mai mari decât cel de schi, iar cea mai aglomerată perioadă a verii este din iunie până în luna august, când sunt şi cele mai multe evenimente culturale, festivaluri şi târguri săteşti".

REPORTAJ

Moţii şi ţopii n Casa în care s-a născut Avram Iancu, acum muzeu în comuna cu acelaşi nume

S

tudii istorice interbelice s-au ocupat îndelung de originea moţilor sau ţopilor, care au fost identificaţi ca fiind urmaşii direcţi ai dacilor şi ai colonilor romani, aduşi de împăratul Traian în urma ocupării Daciei în anul 105 după Christos, în scopul de a o coloniza şi de a putea munci şi exploata cu braţele lor minele de aur din fosta ţară a lui Decebal.

Numirea de moţi, spune un studiu al lui I. R. Abrudeanu, vine de la „chica antică, moţul de păr, pe care îl purtau bărbaţii şi care era un obiceiu dac, uzitat până în a doua jumătate a secolului trecut în ţara Moţilor”.

Denumirea de ţopi pare a deriva din cuvântul german Zopf, care înseamnă tot chică. Povestea spune că funcţionarii austrieci de pe vremuri îi dispreţuiau pe moţi şi îi numeau Zopfiger Walach („Valah cu chică”), s-a perpetuat astfel porecla de ţop.

Mai demult, moţii purtau numele de ţopi după teritoriul pe care îl locuiau – dintre Mureş şi muntele Bihariei – şi care se numea Terra Tzopus. În fruntea acestui teritoriu, adică ţinutul Munţilor Apuseni ai Transilvaniei, se afla un voievod român, care numai pe la începutul veacului XV şi-a pierdut neatârnarea faţă de regii Ungariei. Denumirea de ţopi se întâlneşte şi în descrierea 120 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Ardealului făcută de împăratul bizantin Constantin Porfirogenitul (anul 912-959), care în veacul al X-lea le zicea Tzopon.

Ovidiu Densuşianu credea că moţii ar fi de origină alană, deoarece Alanii au năvălit în Ardeal prin veacul al cincilea şi n-au lăsat nicio urmă evidentă în presupuşii lor continuatori de azi.

Vasile Glodariu susţinea cum că moţii ar fi de origine celtică.

Răposatul profesor îşi întemeia această convingere pe simpla denumire a satului Albac (în care s-a născut Horia), care ar fi cuvânt celtic, căci o localitate cu o denumire identică se găseşte şi în Scoţia, ai cărei locuitori ar fi, după unii istorici, rămăşiţe de ale vechilor celţi.

Această teorie era împărtăşită de altfel şi de I. Guiart, profesor francez la Universitatea din Cluj în perioada interbelică, acesta afirmând că originea francezilor şi românilor este una şi aceeaşi, adică celto-galică, putând fi consideraţi şi unii, şi alţii drept celţi romanizaţi.

Vasile Pârvan confirma şi el teoria în Getica: „În momentul când Romanii luau definitiv la Dunăre rolul civilizator al Celţilor, supunându-i şi pe aceştia, din Gallia şi până la gurile Dunării, formelor de viaţă romane, Dacia era perfect pregătită să devie şi ea romană. ”

Profesorul Tache Papahagi, în studiul intitulat „Cercetări în Munţii Apuseni”, spune că: „raportând această frântură etnică daco-romană, adică Moţii, la întregul românism, prima şi cea mai importantă constatare pe care o putem face este că Moţul reprezintă o entitate aparte, caracteristică şi care nu prezintă asemănare frapantă cu nici o altă ramură românească decât numai cu Istro-Românii. Chiar din prima călătorie făcută în Munţii Apuseni, tipul Moţului mi-a reamintit pe cel al Istro-Românilor, pe cari i-am vizitat în 1919. La această asemănare vine să coroboreze şi laturea linguistică şi anume rotacismul”.

Singurele populaţii de origine romană cu această particularitate lingvistică a rotacismului, care consistă între multe alte schimbări şi reguli fonetice în înlocuirea consonantei „n” prin „r”, sunt moţii şi românii istrieni de pe coasta Dalmaţiei, dintre Fiume şi gara Sf. Peter (câteva sate de la poalele muntelui Magiore). Această particularitate lingvistică se întâlneşte, la moţi, numai în comunele situate pe văile Arieşul Mare şi Arieşul Mic, din sus de Câmpeni.

Ruxandra Hurezean Foto: Vakárcs Lorand

n

Ambasadorul unei Românii geniale

Când citeşti cv-ul de 10 pagini al lui Ionuţ Budişteanu, „geniul informaticii din Hackerville, Râmnicu-Vâlcea”, ai impresia că e vorba despre un savant bătrân care şi-a dedicat viaţa studiului. Ei bine, Ionuţ nu are decât 20 de ani, dar a crescut într-un an, asemenea lui Făt-Frumos din Lacrimă – un basm pe care nu l-a citit – cât alţii în 10. În poveştile copilăriei sale, hackerii sunt buni dacă au pălărie albă, roboţii învaţă ce înseamnă emoţia, iar maşinile transformă lumea într-un loc mai bun. Fără niciun dram de ficţiune. de Elena Nicolae 121 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Destine

D

acă e să alegi doar unul dintre lucrurile care-l definesc pe Ionuţ Budişteanu nu prea ştii la ce să te opreşti: la cele peste 20 de competiţii internaţionale, la care a câştigat, de regulă, marele premiu, inclusiv unul care i-a adus 75.000 de dolari de la Intel? La ambiţioasele sale proiecte care-şi propun să facă lumea un loc mai bun pentru oameni – a conceput un program care-i ajută pe nevăzători să distingă obiecte cu ajutorul limbii şi un dispozitiv de 4.000 de euro care, odată instalat pe maşini, elimină aproape orice risc de accident rutier?

La ofertele pe care le-a primit – şi le-a refuzat – pe când era doar în clasa a IX-a, de a urma cursurile Universităţii din San Francisco sau de a lucra ca programator la Google Elveţia? Sau, poate, la faptul că anul trecut revista Time l-a inclus în lista celor mai influenţi adolescenţi din lume? Când vorbeşte despre succesele şi realizările sale, Ionuţ foloseşte următoarea ordine: am militat împotriva hackingului; am demonstrat că în România există o mulţime de adolescenţi şi tineri studioşi; am încercat să promovez şcoala mea din Râmicu-Vâlcea şi sistemul de educaţie din România; am creat multe lucruri utile, invenţii în beneficiul oamenilor.

Cea mai frumoasă zi La vârsta la care alţi copii primeau ursuleţi de pluş şi „Nu te supăra frate!”, adică pe la trei ani, Ionuţ Budişteanu a primit un calculator. Un Pentium 386.

Nu erau prea multe asemenea „jucării” în Râmnicu-Vâlcea, aşa că Ionuţ a fost nevoit să descopere singur cum funcţionează. A început cu jocurile.

De la trei ani până în clasa a III-a a jucat peste 1.300 de jocuri, după cum i-a mărturist Eugeniei Vodă, care l-a invitat la emisiunea „Profesioniştii”, de la televiziunea publică, pe când era în clasa a XII-a. De foarte multe ori se trezea dimineaţa cu un enter şi alte câteva litere imprimate pe frunte, pentru că adormea cu capul pe tastatură. Părinţii săi – mama inginer în chimie şi tatăl specialist în electromecanică – l-au lăsat să-şi vadă de treabă, bucuroşi că nu face năzbâtii, ca alţi copii de-o seamă. Aşa a ajuns să-i fie mai familiar computerul decât oamenii, lucru care nu s-a schimbat prea tare nici după ce a început să meargă la şcoală. „Nu prea ies din casă.

122 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

DEST INE

În faţa blocului am ieşit la joacă ultima oară la nouă ani. Sunt locuri frumoase la noi, de exemplu parcul Zăvoi. Dar eu n-am fost acolo decât de vreo două ori, în clasa I sau a II-a”, i-a mărturisit el Eugeniei Vodă. Şi tot cam pe atunci a citit şi ultima carte de beletristică – „Apolodor”, de Gellu Naum. Nu vede un dezavantaj în faptul că n-a citit basme, poveşti nemuritoare sau autori celebri: „citesc cărţi de specialitate, studii care mă ajută în ceea ce vreau să fac”, spune el.

Ionuţ a început să participe la concursuri naţionale de informatică din gimnaziu. Acumula informaţii mai rapid decât alţi colegi şi inventa programe pe bandă rulantă, ajutat de lucrări academice de informatică, tratate sau alte asemenea lucruri complet neinteresante pentru copiii de vârsta lui, pe care le studia singur, acasă.

Spre surprinderea mea, eu am fost foarte mediatizat în România. Îmi doresc ca media să-i promoveze şi pe ceilalţi tineri deosebiţi care fac performanţă în diverse domenii ştiinţifice. Am ales drumul studiilor superioare în România, un drum plin de bucurii, satisfacţii şi reuşite, dar în acelaşi timp cred că drumul cel mai bun”

În clasa a IX-a a participat pentru prima dată la un concurs în Statele Unite ale Americii, unde a câştigat premiul I din partea Association for Computing Machinery (ACM), cea mai mare asociaţie ştiinţifică şi academică din domeniul informaticii. Era cel mai tânăr dintre cei 12 concurenţi premiaţi atunci şi singurul care nu avea, încă, o carieră academică în cercetare. Între timp s-a obişnuit să fie juniorul concursurilor la care participa, mai ales în clasa a IX-a sau a X-a, când toţi ceilalţi erau în clasa a XII-a.

Totuşi, în clasa a XII-a a trăit cel mai frumos moment din viaţa sa de până acum, atunci când a câştigat marele premiu de 75.000 de euro international Science and Engineering Fair (ISEF), organizat de compania Intel în Arizona, SUA, pentru dezvoltarea proiectului maşinii autonome. (www. youtube.com/watch?v=NJfmvetIszY).

S-a simit ca un rockstar şi a urcat pe scenă cu tricolorul României, pe care l-a ţinut strâns în mâini, ca şi cum s-ar fi sprijinit în el.

Ce face un tânăr cu 75.000 de dolari Ionuţ Budişteanu este acum student la Facultatea de Matematică şi Informatică a Universităţii Bucureşti. Deşi ar fi putut alege orice altă universitate din lume, a preferat să rămână acasă. S-a născut pe 1 decembrie, de Ziua Naţională a României şi vede în asta un simbol.

După fiecare reuşită este mândru că se vorbeşte despre România în presa străină. „Proud to be Romanian” a scris el într-una din primele postări ale sale pe facebook de anul acesta, din 27 ianuarie, la o poză făcută în Phoenix, Statele Unite, la Târgul Internaţional de Ştiinţă şi Inginerie Intel 2014. Cu doar câteva zile înainte de asta, între mai multe poze de la Conferinţa Europeană inGenious, Bruxelles: „Spre 2020: Priorităţi pentru Educaţie STEM(Science Technology Engineering and Mathematics) şi cariere în Europa”, Ionuţ a strecurat un citat sugestiv: „Nu vom fi niciodată destul de recunoscători faţă de pământul care ne-a dat totul — Constantin Brâncuși. Foarte frumos, ce credeţi?”, a întrebat el. „Spre surprinderea mea, eu am fost foarte mediatizat în România. Îmi doresc că media să-i promoveze şi pe ceilalţi tineri deosebiţi care fac performanţă în diverse domenii ştiinţifice. Tot

DEST INE

 La vârsta la care alţi copii primeau ursuleţi de pluş, Ionuţ Budişteanu a primit un calculator

timpul am încercat să promovez cartea - şcoala, educaţia şi performanţa. Nu mi-am dorit nimic mai mult vreodată.

Am ales drumul studiilor superioare în România, un drum plin de bucurii, satisfacţii şi reuşite, dar în acelaşi timp cred că drumul cel mai bun”, a mărturisit el pentru SINTEZA, într-un interviu desfăşurat tot pe Facebook, în timp ce se întoarcea spre Bucureşti de la Timişoara, unde a vizitat un producător de componente pentru maşini.

O vizită deloc întâmplătoare, având în vedere proiectul care l-a propulsat în lista celor mai influenţi adolescenţi din lume: maşina fără pilot. „Eu îmi doresc să vedem cum maşina ia decizii singură... cum se învârte singur volanul în ideea de a corecta direcţia maşinii şi merge pe străzile urbane din România, printre maşini şi pietoni.

Sper ca în câteva luni să se întâmple lucrul acesta”, spune el.

La Bucureşti locuieşte în campusul din Grozăveşti, deşi la câţi bani a câştigat din premii şi burse de studiu şi-ar permite o locuinţă a lui. Preferă însă să investească în cercetare. „Momentan am cheltuit maxim 2.0003.000 de dolari pe câteva dispozitive electronice care lipseau în laboratorul meu de electronică de acasă. Aceste scule mă vor ajuta la realizarea altor proiecte în domeniul electronicii, micro-programarii şi integrării lor cu alte softuri. M-ar interesa achiziţionarea unor roboţi industriali ce mi-ar permite crearea de dispozitive electronice pentru producţia industrială. Această achiziţie ar fi cam 20.000 de euro şi m-ar mai interesa nişte maşinării: un Pick and Place, un shooter de capacitate mai redusă şi un

123 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

cuptor pentru a crea plăci electronice profesionale”, explică el.

„Ceva care să îi ajute pe oameni” Pentru proiectul care i-a adus marele premiu şi l-a propulsat în lista „Time” a celor mai influenţi 10 adolescenţi din lume în 2013, Ionuţ Budişteanu a lucrat timp de 12-14 ore pe zi. Dar a reuşit să demonstreze că se poate crea o maşină fără şofer la costuri infinit mai mici decât cea propusă de Google. „Acum doi ani, Google a reuşit să creeze prima maşină autonomă din lume, folosind un radar 3D care costă 75.000 de dolari, cu o rezoluţie foarte mare.

Radarul 3D este utilizat pentru a recunoaște mediul înconjurător și pentru a crea o hartă 3D de înaltă rezoluţie. Soluţia mea este un radar 3D minimal care ar costa doar 4.000 dolari, la care se adaugă trei camere speciale montate pentru a recunoaște în timp real marcajele rutiere, limitele drumului şi poziţia celorlalţi participanţi la trafic”, a scris el în proiectul prezentat anul trecut la ISEF. Peste toate acestea, lidarul lui Budişteanu poate fi folosit pe orice tip de maşină, în condiţiile în care producătorii interesaţi - MercedesBenz, General Motors, Continental Automotive Systems, Autoliv Inc, Bosch, Nissan, Toyota, Audi – au dezvoltat sisteme pentru anumite modele. Industria auto este foarte interesată de maşinile fără şofer, care ar putea reduce incidenţa accidentelor rutiere, care produc anual 1,24 de milioane de decese, având în vedere că 81% din aceste accidente se produc din cauza erorii umane.

Imaginaţi-vă satisfacţia pe care a simţit-o Ionuţ când a fost contactat de profesorul universitar Sebastian Thrun, creatorul maşinii fără şofer de la Google, care l-a felicitat pentru soluţia găsită şi l-a invitat să facă o vizită în Mountain View, să-şi prezinte ideea la sediul central al Google.

La sfatul celor de la Intel, românul vrea să breveteze radarul care face ca prototipul său de maşină fără şofer să fie de aproape 40 de ori mai ieftin decât cel al Google. A primit o promisiune că va fi sprijinit în acest sens de Guvenul României, având în vedere că obţinerea unui asemenea brevet costă în jur de 100.000 de dolari. Ionuţ Budişteanu nu este însă interesat să facă avere din aplicaţiile pe care le inventează. Îl admiră, de altfel, pe Albert Einstein pentru că nu a brevetat E=mc2. „Dacă Einstein ar fi patentat formula E=mc2 şi ar fi cerut un dolar sau 1.000 de dolari fiecărui student sau profesor care a folosit-o, ceea ce nu a făcut, nu am mai fi avut progres în ştiinţă”, a explicat el într-un interviu cu jurnalistul de business Ionuţ Ancuţescu.

De altfel, la întrebarea care ar fi scopul său, ca om de ştiinţă, răspunde simplu: „Eu îmi doresc doar să fac vreun software, vreo cercetare... ceva care să îi ajute pe oameni”.

Elena Nicolae

 Între ambiţioasele sale proiecte care îşi propun să facă lumea un loc mai bun pentru oameni, el a conceput un program care-i ajută pe nevăzători să distingă obiecte cu ajutorul limbii şi un dispozitiv de 4.000 de euro care, odată instalat pe maşini, elimină aproape orice risc de accident rutier



DEST INE

L

a 17 ani, Ionuţ Budişteanu muncea 12-14 ore pe zi pentru proiectul maşinii autonome, mai multe decât CEO-ul unei multinaţionale. „Obişnuim să spunem că, pentru a face ceva important 99% e muncă şi 1% e harul divin. Toţi ne naştem cu harul divin. Problema e dacă îţi place să faci ceva”, explică simplu tânărul din Râmnicu-Vâlcea. Atunci când vor să rezolve o problemă, copiii pot fi incredibil de harnici, creativi şi inventivi, iar ideile lor au, de multe ori, un potenţial uriaş de business. Trebuie doar ca cineva să-l vadă, aşa cum s-a întâmplat în cele 10 cazuri prezentate.

10.

La doar 8 ani, Abbey Fleck din Minnesota a avut în 1993 o idee un milion de dolari: o farfurie specială de gătit şunca la microunde, prevăzută cu un suport în formă de T care să permită scurgerea grăsimii. Invenţia a fost brevetată în 1996, iar firma înfiinţată de ea şi tatăl ei a înregistrat în 2002 venituri din drepturi de autor de peste 1 milion de dolari, conform Entrepreneur.com.

9.

Californianul Richie Stachowski a creat la 10 ani un dispozitiv de vorbit sub apă, care i-a adus venituri anuale de aproximativ o jumătate de milion de dolari până la vârsta de 13 ani. În 1996, în timp ce se afla cu familia în vacanţă în Hawaii şi făcea scufundări, Richie şi-a dat seama că nu există niciun aparat care să-i permită să vorbească sub apă cu tatăl său. Întors acasă a început să facă experimente în piscină şi a găsit soluţia: un dispozitiv conic, cu membrană din plastic, ce permitea comunicarea la 15 m distanţă. Şi-a prezentat ideea unui producător de jucării, iar la sfârşitul discuţiei avea deja o comandă pentru 50.000 de unităţi. Cu ajutorul mamei, Stachowski a fondat compania Short Stack LLC pe care în 1999, la 13 ani, a vândut-o pe o „sumă substanţială”.

124 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

1.

Cassidy Goldstein adora să deseneze şi, ca orice copil, se enerva atunci când creioanele se rupeau sau ajungeau să fie prea mici pentru a le mai putea ţine în mână.

Aşa că, deşi avea doar 11 ani, a găsit o soluţie: a înfipt capetele de creioane întrun tub de plastic, care le-a prelungit instant astfel că a putut să le folosească până la epuizare. În 2002, ea a depus un brevet pentru acest prototip pe care l-a denumit Pastel şi la scurt timp a încheiat un acord de licenţiere cu Rand International, care-i asigură 5% drepturi de autor pentru fiecare vânzare. Potrivit NBC, invenţia i-a adus tinerei suficienţi bani pentru a-şi acoperi costurile legate de colegiu şi stabilirea la New York.

10

9

8.

În 1930, la 16 ani, George Nissen a venit cu o idee care a revoluţionat sporturile acrobatice: trambulina. Ideea i-a venit urmărind artiştii de la trapez care se foloseau de plasa de siguranţă pentru a-şi realiza trucurile. În garajul familiei, el a conceput o trambulină mai mică, făcută dintr-un cadru metalic, peste care a întins o pânză rezistentă şi folosită iniţial în competiţiile de înot şi rostogoliri. Odată ajuns la facultate, Nissen a înregistrat marca şi a lansat producţia de masă. În 2000, săritul la trambulină a devenit sport olimpic.

8

7.

Kathryn Gregory din Massachusetts a devenit antreprenor la doar 10 ani, după ce a inventat, în 1994, mănuşile fără degete Wristies. Totul a pronit de la o bulgăreală în zăpadă, întreruptă în momentul în care fetiţa şi-a simţit încheieturile îngheţate. Aşa că s-a gândit la un articol de îmbrăcăminte pe care să-l poate purta sub mănuşile obişnuite. În 1997, Kathryn a început să-şi vândă produs prin teleshopping, reuşind să facă 22.000 de dolari în doar 6 minute.

Ea este acum CEO al companiei Wristies.

DEST INE

3.

2.

Când avea doar şase ani, Kelly Reinhart a avut o idee care transformat-o în antreprenor, inventator de succes şi vedetă. Totul a început atunci când, într-o zi ploioasă şi pentru a alunga plictiseala celor şase copii ai lor, soţii Reinhart le-au cerut juniorilor să deseneze ceea ce-şi imaginează ei că ar putea fi un produs inovator. Inspirată de tocurile pentru pistoale ale cowboylor, Kelly a desenat un fel de borsetă de coapsă utilă – susţinea ea - pentru transportul jocurilor video portabile. Restul este istorie: familia Reinhart a obţinut un brevet în 1998 şi a început să vândă produsul la târguri specializate. Tatăl Reinhart a devenit chiar angajat full-time al fiicei sale. În 2001, la 9 ani, Kelly a vândut compania, iat din 2002 suspine conferinţe în toată America pentru a-i învăţa şi pe alţi copii cum să devină inventatori.

După o zi întreagă petrecută pe patinoar, Chester Greenwood a ajuns, la un moment dat, din cauza frigului, să nu-şi mai simtă urechile. A încercat săşi lege o eşarfă în jurul capului, dar nu a rezolvat problema, aşa că a decis să găsească o soluţie mai bună: a rugat-o pe bunica lui să coase la capătul unui cadru de sârmă două tampoane din blană de castor. Astfel, la 15 ani, a creat primele apărători de urechi din lume. În 1877, la 19 ani, Greenwood şi-a brevetat invenţia, pe care a ajuns s-o vândă inclusiv soldaţilor, în timpul Primului Război Mondial.

3 2

4

1

Joaca de-a inventica 7

6

6.

5

Afacerea lui Hart Main a început dintr-o glumă. În 2010, pe când avea 13 ani, Hart s-a amuzat de aromele prea feminine folosite de sora lui la lumânările pregătite pentru o strângere de fonduri la şcoală, sugerându-i să încerce şi parfumuri ceva mai bărbăteşti.

Părinţii l-au auzit şi l-au încurajat să-şi pună în practică ideea. Investiţia iniţială a fost de 100 de dolari, cu care tânărul a cumpărat online ceară şi esenţe masculine de cafea, trabuc, praf de puşcă, rumeguș de lemn, nămol, iarbă proaspăt tăiată, barba lui Moş Crăciun, pizza de New York, luând decizia de a face lumânările sale ManCan în cutii de supă reciclate. Iar asta a fost o adevărată lovitură de marketing, pentru că supa reciclată era de fapt oferită unor cantine sociale, iar cel care cumpăra o lumânare avea satisfacţia că a oferit o masă unui nevoiaş. În primul an de funcţionare, Hart a vândut 25.000 de lumânări. Încă nu este un miliardar, dar până la majorat are toate şansele să ajungă unul.

125 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

4.

În 2006, Sarah Buckel termina clasa a opta şi ca orice adolescent de vârsta sa, iubea să lipească postere pe uşa dulapului, dar ura curăţenia de la finalul anului, când trebuia să le dea jos. Când tatăl ei a ajuns şef la MagnaCard, Buckel i-a cerut să-i facă un poster magnetic. A fost ideea creaţă de care avea nevoie micuţa companie pentru a răzbi pe piaţă. Într-un an, invenţia a făcut vânzări de un milion de dolari.

5.

Îngheţata pe băţ s-a născut într-o noapte de iarnă a anului 1905, pe veranda unui copil din Oakland, California. Frank Epperson avea doar 11 ani când a uitat afară un pahar cu suc în care se afla un băţ de lemn, care până dimineaţa s-a transformat într-o chestie nouă şi mult mai apetisantă. Epperson nu a făcut nimic cu invenţia sa până în 1922, când a pregătit o întreagă garnitură de îngheţată pe băţ la un bal dedicat pompierilor. Succesul de care s-a bucurat produsul l-a determinat să breveteze ideea, sub numele Eppsicle şi mai târziu Popsicle. În 1925, Epperson vândut drepturile asupra mărcii companiei lui Joe Lowe. Trei ani mai târziu, vânzările Popsicle au depăşit 60 milioane de euro.

INSIDE  Modelul gaură-în-perete promovat de profesorul indian Sugata Mitra

Nevoia de schimbare a sistemelor educaţionale Formarea lucrătorilor în cunoaştere

C

onstruieşte-ţi propriul vis. Altfel, altcineva te va angaja să-l ajuţi să şi-l construiască pe al lui”. Cuvintele lui Farrah Gray sintetizează dileme, „ angoase, deziluzii şi speranţe în ceea ce priveşte locul, rolul şi funcţia individului în lumea globalizată. Alte sintagme care îl 126 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

au în centru pe individ, precum „societate informaţională”, „progrese tehnologice”, „educaţie”, „dezamăgire faţă de modelele politice şi economice”, „neîncredere în cultura organizaţională”, „diluarea individualităţii”, sunt tot atâtea laitmotive ale discuţiilor despre prezentul şi viitorul învăţării, muncii şi relaţionării interumane.

„Lucrătorul în cunoaştere”, concept lansat de Peter Drucker, preluat, extins şi rafinat de către alţi experţi dedicaţi definirii şi proiectării societăţii cunoaşterii, este unul dintre termenii cei mai uzitaţi când se face referire la modul în care învăţăm, cunoaştem, profesăm şi experimentăm ca indivizi ai secolului al XXI-lea. În volumul colectiv „Knowmad

INSIDE

Society” (2013) pe care l-a editat, John W. Moravec adaptează acest concept, propunând termenul de knowmad.

Autorul se referă la indivizi creatori, inventivi, inovatori, care pot lucra cu oricine, oriunde şi oricând. Potrivit lui Moravec, knowmad-ul este apreciat pentru cunoaşterea personală, care îi oferă avantaj competitiv, fiind responsabil de conturarea propriului său viitor: nu mai aplică pentru un job, ci asigură designul propriei munci. Într-un secol în care talentul individual este tot mai important, cunoaşterea pe care o deţine individul determină gradul în care poate fi „angajat”, accentul de pe cunoaştere ca produs fizic fiind transferat pe aspectele mai puţin materiale (intuiţia, de exemplu, fie ea personală sau colectivă).

Un knowmad este „angajat” atâta timp cât poate aduce valoare unei organizaţii. Cu alte cuvinte, trebuie să inventeze şi să se reinventeze permanent. Profesia sa presupune mobilitate - spaţială, temporală şi ideatică -, ceea ce îi asigură individului o creştere considerabilă a opţiunilor. Cât despre oamenii care nu pot inova sau aduce plusvaloare, John W. Moravec este tranşant: „Vor fi înlocuiţi de maşini, externalizaţi sau depăşiţi”.

Knowmad-ul este parte integrantă a societăţii 3.0, pe care Moravec o vede drept „un produs al schimbărilor într-o lume pusă în mişcare de modificări tehnologice şi sociale care avansează în mod exponenţial, de globalizare şi un impuls către inovaţii influenţate de context”. Tranziţia către această societate poate fi asigurată doar prin proiectarea orientată a viitorului şi prin redefinirea educaţiei şi, implicit, a proceselor de învăţare şi muncă.

O platformă dedicată acestui concept este www.knowmads.nl, care propune „conectarea” studenţilor, partenerilor, personalului şi a reţelelor de experţi / contributori voluntari, în vederea „schimbului de talent, idei creative şi inspiraţie”.

Platforma reflectă, de fapt, ideea de „învăţare invizibilă” (lansată în 2010 tot de John W. Moravec, alături de Cristobal Cobo), definită printr-un apel la construirea, în manieră colaborativă, a unei paradigme educaţionale. Menită să identifice zone de cunoaştere neglijate până în prezent, învăţarea invizibilă nu are 127 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

„Lucrătorul în cunoaştere”, concept lansat de Peter Drucker, preluat, extins şi rafinat de către alţi experţi dedicaţi definirii şi proiectării societăţii cunoaşterii, este unul dintre termenii cei mai uzitaţi când se face referire la modul în care învăţăm, cunoaştem, profesăm şi experimentăm ca indivizi ai secolului al XXI-lea.

de experimente care demonstrează că, în absenţa oricărei intervenţii din partea adulţilor sau a oricărui tip de educaţie primit, copiii pot învăţa singuri şi se pot învăţa reciproc dacă sunt motivaţi de curiozitate şi de interesul celor cu care vin în contact.

Proiectul a debutat într-un cartier din New Delhi, în 1999, şi a constat în instalarea unui calculator, astfel încât doar monitorul şi mouse-ul (mai târziu şi tastatura) să fie accesibile.

Copiii au avut apoi acces liber la acest calculator. Dacă cei cu vârste cuprinse între 6-13 ani au fost încă de la început foarte interesaţi, populaţia adultă nu a arătat niciun interes. Curând, deşi nu ştiau limba engleză, copiii au început să se descurce singuri, au descoperit cum să folosească mouse-ul, cum să navigheze pe internet pentru a căuta ştiri, fotografii, informaţii, cum să asculte muzică, să deseneze sau să vizioneze filme. Mai surprinzător a fost faptul că aceşti copii au reuşit să se organizeze singuri, s-au autoeducat şi i-au învăţat şi pe ceilalţi.

Concluziile experimentelor au arătat că „elevii” sunt mai motivaţi, se descurcă mult mai bine la şcoală, au o dorinţă crescută de a învăţa şi a afla lucruri noi dacă sunt lăsaţi să exploreze şi să descopere.

Proiectul s-a transformat, în şase ani, într-o adevărată campanie de introducere a calculatoarelor în cât mai multe zone sărace de pe teritoriul Indiei. Cu finanţare din partea guvernului şi cu ajutorul Băncii Mondiale, s-a ajuns la peste 100 de astfel de spaţii.

State precum Cambodgia, Etiopia sau Filipine au început să fie interesate de program.

Modelul Khan pretenţia de a propune o teorie în sine, ci o metateorie, capabilă să integreze idei şi perspective diverse. Obiectivul fundamental devine, astfel, educaţia în vederea creării de inventatori, nu de simpli angajaţi sau birocraţi.

