Sinteza # 5 issu

Revistă de cultură şi gândire strategică

Nr. 5  Iunie 2014

EU

?

cu cine

votez

INTELIGENT BUSINESS Aeroporturile din România se bat pe 1 miliard de euro

REPORTAJ

Transilvania de piatră

INTERVIU

George Friedman: “Privesc Uniunea Europeană cu rezervă”

14,99 lei

2

SINTEZA # 5, iunie 2014

Despre linişte şi schimbare în toamna politică

A

m căutat în ultimele zile un răspuns la o întrebare pe care nu mi-a pus-o nimeni.

O întrebare însă pe care m-am așteptat să mi-o adreseze vreunul din prietenii mei, politicienii. Poate chiar unul dintre cei care se gândește să candideze la toamnă, cu toate că vedem că nu avem prea mare abundenţă de candidaţi. Întrebarea care m-a obesedat o vreme era legată de povestea fundamentală a candidaturii la prezidenţiale, storytellingul care să dea axa narativă principală. Mă întreb de ceva vreme dacă această poveste trebuie să fie una a schimbării sau una a stabilităţii, a liniştii, la care oamenii ar avea dreptul să tânjească după o furtună a crizei. Fusesem mereu nemulţumit, în ultimii ani, de faptul că stânga românească a venit mereu cu povestea nevoii de linişte, de stabilitate, a revenirii la normalitate, a reconstrucţiei unei tihne sociale la care probabil candidaţii la prezidenţiale ai PSD credeau ca oamenii tânjesc. Aveam sentimentul că tema liniştii este un fel de stereotip, iar dorinţa de schimbare nu a fost ucisă chiar de tot, odată cu pierderea speranţei, ci s-a refugiat undeva în subconştientul colectiv şi explodează în duminica turului doi, chiar atunci când candidaţii nu mai pot face nimic. Am citit apoi observaţia unui tânăr analist, foarte apropiată de ceea ce gândisem eu în ultima vreme, am pus întrebarea într-un sondaj IRES „Credeţi că România are mai mult nevoie de stabilitate sau de schimbare?” şi mă aşteptam la un răspuns indecis, aşa cum răspund câteodată eşantioanele noastre la întrebări importante pe care le punem, cu multe non-răspunsuri sau nu ştiu şi cu egalitate la cele două variabile. Nici vorba de aşa ceva, doar 1% nu au răspuns şi 3% au răspuns că nu știu. Foarte rar acest procent, am avut senzaţia că este o întrebare pe care oamenii se aşteptau s-o pună operatorul de interviu.

La întrebarea propriu-zisă, 57% au ales schimbarea şi doar 39% stabilitatea. M-am mirat la început pentru că la o întrebare precedentă, doar 27% spuneau că ştiu cu cine vor vota în toamnă, dar m-am luminat apoi: cu cât sunt mai sigure candidaturile, cu atît se limitează visul de a se schimba ceva, iar incertitudinea din acest moment potenţează cererea şi visul schimbării. Mai încolo, tinerii mei colegi au mai plantat o întrebare, cu grija de a nu se contamina de aceasta, dar pentru a

3 SINTEZA # 5, iunie 2014

E.

Vasile Dâncu

verifica soliditatea opţiunii, o întrebare în care vorbeau despre un continuator al actualului mandat prezidenţial, în balanţă cu un „Preşedinte care să aducă schimbarea profundă a României”. Aici confirmarea a venit la fel de surprinzător, 84% aşteaptă schimbarea profundă. Era clar, ce intuisem eu despre storytellingul de campanie nu era greşit.

După o asemenea confirmare, paradoxul este că nu prea îţi vine să te bucuri pentru că revii cu picioarele pe pământ, la practica politică şi nu poţi să nu te întrebi: dincolo de discurs, de storytelling, politica poate schimba ceva? Mi-am adus aminte de un sociolog francez care scria un lucru interesant, unul care m-a mirat la un moment dat pentru că era o explicaţie la marea ciorovaială televizată din ultimele campanii electorale din Franţa. El spunea că politicienii se ceartă atât de violent între ei pentru ca să scape de frica pe care le-o induc marile ameninţări la adresa societăţilor de astăzi. Adică, ei sunt conştienţi că nu au răspunsuri la niciuna din marile întrebări şi atunci caută să ascundă golul printr-o mare gălăgie şi printr-o bătălie falsă, o bătălie care să le justifice soldele şi rolul de conducători de oşti. Adică, aşa cum am scris şi eu nu demult în acest colţ de pagină, sentimentul dominant este frica.

E adevărat, vedem că vin crize pe care nu le anticipează ştiinţele economice, iar politicienii nu au alte răspunsuri în afara de tăierea salariilor şi pensiilor.

Când vorbim despre economie şi locuri de muncă şi nu este vreo cameră de luat vederi pornită, politicienii ridică din umeri şi spun că statul nu are cum să creeze locuri de munca şi nici nu poate influenţa economia, ea este guvernată de legile economiei de piaţă. Când unii caută să recreze mari derapaje în egalitatea de şanse, taberele adverse sar ca arse şi critică intervenţiile statului. De vreo zece ani nu mai avem nici dezbateri electorale la televiziune sau în alte locuri, nu mai avem confruntări. Nu se mai ţin discursuri, chiar confruntările între candidaţii la prezidenţiale s-au redus la două sau trei într-o campanie. Se face doar PR politic şi lupte corp la corp, acuze de toate felurile şi îndemnul de a elimina adversarul. Ba chiar s-a ajuns la cel mai tare argument: ameninţarea cu puşcăria între candidaţi sau cererile penale concrete, adevărate documente electorale de rit nou.  (continuare în pagina 7)

STATUL INTELIGENT

ROMÂNIA ÎN CERC VIRTUOS Pentru orice naţiune, cea mai grea povară a sufletului colectiv este deznădejdea.

Născută pe tărâmul gri al neputinţei şi al lipsei de soluţii, deznădejdea ia forma abandonului prezentului şi a amanetării viitorului. „Fie ce-o fi”- fără semnul exclamării. Cea mai urâtă formă de non-combat, imaginea unei nave în derivă, cu velele strânse. Un cerc vicios la care „noi” asistăm de parcă am fi simpli spectatori, nu actori în rolurile principale.

Scoaterea societăţii din această logică a vriei este responsabilitatea statului.

A unui stat inteligent, ce îşi înţelege şi îndeplineşte rolul capital - acela de a asigura prosperitatea cetăţenilor săi.

Ce este şi, mai ales, ce nu este un stat inteligent?

U GÂND 4

SINTEZA # 5, iunie 2014

Înţelege şi îşi cunoaşte propriile . Ştie că cea mai de preţ resursă nu se găseşte în subsol sau off-shore, ci în universităţi şi birouri.

avantaje şi limite

viziune

Investeşte în viitor şi îşi asigură prezentul.

Recunoaşte că nu există dimensiuni strategice mai importante decât

Are .

Este consecvent principiilor, nu sclav al intereselor.

educaţia, cultura şi sănătatea.

Este discret, dar puternic.

elite modele

şi Promovează susţine . Înţelege că proliferarea corupţiei, în toate formele ei, nu poate duce decât la falimentul moral al colectivităţii.

Drumul poate că nu e scurt, dar destinaţia e sigură.

Administrează eficient.

Consumă raţional şi facilitează accesul cetăţenilor la resurse prin încurajarea antreprenoriatului.

Acţionează descentralizat,

în parteneriat cu comunitatea. Nu

Îşi face simţită prezenţa doar atunci când trebuie să corijeze derapaje şi abuzuri. Atunci când o face, distribuie justiţie într-un mod rapid, proporţional şi eficient.

îşi menţine populaţia captivă, între două cicluri electorale, cu suficiente resurse cât să subziste, dar nu să se dezvolte.

Învaţă din succese şi din eşecuri.

decizii curajoase.

Înţelege lanţurile cauzale ce duc la apariţia unui rezultat şi distilează, din acestea, noi idei, planuri de acţiune şi strategii.

Ia

Anticipează pericole şi fructifică oportunităţi. Mai ales, iubeşte schimbarea, ştie să se adapteze şi nu capotează în faţa surprizelor.

bunăstare

Se dezvoltă prin

dezbatere participativă. Încurajează confruntarea de idei, dar nu o face polarizând segmente sociale.

Pe scurt, un stat inteligent este un stat ale cărui componente evită patologii sistemice şi care funcţionează armonizat, conform unei viziuni, consonant cu principii şi valori împărtăşite.

Statul inteligent este aproape de cetăţean şi de interesele 5 SINTEZA # 5, iunie 2014

Furnizează în plan intern şi securitate în afara graniţelor. Asigură redistribuţia echitabilă a resurselor, preocupându-se de cei ce au prea puţin în mai mare măsură decât de cei ce au prea mult. Nu generează conflicte, ci participă activ la construirea stabilităţii regionale şi globale.

sale şi caută să încurajeze aglutinarea resurselor membrilor societăţii.

Pentru asta, nu depăşeşte canoanele stricte ale administrării şi redistribuirii resurselor comune pe criterii de echitate, transparenţă şi corectitudine.

Acumulează şi, mai ales, multiplică resurse. Este motorul ce aşează ţara pe un cerc virtuos. Onest faţă de sine, îşi proiectează putere în comunitatea internaţională într-un mod neostentativ sau provocator. Putere inteligentă, stat inteligent.

CUPRINS 8

ZOOM

Votez şi plâng

Revistă de cultură și gândire strategică

10

Campania europarlamentară 2014. O analiză

13

Bilanţ de campanie

15

Acum votează ei. În Parlamentul European

Director: Vasile Dâncu

19

O nouă realitate europeană.

Forţele extremiste – vedetele alegerilor europene

Redactor-șef: Caius Chiorean Senior editor: Ruxandra Hurezean

23

Alegerile şi democraţia: un mit enervant?

26

Cum se naşte un erou al zilelor noastre: Mircea Diaconu

Editori: Bogdan Stanciu, Marius Avram, Traian Brad

29

Profesionalizarea votului: mobilizarea la urne

33

Cum votează femeile din România?

Contributors: Marius Benţa, Maria Rus Bojan, Dan Cazacu, Mircea Comşa, Ioan Coroiu, Adriana Dîncu, Vasile George Dîncu, Adrian Marius Dobre, Mihai Drăghici, Alin Fumurescu, Augustin Ioan, Andrei Ionescu, Valentin M. Ionescu, Dan Jurcan, Radu Magdin, Sorin Mitu, Călin Poenaru, Adrian Pop, Ioan Aurel Pop, Ioan Es. Pop, Luminiţa Paul, Florin Popa, Călin Moldovan Teselios, Ilie Ştefan, Eduard Ţone

36

O incursiune în lumea practicilor electorale ilegale

41

Votul ca o pradă

44

Un preşedinte pentru neliniştea noastră.

Percepţii despre toamna politică

Art Director: Ciprian Butnaru Tehnoredactare: Rareș Olteanu, Gabriel Roşca Corectură: Elena Gădălean Foto: Vakarcs Loránd, Dan Bodea SINTEZA folosește imagini: Agerpres, 123rf.com, dreamstime.com Publisher: Adrian Pop Director executiv: Mihaela Orban Revistă editată sub egida Asociaţiei Române pentru Evaluare și Strategie

ISSN 2359-8131

52

POLITICĂ

„România trebuie să priceapă că nu există alternativă!”

MERIDIAN

INTELIGENT BUSINESS O perspectivă asupra relaţiilor economice globale

85

Uniunea Europeană după alegeri

George Friedman anticipează un al treilea război mondial

88

Presiune pe investitori în vremuri de criză

65

„Privesc Uniunea Europeană cu rezerve”

91

67

Ucraina - un proiect de ţară complex

Aeroporturile României se bat pe 1 miliard de euro

95

Republica Moldova, hotărâtă să facă faţă presiunilor Moscovei

Globalizarea de la Băbuţiu

70

98

REPORTAJ

73

Statele Unite ale Europei, între ideal şi temă de campanie

114

SOS! Frumoase în pericol!

CONVORBIRI

126

AMINTIRI PENTRU VIITOR

58

76

Transilvania de piatră

Când vota chiar toată ţara

Adresa redacţiei: Cluj Napoca, 400495, str.Cometei, nr.1 email: revistasinteza@yahoo.ro Abonamente si informaţii la tel: 0733.333.800 Tipar: Toate drepturile asupra materialelor aparţin Asociaţiei Române pentru Evaluare și Strategie © ARES. Opiniile aparţin autorilor.

80

134

DESTINE Premieră mondială: Culori pentru nevăzători

138

ARTE Michaël Borremans: „As Sweet As It Gets”

„Ce este Europa? Ce număr formez dacă vreau să iau contact cu Europa?”

146

Ce vede antroposoful şi noi nu?

142

Experiment în criza sistemică: alternative autohtone

Editorial (continuare din pagina 3)

50

VERDE O valoare de patrimoniu cultural în pericol: pajiştile cu arbori seculari

154

PUNCT ZERO

Game of Torrents 160

SPORT LIFE Bogatul, veselul pensionar

164

GOOD LIFE

Cum funcţionează o croitorie de vacanţe 170

Scotch Whisky, apa vieţii

174

Să fie lumină! Şi să fie puternică!

178

De la salam la Salam

O vreme am crezut că, pentru a schimba societatea, este de ajuns să se schimbe politica. Am devenit politician şi am văzut că multe intenţii şi chiar reforme politice pot acţiona chiar împotriva efectului raţional, dorit în strategie. Nu mai cred, dar dacă politica nu se poate schimba pe sine, poate ea să schimbe societatea? De peste două decenii conducătorii se uită la rezultatele unei întrebări uşor metaforice, nu prea corectă sociologic, dar relevantă, despre direcţia în care merge ţara şi, în ultimii ani, în jur de 75% dintre români spun că ţara merge într-o direcţie greşită, dar nimeni din acvariul politic nu pare disperat. Oare chiar nu se poate schimba direcţia sau sensul? Să nu existe resurse de competenţă în toată zona politică pentru a se forma echipe care să gândească viitorul este greu de crezut. Atunci, oare lipseşte curajul de a se închipui un viitor mai bun, nebunia de a te opune unei inerţii care ne duce într-o direcţie nedorită şi falimentară?

Nu aș vrea să dau raspunsuri definitive, prefer să mai caut, prefer să mai cercetez. Nimic nu mă face să fiu optimist, dar nu pot fi atât de pesimist încât să cred în sfârşitul lamentabil al politicii noastre după 25 de ani de libertate. Răspunsul la întrebările cele două reprezintă o cerere socială foarte clară. Poate niciodată populaţia României nu a transmis un mesaj mai clar: trebuie o schimbare majoră, dar nu ne întrebaţi care, asta este treaba voastră. Ştim un lucru foarte clar, nu vrem linişte, nu mai veniţi cu spaima de comunism, de capitalism, de ruşi, de baroni sau de moguli, de războiul din vecini. Candidaţii se aruncă deja în luptă, se măsoară unul pe altul şi compară cu ajutorul sondajelor de opinie, dar încă nu au auzit asta. Nu se apleacă niciunul să ridice mănuşa pe care o aruncă societatea, s-ar putea chiar să fie ignorată această cerere. Cei mai mulţi dintre prezidenţiabili s-ar putea să ignore această cerere socială, unii o să caute să fenteze, alţii să se ascundă după cuvinte. Cel care va avea curajul să asculte cererea asta şi să caute un răspuns, cu sinceritate şi chiar cu umilinţa, deoarece nu este uşor de răspuns, acela va putea fi viitorul lider.

La o altă întrebare oamenii spun că mai important decât partidul din care face parte viitorul Preşedinte este personalitatea liderului, dar mai importantă chiar decât personalitatea este echipa cu care va veni să spună povestea schimbării. Nu tandemul, cum sunt mereu împinşi candidaţii, echipa cu care să căute răspuns cererii de schimbare.

A nu merge singur, autist şi izolat, erou salvator sau călareţ fară cap în această este luptă este prima înţelepciune pentru cel care va trebui să inaugureze un deceniu al schimbării. Prin răspunsurile lui, politica va raspunde şi la marele ei examen în secolul XXI, examen centrat pe întrebarea: politica poate schimba societatea în bine? Indiferent de candidaturi, sperăm să nu avem un preşedinte al liniştii. n

ZOOM

Votez şi plâng. Votez Caius Chiorean

D

acă se confirmă că votul este expresia maturităţii unei democraţii, România stă bine. Prezenţa la votul pentru europarlamentare a fost în rând cu bătrâna Europă. Furturi nu au fost invocate. Stânga şi dreapta sunt egal reprezentate, minorităţile au obţinut procentul corect, partidele populiste şi cele extremiste au sărit din listă.

Unde ar trebui atunci să-i căutăm neajunsuri scrutinului din mai dacă stăm să îl analizăm? Întâi de toate, în chestiunea pentru care România a primit laude: votul aproape nul dat euroscepticilor. Un lucru bun pentru componenţa Parlamentului European, dar îngrijorător pentru cei care studiază comportamentul românilor la urne. Nu nevoia de a trăi într-o Europă unită a motivat votul. Scorul slab al euroscepticilor este consecinţa absenţei oricăror referinţe europene în campanie. A fost în majoritate un vot dat în captivitatea partidelor şi a televiziunilor, cele mai multe, de partid şi ele. Informaţia europeană a fost scurtcircuitată (plictiseşte oricum) şi publicul ademenit să participe, în orb, la hărmălaia televizată. În consecinţă, vorba filmului, aşa a şi votat, cu ochii larg închişi.

Cât a fost de non european votul s-a văzut şi în tăcerea ce a însoţit trecerea liberalilor la grupul popularilor europeni. Jurnalistul Ovidiu Nahoi s-a supărat pentru că votul lui pus pe săgeată a fost dat nu lui Antonescu sau Iohannis, ci candidatului ALDE la preşedinţia Comisiei Europene. Cine îmi dă votul înapoi, se întreba Nahoi, dar a fost printre puţinii. În fond, problemele Uniunii Europene nu prea interesează, mulţi o privesc doar ca pe o vacă bună de muls. Se vede asta şi în recentul scandal din Suceava, unde până şi biserica ortodoxă a băgat mâna în banii europeni, cât că echivalează Bruxeless-ul cu Babilonul pentru că dă drepturi homosexualilor. Ulterior s-a văzut că Europa era singura văcuţă de prin parohii, cele pentru care s-au cerut fonduri europene nu s-au găsit.

Cum alegerile nu au avut de-a face cu subiecte comunitare, ele au fost analizate ca un scrutin intern. Din primul moment a fost uşor de sesizat că toate partidele au pierdut. N-a fost un câştigător, aşa încât circul revine la toamnă.