Acesta nu este însă singurul model de redefinire a educaţiei lansat în ultimul deceniu şi care are ca element central inovaţia tehnologică.

Modelul gaură-în-perete Promovat de profesorul indian Sugata Mitra, modelul include o serie

O serie de meditaţii virtuale la matematică prin Yahoo Messenger, destinate îmbunătăţirii performanţelor şcolare ale unei rude, s-au transformat într-o academie virtuală. Artizanul un pionier al educaţiei online - este Salman Khan, absolvent al MIT şi Harvard. Platforma acestuia, Khan Academy, oferă mii de videoclipuri educaţionale, pe teme ce variază de la matematică şi fizică la istorie şi medicină. „Un om poate educa lumea cu ajutorul unui computer! Nu-mi pot imagina o modalitate mai inspirată de utilizare a timpului pe care îl am la dispoziţie”, a explicat Khan. 

INSIDE

 Accesul la tehnologie şi dobândirea de abilităţi digitale sunt componente esenţiale ale procesului de inovare, cu oportunităţi atât pentru indivizi, cât şi pentru instituţiile guvernamentale în dobândirea de cunoaştere

Pe lângă lecţii în format video, siteul conţine un software ce le permite profesorilor şi părinţilor să evalueze materia însuşită de studenţi, evoluţia acestora fiind înregistrată progresiv pe o „hartă a cunoaşterii”. Avantajul clipurilor este că fiecare persoană poate învăţa în ritmul său, acumulând cunoştinţe în funcţie de propriile nevoi .Khan Academy şi posibilităţi este unul dintre cele mai populare siteuri educaţionale din lume. Milioane de studenţi virtuali accesează site-ul în fiecare lună. Pentru a asigura un acces cât mai larg, Salman Khan investeşte în traducerea cursurilor în tot mai multe limbi, pentru a se apropia de ţelul propus: oferirea unei educaţii de calitate, în mod gratuit, tuturor celor ce o doresc.

Shantanu Sinha, preşedintele academiei, susţine că proiectul este doar un aspect al „transformărilor majore” ce vor avea loc în domeniul educaţiei. Potrivit acestuia, accesul la o educaţie de cea mai bună calitate va fi considerat o necesitate umană de bază.

Modele europene În articolul „Digital Divide, Knowledge and Innovations”, publicat în septembrie 2013, în Journal of Information, Information Technology, and Organizations, Marek Giebel, masterand în economie la Universitatea din Marburg, Germania, susţine că accesul la tehnologie şi dobândirea de abilităţi digitale sunt componente esenţiale ale procesului de inovare, cu oportunităţi atât pentru indivizi, cât şi pentru instituţiile guvernamentale în dobândirea de cunoaştere. În caz contrar, apare falia digitală ce poate avea repercusiuni 128 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

serioase asupra dezvoltării societale.

Racordarea procesului de dezvoltare şi pregătire a „viitorilor lucrători în cunoaştere” la domeniul IT&C a cunoscut deja iniţiative concrete, dintre care una la nivel european: planul de acţiune „Deschiderea educaţiei”, lansat de Comisia Europeană la 25 septembrie 2013. Iniţiativa este menită să impulsioneze inovaţia şi dezvoltarea, în şcoli şi universităţi, a abilităţilor digitale care vor fi solicitate de 90% din tipurile de ocupaţii, până în 2020. Proiectul, condus de comisarul european pentru educaţie, cultură, multilingvism şi tineret, Androulla Vassiliou, şi vicepreşedintele CE, Neelie Kroes, comisar responsabil de agenda digitală, este coordonat pe trei direcţii: crearea de oportunităţi de inovare pentru organizaţii, profesori şi studenţi; utilizarea sporită a resurselor educaţionale deschise (Open Educational Resources), în vederea asigurării diseminării materialelor produse cu finanţare publică; îmbunătăţirea infrastructurii IT&C şi a conectivităţii în şcoli.

Site-ul aferent - www.open­ educationeuropa.eu - permite instituţiilor, practicienilor şi elevilor să împărtăşească resurse educaţionale deschise. În august 2013, în şase oraşe din Olanda (Amsterdam, Sneek, Emmen, Heenvliet, Breda şi Almere) au fost inaugurate şcoli digitale, iniţiativa aparţinând Fundaţiei Education for a New Era / O4NT. Dat fiind rolul tot mai important al digitalizării, manualele au fost înlocuite cu tablete, iar profesorii nu mai asigură transferul de cunoaştere, ci doar suport pentru elevi în

realizarea proiectelor individuale sau de grup, procesul de învăţământ fiind adaptat în funcţie de viteza şi ritmul fiecăruia. Potrivit iniţiatorilor, proiectul are ca obiective promovarea talentului individual şi dezvoltarea de abilităţi specifice secolului al XXI-lea (procesare de informaţii, colaborare, dezvoltare creativă, gândire critică).

Dacă tehnologia este răspunsul, care este întrebarea?

Se impune însă o observaţie: aşa cum învăţarea nu se poate realiza fără înţelegere, noile modele nu vor funcţiona doar de dragul mobilităţii şi nu vor salva indivizii de condiţia de prizonieri ai culturii organizaţionale.

Cele trei modele prezentate sunt, în esenţă, trei faţete ale aceloraşi probleme: adaptarea sistemului de educaţie - valoare esenţială a unei societăţi, alături de reperele morale - la presiunile pe care progresele tehnologice le exercită asupra indivizilor şi care impun perfecţionarea aşa-numitelor KSAO (Knowlegde, Skills, Abillities, Other), cu accent pe creativitate, intuiţie, colaborare şi gândire critică. În acest demers dificil, trebuie reţinute cel puţin două idei fundamentale: aşa cum afirma Rabindranath Tagore, nu trebuie „să îţi limitezi copilul la propria ta educaţie, fiindcă el s-a născut în alte timpuri”; învăţarea nu se termină la 20 şi ceva de ani, este o preocupare pentru toată viaţa.

Tudor Pop

n

NEW AGE

Vita Sine Litterris Mors Est

n Pictură murală realizată de Waone Interesni Kazki împreună cu Jullien Seth Malland, Kiev, Ukraina 2013

129 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

NEW

AG E

România, desprinde-te.

Totul depinde de alegere!

Capitalul social acumulat de către Occident, pe parcursul de mai bine de două secole, se află în situaţia de a fi destrămat într-o singură generaţie. Acest declin al capitalului social pare un lucru rău pentru oamenii care doresc să protejeze sau chiar să recreeze ceea ce nu mai există. O lume cu graniţe geografice închise, cu locuri de muncă sigure în interiorul aceleiaşi firme, cu valori familiale tradiţionale.

L

a sfârşitul acestui an, România împlineşte un sfert de secol de când s-a întors la economia de piaţă şi observ, cu tristeţe, o anumită defazare în orice. Nu pot nega progresele făcute, dar aşteptările noastre sunt atât de mari, încât această lentoare a transformărilor nu face altceva decât să omoare şi speranţa.

Voi încerca să fac o analiză a factorilor ce determină schimbarea din diverse domenii şi straturi sociale pentru a alcătui o imagine a vremurilor noastre nesigure.

O asemenea perspectivă este importantă pentru România, în ceea ce ne priveşte pe fiecare, deoarece într-o lume a schimbărilor rapide, suprasaturată de informaţii, e foarte uşor să pierzi din vedere perspectiva de ansamblu. Ce s-a întâmplat în România din 89 până în prezent, mare parte dintre noi cunoaştem. De ce s-a întâmplat şi care sunt implicaţiile pentru societate, organizaţii şi indivizi, încă mai purtăm discuţii pro şi contra. Abundenţa întrebărilor din acest articol nu face nimic altceva decât să fie o invitaţie la meditaţie la felul cum funcţionează lumea. Sunt convins că întrebările pun în mişcare viitorul. Într-o lume dominată de o piaţă globală, competiţia între organizaţii este

130 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

foarte dură, supravieţuiesc doar cei ce inovează în permanenţă şi, pentru acest lucru trebuie să-i echipăm pe oameni cu cea mai competitivă armă a timpurilor noastre, cunoaşterea.

Supremaţia cunoaşterii este singura sferă de concurs. Creează România condiţii ca să faciliteze atragerea, şi nu scurgerea de creiere? Războiul rece a murit demult, astăzi vorbim despre înfruntarea dintre creiere, un război mult mai subtil. „Cândva factorul decisiv al producţiei era pământul, iar mai târziu capitalul, astăzi este chiar omul şi cunoaşterea sa” spunea chiar Papa Ioan Paul al II-lea. Aşadar, să pornim!

Totul depinde numai şi numai de mine. Pe cine să dau vina? Chiar trebuie să suport singur toate repercusiunile unei alegeri? Cum am intrat noi în această lume a individualizării?

Răspunsurile, cel puţin o parte dintre ele, le găsim în ceea ce ne este sortit să se întâmple tot timpul, schimbarea. Schimbarea a fost şi este întotdeauna determinată de trei forţe: ale tehnologiei, instituţiilor şi ale valorilor (instrumentele, regulile şi normele).

Tehnologia la mijlocul anilor 50 ai secolului trecut era de domeniul armatei şi al oamenilor de ştiinţă din câteva industrii, apoi în perioada anilor 70-80 a devenit

una comercială, fiind confiscată de întreprinzători. Accesul la cunoştinţele tehnice şi ştiinţifice a fost întotdeauna important în lupta competitivă, deoarece într-o lume în care gusturile, necesităţile şi sistemele de producţie flexibile se schimbă cu viteza luminii, accesul la ultima tehnică, la ultimul produs, la ultima descoperire ştiinţifică implică posibilitatea câştigării unui avantaj competitiv important. Înseşi cunoştinţele devin un bun cheie, produs şi vândut celui ce oferă cel mai bun preţ, în condiţii care sunt ele însele organizate pe o bază competitivă. Universităţile şi institutele de cercetare sunt angajate într-o competiţie înverşunată pentru personal, dar şi pentru a fi primele care brevetează noi descoperiri ştiinţifice. Cu alte cuvinte, controlul asupra fluxului de informaţie şi asupra mijloacelor de propagare a gustului şi a culturii populare a devenit armă vitală în lupta competitivă.

Progresul neîngrădit al tehnologiei ne împinge înainte să ne înţelegem mai bine pe noi ca oameni, ca indivizi unici. În mod paradoxal şi miraculos, individualizează! Etica ştiinţei şi a tehnologiei constituie dezbaterea numărul unu a timpurilor noastre. În secolul al XIX-lea şi al XXlea, dezbaterea s-a concentrat pe

NEW

distribuirea bogăţiei creată de producţia în masă. În secolul al XXI-lea, pe măsură ce societatea devine tot mai complexă, însăşi natura existenţei umane urmează a fi disecată. Societatea, probabil, trebuie să selecteze indivizi mai capabili să facă faţă problemelor complexe. Lucrul cel mai important este să nu dăm vina pe tehnologie.

Nu tehnologia ia decizii şi nici nu provoacă sciziuni, ci oamenii.

Tehnologia a apărut doar în folosul umanităţii. Poate că ar fi mai bine să ne întrebăm dacă omul se declară pro sau antiomenire.

Noul Eu de pe net Impactul principal al progresului tehnologic în lumea postindustrializată se resimte în domeniul informatic şi al tehnologiei comunicaţiilor. S-a născut al şaptelea continent, ciberspaţiul.

Acum vorbim mai mult despre un spaţiu de muncă şi mai puţin despre un loc de muncă. În loc să mutăm oamenii, începem să le mutăm gândurile şi ideile. Cum acum avem un nou spaţiu, putem să vorbim despre emigranţii virtuali, cei care vor lua slujbele altora, fără ca măcar să se arate la faţă. Statul va impozita din ce în ce mai greu o astfel de muncă într-un astfel de spaţiu, de aici şi semnele sale de slăbiciune.

Pierderea pentru state este cu atât mai mare, cu cât preţul „cunoaşterii” în raport cu celelalte costuri, materie, energie, etc este dominant. Noile mărfuri de valoare conţin puţină materie şi mai multă cunoaştere, sunt mai uşoare, dar mai inteligente.

Ne oferă libertatea de a şti , de a face şi de a fi. Putem alege să fim oricine dorim, dar nu putem să fim invizibili. Când faci surfing pe internet, laşi urme.

Cu toate astea, tehnologia ne prilejuieşte posibilitatea de a ne explora personalităţile. Poate ca acum cel mai interesant aspect al individualismului este să devină această capacitate de a deveni multipersonali.

131 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

AG E

„Viaţa mea este şi opera mea” spunea Oscar Wilde, de aceea e mai bine să dai greş în originalitate, decât să ai succes în imitaţie. Aceasta este o chemare la îndrăzneala de a fi diferiţi. Numai autenticitatea şi imaginaţia ne plasează pe scenă şi nu în sală, ca simpli spectatori.

Monopolul asupra informaţiei s-a evaporat, ceea ce face ca multe autorităţi să se confrunte cu perioade dificile in ceea ce priveşte legitimitatea lor. Transparenţa poate fi comparată cu un bulevard cu benzi pe ambele sensuri, nu numai autorităţile, personalităţile publice devin mai transparente, chiar şi noi.

Informaţia este valoroasă prin actualitate şi acurateţe şi, dacă ai competenţa să-i descifrezi semnificaţia, să o poţi transforma în

cunoaştere, apoi să-i găseşti mediul fertil unde să producă o schimbare, să aducă un avantaj. Răspândirea tot mai largă a informaţiei le permite celor ce au capacitatea de a înţelege semnificaţia informaţiei să se alăture oamenilor cu resurse financiare, formând noua elită.

Puterea se transferă de la cei care controlau informaţia la aceia care controlează cunoaşterea. Oamenii au nevoie de educaţie şi pregătire permanentă pentru a obţine cunoaşterea vitală. În domeniul IT, România poate face salturi uriaşe, sunt cunoscute asemenea salturi în istorie, Japonia de la feudalism la societatea postindustrială, Coreea de Sud, etc. Cu cât oferim produse în care ponderea muncii intelectuale

atinge valori de 80-90% din valoarea totală, cu atât şansa de acumulare a capitalului este mai mare. Dacă stăm să ne gândim la Microsoft, singura lor posesiune este imaginaţia umană. Bill Gates afirma că „Ne despart întotdeauna 18 luni până la eşec” asta, cu siguranţă în cazul in care el şi persoanele-cheie părăsesc compania.

Credinţele religioase ofereau pe vremuri răspunsuri. În prezent se constată o îndepărtare a oamenilor de biserică, occidentalii lasă bisericile goale în urma lor.

Până si cea mai sigură slujbă de pe pământ a devenit una dintre cele mai nesigure. În Spania, numărul preoţilor în ultima jumătate de secol a scăzut cu aproape 75%. Pe măsură ce oamenii s-au îndepărtat de biserică, ei au căutat alinare în îmbrăţisarea primitoare a statului, făcând astfel transferul de la o instituţie dominantă (biserica) la o alta, statul-guvernantă. Împotriva disperării, statul a fost privit ca un zid protector, el te va susţine în orice împrejurare. Proiectul modern, început cu preponderenţă la începutul secolului XX de catre Ford si perfecţionat după cel de-al doilea război mondial, a dat şi el greş. Bill Clinton ştia foarte bine când spunea, în 1996, „epoca guvernării de la înălţime a apus în statul de drept”, doar el a fost cel care a încercat să revitalizeze economia, realizând ultima dereglementare, în mod brutal şi definitiv, a sistemului bancar. Guvernele se retrag încet, cheltuielile guvernamentale spre exemplu în Suedia au explodat atingând maximum în anul 1980 când reprezentau 60% din PIB, acum se găsesc undeva sub 54%. Se pare că am intrat într-o societate (a „Bunăstării”) de tipul descurcă-te singur - 99% responsabilitate.

Promovarea unei astfel de societăţi s-a făcut într-un mod destul de fals, într-adevăr ea oferă destule  oportunităţi pentru anumiţi

NEW

AG E

 Oamenii îşi experimentează individualitatea printr-o risipă ostentativă, cumpără ca să existe, îşi caută expresia de sine şi propria identitate prin intermediul cumpărăturilor

indivizi, dar ea dictează o mulţime de responsabilităţi pentru noi toţi.

Lăsând piaţa (mâna invizibilă) să devină forţa dominantă a zilelor noastre, nu facem nimic altceva decât să selecţionăm orice activitate în două categorii, eficient şi ineficient, pentru că piaţa, doar acest lucru se realizează ca mecanism. Capitalismul în care doar piaţa este singura forţă dominantă scoate în evidenţă puterea elitei. Chiar dacă biserica înţelege nevoile actuale, prin oferta ei nu mai atinge nicio coardă sensibilă a lumii occidentale, dar nu încă şi la noi. Statele devin din ce în ce mai slăbite, ceea ce duce la o încredere scăzută în cei ce guvernează, absenteismul la vot fiind un indicator destul de bun în acest sens.

Tot mai multă libertate (individuală) aduce cu sine mai multă responsabilitate, dar şi o mulţime de întrebări ca efect secundar ale acestei libertăţi crescânde. Unde ar trebui să trăiesc?

Ar trebui să mă căsătoresc? Pot să-mi cresc copiii în acelaşi timp cu realizarea unei cariere? Ce ar trebui să studiez? Unde ar trebui să lucrez? Pensionar fiind, voi putea să am grijă de casă si sănătate? La toate aceste întrebări, biserica şi statul nu mai oferă în mod automat răspunsuri. Dar atunci către cine să mă uit? În felul acesta ne întoarcem către piaţă, chiar una centrală, cine îşi permite şi are curajul. Piaţa centrală devine de neocolit, până şi Partidul Comunist Chinez are acum un supliment financiar prin organul său de presă, People`s 132 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Daily. Privind mai atent în jurul nostru, observăm că, lăsăm în urma noastră şi sindicatele, vecinii şi, nu în ultimul rând, familia, celula de bază a societăţii.

Constatăm că numărul divorţurilor şi al separărilor este de la o perioadă la alta mai ridicat, sporind numărul persoanelor ce ajung în situaţia de a avea bani mai puţini. Întâlnim copii ce cresc acum cu doi taţi, două sau trei mame, fraţi doar pe jumătate, surori vitrege sau un frate cu care nu au avut nicio legătură mai apropiată.

Mulţi dintre aceşti copii îşi doresc o independenţă materială la vârste mult mai fragede, alegând de obicei acel parcurs educaţional ce oferă intr-un timp cât mai scurt inserţia pe piaţa muncii. Cred că mare parte dintre aceşti copii nu au o reprezentare a conceptului de loialitate veşnică. Cu greu mai putem să vorbim în prezent despre o loialitate faţă de o ţară, o soţie, un soţ, de un brand, etc. Mulţi tineri nu se mai căsătoresc niciodată, ori rămân singuri ori trăiesc pur şi simplu împreună. Oare de ce? Nu mai dorim să ţintim aşa de sus?

Cândva loialitatea era ceva de la sine înţeles („Stand Up Guys” cu Al Pacino poate proba). În prezent, loialitatea trebuie câstigată atât în viaţa personală, cât şi în afaceri.

Un alt paradox al zilelor noastre îl constituie faptul că, deşi cunoaştem mai multă lume, ne simţim mai singuri. Peter Katz spunea că „ Alcătuim o societate bazată pe reţele şi cu toate astea tânjim după comunitate.” Am întâlnit din ce în ce mai des prin

restaurante diverse afişe prin care conducerea îşi cerea scuze că reţeaua wi-fi nu funcţionează momentan, dar îşi mărturiseau speranţa că timpul petrecut cu prietenii sau familia, în ambianta oferită, să facă uitat acest mic incovenient. Îmi amintesc de o întâmplare dintr-un restaurant modest, aflat prin centrul vechi din Milano, când soţia mea a întrebat pe unul din chelneri dacă se poate asculta muzică.

Chelnerul, jovial, trecut bine de prima tinereţe, a răspuns cu un zâmbet mai mult decât suspect: „La noi nu se ascultă muzică, este adevărat că după prima sticlă cu vin consumată această dorinţă o să fie mult diluată, de la a doua sticlă o să-mi cereţi permisiunea de a cânta, poate chiar a dansa”.

Cândva oamenii se strângeau să vorbească despre aceleaşi lucruri, un episod din Dallas, un film de excepţie, un spectacol sportiv, etc.

Astăzi dispunem de zeci de posturi de televiziune, cam acelaşi număr de posturi radio, de sute de milioane de site-uri de internet, cu greu într-un astfel de peisaj atât de fragmentat al mass-mediei mai putem dispune de subiecte comune. Cu greu mai putem construi o lume în care să ne putem întâlni, lumea ta nu e a mea, universul meu nu e al tău.

Apropierea nu mai e ca pe vremuri.

O astfel de tendinţă semnalează un proces de fragmentare crescută.

Realitatea şi vieţile noastre se destramă tot mai tare. În concluzie, capitalul social acumulat de către Occident, pe parcursul de mai bine de două

NEW

AG E

 Dacă privim aşa-zisa lume bogată, observăm că, în interiorul ei, se retrasează graniţe între cei săraci şi cei bogaţi, rezervaţii pentru bogaţi şi ghetouri pentru săraci.

secole, se află în situaţia de a fi destrămat doar într-o singură generaţie. Acest declin al capitalului social pare un lucru rău pentru oamenii care doresc să protejeze sau chiar să recreeze ceea ce nu mai există, o lume cu graniţe geografice închise, cu locuri de muncă sigure în interiorul aceleiaşi firme, cu valori familiale tradiţionale, cu participarea la slujbele de duminică de la biserică. Realitatea este că oamenilor nu le displace schimbarea, ci, mai degrabă, ideea de a fi schimbaţi. Neliniştea vine şi din nesiguranţă. În ţările unde legăturile sociale sunt slabe, se pare că inovaţia este mai bine promovată şi implicit dezvoltarea economică.

Inovaţia continuă este o necesitate, este revoluţionară şi evoluţionistă.

O trăsătură a societăţilor cu un capital social scăzut o constituie deschiderea către diversitate şi activitate culturală. Cu cât găsim mai mulţi arhitecţi, designeri, artişti, muzicieni, actori, dansatori şi fotografi într-o anumită regiune, cu atât sunt mai mari capacităţile de schimbare, de reînnoire ale regiunii respective. Modul cum îi atragi, păstrezi şi motivezi pe oameni este mai important decât tehnologia.

Ultima forţă a schimbării o reprezintă sistemele de valori. Ne 133 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Trebuie să înţelegem că avem o responsabilitate individuală în realizarea unui capitalism cu valori, cu o cauză, un capitalism căruia îi pasă de fiecare cetăţean.

Fiecare trebuie să se gândească cum să se schimbe pe sine, pentru a obţine ceea ce îşi doreşte. convine sau nu, valorile afectează tot ceea ce gândim şi facem. Prin intermediul lor intrăm în relaţie cu munca, oamenii şi tehnologiile.

Valorile sunt omniprezente şi foarte diferite de la un loc la altul, având o putere uriaşă. Ne place sau nu, observăm că şi ele se schimbă, încet, foarte încet. Valorile au fost eliberate din punct de vedere geografic, în trecut sistemele de valori aveau caracter local.

Când a apărut protestantismul (1517), Martin Luther ne-a învăţat să muncim şi să ne rugăm. Munca în sine era un lucru bun, un act de omagiu, o activitate înălţătoare pentru spirit. Oamenii s-au străduit să-şi demonstreze valoarea prin muncă. Statutul într-o firmă oferea o poziţie, un loc bine descris, atât în societate cât şi în organizaţie, dându-ne un simţ al apartenenţei.

Cu alte cuvinte, munca aducea cu ea semnificaţie. Dar ce s-a întâmplat, de ce nu mai găsim aceleaşi semnificaţii în prezent? Se pare că identitatea nu se mai leagă de producţie (muncă), ci de consum. Dreptul de a alege, de a fi, de a consuma sunt vitale pentru noi. Putem crea semnificaţii pentru noi înşine, avem această şansă. Să ne mai mirăm atunci, de ce această goană după semnificaţie?

Am intrat într-o lume nouă, a individualismului, alegerea şi pieţele se întrepătrund în mod continuu, provocând şi o mare confuzie.

Bisericile încep să se golească, iar mallurile devin prea pline. Copiii ne sunt înfiaţi de malluri. Am păşit în lumea superficialului, sensul vieţii a cedat în faţa acestuia. Economistul Thorstein Veblen spunea că „oamenii îşi experimentează individualitatea printr-o risipă  ostentativă, cumpără ca să

NEW

existe, îşi caută expresia de sine şi propria identitate prin intermediul cumpărăturilor”. Trăim într-o lume a abundenţei şi se pare că nimic nu reuşeşte mai bine ca excesul. O lume din ce în ce mai fragmentată, în care solidaritatea constituie o noţiune pe cale de dispariţie. Rămâne ca o preocupare importantă a noastră să urmărim dacă abundenţa ne va împinge dincolo de lăcomie.

Dacă privim aşa-zisa lume bogată, observăm că, în interiorul ei, se retrasează graniţe între cei săraci şi cei bogaţi, rezervaţii pentru bogaţi şi ghetouri pentru săraci.

Competiţia globală şi schimbarea tehnologică pun o presiune din ce în ce mai mare pe umerii celor fără aptitudini, la care se mai adaugă şi toate schimbările instituţionale, chiar şi distrugerea familiei.

Observăm o lume bipolară, oameni care pot şi deţin capital, şi oameni care trebuie să se zbată pentru supravieţuire, oameni care pot alege şi oameni cu şanse mici. Această lume în care capitalul se distribuie neuniform mai este sfâşiată de trei forţe puternice: talentul, pregătirea şi relaţiile. Poţi să ai talent cu carul şi şcoli corespunzătoare şi tot nu este suficient, dacă nu ai prieteni bine plasaţi, în poziţii-cheie. Cu siguranţă că există şi zone mai puţin influenţate de aceşti trei factori, să le zicem de superspecializare.

Această împărţire în săraci şi bogaţi este mai degrabă o consecinţă a faptului că ne bazăm mai mult pe mecanismul pieţei. Este o abordare teoretică, dar în realitate mai putem adăuga şi un sistem politic dictatorial, reprezentanţi ai guvernelor corupte sau, pur şi simplu, administratori incompetenţi. Însă dacă ne referim doar la pieţe, constatăm că ele nu fac nimic altceva decât să sorteze eficienţa de ineficienţă, este singurul lucru pe care îl pot face. O astfel de societate unde ne bazăm doar pe reguli ale pieţei libere reprezintă un loc dur, în care cu greu se supravieţuieşte.

Trebuie să recunoaştem că este grea căsnicia între empatie şi eficienţă.

Pentru a construi o societate solidă, cu oportunităţi pentru toată lumea, omul trebuie să scape de viziunea goală, fără semnificaţii, ce ne înconjoară pretutindeni. Ideile nu se dezvoltă în vid. Fără idei 134 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

AG E

Realitatea este că oamenilor nu le displace schimbarea, ci, mai degrabă, ideea de a fi schimbaţi.

Neliniştea vine şi din nesiguranţă.

împărtăşite şi idealuri nu putem crea decât o lume bazată pe legea minimei rezistenţe. Profesorul Rakesh Khurana spunea „Când îi oferi mâinii invizibile de pe piaţă un statut religios ... lăcomia încetează să mai fie un păcat capital şi devine, în schimb, o virtute ce afirmă viaţa.”

Trebuie să găsim o altă fundaţie comună decât glorificarea lăcomiei.

Ce preţ suntem dispuşi să plătim pentru prosperitate? Ce fel de cauză dorim să împlinim prin acest tip de capitalism? Oare lucrurile de care avem nevoie cu adevărat sunt nişte pieţe cu moralitate şi semnificaţie?

Putem spera la o elită cu etică?

Nu putem să scăpăm de spectrul sărăciei spirituale şi materiale fără să nu răspundem la întrebarea: ce înţelegem printr-o viaţă bună?

Fără un control al societăţii asupra clasei politice şi al elitelor, nu cred că sunt şanse de realizare a unei societăţi solide, cu oportunităţi pentru toată lumea. Suntem sfătuiţi să ne cunoaştem drepturile, dar ce folos dacă nu învăţăm să ni le şi exercităm.

Cu toţii avem griji legate de sănătate, familie, serviciu, este adevărat că există unii care au o grijă în plus, şi anume, săşi facă griji. Trăim într-o lume înspăimântător de imprevizibilă, instituţiile pe care ne bazăm vedem că se prăbuşesc sub privirile noastre, ne simţim prizonieri în colapsul economic global. Care este consecinţa? Un sentiment de inutilitate, o stare emoţională, în care oamenii se simt vulnerabili la greutăţile economice, o viziune mohorâtă asupra prezentului şi chiar întunecată asupra viitorului.

Putem vorbi mai degrabă despre o stare mentală deprimantă, ce

întăreşte percepţia oamenilor că lumea ar fi un loc riscant în care ei au prea puţin control sau chiar deloc. Toate acestea stau la rădăcina a ceea ce numim starea de frică.

Instalarea acestei stări emoţionale conduce către anxietate, depresie...

Martin Seligman spunea „Obiceiurile în gândire nu trebuie să fie veşnice... indivizii pot alege modul în care gândesc.” „Dacă doriţi, într-adevăr, să ajutaţi oamenii, nu acţionaţi asupra comportamentului, ci asupra paradigmelor lor” spunea Stephen Covey. În astfel de vremuri când totul pare posibil, singurul lucru de care ar trebui să ne temem cu adevărat este chiar teama însăşi.

Avem nevoie de un capitalism cu valori, altfel îşi va semăna seminţele propriei distrugeri. Cu alte cuvinte, capitalismul trebuie să devină un sistem extrem de productiv, dar totuşi uman, să realizeze o structură de guvernare eficientă, dar şi empatică. O societate solidă trebuie să obţină un echilibru între sistemul economic (Piaţa centrală), sistemul ideologic şi sistemul legislativ. Piaţa centrală asigură eficienţa. Sistemul ideologic garantează empatie şi comportament etic, iar sistemul legislativ furnizează condiţii pentru egalitarism şi stimularea spiritului întreprinzător prin crearea unui cadru legal şi politici de taxe şi impozite.

Facem parte dintr-o lume a individualizării sporite şi provocarea o constituie dezvoltarea unei societăţi unde există o fundaţie comună autentică. În lumea nouă, fără graniţe, trebuie să găsim un liant. Jonathan Swift spunea acum trei sute de ani în urmă „Avem suficientă religie ca să ne urâm unii pe alţii, dar nu îndeajuns cât să ne iubim.”

Sunt vehiculate, în ultima vreme, tot felul de teorii în privinţa realizării unui sistem de guvernare globală, atât eficientă cât şi empatică, de tipul: controlul asupra pieţelor, eliberarea prin credinţă şi umanizarea prin participare, etc. Ultimei din cele prezentate merită să-i acordăm mai multă atenţie, deşi foarte pretenţioasă, ea pare să aducă echilibrul cel puţin pentru momentul prezent, să aducă şansa unei realizări fezabile.

NEW

Trebuie să înţelegem că avem o responsabilitate individuală în realizarea unui capitalism cu valori, cu o cauză, un capitalism căruia îi pasă de fiecare cetăţean. Trebuie să te cunoşti pe tine, să-ţi defineşti obiectivele. Pentru a-ţi crea o viaţă mai bună, autodefinirea este singurul mijloc. Fiecare trebuie să se gândească cum să se schimbe pe sine, pentru a obţine ceea ce îşi doreşte. Cu alte cuvinte, obţinem capitalismul pe care-l merităm.

Capitalismul şi competenţa noastră nu conduc la formarea caracterului. În structura caracterului se disting trei grupe fundamentale de atitudini: atitudinea faţă de sine însuşi, atitudinea faţă de ceilalţi, atitudinea faţă de muncă. Atitudinea este totul. Richard Sennet în cartea sa „Erodarea caracterului” trăgea concluzia că „Un regim care nu oferă fiinţelor umane un motiv întemeiat pentru grija reciprocă nu-şi poate păstra legitimitatea.” Creşterea responsabilităţii individuale nu înseamnă că firmele se pot dezice de reponsabilitatea pentru ceea ce se petrece. Începând cu anul 1973, când a început capitalismul cu acumulare flexibilă si culminând cu ultima deregularizare, cea financiarbancara (1997), s-a constatat că organizaţiile economice au lăsat întreaga responsabilitate pe umerii unui stat din ce în ce mai vlăguit din toate punctele de vedere şi mai ales financiare. Firmele trebuie să devină mai responsabile din punct 135 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

AG E

de vedere social, să realizeze că o libertate mai mare presupune implicit îndatoriri mai multe, altfel există şanse mari ca libertatea aceasta să fie revocată.

Acceptarea responsabilităţii legate de felul în care funcţionează trebuie să înceapă cu responsabilitatea individuală, cu o analiză a propriei persoane. Acest lucru presupune să nu excludem acţiunea colectivă planificată sau emergentă. Trebuie să încetăm să dam vina mai întâi pe politicieni, oameni de afaceri, instituţii şi organizaţii, etc, pentru starea actuală. Mai întâi să vedem că toate aceste stări sunt de fapt rezultatul acţiunii noastre responsabile. Fără să avem un fundament comun, fără să avem control asupra politicienilor şi elitelor nu putem decât să fim părtaşi la realizarea acestui sistem.

Aşa cum spuneau si cei de la Beatles „îmi spuneţi cu toţii că de vină sunt Instituţiile, dar mai bine v-aţi elibera minţile.”

Depinde de fiecare semnificaţie ce răzbate din fiecare moment trăit pentru a duce o viaţă plină de sens, de aceea cred că este mai plin de sens să întrebăm ce putem face noi pentru viaţă, decât invers.

Pentru a reuşi în viaţă trebuie să ne înarmăm cu aptitudini şi cunoaştere, ce altă motivaţie mai puternică trebuie să avem pentru a regândi din temelie sistemul nostru de educaţie, înţepenit de mai bine de 50 ani în aceeaşi paradigmă.

Schimbarea presupune educaţie şi educaţia se face încet, sau, în cazul nostru, nu prea se mai face. Lipsa educaţiei poate duce la moartea economică, în timp ce un talent unic vă poate răsplăti cu un paşaport internaţional. Ceea ce îi face pe oameni să se mute este prăpastia pe care o percep între aspiraţiile şi aşteptările personale şi mijloacele de a le îndeplini în ţara natală într-o perioadă rezonabilă de timp.

Manuel Castells spunea „Elitele sunt cosmopolite - numai oamenii simpli rămân pe loc.”

Aşa cum a spus şi Richard Sennet: „Răul pe care îl tolerezi depinde în mare măsură de binele pe care îl doreşti.” O strategie de viaţă bine gândită nu poate face minuni, avem nevoie de şansă şi ceva noroc.

Cred că acum avem cel puţin şansa, despre noroc trebuie să mai spun că ţi-l poţi face şi cu mâna ta.

Este cazul să spun, România desprinde-te!

Totul depinde de alegere! „Nu anii dintr-o viaţă sunt importanţi, ci viaţa pe care am dus-o în acei ani” spunea Abraham Lincoln.

Ştefan Ilie, Viena Specialist în management educaţional. Activează în domeniul formării şi în cel al consultanţei pentru companii, pe care le sprijină să privească viitorul într-un mod mai creativ şi să-şi dezvolte strategii şi soluţii de organizare dinamice. n

AMINTIRI PENTRU VIITOR 136 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

AM I N T IRI

PENT RU

VIITOR

Războiul rece dintre România şi Ungaria Relaţiile româno-ungare n-au fost niciodată cordiale. Dimpotrivă, cam tot timpul ele s-au lăsat impregnate cu ostilitate din partea ambelor părţi. Relaţiile dintre România şi Ungaria au fost tensionate inclusiv în perioada comunistă, când cele două ţări vecine erau sub aceeaşi aripă a Moscovei, state frăţeşti întru ideologia comunistă, membre ale Tratatului de la Varşovia şi ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER).

T

ensiunile au fost atât de mari, încât, la un moment dat, în perioada anilor 80, se poate vorbi de un adevărat război rece între România şi Ungaria, soldat în final cu expulzări de diplomaţi şi cu închiderea de consulate. Nu de puţine ori s-a vorbit chiar de un posibil conflict militar.

Transilvania, eterna problemă În perioada comunistă, când cele două ţări vecine erau şi state frăţeşti, relaţiile bilaterale au cunoscut mai multe etape. La început, din cauza autorităţii Moscovei şi a lui Stalin, niciuna dintre părţi nu mişca în front, deşi tensiunile se făceau simţite în special pe veşnica problemă a Transilvaniei.

Laszlo Wellmann şi-a făcut doctoratul pe tema relaţiilor românoungare în perioada comunistă (19681989) şi spune că lucrurile au început să se deterioreze după moartea lui Stalin, în 1953: „Atât comuniştii români, cât şi comuniştii unguri au avut câte o aripă la Moscova (în perioada interbelică); dintre români o ştim pe Ana Pauker, acolo a fost la un moment dat şi Valter Roman. Dintre unguri a fost la Moscova Matyas Rakosi, Erno Gero, Imre Nagy. Ştim 137 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

că Matyas Rakosi şi Valter Roman au avut nenumărate discuţii despre Transilvania, Rakosi era el comunist convins, dar era nemulţumit de faptul că toată Transilvania trebuia să aparţină României. Valter Roman însă spunea că graniţa dintre Ungaria şi România e bună aşa cum e.

Bucureştiul avea temeri pentru faptul că, la Budapesta, deşi sunt tovarăşi şi camarazi, nu puteau fi siguri că nu se va ridica din nou problema Transilvaniei. Din documentele sovietice publicate de cercetătoarea maghiară Magdolna Barath, întocmite de către diplomaţi sovietici - unul din 1958, celălalt din 1961 -, se ştie că URSS urmărea evoluţia relaţiilor româno-ungare, că era nemulţumită de tensiunile dintre cele două ţări, considera că ar fi foarte important ca aceste tensiuni latente să nu mai mocnească, ci să fie cumva rezolvate şi, la vremea respectivă, URSS considera că Budapesta era cea care este mai mult responsabilă pentru aceste tensiuni. Pentru URSS era foarte important ca, în sânul partidului maghiar, să nu existe naţionalism sau să nu se tot vorbească despre Transilvania şi dacă este just sau nu că s-a dat în întregime României după al doilea război mondial”.

Prietenia Dej - Kadar Într-o perioadă, relaţiile românoungare au fost chiar bune, asta şi datorită relaţiilor personale apropiate între Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Janos Kadar. Liderul comunist român l-a ajutat, în repetate rânduri, pe cel ungar, iar Janos Kadar n-a uitat acest lucru. Recunoştinţa lui Kadar pentru Dej părea atât de mare, încât nici măcar comunitatea maghiară din România n-a mai contat atât de mult pentru liderul de la Budapesta. În perioada celor doi au avut loc şi evenimentele din 1956, soldate cu executarea liderului revoluţiei ungare, Imre Nagy, şi a apropiaţilor acestuia. În noiembrie, Imre Nagy şi grupul lui au fost aduşi în România după ce au ieşit din ambasada Iugoslaviei din Budapesta. Ei au fost reţinuţi de militari sovietici şi apoi transportaţi în România, la Snagov. Pe 14 aprilie 1957, Imre Nagy şi colaboratorii săi au fost trimişi înapoi la Budapesta.

Procesul a început pe 5 februarie 1958, sentinţa a fost pronunţată pe 15 iunie 1958, iar execuţia a fost pusă în aplicare pe 16 iunie. „După Imre Nagy a urmat Kadar.

A venit episodul 56. Între Kadar şi Dej, relaţiile au fost bune. Ungaria, după  45, nu şi-a manifestat interesul

AM I N T IRI

PENT RU

VIITOR

Kadar i-a fost recunoscător lui Dej şi pentru faptul că i-a oferit ajutor economic. Pe de altă parte, istoriografia maghiară consemnează că, în timpul lui Kadar, din România s-au dus foarte mulţi specialişti, ori maghiari ori vorbitori de limbă maghiară români, pentru a-l ajuta pe Kadar să refacă structurile de securitate din Ungaria.”

Laszlo Wellmann

 Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Janos Kadar

foarte mare, până prin 67-68, faţă de minorităţile maghiare de peste hotare. Kadar i-a fost recunoscător lui Dej şi pentru faptul că i-a oferit ajutor economic. Pe de altă parte, istoriografia maghiară consemnează că, în timpul lui Kadar, la începutul perioadei sale, din România s-au dus foarte mulţi specialişti, ori maghiari, ori vorbitori de limbă maghiară români, pentru a-l ajuta pe Kadar să refacă structurile de securitate din Ungaria, care au fost decimate, pentru că revoluţionarii urau în mod special securitatea maghiară de atunci.

Kadar a făcut gesturi semnificative pentru Dej. În 1958 a făcut o vizită în România, a fost la Târgu Mureş, şi a provocat o consternare uriaşă, spunând ceva de genul că, din câte a auzit, pe meleagurile astea trăiesc oameni care vorbesc limba maghiară.

Asta era o ignoranţă totală pentru cei de acolo. În 1959, când Universitatea «Bolyai» a fost unificată cu Universitatea «Babeş» şi doi profesori s-au sinucis în semn de protest, conducerea maghiară nu a obiectat nimic”, spune Laszlo Wellmann.

Minorităţile, puntea de legătură Până către sfârşitul anilor 60, Ungaria n-a prea dat semne că este foarte interesată de minoritatea maghiară din afara graniţelor sale.

Ea îşi ducea politica de asimilare a grupurilor etnice din interiorul graniţelor sale, în număr destul de mic însă – germani, evrei, români - şi, în acelaşi timp, evita să se amestece în politica ţărilor vecine legate de minorităţile lor.

După anii 60, Budapesta şi-a 138 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

schimbat semnificativ politica, atât faţă de minorităţile sale, cât mai ales faţă de minoritatea maghiară din ţările vecine: „Budapesta a încercat să pună minorităţile – atât maghiare din ţările vecine, cât şi române sau cehoslovace din Ungaria - ca un factor al relaţiilor bilaterale. S-a lansat conceptul de punte de legătură, minorităţile naţionale din cele două ţări trebuiau să fie o punte de legătură în relaţia dintre cele două ţări, între cele două capitale, între cele două popoare, între cele două partide. Probleme era că România nu era prea receptivă. De ce?! România a rămas pe poziţia pe care o avea de o anumită vreme, nu ne amestecăm în treburile celorlalţi, asta implicând şi faptul că doctrina românească privind minorităţile româneşti de peste hotare era una de aproape ignoranţă; nu cunosc să se fi concentrat foarte mult atenţia pe românii de peste hotare, deoarece nu se dorea reciprocitate. Adică PCR şi guvernul român trebuiau lăsaţi în pace în ceea ce priveşte politica lor faţă de minorităţi”.

Primul hop major în relaţiile bilaterale din România şi Ungaria a fost în 1959, când Universitatea „Bolyai” a fost unificată cu Universitatea „Babeş”. Nicolae Ceauşescu a fost artizanul unificării celor două universităţi. Budapesta nu a comentat deschis, dar se pare că au existat discuţii tensionate între comuniştii unguri.

Episodul unificării celor două universităţi a fost urmat, în anul următor, 1960, de apariţia, la Bucureşti, a patru volume despre Istoria Românilor.

Istoricul Lucian Nastasă Kovacs

descrie contextul: „Nu întâmplător în 1960, într-un moment când nu existau tensiuni de ordin ideologic între România şi Ungaria, în România s-a luat decizia să se scoată un tratat de Istoria României, în patru volume. Am făcut totuşi un progres, că nu mai era Istoria românilor, ci a României. Adică, noi nu putem contesta următorul lucru: că Transilvania este un teritoriu comun, în care au convieţuit mai multe tipuri de civilizaţii, maghiari, germani, români, de care s-au ataşat grupuri nu fără importanţă, cum sunt armenii, care au creat centre de civilizaţie deosebită. Acest tratat de istorie în patru volume, cu partea de Transilvania cu foarte mare accent pe istoria politică, este cu aparenţă de aparat ştiinţific impecabil, dar insidios manipulată informaţia. Asistăm la traduceri de nume proprii, Doja Gyorgy devine Gheorghe Doja. Nu întâmplător, în paralel, tot la Cluj se plămădeşte, tot sub egida Academiei Române, în paralel cu aceste 4 volume, o istorie a Transilvaniei în trei volume. Au fost antrenaţi mulţi istorici maghiari”.

O vizită în 25 de ani A urmat apoi epoca Nicolae Ceauşescu, liderul comunist care a preluat puterea în 1965. Lucrurile au început să se înrăutăţească tot mai mult între cele două ţări. Acest aspect a ţinut de felul diferit de a fi al celor doi, Ceauşescu şi Kadar, de relaţiile lor personale foarte reci, dar şi de contextul politic diferit. Pe parcursul a 25 de ani, din 1964 până în 1989, relaţiile româno-ungare s-au tot înrăutăţit, chiar dacă într-o primă fază cele două părţi încercau să-şi ducă disputele ascunse de ochii

AM I N T IRI

PENT RU

VIITOR

 Janos Kadar şi Nicolae Ceauşescu într-una dintre puţinele întâlniri bilaterale

lumii politice şi ai opiniei publice.

Relaţiile dintre România şi Ungaria au fost atât de proaste, încât în cei 25 de ani, fiecare dintre cei doi lideri comunişti au fost câte o singură dată în vizită oficială la celălalt, lucru de neconceput pentru două ţări vecine şi surori comuniste, membre în CAER şi Tratatul de la Varşovia.

Laszlo Wellmann descrie noul context politic şi explică motivele care au dus la înrăutăţirea relaţiilor româno-ungare: „Ceauşescu a însemnat o nouă linie, o nouă abordare. Ungaria, faţă de minoritarii maghiari, a lansat acest nou concept, conceptul de punte, care a fost privit cu mari rezerve de către Bucureşti.

Trebuie precizat încă un lucru: Ungaria a ajuns să se certe realmente cu România pe tema minorităţilor, dar România a fost singura ţară cu care a făcut acest lucru. Nici cu Cehoslovacia, nici cu Iugoslavia, nici cu URSS, Budapesta nu şi-a deteriorat relaţiile sub acest pretext. Se ştie că urmăreau soarta minorităţilor maghiare de acolo, dar nu au ridicat această problemă de atâtea ori în discuţiile bilaterale cu celelalte ţări. România a fost singura ţară cu care s-au deteriorat relaţiile foarte tare, parţial şi din cauza minorităţii maghiare, dar această minoritate era doar una dintre probleme. A doua era abordarea diferită a multor probleme din viaţa internaţională de către cele două părţi. De exemplu, România nu a rupt relaţiile diplomatice cu Israelul în 1967, Ungaria da, alături de celelalte ţări din blocul sovietic, în 1967.

România nu a aşteptat permisiunea URSS să stabilească relaţii diplomatice cu RFG, alţii stăteau şi 139 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

aşteptau. România, pe de altă parte, în 68, când au fost mai multe consfătuiri despre Cehoslovacia nu a fost invitată.

De prin anii 60 până în anii 80, de la destul de bine, relaţiile au ajuns la foarte rău”.

Adevărul e că cele două ţări aveau interese diferite. În timp ce Bucureştiul dorea să se axeze pe relaţiile economice cu Ungaria, pe fabrici şi amenajări hidrologice, pe care să le facă împreună, pe colaborarea pe pieţe externe, cum era Africa, pe colaborarea în specializarea unor oameni în diferite ramuri de producţie, Ungaria punea mai mult accent pe relaţiile culturale, unde intrau şi minorităţile, pe schimburi de carte, tipărituri comune, export şi import de carte.

Salbă de tensiuni De-a lungul timpului, în perioada Ceauşescu-Kadar, au existat mai multe momente delicate între România şi Ungaria.

Unul dintre ele a avut loc în 1971, când Nicolae Ceauşescu pornea în celebrul său turneu asiatic, care i-a schimbat viziunea. Laszlo Wellmann spune că vizita respectivă a dus la contramandarea unei întâlniri la nivel înalt între România şi Ungaria, dar a nemulţumit şi Moscova: „Noi nu ştim din documentele sovietice cum a fost în 71 discuţia tensionată pe aeroportul din Moscova între Ceauşescu şi o delegaţie sovietică din cauza faptului că Ceauşescu s-a dus şi a făcut turneul în Asia – China, Coreea de Nord, Mongolia, Vietnamul de Nord –, dar ştim acest lucru din documentele maghiare. Ca urmare a acestui turneu, în 71, deşi a fost 

Există un contencios româno-maghiar, nu de dată recentă. Chiar imediat după 1918 acest tip de tensiune interstatală a existat între România şi Ungaria, lucru de înţeles. Pe de altă parte, eu cred că următorii doi-trei ani vor reactiva discuţiile pe tema Ungariei post Trianon, a României post Marea Unire de la 1918, pentru că începem să comemorăm Primul război mondial - România intră în 1916 -, apoi vine 1918.

A discuta numai despre anii 80 ar fi o falsă şaradă, pentru că din perspectiva aceasta vom avea tentaţia să credem că ungurii sunt cei care au incitat lucrurile, pentru că este evident că avem de a face cu o inflamare a raporturilor româno-maghiare după 1986, îndeosebi după scoaterea acelei faimoase «Istorii a Transilvaniei», în trei volume. În realitate, lucrurile sunt mult mai vechi. Au de a face cu tot ce s-a petrecut după Cel de-al doilea război mondial, condiţiile în care Transilvania a revenit la matca statului român”, Lucian Nastasă Kovacs

AM I N T IRI

140 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

PENT RU

VIITOR

AM I N T IRI

programată o întrevedere la cel mai înalt nivel, această întâlnire a fost contramandată datorită călătoriei lui Ceauşescu în estul Asiei”.

Ulterior, momentele tensionate au fost mai multe şi o parte dintre ele sunt consemnate şi de documentele vest-germane la care Laszlo Wellmann a avut acces: „Între Budapesta şi Bucureşti au existat foarte, foarte puţine întâlniri bilaterale la cel mai înalt nivel. În 1972 a venit Janos Kadar la Bucureşti şi aceasta a fost singura vizită a sa la Bucureşti în calitate de singur invitat. Au mai fost vizite, dar pentru că la Bucureşti erau găzduite sesiuni ale CAER sau ale Tratatului de la Varşovia şi nu pentru convorbiri bilaterale. Au mai fost două întâlniri româno-maghiare în această perioadă 68-89, în 77, o întâlnire de două zile, prima zi la Debrecen, a doua la Oradea. Prima zi a venit Ceauşescu la Debrecen, a doua zi a mers Kadar la Oradea. Şi în 1988 a venit Grosz Karoly la Arad.

Ceilalţi vecini au avut mult mai multe întâlniri bilaterale, iar faptul că Janos Kadar a venit o singură dată la Bucureşti înseamnă că erau probleme.

După cum spuneau şi documentele germane, între România şi Ungaria nu exista solidaritate ca între alţi membri ai blocului. Telegramele de felicitare sau comemorare erau mai scurte şi mai reci. De exemplu, Nicolae Ceauşescu, în 1977, la discuţiile purtate cu Janos Kadar, în întâlnirea bilaterală, a menţionat deschis: suntem nemulţumiţi pentru faptul că acum 100 de ani noi ne-am declarat independenţa, nu este un episod controversat al trecutului nostru comun, dar din partea Budapestei nu am primit nicio felicitare, nimic.

Nu se dorea invitarea lui Ceauşescu la Budapesta. Acest lucru se ştie din documente ale Comitetului Politic al PMSU şi a fost menţionat de Nicolae Ceauşescu în 1988 la Arad”.

Tensiunile s-au înteţit pe la mijlocul anilor 80, când Ungaria a editat trei volume despre Istoria Transilvaniei.

Lucian Nastasă Kovacs spune că respectivele volume au fost foarte bine primite de către Occident şi că Budapesta a ştiut să le pună în valoare: „Această Istorie a Transilvaniei a fost bine primită. Ungurii au ştiut să-şi vândă marfa, toţi specialiştii occidentali subliniază caracterul 141 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

PENT RU

VIITOR

ştiinţific al lucrării. Prima ediţie a apărut în 86, apoi în 87, 88. În România s-a pus embargo pe carte, erai pasibil să fii arestat, dacă ai fi deţinut aşa ceva. Românii au încercat să facă o replică, dar n-a mai apărut”.

Laszlo Wellman spune respectivele volume au stârnit foarte multe pasiuni şi comentarii şi că, de altfel, cele două istoriografii au fost tot timpul

De prin 87 - în număr mai mic şi apoi tot mai mare - au existat refugiaţi, paradoxal, între două ţări aliate, frăţeşti. Mai întâi câteva sute, apoi câteva mii, într-un final s-a ajuns la câteva zeci de mii de persoane refugiate din România în Ungaria, marea lor majoritate etnici maghiari. Unii au rămas în Ungaria, unii s-au întors, alţii mergeau mai departe în Occident”, Laszlo Wellmann

pe poziţii diametral opuse în ceea ce priveşte unele teme: „Cele două istoriografii - şi atunci, şi acum- sunt, pe unele poziţii, total diferite, total antagoniste, în special în ce priveşte istoria Transilvaniei, continuitatea poporului român, numărul populaţiei romanice sau româneşti în perioada venirii ungurilor şi în perioada în care Transilvania a fost treptat încorporată Regatului maghiar, numărul populaţiei româneşti de atunci şi până la primul recensământ, revoluţia din 18481849, modul cum este privit Tratatul de la Trianon, arbitrajul de la Viena care pentru istoriografia maghiară este arbitraj, pentru istoriografia românească este Diktat. Cărţile au condus la exacerbarea unei polemici de presă”.

Două consulate, niciun consulat Anii 80 şi în special ultimii ai deceniului 9 au fost şi cei mai tensionaţi. În întâlnirea bilaterală din 1977, părţile au pus problema deschiderii unor consulate, structuri diplomatice, care au creat şi foarte mari probleme între părţi. După multe amânări, consulatele s-au deschis la Cluj, în 1980, şi la Debrecen, în 1981, dar viaţa lor a fost foarte scurtă, potirivt lui Laszlo Wellmann: „S-au deschis după câţiva ani şi au existat controverse între părţi, cine este vinovat pentru tărăgănarea lucrurilor cu deschiderea. Consulatul de la Debrecen a fost închis în 1984, din proprie iniţiativă, s-a considerat că nu are prea multă activitate şi nu este rentabil. Consulatul de la Cluj a mai funcţionat până în 88”.

Laszlo Wellmann vorbeşte şi de multe alte momente tensionate: „Problema cu Istoria Transilvaniei, cele trei volume, era de prin 86-87, dar nu acest lucru a condus la închiderea Consulatului maghiar din România.

Pe 27 iunie 1988, la Budapesta a avut loc o demonstraţie care a ajuns şi în faţa Ambasadei României. Motivele demonstraţiei: politica autorităţilor române faţă de minoritatea maghiară şi programul de sistematizare. A doua zi, pe data de 28, ministrul de externe român Ion Totu i-a comunicat ambasadorului Pal Szuts că trebuie să înceteze activitatea Consulatului de la Cluj şi că personalul de acolo are 48 de ore pentru a părăsi teritoriul României. S-a considerat din partea României că a fost un gest absolut nefiresc, neprietenesc, interferenţă gravă şi crasă în politica României.

Demonstraţia a fost organizată oficial de opoziţia din Ungaria care era deja formată. Din aceste grupuri de opoziţie s-a format, de exemplu, FIDESZ, Forumul Democrat Maghiar, care a dat primul premier post 89, şi Partidul Liberal Maghiar. Budapesta cred că ştia, dar a lăsat totul să curgă. Au mai existat câteva episoade tensionate, tot la sfârşitul anilor 80. În 15 septembrie 1988, un grup de minoritari maghiari, cetăţeni români, au refuzat să se întoarcă din Bulgaria şi s-au refugiat la Ambasada maghiară din Sofia.

A fost un circ după cortină, între părţi. Într-un final refugiaţii au ajuns pe teritoriul Ungariei, dar nu prin România. Erau 12 persoane. 

AM I N T IRI

PENT RU

VIITOR

 manifestaţie de protest a comunităţii maghiare din New York împotriva autorităţilor române de la acea vreme, 8 mai 1976

Până prin 84-85, părţile au ţinut să mascheze totul şi să îşi ducă discuţiile după cortină. În 84-85 începe să se pună deschis problema relaţiilor dintre cele două ţări, în ce sens: oficialii maghiari vorbesc şi public despre faptul că erau probleme în relaţiile bilaterale cu România. Până atunci, doar episodic se vorbea de acest lucru. Motivele erau pentru Budapesta atitudinea rigidă faţă de minorităţi şi linia separată a României. O altă problemă era atitudinea presei ungare, unde era un relativ liberalism şi prezenta foarte multe despre România. Tot aşa, pe 31 iulie 1989, emisiunea «Panorama» a televiziunii maghiare a produs mare stupoare în România pentru faptul că a realizat un interviu cu Regele Mihai; a fost considerat gest nefiresc şi neprietenesc. Şi în presa românească au fost ironii când Bush Senior a vizitat Polonia şi Ungaria sau când a devenit mai activ ultimul moştenitor al tronului ungar. În 87, când a fost în Ungaria delegaţia condusă de Emil Bobu, românii au pus o condiţie esenţială pentru relaţiile bilaterale: ori presa maghiară îşi schimbă tonul, ori relaţiile bilaterale nu se vor îmbunătăţi”.

142 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Viziunea serviciilor secrete româneşti Un punct diferit de vedere îl au serviciile secrete româneşti, foarte interesate şi ele de relaţiile româno-maghiare şi foarte implicate în tot ceea ce a însemnat problema Consulatului Ungariei de la Cluj.

Potrivit acestora, anii 80 au reprezentat o etapă puternică de relansare a acţiunilor neorevizioniştilor unguri, cu implicarea aproape făţişă a serviciilor secrete ale Ungariei. Se spune că, după refuzul implicării României în criza cehoslovacă, serviciile secrete maghiare au fost folosite de către KGB pentru a pune presiune asupra României. Astfel, cu asistenţa KGB, „Divizia Ardeal” a Serviciilor de Informaţii ale Ungariei ar fi reactivat organizaţia paramilitară „Csovesi”, care şi-ar fi înfiinţat grupări operative în oraşele din secuime, în TârguMureş şi Cluj-Napoca. Un grup al acestei organizaţii ar fi pus la punct actul terorist de la statuia lui Mihai Viteazul din Sfântu Gheorghe, unde a fost montată o bomba artizanală. În baza informaţiilor obţinute de la un membru al grupului, acţiunea a fost

dejucată, iar membrii grupului au fost arestaţi şi condamnaţi (Sentinţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, nr.47/1983).

Conform aceloraşi servicii secrete româneşti, în perioada respectivă, la Cluj-Napoca se înfiinţează o organizaţie clandestină - „Biroul de Presă pentru Transilvania”- care a reunit mai mulţi tineri intelectuali maghiari - Imre Andras, Szocs Geza, Tokes Laszlo, Tokes Istvan, Tokes Andrei. În jurul acestei organizaţii s-ar fi constituit, sub coordonarea directă a cadrelor de spionaj ungar de la Consulatul din Cluj şi de la Ambasada Ungariei din Bucureşti, o reţea de culegere de informaţii, iar activitatea era coordonată de către consulul Ungariei, Rudas Erno, născut la Cluj, în 1951. Activitatea organizaţiei a fost prezentată decidenţilor politici ai vremii, cu propunerea de începere a urmăririi penale pentru infracţiuni la adresa securităţii statului, dar Nicolae Ceauşescu nu a dorit ca lucrul acesta să fi considerat proces politic şi, drept urmare, membrii grupului au primit paşapoarte pentru plecarea în străinătate, ceea ce s-a şi întâmplat, cu excepţia familiei Tokes. Sub

AM I N T IRI

PENT RU

VIITOR

Prin Legea cazării, nu li se mai permitea românilor să primească turişti străini în casele lor. Te puteai caza doar dacă erai rudă apropiată, altfel, obligatoriu la pensiune, hotel. Legea cazării a fost de natură să dăuneze relaţiilor bilaterale din cauza faptului că România era vizitată de foarte mulţi turişti din Ungaria şi care, în marea lor majoritate, aveau posibilitatea să se cazeze la rude, cunoştinţe, prieteni. Legea cazării tocmai asta împiedica”, Laszlo Wellmann

anchetă, declaraţiile membrilor reţelei arătau că activităţile au fost susţinute de către Consulatul Ungariei de la Cluj şi, drept urmare, consulului Rudas Erno i-a fost întreruptă misiunea în România, iar consulatul a fost închis.