Cu uşurare s-a constat mai apoi că nu toţi au „înfrânt”. Miturile au supravieţuit şi au găsit cu iuţeală un chip gazdă. Entuziasmul cu care a fost primit Klaus Iohannis arată că mitul bunului gospodar, la fel şi cel al eroului salvator au rămas în bună stare. Pare că alegătorul n-a obosit să-l caute pe omul providenţial în ciuda dezamăgirilor consecutive tuturor figurilor paternaliste votate până acum. Oamenii votează, apoi (se) plâng şi, mai apoi, votează din nou. O învârtită democratică generatoare de vertij social. (Nu e vorba de candidatul liberal aici, el e prea proaspăt şi se ştiu prea puţine despre el pentru a fi evaluat.) În numărul doi al revistei am formulat întrebarea: „Ies tătucii neamului din istorie?” Porneam de la presupunerea că trăinicia unei societăţi e dată de oamenii care caută soluţii individuale sau de grup şi nu aşteaptă salvarea din afară. Întrebarea a rămas cu răspuns deschis şi nu s-a lămurit nici după alegeri.

Din fericire, nu toţi tătucii politici sunt răi. În toamnă vom vedea dacă ne căpătuim cu un alt salvator. Dar și până atunci, și după, suntem în grija unui tătuc bun, o mămică de fapt, care ne iartă inclusiv indiferenţa. O cheamă Europa şi ne veghează să nu o luăm razna. Indiferent cum şi cu cine votăm, 90 la sută din deciziile economice vor fi luate tot la Bruxelles.Instituţiile statului vor fi în continuare monitorizate. Nu e o tutelă perfectă, însă, printre altele, ne oferă confortul de a nu fi foarte atenţi la vot. Cine alege să rămână fericit locuitor al televizorului poate să o facă. E, în fond, un mod de viaţă european.

9 SINTEZA # 5, iunie 2014

ZO OM

Campania europarlamentară 2014. O analiză Radu Magdin

C

ampania europarlamentară din 2014 nu avea din start cum să înfăptuiască miracolul şi anume să fie o dezbatere raţională pe teme europene. Şi asta din mai multe motive: nicăieri în Europa nu se vorbeşte „doar de UE” (lucru care oferă clasei politice scuză „de ce ar fi altfel la noi”), temele europene pot fi simplificate şi comunicate, dar nu sunt apetisante, cu excepţia poate a fondurilor europene (mai ales componenta „arătaţi-ne banii”), iar miza anului e alta – cine ia Preşedinţia, joc în care europarlamentarele sunt doar o victorie sau o înfrângere de etapă.

Pornind de la ultimul argument, campania nu prea avea cum să fie un efort generalizat de ofensivă de şarm european, căci majoritatea liderilor de partide au vrut de fapt să îşi testeze maşinile de partid, şi nu au avut ca interes strategic mărirea participării la vot. Din această perspectivă, iniţiativa #UnitiSalvam de boicotare a alegerilor a venit ca un cadou nesperat de clasa politică; după cum spunea un banner care a circulat în online în ultima săptămână a alegerilor: „Politicienii răi sunt aleşi de oamenii buni care nu vin la vot” – a nu se înţelege de aici însă că nu avem mulţi europarlamentari buni sau foarte buni, căci sunt câţiva care au toată bunăvoinţa şi experienţa în acest sens. Campania pentru alegerile europene este însă relevantă ca analiză, din mai multe perspective: naţională şi europeană, tematica şi strategică.

10 SINTEZA # 5, iunie 2014

Campania în România Să vedem, în primul rând, ce a însemnat în cifre mobilizarea a 15 partide politice și a 8 candidaţi independenţi pentru 32 de scaune în PE. Dacă e să ne uităm la agenda publică în timpul campaniei, ea a fost împărţită între duelul dintre cele două Palate - de facto între Băsescu şi Ponta, şi chestiunile de securitate naţională în contextul post-Crimeea, cu două componente: apărarea colectivă NATO, respectiv accentul pus de partenerii externi, şi mai ales de SUA, pe lupta anticorupţie.

Temele europene aşadar nu au dominat agenda. Ce ne spun însă sloganele şi mesajele? Sloganele confirmă faptul că nu temele europene sunt preocuparea partidelor noastre: cu excepţia PDL, cu al său „Europa în fiecare casă”, şi în oarecare măsură a PNL cu „Eurocampionii”, celelalte partide au preferat să exploateze componenta pozitivă a unui naţionalism emergent: PSD (sau, ca să fim „compleţi” PSD-UNPR-PC) a fost „mândru că e român”, PMP ne-a promis că „ridică România”; iar FC şi PNŢCD au fost mai puţin inspirate cu slogane care amintesc fie de un trecut interbelic - „Schimbă-i cu Forţa” (un joc de cuvinte neinspirat, cu înclinaţii violente) fie de faptul că se încearcă resuscitarea unui decedat politic („Renaştem pentru România ta”).

Ce e şi mai interesant e cine a figurat pe afişele stradale: la PSD Victor Ponta a fost peste tot – un semnal clar de antrenament pentru prezidenţiale, la PNL a lipsit Crin

Antonescu şi a început să semneze scrisori către cetăţeni Klaus Iohannis – iar în rest pe bannere au fost europarlamentarii PNL, la PDL s-a pus clar accentul pe Macovei şi Stolojan şi au fost ignoraţi liderii Predoiu şi Blaga, la PMP Elena Udrea a părut că a condus campania de la mesaje tari la buzz marketing la limita cancanului, la FC MRU a fost pe bannere ca locomotiva pentru partid, iar la PNŢCD a fost o iluzie ideea că oamenii vor vota un banner fără feţe de candidaţi în el. În ceea ce priveşte Noua Republică, PRM aripa Vădim, şi ce a mai rămas din PPDD, niciunul nu mai e pe val; iar UDMR a făcut ca de obicei o campanie deşteaptă axată pe propriul electorat. De asemenea, pe bannere au existat câteodată mici neconcordanţe, în încercarea de a atinge „dintr-o lovitură” toate audienţele, şi la oraş şi la sat: PMP are bannere cu eurodeputaţii în blugi, dar în spate e combina cu grâu, şi un set de macarale; PSD are un motiv popular, cu bannere prin tot mediul urban românesc, care e însă unul mai degrabă cosmopolit şi mai puţin interesat de tradiţiile populare. Iar la capitolul întâlniri, mai toţi s-au axat pe întâlniri cu propriul activ de partid, pentru mobilizare, şi foarte puţin(i) pe întâlniri „spontane” cu oamenii.

Interesantă ca simbolistică politică e densitatea mare de candidaţi independenţi, cei mai vizibili fiind Corina Ungureanu, Iulian Capsali şi Mircea Diaconu, cel mai interesant dintre ei fiind Capsali, ca mesaj, axat pe valori – fie ele şi tradiţionale,

ZO OM

ortodoxe. El s-a remarcat, dincolo de campania valorică, şi prin calitatea materialelor offline şi online; partidele ar trebui să ia lecţii despre cum se fac poze de campanie de la echipa #VoteazacuCap, care îl sprijină pe candidatul pro-valorile familiei. De asemenea, la capitolul simbolism, e interesant că nu am avut nicio dezbatere puternică, transpartinică, pe programul politic pentru alegerile europene, manifestele partidelor fiind (auto)ignorate în favoarea simplificării sau frivolităţii.

Tot de remarcat sunt mesajele sau sloganele promovate în subsidiar. PSD de exemplu a mizat pe „USL trăieşte” şi pe „apărăm România” la Bruxelles, lucru care poate dă sentimentul în mediul urban că se încearcă o construcţie care nu mai are sprijin în realitate, respectiv că România e o cetate asediată. PDL, şi în special Monica Macovei, au promovat un soundbite adiţional: „împotriva corupţiei, împotriva sărăciei”, rămânând a vedea dacă în mintea multor români cele două sunt legate; dacă da, e o miniplatformă pentru prezidenţiale, când domeniul luptei anticorupţie va fi prezent pe agendă, sub presiunea „baroniadei” şi a mesajelor externe, ale partenerilor străini. Selfie-urile de campanie şi încercarea de mobilizare prin buzz marketing au fost clar strategia PMP, care a câştigat în notorietate, nemaibazându-se doar pe sprijinul noului său activ de partid sau pe cel al unor primari simpatizanţi din PDL; la PMP a contat mult şi sprijinul clar al preşedintelui Băsescu, manifestat prin prezenţa la evenimente, dar şi prin poze, nu prea subtile, la mare, cu Elena Udrea.

Un ultim cuvânt, despre consultanţa externă. Pe piaţă au existat mai multe zvonuri, de la sondaje la consultanţă de strategie politică, de la Saviano la Greenberg şi Mandelson, însă nu s-a văzut cu adevărat vreo idee originală de origine externă, iar comunicarea politică şi în campania pentru europarlamentare a rămas apanajul actualelor echipe centrale ale partidelor, fie ele de comunicare sau strategie.

Ce s-a întâmplat în restul UE Ca de obicei, campaniile politice în cele 28 de state membre au fost diverse, ţinând cont de specificul 11 SINTEZA # 5, iunie 2014

naţional, şi mai puţin de elementele de coeziune transnaţională, deşi după alegeri clar vom vorbi din nou de accelerarea procesului de integrare şi de Statele Unite ale Europei (şi premierul italian Renzi, în calitate de viitor preşedinte al Consiliului UE, s-a angajat în acest sens pentru a doua jumătate a anului). S-ar putea spune că Europa e oarecum împărţită între „Europa fosta soluţie, actuala problemă, rugăm resuscitare” şi „Europa, vrem mai mult”. Într-adevăr, Uniunea s-a născut din Vest, a dus la pace şi prosperitate, dar a venit criza şi lumea nu mai vede soluţia, ci mai degrabă ameninţarea, provocările; sub presiunea populiştilor şi extremiştilor,

Interesantă ca simbolistică politică e densitatea mare de candidaţi independenţi, cei mai vizibili fiind Corina Ungureanu, Iulian Capsali şi Mircea Diaconu, cel mai interesant dintre ei fiind Capsali, ca mesaj, axat pe valori – fie ele şi tradiţionale, ortodoxe. degetul s-a arătat către imigraţie, că principala temă de campanie. Or, când duci tema de campanie pe un asemenea teren, nu trebuie să ne surprindă că cei care ţipă mai tare reuşesc să ia o porţie mare, cum e cazul lui Farage de la UKIP în Marea Britanie, Marine le Pen în Franţa, sau Wilders în Olanda. Asta dincolo de asaltul generalizat la adresa „elitei politice corupte” pe care îl fac populişti precum Beppe Grillo în Italia. În ţările din Est, încă eurofile, de la Europa se aşteaptă mai mult, că e vorba de fonduri europene în cazul României, de exemplu, sau de alte subiecte precum viitoarea aderare la eurozonă. În esenţă însă, Europa

nu e o problemă ci o soluţie în noile state membre, iar Bruxellesul are aici un aliat; dacă şi Estul ar cădea pradă populiştilor şi extremiştilor, logica Parlamentului European, cu un grup mare eurosceptic, ar fi fost deraiată. Pe când aşa, creşterea lor e îngrijorătoare dar e încă sub control, iar viitorul Parlament European va fi dominat în continuare de PPE (popularii europeni) şi S&D (social-democraţii).

Cert este că, indiferent că vorbim de Est sau Vest, Nord sau Sud, se merge din ce în ce mai mult pe simplificare şi personalizare. Am văzut asta inclusiv în dezbaterea dintre cei cinci candidaţi la Preşedinţia Comisiei Europene, cu favoriţi socialdemocratul german Martin Schulz respectiv Jean Claude Juncker, premierul de lungă experienţă luxemburghez, susţinut de PPE. Cert este că, în ciuda dezbaterii, principalii candidate la fotoliul de şef al executivului european, sunt foarte asemănători şi moderaţi; deci nu creează o polarizare clară a electoratului.

Deşi asistăm la un focus mai mare pe „vânzarea” candidatului, primând inclusiv în faţa „vânzării” programelor politice, prezenţa la vot nu va fi fantastică. Motivul e, fundamental, miza conştientizată de oameni. Or e foarte greu pentru clasa politica naţională să recunoască în faţa cetăţenilor că decizia nu se mai ia în majoritatea domeniilor „acasă”, ci la Bruxelles, chiar dacă Bruxellesul suntem „tot noi”, nu o entitate birocratică amorfă. Acesta este obstacolul fundamental în creşterea prezenţei, nu doar percepută „ariditate” a temelor europene, care pot fi, la rândul lor, simplificate, mizându-se pe bunul-simţ al europenilor. Românii, ca francezii sau finlandezii, pot înţelege, dacă le explicăm clar, ce înseamnă migraţie, uniune fiscală, fonduri europene, şi anumite măsuri de revigorare a economiei, dar trebuie să înţeleagă clar şi taberele care le susţin. Or, politica europeană e una mai elegantă şi a nuanţelor; de aceea nu are picanteria unei dezbateri pur naţionale şi nu are potenţialul de a „deranja” prea multă lume să meargă la vot. n Radu Magdin, CEO Smartlink Communications, recent membru al Grupului de Lucru al Liderilor Emergenţi NATO.

ZO OM

Cât de mulţumit(ă) sunteţi în general de felul în care trăiţi? * Participare la vot Eşantion votanţi

Eşantion non-votanţi

18,8%

Deloc mulţumit Nu prea mulţumit

Nu prea mulţumit

41,1% 36,1%

Destul de mulţumit Foarte mulţumit

2,6% 0,2%

Nu ştiu Nu răspund

0,9% 0%

27,3%

Foarte mulţumit

0,5%

Nu răspund

41,3%

Destul de mulţumit

2,6%

Nu ştiu

26,4%

Deloc mulţumit

10%

20%

30%

40%

50%

2,1% 0%

10%

20%

30%

40%

50%

Credeţi că în România lucrurile merg într-o direcţie bună sau într-o direcţie greşită? * Participare la vot Eşantion votanţi

Eşantion non-votanţi 37,3%

Direcţia este bună Direcţia este greşită

Direcţia este greşită

55,8%

Nu ştiu

5,7%

Nu răspund

1,7% 0%

75,6%

Nu ştiu

5,2%

Nu răspund

15,9%

Direcţia este bună

10%

20%

30%

40%

50%

2,8% 0%

60%

10%

20%

30%

40%

50%

60%

70%

80%

Informaţiile pe care le-aţi aflat în această campanie electorală de la televizor, radio, ziare, Internet, afişe/panouri sau diferite persoane v-au modificat opţiunea de vot (cu cine votaţi)? * Participare la vot Eşantion votanţi Da, v-au modificat opţiunea de vot

Eşantion non-votanţi Da, v-au modificat opţiunea de vot

13,6%

Nu, nu v-au modificat opţiunea de vot

75,8%

Nu, nu v-au modificat opţiunea de vot

Nu aţi aflat nimic nou în campanie

3,7%

Nu aţi aflat nimic nou în campanie

Nu aţi urmărit campania

4,9%

Nu aţi urmărit campania

1,3%

Nu ştiu Nu răspund

66,4% 6,1% 16,5%

Nu ştiu

2,2%

Nu răspund

0,7% 0%

6,7%

10%

20%

30%

40%

50%

60%

70%

80%

2,0% 0%

10%

20%

30%

40%

50%

60%

70%

Informaţiile pe care le-aţi aflat în această campanie electorală de la televizor, radio, ziare, Internet, afişe/ panouri sau diferite persoane v-au modificat intenţia de a merge sau nu la vot? * Participare la vot Eşantion votanţi V-au determinat să mergeţi la vot

Eşantion non-votanţi V-au determinat să mergeţi la vot

14,7%

V-au determinat să nu mergeţi la vot

V-au determinat să nu mergeţi la vot

1,1%

Nu v-au schimbat intenţia iniţială

74,1%

Nu aţi aflat nimic nou în campanie

Nu v-au schimbat intenţia iniţială

Nu ştiu

1,2%

Nu ştiu

Nu răspund

0,8%

Nu răspund

10%

12 SINTEZA # 5, iunie 2014

62,2% 5,5%

Nu aţi urmărit campania

5,0%

0%

7,8%

Nu aţi aflat nimic nou în campanie

3,2%

Nu aţi urmărit campania

4,2%

20%

30%

40%

50%

60%

70%

80%

16,9% 1,6% 1,8% 0%

10%

20%

30%

40%

50%

60%

70%

ZO OM

Bilanţ de campanie Adriana Dîncu, Ionuţ Bageac, Ruxi Popa, Sergiu Rusu, Mihai Mocanu

Î

n ceea ce privește mesajele și materialele trimise către alegători în această campanie electorală, pliantele și broșurile par să se bucure de cea mai mare popularitate. 42% dintre participanţii la studiu spun că au primit astfel de materiale din partea candidaţilor la alegerile europarlamentare. În schimb, doar 8% au primit mesaje electorale prin intermediul poștei electronice, respectiv 11% au primit mesaje electorale prin sms.

Comportamentul de informare al cetăţenilor privind alegerile europarlamentare a fost îndeosebi marcat de vizionarea dezbaterilor electorale (34%) și de vizionarea clipurilor electorale ale candidaţilor (32%). De asemenea, puţin peste o treime dintre participanţii la studiu spun că au urmărit sondajele de opinie pe tema alegerilor europarlamentare (36%), iar 25% declară că au urmărit confruntări directe între candidaţi.

Pe de altă parte, procente foarte scăzute din rândul populaţiei au luat parte la întâlniri cu candidaţii (7%) și la întâlniri sau demonstraţii electorale (6%).

Campania electorală a fost urmărită pe internet de doar 7% dintre respondenţi Persoanele intervievate au fost rugate să menţioneze ce activităţi electorale au fost realizate de candidaţi și de susţinătorii lor în campania pentru alegerile europarlamentare. În acest context, 73% dintre respondenţi confirmă prezenţa semnelor sau afișelor electorale în zona în care locuiesc, în timp ce 46% spun că cei înscriși în cursa pentru Parlamentul European au dat reclame electorale la 13 SINTEZA # 5, iunie 2014

Votanţii UDMR au fost cei mai atenţi telespectatori ai dezbaterilor electorale tv sau la radio.

Pe de altă parte, doar 6% dintre români spun că au fost vizitaţi acasă de către candidaţi sau susţinătorii acestora în scop electoral și doar 2% recunosc că le-au fost oferite cadouri, bani sau favoruri în proaspăt încheiata campanie electorală.

Votanţii PDL, în mai mare măsură decât cei ai altor partide, spun că au primit pliante sau broșuri ale candidaţilor (60% faţă de 43%- Alianţa electorală PSD-UNPR-PC, 47% - PNL, 56% - PMP).

Votanţii UDMR se detașează net de alegătorii celorlalte partide atunci când spun că au urmărit dezbateri electorale, declarând acest lucru în cea mai ridicată proporţie. Afirmaţii similare sunt făcute și de 44% dintre votanţii alianţei electorale PSD-UNPRPC și de 49% dintre cei ai PNL. Clipurile electorale au fost urmărite în foarte mare măsură de votanţii PMP (62%), același aspect fiind declarat în mult mai mică măsură de către votanţii altor partide (Alianţa electorală PSD-UNPR-PC – 44%, PNL – 44%, PDL – 43%, UDMR – 46%).

Vizionarea confruntărilor directe între candidaţi a fost preferată în măsură destul de ridicată de alegătorii partidului Forţa Civică (44%) și de cei ai UDMR (38%). La polul opus se află votanţii PDL (27%), PMP (25%) și PPDD (14%).

Ce îi deosebeşte pe votanţi de non-votanţi?