Reînhumarea lui Imre Nagy şi un eventual atac armat Momentul extrem de tensionat al închiderii Consulatului Ungariei de la Cluj a fost urmat, în acelaşi an 1988 şi în anul 1989 de alte câteva puncte fierbinţi. Unul dintre ele s-a concretizat, de exemplu, în expulzarea reciprocă a câte unui diplomat.

Un altul a fost în 1989, când, cu ocazia unei reuniuni, la Bucureşti, a ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia, Nicolae Ceauşescu s-ar fi certat efectiv cu Rezso Nyers, iar după întrevederea dintre cele două părţi, oficialul ungar ar fi spus: neam înţeles doar asupra faptului că suntem vecini.

Un alt episod tensionat al relaţiilor bilaterale a fost reînhumarea, tot în 1989, pe 16 iunie, a lui Imre Nagy şi a oamenilor executaţi împreună cu el după ce au fost expulzaţi din România. „Atunci a fost un scandal diplomatic între România şi Ungaria, România considerând evenimentul o ofensă şi interpretându-l ca o încercare de formulare de pretenţii revanşarde. Imre Nagy a fost executat la Budapesta şi înmormântat într-o parcelă fără prea multe semnalmente. În vara 1989 s-au organizat ceremonii funerare oficiale, dar acolo au fost prezenţi şi membrii opoziţiei cristalizate. De exemplu, actualul premier Viktor Orban a spus acolo 143 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

un discurs prin care se cerea mai voalat, mai deschis plecarea trupelor sovietice din ţară. Spiritele au fost inflamate tot în vara lui 1989, când ministrul de externe de atunci, Gyula Horn, a declarat şi a adus cumva în discuţie eventuale ameninţări militare din partea României asupra Ungariei. Erau vorbe aruncate în vânt, dar numai bune să inflameze şi mai mult relaţia şi aşa încărcată”, spune Wellmann.

Au suferit oamenii simpli Relaţiile proaste şi foarte proaste dintre România şi Ungaria au avut efecte negative şi asupra populaţiilor lor. În Ungaria, românii erau asimilaţi aproape în totalitate -cei mai mulţi dintre ei cunoscând de exemplu mult mai bine maghiara decât limba maternă-, dar tensiunea dintre conducerile celor două ţări s-a simţit mai mult în relaţiile dintre români şi minoritatea maghiară din România.

Deşi erau ţări vecine şi state frăţeşti, trecerea populaţiei dintr-o ţară în alta era foarte dificilă. Cum au remarcat chiar înalţi oficiali ai celor două ţări, în anii 80 şi anterior erau mult mai mari restricţii de frontieră decât pe vremea lui Antonescu - Horty, ceea ce era o ruşine pentru grupul ţărilor comuniste. „Budapesta şi Bucureştiul, în convorbirile lor bilaterale, aveau trei subiecte principale: informare reciprocă despre stadiul intern al lucrurilor, cum stăm cu planul cincinal, care este situaţia economică, populaţia etc. Doi: retrospectivă a relaţiilor internaţionale şi ce ar trebui să facă tabăra socialistă. Budapesta reproşa Bucureştiului că nu există

unitate de acţiune în tabăra socialistă din cauza României, că pe la ONU sau prin altă parte întotdeauna aveţi o poziţie separată şi îngreunaţi lucrurile. Pe de altă parte, uneori era bine ca România să fie ca un fel de paratrăznet. Trei: trecerea în revistă a relaţiilor bilaterale pe plan economic, interpartinic, cultural.

România şi Ungaria au fost singurii dintre vecini care nu au realizat în comun niciun proiect economic major.

Din cauza criticii presei ungare şi nu numai, vameşii români nu lăsau să se treacă frontiera cu cărţi şi reviste.

La începutul regimurilor comuniste, în anii 50, din Ungaria în România era dificil să vii cu ziare şi era mai dificil să călătoreşti ca turist decât în perioada Horthy - Antonescu.

Acest lucru i-a fost menţionat lui Dej de către Rakosi, care a menţionat într-un document că în fostul regim era mai uşor să călătoreşti din Ungaria în România, iar în 1987, când la Budapesta s-a aflat o delegaţie română de nivel foarte înalt, condusă de Emil Bobu, care era cam numărul 2 după Ceauşescu, şi atunci li s-a spus exact acelaşi lucru tovarăşilor români: noi ne facem de râs aici pentru că în vremea lui Antonescu şi Horthy era mai uşor să călătoreşti dintr-o ţară în cealaltă, dar noi azi oficial facem parte din aceeaşi tabără, suntem ţări frăţeşti, comuniste, aliate. Pentru Bucureşti era foarte important ca punctele de graniţă să fie amenajate cât mai repede şi cât mai multe pentru traficul greu de mărfuri, mult mai multe tiruri româneşti străbăteau Ungaria”, spune Laszlo Wellmann.

Marius Avram n

 Este evident că în spatele oricărui comportament există o explicaţie care de cele mai multe ori ţine de o eficienţă selectată în timpul evoluţiei.

144 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Cuprins secţiune

INFIDELITĂŢI ÎN LUMEA PĂSĂRILOR

145

VERDE

LABIRINTUL FONDURILOR EUROPENE

150

Infidelităţi în lumea păsărilor

Î

mi făceam bagajele în grabă, încercând să mă împac cu gândul că o să uit ceva. Cred că este mai firesc şi mai real să accept asta decât să încerc să devin ceea ce nu sunt. Adică un om care îşi face bagajele din vreme. Când toate păreau puse în geamantan, merg înspre bibliotecă şi scot ţintit câteva cărţi. Le pun pe masă şi privesc spre geantă gândindu-mă ce pot să scot din ea, ca să le fac loc. Nu eram singur, ochii de pe canapea citeau pe cotorul cărţilor titluri: „Maimuţa goală”, „De ce sexul este o plăcere”, „A-i ajuta pe alţii este cel mai sexy lucru”, „Prigoana plăcerilor”, „Population genetics” şi încă ceva cu The science of love and betrayal, 145 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

după care, mă priveşte şi cu un zâmbet cârcotaş îmi spune „Săracu’ de tine... tot citeşti şi tot degeaba, habar n-ai ce-i dragostea”, râdem amândoi şi, după ce îmi scot una din perechile de papuci, rămâne şi loc de cărţi.

Trec cele câteva ore de gânduri pe drum şi ajung undeva în nordul Germaniei, la Institutul de Ornitologie al Universităţii din Greifswald. Acolo încercăm, pe baza analizelor genetice, să aflăm dacă, în ce fel şi cât de des cârsteii de baltă îşi înşală perechea. Cârsteii de baltă sunt una dintre speciile cele foarte puţin studiate, pentru că trăiesc în stuful des al mlaştinilor, iar mâlul greu de străbătut, vegetaţia ce nu îţi permite să vezi la nicio jumătate de

metru în faţă şi „timiditatea” acestor păsări le-au ţinut ascunse de ochii cercetătorilor. Însă în stufărişurile de la Sic, în cea mai întinsă mare de trestie din Transilvania, ce măsoară peste 240 ha, am găsit aceste păsări şi, foarte bine ascunse, câteva dintre cuiburile lor. Am luat probe de ADN de la fiecare ou din fiecare pontă şi încercăm acum folosind „microsateliţi” - fragmente scurte de ADN - să stabilim dacă ouăle dintr-o pontă aparţin sau nu aceleiaşi femele, iar dacă aparţin aceleiaşi femele, să vedem dacă au fost fecundate de acelaşi mascul. În contextul în care se ştie despre aceste păsări că ar fi monogame, adică o femelă formează în perioada de reproducere o pereche cu un singur mascul. 

VERDE

 Adult de Cârstel de baltă

„Să nu îţi păstrezi toate ouăle în acelaşi coş”

De ce am pus problema unui „parazitism de cuib în cadrul aceleiaşi specii”, de ce o femelă şiar depune ouăle şi în alte cuiburi?

Ei bine, motivele sunt multe. În primul rând nu este vorba de fuga de responsabilitate. Căci, dacă depune o parte din ouă şi în alte cuiburi, nu înseamnă că va avea mai puţini pui de îngrijit, pentru că, în acelaşi timp, altele depun ouăle în cuibul ei şi numărul de ouă între ponte nu variază foarte mult. Atunci, care ar fi explicaţia din moment ce acest comportament a fost descris şi la alte câteva sute de specii de păsări?

Interesul femelei este să facă în aşa fel încât, dacă tot investeşte atâta energie în ouă, să poată avea un număr cât mai mare de ouă eclozate.

Multe dintre păsările care manifestă acest comportament îşi depun ouăle în cuiburi care pot fi prădate sau distruse de factorii de mediu.

Cuibul cârsteilor se află la doar 10 cm deasupra luciului apei, în stuf, fiind astfel uşor de prădat de nevăstuici, dihori sau de alte păsări de pradă şi uşor de inundat, atunci când apele cresc brusc. În felul acesta, dacă pune ouăle în mai multe cuiburi, şansele ca măcar o parte din ele să supravieţuiască sunt mai mari, şi acesta este unul dintre principalele motive. Evident că păsările nu gândesc analitic, nu cugetă, dar natura, prin selecţie, a condus spre acest comportament instinctual.

Cum? Poate că la început au existat femele care îşi depuneau toate ouăle într-un cuib, şi atunci când acesta era prădat, pasărea nu mai avea 146 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

De ce ar înşela femelele?

Femelele acestor specii erau de la început mai mari decât masculii, pentru că aveau nevoie de o investiţie energetică enormă în depunerea pontei, dar talia lor a crescut şi datorită selecţiei”, Alexandru N. Stermin

niciun urmaş în generaţia următoare.

Deci genele care răspundeau de manifestarea acestui comportament nu se regăseau în indivizii din generaţia următoare, în schimb, cele care îşi depuneau ponta în mai multe cuiburi aveau sigur urmaşi în generaţiile următoare, şi deci genele care răspund de acest comportament se perpetuau. Încet, încet, numărul celor care făceau parazitism de cuib a crescut în defavoarea celorlalţi şi în felul acesta s-a ajuns ca astăzi să avem doar forme ce manifestă acest comportament. Natura a selectat, în acest fel, nu pe cel mai puternic ci pe cel mai eficient, mai adaptabil sau putem să-i spunem „mai descurcăreţ”.

Să acceptăm că, pentru siguranţa pontei, femelele îşi depun ouăle în alte cuiburi. Dar totuşi, de ce, după ce a fost sedusă şi cucerită de un mascul pe care ea l-a ales, aceasta ajunge să „se întâlnească” şi cu alţi masculi, care ajung să îi fecundeze o parte din ouă. O explicaţie ar fi tot siguranţa perpetuării genelor în pui cât mai sănătoşi şi mai adaptaţi. Şi avem deja două motive, siguranţa perpetuării genelor, în sensul în care femele investesc foarte multă energie în ouăle lor, totalul ouălor depuse ajungând să cântărească chiar mai mult decât greutatea sa, ceea ce reprezintă un efort energetic teribil din partea femelei. În acest context, aceasta nu riscă să lase toate aceste ouă fecundate de un mascul care ar putea avea o problemă de fertilitate sau o mutaţie genetică, ce poate cauza moartea puilor. Astfel, cu cât ouăle sunt fecundate de mai mulţi masculi, şansa de a fi fecundate cu gene sănătoase este mai mare. În al doilea rând, chiar dacă masculul este fertil şi, chiar dacă genele acestuia nu prezintă mutaţii dezavantajoase pentru individ, combinaţia lor cu cele ale femelei poate duce la forme ineficiente sau neadaptate de indivizi, în acest fel, combinându-şi genele cu mai mulţi masculi şansele ca măcar o parte din pui să posede combinaţii avantajoase de gene, cresc. Evident că şi in acest caz, selecţia naturală a fost cea care a dus la acest rezultat şi comportament instinctual, eliminând formele care manifestă un comportament de reproducere „strict monogam”.

VERDE

 „Ştii o vorbă, şi dacă nu o ştii, ţi-o spun eu: femeia înşală numai pe cel pe care-l iubeşte, pe ceilalţi îi părăseşte pur şi simplu", Alexandru N. Stermin

De ce ar înşela masculii?

Monogamia un caz excepţional Atâta timp cât ouăle dintr-o pontă aparţin aceleiaşi femele, dar au fost fecundate de mai mulţi masculi, unii dintre masculii respectivi sunt poate masculii vecini, care formează pereche cu alte femele. În acest context, se pune întrebarea de ce ar înşela masculii, atâta timp cât ei nu au investit energie în ouă, aşa cum au făcut femelele? Ei bine, pentru că, pe lângă selecţia naturală care acţionează asupra lor aceştia trebuie să facă faţă şi selecţiei „sexuale”.

Selecţia sexuală este, dacă vreţi, tributul pe care ei îl plătesc faptului că nu investesc energie în ou şi că nu investesc în creşterea puilor, lucru ce se aplică mai cu seamă la speciile poligame. Însă, dacă ne referim strict la masculii de cârstel de baltă, aceştia 147 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

nu participă energetic la formarea şi depunerea ouălor, însă îşi consumă energia pentru câştigarea unui teritoriu în confruntarea sa cu alţi masculi conspecifici. Cu cât teritoriul este mai mare şi mai bogat în hrană, cu atât puii eclozaţi din ouă şi hrăniţi din teritoriul său au şanse mai mari de supravieţuire, deci genele sale vor ajunge în generaţiile următoare.

Cu cât teritoriul este mai mare, cu atât masculul este mai sănătos şi mai viguros şi ales de femele. Însă cum îşi dau seama femelele de sănătatea masculului şi de cantitatea de hrană din teritoriul său, atâta timp cât acesta „nu le face un tur” al moşiei sale. Ei bine, culorile masculului vorbesc despre sănătatea sa, abilitata de a găsi hrană şi abundenţa acesteia în teritoriul său. Cum? Păi, majoritatea culorilor sunt date de nişte pigmenţi numiţi carotenoizi,

aceste substanţe sunt cele din care se formează vitaminele. Vitaminele sunt, după cum le spune numele, substanţe aminice vitale, fără de care păsările nu se pot dezvolta normal. Ştim cu toţii că vitaminele se află în cantitate mică în hrană, deci ca să ai penele sau tegumentul ciocului intens colorate, trebuie să ai la dispoziţie o cantitate mare de hrană. Şi pe lângă toate acestea, trebuie să ai o cantitate mare de vitamine în exces, căci o dată ajunse în pene, acestea nu mai pot fi metabolizate. În consecinţă, masculul cel mai colorat are un teritoriu cu multă hrană, are abilitatea de a căuta hrană şi pentru că a supravieţuit aşa colorat are şi abilitatea de a se ascunde de prădători. În acest fel, dintr-o privire, femela îi face un „profil economic” masculului. Acesta prin semnalele pe care i le dă femelei îi sugerează că „uite, toate 

VERDE

 Cuibul cârsteilor se află la doar 10 cm deasupra luciului apei, în stuf, fiind astfel uşor de prădat atunci când apele cresc

aceste vitamine şi hrană care pentru mine au fost în plus şi mi-au permis să îmi colorez penele, pot să le investesc în puii noştri, care vor avea şanse mai mari să supravieţuiască dacă îi faci cu mine decât dacă îi faci cu un altul mai puţin colorat”. Însă acum imaginaţi-vă câtă energie investeşte masculul în tot acest joc de şanse, toate acestea pentru a îşi perpetua specia şi reproduce genele. Acesta este interesul principal al masculului, să fecundeze cât mai multe ouă, de la cât mai multe femele ca să îşi răspândească în următoarele generaţii genele în cât mai mulţi indivizi. În cazul acesta, ar fi normal şi firesc, ca după ce s-a împerecheat cu o femelă, să o lase pe aceasta să îşi crească puii şi el să plece să fecundeze alte femele. Evoluţia a dus în această direcţie la majoritatea grupelor de animale, de la insecte, la moluşte, reptile, amfibieni, păsări şi mamifere. În acest context, dacă analizăm comportamentul de reproducere al masculului în istoria evoluţiei sale, vedem că este în principal poligam. Majoritatea speciilor sunt poligame şi în ceea ce priveşte păsările.

Monogamia este un caz particular, excepţional, întâlnit doar la unele specii. Şi atunci ce a determinat trecerea de la poligamie la aşa-numita monogamie în rândul masculilor cârsteilor de baltă şi nu numai ?

O explicaţie ar fi teoria ce vorbeşte despre „opţiune şi eficienţă”.

Adică, din cauza habitatelor unde condiţiile de mediu se schimbă brusc, a celor în care hrana este greu de procurat sau a speciilor 148 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

care se reproduc în zone unde perioadele calde durează foarte puţin, puii pentru a supravieţui şi a ajunge la maturitate au nevoie şi de grija tatălui. În acele contexte, dacă masculul se împerechează cu femela şi o părăseşte pentru a se împerechea cu alta, aceasta nu reuşeşte să îşi crească singură puii şi deci indivizii purtători de gene ale masculului nu supravieţuiesc, deci eficienţa sa reproductivă este zero. În schimb, dacă se implică în creşterea puilor, şansele lor de supravieţuire cresc şi deci eficienţa reproductivă a masculilor creşte. Cu siguranţă că au existat masculi ai speciei care nu au adoptat această strategie şi nu au contribuit la creşterea puilor, însă pentru că puii lor nu au supravieţuit, aceştia au dispărut încet încet din populaţie, o dată cu genele ce răspundeau de poligamie. În aceste situaţii au fost favorizaţi ceilalţi, adică cei care tindeau spre monogamie. În acest caz, faptul că masculul de cârstel de baltă îşi înşală femela este, din perspectivă evolutivă, un fapt explicabil, fiind un comportament primar al speciei, care a evoluat de la poligamie la aşa-numita „monogamie”, în care masculul îngrijeşte în principal puii avuţi cu o femelă, dar îşi asigură perpetuarea genelor şi în alte ponte.

„Împlinirea unui vis evoluţionist” Toată evoluţia pare din perspectiva noastră una puţin „misogină”, însă, un fapt excepţional, care vine tot din lumea păsărilor şi încearcă să regleze conturile, este fenomenul numit „poliandrie cu inversiune de sexe”. În

acest caz, femelele se împerechează cu mai mulţi masculi, masculi care îngrijesc ponta şi progeniturile singuri, timp în care mama pleacă în căutarea altor masculi cu care să se împerecheze, şi pentru care ajunge să se confrunte cu celelalte femele. Din perspectiva femelei, acest fapt este, după cum îl numeşte Jared Diamond, „împlinirea unui vis evoluţionist”.

Cum s-a ajuns totuşi la acest fenomen excepţional? Explicaţia ţine de biologia reproducerii la speciile la care acest fenomen a apărut, şi anume la jcane şi unele specii de fluierari şi falaropi. Aceste specii depun câte patru ouă, iar puii care eclozează sunt acoperiţi de puf şi apţi să îşi găsească hrana, oarecum singuri. În acest fel pot fi uşor crescuţi doar de un singur părinte. În cazul acestor specii, fiecare ou cântăreşte o cincime din corpul femelei, astfel întreaga pontă cântăreşte 80 la sută din greutatea sa şi necesită un efort formidabil din partea femelei. Efortul este imens în comparaţie cu cel al masculului, care pentru a compensa acest dezechilibru energetic, investeşte mai mult în îngrijirea pontei, dându-i timp femelei să depună o altă pontă de care să îngrijească ea singură. În acest fel, avantajul este pentru ambii parteneri, depun două ponte, deci au posibilitatea unui număr mai mare de urmaşi şi depun pontele în două cuiburi, deci şansa acestora de exlozare este mai mare. La prima vedere, totul pare „onest”, însă atâta timp cât masculul a îngrijit de prima pontă, unele femele s-au împerecheat cu alţi masculi, lăsândule acestora impresia că ei sunt cei cu care au prima pontă, ele plecând

VERDE

 Monogamia este un caz particular, excepţional, întâlnit doar la unele specii

şi depunând o a treia pontă cu un al treilea mascul. În comparaţie cu cele „oneste”, femelele care şi-au lăsat fiecare pontă în grija unui mascul au avut un număr mai mare de urmaşi şi au ajuns în timp ca genele lor să fie dominante în populaţie, fiind cele mai eficiente din punct de vedere reproductiv. Genele acestora au ajuns să domine numeric genele celor „oneste” şi încet să le înlocuiască, întreaga populaţie fiind reprezentată de femele poliandre, care nu îşi mai îngrijesc ponta, ci o lasă masculului. În acest fel, femelele au ajuns să intre în competiţie pentru masculi, fiind din ce în ce mai puţini masculi disponibili, în competiţia dintre ele câştigând cele mai puternice, deci cele mai mari şi mai sănătoase. Femelele acestor specii erau de la început mai mari decât masculii, pentru că aveau nevoie de o investiţie energetică enormă în depunerea pontei, dar talia lor a crescut şi datorită selecţiei, în sensul în care în lupta pentru masculi, câştigă cea care era cea mai mare, deci cea mai puternică, şi ea avea şansa răspândirii a cât mai multe gene în populaţie.

Aceste femele au ajuns în acest fel, urmând această linie evolutivă, să se comporte ca nişte masculi.

Enigme Este evident că în spatele oricărui comportament există o explicaţie care de cele mai multe ori ţine de o eficienţă selectată în timpul evoluţiei. Însă lumea păsărilor fascinează şi prin comportamente care nu şi-au găsit încă răspuns. Unul dintre aceste cazuri îl reprezintă raţele mari sau raţele sălbatice, pe care le întâlnim în ochiurile de apă din parcurile oraşelor.

149 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

S-a observat la acestea, că după ce au depus ponta şi au început clocitul ei, masculii, atunci când femelele clocesc, şi femelele, atunci când clocesc masculii, se împerechează cu vecinul sau vecina, fără a mai depune niciun ou. Acest comportament bizar nu şi-a găsit o explicaţie ecologică, biologică sau evolutivă, fiind la ora actuală unul dintre subiectele studiate de specialişti din întreaga lume. Întrebarea este „Dacă nu mai depun ouă, de ce se împerechează totuşi?” şi nu poate fi vorba de „plăcere”, căci acest fenomen „al plăcerii” apare descris doar la unele specii de mamifere. Şi pe mine, ca pe orice biolog, îl macină această întrebare la care încerc să îi caut un răspuns, dar de câte ori mă gândesc la subiect, îmi vine în cap o frază a lui Camil Petrescu din Ultima noapte de dragoste, „Ştii o vorbă, şi dacă nu o ştii, ţi-o spun eu: femeia înşală numai pe cel pe care-l iubeşte, pe ceilalţi îi părăseşte pur şi simplu”.

Dincolo de curiozitatea firească a naturii umane, acestea sunt câteva argumente pentru care am ajuns în Greifswald şi am început studiul relaţiilor sociale şi al comportamentului reproductiv la cârsteii de baltă, despre care nu se ştie mare lucru până acum. Rezultatele încă nu au văzut lumina zilei, dar chestionarea acestui subiect a deschis un univers întreg în faţa mea, miam dat seama ce înseamnă să nu te satisfacă neapărat un răspuns la o întrebare, ci mai cu seamă bucuria confruntării tale cu întrebarea însăşi şi am băgat de seamă încă o dată că ornitologia nu este doar despre păsări, este despre timp, evoluţie, despre  şansă şi despre noi, oamenii.

Vitaminele sunt, după cum le spune numele, substanţe aminice vitale, fără de care păsările nu se pot dezvolta normal. Ştim cu toţii că vitaminele se află în cantitate mică în hrană, deci ca să ai penele sau tegumentul ciocului intens colorate, trebuie să ai la dispoziţie o cantitate mare de hrană”, Alexandru N. Stermin

Alexandru N. Stermin a absolvit două facultăţi (Biologie şi Teologie), obţinând şi un masterat în Filosofie.

Ornitolog pasionat.

VERDE

OM

vs.

A N I MA L

Nevoia de strategie şi labirintul fondurilor europene

 Multe specii, demult uitate în Vest şi cu un imens potenţial turistic, deci economic, trăiesc în pădurile şi râurile României

150 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

L

una februarie este perioada în care Acordul de Parteneriat dintre România și Comisia Europeană a fost finalizat și trimis instituţiei europene spre aprobare, ceea ce înseamnă intrarea într-o nouă etapă a strategiei europene. Însă ceea ce trebuie să realizăm acum este că acest moment poate fi critic pentru România şi evoluţia ţării pe termen mediu şi lung. Lecţiile şi experienţele trecutului ne arată că ajutorul potenţial al fondurilor europene

151 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

VERDE

poate să fie o armă cu două tăişuri.

Aceste fonduri pot crea oportunităţi, însă în acelaşi timp pot să finanţeze programe nocive dezvoltării noastre pe termen lung.

Nu e uşor de acceptat faptul că mitul fondurilor europene, menite să ne ajute să progresăm prin relansarea automată a sectorului economic al ţării, nu mai e demult valabil. Piaţa UE şi inclusiv piaţa fondurilor europene este una în care ţările se află în competiţie, în care avantajul competitiv devine posibil numai prin cunoașterea priorităţilor şi a strategiei de dezvoltare. Fără priorităţi foarte bine delimitate este extrem de greu să avem o strategie consistentă, argumentată, care să ne asigure o poziţie bună faţă de celelalte state. Totodată, în lipsa unei strategii foarte bine definite pe termen lung şi bine înţeleasă de toate instituţiile, planificarea poate să devină haotică, proiectele generate sau aprobate de autorităţi se pot contrazice între ele, generând confuzie.

Un exempu grăitor este cazul Dejani-Lupşa. Recent, specialiștii WWF România s-au întâlnit cu reprezentanţi ai Comisiei Europene pentru a analiza câteva cazuri de alocare contradictorie și ineficientă a unor fonduri europene, printre care şi cazul amintit mai sus.

Microhidrocentrala Dejani-Lupșa, finanţată parţial prin fonduri UE, este unul dintre sutele de proiecte similare ce sunt construite în habitatele speciilor protejate din România și care afectează negativ alte proiecte de conservare, ducând la o risipă a fondurilor europene. Uniunea Europeană a acoperit 9.147.107.20 lei (aproximativ 2.066.239.72 euro) din investiţie, restul finanţării fiind asigurată de Guvernul României (aproape 6% din total) și de către investitor. Un proiect Life pentru protecţia acvilei ţipătoare mici, finanţat tot de Uniunea Europeană, este în curs de implementare în aceeași zonă. Acesta are scopul de a crea condiţii de viaţă favorabile pentru 22% din populaţia de acvilă ţipătoare mică la nivelul Uniunii Europene.

Atât reţeaua Natura 2000, cât și proiectul Life, sunt finanţate prin fonduri UE. Cu toate acestea, amândouă sunt ameninţate de construcţia MHC-urilor finanţate tot de UE, cum este cazul proiectului de

pe pâraiele Dejani - Lupșa. Adică un proiect finanţat de la stat şi din fonduri europene compromite eforturile altor două proiecte, finanţate din exact aceleaşi surse.

Acest caz e doar o mică mostră care ne arată că dezvoltarea nu este garantată doar prin existenţa unor scheme de finanţare UE. Este adevărat, există resurse financiare la dispoziţia noastră, însă fără să ştim exact în ce fel vrem să creştem competitivitatea economică, respectând comunităţile locale şi natura în acelaşi timp, aceste resurse nu garantează succesul.

Dimpotrivă, fără o strategie fondurile pot frâna evoluţia anumitor sectoare.

Un alt mit important vehiculat în legătură cu fondurile de la UE, deseori chiar de autorităţi este acela că avem o ultimă şamsă de reuşită şi avem de ales, pe de o parte, între dezvoltare, reprezentată de construcţii, infrastructură şi dezvoltare economică şi, pe de altă parte, natură. Adică natura se află în contradicţie cu dezvoltarea şi modernizarea ţării, mai mult, este chiar o frână în calea progresului, deşi nu este deloc aşa.

Multe ţări din vestul Europei la care ne uităm de fiecare dată când căutăm modele de dezvoltare economică regretă erorile comise în numele dezvoltării. Multe specii, demult uitate în Vest şi cu un imens potenţial turistic, deci economic, trăiesc însă în pădurile şi râurile României; multe râuri n-au fost încă compromise în numele dezvoltării, asigurând acces la apă şi resurse importante comunităţilor locale, iar infrastructura încă n-a fragmentat natura în mod irecuperabil. Căutând modelul altor ţări, vedem, de exemplu, că preşedintele Chirac s-a implicat în regândirea autostrăzilor din Franţa, pentru ca ele să asigure o minimă infrastructură de trecere a populaţiilor de animale, cheltuind resurse şi timp preţios.

Noi însă, fiind încă în faza de planificare, putem genera o viziune în care atât natura, cât şi economia să aibă cele mai bune perspective. Nu putem continua să dăm vina pe urşi pentru faptul că la autostrada Deva Lugoj nu s-au inclus din start cerinţele legate de infrastructura verde, când de fapt forma iniţială a propiectului ameninţa să blocheze rute de migraţie importante, încălcând directivele europene. 

VERDE

Toată tevatura şi pierderea unor sume mari dar şi a unui timp preţios au fost cauzate de fapt de scăpări din faza iniţială de proiectare.

Obligativitatea includerii în proiect a unor măsuri de mediu care nu pot fi ignorate, pentru respectarea unor angajamente și evitarea unor sancţiuni mari era cunoscută de la bun început, doar că s-a ignorat acest lucru, atrăgând nemulţumirea Comisiei Europene. O strategie corerentă ar fi garantat susţinerea dezvoltării infrastructurii naţionale, însă numai cu condiţia ca studii de impact asupra mediului corect realizate să stea la baza lucrărilor, astfel încât România să nu se abată de la calea dezvoltării durabile pe termen mediu și lung.

Cu alte cuvinte, tot ce trebuie să facem este să nu sacrificăm interesul nostru pe termen mediu şi lung, pentru cel imediat.

Fondurile pot genera într-adevăr, progresul

dorit de noi toţi, iar acest progres poate să meargă foarte bine mână în mână cu natura şi cu nevoile noastre pe termen mediu şi lung. Pentru asta e nevoie de respectarea câtorva condiţii, cel puţin din punct de vedere al mediului.

1. Realizarea unei sinergii în ce privește obiectivele de conservare a biodiversităţii. Programele sectoriale ce derivă din Acordul de Parteneriat trebuie să includă măsuri de conservare a biodiversităţii și/ sau măsuri de prevenţie/reducere a impactului investiţiilor din alte sectoare asupra biodiversităţii. De aceea, Acordul de Parteneriat trebuie să definească, în mod clar, alocarea financiară și sursele de finanţare pentru obiectivele de mediu ce trebuie îndeplinite în diferitele sectoare de activitate sau domenii (dezvoltare rurală, pescuit, infrastructură energetică și de transport etc).

Cu alte cuvinte, responsabilitatea conservării valorilor naturale îi revine,

 Cât de utile sau nocive vor fi fondurile europene pentru viitorul ţării noastre, depinde şi de noi. Însă trebuie să conştientizăm că, în acest moment, nu ne ajută pasarea responsabilităţilor, ci implicarea activă.

152 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

în primul rând, statului român, care are obligaţia de a asigura schemele de finanţare necesare şi nu putem să punem această responsabilitate pe umării micilor proprietari. România este în prezent una dintre ţările din Uniunea Europeană care nu acordă plăţi compensatorii pentru proprietarii de terenuri situate în situri Natura 2000, deși conservarea acestor zone poate reprezenta şanse de dezvoltare economică multiplă pentru multe comunităţi locale.

2. Infrastructura verde trebuie inclusă încă din etapa de planificare a proiectelor de transport (evitarea impactului prin alegerea celui mai potrivit traseu și a celei mai performante tehnologii, planificarea de poduri verzi, eco-ducte, pasaje și tuneluri pentru trecerea animalelor sălbatice etc.), cu alocarea de fonduri pentru dezvoltarea acesteia, pentru colectarea și monitorizarea datelor privind biodiversitatea și pentru consultarea și implicarea tuturor factorilor interesaţi la luarea deciziilor începând din stadiile incipiente.

3. Finanţarea investiţiilor în microhidrocentrale și alte surse de energie regenerabilă trebuie să fie condiţionată de adoptarea unui cadru legislativ care să stabilească zone de protecţie/de excludere de la construcţia de astfel de infrastructuri și unei planificări strategice la nivel naţional de amplasare a lor pe celelalte categorii de râuri; până la adoptarea unui astfel de cadru legal, alocarea de fonduri pentru aceste investiţii trebuie sistată, pentru a stopa distrugerile, uneori ireversibile, pe care le au la nivelul ecosistemelor acvatice, asupra pescuitului și turismului montan.

Cât de utile sau nocive vor fi fondurile europene pentru viitorul ţării noastre, depinde și de noi. Însă trebuie să conştientizăm că, în acest moment, nu ne ajută pasarea responsabilităţilor, ci implicarea activă. Obiectivele pe care le va transmite România vor defini imaginea ţării noastre în următorii ani, iar în lipsa implicării din partea sectorului ONG sau a cetăţenilor care pot pune presiune pe decidenţi, putem să ne pierdem în labirintul birocraţiei autohtone şi europene.

Magor Csibi n

ARTE 153 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Arta şi banii 2013 a fost anul marilor recorduri, dar şi al marilor afaceri pe piaţa de artă.

Două licitaţii succesive din luna noiembrie, la Christie’s şi Sotheby’s, au obţinut cele mai spectaculoase profituri obţinute vreodată, vânzările operelor de artă însumând peste un miliard de dolari în fiecare sesiune de vânzare.

Î

n 2009, momentul de recul al pieţei de artă, mulţi au considerat că nivelul de vânzări din perioada 2007 - 2008 nu va mai putea fi depăşit vreodată, criza financiară afectând prea adânc celelalte pieţe. Cu toate acestea, conform datelor făcute publice, piaţa de artă şi-a revenit spectaculos, crescând progresiv de la nivelul de 60,8 miliarde în 2011, la 64 de miliarde de dolari în 2012, şi, după calculele specialiştilor, volumul tranzacţiilor din anul 2013 va depăşi cu mult recordul anului 2007, de 65,8 de miliarde de dolari.

Aceste statistici au dărâmat poziţiile neîncrezătoare ale economiştilor şi suspiciunile lor despre fragilitatea pieţei de artă, făcând însă loc altor teme de îngrijorare. Mulţi se întreabă, perfect justificat, cât va mai ţine acest trend ascendent. Beneficiarii direcţi, casele de licitaţii, consideră firească această creştere, întrucât reflectă nevoia masivă de investiţie în bunuri care nu-şi pierd valoarea. Foarte mulţi din zona artistică o consideră însă o reeditare a bulei economice din 154 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

anii 2000, o nouă formă de nebunie speculativă, similară cu „tulip-mania” secolului al XVII-lea. Antologica poveste a aristocratului olandez, care şi-a dat casa în schimbul celui mai de soi bulb de lalea, aflat încă în pământ, rămâne până în zilele noastre un exemplu absolut de economie speculativă iraţională.

Această exacerbare a tendinţelor speculative este privită cu multă suspiciune în rândul dealerilor mai în vârstă, poziţionaţi în segmentul mediu, trecuţi prin nenumărate experienţe de

contracţie a pieţei. Ei au supravieţuit crash-ului de la începutul anilor 90 şi slow-down-ului pieţei, ca urmare a crizei financiare din 2008, însă acum nu mai sunt atât de siguri că vor rezista unei noi contracţii majore. Totul a luat o turnură mult prea radicală şi, în opinia lor, nimic nu mai are vreo logică.

A admite că arta contemporană a fost mereu supraevaluată, în comparaţie cu operele trecutului, este o chestiune ce nu mai trebuie dezbătută, însă ce se întâmplă acum depăşeşte

 Arta adevărată nu poate fi promovată sau supusă de orice neofit pe care-l chinuie talentul investiţiilor în artă.

orice limită şi putere de înţelegere, fiind rezultatul unor jocuri care nu mai aparţin şi nu mai pot fi controlate în zona artistică. Miliardari din zonele cele mai speculative ale pieţelor financiare au migrat către această nouă piaţă, complet neregularizată, scutită de impozite, în speranţa unor câştiguri fabuloase pe termen scurt.

Un exemplu în acest sens este cel al lui Dan Loeb, miliardarul care, după ce a achiziţionat 9,3% din casa de licitaţii Sotheby’s, a lansat un atac fără precedent la adresa 155 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

preşedintelui companiei, acuzându-l de ineficienţă şi lipsa de interes în a cuceri întregul spectru de pieţe de artă. Spre deosebire de Christie’s, care este prin excelenţă deschis vânzărilor de artă contemporană, Sotheby’s s-a concentrat mai mult pe segmentul istoric - arta secolului al XIX-lea şi XX - o piaţă mult mai sigură şi mai stabilă, dar care nu aduce atât de multe profituri imediate. Cu toate că multe din acuzele aduse de acţionarul casei Sotheby’s sunt pe undeva justificate, criticii din media şi cei din

lumea artei au taxat această mişcare drept inadmisibilă. Deoarece ţinteşte la deturnarea agresivă a misiunii companiei şi vizează transformarea ei într-un cash-and-carry menit să aducă beneficii imediate acţionarilor. Cum Sotheby’s nu este Lehman Brothers, e mai mult decât ridicol să pretinzi unor istorici de artă să nu mai evalueze arta veche sau contemporană, ci să facă cursuri intensive de business. Şi apoi, arta contemporană nu este un asset obişnuit, nu are o valoare intrinsecă, e nevoie de timp, de cel puţin 30 de 

ART E

 Christie’s

ani, ca valoarea să fie confirmată pe deplin. Se pare însă că aviditatea de a face bani pariind pe artiştii tineri nu mai are limite, foarte mulţi dintre colecţionarii proveniţi din zona de business nerealizând că piaţa bunurilor simbolice funcţionează după cu totul alte reguli decât economia reală.

Economiei anti-economice a artei pure, care, după cum postulează Piere Bourdieu, se întemeiază pe „recunoaşterea obligatorie a valorilor dezinteresate şi pe acumularea de capital simbolic” i se opune logica economică a pieţei, care, „acordă prioritate difuzării, succesului imediat şi temporar, care se conformează cererilor preexistente însă, respingând mercantilismul şi abţinându-se să-şi declare, pe de-a întregul scopurile interesate”. Teza lui Bourdieu despre dinamica celor două logici economice contradictorii, coexistente în cadrul pieţei de artă, ca piaţă de bunuri simbolice, dezvăluie şi întreg setul de contradicţii ce rezultă din incompatibilităţile dintre cele două economii care au ca obiect comerţul cu arta pură. În ciuda acestor incompatibilităţi şi a paradoxurilor ce decurg din ele, asistăm de ceva vreme încoace la o adevărată exploatare a pieţei de artă, ce evidenţiază o schimbare majoră de paradigmă economică. Agresivităţii neoliberalismului actual îi corespunde o „nouă economie” a artei, o economie bine controlată, pliată pe interesele financiare de moment ale marilor investitori.

Intervenţiile agresive din ultimul an au stricat echilibrul firesc al pieţei, efectul imediat fiind concentrarea 156 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

 Sotheby’s

Beneficiarii direcţi, casele de licitaţii, consideră firească această creştere - întrucât reflectă nevoia masivă de investiţie în bunuri care nu-şi pierd valoarea.

Foarte mulţi din zona artistică o consideră însă o reeditare a bulei economice din anii 2000, o nouă formă de nebunie speculativă, similară cu „tulip-mania” secolului al XVII-lea.

preponderentă a tranzacţiilor în segmentele extreme ale pieţei. Faţă de boomul din decadele precedente, când se cumpărau mai degrabă lucrări din segmentul mediu de preţ, înscrise în tendinţele nu întru totul confirmate, însă cu oarecare potenţial de dezvoltare, acum se pare că interesul e centrat exclusiv pe lucrări de importanţă istorică, la standarde de muzeu, verificate de cei mai mari experţi din domeniu. Aşa se face că, pentru puţinele opere istorice care apar pe piaţă secundară, există o cerere uriaşă, în timp ce pentru piesele produse de artiştii parţial confirmaţi, dar care nu au devenit încă branduri de renume, promovate de 70 % din dealerii de pe pieţele primare, interesul a scăzut masiv în ultimii ani şi va scădea în continuare.

Se remarcă însă un interes constant pentru segmentul cel mai ieftin al pieţei, artiştii tineri a căror creaţie e încă accesibilă.

O primă explicaţie a radicalizării pieţei ar fi că piaţa de artă, ca tot restul societăţii, funcţionează în cicluri, iar acum, ne confruntăm cu un ciclu radical de curăţire a sistemului. Ultima corecţie a pieţei - datorată crizei financiare recente - nu a contribuit la o veritabilă asanare a sistemului, piaţa fiind încă sufocată de prea mulţi dealeri, galerii şi artişti de o calitate mediocră. În plus, extinderea către Asia, America de Sud şi ţările bogate din Orientul Mijlociu, a determinat o înjumătăţire a poziţiilor eligibile pentru zona aşa-zis tradiţională vestică, atât în ce priveşte selecţia lucrărilor pentru licitaţiile importante, cât şi reprezentarea la marile târguri de artă de la Basel, Londra, Paris, New

ART E

 Lumea tinde să uite că arta adevărată e oglinda sufletului artiştilor

York sau Hong Kong. Reversul acestui fenomen de extindere a pieţei se resimte din ce în ce mai acut, mai ales pe pieţele vestice, suprasaturate de producţia artistică.

Astfel, că o consecinţă directă, piaţa a devenit mai competitivă ca oricând, politica caselor de licitaţii şi a galeriştilor implicaţi în selecţiile marilor târguri, fiind aceea de a filtra mult mai radical ofertele existente. În ce priveşte pieţele primare, se observă o tendinţă de a se îngreuna accesul noilor galerii în târgurile de renume, condiţionându-le la eforturi majore pentru a fi admişi, fără a avea siguranţa amortizării în viitor a investiţiilor făcute.

O minimă analiză a modului în care funcţionează cele două pieţe relevă incompatibilităţile şi contradicţiile despre care vorbeam mai devreme. În timp ce pieţele secundare au devenit canalele de distribuţie cele mai „reliable”, întrucât presupun o oarecare transparenţă în ce priveşte modul de tranzacţionare, listând public preţurile obţinute, dealerii de pe piaţa primară sunt mai degrabă preocupaţi în construirea unor branduri, ocultând tot ce ţine de aspectul comercial.

Lipsa de transparenţă a pieţelor primare complică major procesul de evaluare şi de calculare a predictibilităţii pieţei. Cu toate acestea, în 1999, folosind metodologia Case-Shiller, (dezvoltată iniţial în ideea de a înţelege pieţele de realestate) doi profesori renumiţi de la Universitatea din New York, Michael Moses şi Jianping Mei, au încercat să analizeze dinamica profiturilor de pe piaţa de artă, studiind traseul unor opere de artă vândute la marile 157 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

case de licitaţii din New York. Pornită iniţial că o analiză experimentală, cercetarea lor s-a concretizat în indexul Mei-Moses®, o bază de date acumulate pe o perioadă de 13 ani, care poate indica creşterea viitoare a unor opere aflate în portofoliul unor galerii sau case de licitaţii, oferind astfel o asistenţă preţioasă investitorilor strategici. Primul lor obiectiv a fost să ajute colecţionarii interesaţi de artă să iasă din sfera achiziţiilor emoţionale, bazate pe pură plăcere vizuală şi să-i determine să considere criteriile obiective, după care se structurează dinamica valorilor.

E foarte adevărat că impulsurile de moment ale fiecărui colecţionar nu pot fi excluse sau ignorate, dar la fel de adevărat este că valoarea artei nu va fi niciodată determinată după percepţiile colecţionarilor, ci după alte algoritmi care ţin de dinamica artistică propriuzisă.

Acest index, pe lângă compararea artei cu alte categorii de active, oferă indicaţii precise şi la zi despre performanţele financiare de pe piaţa de artă în momentul achiziţiei unor obiecte de artă pentru un portfolio de investiţii, şi analize de tipul „mark to market”, ce iau în considerare ajustările şi schimbările diverse de pe piaţă, plus evaluările din perspectiva evoluţiei fiecărui artist în parte. Aş sublinia aici faptul că indexul nu poate fi aplicat creaţiei recente, este nevoie de o perioadă de minimum 13 ani, ce oferă distanţă critică necesară pentru o evaluare corectă a operelor.

Deşi au fost multe voci care au contestat modul în care a fost alcătuit acest index, a devenit evident că valoarea şi rentabilitatea unei opere

de artă poate fi determinată după criterii profesionale obiective. Cei ce ignoră aceste criterii, preferând să se ghideze exclusiv după percepţiile lor emoţionale, să nu se mire dacă vor fi păgubiţi în viitor. Investiţia în artă a devenit un business ca oricare altul, ba chiar unul mai rentabil decât multe altele, şi pentru a-i înţelege dinamica specifică este nevoie de adevăraţi specialişti.

Arta adevărată nu poate fi promovată sau supusă de orice neofit pe care-l chinuie talentul investiţiilor în artă. Când creşterile agresive de preţuri se vor intersecta cu cererile unor astfel de neofiţi, pentru care arta reprezintă doar o investiţie „cool” sau o posibilitate de upgradare a statului social, atunci, cu siguranţă, vom asista la prăbuşirea întregului sistem. După toate aparenţele nu suntem departe de acest moment.

Lumea tinde să uite că arta adevărată e oglinda sufletului artiştilor.

Tot ceea ce artiştii au realizat că statementuri personale şi sincere despre viaţa, dragoste şi societate, se poate transforma prin aceste mecanisme capitaliste, sofisticate, de piaţă, în aur, asemeni atingerii lui Midas. Dar la fel de uşor, economia economiştilor, întemeiată pe criterii exclusiv raţionale, le poate transforma în scrum. Spre deosebire de economişti, care au nevoie de cifre şi realităţi, artiştii nu au nicio problemă să-şi imagineze oricând o nouă economie, autonomă, profund iraţională, însă eficace în a demonstra că, în ecuaţia lor, coeficientul de impredictibilitate e reprezentat chiar de ei înşişi, maeştrii propriilor opere.

Maria Rus Bojan (Amsterdam) n

SPORT LIFE Da svidania, Soci!

Au început deja de la minus, deşi nu trecuse nicio zi de competiţie.

Cu atâtea temeri, controverse şi bănuieli vâjâind pe străzile din Soci, Jocurile Olimpice de Iarnă aveau mult de recuperat în ochii privitorilor de toate tipurile. Situată la malul Mării Negre, staţiunea estivală favorită a politicienilor din vremuri coborând de la Stalin încoace a înfruntat o provocare uriaşă. Una pe care, se pare, nici măcar nu şi-a dorit-o: i-a fost repartizată de preşedintele Putin într-un puseu afectiv-original.

Puternicul om a vrut pentru ţara pe care o conduce o ediţie a JO albe despre care să se vorbească peste generaţii şi generaţii. Şi, din mai multe puncte de vedere, a obţinut-o.

Z

ilele de dinainte de începerea Jocurilor arătau un Soci uscat, fără fir de zăpadă. Din fericire, nu acolo, în oraş, trebuia să sclipească pătura de nea, ci sus, în munţi, la Rosa Hutor, unde se ţineau probele de schi, alpin şi fond, biatlon şi sărituri cu schiurile.

Iar acolo vremea a oferit un evantai 158 SINTEZA # 2, 3, februarie martie-aprilie 2014 2014

spumos de simptome: de la viscol, vânt şi ceaţă până la întinderi albe aurite de un soare glorios. De la probe amânate zile întregi din pricina lipsei de vizibilitate, până la zile în care s-a concurat în mânecă scurtă. Amintiri de neuitat.

Apoi, ca un semn strâmb, la festivitatea de deschidere, în timpul realizării unui tablou din becuri

albe, unul dintre cercuri a refuzat să se desfacă, lăsând în loc un fulg îngheţat de-a binelea. Din cinci, s-au rotunjit doar patru. Stupoare pentru câteva secunde. Estompată însă de curiozitatea de a afla cine va aprinde flacăra. Până la urmă, Alina Kabaeva, favorita preşedintelui, doar a alergat câteva sute de metri cu ea, onoarea finală a aparţinut Irinei Rodnina şi

17

e locul cel mai bun ocupat de reprezentanţii României, în proba de bob-2 masculin

2.631

de controale doping s-au efectuat la Soci, dintre care 1.420 au fost în precompetiţie. Şase sportivi au fost depistaţi pozitiv în urma unor teste făcute la Soci, cinci cu stimulente şi unul cu EPO.

lui Vladislav Tretiak, două dintre legendele de iarnă ale sportului rus.

Pe firul subţire între indignare şi amuzament, au apărut imagini cu perdele de duş prăbuşite după o prea viguroasă manipulare, deşi asta ţi se poate întâmpla şi la Ritz, dacă eşti prea impetuos. Sau cu uşa de la baie blocată, situaţie rezolvată de un bober american prin, pur şi simplu, spargerea ei. Nimeni nu e perfect. Şi nimic. La final, preşedintele CIO, germanul Thomas Bach, a preţuit Jocurile de la Soci, evidenţiind un anume aspect: „A fost o ediţie grozavă pentru sportivi”, a spus el. „Niciodată nu am mai trecut printr-o asemenea situaţie, în care absolut niciun sportiv să nu aibă de făcut vreo plângere. A fost incredibil”.

Pentru că, într-adevăr, aşa a fost.

Odată începute Jocurile, perdelele fragile şi uşile îndărătnice au fost uitate. „Sportivilor le-au plăcut mult condiţiile. Cazarea din Satul Olimpic, faptul că arenele de competiţie sau de antrenament au fost la distanţe foarte mici”, a adăugat Bach.

Ceva greu de crezut, a evocat preşedintele CIO într-o conferinţă de presă ţinută în ultima zi a Olimpiadei, cu nişte ani în urmă. Înainte de a deveni şef al forului internaţional, Bach, fost campion olimpic cu echipa la floretă în 1976, s-a aflat în comisia de evaluare a precedentelor candidaturi ale oraşului Soci. Două la număr. Ambele eşuate. „Am venit aici şi mi-am spus: «Imposibil!» Tot ceea ce am văzut era o staţiune balneară veche, de tip stalinist, în care, dacă intrai într-o cameră şi te uitai în sus, te puteai aştepta să-ţi cadă tavanul în cap. Era teribil. Iar ceea ce au făcut acum... a fost uimitor”. Uimitor şi la un 159 SINTEZA # 2, 3, februarie martie-aprilie 2014 2014

preţ ridicat. Cel mai mare din istorie, 51 de miliarde de dolari. Este, orice s-ar spune, eticheta care va rămâne mereu agăţată de sigla JO de la Soci, până când va veni o altă ediţie, şi mai scumpă, şi o va detrona. Cum observa USA Today, „unul dintre acele lucruri mărunte, care vor bântui pentru totdeauna o ediţie a JO. Precum cozile din staţiile de autobuz pentru sportivi de la Lake Placid 1980 sau autocarele rătăcite pe străzile Atlantei în 1996”.

Alte controverse au fost expediate fără zgomot. Chiar Vladimir Putin a stins posibilele comentarii legate de atitudinea anti-gay a ruşilor, consfinţită prin lege, când a felicitat-o şi îmbrăţişat-o pe Ireen Wust, multimedaliata patinatoare de viteză olandeză, unul dintre cei şapte sportivi de orientare homosexuală recunoscută participanţi la Jocuri.

Din punctul de vedere sportiv, momentele inegalabile s-au succedat zi după zi. Fie că au fost luminoase, fie că au intrat în categoria decepţii.

E greu de uitat bucuria Juliei Mancuso pentru bronzul din proba de coborâre de la schi alpin, americanca împrăştiind pe pârtie o doză de exuberanţă care a întrecut-o net pe cea a câştigătoarei, germanca Maria Hoepfl-Riesch. E greu de uitat că, la 40 de ani, biatlonistul norvegian Ole Einar Bjorndalen a adăugat alte două medalii de aur unui palmares deja superbogat, devenind, cu 13 prezenţe pe podium, cel mai titrat sportiv din istoria JO de Iarnă. E greu de uitat cât de autoritar a câştigat francezul Martin Fourcade alte două probe de la biatlon. Sau tripla bielorusei Daria Domraceva. Ori cea a schioarei de fond norvegiene Marit Boergen. E greu de uitat că un polonez, altul

decât acum retrasul Adam Malysz, a cucerit două titluri olimpice la sărituri cu schiurile. E greu de uitat felul în care Canada s-a impus din nou în turneele de hochei pe gheaţă, feminin şi masculin, la fel cum o făcuse şi cu 4 ani înainte, la Vancouver. E greu de uitat gheaţa portocalie de atâtea victorii ale patinatorilor de viteză olandezi. Ori medaliile cucerite pentru Rusia de un american şi un sud-coreean naturalizaţi, Vic Wild la snowboard şi Victor An la short track.

Cel mai emoţionant moment însă a fost triumful ştafetei feminine a Ucrainei în proba de biatlon 4x6 kilometri. În timp ce toate buletinele de ştiri abundau de veşti sumbre venite de la Kiev, cele patru sportive, gemenele Vita şi Vali Semerenko, Iulia Djima şi Olena Pidruşina, au transmis un mişcător semnal de unitate prin efortul din acea zi. Dacă n-ar fi fost într-o probă de ştafetă, poate că mesajul s-ar fi diluat. Aşa, a devenit de zeci de ori mai puternic. Şi, la final, o mostră de umor care spală orice urmă neclară de pe faţa Jocurilor de la Soci. La festivitatea de închidere, a existat momentul autoironic în care, la un alt tablou care urma să reprezinte cele cinci cercuri olimpice, un grup de dansatori înveşmântaţi în costume sclipitoare a alcătuit patru cercuri, lăsându-l, preţ de câteva secunde, pe al cincilea închis.

Exact ca la deschidere. Până la urmă, poza a apărut în forma dorită şi toată lumea a salutat ideea cu un zâmbet.

Aşa cum trebuie să şi privim înapoi spre Soci: zâmbind. Orice şi oricât ar costa, Jocurile Olimpice nu sunt în fiecare zi. Nici măcar în fiecare an.

Luminiţa Paul n

Cuprins secţiune

ONLINE-UL DE DUPĂ ORIGINEA (TEHNO) SPECIILOR

170

161

PUNCT ZERO 160 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Originea (tehno)speciilor ... şi-atunci omul a recreat Omul.

Asimilarea cyberorganelor de schimb a început!

P

entru că trebuia să aibă şi un nume, i-au spus, simplu, Frank, de la Frankenstein. O prescurtare firească pentru Creatura de generaţie nouă, un amalgam de 28 de proteze şi organe sintetice, controlate de 70 de plăci de bază şi 200 de procesoare, şi animate de un sistem circulator cu sânge artificial care transportă oxigen şi o inimă cu o pompă electronică 100% funcţională. Priviţi-i faţa de silicon ce reproduce trăsăturile creatorului său, dr. Bertolt Meyer!

Iată! Se mişcă! E viu... e viu! E viu!

(Sau pe aproape.)

161 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Omul Bionic Subiect şi el al unui film, documentarul „The Incredible Bionic Man”, Frank are 60-70% dintre funcţiile unui corp omenesc. Poate să meargă, să vorbească şi să răspundă la întrebări. Nu are ficat, stomac şi intestine, iar creierul îi e suplinit de câteva procesoare şi de un program care îi dau personalitatea enervantă a „unui băiat ucrainean de 13 ani”. „Nu e tocmai cel mai politicos partener de conversaţie", îl descrie râzând Robert Warburton, robotician al companiei londoneze Shadow Robot Co, locul de naştere al lui Frank.

Profesor de psihologie la Universitatea din Zurich, dr. Bertolt Meyer s-a născut fără partea inferioară a mâinii stângi şi are acum una dintre cele mai avansate proteze bionice ale momentului – i-Limb (cea mai nouă versiune a sa vine cu o aplicaţie pentru iOS care se conectează la mână via Bluetooth).

Frank are şi el o mână identică, cu o încheietură ce poate face o rotaţie completă şi servomotoare în fiecare deget. Abilităţile de prindere sunt remarcabile, dar Frank mai scapă din când în când paharele pe jos. „Nu e nici cel mai bun barman din lume”, spune Rich Walker, unul 

PUNCT

ZERO

 Dr. Bertolt Meyer împreună cu robotul Frank

dintre roboticienii care au lucrat la asamblarea Omului Bionic.

Chiar şi aşa, performanţele sale sunt uluitoare. Şi gândiţi-vă că Frank a ajuns la Londra pe bucăţi, în cutii separate trimise de laboratoare şi centre de cercetare din întreaga lume, care au donat pentru geneza sa cele mai avansate proteze şi organe artificiale ale momentului. Unele, cum ar fi picioarele, mâinile sau inima, au intrat în producţia de serie. Altele – rinichii, plămânii, pancreasul şi splina – sunt încă în faza de prototip. „Treaba noastră a fost să preluăm coletele ce conţineau o colecţie largă de părţi ale corpului şi să transformăm tot acest morman într-un om bionic”, povesteşte Walker. Le-a luat şase săptămâni şi nu s-ar putea spune că a fost tocmai asamblarea unei jucării dintr-un ou de ciocolată. „De regulă, pui o proteză unui om căruia îi lipseşte o parte a corpului. Nouă ne-a lipsit omul. Şi am construit unul din proteze”.

Piese de schimb Însă scopul proiectului nu a fost acela de a înlocui Omul Î.F. (Înainte de Frank). „Este interesant şi un pic înfricoşător. S-ar putea să ne aflăm într-un punct în care începem să ne dăm seama de posibilităţile pe care ni le oferă ştiinţa şi tehnologia pentru a depăşi limitele evoluţiei. Ţelul nostru ultim a fost să oferim tehnologia pentru repararea unui corp uman defect”, a fost explicaţia biomecanică pe care Meyer a dat-o demersului său demiurgic.

Expus vreme de o lună la Muzeul Smithsonian, Frank a fost dezmembrat la sfârşitul anului trecut, şi chiar

162 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

dacă nu a mai apucat să ne ameninţe asemenea lui T-800 „The Terminator” că se va întoarce, meteorica sa existenţă a stârnit destule angoase etico-ontologice.

E ameninţată însăşi noţiunea de om de crearea a ceva atât de asemănător fiinţei umane? Până la ce punct e acceptabilă „repararea” omului? E greşit că doar unii oameni

au acces la astfel de tehnologii de extindere a vieţii?

Până vom avea răspunsurile, să vedem o listă a pieselor high tech umane de schimb.

Dar înainte de a o face, nu uitaţi: „Nu aceştia sunt droizii pe care îi căutaţi”!

Traian Brad



UReChI

I

mplanturile cohleare pentru cei care şi-au pierdut parţial sau integral auzul au fost inventate încă din 1978 de omul de ştiinţă australian Graeme Clark, în momentul de faţă fiind suficient de avansate pentru a le permite cercetătorilor să le îmbunătăţească de la distanţă, prin simple updateuri de software. Într-o descriere profană, un implant cohlear este un dispozitiv care suplineşte funcţiile urechii interne. Spre deosebire de protezele auditive, care doar amplifică sunetul, implantul cohlear acţionează prin stimularea directă a nervului auditiv, ocolind porţiunile deteriorate ale urechii. Semnalele implantului sunt trimise la creier, care le recunoaşte ca sunete.

Cochlear este una dintre firmele care oferă nu doar cele mai avansate urechi bionice, ci şi accesorii, cum ar fi cablul audio personal sau conectorul FM pentru modelul de top, Nucleus 5. Dotat cu conectoare de platină, procesorul

acestuia oferă posibilitatea de a face zoom cu urechile, se adaptează rapid la diferite peisaje sonore, distingând vocile şi sunetele precise de zgomotul de fundal. În prezent sunt în funcţiune peste 250.000 de implanturi Cochlear în întreaga lume.

HiRes 90K, modelul celor de la Advanced Bionics, oferă adaptarea automată a plăcii de sunet dotată cu AutoSound la medii sonore variind de la concerte live până la şoapte, cu o fidelitate superioară calităţii de CD. În România există patru mari centre de implant cohlear, la Bucureşti, Iaşi, Timişoara şi ClujNapoca.