Persoanele care declară că au votat sau urmează să voteze la alegerile europarlamentare tind să considere că lucrurile în România merg într-o direcţie bună în proporţie semnificativ mai mare decât cei care nu votează (37% vs. 16%).

Mai mult, votanţii tind să fie, în același timp, semnificativ mai mulţumiţi de felul în care trăiesc, diferenţa fiind de aproximativ 9 procente din acest punct de vedere.

Așa cum este de așteptat, persoanele care își exercită dreptul de vot sunt interesate de politică în proporţie mult mai mare decât cele care nu fac acest lucru – dintre cei dintâi sunt destul de interesaţi sau foarte interesaţi de politică 39%, în timp ce dintre cei din urmă sunt interesaţi doar 15%. Această tendinţă, deși cu mult mai pronunţată, este valabilă și în cazul interesului pentru alegerile europarlamentare de duminică, de care sunt interesaţi 55% dintre votanţi și doar 9% dintre non-votanţi.

Votanţii declară că această campanie i-a determinat să meargă la vot în proporţie de 15% și declară doar în proporţie de 5% cum că nu au urmărit campania. Persoanele care nu au mers la vot declară că nu au urmărit campania în proporţie semnificativ mai mare – 17%, respectiv în proporţie mai mică cum că această campanie nu le-a influenţat intenţia de a merge sau nu la vot – 62% vs. 74%.

Votanţii, de asemenea, au fost mai susceptibili la influenţa campaniei electorale asupra opţiunii de vot – 14% vs. 7%, dar în același timp declară în proporţie mai ridicată cum că această campanie nu le-a modificat 

ZO OM

opţiunea de vot la alegerile europarlamentare – 76% vs. 66%.

Votanţii văd apartenenţa României la Uniunea Europeană drept un lucru foarte bun în proporţie cu 21% mai ridicată decât non-votanţii, ceea ce poate constitui un puternic factor mobilizator în cazul participării la alegerile europarlamentare.

Motivaţiile non-votanţilor

Care sunt principalele DOUĂ motive pentru care probabil / sigur nu veţi vota? (prima menţiune)

Întrebare filtrată – doar respondenţi care declară că nu au votat şi nu vor vota Nu am încrede în niciun partid / candidat

25,2%

Sunt bolnav, nu mă pot deplasa

10,9% 9,7%

Nu mă interesează politica, alegerile Nu am timp, sunt ocupat

7,6%

Nu m-a convins niciun partid / candidat

5,8%

Nu contează cine câştigă, pentru mine va fi la fel

5,4%

Nu contează cine câştigă, toate partidele / candidaţii sunt la fel

4,9% 5%

14 SINTEZA # 5, iunie 2014

10%

15%

20%

25%

30%

Cei mai mulţi dintre intervievaţi declară că nu vor participa la alegerile europarlamentare din 25 mai, deoarece nu au încredere în niciun partid sau candidat – aproximativ un sfert din întregul eșantion. Alţi 11% dintre intervievaţii care nu intenţionau să voteze spun că nu o fac datorită problemelor de sănătate sau a imposibilităţii de a se deplasa, în timp ce aproximativ 9% declară că nu merg la vot deoarece nu îi interesează politica sau alegerile. Alţi respondenţi nu votează pentru că sunt ocupaţi cu altceva în acea zi, respectiv deoarece nu au simţit că i-ar fi convins niciun partid sau candidat.

Neîncrederea în partide și candidaţi constituie un motiv mai puternic pentru a nu vota pentru bărbaţi decât pentru femei care, în schimb, declară că nu merg la vot din cauza stării de sănătate sau imposibilităţii de a se deplasa în proporţie semnificativ mai mare decât bărbaţii. Femeile, în același timp, sunt mai puţin interesate de politică sau de alegeri.

Tinerii sub 35 de ani care nu merg la vot tind să își manifeste neîncrederea în partide și candidaţi în proporţie mai scăzută decât persoanele trecute de această vârstă, în același timp declarând că nu merg la vot pentru că au altceva de făcut în ziua respectivă în proporţie mai mare decât persoanele mai în vârstă.

Persoanele cu studii superioare tind să aibă drept motivaţie pentru a nu-și exercita dreptul la vot neîncrederea în partide și candidaţi în proporţie semnificativ mai mare decât persoanele cu studii medii, în timp ce restul motivelor sunt menţionate în proporţii relativ similare.

Neîncrederea în partide și candidaţi, de asemenea, se manifestă ușor mai pronunţat în rândul non-votanţilor din mediul urban decât în rândul celor din mediul rural, în cazul cărora motivele ce ţin de sănătatea precară sunt mai des invocate decât în rândul celor care locuiesc la oraș. n

ZO OM

Acum votează ei. În Parlamentul European Sunt 32 de voci ale României în Parlamentul European.

Lista cuprinde persoane cu experienţă în politici europene, dar şi boboci politici sau inşi din clientela de sinecurişti ai diferitelor partide.

Aceştia sunt protagoniştii de la Vocea României Bruxelles, votaţi în 25 mai.

Corina Creţu 47 de ani, de şapte ani în Parlamentul European. Corina Creţu a fost consilier prezidenţial şi purtător de cuvânt al preşedintelui României, Ion Iliescu.

Fost deputat în Parlamentul României în 2000-2004 şi senator în 2004-2007.

Cătălin Ivan 35 de ani, la al doilea mandat de europarlamentar. Cătălin Ivan este purtător de cuvânt al PSD, din decembrie 2012. În 2006 a devenit presedintele TSD Iaşi si vicepresedinte la nivel national al organizatiei.

Dan Nica 54 de ani, fost ministru al Societăţii Informaţionale. Dan Nica a fost deputat din 1996 până în prezent. În 2000-2004 a fost ministru al Comunicaţiilor în Guvernul Adrian Nastase. Vicepremier şi ministru de Interne pentru câteva luni în Guvernul Boc.

Maria Grapini 59 de ani, din 2012, deputat de Timiş.

Maria Grapini a demisionat din Parlament la sfârşitul lunii martie 2014. În decembrie 2012, ea a fost numită ministru pentru IMM, Mediu de Afaceri si Turism, în Guvernul Ponta.

Damian Drăghici 44 de ani, este singurul muzician român câştigător al unui premiu Grammy. Damian Drăghici este senator UNPR începând cu luna decembrie 2012. În iunie 2012, el a devenit consilier al premierului pe problemele rromilor.

Daciana Sârbu

15 SINTEZA # 5, iunie 2014

37 de ani, la al treilea mandat de europarlamentar. Între 2001 şi 2003 a fost consilier în Corpul de Control al premierului Năstase. În anul 2004 a fost aleasă deputat de Argeş. Căsătorită cu Victor Ponta.

ZO OM

Ioan Mircea Pascu 65 de ani, de şapte ani în Parlamentul European. Ioan Mircea Paşcu a fost deputat în Parlamentul României în perioada 1996-2007. Fost consilier prezidenţial al lui Ion Iliescu şi, ulterior, ministru al Apărării Naţionale în Cabinetul Adrian Năstase.

Viorica Dăncilă 50 de ani, în Parlamentul European din anul 2009. Viorica Băncilă este vicepreşedinte al Organizatiei Nationale de Femei a PSD din anul 2010. A fost lider de grup al europarlamentarilor PSD din cadrul PE (martie 2010 - martie 2011).

Sorin Moisă 38 de ani, este şef de cabinet adjunct al comisarului european pentru Agricultură, Dacian Cioloş, începând din luna februarie 2010. Sorin Moisă a fost consilierul politic al Delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti între ianuarie 2002 şi august 2006

Victor Boştinaru 62 de ani, în Parlamentul European din 2007. Victor Boştinaru a fost deputat FSN în Parlamentul României din 1990 până în 2000. În Parlamentul European a fost primvicepreşedinte al Delegaţiei pentru relaţiile cu Republica Populară Chineză.

Claudiu Tănăsescu 48 de ani. Claudiu Tănăsescu a obţinut un mandat de eurodeputat candidând pe listele PRM în anul 2009. Din anul 2010 este membru PSD. Din 2013 a devenit preşedintele PSD Diaspora.

Doru Frunzulică 55 de ani, fost deputat PSD în 2008-2012.

Doru Frunzulică şi-a dat demisia din PSD în iunie 2011, intrând apoi în UNPR. Membru al Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară (ASF), din luna aprilie 2013.

Laurenţiu Rebega 38 de ani. Laurenţiu Rebega este preşedintele PC Prahova şi vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Prahova. De profesie, inginer zootehnic.

Ana Claudia Ţapardel 30 de ani. Ana Claudia Ţapardel este consilier general al municipiului Bucuresti, vicepreşedinte al TSD şi vicepreşedinte al PSD Bucureşti. Este doctorandă în Economie.

Andi-Lucian Cristea 32 de ani. Andi-Lucian Cristea este expert în relaţii internaţionale, fost expert şi consilier parlamentar. Director de cabinet al ministrului Justitiei, Titus Corlăţean, şi director general în cadrul MAE în mandatul lui Corlăţean.

16 SINTEZA # 5, iunie 2014

ZO OM

Victor Negrescu 28 de ani.Victor Negrescu este membru PSD din 2007 şi, din acelaşi an, coordonatorul National PES activists - militanţii Partidului Socialiştilor Europeni. Fost consilier al lui Titus Corlăţean.

Norica Nicolai 56 de ani, în Parlamentul European din 2009. Norica Nicolai a fost, în 2000-2008, senator în Parlamentul României. A fost vicepreşedinte al Senatului şi preşedinte al comisiei juridice.

Adina Vălean 46 de ani, din 2007 europarlamentar. Adina Vălean a fost aleasă deputat în Călăraşi în 2004 şi, în 2006, a devenit vicepreşedinte al PNL Prahova. Este soţia liderului liberal Crin Antonescu

Ramona Mănescu 41 de ani, la al treilea mandat de eurodeputat. Ramona Mănescu a fost numită, în luna august 2013, ministru al Transporturilor. Căsătorită cu Rareş Mănescu, primar de sector al PNL şi vicepreşedinte executiv al partidului.

Cristian Buşoi 36 de ani. Cristian Buşoi a obţinut un al treilea mandat de eurodeputat. Consilier al lui Călin Popescu Tăriceanu şi deputat de Timiş între anii 2004-2007.

Renate Weber 58 de ani. Renate Weber a intrat în politică în septembrie 2007, când a ajuns în Parlamentul European pe listele PNL. Între decembrie 2004 şi decembrie 2005 a fost consilierul preşedintelui Traian Băsescu pe probleme constituţionale şi legislative.

Eduard Hellvig 39 de ani, la al treilea mandat de europarlamentar. Eduard Hellvig a fost ministru al Dezvoltării Regionale şi Turismului în primul Guvern Ponta. În 2004, a fost ales deputat din partea Uniunii Nationale PSD+PUR. În PNL din 2008.

Theodor Stolojan 70 de ani, de şapte ani în Parlamentul European. Theodor Stolojan a fost primministrul României, în perioada octombrie 1991 - noiembrie 1992. Ministru de Finanţe în Guvernul Petre Roman. Fost consilier pe probleme economice al lui Traian Băsescu.

Monica Macovei 55 de ani, la al doilea mandat de europarlamentar. Monica Macovei a fost ministru al Justiţiei în timpul mandatului lui Călin Popescu Tăriceanu. Macovei a fost nominalizată drept europarlamentarul cu cele mai multe rapoarte.

17 SINTEZA # 5, iunie 2014

ZO OM

Traian Ungureanu 56 de ani, fost jurnalist, la al doilea mandat în Parlamentul European. În anul 2007, Traian Ungureanu a fost propus pentru postul de ambasador al României la Londra, însă premierul Călin Popescu Tăriceanu a refuzat desemnarea sa.

Marian-Jean Marinescu 61 de ani, se află de şapte ani în Parlamentul European. Marian-Jean Marinescu a fost deputat al Parlamentului României în 20042007. Prefect de Dolj în 1996-2000. După ce a ajuns în Parlamentul European, a devenit chiar vicepreşedinte al PPE.

Daniel Buda 44 de ani. Daniel Buda a fost deputat PDL de Cluj în perioada 2004-2012. Între 2008 şi 2012 a fost preşedinte al Comisiei juridice din Camera Deputaţilor. Preşedinte al PDL Cluj din anul 2005.

Iuliu Winkler 50 de ani, de şapte ani în Parlamentul European. Iuliu Winkler a fost ministru delegat pentru Comerţ în Guvernul Călin Popescu Tăriceanu. Ulterior, ministru al Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei.

Deputat de Hunedoara în 2000-2004..

Csaba Sógor 50 de ani, la al treilea mandat de europarlamentar. Csaba Sogor a fost de două ori senator de Harghita, o dată în legislatura 2000-2004 şi a doua oară în 20042008. El a demisioant după ce a fost ales în Parlamentul European.

Cristian Preda 47 de ani. Cristian Preda a fost numit, în 2005, secretar de stat pentru Francofonie în MAE. Din luna martie 2007, consilier prezidenţial pentru Educaţie si Cercetare. In toamna anului 2013, el a demisionat din PDL şi s-a înscris în Partidul Mişcarea Populară.

Siegfried Mureşan 33 de ani, este o prezenţă nouă în politica din Romania. Siegfried Muresan este consilier pe politici economice şi sociale al PPE în Parlamentul European, in din 2011. Înainte de a se alătura PPE, a lucrat în Bundestag Parlamentul Germaniei.

Mircea Diaconu - candidat independent 64 de ani, la primul mandat. Mircea Diaconu a fost ales senator în judeţul Argeş pe listele PNL în 2008. Ministru al Culturii din luna mai 2012, în primul Guvern Ponta, a fost nevoit să demisioneze după două luni şi jumătate, pe motiv de incompatibilitate.

18 SINTEZA # 5, iunie 2014

ZO OM

O nouă realitate europeană.

Forţele extremiste – vedetele alegerilor europene Adrian Marius Dobre

19 SINTEZA # 5, iunie 2014

ZO OM

20 SINTEZA # 5, iunie 2014

S

crutinul electoral european a confirmat existenţa unei noi realităţi în Europa, o realitate care ne implică și care are capacitatea de a influenţa cursul politicii europene. Mănușa eurosceptică a fost aruncată, o provocare atât pentru statele membre, cât și pentru instituţiile europene.

Când este potenţat extremismul?

Atunci când fisurile, vulnerabilităţile din societate se adâncesc, se cronicizează și devin apetisante spre exploatare. Când traumele societăţii devin axiome. Când societatea vorbește despre ele, vorbește mult și steril, fără soluţii. Fără soluţii cel puţin viabile. Când discuţiile se ascund în spatele unui limbaj tehnocrat, complicat și insensibil.

Când vulnerabilităţile, frustările și traumele „gata crescute” încep să facă parte din ADN-ul generaţiilor.

Devin astfel probleme fundamentale, cvasigeneralizate și prezente permanent pe scoarţa cerebrală a conștiinţei publice. Știm că extremismul crește odată cu rănile societăţii. Sunt gemeni.

Gemeni simbiotici. Nici nu ar putea fi altfel. Se alimentează reciproc din furia celuilalt. Un cuplu perfect.

Extremismul are nevoie de probleme mari pentru a fi el însuși important. Dacă nu sunt suficient de mari, ele trebuie amplificate. „Doar o cauză grandioasă poate necesita o soluţie mesianică”.

Dar extremismul în sine nu are soluţii, nu deţine cheia rezolvării problemelor. El însuși se pretinde a fi „soluţia”. Mai precis furia și frustrarea lui intrinsecă.

Soluţiile nu se pot naște însă din furie furibundă.

De unde vine forţa extremismului?

Din amplificarea și segregarea vocilor. O voce, două voci, zece voci, o mie, un milion. 8%, 12%, 18%, 25%, Până când ajunge să aibă o masă critică suficientă. Suficientă pentru a distruge.

Extremismul clamează a avea în el, a purta în structura lui acea distrugere constructivă a lui Schumpeter. Dar nu este așa. Și nu este așa, deoarece distruge fără a avea nimic pentru a pune în loc. Rezultatul este la îndemâna hazardului. Și rezultatul este de obicei format din lacrimi, sânge și generaţii sacrificate. Da, cuvântul nu 21 SINTEZA # 5, iunie 2014

ZO OM

este întâmplător. Sacrificate, iară nu pierdute.

Extremismul se mișcă și crește repede, ca orice molimă, în progresie geometrică. De aici, timpul extrem de scurt de reacţie al celor care vor să îl oprească. Adevărul crud este că arareori intervenţiile în timp util au fost reușite.

Seminţele extremismului sunt omniprezente în toate societăţile și în toate perioadele istoriei. Le trebuie doar vreme prielnică. Și liderii extremiști apar mai ușor.

Nu trebuie să fie nici foarte inteligenţi, nici foarte bine pregătiţi, nu le este necesară nicio capacitate de negociere specială sau vreo empatie aparte.

Trebuie să fie doar foarte energici, vocali, să aibă un aer de credibilitate.

Dacă își pot aroga și o misiune divină, este cu atât mai bine. Le mai este necesară o oarecare surzenie și miopie pentru ca nu cumva să existe riscul vreunei aplecări spre soluţii raţionale, chiar dacă ele există.

Care este solul fertil pentru creşterea seminţelor extremismului?

Frustările populaţiei. Frustrări care apar din sentimentul de insecuritate, lipsa bunăstării, distanţa prea mare dintre așteptări (fundamentate sau nu) și realitate, adică dezamăgire și, cel mai important, lipsa ÎNCREDERII. ÎNCREDEREA este cel mai important indicator. De fapt, el este mult mai mult. Este stâlpul relaţiilor sociale. Încrederea îndeamnă, potenţează dezvoltarea. Pe baza încrederii se dezvoltă relaţiile interumane. Lipsa încrederii distruge, demantelează relaţiile din societate. Indicator, stare de spirit, condiţie. Absolut necesară, de multe ori și suficientă.

Dar și extrem de perisabilă. Încrederea se clădește greu și se pierde cumplit de ușor.

De ce s-a diminuat sentimentul de încredere în spaţiul constructului european?

Răspunsul nu poate fi decât unul singur. Un răspuns dur, deranjant, greu de acceptat, chiar poate cu o tentă peiorativă. Dar un adevăr de necontestat: proasta guvernare.

Proasta guvernare (atât politică cât și economică) a liderilor și a instituţiilor europene.

Și dacă proasta guvernare europeană nu ar fi suficientă, ea se combină și se multiplică permanent cu proasta guvernare a multor state naţionale europene.

Responsabilitatea? Undeva la mijloc, adică nicăieri. Politicile și măsurile nepopulare sau cu rezultate slabe sunt prezentate electoratelor naţionale ca fiind impuse de Bruxelles.

Adică de o entitate abstractă, intangibilă și greu de sancţionat. O manipulare evidentă, pentru că toate deciziile UE se iau numai în urma unor negocieri asiduue, iar în Consiliul European, spre exemplu, votul șefilor de state și guverne trebuie să fie în unanimitate pentru luarea unei decizii.

Cum poţi să votezi în unanimitate, deci „pentru” o decizie oarecare, după care să te întorci în spaţiul naţional și să spui că deciziile îţi sunt impuse?

Greu de explicat!