2009

Anul primului implant cohlear din România, realizat la Spitalul Clinic de Recuperare din Iași

PUNCT

ZERO

OChI

R

ezultat al 200 de milioane de dolari investite în două decenii de cercetare, Argus II e cel mai cunoscut ochi electronic al momentului disponibil publicului larg. Produs de cei de la Second Sight, au fost şi ochii lui Frank şi constau într-o cameră video integrată într-o pereche de ochelari conectată wireless la un receptor implantat în retină ce preia patternurile de imagine şi le transmite nervului optic sub formă de impulsuri electrice, impulsuri pe care creierul le traduce ca informaţie vizuală.

Sunt încă departe de a restabili vederea normală sau de performanţele Star Trek ale vizorului locotenentcomandorului Geordi La Forge, dar pacienţii pot învăţa cum să interpreteze aceste semnale, astfel încât să ajungă să perceapă culori, să recunoască litere de dimensiuni mari sau să localizeze obiecte.

După un algoritm asemănător, funcţionează şi sistemul Monash Vision, dezvoltat de o echipă de 60 de

cercetători ai universităţii australiene Monasch într-un proiect cu finanţare guvernamentală. Cu diferenţa notabilă că, în cazul său, imaginile surprinse din camera de ochelari sunt retransmise prin intermediul unui procesor digital către un cip implantat direct în creier. Acesta din urmă stimulează cortexul vizual prin intermediul unor electrozi, permiţând astfel creierului să interpreteze imaginile. „Ne-am gândit la o abordare diferită. Nu e nevoie de globul ocular pentru asta. Implantul funcţionează pentru cei cu glaucom sau cu nervul optic distrus, deoarece ocoleşte sistemul optic. E un sistem care le aduce speranţa celor care au avut leziuni grave la ochii”, spune coordonatorul proiectului, prof. Arthur Lowery.

Aflat în fază de prototip, Monash Vision aşteaptă aprobarea autorităţilor.

Dezvoltat la Universitatea Tübingen din Germania, Alpha IMS redefineşte conceptul de implant bionic ocular. Cu o dimensiune de 3x3 mm, cipul este conectat la creier prin intermediul a 1.500 de electrozi (faţă de cei 60 ai lui Argus II), asigurând o rezoluţie şi o acuitate vizuală de neegalat. Dar ceea ce e cu adevărat SF e că Alpha IMS nu îşi colectează datele printr-o cameră externă, ci prin intermediul unui senzor încorporat ce preia lumina care ajunge la retină.

Din acest punct, datele sunt transformate în semnale electrice care pot fi interpretate de creier.

Rezultatele preliminare sunt remarcabile: opt din nouă pacienţi au perceput feţe şi expresii faciale – zâmbete, încruntări -, obiecte mici – telefoane, tacâmuri sau semne pe uşi -, reuşind chiar să distingă un pahar cu vin de un altul cu vin alb. La începutul lui iulie 2013 a primit de la autorităţile europene aprobarea pentru intrarea pe piaţă şi e deja disponibil în ţările UE, la un preţ de aproximativ 130.000 de dolari/implant.

Argus II

Implantul Cochlear1 Nucleus 5

Monash Vision

HiRes 90K Alpha IMS

163 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

PUNCT

 Dr. Robert Bartlett - dispozitivul BioLung

D

PLĂMâNI

upă opt ani de căutări şi încercări, o echipă a Michigan Critical Care Consultants (MC3), condusă de chirurgul Robert Bartlett, a construit BioLung, un dispozitiv care poate să facă ceea ce nicio altă maşinărie a momentului nu reuşeşte: să asigure integral necesarul de oxigen al unui pacient folosindu-se doar de puterea de pompare a inimii.

Puţin mai mare decât o doză de suc, Biolung e implantat în pieptul pacientului. Inima pompează sângele în plămânul artificial, care este acoperit de fibre tubulare de plastic perforate cu găuri atât de mici, încât doar moleculele de gaz pot trece prin ele. Pe măsură ce sângele este filtrat prin aceste fibre, dioxidul de carbon e eliminat prin orificii şi e înlocuit cu oxigenul din aer.

Totuşi, BioLung nu e o soluţie pe termen lung pentru pacienţii cu boli grave de plămâni. Cercetătorii speră mai degrabă să câştige timp pentru cei aflaţi pe listele de transplant, timp pe care să-l petreacă mai degrabă relativ normal, decât conectaţi într-un spital la o unitate de menţinere a vieţii. În 2011, cercetătorii de la Universitatea Cleveland au reuşit să pună la punct un plămân artificial complet funcţional, care poate prelua în totalitate funcţiile unuia natural. Acesta conţine tuburi din cauciuc siliconat, asemănătoare vaselor sanguine, cu diametre de un sfert din grosimea firului de păr uman, care se dilată şi se contractă, permiţând circularea aerului întocmai ca într-un plămân normal.

Tehnologia se află încă la început şi va fi disponibilă marelui public abia peste câţiva ani.

164 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

ZERO

 Dr. Billy Cohn, chirurg cardiolog la Institutul Inimii Texas

U

PANCREAS

n pancreas artificial, capabil să monitorizeze nivelul de zahăr din sânge şi să regleze nivelul de insulină în funcţie de nevoile corpului, ar urma să intre pe piaţă cel mai probabil în următorii ani, spune Aaron Kowalski, director al diviziei de protecţie strategice a Juvenile Diabetes Research Foundation. Aparatul, explică acesta, va combina două dintre tehnologiile existente în momentul de faţă: pompa de insulină şi sistemul de monitorizare continuă a glucozei.

BioLung

PUNCT

ZERO

 Dr. Shuvo Roy - prototipul rinichiului artificial

RINIChI

U

n rinichi artificial implantabil, care elimină necesitatea dializei sau a transplantului, este în fază de testare la Universitatea California din San Francisco. Prototipul include sute de filtre microscopice care curăţă sângele de toxine şi un bioreactor care suplineşte rolul unui rinichi sănătos. „Dispozitivul a fost astfel proiectat încât să se obţină majoritatea beneficiilor asigurate de un transplant de rinichi. El ar reduce dramatic riscul de insuficienţă renală”, explică Shuvo Roy, coordonatorul proiectului.

Testele cu o versiune externă, de dimensiune mare, au confirmat fiabilitatea conceptului. Rămâne acum provocarea reducerii sale la o dimensiune care să permită implantul propriu-zis. Roy speră să aibă un model implantabil până în 2017.

INIMĂ

I

nima omului bate de 35 de milioane de ori pe an şi la fiecare nouă bătaie împinge aproape şase linguri de sânge prin corp. „Un organ care lucrează atât de serios e sortit eşecului”, spune dr. Billy Cohn, chirurg cardiolog la Institutul Inimii Texas. Şi are dreptate.

Insuficienţa cardiacă este cauza morţii a peste 600.000 de americani în fiecare an.

Prima inimă 100% artificială, Syncardia Total Artificial Heart, în valoare de până la 125.000 de dolari, a fost implantată în 2004. La început era folosită ca o alternativă precedând transplantul, dar între timp a devenit suficient de complexă pentru a suplini o inimă naturală. Pacienţii, mai mult de 1.200 de la fondarea companiei americane, se recuperează în proporţie de 100% după doar câteva săptămâni, iar numărul de bătăi pe minut al noii lor inimi rămâne constant: 125.

Syncardia a ocupat în 2011 locul 20 într-un top 50 al celor mai inovative companii, pentru operabilitatea

Prima inimă artificială "Syncardia Total Artificial Heart"

Inima artificială Carmat

165 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

crescută a sistemului de pompare a sângelui pe care l-au pus în lucru.

Procesând echivalentul a aproximativ 13.680 de litri la fiecare 24 de ore, inima trebuie controlată din două în două luni.

Sfârşitul lui 2013 a adus o premieră mondială: un transplant cu o inimă artificială autonomă creată de compania franceză Carmat. O minune tehnologică la care s-a lucrat 25 de ani: e alimentată cu o baterie de litiu, cântăreşte 900 de grame (cam de trei ori mai mult decât o inimă normală) şi „imită în totalitate o inimă umană normală, cu două ventricule care mobilizează sângele, aşa cum o face muşchiul cardiac, prin senzori care permit accelerarea inimii, decelerarea, creşterea sau scăderea debitului (sângelui n.red.)”. „Dacă bolnavul doarme, debitul scade. Dacă bolnavul urcă scările, atunci îl măreşte, iar proteza nu are nimic de-a face cu o pompă mecanică”, explică Philippe Pouletty, cofondator al companiei.

Inima Carmat ar urma să fie disponibilă în Uniunea Europeană din 2015, la un preţ între 140.000 şi 180.000 de euro.

11 grame

Greutatea celei mai mici inimi artificiale, un prototip cu pompă din titan al National Institute of Health (USA), implantată provizoriu în mai 2012 unui copil de 16 luni, de o echipă de medici italieni

PUNCT

ZERO

PeNIS

F

aloplastia este o operaţie destul de comună de la sfârşitul anilor ’70 încoace. Cu toate acestea, tehnologia nu a evoluat cum ne-am fi imaginat, versiunile artificiale constând încă dintr-un set de cilindri şi o pompă care, plasate în interiorul penisului, ajută la producerea erecţiei.

Zero imaginaţie din partea inventatorilor, mai puţin inspiraţi chiar şi decât producătorii de jucării sexuale.

Modelele i-limb TouchBionics

Plie 2.0

PICIOARe

C

ei de la Ossur sunt specialişti în picioare de vreo patru decenii încoace, cu modele aplicate diferitelor activităţi pe care le depui, de la fotbal până la alergatul la Paraolimpiadă.

Blade Runner, aşa cum e supranumit atletul Oscar Pistorius, foloseşte acest tip de proteze ortopedice. Majoritatea modelelor gândesc şi învaţă din obiceiurile posesorului, iar lista de accesorii e cel puţin impresionantă.

Cu un picior amputat în urma unui accident de motocicletă, Zac Vawter reuşea să urce la începutul lui noiembrie 2012 cele 103 etaje ale Willis Tower, cea mai înaltă clădire din Chicago, în doar 53 de minute şi 9 secunde. O adevărată performanţă, posibilă graţie unui picior bionic dezvoltat de specialiştii Institutului de Reabilitare din Chicago, proiectat

166 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

PUNCT

M

odelele fiabile se pot număra, deocamdată, pe degetele de la o mână, bionică sau nu. Cele mai arătoase, şi punem un accent prin repetiţie pe arătoase, se găsesc pe Alatheia.org. Iar după ce treci de galeria impresionantă de pacienţi prezentaţi în montaje foto de tip „Înainte şi După”, vei găsi partea cu adevărat interesantă: mâinile electrice.

O zonă în care se mişcă bine şi cei de la Utaharm şi a lor serie de modele pline de motoraşe, cum ar fi WristRotator-ul, care permite rotiri ale încheieturii de până la 360 de grade.

Modelele i-limb ale concurenţilor TouchBionics oferă mult mai multă precizie în situaţiile delicate, având

P

ovestea genunchilor bionici vine din 1990, când cei de la Blatchford au început să lucreze la dezvoltarea unei proteze controlate de un microprocesor.

A fost lansată în 1993, sub numele de Intelligent Prosthesis. Doi ani mai târziu a apărut şi primul său upgrade - Intelligent Prosthesis Plus, iar în

ZERO

Mâini şi degete funcţii avansate cum ar fi cea de „autoprindere”, ca să nu-ţi alunece periuţa din mână, în timp ce te speli pe dinţi, şi preseturi pentru diferite acţiuni. i-limb ultra revolution are chiar un deget mare care poate face o rotaţie completă, iar în perioadele de nonactivitate intră automat în stand-by, reducând drastic consumul bateriei.

Designerul industrial Kaylene Kau propune o versiune radicală – o proteză asemănătoare tentaculelor unei caracatiţe, care se înfăşoară în jurul obiectelor pentru a le apuca. Braţul este acţionat printr-o serie de cabluri şi motoare, iar cu ajutorul unui sistem de reglare, utilizatorul poate controla gradul de ondulare pentru a asigura o priză optimă adaptată fiecărui obiect în parte.

Genunchi 1998 au ieşit pe piaţă cu un nou model de genunchi inteligent - Adaptive Prosthesis.

Vârful momentului e Plie 2.0, un genunchi hidraulic, controlat de un microprocesor cu viteză de răspuns de sub 10 milisecunde, rezistent la apă şi cu mai multe măşti. Setupul nu durează mai mult de 20 de minute,

automatizările permiţând softului să înveţe pe parcurs şi să aplice tot felul de presetări, bateria ţine 24 de ore, şi totul nu adaugă mai mult de 1.2 kg fiecărui picior bionic.

Compania produce şi 18 modele de tălpi, de la Renegade A*T la Freestyle sau Walktek. Are o garanţie de trei ani şi trebuie servisat la 12 luni.

Zac Vawter în Willis Tower

pentru a răspunde la impulsuri electrice transmise de muşchii ischiocrurali. „Totul a decurs minunat. Proteza şi-a făcut treaba ei, iar eu mi-am văzut de cea a mea”, spunea Vawter după eveniment. „Cu această ocazie am putut testa proteza în condiţii extreme. Foarte puţini pacienţi care vor deţine o astfel de proteză o vor folosi în asemenea scopuri. Din această perspectivă, performanţa sa a depăşit aşteptările”, îl completau coordonatorii proiectului.

Acţionat de două motoare, piciorul computerizat cântărea în jur de 4,5 kg şi a fost prototipul pentru o nouă proteză bionică, testată acum de acelaşi Zac Vawter. „În mintea mea, e în continuare acelaşi lucru în a-mi mişca glezna în sus sau în jos sau în a-mi întinde

167 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

piciorul înainte sau înapoi. E doar mers pe jos, aproape normal. Nu e nevoie de pregătire specială, de butoane sau de trucuri. Şi asta e o parte serioasă din ceea ce e cu adevărat fenomenal şi revoluţionar în treaba asta”, spunea Zac despre noul său picior bionic într-un interviu de la sfârşitul lui septembrie 2013 pentru Bloomberg. Articulaţiile gleznei şi ale genunchilor sunt alimentate de două motoare mici, iar 13 senzori mecanici sunt încorporaţi de-a lungul protezei, inclusiv un accelerometru şi un giroscop, pentru a determina cât de multă greutate pune Vawter pe picior sau cât de repede se mişcă.

Proteza e conectată la ceea ce a rămas

din piciorul sau prin intermediul a doi nervi şi asta e tot. Restul îl face creierul. Se estimează că ar putea fi putea fi folosit la scară largă în trei până la cinci ani.

Caitlin Kydd are acum 12 ani şi a fost diagosticată în 2008 cu o formă rară de cancer la femurul piciorului drept. În urmă cu 10 ani şi-ar fi pierdut piciorul. I-a fost salvat anul trecut, graţie unui implant telescopic motorizat din titan care creşte odată cu ea, fără a mai fi nevoie de vreo altă intervenţie chirurgicală. „Când le-am spus prietenilor mei că am un motor care îmi ajută piciorul să crească, niciunul dintre ei nu m-a crezut”, povestea Caitlin pentru cotidianul brtanic The Mirror. Implantul e încă în fază de prototip şi a fost dezvoltat de londonezii de la Stanmore Implants.

PUNCT

ZERO

CReIeR

P

ână vom fi capabili să ne uploadăm întreaga minte într-un computer, vor mai trece ani buni. Însă dacă avem probleme cu memoria, vom putea într-o primă instanţă să ne implantăm un circuit neuronal care să transforme amintirile de scurtă durată în amintiri durabile. De mai bine de 20 de ani, Theodore Berger, neurocercetător al Universităţii Southern California din Los Angeles, a lucrat la proiectarea unor cipuri de silicon care să înlocuiască părţile deteriorate ale hipocampului – zona din creier implicată în formarea, organizarea şi stocare amintirilor. Testele sale de până acum, pe şoareci şi maimuţe, au confirmat că anumite funcţii ale creierului pot fi înlocuite de semnale electrice transmise via electrozi, iar Berger speră că o memorie prostetică complet funcţională ar putea fi disponibilă în mai puţin de un deceniu.

Destinate celor care dintr-un motiv sau altul nu-şi mai pot controla diferite membre, implanturile de la BrainGate facilitează drumul de la gând la acţiune.

Rezumat şi simplificat, BrainGate constă dintr-un senzor implantat în cortexul motor al creierului şi un computer care analizează semnalele creierului. Senzorul este alcătuit dintr-o matrice de silicon mai mică decât o aspirină şi conţine aproximativ o sută de electrozi de aur, fiecare mai subţire decât un fir de păr uman.

Principiul după care funcţionează este acela că un creier fără leziuni continuă să genereze semnale, chiar dacă ele nu (mai) sunt trimise către mâini sau picioare. Odată recepţionate de computer, semnalele altfel pierdute ale creierului sunt interpretate şi traduse în acţiuni precum mişcarea cursorului unui mouse pe ecran sau deschiderea şi închiderea mâini protetice. Într-unul dintre studiile clinice, pacienţii au învăţat, de exemplu, să controleze un braţ robotic şi să apuce cu el mingi de cauciuc, imaginându-şi că se folosesc de fapt de mâinile lor.

Tot un implant bionic cerebral ar putea fi soluţia pentru atenuarea simptomelor schizofreniei, o afecţiune de care suferă aproximativ 1% din populaţia lumii şi ale cărei costuri asociate sunt estimate doar în Statele Unite la 22 de miliarde de dolari.

Profesorul Xu-Feng Huang de la Universitatea Wollongong, Australia, lucrează la prototipul unui dispozitiv din polimeri organici care, odată implantat în lobul frontal, va regla stimularea neuronilor.

proteze fixe făcute din fildeş, plumb şi dinţi de om, dinţi despre care se spune că ar fi fost cumpăraţi fie de la profanatorii de cadavre de pe câmpul de luptă, fie de la oameni săraci care şi-i extrăgeau pentru a-i vinde.

Kevin Warwick e unul dintre pionierii implanturilor bionice şi ai augmentării funcţiilor biologice prin cipuri.

Om de ştiinţă şi profesor de cibernetică britanic, Warwick şi-a implantat, încă din anii ’80, o serie de senzori şi microprocesoare care-i upgradează semnificativ funcţiile organice naturale, oferindu-i posibilitatea să controleze uşi, întrerupătoare şi instrumente dotate cu inteligenţă artificială. Tot lui i se datorează şi prima comunicare electronică, prin intermediul internetului, între două sisteme nervoase umane.

Rătăcit pe căile întunecate ale Forţei, Lordul Darth Vader ascunde sub armura sa neagră, modelul E-3778Q-1, un sistem complex de menţinere a vieţii, pentru a compensa rănile altfel mortale pe care le-a suferit în urma duelului său cu Obi-Wan Kenobi, la Mustafar, în anul 19 înainte de bătălia de la Yavin. „Mai mult maşină decât om”, Lordul cunoscut odată sub numele de Anakin Skywalker are pe piept o unitate de monitorizare cardiacă, respiratorie şi neuronală, cu trei sloturi ce permit colectarea de date de diagnostic, dar şi un sistem de reglare a temperaturii, lentile de protecţie a retinei ce-i permit şi vizualizarea în infraroşu şi ultraviolet, implanturi în urechea internă, un dispozitiv de amplificare a mirosului, mâini şi picioare biomecanice, mai multe vertebre cibernetice şi plămâni artificiali. 

Implantul BrainGate

PROTO-ReTRO-FUTURe

C

u o vechime de 2.700 de ani, cea mai veche proteză cunoscută până acum este cea a unui deget mare al piciorului drept al unei mumii descoperite în anul 2000 lângă Luxor. Confecţionată din lemn şi piele, proteza reuşea să asigure 87% din flexia naturală, potrivit rezultatelor testelor pe o replică făcute de cercetători ai Universităţii din Manchester.

Despre George Washington (17321799) s-a glumit deseori că ar fi strâns crispat din buze pentru a-şi ascunde dinţii ciopliţi de lemn. Dar astea sunt anecdotele vremii.

Chinuit din adolescenţă de dureri de dinţi, primul preşedinte al SUA a fost obligat în cele din urmă să poarte 168 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

169 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Online-ul de după

170 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

La toate dilemele, angoasele şi spaimele metafizice despre viaţă, moarte şi online mai adăugaţi o întrebare: ce se întâmplă cu Eul nostru digital după Marea Deconectare?  171 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

C

ele 15 minute de celebritate ale viitorului profeţit de Andy Warhol sunt duse şi desuete, iar noua ontologie virtuală spune acum că exişti cu adevărat doar dacă eşti online. Nu ai un cont pe cel puţin o reţea socială? Nu exişti! Nu zâmbeşti într-un selfie?

Eşti sigur că exişti!? Nu ai postat fotografii cu pisici, căni de cafea, farfurii cu mâncare sau cu apusuri filtrate de Instagram? Îşi mai aminteşte cineva că exişti!? Nu ai făcut un album cu zeci şi zeci de poze din vacanţa de acum cinci minute?

E ca şi cum nu ai fi fost plecat! Nu ai statusuri că plouă, ninge, că eşti plictisit sau că Nymph()maniac e o porcărie? Cum altfel ai putea exista!?

Nu ai... În fine, aţi prins ideea.

Numai că lucrurile sunt ceva mai serioase. Pe contul de Facebook al fondatorului unei asociaţii caritabile clujene au început, la sfârşitul lui ianuarie, să curgă urările de la mulţi ani. Era ziua sa, iar lista virtuală de prieteni s-a grăbit să-l felicite. Dacă nu ar fi fost tragic, poate că era nostim omul murise în

PUNCT

ZERO

Ajunul Crăciunului şi devenise, între timp, o simplă zecimală în statistica celor 30 de milioane de utilizatori ale căror profiluri virtuale de pe Facebook le-au supravieţuit de la apariţia din 2004 a reţelei sociale.

Viaţa online de după moartea offline e deja un fenomen universal şi continuă să ne surprindă cu cel puţin câteva întrebări. Ce se întâmplă, pe termen lung, cu un profil virtual (citiţi-l Ego digital)? E firească interacţionarea post-mortem cu un astfel de profil? Ce este acceptabil în doliul online şi ce ar trebui să definească acest concept?

Ce a devenit, în fond, pierderea unei persoane dragi în vremurile atât de conectate ale social media?

Mitologii subiective Facebook, cea mai mare reţea socială a momentului, are acum peste 1,15 miliarde de utilizatori, iar un exerciţiu statistic citat de Gizmodo anticipează că, prin 2060, paginile utilizatorilor morţi ar putea fi mai multe decât cele ale celor în viaţă.

Deocamdată, Facebook permite transformarea profilurilor în pagini memoriale, la cererea membrilor familiei, iar solicitarea este acceptată doar dacă e însoţită de linkuri spre informaţii care certifică decesul.

Vechea pagină capătă astfel un statut special - e accesibilă doar celor din lista de prieteni şi nu apare nici în rezultatele căutărilor, nici în feed-ul de sugestii. Ştergerea completă a profilului de Facebook al unei persoane decedate poate fi făcută doar la solicitarea expresă a unui membru al familiei, în timp ce dreptul de administrare al pagini poate fi obţinut doar în instanţă. „Civilizaţia vestică, mai ales, a cultivat ideea că moartea unei persoane apropiate poate fi depăşită mai uşor prin detaşare

emoţională. Cu toate astea, în ultimii 20 de ani, cercetătorii s-au concentrat pe beneficiile menţinerii unei legături cu cel decedat. Iar din perspectiva asta, Facebook pare a fi o cale naturală pentru aşa ceva, oferind o modalitate de a jeli în public şi de a primi sprijin fără a mai fi obligat să treci printr-o interacţiune dureroasă, faţă în faţă. Pentru mulţi e mai uşor şi mai sănătos”, spunea antropologul Michaelanne Dye, într-un interviu pentru Mashable.

Dar când vine vorba de social media, mitologia morţii poate fi un construct delicat şi extrem de subiectiv. Pentru unii, interacţiunea postmortem via online e mai degrabă o formă publică de ipocrizie. „Mulţi pretind că i-au cunoscut mai bine decât au făcut-o. De exemplu, cineva a scris «Eşti în cer şi bei chiar acum şampanie cu bunicul meu»”, povestea Kelli Dunham, despre unul dintre mesajele postate pe pagina de FB a fostei sale prietene, Cheryl. „A fost de-a dreptul ridicol. Cheryl a fost o atee convinsă şi nu a băut nimic în ultimii 10 ani. Şi au fost nişte lucruri despre care a povestit şi a scris de o grămadă de ori”. „Reacţiile celor mai mulţi dintre prietenii de pe Facebook sunt mai degrabă superficiale. Nu au gravitatea şi profunzimea pe care le-ar presupune o relaţie normală. O mulţime de oameni răspund într-o manieră mult prea emoţională şi fac o paradă exagerată de sentimente, indiferent dacă sunt reale sau nu. Personal, cele mai multe mesaje mi s-au părut false. A fost mai curând o experienţă inconfortabilă şi neplăcută”, mărturisea şi Andrew Ross despre experienţa sa de moştenitor al paginii celei care i-a fost soţie, Debrah. Au trecut trei ani de la moartea, dar încă ezită dacă să-i păstreze sau să-i şteargă definitiv contul de Facebook. „Simt că ar trebui să dispară la un moment dat. Debrah a plecat şi asta ar trebui să se întâmple şi cu pagina ei”.

Rituri de trecere 2.0 Modelul Facebook a fost preluat şi de către cei de la serviciul de microblogging Twitter, iar rudele celor decedaţi pot solicita în mai mult de 142 de caractere fie arhivarea permanentă a tweet-urilor, fie ştergerea completă a contului.

Odată încheiat acest pas, con-

172 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

turile în cauză nu vor mai fi incluse în listele de recomandări pentru ceilalţi membri. Pentru prevenirea abuzurilor, solicitanţii trebuie să prezinte fie un necrolog public, fie un act care să confirme decesul titularului.

Tot pe algoritm Facebook, Hyves, o reţea socială foarte populară în Olanda, oferă un status special membrilor decedaţi. Statusul „In Memoriam” poate fi solicitat de către familia celui dispărut, iar profilul acestuia devine un „omagiu”. Utilizatorul este şters din serviciul de chat al reţelei, la fel şi notificările legate de ziua de naştere.

Cu peste 200 de milioane de utilizatori în mai bine de 200 de ţări, LinkedIn şterge profilurile celor decedaţi la cererea oricărei persoane, indiferent de gradul de rudenie, care poate demonstra moartea titularului contului. Acesta e şi sfârşitul, deoarece nu oferă alternativa transformării pagini într-un memorial.

Cei de la Google sunt ceva mai greu de convins să le ofere accesul la inboxul unei persoane decedate celor care vor să caute informaţii importante lăsate în spatele unei parole de Gmail. „Doar în cazuri rare putem oferi conţinutul unui cont de Gmail unui reprezentant autorizat al decedatului”, sună un avertisment din secţiunea Gmail Help. Cei care vor să facă totuşi acest demers, trebuie să pună la bătaie pe lângă adresa fizică a fostului titular al contului şi copii după actul de identitate şi certificatul de deces al acestuia. Însă lucrurile se precipită şi capătă şi o altfel de miză când vine vorba despre bunurile virtuale, bunuri a căror valoare totală ar putea să ajungă anul acesta la două miliarde de dolari numai în Statele Unite, potrivit unui studiu care a analizat statistic averile medii ale utilizatorilor Second Life, respectiv ale jucătorilor de role-playing games, gen World of Warcraft.

Online-ul ca moştenire Mulţi internauţi ar putea strâmba din nas la ideea de a plăti fie şi un dolar real pentru o vacă virtuală în Farmville. Nu e însă şi cazul lui Jon Jacobs şi al avatarului său „Neverdie”, probabil cel mai cunoscut nume din Universul Entropia, o platformă Massively Multiplayer Online cu o economie reală, dezvoltată de sue173 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

dezii de MindArk. Până în 2010, Jacobs a fost proprietarul uneia dintre cele mai fierbinţi proprietăţi din Entropia, clubul Neverdie, situat pe un asteroid al Planetei Calypso. Acelaşi asteroid pe care îl cumpărase în 2005 cu 100.000 de dolari, după ce şi-a ipotecat casa din lumea reală. În anii ce au urmat l-a transformat într-o destinaţie de nerefuzat, cu un club de noapte, un stadion şi un mall, care i-au adus venituri reale de aproximativ 200.000 de dolari pe an.

A vândut totul în mai multe licitaţii din 2010, cu un total 635.000 de dolari.

Cea mai mare parte a proprietăţii a fost cumpărată de un alt avatar, John Foma Kalun, cu 335.000 de dolari. A fost şi a rămas cea mai mare tranzacţie din spaţiul virtual, la o diferenţă de 5.000 de dolari faţă de vechiul record, stabilit de un alt rezident din Entropia, Erik „Buzz” Lightyear, care plătise în 2009 pentru staţia spaţială Crystal Palace 300.000 de dolari.

Din câte se ştie, şi John Foma Kalun şi Erik „Buzz” Lightyear trăiesc bine mersi. În ambele lumi.

Dar va veni un moment în care extravaganţele lor virtuale ar putea deveni o reală problemă pentru urmaşi. „Am primit mai multe întrebări de la utilizatori despre modul în care îşi pot lăsa moştenire bunurile virtuale. Indiferent de valoare, un obiect anume nu poate fi lăsat moştenire unei persoane anume. Pot fi moştenite doar drepturile de acces în cont, ca un întreg”, spunea David Simmonds, unul dintre administratorii Entropia, pentru BBC. La polul opus, Tamer Asfahani, de la site-ul de jocuri Incgamers.com, spune că nici utilizatorul unui joc, nici avatarul care îl întruchipează nu au nici un drept de proprietate asupra lucrurilor pe care le câştigă şi/sau

cumpără. „Editorul deţine toate drepturile, iar tu, ca jucător, nu faci decât să închiriezi de la el atât personajele, cât şi bunurile pe care le cumperi.

Prin urmare, nu e dreptul tău să-l incluzi într-un testament şi să-ţi laşi moştenire avatarul”.

Indiscutabil, cazurile lui Kalun şi Buzz sau declaraţiile lui Asfahani sunt undeva la extreme. Dar asta nu înseamnă că mărunţişurile virtuale nu sunt o ispită reală lipsită de valoare. Ochiul Diavolului clipeşte şi acolo unde te aştepţi mai puţin.

Steven Burrell, un hacker de 21 de ani din Northampton, a spart peste 100 de profiluri din RuneScape, un MMORPG cu peste 200 de milioane de jucători, şi a furat diferite bunuri virtuale, pe care le-a vândut apoi pe diferite site-uri de licitaţii pentru a-şi plăti astfel datoriile la jocurile de noroc din offline. Ca o notă de subsol, Burrell a fost trimis în judecată pentru hacking, nu pentru furt, considerându-se că bunurile în cauză există doar într-o lume a fanteziei. În 7 iunie 2005, gamer-ul chinez Qiu Chengwai a fost condamnat la moarte, iar apoi pedeapsa i-a fost 

PUNCT

ZERO

Social media suntem noi

2,76 miliarde de utilizatori de internet erau estimaţi la nivel mondial la finele lui 2013, reprezentând 39% din populaţie; în decembrie 2000 existau 60.985.492 de internauţi

350

Cu un milion de profiluri în 2004, Facebook a ajuns la 1,23 miliarde de utilizatori la finalul lui decembrie 2013, cu un vârf de creştere în 2009 - 2010, de la 360 de milioane la 608 milioane; 757 de milioane de utilizatori intră zilnic pe paginile de FB.

de milioane de fotografii sunt încărcate zilnic pe Facebook; se estimează că, până în septembrie 2013, în reţea ar fi existat 250 de miliarde de poze

16

500

miliarde de imagini au fost încărcate pe Instagram de la lansarea din octombrie 2010; serviciul are în fiecare lună 150 de milioane de utilizatori activi

de mesaje sunt trimise în fiecare zi prin serviciul de icroblogging Twitter

100

de ore de conţinut video sunt încărcate în fiecare minut pe YouTube, o platformă cu un miliard de vizitatori unici/lună

174 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

6

miliarde de ore de conţinut video sunt văzute în fiecare lună pe YouTube, în creştere cu 50% faţă de media lui 2012

PUNCT

comutată la închisoare pe viaţă, după ce şi-a înjunghiat mortal un prieten căruia îi împrumutase o sabie, pe care acesta din urmă o vânduse fără acordul său cu 900 de dolari. Cu câteva zile înainte de crimă, Qiu făcuse o reclamaţie la poliţie, dar nu a existat niciun temei legal pentru o cercetare prealabilă. Sabia discordiei era virtuală şi o câştigase ca recompensă pentru îndeplinirea mai multor misiuni în jocul online Legend of Mir 3.

executori de nişă Cu astfel de pasiuni şi precedente în faţă, unele companii online au inclus deja în termenii şi condiţiile de utilizarea ale serviciilor lor şi politici care să ajute transferul de bunuri valorificabile de la jucători decedaţi către moştenitori. Linden Labs, bunăoară, compania din spatele Second Life, are nevoie doar de o copie a testamentului în care e făcută menţiunea. Numai că Linden Labs e mai degrabă o excepţie.

Nu e de mirare, atunci, că a apărut o nişă nouă de servicii pe internet, a executorilor digitali, al căror rol este acela de a administra moştenirea noastră online, conform indicaţiilor lăsate din timpul vieţii.

Lucrurile au ajuns atât de departe şi au fost luate atât de în serios, încât guvernul american le recomandă pe http://blog.usa.gov/ netăţenilor săi să redacteze un aşa-numit testament social media, care ar urma să fie pus în practică de un executor online de încredere, desemnat din timp şi în timpul vieţii. Practic, acesta ar urma să dea shut down peste tot pe unde ne-am plimbat virtual în timpul vieţii lăsând informaţii de preţ: conturi de email, profile de social media sau bloguri.

175 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

ZERO

Autorităţile americane oferă chiar şi câţiva paşi de urmat pentru redactarea unui testament social media: să citeşti cu atenţie termenii şi condiţiile de utilizare pe fiecare dintre siteuri, să decizi cum vrei să rămână profilurile tale de pe reţele sociale (şterse sau comemorative), să laşi lista de nume de utilizatori şi parole executorului digital.

Deocamdată, Connecticut, Idaho, Indiana, Oklahoma şi Rhode Island sunt singurele state cu o legislaţie ce stipulează expres anumite chestiuni legate de viaţa digitală de după moarte. Variantele timpurii se aplică mai ales emailurilor, dar prevederile mai noi au o aplicare mai largă, de la accesul la conturile sociale, la gestionarea de către reprezentanţii legali a activelor digitale ce fac sau ar putea face obiectul unei moşteniri.

Jesse Davis, co-fondator al Entrust. net, o companie – executor trestamentar pentru bunurile online, spune că există două tipuri de valori stocate în conturile nostre online, sentimentale şi economice, şi că ambele trebuie luate în considerare cu maximă atenţie.

Deocamdată, cele mai multe servicii de acest fel pot fi văzute ca seifuri în care sunt depozitate parole şi indicaţii pentru fiecare cont în parte.

Algoritmi pentru nemurire The Digital Beyond, de exemplu, este o echipă de executori digitali care a luat naştere în 2009 şi care oferă „consultanţă de natură culturală, legală şi tehnică pentru a te ajuta să ţi prezici şi să-ţi planifici viitorul conţinutului online pe care îl laşi în urma ta”.

Cei de la My Wonderful Life intermediază crearea unor jurnale

în care pot fi trecute toate dorinţele legate de procesul funerar digital, de la emailuri care vor fi trimise post-mortem către o listă prestabilită, la crearea de epitafuri pentru pietrele funerare din lumea reală şi chiar alegerea unor aşa-numiţi „Îngeri”, care să le îndeplinească ultimele dorinţe.

Tot în aceeaşi zonă, o aplicaţie Facebook - if I die - permite înregistrarea video a unor ultime mesaje/ dorinţe, care pot fi postate apoi în reţea de un prieten apropiat din lista celor mai mult sau mai puţin virtuali.

AssetLock.net, PasswordBox.com sau Deathswitch.com reuşesc chiar să facă bani din arhivarea datelor importante pe care vrem să le lăsăm în urmă în cazul unui deces, stocând contra cost (de la 10 dolari la 300 de dolari, în funcţie de complexitate şi durată) parole, conturi bancare sau testamente ce pot fi transmise postmortem rudelor şi prietenilor.

Eterni.me, un start-ul al românului Marian Ursache, dezvoltat împreună cu o echipă a Massachusetts Institute of Technology (MIT), forţează însă toate barierele şi ne promite nici mai mult nici mai puţin decât nemurirea.

Virtuală, ce-i drept, dar tangibilă sub forma unui avatar care va putea simula interacţiunea cu persoanele aflate de cealaltă parte a ecranului monitorului. „Platforma se bazează pe algoritmi de inteligenţă artificială care vor genera un alter-ego digital, pe baza datelor şi informaţiilor digitale generate în timpul vieţii — de la fotografii şi emailuri, la postări pe Facebook, Twitter sau LinkedIn. Nu vom crea o clonă digitală sau ceva înfricoşător, ci o interfaţă de accesare a amintirilor”, explică Ursache.

Aflată în faza unor teste preliminare, cu peste 3.000 de persoane înscrise în doar prima săptămână de la lansarea de luna trecută, platforma ar urma să fie disponibilă din 2015, într-o versiune beta. „Am avut reacţii diverse - de la oameni care ne-au oferit imediat acces la datele lor personale, la ameninţări şi injurii pe email sau pe diverse siteuri. Ştiu foarte bine că este un subiect controversat şi că mulţi văd în această iniţiativă o blasfemie sau un atac la umanitate, însă această tehnologie va deveni realitate mai devreme sau mai târziu”.

Acestea fiind spuse, ce aţi alege?

Traian Brad 

Cuprins secţiune

GOOD LIFE PRIN TAINIŢELE CRAIULUI

177

PĂDUREA CRAIULUI, PIONIERAT ÎN ECOTURISM

182 CEA MAI SCUMPĂ CAFEA ESTE „PRODUSĂ” DE O „PISICĂ”

183 DE CE O IUBIM PE ADELE?

186

AUTOMOBILUL AUTONOM

191

CIOINACII PRINTRE NOI

194

176 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

T R AV E L

Prin tainiţele craiului Peșterile din zona Pădurea Craiului conturează un traseu turistic spectaculos, prin măruntaiele Munţilor Apuseni, într-un tărâm de legendă 

n Portalul impresionant al Peşterii Meziad, văzut din interior

177 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

GO O D

L IFE

•

T RAVEL

n Intrarea în Peştera Unguru Mare se face după traversarea unei punţi de metal

P

ovestea spune că a fost odată un crai bun care împărăţea peste o ţară unde jumătate din oameni erau buni și jumătate erau răi. Într-o bună zi, cei răi l-au alungat de pe tron pe craiul cel bun, cu toţi semenii săi deschiși la suflet, calzi, primitori și destoinici. Craiul și-a găsit refugiu, împreună cu oamenii săi buni, într-o pădure neasemuit de frumoasă, departe în munţi, unde au trăit în pace și armonie cu toate vieţuitoarele: lupii și căprioarele, râșii, urșii, castorii...

Pădurea aceea ar fi Pădurea Craiului, spune povestea.

Geografia este, însă, o știinţă, și nu crede în basme, așa că definește Munţii Pădurea Craiului ca fiind o grupă bine individualizată a Munţilor Apuseni, în nord-vestul acestora. Pe hartă, Pădurea Craiului arată ca un deget întins de Carpaţi spre uriașa Câmpie Panonică. Altitudinea lor medie este de numai 550 de metri, așa că nu par mai mult decât niște biete dealuri, dacă e să îi compari cu rudele mai spătoase din Bucegi sau Făgăraș.

Nicio pagubă, fiindcă bogăţia Pădurii Craiului nu stă în piscuri semeţe și hăuri ameţitoare, ci se află în străfunduri, în tainiţe vechi de când lumea, ascunse privirii.

Peșterile sunt comorile din Pădurea Craiului, cu care zona a fost dăruită din plin. În apropiere de Șuncuiuș, Vadu Crișului, Roșia sau Meziad, o serie de peșteri amenajate turistic așteaptă vizitatorii să descopere povești vechi de când lumea, făpturi care stârnesc fiori sau creaţii delicate ale naturii, cum nu se mai găsesc niciunde.

178 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

În sufrageria celor demult duşi Unguru Mare este una dintre peșterile din apropiere de Șuncuiuș care atrage cei mai mulţi vizitatori. De anul trecut, se află în custodia unei firme private și nu poate fi vizitată fără însoţitor. În timpul sezonului turistic, ghidul se află în permanenţă la datorie, în cabana de lemn de unde pornește

Pe cărări de munte Zona Şuncuiuş este perfectă şi pentru drumeţii, aproape în orice perioadă a anului. Maria Bubuioc este o masterandă la Arte în Cluj, care a venit cu trenul până la Şuncuiuş ca să-i arate regiunea unui coleg din Polonia, Kosma Wozniarski, de asemenea masterand în Arte, ajuns la Cluj prin programul Erasmus. „Ştiam mai demult de zona de aici şi am zis să profităm de primăvara de afară să ieşim un pic în natură. Chiar dacă nu intrăm în peşteri, ne bucurăm de pădure şi de Criş”, spune tânara în vârstă de 23 de ani.

n La Farcu a fost amenajat un mic muzeu al mineritului

o punte de fier peste Criș, care se oprește chiar în gura peșterii. În afara sezonului, lucrurile sunt mai complicate, deoarece ghidul trebuie sunat să vină pentru a permite vizita. În general, în extrasezon sunt admise doar grupurile mari, dar, după o negociere scurtă, ghidul se lasă înduplecat să vină la peșteră și pentru două persoane. „Curentul e foarte scump și cu banii pe două persoane nu câștigăm cât cheltuim cu iluminarea peșterii”, spune cu condescendenţă Aron Ciucur, ghidul peșterii, care stă în Bălnaca, localitate situată în imediata apropiere a peșterii.

Trecut de 60 de ani, ghidul are o mustaţă căruntă în stil Ion Ţiriac, e sfătos ca un bunic și își laudă marfa ca un neguţător levantin. „Aici o să vă arăt câteva lucruri pe care nu o să le mai vedeţi niciunde altundeva în lume”, promite, în timp ce descuie ușiţa de metal care blochează accesul pe puntea de fier.

Portalul peșterii este unul dintre cele mai mari din România, și te face să te simţi cât o furnică. „Are 33 de metri lăţime, pe 22 înălţime”, punctează ghidul, mulţumit de uluiala vizitatorilor. Cândva, nu cu mult timp în urmă, la intrarea în peșteră era amenajată o mică expoziţie cu obiecte arheologice descoperite aici, dar în urmă cu 2-3 ani, aceasta a fost vandalizată. „Nimeni nu știe cine și de ce a făcut-o, firma noastră administrează peștera numai de un an, vitrinele au fost sparte înainte”, explică ghidul, după care purcede la prezentarea peșterii. În prima sală se văd o mulţime de pietre arse de foc. „Două secole, aici a ars focul fără să se oprească, domnilor, fiindcă peștera, ca

GO OD

L IFE

•

T RAVEL

n Cele mai spectaculoase cristale de la Farcu. În centru se găseste "vedeta" în formă de pasăre

să știţi, a fost locuită până în secolul al VI-lea înainte de Christos”. Apoi arată cu o lanternă spre o gaură în partea de sus a peșterii, care aduce cu harta României: „Vedeţi ce avem aici? Unde mai găsiţi așa ceva?”

Cei care au locuit acum două milenii și jumătate în peștera Unguru Mare au adaptat-o nevoilor lor, ca pe o casă. Astfel, prima sală era cea unde se ţinea focul permanent aprins. Tot acolo au fost descoperite râșniţe din piatră pentru cereale și/sau seminţe. În capătul primei săli, micul fir de apă care curge prin peșteră formează o cascadă miniaturală, care se prelinge pe un pat de piatră, alb ca laptele. „Este crisit, cel mai gros strat de crisit.

Crisitul se găsește numai la noi, în Apuseni”, explică ghidul. După cascadă, urmează o sală care era folosită ca o cetate, graţie unui flanc al peșterii, ridicat ca o cazemată, la adăpostul căruia apărătorii se puteau ascunde. „Aici au fost găsite vârfuri de suliţă și topoare de piatră”, punctează ghidul.

Urmează apoi o zonă de locuit, mult mai mică decât prima sală. Potrivit ghidului, aici au fost descoperite structuri de lemn și urme de animale, dar și de oase subţiri, folosite drept ace de cusut. Era probabil o zonă de locuire de zi cu zi. Acum nu locuiesc aici decât câţiva lilieci, dintre care unii își iau zborul, speriaţi de bliţul aparatului foto. În peșteră trăiește o colonie de 70-80 de lilieci.

Din această „cameră de zi”, printr-un tunel scurt se ajunge la o nișă, unde au fost găsite diferite recipiente cu seminţe, semn că acolo se afla ceea ce s-ar numi în ziua de azi cămara locuitorilor. Înainte de întoarcerea în lumea de afară, se poate arunca o scurtă

privire spre ultima încăpere vizitabilă, unde era depozitată în urne cenușa celor morţi. Din peșteră să vizitează 400 din totalul de 800 de metri. În sezonul turistic, se poate campa pe platoul din faţa peșterii, iar pe Criș se poate face rafting sau kayaking. „Anul acesta sperăm să terminăm de dus apa și canalizarea, astfel încât să avem și dușuri civilizate în camping”, încheie ghidul Aron Ciucur. În apropiere, la 20 de minute de mers cu mașina se găsește o altă peșteră amenajată turistic, cea de la Vadu Crișului, dar și Peștera Vântului, ce mai lungă din ţară, vizitabilă momentan doar cu aprobare prealabilă.

Sclipiri dintr-o altă lume Din Șuncuiuș la Bratca e o aruncătură de băţ, iar apoi, de la Bratca până la Roșia, se deschide un drum excelent, reabilitat anul trecut.

Sunt 30 de kilometri de șosea de basm, care traversează, meandrată ca un râu

de șes, inima codrilor din Pădurea Craiului. Din centrul Roșiei mai sunt doar 2-3 kilometri până la peștera cu cristale de la Farcu.

Farcu este, de fapt, o fostă mină de bauxită, în continuarea căreia a fost descoperită o peșteră cu cristale, în 1987, în urma unei explozii.

Se zice că minerul care a intrat prima dată în peșteră, printr-o crăpătură subţire, nu a putut să facă altceva decât să repete o înjurătură, minute în șir, uluit de lumina lămpii cu carbid, pe care o reflectau cristalele de pe pereţii din jur.

Mina de bauxită de la Farcu a funcţionat până în 1998. Localnicii spun că, în perioada 1987-1998, o bună parte din cristale au fost luate din peșteră și vândute peste hotare. În 1998, mina a fost închisă și abia din 2012 a fost redeschisă, de data aceasta ca obiectiv turistic.

Ghida, Valetina Duma, este capabilă să vorbească ore în șir despre peșteră, despre Roșia, despre 

O alegere dificilă Orădeanca Ana Bodog a venit să viziteze Peştera Farcu însoţită de cele două fiice ale sale, Nora, în vârstă de 22 de ani şi Aneta, în vârstă de 21 de ani. Mezina este în ultimul an la Design Grafic şi a hotărât să îşi facă lucrarea de licenţă pe tema promovării Peşterii Farcu. „Voi elabora un pliant şi alte materiale grafice, prin care voi încerca să promovez frumuseţea, aşa că o vizită era obligatorie”, spune Aneta.

A fost surprinsă de frumuseţea peşterii, care în fotografii arată mai puţin atractiv şi, la finalul vizitei, a fost mai sigură decât înainte că şi-a ales o temă de licenţă care să merite tot efortul. n Familia Bodog şi ghida, Valentina Duma

179 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

GO O D

L IFE

•

T RAVEL

Peştera Unguru Mare Comuna Şuncuiuş. Orar 9.00-17.00. (mai.-oct.). În rest, se vizitează doar cu programare, preferabil în grup. Tarif intrare: 6 lei / adult Tel. contact: 0747.780.235 (Aron Ciucur)

Peştera Meziad Comuna Remetea, sat Meziad.

Orar 10.00-18.00 (iun.-oct.), în rest, cu programare. Tarif intrare 15 lei/ adult. Grup minim de 5 persoane.

Tel contact: 0742.115.303 (Dorel Mihoc). www.pestera-meziad.ro

 Intrarea în Peştera Meziad se face urmând o „potecă" de lemn

Peştera Vadu Crişului Comuna Vadu Crişului. Orar 9.00-17.00. Lunia şi marţea nu se vizitează. Tarif intrare: 5 lei/ adult.

Tel contact: 0744.512.926 (Géczi Mihály )

Cele mai importante peşteri amenajate turistic din Munţii Apuseni

Peştera Farcu Comuna Roşia. Orar 10.00-19.00 (iun.-oct.), în rest, preferabil cu programare. Tarif intrare 15 lei/ adult. Tel contact: 0749.094.161 (Valentina Duma) https://www. facebook.com/PesteraFarcu

Oradea E 80

Oşorhei

Peştera Urşilor

Vadu-Crişului

Sînmărtin

Negreni

Peştera Vadu Crişului

E 79

Salonta

Borod

E 80

Vârciorog

E 671

Comuna Chişcău. Orar 10.00-17.00, lunea închis. Tarif: 20 lei/ adult. Taxă foto: 15 lei.

Taxă video: 25 de lei. www.pesteraursilor.net

Aurşeu

Ţeţchea

Săcădist

Drăgeşti

Şuncuiuş Peştera Unguru Mare

Ceica Ciumeghiu

Dobreşti

Sâmbăta

Poieni

Bratca Darniş

Roşia

E 60

Peştera cu Cristale din Mina Farcu

Căbeşti

Gilău

Meziad Batăr

E 671

Peştera Scărişoara Comuna Gârda de Sus. Orar 9.0017.00, în timpul sezonului estival, în rest preferabil cu programare.

Tarif: 10 lei/ adult. Tel contact: 0742.010.347

Mişca

Răbăgani Căpâlna

E 79

Pocola

Cluj Napoca

Peştera Meziad

Remetea Beiuş

Berechiu Chişineu-Criş Şimand E 671

Drăgăneşti

Pietroasa

Sudrigiu

Chişcău

E 79

Peştera Urşilor Arad

Ştei

Cîmpani

DN 75

Peştera Scărişoara

Vâtca DN 75

Arieşeni

Nucet DN 75

Gârda de sus

180 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Huedin

GO OD

L IFE

•

T RAVEL

 Colonie de lilieci în Peştera Unguru Mare

oamenii din Roșia, despre pădurile de lângă Roșia și în general, cam despre orice ţine de Roșia sau de peșteră.

Vizita începe cu o plimbare în fosta mină, unde a fost amenajat și un mic muzeu cu utilaje și accesorii folosite din mineri. Sunt expuse căști de mineri, lămpi cu carbid, dar și vagoneţii în care se încărca bauxita sau troliul cu care era tractaţi aceștia, pe un plan înclinat. Punctul de maxim interes al micului muzeu este însă o ciupercă. Aceasta a crescut în mină, chiar lângă o șină a trenuleţului minier, și pare că prosperă aici, având condiţii perfecte: întuneric și umezeală. În timpul vizitei, turiștii poartă pe cap căști de protecţie, deoarece din tavanul galeriilor de mină picură apă.

După vizitarea minei, se urcă pe scări metalice spre peștera propriu-zisă.

Traseul labirintic al acesteia seamănă cu un drum tăiat prin toracele unui monstru prefăcut în piatră, ale cărui coaste sclipesc de la cristalele de calcit lipite de ele. „Există doar două peșteri cu cristale care pot fi vizitate în lume, cea de aici și una în Africa de Sud”, spune ghida.

Pe un perete, în stânga, o revărsare împietrită de calcit alb-lăptos atrage atenţia tuturor. „Oamenii de pe aici îi mai spun calcitului laptele muntelui”, mai remarcă însoţitoarea turiștilor.

Majoritatea cristalelor sunt de mici dimensiuni, ca niște stropi de apă îngheţaţi pe pereţii ascuţiţi. Una după alta, sălile, strâmte și colţuroase, se derulează ca un film, în faţa ochilor uimiţi ai vizitatorilor. Ultima sală care se vizitează adăpostește și cele mai spectaculoase cristale, printre care și unul asemănător unui fluture. Altul 181 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

pare un cap de delfin. De fapt, cristalele sunt atât de diverse, încât figurile pe care le descriu nu pot fi limitate decât de imaginaţia celui care le privește.

La întoarcearea spre lumea de afară, se mai vizitează un puţ prin care se presupune că s-a scurs apa care a dat naștere peșterii.

Traseul turistic nu cuprinde toată peșteră, o parte a acesteia fiind rezervată doar activităţilor știinţifice.

Pe viitor, se dorește instalarea unui trenuleţ pe șinele din mine și amenajarea unui amfiteatru, într-un fost abataj. La sfârșitul vizitei în subteran, excursia poate continua cu o drumeţie de doi kilometri prin pădurile din jurul peșterii, care are ca punct culminant un punct de belvedere, ca un balcon de lemn, suspendat deasupra unei văi pitorești.

Acasă la Sfarmă-Piatră Din Roșia, drumul continuă spre Remetea, apoi la stânga, spre satul Meziad și, după o scurtă porţiune de drum fără asfalt, se ajunge chiar în faţa uriașului portal al peșterii Meziad.

Drumul între cele două peșteri nu durează mai mult de jumătate de oră.

Dacă Farcu pare lucrarea unor fauri pitici, care au sculptat cu migală în pereţi și apoi au așezat pe ei, cu penseta, bijuterii cristaline, Meziad este lucrarea unor uriași, care au sfărâmat piatra muntelui cu pumni gigantici. În interior se ajunge urcând pe un zig-zag de scări de lemn care se ridică de la nivelul drumului până la intrarea în peșteră. Meziad impresionează prin spaţiile uriașe din interior. Aici s-au găsit oase ale ursului de cavernă, dar și ceramică de acum 4.500 de ani, spune ghidul Dorel Mihoc.

Peștera adăpostește colonii mari de lilieci, dar unicitatea ei este dată de microorganismele care trăiesc numai aici și de mineralele rare care s-au format datorită depozitelor de guano.

Traseul turistic, care descrie forma cifrei 8, străbate săli de o frumuseţe stranie, nepământească, decorate de stalactite și stalagmite, coloane și draperii pietrificate.

Din sala de intrare se deschide galeria „Turnurilor Albe”, apoi apar formaţiunile „Loja” și „Capela”. „Sala Liliecilor”, „Izvoarele de Piatră” și „Gâtul Diavolului” sunt alte zone celebre ale peșterii. Numele au fost date de cel care a explorat prima dată în amănunt caverna, omul de ştiinţă Czárán Gyula.

Spaţiile vizitabile sunt dispuse pe două niveluri. În zona Podului Natural, unde cele două niveluri sunt unificate, peștera ajunge la o înălţime de 35 de metri.

Peștera Meziad a fost redeschisă publicului în 2012, după o amplă reamanajare. Ea este una dintre cele mai bine cunoscute și cercetate peșteri din România, fiind introdusă în circuitul turistic acum o sută de ani. În 1930, un traseu turistic mai modern a fost inaugurat în duminica de Rusalii, când a fost realizată și o placă omagială pentru Czárán, vizibilă și azi, în prima sală. „Atunci, localnicii de vază și alţi oameni importanţi ai timpului au organizat aici, în peșteră și un mare bal. De atunci, sălii unde a avut loc petrecerea îi spune Sala Balului”, încheie ghidul.

Trebuie că erau dintre acei oameni buni care, după cum spune povestea, știau să trăiască în bună pace cu toată natura. În Pădurea Craiului. 

GO O D

L IFE

•

T RAVEL

Pădurea Craiului, pionierat în ecoturism

P

eșterile Farcu și Meziad se află în custodia Centrului pentru Arii Protejate și Dezvoltare Durabilă (CAPDD) Bihor, care gestionează întregul sit Natura 2000 Defileul Crișului Repede – Pădurea Craiului. Ambele peșteri au fost deschise publicului în 2012, Farcu, pentru prima dată, Meziad, după o amplă modernizare.

Potrivit președintelui CAPDD Bihor, Paul Iacobaș, amenajarea peșterii Meziad a costat 440.000 de lei, iar cea a peșterii și minei Farcu, 547.000 de lei. De la (re)inaugurare,

 Peisaj din Pădurea Craiului, în zona Roşia

182 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

28.000

de persoane au vizitat Peştera Meziad după reamenajare

22.000

de persoane au vizitat Peştera Farcu după inaugurare

Meziad a fost vizitată de 28.000 de persoane, iar Farcu de 22.000.

Pentru anul 2014, CAPDD nu are în plan amenajarea altei peșteri, dar pentru 2015, se plănuiește amenajarea turistică a 800 de metri din Peștera Vântului, a declarat pentru „Sinteza” Paul Iacobaș. Peștera Vântului este situată în apropierea comunei Șuncuiuș și este cea mai mare din ţară, cu galerii în lungime de aproape 50 km.

De asemenea, zona Pădurea Craiului, pe teritoriul căreia se află cele mai multe dintre peșterile amenajate turistic din Apuseni, se află în procesul de evaluare pentru a fi desemnată ca destinaţie de ecoturism de către Autoritatea Naţională pentru Turism. În pararel cu acest demers, CAPDD este în procedură de semnare a unui contract de finanţare pentru un proiect care se va derula în următoarele 20 de luni și care are ca obiective dezvoltarea unor tipuri noi de servicii, produse și atracţii turistice, potrivite cu cerinţele pieţei de ecoturism.

Este vorba despre două centre de închiriere de biciclete, cinci trasee de cicloturism, două structuri de interpretare a naturii și un punct muzeal în Peștera Farcu, dar și de un pachet de informare și promovare a destinaţiei ecoturistice, prin participarea la târguri, crearea unei pagini web, a unei hărţi ecoturistice etc.

Foto: Loránd Vakarcs Bogdan Stanciu



G OOD

L IFE

DI N E

&

WI NE

Cea mai scumpă cafea din lume este „produsă” de o „pisică”

E

xistă multe legende despre băutura neagră şi misterioasă, uşor amară şi energizantă, care a ajuns în aproape 1.000 de ani, să fie nelipsită din viaţa noastră.

La început, anumite triburi africane foloseau cafeaua ca pe un aliment energizant. Amestecau boabele măcinate cu grăsimea animală şi obţineau o pastă, sub forma unor gogoşi mici, care erau consumate în mod special de războinicii tribului ca energizant. Începând cu anul 1000, arabii aduc şi încep să cultive şi ei cafea. Produc o băutură caldă numită „qahwa” - „băutura care previne somnul”. Astfel se deschide drumul cafelei.

183 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Primul cafe-bar din lume, Kiv Han, se deschide în Constantinopol (actualul Istanbul), în 1475. Legea turcească încurajează consumul de cafea. Dă dreptul femeii să divorţeze de soţul ei, dacă acesta nu îi aduce acasă, zilnic, o ceaşcă de cafea. Prin renumiţii negustori olandezi, cafeaua ajunge şi în Europa în anul 1616. În anul 1652, în Anglia, se deschide prima cafenea. O cafea costa un penny. În următorii 20 de ani, au apărut în Regatul Angliei, peste 1.000 de cafenele. Nici Parisul nu rămâne mai prejos, în anul 1672 se deschide și aici prima cafenea. Cârcotașii spun (desigur la o cafea) că, dacă n-ar fi fost cafenele în Paris, locul ideal de întâlnire a ideilor revoluţionare,

francezii aveau şi azi monarhie. Un turc din Constantinopol, deschide, în 1667, prima cafenea din București, care se afla pe strada Lipscani, pe locul unde astăzi se află Banca Naţională.

La Berlin apare prima cafenea abia în 1721. În anul 1938, compania Nescafé produce prima cafea instant, inventată iniţial pentru a ajuta Brazilia să stocheze sub altă formă surplusul de cafea. În anul 2000, industria cafelei ajunge pe locul doi în lume în privinţa business-ului. Ţări ca Brazilia, Vietnam, Indonezia sau Columbia reuşesc să-şi susţină economia naţională din producerea şi exportarea cafelei.

Astăzi, cafeaua se bea peste tot în lume şi în diferite moduri. 