De cealaltă parte, lipsa acţiunii și, de multe ori, a viziunii comune a UE este aruncată în cârca intereselor naţionale divergente ale statelor membre.

Un permanent clivaj de responsabilitate. Rezultatul: o prăpastie între cetăţeanul european (cu nevoile lui cu tot) și instituţiile și liderii europeni. Pierdere de credibilitate și de legitimitate. O diminuare a încrederii. Și iată, cum UE, în ansamblul ei, oferă extremiștilor un răspuns la îndemână: nu ne mai trebuie o Europă unită!

Cum arată partidele populisto-extremiste în Europa?

Cea mai vizibilă ascensiune din cadrul scrutinului electoral pentru Parlamentul European a avut-o formaţiunea de extremă dreapta, Frontul Naţional, condusă de Marine Le Pen. Partidul acesteia a obţinut 25% dintre voturile francezilor, fiind primul partid clasat, spre deosebire de rezultatele scrutinului din 2009 când reușea să obţină abia 6,3%. Pe locul al doilea s-a poziţionat Uniunea pentru o Mişcare Populară (UMP), formaţiune de opoziţie, cu 20,3 %, iar pe locul trei - Partidul Socialist (PS), cu scorul de 15%.

După ce a ajuns în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale din 2002, o reală surpriză, sprijinul pentru Frontul Naţional a crescut mai mult. 

ZO OM

Deși nu este la putere, sprijinul semnificativ pe care îl are i-a permis să influenţeze politica de masă, mai ales sub conducerea carismaticei Marine Le Pen care a temperat imaginea partidului de la o organizaţie extremistă la una mai mult conectată cu interesele publicului francez.

Același scenariu îl regăsim și în Marea Britanie, unde partidul lui Nigel Farage, UKIP, a punctat o victorie zdobitoare obţinând un scor de 27,5%, devansând astfel partidele tradiţionale britanice. Partidul Popular danez înscrie aceeași performanţă cu 23% din sufragii.

Dreapta radicală a fost în mai multe rânduri pe locul al treilea sau al doilea în alegeri, reușind astfel să joace un rol cheie în menţinerea coaliţiilor de guvernare, ca în cazul Partidului Libertăţii al lui Geert Wilders în Olanda. Partide precum Adevăraţii Finlandezi în Finlanda, Vlaams Belang in Belgia, Zorii Aurii în Grecia, Ataka din Bulgaria, Partidul Libertăţii din Austria, Frontul Naţional în Franţa, Jobbik din Ungaria, UKIP în Marea Britanie, Liga Nordului și Mișcarea Cinci Stele în Italia au câștigat între 10% și 25% din voturi în diverse alegeri, ceea ce le face forţe politice credibile.

Un aspect important de notat este faptul că aceste partide, formaţiuni sau platforme sunt diferite și s-au pliat pe mesaje care au cea mai bună deschidere în ţările lor. Toate au beneficiat de valul creat de criza europeană și s-au consolidat într-un context de dezamăgire al cetăţenilor europeni faţă de partidele politice principale și instituţiile europene.

Euroscepticismul și lipsa încrederii au creat terenul fertil pentru aceste partide anti-sistemice.

De asemenea, componenta naţională este una foarte puternică.

De exemplu, partidul Adevăraţii Finlandezi este împotriva folosirii limbii suedeze, în timp ce Ataka din Bulgaria combate ameninţarea percepută dinspre Turcia. În Ungaria, tendinţa naţionalistă este extrem de evidentă.

Mișcările populiste de extremă dreapta au reușit aceste performanţe și pentru că au venit cu strategii noi, modalităţi de organizare eficiente, pentru că s-au reinventat ajungând astfel mai aproape de cetăţeni și 22 SINTEZA # 5, iunie 2014

acceptabile la scară largă. Și-au croit astfel un statut mai frecventabil. Și-au temperat imaginea, au renunţat la simbolurile fasciste tradiţionale și au promovat lideri carismatici, uneori de sex feminin (vezi Norvegia, Danemarca, Franţa). Și-au sporit prezenţa publică prin folosirea intensă a social media, apropiindu-se astfel și de tinerii dezamăgiţi de lipsa oportunităţilor de angajare. Sub acest ambalaj nou se ascunde de fapt tot o extremă dreapta, o radicalizare a unor opţiuni politice care ar încălca drepturile fundamentale ale omului în cazul în care sunt puse în practică și cel mai simplu exemplu îl reprezintă discursul tradiţional anti-imigranţi, sau în general „ANTI!”.

Acest lucru le-a permis să răspundă la noi probleme și evenimente într-un mod aparent mai inovativ și mai eficient decât celelalte partide. Până când partidele de masă vor începe să-și schimbe abordările și să abordeze temerile și nevoile reale ale alegătorilor, partidele extremiste vor continua să câștige sprijinul unei noi generaţii de cetăţeni. Dacă politicienii și factorii de decizie vor să facă faţă acestei provocări, este necesară o reconsiderare a abordării asupra extremismului în manifestarea sa prezentă.

Deși acest nou val ideologic – populism, extremism - este greu de definit, există câteva caracteristici recurente identificate de centrele de cercetare europene, care în ultimul an au acordat o atenţie deosebită acestui subiect: • promovează democraţia directă, susţine o legătură directă între guvern și oameni și respinge sistemul politic; • oferă soluţii imediate și demagogice pentru problemele cotidiene ale oamenilor; • răspândește imagini simpliste și antagonice, cum ar fi naţiune suverană, oamenii „normali” versus „corupţi” și „elitele tehnocratice”; • idealizează naţiunea și tradiţiile sale percepute, alimentând criticile la adresa oricărui sistem politic supranaţional; • au un discurs anti-globalizare care vizează protejarea persoanelor vulnerabile la consecinţele competiţiei existente.

Ostilitatea faţă de imigraţie

rămâne relativ răspândită. Această ostilitate este determinată mai puţin de nemulţumirile economice, cât de sentimentul unei ameninţări culturale: un număr mare de cetăţeni consideră că sunt prea mulţi imigranţi în ţările lor, percep grupurile minoritare ca o povară pentru serviciile sociale și sunt profund îngrijoraţi de impactul acestor schimbări asupra culturii și comunităţii naţionale.

De exemplu, un studiu european care examinează factorii care influenţează atitudinile publice privind imigraţia constată că preocupările legate de unitatea culturală sunt de nouă ori mai importante decât preocupările legate de criminalitate și de cinci ori mai importante decât preocupările privind economia naţională.

Aflate pe un trend crescător de popularitate, mișcările radicale europene sunt dăunătoare pentru sănătatea democraţiilor europene.

Sub imaginea lor populară, agenda lor „anti” și naţionalistă rămâne o ameninţare la adresa drepturilor omului și a construcţiei europene.

Discursurile extremiste au subminat calitatea dezbaterii publice, propunând un raţionament slab și argumente negru - și - alb pentru electoratul deziluzionat. Folosin­ du-se de carisma lor, abilităţile lor retorice și social media (cum au facut Nigel Farage, Geert Wilders, Beppe Grillo), partidele radicale au simplificat probleme sociale complexe, au divizat grupurile sociale și au propus soluţii complet demagogice.

Apărătorii democraţiei au de jucat un rol important și dificil pentru a continua educarea și avertizarea cetăţenilor privind daunele cauzate de mișcările populiste radicale, mai ales simplificarea problemelor complexe în „noi” versus „ei”.

Cum se traduce proasta guvernare europeană?

Să trecem în revistă câteva exemple cu mare notorietate. Doar câteva.

O politică a austerităţii iraţională, cu atribut de panaceu, prost înţeleasă și mai ales prost aplicată: sute de miliarde de euro alocate bail-outului băncilor falimentare versus 6 miliarde alocate unui program de diminuare a șomajului în rândul tinerilor și acesta

ZO OM

introdus mult prea târziu când deja apăruse o generaţie pierdută; lipsa unei abordări comune, coerente și constructive privind migraţia forţei de muncă în interiorul UE; un buget comun de 1% din PIB-ul segregat, buget care nu poate fi suficient nici pentru entertainment darămite pentru o construcţie comună semnificativă; un program de guvernare depășit și neancorat în prezent – bazele și premisele pe care a fost construită Strategia 2020 nu mai sunt demult aceleași, iar obiectivele transpuse în această nu mai sunt capabile să „atingă” cetăţeanul european; inexistenţa unei armate comune; lipsa unei politici externe comune care să transceadă politica externă a statelor membre; lipsa unei viziuni economice și de export comune; inclusiv incapacitatea de a finaliza acorduri importante cu alte blocuri transnaţionale (ASEAN, MERCOSUR), şamd.

Toate acestea creează premisele unei proaste sau slabe guvernări.

Efectele lor produc frustrările care se constituie a fi materia primă a extremismului și populismului.

Nu există alternativă la Europa!

Cum putem să o păstrăm? Cum putem înnăbuși extremismul? Pur și simplu înlăturând cauzele apariţiei lui. Și singurul răspuns evident și logic este: Buna Guvernare!

Europa trebuie să „livreze” cetăţenilor săi bunăstare și securitate.

Ambele simultan. Nu se poate realiza bunăstare fără securitate și nu se poate construi securitate fără bunăstare. Bunăstarea și securitatea europeană trebuie realizate într-un mod incluziv, durabil și integrat.

Astfel, construcţia europeană va reuși să scoată din societăţile noastre tot ce este mai bun, nu tot ce este mai rău așa cum începe să se întâmple acum.

Bunăstarea și securitatea cetăţenilor europeni sunt singurele medicamente împotriva extremismului. Și ele nu pot fi decât rezultatul unei „Bune Guvernări!”. n Adrian Marius Dobre este în prezent secretar general al Institutului Social Democrat „Ovidiu Şincai”, secretar general al Fundaţiei Europene „Titulescu” şi director general al PointMax

23 SINTEZA # 5, iunie 2014

Alegerile şi democraţia: un mit enervant al vremurilor noastre?

Sorin Mitu

Z

ilele trecute am asistat la un „catfight” izbucnit între două studente de-ale mele, pe tema alegerilor europarlamentare. Blonda spunea, hotărâtă, că n-are de gând să meargă la vot, pentru că toată oferta partidelor aflate în competiţie nu reprezintă, pentru ea, decât o mascaradă. Nu se regăseşte deloc în ceea ce spun sau fac respectivii politicieni.

Bruneta a replicat cu o violenţă extraordinară: „Să-ţi fie ruşine!

Oamenii ăia au murit la revoluţie pentru ca noi să putem vota şi tu nu mergi la vot! Eşti o nesimţită!”

Am reţinut acest schimb de replici în primul rând pentru că m-a surprins modul în care amintirea sărmanei noastre revoluţii a supravieţuit până astăzi, şi asta nu la nivelul unui discurs politic ipocrit, ci în memoria istorică a două fătuţe, deloc proaste, care au fost concepute la vreo cinci ani de la respectivul eveniment. În al doilea rând, lăsând orice misoginism la o parte, mi-am zis că e cazul să încerc o conciliere şi am realizat cât de greu este să formulezi un răspuns pe marginea acestei dileme. Fiind total incapabil să mediez amintitul conflict, m-am gândit să procedez mai teoretic şi să redactez, în consecinţă, articolul de faţă.

Alegeri vechi şi buclucaşe Chiar dacă ni se pare că alegerile reprezintă o practică modernă şi recentă, istoria ne arată că o atare procedură este una naturală, organică, profund înrădăcinată în felul de a fi al comunităţilor umane de oricând şi de pretutindeni.

Alegeri se făceau în Antichitate

pentru magistraturile de la Atena sau Roma, aleşi au fost mereu pontifii catolici, împăraţii romanogermani, regii polonezi, primii califi arabi sau rajahii din India străveche.

Comunităţile umane primitive, triburile de războinici de exemplu, îşi alegeau căpeteniile într-un mod care ilustra deja toate paradoxurile de mai târziu ale democraţiei. Pe de o parte, şeful era ales în mod democratic, prin voturi de valoare egală, exprimate însă doar de membrii unei adunări calificate. Pe de altă parte, alesul se impunea în faţa celorlalţi el singur, întocmai ca un şef de haită, deoarece trebuia să fie întotdeauna cel mai abil şi mai puternic dintre toţi. Diferenţa între alegere şi acceptare nu era foarte mare, la fel după cum astăzi ne putem întreba dacă oamenii respectă sistemul democratic, deoarece îl consideră realmente cel mai bun, din proprie convingere, sau doar pentru că se conformează, cu docilitate, în faţa unui sistem dominant şi a unor dogme hegemonice? Iar căpeteniile noastre politiceşti (cum le zicea Tudor Vladimirescu) îşi ocupă fotoliile pentru că efectiv i-am ales noi sau pentru că au reuşit să ajungă acolo prin cu totul alte mijloace care nouă ne scapă, de exemplu pentru că un partid i-a pus în fruntea unei liste electorale?

Alegerile din lumea modernă, care au început să anime instituţiile politice de prin secolul al XVIIIlea, au evidenţiat de nenumărate ori capcanele şi contradicţiile democraţiei. După ce francezii au iniţiat, în 1789, marea revoluţie care le poartă numele („prima experienţă practică” 

ZO OM

a democraţiei moderne) şi după ce s-au măcelărit între ei vreo zece ani, profitând în acest fel de libertatea şi de egalitatea pe care tocmai le câştigaseră, au ales să se supună de bunăvoie generalului Bonaparte, un dictator de o sută de ori mai autoritar (dar şi mai simpatic!) decât regii împotriva cărora se răsculaseră.

La 1848, zăpăceala democratică franţuzească a fost şi mai completă.

După ce şi-au răsturnat încă o dată regele, pe Ludovic-Filip (un tip destul de liberal de altfel; de faţă a fost şi Bălcescu al nostru, care s-a ales, ca trofeu, cu o bucată din catifeaua tronului), şi au proclamat republica, au găsit de cuviinţă să îl aleagă ca preşedinte, în modul cel mai democratic, tocmai pe nepotul lui Napoleon. Evident, acesta îşi va folosi poziţia de preşedinte liber ales pentru a da o nouă lovitură de stat, proclamându-se şi el împărat, sub numele de Napoleon al III-lea.

Tot în aceşti ani gustau pentru prima oară din deliciile democraţiei şi americanii. Până în 1828, liderii Statelor Unite fuseseră aleşi prin vot cenzitar, exercitat de o minoritate de oameni educaţi şi înstăriţi. În consecinţă, toţi preşedinţii de până atunci au fost oameni aşezaţi, purtători de peruci pudrate, avocaţi sau proprietari de sclavi, mânuitori ai condeiului şi practicanţi ai bunelor maniere. Dar alegerile prezidenţiale din 1828, desfăşurate pentru prima dată pe baza votului universal, la scara întregii Uniuni, l-au adus la putere pe Andrew Jackson, un ins cu origini modeste, din Vest, primul preşedinte cu adevărat democrat. Ajuns la Casa Albă, a concediat funcţionarii federali cu vechi state de serviciu (dar „corupţi” şi „îmbuibaţi”, după părerea lui), punându-i în locul acestora pe prietenii săi şi pe activiştii care îl sprijiniseră în campania electorală.

Jackson credea sincer că un bun american poate să facă orice, mai ales dacă e ales prin voinţa populară.

El a fost şi inventatorul campaniilor electorale zgomotoase, omniprezente de atunci încoace, pe parcursul cărora candidaţii trebuie să seducă alegătorii prin orice mijloace, denigrându-şi adversarii şi vânzând publicului promisiunile pe care acesta doreşte să le audă.

Critici, adversari şi maimuţoi ai democraţiei Nu e de mirare, în aceste condiţii, că democraţia şi-a avut întotdeauna 24 SINTEZA # 5, iunie 2014

şi criticii săi, recrutaţi multă vreme dintre adepţii doctrinei conservatoare. Ştim foarte bine cum a portretizat Caragiale alegerile de la noi. De la el încoace, cetăţeanul turmentat – care habar n-are cu cine să voteze, dar pe care conul Fănică îl lămureşte până la urmă – va deveni arhetipul vesel şi abisal al alegătorului român din toate timpurile.

Criticii democraţiei erau una, dar adversarii ei neînduplecaţi cu totul altceva. Junele Adolf Hitler, de exemplu, a învăţat să urască democraţia asistând la şedinţele Parlamentului din Viena. Acest for democratic, ales pe baza votului universal începând din anul 1907, era destul de liberal şi foarte multicultural, inclusiv după standardele de astăzi.

Deputaţii, reprezentând vreo zece naţionalităţi, aveau dreptul să vorbească în limba maternă şi nu puteau fi nici măcar întrerupţi din discursurile lor interminabile, pentru că acest lucru ar fi fost nedemocratic.

Nu existau însă translatori, aşa că germanii, cehii, polonezii, italienii, rutenii sau românii se înjurau zilnic ca la uşa cortului, în zece limbi diferite, spre deliciul publicului de la galerie, dar spre dezgustul tânărului pictor fără talent, care va jura că acesta nu era un model de urmat pentru măreaţa naţiune germană. Ce a urmat pornind de la aceste resentimente, se cunoaşte.

De fapt, viitorul führer a învăţat foarte bine lecţia democraţiei. Va ajunge la putere cu ajutorul acesteia, prin alegeri libere, după care o va face pulbere, incendiind până şi clădirea parlamentului berlinez, pentru ca lucrurile să fie absolut clare.

Deşi astăzi nazismul şi dictatura nu mai sunt practicate pe faţă, diferiţi lideri autoritari din lumea largă se inspiră din învăţătura înaintaşilor.

Micii despoţi de prin Asia Centrală, Lukaşenko al Belarusului şi mai ales incomparabilul Президент Vladimir Putin au ajuns cu toţii la putere prin intermediul unor alegeri mai mult sau mai puţin libere, dar autotrâmbiţate în orice caz ca fiind curat democratice.

Până şi Bashar al-Assad a anunţat de curând alegeri prezidenţiale în Siria, care se vor desfăşura tot democratic, printre decapitări şi tiruri de rachete.

Cât de problematice sunt asemenea „alegeri” ne arată declaraţia recentă a unui oficial american, care spunea că liderul Rusiei a încheiat un pact mutual cu poporul său. Preşedintele

le oferă creştere economică, iar ruşii îi arată ascultare. Evident, americanii vor încerca să impună sancţiuni, pentru ca Putin să nu-şi poată respecta angajamentul. Dar oare iniţiativa americanilor este „democratică”? Dacă oamenii vor să trăiască sub ascultarea unui lider autoritar, care le oferă protecţie şi promisiunea bunăstării, este corect să te aşezi în calea fericirii lor? În Turkmenistan, prin lege, toată populaţia primeşte gratuit electricitate, gaz, apă, sare şi 120 de litri de benzină lunar. Cum să nu susţii asemenea conducători generoşi?

Evident, Turkmenistanul nu are nici cea mai mică legătură cu democraţia, deşi partidul aflat la putere, până de curând partid-unic, se numeşte – altfel cum? – tot Partidul Democrat, de parcă ar fi condus de Obama.

Este ciudat acest prestigiu absolut de care se bucură astăzi democraţia (mai bine zis: cuvântul în sine), peste tot în lume, chiar şi acolo unde, în mod evident, nu reprezintă decât o faţadă pentru cele mai odioase dictaturi. Comuniştii înşişi, începând cu democraţiile populare din perioada stalinistă şi terminând cu Cuba, China sau Coreea de Nord, au menţinut întotdeauna ficţiunea acestui mod de guvernare, au organizat alegeri şi au convocat Parlamente, deşi n-au reuşit niciodată să obţină un scor electoral sub 95%, cât au fost la putere. Este uluitoare, prin inutilitatea ei desăvârşită, obstinaţia cu care respectivele regimuri au respectat aparenţele democraţiei, altfel complet călcată în picioare. Până şi Ceauşescu al nostru, la procesul său sumar, invoca tot Marea Adunare Naţională ca unică instanţă în faţa căreia putea să răspundă, chipurile, pentru faptele sale.

Americanii, pentru care democraţia a fost mereu aproape singura lor ideologie, cred şi ei, în mod sincer, că aceasta reprezintă unica soluţie viabilă de guvernare peste tot în lume, care poate fi aplicată cu succes în orice context politic sau cultural. De aceea, ei apreciază că e bine să organizezi alegeri în Irak sau Afganistan, fără să te temi prea mult că un dictator sau extremiştii pe care tocmai i-ai îndepărtat de la putere vor câştiga alegerile libere. Un principiu a cărui aplicare produce uneori efecte de care poţi să te cruceşti. Sau să te închini spre Mecca. În Egipt, Hosni Mubarak, aliat de nădejde al Americii

ZO OM

democratice şi adversar ireductibil al islamiştilor, dar un cvasi-dictator pe plan intern, a fost înlăturat de la putere, în 2011, de mulţimea dornică de libertate. Primele alegeri libere şi democratice i-au adus la putere pe islamişti (şi nu dintre cei mai moderaţi), care au început să impună sharia. Drept urmare, preşedintele liber ales a fost răsturnat (din fericire, ar putea spune mulţi), printr-o lovitură de stat militară, sprijinită însă de o mare parte a populaţiei! Alegerile care vor avea loc la sfârşitul lunii mai vor da câştig de cauză – ştie deja toată lumea – unui nou lider autoritar, după toate probabilităţile un Mubarak reloaded. Şi atunci, ne putem întreba: este democraţia bună pentru Egipt? Şi poate funcţiona ea acolo, în mod rezonabil?

Cei care au trăit alegerile desfăşurate în 20 mai 1990 în România, în Duminica Orbului, când românii au ales ca preşedinte, cu 85% din voturi, un fost lider comunist, după ce tocmai făcuseră o revoluţie anticomunistă, ştiu că aceeaşi întrebare putea fi pusă în cazul ţărişoarei noastre. Aştept cu viu interes rezultatele alegerilor prezidenţiale din Egipt, pentru a compara procentele câştigate de mareşalul Abdel Fattah el-Sisi cu cele obţinute de Ion Iliescu, mai ales că ştiu, ca istoric, că voievozii de la Bucureşti şi paşalele de la Cairo primeau de la Înalta Poartă exact acelaşi steag cu trei tuiuri, simbol al autorităţii lor politice.

Mizeria şi grandoarea democraţiei Luând în calcul asemenea derapaje catastrofale ale democraţiei, nemuritorul prozator şi laureat al Premiului Nobel pentru Literatură care a fost Winston Churchill a lansat, într-un discurs parlamentar rostit în 11 noiembrie 1947, cea mai spirituală, mai expresivă şi, până la urmă, mai corectă definiţie a minunatului sistem, din câte vor putea fi formulate vreodată: „Democraţia este cea mai proastă formă de guvernare, cu excepţia tuturor celorlalte care au fost încercate de-a lungul timpului”.

Formula lui Churchill evidenţiază foarte bine, mai întâi, slăbiciunea democraţiei. Democraţia este foarte rea, ba chiar cea mai rea formulă de guvernare pe care am putea să ne-o imaginăm. Oricât am fi de democraţi şi filantropi, este o evidenţă pentru orice 25 SINTEZA # 5, iunie 2014

persoană care a făcut parte cel puţin dintr-o clasă de elevi că inteligenţa şi performanţa sunt invers proporţionale cu valorile demografice mari. Iar de multe ori chiar şi manierele, moravurile sau bunele intenţii se distribuie printre cetăţeni, statistic vorbind, tot sub forma unei curbe gaussiene. Cum să dai conducerea pe mâinile celor „proşti, dar mulţi” – vorba lui Vodă Lăpuşneanu –, supuşi slăbiciunilor şi păcatelor omeneşti, lacomi, comozi şi egoişti, care de îndată ce vor ajunge la putere, ne putem aştepta, vor vota triplarea salariilor şi reducerea zilei de muncă la 15 minute?

Pe de altă parte, Robert Dahl şi alţi teoreticieni ne arată că democraţia contemporană nu este, de fapt, decât o poliarhie, adică un sistem în care conducerea e exercitată de mai multe persoane, dar în niciun caz de cei mulţi, al căror rol se limitează exclusiv la alegerea periodică a liderilor. În această situaţie, cei care îşi vor tripla salariile prin vot nu vor mai fi cetăţenii în ansamblul lor, ci doar politicienii aleşi de ei, lucru care reprezintă cu siguranţă un câştig, dacă ne gândim la posibilităţile limitate ale unui buget naţional. Din fericire, după cum se ştie de la Montesquieu încoace, libertatea noastră este salvată nu de conducerea populară (care mai curând a ameninţat-o), ci de separaţia puterilor în stat, care a făcut ca oamenii şi instituţiile de la vârf să se contrabalanseze şi să-şi anihileze reciproc pornirile vinovate.

De exemplu, după cum o arată şi evoluţiile recente din viaţa publică românească, politicienii nu pot să fure chiar atât de mult pentru că nu-i lasă judecătorii, iar judecătorii pentru că nu-i lasă politicienii. Dar şi această minune nu se întâmplă decât într-o „democraţie consolidată”. Şi totuşi, această viziune cinică şi negativă asupra democraţiei este echilibrată, în opinia lui Churchill, de constatarea că toate celelalte sisteme au fost şi mai proaste! De la republica ideală a lui Platon şi până la Uniunea Sovietică, de la Al Treilea Reich şi până la regimurile populiste sau autoritare latinoamericane, toate formulele prin intermediul cărora la putere s-au perindat filosofii, ideologii, militarii, tehnocraţii sau planificatorii socialişti s-au dovedit inferioare (de multe ori chiar infernale), per ansamblu, în

raport cu atât de enervanta şi penibila conducere exercitată de către popor, prin intermediul reprezentanţilor săi aleşi. Da, democraţia este un mit (cum i-a zis, la noi, Lucian Boia), o dogmă, un slogan care te calcă pe nervi, un cuvânt care se demonetizează prin repetare. Dar ea e un sistem de guvernare croit exact pe măsura imperfecţiunilor omeneşti. Democraţia e tot atât de imperfectă, pe cât este natura umană, tocmai pentru că se exercită, cel puţin în principiu, prin intermediul poporului şi în numele acestuia.

Din această slăbiciune derivă, în mod paradoxal, forţa democraţiei. În formula lui Churchill, ea este puternică, în comparaţie cu alte ideologii şi sisteme de guvernare, tocmai pentru că ia omul aşa cum este. Naţionalistul, islamistul sau comunistul proclamă, cu orgoliu şi optimism: eu sunt cel mai bun. În schimb, democratul spune, cu modestie şi scepticism: eu nu sunt cel mai rău. Excelenţa democraţiei se formulează doar la negativ. De aici provine şi lipsa ei de strălucire, dar şi realismul şi adecvarea sa, în raport cu limitele naturii umane.

Ce am făcut în 25 mai? În ce mă priveşte, ca şi Churchill, cred în democraţie (pentru că n-am încotro, mai ales că am trăit şi sub comunism), dar fără niciun entuziasm special. Sunt mai elitist de felul meu, iar ca român şi ca profesor de istorie regret monarhia, care mi se pare net superioară în raport cu toate tribulaţiile prezidenţiale din ultimele decenii. Dar „democrat” fiind, trebuie să dau dovadă de realism, în raport cu opţiunile concetăţenilor mei. Cui îi mai trebuie un monarh constituţional, în România atât de lipsită de idealuri din ziua de azi? De pe aceste poziţii, tot spiritul democratic este cel care mă împiedică să ofer o soluţie tranşantă în disputa celor două studente care vor sau nu vor să meargă la vot pe 25 mai. Tot ce am putut să fac a fost să repet îndemnul lui Ioan Gyuri Pascu, de la alegerile din 1996: „Haideţi, fraţi din toată ţara, să votăm toţi cot la cot!

Cine nu votează-acuma va primi un pumn în bot!”. n Sorin Mitu, profesor, specializat în istoria Transilvaniei, imagologie comparată şi studiul naţionalismului.

Director al Departamentului de Istorie Modernă la Universitatea „BabeşBolyai” din Cluj.

Cum se naşte un erou al zilelor noastre: Mircea Diaconu Vasile Dâncu

Î

l îndrăgeam pe Mircea Diaconu de pe vremea „merelor roşii” şi din vremea rolurilor de ardelean de la Poplaca, din seria de westernurilor cu ardeleni. Avea un soi de naturaleţe și naivitate, jucate foarte bine, poate chiar derivate din firea lui de copil de la ţară. Când am citit în revista „Cinema” că s-a căsătorit cu Diana Lupescu, frumoasa unor filme ale generaţiei mele, l-am invidiat un pic, dar m-am şi bucurat pentru el. Era o victorie a timizilor şi a copiilor de la ţară.

Cineva mi-a povestit că, atunci când era student, era adorabil şi îl vedea mereu cu o pâine proaspătă sub braţ. Şi azi îmi place o anumită sfială pe care o pune în discurs şi parcă o 26 SINTEZA # 5, iunie 2014

mirare faţă de tot ceea ce vede. Cred că este un actor foarte bun! Din păcate, situaţia materială a actorilor de la noi este mai degrabă precară și actorii trebuie să se ocupe şi cu altceva, să caute soluţii alternative. Mircea Diaconu a găsit politica, unde a ajuns chiar Ministru Culturii, e drept, cu un mandat întrerupt din cauza unei situaţii de incompatibilitate şi a uneia de conflict de interese.

A stat, apoi, aproape doi ani şi s-a luptat cu justiţia dintr-un studio de televiziune. Vorbea mereu lucruri legate de simţul comun, alteori aproba vehement frazele aprigilor jurnaliști de la Antena 3. Când un jurnalist l-a întrebat despre ce va susţine la Parlamentul European, a răspuns că va susţine ceea ce este bine pentru România și… nu va susţine ceea ce

e rău pentru România. Un ziarist piteștean povestea că l-a întrebat pe marele actor cum va ajuta la ridicarea economică şi a nivelului de trai din zona Câmpulung, iar răspunsul se pare că ar fi fost legat de un concurs de cultivat… petunia pe care îl va face, deoarece oamenii care cultivă petunii nu pot fi nefericiţi. Am apreciat postmodernismul răspunsului, dar, oricât am căutat ceva cu miez, măcar din domeniul politicilor de management cultural, nu am găsit. Nu spun că Mircea Diaconu nu se pricepe, spun doar că nu am găsit eu proiectele şi ideile domniei sale. Nu am fost de acord cu nerespectarea unor decizii ale justiţiei legate de incompatibilitate şi conflict de interese, dar mi-am zis că omul poate lupta cu tot ce are la dispoziţie, deoarece statul român

procedează de multe ori abuziv, ca orice stat aflat în reconstrucţie sau deconstrucţie, nici nu mai ştim. A fost propulsat de televiziune într-un experiment interesant: un fel de glonţ magic împotriva justiţiei nedrepte şi a regimului Băsescu. Deşi nu avea datele unui mare critic al regimului, Mircea Diaconu a făcut faţă acestui rol. A mers prin ţară singuratic, într-un tur al României cu un ARO nostalgic. Între timp, PSD în cadrul luptei cu liberalii, dezertori din USL, a construit un mic scenariu de ajutor pentru Mircea Diaconu. L-a ajutat să strângă semnături, l-a acceptat de mai multe ori alături de conducerea partidului, într-o semiotică a câmpului de apartenenţă comună.

Surpriza Diaconu Mulţi votanţi PSD au înţeles că este candidatul PSD. O mulţime de bătrâni au pus ştampila şi pe Diaconu, şi pe PSD, cei din comisiile de număra­ re spun că cel puţin o treime dintre voturile anulate aveau acest defect. În fine, Mircea Diaconu a învins. A surprins pe toată lumea cu o clasare pe locul patru. A luat câteva procente de la PSD și alte câteva de la liberali, dar celor de la PSD le-a dat o gaură serioasă. Le-a stricat sigur proiectul de peste 40% la sută. După părerea mea, o parte din voturi s-au întors, deci PSD a obţinut tot atâtea mandate, dar a fost rănit în orgoliu. Toţi bănuiam 27 SINTEZA # 5, iunie 2014

că va trece de 3% şi va câştiga un mandat, dar nimeni nu credea că va obţine aproape 7%, dublu faţă de cât avea nevoie. Diaconu nu a luat voturi multe de la PNL, ci de la PSD. A fost ceea ce am putea numi: „Efect Antena 3”. Dacă ne uităm la vârste, observăm că are structura PSD cu vârf pe cei de peste cincizeci de ani. Doar la studii nu seamănă, aici procentul de studii superioare este cel mai bun din tot eşantionul. Diaconu a atras o parte din intelectualitatea mai în vârstă din oraşe mici şi mijlocii care vota PSD sau USL şi, în general, stânga. Îmi scria un internaut că, în oraşul în care el locuieşte, Diaconu s-a întâlnit cu 12 oameni și le-a arătat un poster mare cu Ponta şi un pesedist local, apoi le-a spus filosofic: vedeţi ce mari se văd politicienii, au capul cât blocul şi ce sus sunt, cum să vadă necazurile şi problemele dumneavoastră!

De aici, poate că unii strategi de campanie au înţeles că excesul de strategii poate dăuna, efectele nu pot fi controlate întotdeauna și până la capăt. Până la urmă, PSD oricum trebuie să lupte din greu la toamnă, procentul de peste 40% poate că i-ar fi demobilizat, poate că unii ar fi crezut că alegerile vor fi câștigate fără probleme. Dar victoria lui Diaconu a reaprins imaginaţia celor care vor să construiască eroi în laborator. Am primit zeci de întrebări de la jurnaliști despre redeschiderea unei nişe pentru

candidaţii antisistem şi alte asemenea vise ale democraţiei utopice. Nu cred că se deschide o nouă eră, din această perspectivă, văd mai mult o mutaţie legată de convergenţa tot mai accentuată a mediei şi politicii.

Este un candidat antisistem?

Votul pentru Diaconu poate fi interpretat ca un vot de protest, ca un vot antisistem, dar mai mult ca o aderenţă la discursul antisistem caracteristic televiziunii care l-a cultivat. Este, clar, un vot anti-Băsescu.

Părea că Diaconu deschide „Era independenţilor” dacă ne uităm doar la rezultat. Dar nu este aşa, am intrat în era convergenţelor, iar Diaconu este un produs al convergenţei dintre media şi politică. A stat doi ani într-un studio de televiziune şi a interpretat rolul de politician care se luptă cu sistemul.

Altfel, actorul Diaconu nu are niciun discurs, are doar un discurs al bunuluisimţ, mai precis al simţului comun.  Să ne uităm puţin la profilul celor care l-au votat duminică pe Mircea Diaconu şi o să vedem câte lucruri cu adevărat surprinzătoare. Votanţii săi sunt mulţumiţi de direcţia în care merge ţara (45%), 45% au încredere în Victor Ponta (premierul este, totuși, un element important al sistemului), 53% sunt interesaţi de politică, 65% au fost interesaţi de aceste alegeri.

Nu vi se pare că au mai degrabă profil

ZO OM

n La rolurile şi filmele sale, Mircea Diaconu ar fi trebuit să fie un actor bogat. În schimb, azi este europarlamentar

de militanţi politici? Ba chiar niște militanţi foarte buni, oricine și i-ar dori la partid. Dintre votanţii lui, 28% recunosc că televiziunea le-a schimbat opţiunea de vot, pe totalul votanţilor cifra era de 13%. Învăţăm de aici că, dacă media va susţine candidaţi independenţi, ei pot accede la fotolii alese. Cred însă că acest episod a fost o floare rară, un proiect media care nu va face prozeliţi prea mulţi în viitor. Poate că nici partidele nu vor mai lăsa asemenea candidaturi. PSD a simţit pe propria piele că este periculos să cultivi candidaţi independenţi în grădina partidului sau chiar în vecinătate.

Nu îl acuz pe Mircea Diaconu.

Indiferent ce spun unii mai supăraţi pe el, eu cred că și-a jucat șansa, una de supravieţuire, de luptă cu viaţa și nevoia de a-şi asigura o bătrâneţe tihnită. A fost un actor bun și cred că are dreptul la aşa ceva, chiar dacă nu la condiţia de erou al civismului.

Dincolo de postura în care se află acum, mie îmi pare că nu a fost niciodată un nesimţit în timpul acestei piese. Însă acum, când unii vor să-l facă erou, pare puţin încurcat. Sau poate doar joacă? S-ar putea ca unii să-l împingă de la spate, să-l folosească în viitor la alte strategii politice. Nu 28 SINTEZA # 5, iunie 2014

cred nici că Mircea Diaconu a fost conștient în totalitate de faptul că este instrumentat. Cred că este doar o victimă semiinocentă. Nu acuz nici măcar televiziunea, ea și-a demonstrat forţa în bătălia cu duşmanul ei etern, Traian Băsescu. Cred că, în Parlamentul European, Mircea Diaconu poate să ne reprezinte decent, să voteze cum trebuie dacă se va asocia cu vreun grup politic mai mare, este harnic și sigur nu va lipsi de la vot şi de la şedinţe. Nu putem să-l acuzăm pe actorul Diaconu în condiţiile în care societatea românească nu pune valorile la locul lor, nu promovează ce trebuie, este tot mai inundată de mediocritate și false valori. La rolurile jucate şi filmele sale, Mircea Diaconu ar fi trebuit să fie azi un actor bogat, să poată sta la Monaco sau la o cabană din Alpi, cât și când vrea. Pentru adolescentul din mine este un înger căzut, dar nu are mare importanţă asta.

Azi însă, mi-am amintit că l-am văzut în filmul „Ticăloșii”, un film la finalul căruia personajul central îngroapă Revoluţia română, undeva pe la Glina, dacă bine îmi aduc aminte. Acolo, Mircea Diaconu juca un rol secundar, de consilier al premierului. Sper să ramână încă în roluri secundare, în aceste înscenări ale politicii noastre, să

nu caute să joace rolul de erou al luptei cu sistemul. Chiar dacă și-ar dori, chiar dacă ar putea, nu are cine sa-l susţină sau cel puţin votanţii lui de acum nu sunt haiducii societăţii civile.