GO OD

De aceea nimeni nu deţine reţeta perfectă. Până la urmă, gustul şi obiceiul fiecăruia sunt diferite. Nu se pot compara, de exemplu, cele câteva picături concentrate de cafea savurate de italieni, dintr-o minusculă ceşcuţă, cu cei câţiva litri de cafea la filtru, pe care o servesc americanii toată ziua, în căni de ceai. Dacă majoritatea oamenilor se pricep să facă o cafea, şi chiar fac acest lucru, specialiştii spun că nu-i chiar aşa simplu să-ţi reuşească o cafea gustoasă, care să te învăluie cu aroma ei plăcută. De aceea, există chiar cursuri specializate pentru cei care doresc să devină profesionişti în prepararea cafelei.

L IFE

•

COFFEE

neutru, este mai uleioasă şi mai puţin aromată. Este apreciată în gama de cafea solubilă.

Arborele de cafea Arabica creşte la altitudini înalte, între 600 şi 2.200 metri, este destul de pretenţios şi sensibil la dăunători. Arabica reprezintă cca. 60% din producţia mondială de cafea. Arabica este apreciată în special datorită aromei deosebite care încântă consumatorii de cafea.

Din păcate, pentru a obţine preţuri cât mai accesibile, mulţi producători vând cafea în amestec, Robusta plus Arabica, fără să menţioneze pe pachet proporţiile. La capitolul consum de

Arabica sau Robusta Asemenea altor fructe, boabele, sau mai bine zis, cireşele de cafea cresc în arbori de cafea care ajung până la 10 - 12 metri înălţime. În general, sunt mereu tăiaţi pentru a se recolta mai uşor fructele (boabele de cafea de culoare verde sunt, de fapt, sâmburii fructelor de cafea care seamănă cu cireşele). Un arbore de cafea produce cam jumătate de kilogram de boabe de cafea.

Două specii importante în producţia mondială fac legea consumului de cafea: Arabica şi Robusta. Arborele care produce boabele de cafea Robusta este puternic, puţin pretenţios şi creşte la altitudini mici de până la 800 m.

Cafeaua Robusta are un gust mai

Primul cafe-bar din lume, Kiv Han, se deschide în Constantinopol (actualul Istanbul), în 1475. La acea vreme, legea turcească încuraja consumul de cafea şi dădea dreptul femeii să divorţeze de soţul ei dacă acesta nu îi aduce acasă, zilnic, o ceaşcă de cafea.

cafea, România se află pe ultimele locuri în UE cu un consum de cafea de circa două kilograme/an per capita. Italia, Franţa, Spania au un consum mediu între 5 şi 7 kg/an per capita. Elveţia, Germania, Austria şi Olanda au un consum între 7 şi 10 kg cafea/an per capita. În ţările nordice se înregistrează cele mai mari consumuri de cafea: cu aproape 12 kg/an per capita. Cea mai mare piaţă de desfacere rămâne SUA, dar cu un consum destul de mic de doar 4 kg/an per capita.

Cafeaua este precum coniacul Se spune că Alexandru Marghiloman (1854-1925) era un mare băutor de cafea. Într-o zi, când se afla la vânătoare, a cerut o cafea. Se pare că valetul a uitat apa, şi în lipsă, a folosit coniac în loc de apă. După ce s-a enervat cumplit, Marghiloman a prins gustul acestei cafele „interesante”.

Astfel s-a născut „marghilomana“.

După primul război mondial, la Casa Capşa, din Bucureşti, locul de întâlnire a politicienilor, scriitorilor şi a ziariştilor, cât şi la Hanul lui Manuc, se servea cu mare cinste „o cafea marghilomană“, de obicei, alături de un trabuc. Casa Capşa se deschidea dimineaţa la 7.00 fix.

Se bănuieşte că şi Johann Sebastian Bach era un mare iubitor şi consumator de cafea. Nu degeaba ar fi compus în anul 1732, oda cafelei „Kafee - Kantate”.

Top Ten World - Producători de cafea India

Honduras

Mexic Guatemala Peru

Ivory Coast

Brazilia

Vietnam Indonesia

Ethiopia

184 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Grad

Ţară

Producţie/tone

1.

Brazilia

2,550,700

2.

Vietnam

900,000

3.

Ivory Coast

700,000

4.

Indonesia

410,000

5.

Ethiopia

330,000

6.

India

300,000

7.

Mexic

270,000

8.

Guatemala

240,000

9.

Peru

210,000

10.

Honduras

162,000

http://www.thecountriesof.com

GO OD

L IFE

•

COFFEE

Kopi Luwak

hacienda La esmeralda

Fazenda Santa Ines Coffee

Este cafeaua cea mai scumpă din lume, obţinută din căcărezele unui animal sălbatic, nocturn şi solitar. Produsă în Indonezia, „Kopi“ înseamnă cafea, iar „Luwak” este numele acestui animal care se hrăneşte cu fructe de cafea. Animalul, asemănător cu o pisică sau dihor, nu poate digera boabele din fructul de cafea şi în consecinţă le elimină întregi. Acest animal se hrăneşte cu cele mai coapte şi mai aromate fructe de cafea, motiv pentru

Această cafea este cunoscută sub numele de „Hacienda La Esmeralda”.

Boabele de cafea sunt produse la o fermă situată la poalele munţilor Barú din Republica Panama.

Are un gust puternic, extrem de intens, datorită climatului rece şi recoltările târzii a fructelor.

Cele mai bune fructe de cafea se obţin din arborii care cresc alături de arborii guava. Dacă doriţi să vă delectaţi cu această cafea, oferta actuală de la producător, de pe site-ul http://haciendaesmeralda.com este de 350 $/pound (900 gr.).

Fazenda Santa Ines este o mică localitate situată la poalele munţilor Mantiqueira din Brazilia. Valoarea cafelei produsă aici este dată de faptul

Saint helena Coffee

care excrementele sale conţin cele mai bune şi cele mai selectate (în mod 100% natural) boabe de cafea din lume. Boabele de cafea sunt adunate din excremente şi supuse unor spălări speciale (bob cu bob) apoi intră în fluxul normal de producţie. Kopi Luwak este foarte populară în SUA şi Japonia, unde se vinde cu „numai” 60 $ ceaşca sau de 1.400 $ kilogramul. Se vinde în cele mai exclusiviste cafenele şi restaurante de pe glob. De curând a intrat şi în România, singurul loc unde se vinde (deocamdată) Kopi Luwak fiind Club Kazeboo din Bucureşti la un preţ de 190 de lei ceaşca.

185 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

Această cafea este produsă pe mica insulă Sf. Elena, locul atât de legat de viaţa lui Napoleon Bonaparte. „Singurul lucru bun pe care pot să-l spun despre St. Helena este cafeaua" spunea Napoleon în timpul exilului.

Această cafea are o aromă intensă de citrice şi un puternic gust de caramel.

Popularitatea cafelei se datorează tot lui Napoleon, care a semănat el însuşi arbuşti de cafea pe Insula Sf. Elena.

Se spune că, pe patul de moarte (5 mai 1821) Napoleon a cerut o cafea. Dar fiindcă (oficial) suferea de cancer la stomac, doctorii i-au interzis categoric consumul de cafea. Preţul unui kg. de cafea boabe St. Helena, ajunge la 160 $.

că se produce traditional, fără utilaje industriale. Are un gust minunat, ce-ţi aminteşte de dulceaţa de fructe de pădure caramelizate. Preţul aproximativ este de 100 dolari pe kg.

Jamaica Blue Mountain Coffee Cafeaua este renumită pentru gustul său mai dulceag, fără tendinţa de amărui binecunoscută.

Din boabele de cafea se mai obţine tradiţionalul lichior de cafea Tia Maria.

Cantitatea de cafea produsă este limitată, iar cererea este extrem de ridicată, mai ales de piaţa japoneză care importă cca. 80% din întreaga producţie. Preţul unui kg. de cafea este de 90$.

Adrian Pop 

G OOD

BRA N DS

n Disclaimer: acest articol nu este neapărat despre muzică.

186 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

&

L IFE

T RE N DS

GO O D

LI FE

•

BRANDS

&

T RENDS

De ce o iubim pe Adele?

O fată plinuţă care cântă despre dragostea pierdută, vorbeşte ca un birjar şi râde zgomotos, cu toţi dinţii la vedere. Adevărat, cu o voce minunată, dar asta nu este întotdeauna suficient pentru a avea succes. Şi atunci, cum a ajuns această britanică tipică, cu simpatii laburiste, nu doar să-şi facă loc pe iPod-urile noastre, ci şi să devină una dintre cele mai bogate artiste, câştigând 36 de milioane de euro anul trecut, fără să fi lansat vreun album şi fără să fi susţinut vreun turneu?

N

u ştiu dacă aţi văzut concertul Adele de la Royal „fucking” Albert Hall. Imediat după ce a spus infamul cuvânt cu „f”, artista a promis că se va purta frumos şi va fi atentă la limbaj. Dar după nenumărate recidive, finalul de concert a găsit-o desculţă şi în lacrimi, mulţumind celor peste 5.000 de oameni care au fredonat într-un glas „Never mind, I'll find someone like you”, răsplătindu-i astfel curajul de a vorbi, în piesele sale, despre iubirea pierdută.

La momentul respectiv, adică la final de 2011, cel de-al doilea album al său, „21”, se vânduse în peste 10 milioane de copii, însă faima de-abia începea să vină. Până în noiembrie 2012, „21” avea să devină al doilea cel mai bine vândut album din istoria muzicii britanice, după „Sergeant Pepper”, al celor de la Beatles. La Gala Grammy din 2012, Adele a câştigat şase premii, inclusiv cel pentru Albumul Anului, egalând recordul pentru cele mai multe premii câştigate într-o singură noapte de o cântăreaţă: Byonce în 2010. Au urmat şi alte distincţii - două Brit Awards şi trei American Music Awards -, albumul fiind certificat de 16 ori cu platină în Marea Britanie şi cu diamant (peste 10 milioane de copii vândute) în SUA, unde a ţinut prima poziţie în top mai mult decât orice alt album din 1958. „21” i-a adus şi câteva recorduri de Guiness Book: este primul artist care a vândut mai mult de 3 milioane de 187 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

exemplare ale unui album într-un an în Marea Britanie; este primul artist în viaţă cu două locuri în Top Five Singles Chart („Rolling In The Deep” și „Someone like you”, de pe „21”) şi cu două locuri în Albums Chart („19” şi „21”) simultan. Şi peste Ocean, în SUA, Adele a devenit prima femeie din istorie cu trei single-uri in Top 10 Billboard Hot 100 şi, simultan, două albume în Top 5 Billboard 200. În 2012, britanica a fost listată la numărul cinci în lista VH1 a celor mai importante femei din industria muzicală, iar revista Time a inclus-o în lista celor mai influenţi oameni din lume.

De pe Myspace la Albert hall Adele Laurie Blue Adkins s-a născut pe data de 5 mai 1988 în

Tottenham, nordul Londrei. A crescut fără tată de la vârsta de doi ani, pentru că acesta a ales să le părăsească, pe ea şi pe mama sa, care atunci avea 20 de ani. Adele a început să cânte de la patru ani, fiind influenţată de-a lungul timpului de artişti precum Spice Girls, The Cure, Destiny Child, Gabrielle sau Pink, dar şi Etta James și Ella Fitzgerald, ale căror înregistrări le-a descoperit întâmplător la secţiuna de jazz a magazinului de muzică din cartier. În vara lui 2006, la patru luni după ce a absolvit BRIT School for Performing Arts & Tehnologie, a primit un telefon ciudat. Înregistrase un demo de trei melodii pentru un proiect la şcoală pe care l-a dat unui prieten ca să-l posteze pe Myspace.

32.000 de lire sterline pe zi Adele a avut venituri de 30 milioane de lire sterline (36 milioane de euro) în ultimul an financiar, fără să fi lansat vreun nou album şi fără să fi susţinut vreun turneu. Cel mai recent album al său, „21", a apărut în urmă cu trei ani, dar cântăreaţa continuă să încaseze sume foarte mari din piesele deja lansate, scrie dailymail.co.uk. Veniturile din 2013 sunt cu 65% mai mari decât cele obţinute de Adele în 2012, şi chiar şi după plata impozitelor, în valoare de cinci milioane de lire sterline, cântăreaţa are un câştig zilnic de 32.000 de lire sterline (46.000 de euro). Conform ultimelor estimări, profitul companiei sale de producţie, Melted Stone, a crescut, după plata taxelor aferente, de la 2,1 milioane de lire sterline la 13,8 milioane, doar într-un an, ceea ce reflectă succesul uriaş pe plan mondial al albumului „21". Totodată, cealaltă companie a lui Adele, Melted Stone Publishing, care se ocupă de gestionarea versurilor şi partiturilor artistei, a avut un profit anual de 5,2 milioane de lire sterline (6,2 milioane de euro).

GO O D

Telefonul a venit în urma acestei postări, de la casa de discuri XL Recordings. La început, Adele a crezut că este o glumă, pentru că ea nu ştia decât de Virgin Records. În septembrie era fericita semnatară a unui contract cu XL. În 2007 a primit „Critics' Choice” la Brit Awards, pentru ca, în 2008, să lanseze primul său album „19”, certificat cu platină de patru ori în Marea Britanie și de două ori în SUA. Publicul din America a fost cucerit odată în plus după ce Adele a cântat „Chasing Pavements” la Saturday Night Live, în octombrie 2008 - se uitau la emisiune 15 milioane de americani, datorită unei anunţate apariţii a politicianului Sarah Palin.

La premiile Grammy din 2009, Adele a fost numită „Cel mai bun artist” debutant şi „Cea mai bună voce feminină de pop”.

După lansarea lui „21”, Adele a făcut o pauză în carieră, pentru a se ocupa de creşterea băieţelului său, Angelo, pe care îl are cu omul de afaceri Simon Konecki. Semn că şi-a adunat cioburile inimii şi a depăşit

Prea grasă pentru o vedetă? „Oamenii au spus dintotdeauna despre mine că nu voi ajunge nicăieri, pentru că sunt prea grasă. Dar asta nu este clar o problemă.

Discurile mele se vând, nu?”, se întreba Adele pe când avea 20 de ani într-un articol publicat într-o revistă de muzică din Marea Britanie.

Celebrităţi precum Karl Lagerfeld sau Joan Rivers au criticat-o mai târziu pentru kilogramele în plus, dar a câştigat sprijinul multor altora, afirmând că este fericită cu greutatea ei şi că nu ar schimba nimic, decât dacă i-ar fi afectată sănătatea sau viaţa sexuală.

De altfel, britanica se opune din toate puterile sexualizării industriei muzicale, prin artiste precum Katy Perry, Lady Gaga sau Madonna.

188 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

LI FE

•

BRANDS

&

T RENDS

melancolia dulce-amară care răzbate din aproape fiecare piesă a celui de-al doilea album al său. Însă în ciuda pauzei, anul trecut a primit un premiu al Academiei Americane de Film și Premiul Globul de Aur pentru Cel mai bun cântec original cu „Skyfall”, piesă compusă special pentru producţia „Skyfall” , al douăzeci și treilea film cu James Bond.

10 motive Ce se va întâmpla după ce-şi va lansa albumul la care se zvoneşte că lucrează alături de compozitorul James Ford şi cântăreţul Kid Harpoon?

Vom afla, cel mai probabil, anul viitor, când Adele a plănuit să pornească din nou în turneu, în Marea Britanie şi SUA. Până atunci, nu ne rămâne decât să facem liste cu motivele pentru care acesta este cel mai aşteptat turneu.

1. Pentru cele 24 de milioane de copii în care s-a vândut albumul „21”, dintre care 10 milioane în SUA, plasând-o astfel printre cele mai bine vândute albume ale noului mileniu, după „No Strings Attached”

(N*Sync’s), din 2000; „Hybrid Theory” (Linkin Park), tot din 2000 şi „Confessions” (Usher), din 2004.

2. Pentru tweet-urile pe care le trimite de la diversele ceremonii cu ştaif la care participă, cum a fost cea de pe 14 ianuarie 2013, când a scris: „I just met Daniel fucking Day Lewis!!!”.

Sau ca aceasta, de pe 10 ianuarie, pentru a sugera cât de importantă se simte: „Oh my god I feel like Meryl Streep!! Thank youx”.

3. Pentru că odată a intrat beată în barul în care se afla fostul ei iubit şi i-a tras una, după ce a aflat că a înşelat-o. A fost aruncată în stradă, atunci, dar cântecul pe care l-a scris despre această întâmplare, „Chasing Pavements”, a contribuit la cele şase premii pe care le-a câştigat.

4. Pentru că ştie să cânte live. Şi ca să vă convingeţi, urmăriţi concertul pe care l-a susţinut la Royal Albert Hall în 2011 (www.youtube.com/ watch?v=y5xw_oseHz0>) 5. Pentru că ştie să cânte chiar şi fără acompaniament muzical. A făcut-o natural şi relaxat în timpul emisiunii „60 minutes overtime”, pentru moderatorul Anderson Cooper (www.youtube.com/watch?v=PM0mc_-QHE) 6. Pentru „perlele” ei sincere, precum cea publicată în 2011 în Rolling Stone despre imaginea ei şi muzică: „Îmi place să văd sânii și fundul lui Lady Gaga. Îmi place să văd sânii și fundul lui Katy Perry. Chiar îmi place. Dar muzica mea nu este despre asta. Eu nu fac muzică pentru ochi. Eu fac muzică pentru urechi”.

7. Pentru că îşi poartă mereu părul după moda anilor 60 şi îl spală doar cu apă, pentru a-şi păstra volumul.

8. Pentru că a ţinut la secret numele bebeluşului său, pe motiv că acest amănunt este prea personal ca să-l împărtăşească.

9. Pentru că a înregistrat, tot în secret, cântecul tematic pentru „Skyfall”, cu care a câştigat, desigur, alte premii. Şi un high-five de neuitat cu Daniel Craig.

10. Pentru că, chiar dacă ne lipseşte atunci când decide să se retragă - cum s-a întâmplat în noiembrie 2011, când a suferit o operaţie la corzile vocale şi mai apoi, când a născut - tot o îndrăgim, atâta timp cât se întoarce cu muzica bună cu care ne-a obişnuit până acum.

Elena Nicolae 

189 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

190 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

MAŞI N I

&

MOTOA RE

Automobilul autonom Din ce în ce mai mult ne încredinţăm vieţile tehnologiei și asta nu ne deranjează când este vorba despre telefoane sau frigidere. Am devenit comozi și preferăm să lăsăm roboţii să facă treburile grele sau care nu ne plac, având încredere deplină în computerele din spatele braţelor metalice.  Dar cât curaj avem să ne lăsăm transportaţi de o mașină fără șofer?

191 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

GO OD

S

untem în anul 2014.

Omenirea, marcată de o memorie colectivă, influenţată de filme ca Terminator și Matrix, privește cu reticenţă automobilul autonom. Evident, nimeni nu-și dorește o mașină de două tone scăpată de sub control, care chiar dacă nu este dotată cu grenade și aruncătoare de flăcari, tot poate produce daune multe și substanţiale.

Prin urmare, vremurile în care autovehiculele vor mărșălui singure și libere pe străzi par a fi plasate destul de departe în viitor. Sau poate că nu chiar atât de departe.

Implementarea automobilului autonom nu constituie, în principal, o problemă tehnică, ci mai degrabă una psihologică, pentru că pasagerii unei astfel de mașini devin extrem de tensionaţi atunci când văd volanul și pedalele posedate de un spirit invizibil, care se lansează în depășiri pe autostradă la viteze cu trei cifre.

Atât de tensionaţi încât orice sondaj efectuat astăzi va indica faptul că încrederea în această tehnologie este extrem de scăzută. De ce asta?

Totuși, depindem de tehnologie în 192 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

L IFE

•

AUTO

fiecare minut al existenţei noastre.

Lifturile moderne sunt controlate de calculatoare care o pot lua razna în orice clipă. Semafoarele, trenurile, avioanele sunt toate controlate de computere mai mari sau mai mici, mai mult sau mai puţin performante.

Desigur, sistemele unei aeronave sunt mult mai protejate și mai sigure decât cele ale telefonului din buzunar, pentru că nu este deloc amuzant să dai „restart” unui Airbus la 10.000 de metri deasupra oceanului. În principiu, oamenii sunt dispuși să-și lase vieţile pe alte mâini (fie ele umane sau electronice) de foarte multe ori pe parcursul unei zile: în taxi, în autobuz, în metrou, fără să se gândească mai mult de o secundă că nu deţin controlul și că orice greșeală a șoferului îi poate costa destul de mult. Mai mult ca sigur, puţină lumea știe că 97% dintre accidentele rutiere sunt cauzate de erori umane, confirmând astfel faptul că veriga slabă în toată această poveste nu este mașinăria, ci chiar homo sapiens, creatorul ei. Și, ironia sorţii, tocmai veriga slabă se opune schimbării, deși așa cum traficul aerian poate fi controlat în trei dimensiuni, la fel de

bine ne putem organiza și cu cel auto, căruia nu trebuie să-i gestionăm, din fericire, decât mișcarea pe două axe.

Probabil că are legătură cu dorinţa subconștientă de a fi mereu la manșă, dar pentru că nu putem fi toţi piloţi de avioane, refulăm în plăcerea trasului de volan și a apăsatului pe pedale.

Un automobil autonom nu va fi niciodată tentat să forţeze intrarea într-o intersecţie pe culoarea roșie a semaforului și nici nu va pleca din parcare mirosind a băutură. Nu va depăși pe linia continuă și nici nu va intra pe sens interzis. Și atunci, de ce nu le vedem încă pe străzi, reducând numărul accidentelor și punând ordine în haos? Primul răspuns la îndemână ar fi lipsa tehnologiei, dar acesta nu este tocmai un argument care să stea în picioare, mulţi producători auto având deja la activ experimente încheiate cu succes. Un alt răspuns, mai plauzibil, e dat de frica de schimbare. Prejudecăţile și teama aventurării în necunoscut reprezintă modul de operare zilnic al majorităţii.

Este foarte greu să convingi un șofer să lase volanul din mână după o carieră de 20 ani, poate doar generaţia tânără, plictisită de timpul petrecut în

GO OD

ambuteiaje, în detrimentul unui scor record la Angry Birds, să fie interesată să-și ia ochii de la drum și să lase navigaţia să-și facă treaba. În 2009, MINI a făcut un experiment în avanpremiera lansării modelului electric MINI E, dovedind că prejudecăţile pot ucide idei colosal de bune, doar pentru că nu se găsește nimeni suficient de curajos să apuce taurul de coarne și să-l scoată din arenă. MINI a rugat 40 de clienţi particulari și 10 clienţi de flote să testeze pe o perioadă de şase luni modelul MINI E și să facă cu el exact aceleași lucruri pe care le-ar fi făcut cu mașinile lor motorizate convenţional. Înainte de prima zi de test, clienţii au fost rugaţi să-și exprime opiniile și temerile privind evoluţia mașinilor electrice în viitorul apropiat. Pe primele două poziţii menţionate de subiecţii testului s-au aflat teama de a nu avea suficientă autonomie pentru activitatea zilinică precum și teama de a staţiona suplimentar în parcările centrelor comerciale, după efectuarea cumpărăturilor, în așteptarea încărcării acumulatorilor mașinii. După cele şase luni de experiment, ambele temeri s-au 193 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

L IFE

•

AUTO

prăbușit ca un domino. Testul practic, cel mai important dintre toate, a reușit să demonstreze că autonomia este suficientă (cu excepţia câtorva situaţii speciale), iar în ceea ce privește timpul pierdut în așteptarea încărcării, s-a constatat că, în medie, MINI-urile E necesitau o încărcare o dată la trei zile, deci nicio grabă sau problemă cu timpii morţi petrecuţi lângă priză.

Cinci ani mai târziu, pe străzi au început să apară tot mai multe staţii pentru automobilele electrice și fiecare producător auto care se respectă are în portofoliu un model în al cărui portbagaj se află și un cablu de încărcare. Urmând acest trend, automobilul autonom ar trebui să aibă o viaţă mai ușoară și un război mai mic de purtat pentru a-și dovedi utilitatea și siguranţa. Desigur, mai sunt câteva obstacole tehnice de trecut, dar niciunul suficient de mare pentru a nu fi depășit, mai ales că industria auto lucrează de zor la dezvoltarea și rafinarea sistemelor de control și siguranţă. Audi și BMW au făcut deja pași importanţi, ambele mărci efectuând mii de kilometri de teste, atât în regim de trafic public, cât și pe circuite de curse. Audi se laudă

că automobilul său autonom poate fi manevrat și controlat cu o abatere de doar 2 centimetri faţă de reperele fixe ale drumului și a dovedit asta cu o cursă demonstrativă pe faimosul traseu Pikes Peak din Colorado. La rândul său, BMW a testat cu succes un automobil autonom în plin trafic, simulând o navetă zilnică la oră de vârf, între Munchen și Nuremberg.

Plus, pentru a-și respecta pedigreeul sportiv, a dat și o tură în viteză pe circuitul de la Nurburgring. Și dacă nici aceste argumente nu sunt suficient de convingătoare, atunci să ne amintim că cel mai recent și teribil accident feroviar din Spania s-a petrecut pentru că domnul conductor vorbea la telefon în timp ce trenul se transforma în avion. Să nu uităm: 97%.

Florin Popa este redactor-şef al BBC TopGear Romania, cu o experienţă de şase ani în jurnalismul auto. Anterior carierei publicistice a fost director de vânzări şi marketing în cadrul reţelelor de import şi distribuţie în România a automobilelor Mercedes-Benz, Smart, Chrysler, Jeep şi Dodge. n

G OOD

HI P E

L IFE

&

V I BE

Cioinacii printre noi Până când ești pregătit să tolerezi incompetenţele din jurul tău? Și, mai ales, ce faci ca să scapi de ele?

A

i auzit de Cioinac? E un băiat, practicant al jocului de fotbal, care a ajuns iarna asta la o echipă din București și, în primul meci în care l-a băgat antrenorul, mai exact în primele lui 20 de minute, și-a dat un autogol și a provocat un penalty, îngropându-și echipa. Ca bonus, Cioinac a fost descoperit că, în urmă cu vreun an, posta pe Facebook mesaje de simpatie pentru echipa rivală celei la care activează acum.

Pe care nu le-a șters fiindcă, nu-i așa?, mintea cea de pe urmă așteaptă uneori pensia. Care nu mai vine.

La prima vedere, cazul lui Cioinac (săracu’!) e simplu: omul a avut, pur și simplu, ghinion. Colegii au sărit să-l apere, antrenorul s-a precipitat să-i ridice moralul, iar conducătorii, mai cu greaţă, l-au asigurat că i se vor mai da șanse. Tratând problema superficial, ar trebui să închidem totul aici și să ne gândim că, a) nu vom mai auzi niciodată de Cioinac în fotbalul românesc sau b) Cioinac va ajunge un fotbalist atât de mare, încât peste câţiva ani, când Real și Barcelona se vor bate pe el, amintirea debutului său în Liga 1 va stârni discuţii hilare. Extrapolând, însă, societatea românească e invadată de Cioinaci.

Oameni a căror competenţă este mai mult decât discutabilă ajung, fără a-și da neapărat autogoluri, să domine companii multinaţionale, societăţi comerciale, grupuri, organizaţii, partide, impunându-și ideile boante și provocând „penalty-uri” ale căror efecte sunt mult mai catastrofale decât cel provocat de nefericitul fotbaliador.

Vorbeam recent cu un amic, cunoștinţă veche, care-mi povestea

194 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

că are o colegă de birou pe care nu o mai suportă. „E atât de tâmpită încât, uneori, mă gândesc că eu sunt mai tâmpit ca ea, din moment ce respirăm același aer, eu să mă simt vinovat, dar, cu toate astea, să nu iau nicio măsură! Mai ales după ce, recent, a fost făcută șefă de departament, fără măcar să aibă habar cum se adună automat cifrele de pe o coloană, în Excel: ea o face cu calculatorul”.

Iniţial, l-am bănuit de misoginism, dar, la două săptămâni, am întâlnit-o întâmplător pe minunata lui colegă și, în cele zece minute petrecute în compania ei, am realizat că amicul meu avea dreptate: era mai tâmpit ca ea. Așa că i-am sugerat să încerce să-și schimbe de urgenţă biroul, serviciul, jobul, fiindcă, dacă ar rămâne sub conducerea inteligentei, ar risca să-și piardă încrederea în a) neuronii lui

(câţi i-or mai fi rămas), b) toleranţa la semenii noștri incompatibili din punct de vedere social, c) capacitatea lui de supravieţuire în condiţii dificile.

Partea simpatică este că, imediat, a aflat și cum ajunsese diva șefă: urmând clasicul drum al nepotismului, combinat cu o șarmantă exploatare a farmecului nurilor personali, (a)ţintit la punct fix.

Ce urma? În mod cert, o direcţie greșită pentru departamentul respectiv, care și-ar fi calculat manual (din vârful unghiuţelor frumos colorate la „mani”) traiectoria spre prăpastia rezultatelor generate de politici și decizii boante. Îmi voi suna prietenul să-l întreb dacă, între timp, și-a schimbat serviciul sau a ales să continue lângă „cioinaca” lui colegă. E o chestiune de opţiune. Pe baza unor cazuri similare, mai complicate sau, poate, mai simple, mulţi români au ales să schimbe nu doar biroul ci și ţara. Îi găsim prin orașele lumii, așezaţi la casele și joburile lor, în servicii în care competenţele au alte mijloace de măsură, respirând aerul proaspăt al încrederii că (în bună măsură) nu sunt conduși de idioţi. Nu admit că aceasta e soluţia - în acest ritm s-ar stinge rapid lumina peste Carpaţi. De multe ori, însă, războaiele de uzură purtate cu armatele Incompetenţei au efecte devastatoare asupra propriei existenţe.

Cât despre bietul Cioinac, cu iertarea cuvenită, nu pot decât să sper că va deveni, cândva, fotbalist și că va avea Madridul sau Barcelona, la picioarele lui. La urma-urmei, cu toţii ne-am dat măcar câte un autogol în viaţă, pentru a o lua apoi, cu umilinţă, de la capăt. eduard Ţone 

G OOD

195 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014

L IFE

O SINGURĂ CIFRĂ SPUNE MAI MULT DECÂT 1.000 DE CUVINTE

196 SINTEZA # 3, martie-aprilie 2014