Să rămână așa, eroul trist şi timorat al adolescenţei mele. Nu-l vreau în rolul de fals erou al zilelor noastre, frate catodic cu învăţătoarea pe care greva foamei a adus-o în Parlamentul României. n

Profilul votanţilor lui Mircea Diaconu, aşa cum rezultă din studiul realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie - IRES în ziua alegerilor europarlamentare, îl puteţi consulta scanând codul QR de mai jos sau urmând linkul: www.ires.com.ro/uploads/articole/ ires_profilul-votantilor-lui-mirceadiaconu_europarlamentare-2014.pdf

ZO OM

Profesionalizarea votului: mobilizarea la urne Călin Moldovan Teselios

Î

n ce constă forţa unui actor politic, partid sau candidat? Ce anume diferenţiază prestaţiile electorale ale acestora?

Structuri ideologice, electorate captive, mesaje și canale de comunicare, vectori de imagine, forţă de mobilizare, toate aceste concepte concură pentru un loc în ierarhia celor mai importanţi factori în ecuaţia electorală. Iar dacă în seara oricărui moment electoral, prima curiozitate a publicului, oricare ar fi

70% 60%

65% 65%

el, e cea privind ierarhia votului, câte voturi a reușit să capitalizeze fiecare actor politic, care sunt performerii și outsiderii alegerilor, următoarele zile fac loc unor întrebări care caută deja să ajungă la resorturile motivaţionale ale votului, la determinanţii acestuia.

Iar aici, modelul binomial „votant – partid/candidat” devine unul tot mai complex, pe măsură ce i se adaugă informaţii privind cine, de unde și de ce a votat, care sunt profilurile socio-demografice ale electorilor,

unde sunt ei localizaţi, ce preferinţe media au, ce mesaje au captat, cum își motivează gestul electiv. Se trece dincolo de superficialitatea descriptivă a configuraţiei rezultate în urma votului, căutând-se scheme, pattern-uri, testându-se ipoteze sau teorii, discursul postelectoral căpătând profunzime în explicaţiile pe care le oferă.

Dacă orice moment electoral atrage cu sine mize specifice, particu­ la­re pentru actorii săi, există și mize generale, asumate de 

Participarea la cele patru tipuri de scrutin, localităţi definite de gradul dezvoltare

64% 57%

50%

56% 49% 49%

47%

52% 48%

46% 42%

40%

39% 40%

43%

44% 42%

40% 40% 40% 40%

38% 38% 36% 32%

30%

28% 28% 28%

20% 10% 0%

Alegeri locale

Referendum

Alegerile parlamentare

Comună săracă

Comună mediu dezvoltată

Comună dezvoltată

Oraș sub 30 mii loc

Oraș cu 30-100 mii loc

Oraș cu 100-200 mii loc

29 SINTEZA # 5, iunie 2014

Alegerile europarlamentare

Oraș cu peste 200 mii loc

ZO OM

A Tipul localităţii (primar ales în 2012)

Participarea la vot la alegerile locale 2012, localităţi definite de gradul de dezvoltare şi apartenenţa politică a primarului ales în 2012.

USL

ARD

UDMR

Alt partid

Total

Comună săracă

64%

67%

65%

64%

65%

Comună mediu dezvoltată

65%

66%

61%

64%

65%

Comună dezvoltată

64%

65%

61%

65%

64%

Rural

65%

66%

61%

64%

65%

Oraş sub 30 mii loc

58%

57%

55%

52%

57%

Oraş cu 30-100 mii loc

48%

50%

48%

57%

49%

Oraș cu 100-200 mii loc

47%

51%

-

48%

49%

Oraș cu peste 200 mii loc

47%

49%

-

-

47%

Urban

49%

52%

52%

52%

50%

Total

55%

58%

58%

57%

56%

B Tipul localităţii (primar ales în 2012)

Participarea la vot la Referendumul pentru demiterea preşedintelui 2012, localităţi definite de gradul de dezvoltare şi apartenenţa politică a primarului ales în 2012

USL

ARD

UDMR

Alt partid

Total

Comună săracă

60%

46%

25%

47%

56%

Comună mediu dezvoltată

59%

42%

20%

48%

52%

Comună dezvoltată

55%

41%

18%

42%

48%

Rural

58%

43%

19%

45%

51%

Oraş sub 30 mii loc

50%

41%

23%

36%

46%

Oraş cu 30-100 mii loc

44%

39%

16%

65%

42%

Oraș cu 100-200 mii loc

40%

39%

-

40%

39%

Oraș cu peste 200 mii loc

41%

36%

-

-

40%

Urban

43%

38%

20%

45%

42%

Total

49%

40%

19%

45%

46%

C Tipul localităţii (primar ales în 2012)

Participarea la vot la alegerile parlamentare 2012, localităţi definite de gradul dezvoltare şi apartenenţa politică a primarului ales în 2012.

USL

ARD

UDMR

Alt partid

Total

Comună săracă

44%

41%

44%

38%

43%

Comună mediu dezvoltată

46%

41%

44%

43%

44%

Comună dezvoltată

43%

40%

44%

41%

42%

Rural

44%

41%

44%

41%

43%

Oraş sub 30 mii loc

41%

38%

38%

35%

40%

Oraş cu 30-100 mii loc

40%

40%

42%

44%

40%

Oraș cu 100-200 mii loc

39%

42%

-

40%

40%

Oraș cu peste 200 mii loc

40%

40%

-

-

40%

Urban

40%

40%

40%

39%

40%

Total

42%

41%

42%

40%

42%

30 SINTEZA # 5, iunie 2014

ZO OM

către toată clasa politică. Cel puţin la nivel discursiv, toate partidele recunosc nevoia legitimatoare a unui vot validat la nivel societal, printr-o prezenţă la vot cât mai ridicată.

Scăderea participării la vot e una din caracteristicile vizibile ale istoriei electorale postdecembriste, fără a fi neapărat una specifică României.

Dezamăgiţi de politicieni, alegătorii le răspund tot mai critic și tot mai nuanţat, de la absenteism la anularea votului, toate aceste forme de protest având ca scop diminuarea legitimităţii celor aleși. În aceste condiţii, capacitatea de mobilizare electorală devine un instrument extrem de util partidelor, pentru a face diferenţa, a produce un ecart faţă de competitori, în termeni absoluţi (voturi), dincolo de poziţionarea relativă (procente de intenţie de vot).

Nu puţini sunt cei care consideră că, în condiţiile unei distanţări dintre politicieni și alegători, forţa unui partid nu e dată nici de abilităţile de comunicare ale leadership-ului, nici de dimensiunile electoratului captiv, ci de eficienţa mobilizatoare a „eșalonului doi” al activului de partid, pătura formată de liderii locali, primari, consilieri, activiști.

Aceștia reprezintă, în fond, liantul dintre organizaţie și alegători, fiind în interacţiune permanentă cu aceștia, jucând roluri importante atât pe palierul comunicării, cât și pe cel al acţiunii politice. În plus, sau propagat destul de repede în spaţiul public modelele unor politicieni (Viorel

D Tipul localităţii (primar ales în 2012)

Hrebenciuc, Gheorghe Flutur, Liviu Dragnea) capabili să conducă „în timp real” liderii locali,în demersul lor de a mobiliza publicul la vot.

Ceea ce mi-am propus e o succintă incursiune în tipologia participării la vot în ultimele scrutine, axele de analiză fiind date de culoarea politică locală, apartenenţa primarilor la principalele blocuri politice (așa cum au fost definite în cea mai mare parte a acestor ultimi doi ani) și mediul de rezidenţă, urban și rural, diferenţiat în raport cu gradul de dezvoltare locală.

A: Alegerile locale, 2012 Alegerile locale din mai 2012 au însemnat practic resetarea puterii locale, fie prin reinvestirea unor aleși, fie prin mandatarea altora noi, ceea ce ne oferă posibilitatea de a evalua, pentru momentele electorale ulterioare, performanţa unei generaţii noi de lideri politici locali. Distribuţia acestora, la nivelul principalelor formaţiuni politice ale momentului, ne indică faptul că USL (incluzând toate combinaţiile dintre partidele constituente PSD, PNL și PC) deţinea peste 2000 primari, aproape două treimi din efectivul lor, ARD (incluzând, de asemenea, toate alianţele dintre PDL, PNŢCD și celelalte formaţiuni politice constituente) deţinea 800 de primari, 25%, UDMR avea 203 primari, adică 6%, independenţii aveau 54 de primari, 2% iar celelalte formaţiuni, PP-DD avea 31 de primari, 1% iar celelalte partide aveau, la rândul lor, 31 de primari.

Primarii dreptei sunt mai buni mobilizatori Așa cum ne indică datele din tabelul A, în localităţile în care au fost aleși primari ARD, prezenţa a fost ceva mai ridicată decât în cele în care au câștiga primari USL. Diferenţa o făcea în primul rând mediul urban, dar și în rural se putea observa o astfel de situaţie.

B: Referendumul pentru demiterea Preşedintelui, 2012 Un prim test l-a constituit referendumul pentru demiterea președintelui Traian Băsescu. În acest caz, participarea la vot a constituit, ea însăși, subiectul unor poziţionări diferite, partidele politice ce s-au împotrivit suspendării președintelui opinând pentru boicotul referendumului, iar cele ce au susţinut suspendarea, militând pentru o participare cât mai ridicată. În fond, pragul de participare de peste 50% devenise și miza acestui scrutin.

Dar datele ne indică doar câteva situaţii în care acest prag a fost atins. Practic, doar în mediul rural și în orașele mici cu primari USL, la care s-au adăugat încă două orașe cu primari independenţi (Giurgiu și Mangalia), participarea a depășit acest prag. Se observă clar faptul că diferenţa de participare dintre rural și urban a fost generată în special de localităţile conduse de primari USL și faptul că boicotul 

Participarea la vot la alegerile europarlamentare 2014, localităţi definite de gradul de dezvoltare şi apartenenţa politică a primarului ales în 2012.

USL

ARD

UDMR

Alt partid

Total

Comună săracă

39%

37%

41%

36%

38%

Comună mediu dezvoltată

39%

35%

39%

36%

38%

Comună dezvoltată

36%

33%

38%

35%

36%

Rural

38%

35%

38%

36%

37%

Oraş sub 30 mii loc

33%

30%

30%

26%

32%

Oraş cu 30-100 mii loc

27%

28%

29%

31%

28%

Oraș cu 100-200 mii loc

27%

29%

29%

28%

Oraș cu peste 200 mii loc

27%

29%

Urban

29%

29%

29%

28%

29%

Total

32%

32%

35%

31%

32%

31 SINTEZA # 5, iunie 2014

28%

ZO OM

n Mizele cu semnificaţie pot fi mai eficiente decât mobilizarea intermediată de liderii locali

nu a putut fi atât de eficient susţinut în localităţile conduse de primari PDL cât mai ales în cele cu un electorat disciplinat, cel al UDMR. Așadar, cu toate că a câștigat cea mai înaltă funcţie locală în aproape două treimi dintre localităţile rurale, USL nu a reușit să compenseze deficitul de participare din urbanul mare. Dar, raportându-ne la prezenţa la vot de la alegerile locale, diferenţa medie de participare a fost de doar 6%-7%.

C: Alegerile parlamentare, 2012 Al treilea moment electoral al anului 2012, alegerile parlamentare, a constituit un nou prilej pentru reprezentanţii administraţiilor locale de a-și demonstra capacitatea de mobilizare. De data aceasta, datele nu ne indică asocieri majore între prezenţa la vot și culoarea politică a primarului localităţii. Deși există un plus de participare în rural și urbanul mic conduse de primari USL, aceștia nu au mai putut repeta mobilizarea de la referendum, performanţa lor fiind acum una similară cu cea a UDMR și ușor mai bună decât a ARD. 32 SINTEZA # 5, iunie 2014

D: Alegerile europarlamentare, 2014 În final, în 2014, la un an și jumătate de la alegerile parlamentare, alegerile pentru Parlamentul Europei ne oferă o imagine aproape similară.

Desigur, între timp atât USL cât și ARD au dispărut, dar păstrând aceleași categorii, pentru a putea compara datele cu cele anterioare, observăm aceleași similitudini și diferenţe.

Plusul de participare, în cazul UDMR, provine din ponderea mai mare a electoratului rural ale acestei formaţiuni.

Exceptând Referendumul pentru demiterea președintelui, ultimele scrutine nu au oferit imaginea unei mobilizări foarte diferite între principalele blocuri politice. Toate partidele importante, care au acumulat experienţă în câmpul exercitării puterii, au învăţat să folosească resursele locale de mobilizare. Cu toate acestea, mobilizarea în rural, în special în ruralul sărac, e ușor mai ridicată în localităţile cu primar USL sau UDMR, în timp ce mediul urban se comportă electoral de o manieră mult mai omogenă și independentă.

Ecartul de prezenţă la vot între categoriile de localităţi rurale și urban variază mult, de la aproape

20%, în cazul alegerilor locale, la 4%, în cazul alegerilor parlamentare, dar explicaţia nu derivă neapărat din particularităţi ale mobilizării. Desigur, introducând noi axe de analiză (performanţa regională / judeţeană), concluziile pot fi nuanţate. Dar în acest caz, apariţia altor factori relevanţi, dificil de cuantificat, ar complica și contextualiza mult explicaţiile.

Așadar, mizele reale, cu semnificaţie pentru electorat, pot fi mai eficiente decât demersul uneori forţat, mai puţin natural, al mobilizării intermediate de liderii locali. Până și promovarea boicotului, a neparticipării, nu poate avea impact decât la primul nivel de control electoral, cel al nucleelor tari. Comunicarea politică, utilizarea eficientă a vechilor și a noilor medii, dar și o agendă de campanie care să dezbată probleme de interes pot crea plusuri de participare chiar și în rândul electoratelor mai reticente, acolo unde influenţa liderilor locali e mult mai redusă. n

Călin Moldovan Teselios este sociolog, director de cercetare la Metro Media Transilvania

ZO OM

Cum votează femeile din România?

Barbu Mateescu n Mamă, candidat, votant

1. Teorii şi observaţii privind votul feminin. România vs. restul lumii În 1963 apărea în Statele Unite „Cultura civică”, o carte scrisă de Gabriel Almond şi Sidney Verba şi care a devenit extrem de influentă datorită caracterului său inovator în domeniul ştiinţelor politice. Conform autorilor, poziţionarea femeilor faţă de fenomenul electoral era definită, în principal, de două aspecte: a. conservatorism, văzut drept extensie a valorilor creştine faţă de care femeile aveau un ataşament mai puternic decât bărbaţii, şi b. apatie, manifestată printr-o prezenţă mai scăzută la vot.

Studii din anii '70 precum „Revoluţia tăcută” a lui Ronald Inglehart au confirmat existenţa în Europa a unei „gender gap” (diferenţă de gen) în parametrii indicaţi mai sus. În rândul femeilor, scorurile partidelor de dreapta erau în mod repetat mai mari decât ale partidelor de stânga, diferenţa variind de la 2% (Olanda) la 14% (Italia). Acest „gender gap” s-a inversat în deceniile următoare, ajungându-se ca femeile să reprezinte unul din vectorii principali de succes pentru forţele politice de stânga. Schimbarea radicală s-a 33 SINTEZA # 5, iunie 2014

Ultima dată când intenţia de vot a femeilor era în mod vizibil diferită de a bărbaţilor a fost, de altfel, şi ultimul moment de glorie al grupărilor extremiste, şi anume apariţia meteorică a lui Gigi Becali.

Faptul că PPDD, votat atât de femei, cât şi de bărbaţi, reprezintă o excepţie interesantă de la regulă care ţine probabil de tonalitatea economică mai degrabă decât justiţiară a mesajelor acestei forţe politice.

petrecut datorită modificărilor în statutul economic al femeilor, precum şi datorită ascensiunii temelor postmoderne, precum feminismul sau ecologia. Pentru a da un exemplu recent, scorul foarte bun al lui Barrack Obama în rândul femeilor necăsătorite (67%!) a fost unul din factorii decisivi pentru victoria sa la prezidenţialele din 2012. Lucrurile pot fi privite şi dintr-o perspectivă mai largă: din 1994 încoace, femeile din SUA votează în majoritate pentru candidatul Partidului Democrat la prezidenţiale şi pentru Partidul Democrat la alegerile parlamentare, o situaţie de neimaginat la jumătatea secolului trecut.

Schimbările geopolitice aduse de căderea comunismului au permis extinderea studiilor de sociologie politică într-un spaţiu nou. O serie de cercetări multinaţionale efectuate în anii '90 au demonstrat existenţa a două paradigme: o lume postindustrială, compusă din cele mai avansate naţiuni de pe glob din punct de vedere material, în care partidele de stânga obţin scoruri mai bune în rândul femeilor decât în rândul bărbaţilor (în medie +10%) şi pe de altă parte, naţiile post-comuniste sau în curs de dezvoltare, 

ZO OM

în care regăsim diferenţa de gen menţionată în paragraful anterior, partidele de dreapta având un clar avantaj.

România nu se încadrează în totalitate în modelul menţionat în paragraful anterior. Există câteva motive care explică această stare de fapt: în mod atipic, pentru o ţară din Europa de Est, scena politică nu conţine şi nu a conţinut un partid conservator cu o forţă remarcabilă, care să poată mobiliza sau să fi putut mobiliza în trecut votanţii de sex feminin la cote asemănătoare partidelor de dreapta din ţările vecine.

Din motive istorice, teme clasice de dreapta nu pot fi utilizate: credinţa, de exemplu, e asociată în spaţiul politic cu legionarismul. Identitatea dreptei româneşti s-a croit de la Revoluţie încoace pe teme mai degrabă liberalprogresiste, precum reducerea rolului statului în economie sau sincronizarea instituţională şi culturală a României cu Vestul. În alte ţări, aceste teme sunt secundare pentru identitatea partidelor de dreapta sau absente de fel. Din această cauză, nici publicul partidelor de dreapta din România nu are cum să semene cu publicul partidelor de dreapta din alte ţări.

Diferenţele între opţiunile politice ale femeilor şi bărbaţilor din ţara noastră sunt, implicit, de altă natură decât cele din Europa vestică sau chiar decât cele din ţările vecine nouă. Pe baza sondajelor sau exit-poll-urilor din ultimii douăzeci de ani, descoperim un peisaj complex. Există trei etape principale, toate trei încărcate cu simbolism.

2. Cum au votat femeile din România? - 1996: votul identităţii sociale Conform sondajelor de dinaintea alegerilor, Emil Constantinescu obţinea votul a doar o şesime din femeile din România, fiind chiar depăşit în rândul acestei categorii de votanţi de către Petre Roman. O analiză a bazelor de date permite următoarea observaţie: candidatul CDR se baza pe susţinerea femeilor cu studii superioare, Petre Roman pe susţinerea femeilor cu studii medii, iar Ion Iliescu pe cea a femeilor cu studii primare.

Dacă lucrurile ar fi stat la fel şi în rândul bărbaţilor, Emil Constantinescu 34 SINTEZA # 5, iunie 2014

nu ar fi ajuns în turul doi – românii cu studii primare şi medii sunt şi erau mult mai numeroşi decât cei cu studii superioare, iar Constantinescu ar fi fost surclasat atât de către Petre Roman, cât şi de Ion Iliescu. De aceea se poate afirma că votul femeilor era într-o măsură mai mare unul de afirmare a identităţii sociale, prin comparaţie bărbaţii fiind mai dispuşi să voteze persoane dintr-un strat socio-educaţional diferit de al lor (88% din votanţii lui Emil Constantinescu absolviseră cel mult o şcoală postliceală; patru din zece erau muncitori sau maiştri). Opţiunea de vot a femeilor pare să se fi pliat pe cele trei naraţiuni existente în perioada imediaturmătoare Revoluţiei: elita educată din oraşe vs. familiile muncitoreşti aflate la prima sau a doua generaţie în mdiul urban vs. România rurală.

Acest aspect este subliniat de un detaliu important. Cu un an şi jumătate înainte de alegeri, femeile reprezentau două treimi, adică disproporţionat de mult, din totalul românilor care nu erau hotărâţi pentru care lider sau partid să voteze. Odată cu apropierea scrutinului, opiniile lor politice s-au cristalizat, iar rata participării lor la vot a fost extrem de apropiată de cea a bărbaţilor. În acelaşi interval de un an şi jumătate, opţiunea de vot pentru Petre Roman a înregistrat o evoluţie fulminantă: 3% din români îl doreau preşedinte în primăvara lui 1995; de cinci ori mai mulţi l-au votat în toamna lui 1996. Pe baza datelor disponibile nu se poate dovedi că cele două aspecte sunt legate cauzal, dar acest lucru este foarte probabil. Pentru femeile care se regăseau în a doua naraţiune din cele menţionate mai sus, Petre Roman a reprezentat o satisfăcătoare opţiune de mijloc între un candidat erodat de o economie neperformantă (Ion Iliescu) şi un promotor al schimbării dintr-un strat social nefamiliar (Emil Constantinescu).

3. Cum au votat femeile din România? 2000-2004: respingerea extremismului Încă din 1996 putem întrezări un aspect important pentru deceniul care urmează: partidele naţionaliste sau paseist-comuniste (PSM, PRM, PUNR, Partidul Socialist al lui Tudor Mohora) obţin scoruri mult mai mici în rândul

femeilor decât în rândul votanţilor de sex masculin. Nu era vorba de un accident. Următoarele două momente electorale au avut în prim-plan sau în fundal un personaj politic cu un discurs radical, populist, revoluţionar, şi anume Corneliu Vadim Tudor. El a obţinut trei milioane de voturi (2000), apoi peste un milion de voturi (2004).

Scorurile sale, în rândul bărbaţilor, au fost remarcabile; votantele s-au orientat însă către alţi politicieni, acest lucru reducându-i în mod semnificativ performanţa electorală, după cum vei vedea mai jos.

La alegerile din 2000, susţinerea pentru Ion Iliescu şi PSD a fost egală şi la cote înalte, indiferent de sexul votantului. Diferenţa semnificativă între bărbaţi şi femei apare când studiem orientarea faţă de candidaţii de pe locurile doi, trei şi patru.

Reamintesc că aceştia au fost în ordine Corneliu Vadim Tudor, Theodor Stolojan şi Mugur Isărescu. În rândul femeilor, cei doi candidaţi ai opoziţiei democratice aveau, însumat, un scor mai mare decât Vadim (30% faţă de 23%). În rândul bărbaţilor, situaţia era inversă. Putem exprima situaţia într-un mod foarte plastic: dacă în 2000 ar fi contat doar voturile bărbaţilor, Corneliu Vadim Tudor ar fi încheiat primul tur la 4 (patru) procente în urma lui Ion Iliescu. În 2004 nu a existat o diferenţă semnificativă între modul în care bărbaţii şi respectiv femeile optau pentru Alianţa DA şi candidatul său la prezidenţiale. Din nou însă, datorită electoratului feminin, scorul lui Vadim Tudor a suferit, iar cel al PSD/Năstase a beneficiat.

De ce a avut liderul PRM probleme în a obţine votul femeilor?

Susţinerea acestui electorat pentru conservatorism despre care vorbeau Almond şi Verba are şi alte conotaţii decât cele religioase. În Europa vestică a anilor '50-'60, partidele de dreapta erau promotoarele unui stil de viaţă bazat pe stabilitate, calm, linişte socială, tradiţie şi ordine. A te opune în mod făţiş acestor valori duce, în mod imediat, la o penalizare de către votanţii de sex feminin întrucât se pune în pericol familia, o instituţie fundamentală pentru majoritatea femeilor. Conform mesajelor lui Corneliu Vadim Tudor însuşi, alegerea sa drept preşedinte prefigura un viitor sângeros şi anarhic, adică exact

ZO OM

n Opţiunea de vot a femeilor diferă semnificativ de cea a bărbaţilor atunci când aceştia din urmă par să aleagă extremismul

climatul în care marea majoritate a femeilor din România nu vroiau să îşi crească copiii, să îşi dezvolte o carieră sau să îşi trăiască viaţa alături de soţ.

4. Cum au votat femeile din România? 2005-2014: apatie şi conformism După alegerea lui Traian Băsescu ca preşedinte şi până la momentul actual, atitudinea femeilor faţă de politică urmează coordonatele descrise în titlul acestui subcapitol.

Prezenţa la vot a femeilor scade drastic, fiind la cote mult inferioare celei a bărbaţilor. La cele mai recente alegeri parlamentare s-a putut observa o diferenţă colosală între participarea la vot a bărbaţilor cu vârsta peste 60 de ani (62%) şi cea a femeilor de aceeaşi etate (38%). Un alt mod, poate mai spectaculos, de a exprima aceeaşi realitate: din 37 de categorii sociodemografice măsurate de exit-poll-ul CCSB, categoria cu prezenţa cea mai scăzută a fost cea a femeilor cu vârsta sub treizeci de ani, din care mai puţin un sfert au venit la vot. S-a vorbit şi s-a scris foarte mult în ultimii ani despre absenteism, dar dimensiunea de gen nu a fost niciodată luată în calcul.

De ce afectează în mod inegal cele 35 SINTEZA # 5, iunie 2014

două sexe? Ce lipseşte din politica românească sau, dimpotrivă, ce este necesar să dispară pentru ca interesul femeilor faţă de politică să fie mai mare? Primul competitor politic care va da răspunsul la aceste întrebări va avea de câştigat mai mult decât s-ar crede.

Au dispărut şi diferenţele semnificative între intenţia de vot a bărbaţilor şi cea a femeilor. În perioada 2007-2012, niciun partid sau competitor electoral nu era afectat de un „gender gap” sau, dimpotrivă, de o susţinere peste medie din partea femeilor. Această omogenizare se datorează şi dispariţiei din prim-plan a partidelor extremiste. Ultima dată când intenţia de vot a femeilor era în mod vizibil diferită de a bărbaţilor a fost, de altfel, şi ultimul moment de glorie al acestor grupări, şi anume apariţia meteorică a lui Gigi Becali.

Ca în deceniile anterioare, femeile au întors spatele acestui tip de opţiune electorală, analiza sondajelor arătând că femeile au optat pentru alţi vectori politici sau pentru niciunul. Faptul că PPDD reprezintă o excepţie de la regulă, fiind votat atât de femei cât şi de bărbaţi în egală măsură, reprezintă o excepţie interesantă de la regulă care ţine probabil de tonalitatea economică

mai degrabă decât justiţiară a mesajelor acestei forţe politice.

5. Mulţumiri şi creditări Acest articol a fost posibil şi pentru că Fundaţia Soros a făcut publice bazele de date ale Barometrului Opiniei Publice din perioada 19952007. Am folosit de asemenea exit pollurile CCSB de la alegerile din 2007, 2008, 2009 şi 2012.

Recomand celor interesaţi de subiect articolul lui Ronald Inglehart şi Pippa Norris, „The Developmental Theory of the Gender Gap: Women’s and Men’s Voting Behavior in Global Perspective”, International Political Science Review, numărul din octombrie 2000 – este o introducere argumentată a subiectului şi a fost o sursă utilă de documentare pentru subcapitolul 1 al acestui text. n

Barbu Mateescu a absolvit cursurile Facultăţii de Sociologie din cadrul University of Pennsylvania în anul 2005. După reîntoarcerea în ţară a fost activ în domeniul consultanţei politice. Poţi găsi articolele sale despre alegerile europarlamentare şi prezidenţiale pe site-ul www. sociollogica.blogspot.ro.

ZO OM

„Zăhărelul” şi „nuiaua” O incursiune în lumea practicilor electorale ilegale Mircea Comșa

C

u ocazia fiecărei campanii electorale, media prezintă multiple cazuri de încălcări ale legislaţiei electorale: pungi cu cadouri (alimente, îmbrăcăminte și încălţăminte) distribuite alegătorilor, mitinguri și serbări la care se oferă gratis o masă tuturor participanţilor și exemplele pot continua. În pofida faptului că media prezintă astfel de cazuri, că oamenii discută pe această temă, informaţiile concrete, dovezile, fie ele și indirecte, sunt foarte rare.

De asemenea, nu se știe care este întinderea acestui fenomen la nivel naţional, cine sunt actorii implicaţi cu precădere, dacă amploarea fenomenului variază în timp și/sau funcţie de alegeri. Textul de faţă vine tocmai în întâmpinarea acestei nevoi de cunoaștere și informare.

Datele de cercetare pe această temă sunt reduse și limitate la alegerile din ultimii ani, motiv pentru care răspunsurile noastre vor viza doar o mică parte dintre întrebările enumerate anterior.

Manipularea preferinţelor de vot. Scurt excurs teoretic.

Literatura de specialitate identifică trei mari tipuri de practici electorale ilegale: manipularea legislaţiei privitoare la alegeri (schimbarea componenţei colegiilor, creșterea sau scăderea pragului electoral, modificări ale criteriilor de eligibilitate, etc.), manipularea preferinţelor de vot (influenţarea alegătorilor și candidaţilor pe diferite canale) și manipularea actului de vot (administrarea alegerilor: numărul, locaţia și mărimea secţiilor de vot, 36 SINTEZA # 5, iunie 2014

numărarea și validarea voturilor).

Fiecare dintre acestea pot influenţa decisiv rezultatul alegerilor și implicit modul în care este condusă o democraţie. Din cele trei tipuri ne oprim aici asupra manipulării preferinţelor de vot. Și în cadrul acestui tip pot fi identificate o serie de sub-tipuri: probleme legate de acoperirea mediatică (echilibrată sau nu, părtinitoarea sau nu), ilegalităţi cu privire la utilizarea resurselor de campanie, cumpărarea votului, intimidarea alegătorilor și sau obstrucţionarea acestora, respectiv intimidarea candidaţilor și sau obstrucţionarea acestora. Dintre aceste subtipuri ne vom limita la analiza fenomenelor de cumpărare a votului și de intimidare a alegătorilor.

Acestea două reprezintă strategii de obţinere a voturilor utilizate în diferite grade în toate democraţiile de azi sau de oricând. Desigur, în lumea de azi, ele sunt prezente semnificativ mai mult în democraţiile incipiente din zona Africii, Asiei, Americii de Sud sau Europei de Est. Studiile pe aceste teme cu aplicare la Europa de Vest sau SUA sunt relativ reduse. În acest articol încercăm să estimăm incidenţa fenomenelor de cumpărare a votului („zăhărelul”) și de intimidare a alegătorilor („nuiaua”) în cazul alegerilor din ultimii ani din România.

Estimările de acest tip pot fi făcute în cel puţin două moduri: prin întrebări directe adresate alegătorilor și luarea de bun a ceea ce aceștia declară, respectiv prin utilizarea unor tehnici experimentale speciale. Aici le vom folosi pe amândouă. Vom prezenta și compara declaraţiile oamenilor cu estimările rezultate în urma utilizării

unor tehnici experimentale speciale.

Demersul este în principal descriptiv, accentul fiind pus pe prezentarea și compararea estimărilor. Pentru a înţelege contextul teoretic și necesitatea utilizării unor tehnici experimentale speciale de estimare a incidenţei comportamentelor electorale ilegale, vom discuta pe scurt și despre conceptul de dezirabilitate socială.

Ce spun oamenii?

Cu câţiva ani în urmă, în cadrul seriei de cercetări Studii Electorale Românești (SER), iniţiată de Fundaţia Soros, am urmărit estimarea incidenţei fenomenului de cumpărare a votuluicu ocazia alegerilor din 2009. În cadrul unei anchete de tip panel pe tema alegerilor prezidenţiale din 2009 am introdus câteva întrebări care urmăreau să măsoare declaraţiile alegătorilor cu privire la experienţa personală a „cadourilor electorale”.

Dat fiind caracterul ilegal al acestui tip de activităţi, eram conștienţi de faptul că estimările obţinute pe această cale sunt semnificativ mai mici comparativ cu incidenţa reală a practicilor respective. Conform așteptărilor, foarte puţini dintre alegători au declarat că au fost implicaţi în practici electorale ilegale (1-5%). Astfel, 1-3% dintre alegători au recunoscut că au primit băuturi sau alimente, 2-3% unelte și obiecte de uz casnic, 1% obiecte mai valoroase, iar 1% bani.Pe de altă parte, oferirea / primirea de obiecte promoţionale, situată în zona interpretabilă din punct de vedere legal și social, a fost recunoscută de o pondere semnificativ mai mare a alegătorilor (16-30%). Firesc, datorită

ZO OM

30

30 În timpul campaniilor electorale, candidaţii şi partidele politice oferă oamenilor diferite cadouri pentru a se face mai cunoscuţi. Dumneavoastră sau cineva din gospodăria dumneavoastră aţi primit?

Sursa: SER 2009, val 3

20 16

10

2

1

1

3

2

1

1

5 2

3

3

3 1

0 sume de bani

obiecte mai valoroase

Nu știu / Nu răspund

importanţei mizei, prezenţa mitei electorale directe tinde să fie ceva mai mare în cazul alegerilor prezidenţiale.

Dezirabilitatea socială Întrebările din anchete diferă între ele pe o serie de dimensiuni, printre care tema abordată, formulare, numărul și tipul răspunsurilor posibile. Fiecare dintre alegerile pe aceste dimensiuni (dacă întrebarea oferă sau nu variante de răspuns, tipul și numărul de variante de răspuns oferite, existenţa sau nu a unei variante „de mijloc”, etc.) influenţează în grade diferite distribuţia răspunsurilor obţinute. Întrebările dintr-un chestionar diferă însă și prin nivelul de sensibilitate al temei abordate.

Altfel spus, prin cât de mult are respondentul de „câștigat”, respectiv de „pierdut” dacă oferă un anumit răspuns. „Pierderea” se poate măsura prin costuri relativ la imaginea socială a respondentului, la imaginea de sine acestuia sau chiar la pedepse legale pe care le poate primi (pierderea 37 SINTEZA # 5, iunie 2014

unelte şi obiecte de uz casnic

Alegerile Prezidenţiale 2009

unor drepturi, amenzi, încarcerare).

Un raţionament imaginar, dar foarte plauzibil, poate lua următoarea formă: „Dacă recunosc faptul că nu sunt de acord să am ca șef o femeie, chiar dacă are pregătirea necesară mă aștept să fiu privit negativ de ceilalţi (sau cel puţin de o mare parte dintre femei).

Dacă recunosc faptul că nu am votat la ultimele alegeri prezidenţiale, mă aștept ca oamenii (o mare parte a acestora) să considere că nu sunt un bun cetăţean, că nu mă interesează cum va arăta viaţa noastră în viitor, etc. Dacă declar că nu am furat niciodată (că nu am luat ceva care nu-mi aparţinea), asta nu înseamnă și că lucrurile chiar stau așa”. Pe scurt, comparativ cu situaţia reală, mai puţini oameni declară că sunt sau gândesc într-un anumit fel, că au făcut sau că vor face anumite lucruri, dacă aceste atitudini și comportamente sunt privite ca ceva rău, urât, de nedorit de către majoritatea celorlalţi din societate (sau de către cei din grupurile de apartenenţă, respectiv din cele de referinţă). Reciproc,

produse alimentare şi...

obiecte promoţionale

Alegerile din 2008 / PE 2009

comparativ cu situaţia reală, mai mulţi dintre noi vom declara că gândim sau suntem într-un anumit fel, am făcut sau vom face anumite lucruri dacă acestea sunt privite ca ceva frumos, bun, de dorit (votăm, donăm bani sau timp, etc.). În știinţele sociale, acest fenomen poartă numele de dezirabilitate socială. În funcţie de societatea, comunitatea, perioada sau grupurile de referinţă, dezirabilitatea socială influenţează recunoașterea (respectiv asumarea) sau nu (în faţa propriei persoane, a familiei, prietenilor sau în cadrul unei discuţii cu operatorul de anchetă) a unei serii largi de atitudini și comportamente. În termeni de specialitate, spunem că unele atitudini și comportamente sunt indezirabile social, în timp ce altele sunt dezirabile.

Studiile arată că atitudinile și comportamentele indezirabile sunt sub-raportate de către respondenţi (respectiv sub-estimate de către cercetători), iar cele dezirabile sunt supra-raportate (supraestimate) în cadrul anchetelor 

ZO OM

Incidenţa fenomenului de cumpărare a votului în cadrul alegerilor din România: declaraţii versus “realitate”

40

DEC EST

DEC EST

Incidenţa fenomenului de intimidare cu scopul obţinerii votului în cadrul alegerilor din România: declaraţii versus „realitate”

DEC EST

40

35

35

30

30

25

25

22,4

20 15 10 5 0 -5

3,1

Locale 2012

17,6

2,4

1,4

Parlamentare 2012

(dar și în viaţa de zi cu zi). Mai mult, cu cât nivelul de (in)dezirabilitate asociat este mai mare, cu atât diferenţa dintre incidenţa reală în populaţie a atitudinii sau comportamentului respectiv este mai diferită (mai mare sau mai mică) decât estimarea obţinută prin însumarea declaraţiilor respondenţilor la întrebarea din chestionar. În colectarea și analiza datelor de sondaj, pentru a reduce erorile de estimare datorate fenomenului de dezirabilitate socială, au fost imaginate și puse în practică o serie de strategii și tehnici. Cele mai simple se referă la asigurările cu privire la anonimatul și confidenţialitatea răspunsurilor. Aceste asigurări sunt realizate de fiecare dată la începutul aplicării chestionarului, iar uneori sunt reluate și pe parcursul completării acestuia. Alte tehnici consacrate sunt: răspunsul în plic închis sau prin apăsarea unei taste, fără ca operatorul să vadă tasta aleasă, indicarea indirectă a răspunsului (respondentul indică doar un cod asociat variantei de răspuns, nu și conţinutul acesteia), întrebări indirecte, formulări care urmăresc contra-distorsionarea fenomenului studiat (mai mult de jumătate dintre români nu au votat...), ponderarea răspunsurilor cu ajutorul scalelor de dezirabilitate 38 SINTEZA # 5, iunie 2014

18,0

DEC EST

DEC EST

28,6

20 15 10 5 0 -5

PE 2014

DEC EST

12,6

9,6 0,8

0,6

Locale 2012

socială. Tehnicile mai puţin intruzive includ: tehnica răspunsul aleator, tehnica listei sau a numărării itemilor, tehnica încrucișării. Pentru a estima incidenţa celor două tipuri de practici electorale ilegale, am folosit două dintre aceste tehnici, tehnica listei și tehnica încrucișării. Pentru descrierea acestor tehnici și aplicaţii ale acestora, cititorii interesaţi pot accesa literatura de specialitate. În continuare vom prezenta și comenta estimările incidenţei practicilor electorale ilegale, relativ la diferite tipuri de alegeri (locale și parlamentare 2012, europarlamentare 2014).

„Zăhărelul” şi „nuiaua”.

Dincolo de declaraţii. În context electoral, fenomenul dezirabilităţii sociale a fost discutat cel mai adesea cu privire la prezenţa la vot. De obicei, mai mulţi oameni declară că au votat comparativ cu datele oficiale. Estimările supraraportării pentru alegerile din România sunt în jurul valorii de 10%, restul erorii fiind cauzat de gradul mai scăzut de reprezentativitate al eșantioanelor politice care includ mai multe persoane interesate de politică și, prin urmare, mai mulţi votanţi comparativ cu populaţia generală.

Studiile de până acum au acordat mai puţină atenţie activităţilor

Parlamentare 2012

0,1 PE 2014

electorale, care urmăresc manipularea opţiunilor de vot, precum cumpărarea votului sau intimidarea alegătorilor.

Prin cumpărarea votului înţelegem oferirea de bani, cadouri sau favoruri cu intenţia de a-l determina pe un alegător să voteze cu un anumit partid sau candidat. Prin intimidare avem în vedere ameninţările la adresa unui alegător, cu scopul de a-l determina să voteze cu un anumit partid sau candidat. Desigur, cadoul sau ameninţarea pot fi adresate direct persoanei sau, indirect, prin intermediul unei persoane apropiate (soţ/soţie, copil, tată/mamă, etc.).

Estimările prezentate aici includ atât respondenţii cât și familiile acestora, chiar dacă răspunsurile au fost colectate doar de la primii. În cadrul studiului SER (Studii Electorale Românești, grant UEFISCDI), Vot 2012 și Vot PE 2014 (realizate de IRES) am urmărit să obţinem estimări ale fenomenelor de cumpărare a votului și intimidare a alegătorilor. Ne-a interesat să estimăm și să comparăm ponderea celor care recunosc că, în luarea deciziei de vot, au fost influenţaţi de presiuni de tipul celor menţionate anterior și cu ponderea „reală” a acestor fenomene, la nivelul alegerilor locale și parlamentare din 2012, respectiv al alegerilor pentru Parlamentul

ZO OM

Incidenţa fenomenului de cumpărare a votului în cadrul alegerilor locale din 2012: declaraţii versus „realitate”

40

DEC EST

DEC EST

DEC EST

DEC EST

Iaşi Timişoara

Datele reprezintă procente; linia asociată unei valori indică precizia estimării (în ce interval se situează estimarea respectivă în populaţie, cu o probabilitate de 95%). Dacă două linii se suprapun ca interval de variaţie, atunci estimările corespunzătoare nu diferă semnificativ statistic una de cealaltă. DEC = declaraţii (răspunsuri la întrebarea directă), EST = estimare pe baza unor tehnici speciale (tehnica listei pentru 2012; tehnica încrucişării pentru 2014).

Sursa datelor: SER 2012 pentru alegerile din 2012, IRES pentru alegerile PE2014

mult mai mulţi dintre ei au făcut acest lucru: 22% în cazul alegerilor locale, respectiv 18% în cazul alegerilor parlamentare sau europarlamentare.

Cum toate aceste estimări nu includ valoarea zero, putem spune cu o probabilitate de 95% că ele sunt mai mari de zero. Însă, dat fiind faptul că cea mai mare parte a liniilor asociate estimărilor în cazul celor trei tipuri de alegeri se suprapun, nu putem spune că fenomenul de cumpărare a votului este mai răspândit în cazul unui anumit tip de alegeri. Prin urmare, indiferent de tipul alegerilor, fenomenul de cumpărare a votului afectează aproximativ 20% dintre familiile din România. Cu privire la aceste estimări, trebuie adăugate două precizări. În primul rând, faptul că un alegător a primit ceva nu înseamnă automat și că s-a prezentat la vot sau că a votat cu partidul / candidatul de la care a primit cadoul. Și nici că acesta a fost singurul motiv pentru care un alegător a votat cu acel partid / candidat. Foarte probabil, o parte dintre cei care au primit bani sau bunuri ar fi votat oricum cu acel partid / candidat (cadourile sunt utilizate de către partide și pentru a susţine nucleul propriilor partizani, nu doar pentru a atrage nehotărâţii). Prin urmare, e foarte posibil ca rezultatul alegerilor să nu fie influenţat chiar atât

de mult de practicile de cumpărare a votului. A doua precizare vizează interpretarea conceptului de cadou.

Dacă în cazul oferirii de bani, bunuri de consum și favoruri, legea electorală stipulează extrem de clar că acestea reprezintă comportamente ilegale, în schimb oferirea cadourilor ce iau forma materialelor de promovare (pungi, pixuri etc. cu sigla partidului) nu este interzisă. Eventuala includere de către respondenţi a acestora din urmă în categoria de „mită” are drept efect obţinerea unei estimări a incidenţei fenomenului de cumpărare a votului mai mare decât cea reală.

Pe de altă parte, întrebarea directă a inclus aceeași listă (bani, cadouri, favoruri), iar ponderea celor care au recunoscut că au primit așa ceva a fost foarte mică. Prin urmare, dacă oamenii s-ar fi gândit la materiale de promovare, incidenţa ar fi trebuit să fie mai mare ori nu aceasta a fost situaţia observată.

Relativ la alegerile locale din 2012, am măsurat incidenţa comportamentului de cumpărare a votului și la nivelul a cinci municipii reședinţă de judeţ. Ca medie, estimările converg spre cele de la nivel naţional. Remarcăm însă existenţa unor diferenţe destul de mari între localităţile considerate. 

35 25

20,7

20 15 10 0 -5

33,7

31,9

30

5

DEC EST

15,3

11,9 3,4

2,6

1,2

Bucureşti Cluj-Napoca Craiova

European din 2014. În cazul alegerilor din 2012, am folosit metoda listei, iar în cazul alegerilor pentru PE 2014, metoda încrucișării. Eșantioanele pe baza cărora am calculat toate aceste estimări sunt reprezentative la nivel naţional, iar datele au fost culese prin tehnicile CAPI (înainte și după alegerile parlamentare din 2012), respectiv CATI (înainte cu două zile de alegerile pentru PE 2014). Date fiind diferenţele relativ la tehnica de culegere a datelor și tehnica de estimare, rezultatele nu sunt pe deplin comparabile între anii electorali. Ele oferă însă o tendinţă, și, după cum vom vedea, o imagine consonantă, ceea ce justifică alăturarea lor.

Graficele prezintă comparativ estimările obţinute cu privire la fenomenul de cumpărare a votului: ce declară (recunosc) oamenii versus „realitatea” estimată prin utilizarea tehnicilor speciale menţionate anterior.

Incidenţa fenomenului de cumpărare a votului în cadrul alegerilor din România: declaraţii versus „realitate” Datele prezentate indică faptul că foarte puţini alegători (1-3%) recunosc că au primit bani, cadouri sau favoruri în schimbul votului, deși semnificativ 39 SINTEZA # 5, iunie 2014

1,5

1,4

ZO OM

Astfel, se pot distinge două grupuri de municipii, unul cu incidenţă relativ mai ridicată a cumpărării votului (Iași, Timișoara) și unul cu incidenţă mai redusă (București, Cluj-Napoca, Craiova). Dacă diferenţele sunt reale, întrebarea e de unde provin acestea?

Cu puţine excepţii (alegerile pentru primar din Cluj-Napoca și Craiova, alegerile pentru Consiliul Local din Cluj-Napoca), în toate celelalte competiţii a existat un câștigător detașat (USL). Distribuţia populaţiei în funcţie de diferite caracteristici socio-demografice (gen, vârstă, educaţie, status socio-economic) este similară între localităţi. Prin urmare, nici caracteristicile socio-demografice ale alegătorilor și nici cât de strânsă a fost competiţia electorală nu pot explica diferenţele observate relativ la incidenţa comportamentului de cumpărare a votului. Pentru a răspunde (nu speculativ) la această întrebare, e nevoie de evidenţe suplimentare (date referitoare la aceleași localităţi, dar cu ocazia altor alegeri, respectiv date la nivelul altor localităţi). În ceea ce privește acordarea votului ca urmare a intimidării lucrurile stau aproape la fel. Și de această dată, incidenţa declarată a unor situaţii de acest tip este semnificativ mai redusă (sub 1%) comparativ cu incidenţa „reală” (1029%). Semnificativ este însă faptul că acest tip de strategie electorală (obţinerea de voturi prin ameninţarea alegătorilor) este sensibil mai prezentă în cazul alegerilor locale.

Astfel, 29% dintre alegători au votat la locale ca urmare a presiunilor, dar doar 10-12% au făcut același lucru în cazul parlamentarelor sau euro-parlamentarelor. Desigur, dat fiind faptul că cele trei linii verticale se suprapun pe o mică porţiune, nu putem garanta cu obișnuita probabilitate de 95% că plusul de intimidare estimat în cazul alegerilor locale se regăsește și în populaţie.

Diferenţa este însă semnificativă statistic pentru pragul de 90% (altfel spus, dacă am relua cercetarea, în 9 din 10 situaţii am observa o diferenţă în același sens).

Deși diferenţele nu sunt semnificative statistic, compararea celor două strategii electorale în cadrul acelorași alegeri relevă o tendinţă interesantă: în cazul alegerilor locale, intimidarea pare să reprezintă o sursă ceva mai utilizată comparativ cu mita electorală, în timp 40 SINTEZA # 5, iunie 2014

ce, în cazul celorlalte tipuri de alegeri mita tinde să fie relativ mai prezentă.

Gânduri de final Atunci când sunt întrebaţi direct, foarte puţini alegători recunosc faptul că opţiunilor lor de vot au fost influenţate de strategii electorale ilegale, de tipul mitei electorale sau al intimidării. Astfel, doar aproximativ 1-3% (funcţie de tipul alegerilor și strategie) dintre alegători recunosc că opţiunea lor de vot a fost influenţată prin aceste căi. Însă, folosirea unor tehnici experimentale speciale relevă faptul că aceste fenomene sunt semnificativ mai prezente în

29% dintre alegători au votat la locale ca urmare a presiunilor, dar doar 10-12% au făcut același lucru în cazul parlamentarelor sau euro-parlamentarelor.

campaniile electorale din România anului 2012 și 2014 (10-30% funcţie de tipul alegerilor și strategie).

Intimidarea alegătorilor cu scopul obţinerii voturilor este mai prezentă în cazul alegerilor locale, aproape unul din trei alegători declarând că au fost influenţaţi, ei sau familia lor, pe această cale. Strategia cumpărării voturilor este prezentă aproximativ în aceeași măsură, indiferent de tipul alegerilor, locale, parlamentare, europarlamentare. Cum cele din urmă sunt în general percepute a fi mai puţin importante, prezenţa mitei electorale face să ne întrebăm dacă nu cumva vorbim deja de o cultură a acesteia, care trece peste mizele obișnuite și este practicată implicit, aproape involuntar. Incidenţa fenomenului de cumpărare a votului pare să varieze destul de mult în funcţie de localitate dar, datorită numărului redus de cazuri, nu putem explica această constatare.

Estimările prezentate în acest text sunt doar de tip transversal. Nu știm care era situaţia cu ani în urmă și nici ce va urma. Continuarea dezvoltării economice și a integrării politice

europene, asociată cu creșterea nivelului de trai și de educaţie, va face probabil tot mai dificilă și mai puţin rentabilă pentru partide monitorizarea și influenţarea pe aceste căi a electoratului. Prin urmare, e destul de probabil ca utilizarea acestui tip de practici electorale să scadă în intensitate.

Cel mai adesea, discursul elitei cu privire la monitorizarea și influenţarea votului prin mită și ameninţare este considerat a fi ceva rău pentru democraţie și alegătorii-subiect ai unor astfel de practici electorale. Ca urmare a proliferării acestor practici, mecanismul de control și schimbare a oamenilor politici asociat alegerilor este pervertit, cetăţenii ajungând să fie controlaţi de către partide și să nu-și mai poată exercita liber alegerile politice. Tranzacţionarea voturilor oferă un avantaj major celor bogaţi, permiţându-le acestora să concentreze, pe lângă puterea economică, și puterea politică. O imagine completă nu poate ignora însă perspectiva celor săraci și mai puţin educaţi, cei care se presupune că sunt principalele victime ale unui astfel de sistem. Aceștia descriu deseori astfel de practici electorale în termeni diferiţi de ai elitei, pozitivi adesea. Unii dintre ei pot vedea în cumpărarea votului un mijloc prin care alegătorii pot recupera o parte din banii furaţi de politicieni, pot stabili în timp o relaţie de încredere cu politicienii și brokerii acestora, pentru a ajunge în final să valorizeze astfel de relaţii interpersonale. Din această perspectivă, favorurile și cadourile electorale pot fi văzute de către alegători ca un semn al încrederii, al unor schimburi viitoare profitabile, al unor canale eficiente de influenţă la care aceștia pot apela în caz de nevoie (la nivelul imaginii populare, dacă ai o problemă apelezi la o cunoștiinţă și nu la instituţii), de unde și nevoia de reciprocitate manifestată prin acordarea votului.

Astfel devine votul un fel de paraîndărăt. Dacă tot n-ai candidat care să îţi placă, măcar să îţi aducă ceva. n Mircea Comşa este doctor în sociologie şi conferenţiar la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, UBB Cluj

ZO OM

Votul ca o pradă “La începuturi, întreaga lume era America.”

(John Locke, filosof britanic) Alin Fumurescu

Ş

tirea 1: Jackson, Kentucky, e „judeţul” (county) cel mai sărac din întreaga Americă.

Jim Feltner trăieşte într-o rulotă, fără televizor, din două ajutoare de boală şi 105 dolari în bonuri de alimente (food stamps).

Practic, trăieşte exclusiv din banii primiţi de la guvern, dar ar vota până şi un… francez sau pakistanez în locul lui Obama. Şi nu e singurul. Într-o regiune în care 41% din populaţie trăieşte oficial sub limita sărăciei, peste 60% au votat cu Mitt Romney la ultimele alegeri – adică taman cu acela care, la un dineu pentru strângere de fonduri, a vorbit dispreţuitor despre cei 49% care trăiesc de pe spinarea ajutoarelor guvernmentale. Cum se explică asta ?

Prin trei motive : (1) economic – 4.000 de locuri în minerit au fost închise din cauza dezvoltării industriei de exploatare a … gazelor de şist, iar Obama, «ecologistul», e perceput ca direct responsabil pentru asta; (2) religios/simbolic – zona e locuită preponderent de aşa-numiţii creştini evanghelici, pentru care avorturile, casatorile gay, şi încercările de a reglementa dreptul la port-armă sunt principalele rele responsabile de toate problemele, de la şomaj la uragane sau tornade, fără nici o metaforă ; (3) motivul despre care nu vrea să vorbească nimeni, dar care îşi iţeşte capul îndărătul multor critici ale preşedintelui democrat : rasismul într-o zonă covârşitor albă (97%), un preşedinte negru (mulatru, între noi fie vorba), al cărui prenume mai e şi Hussein, pare o abominaţie. Ştirea 2 : Un studiu recent realizat de o echipă de cercetători de la 41 SINTEZA # 5, iunie 2014

Dartmouth College (Ivy League) în perioada 1998 – 2010, demonstrează, fără putinţă de tăgadă, că femeile care intră în politică au şanse mult mai mari de a fi alese dacă au trăsături mai degrabă feminine decât masculine. Uitaţi programele, discursurile de campanie, afinităţile ideologice, performanţa în dezbaterile televizate, sau mai ştiu eu ce. Potrivit cercetătorilor de la Dartmouth, decizia de a vota pentru o candidată sau alta se ia în … 380 de milisecunde(!) din clipa în care chipurile celor două apar unul lângă celălalt. Aici nu e vorba de misoginism. Aparenţa bărbaţilor contează şi ea când vine vorba de alegeri. E lucru bine ştiut că, după dezbaterea televizată (prima din istoria lumii!) dintre John F. Kennedy şi Richard Nixon, Nixon a câştigat simpatia ascultătorilor de radio (numeroşi la vremea aceea), dar le-a pierdut catastrofal în faţa unei audienţe care creştea exponenţial – privitorii de televiziune. După cum susţinea un documentar faimos al BBC, Abraham Lincoln n-ar fi avut nicio şansă să ajungă preşedinte în epoca televiziunii. Simplu spus, era prea urât.

Ce relevanţă au aceste ştiri când vine vorba despre cum, sau pe ce criterii, votează românii? Păi au, pentru că românii, ca americanii, sunt şi ei oameni. Oameni sunt şi polonezii, şi chinezii. Şi francezii, şi japonezii. Motivele care îi determină să voteze într-un fel sau altul sunt aceleaşi – (1) economice, (2) simbolice, (3) ideologice, şi (4) emoţionale. Ceea ce diferă de la o cultură la alta, de la o ţară la alta, şi de la o regiune la altă sunt proporţiile şi ierarhiile – cu

precizarea că (4) poate să acopere oricare (sau chiar toate) dintre primele trei. Aici nici măcar nu e vorba despre politică, ci despre firea umană – orice decizie raţională e colorată, mai mult sau mai puţin emoţional. Vorbă lui Blaise Pascal: «Inima are propria-i raţiune, pe care raţiunea nu o poate înţelege». Dar se poate strădui. „Mă întorc iar în sat,/ acolo am lăsat/Ceru’-albastru şi copilăria mea” (Mihai Constantinescu - pentru cine îşi mai aminteşte interpretul şi cântecul) Pare simplu. Dar cuvântul-cheie aici e «pare». Nu e câtuşi de puţin simplu să stabileşti aşa-numitul profil psihologic al unui anume bazin electoral, şi de aceea mulţi consultanţi străini, altminteri pricepuţi, dau rateuri când vine vorbă să-şi folosească priceperea în România. Nu pentru că românii ar fi speciali, ci pentru că e greu să «simţi» particularităţile unui popor, oricărui popor, fără o perioadă lungă de imersare, fără prejudecăţi, într-o cultură diferită. Nicio măsurătoare sociologică nu poate înlocui percepţia subiectivă, pentru că acurateţea acestora depinde de felul în care întrebările sunt formulate, iar formularea acestora depinde, la rândul ei, de înţelegerea sociologului.

Pe de o parte, dacă întrebi un votant «aduc banii fericirea?», răspunsul cel mai probabil (în cazul în care omul nu e disperat de-a dreptul) va fi «nu», pentru că, la scara numerelor mari, nu ne place să fim percepuţi că materialişti. Dacă, însă, îl întrebi «cât de mulţumit eşti cu banii pe care îi câştigi?», rezultatul va fi diferit. Pe de altă parte, 

ZO OM

dacă anchetatorului i se pare că unele probleme trebuie să fie importante (căsătoriile gay, să zicem, dacă eşti Remus Cernea), chestionarul va oferi, din nou, rezultate deformate. «Luaţi un cerc, mângâiaţi-l, va deveni vicios», spunea Eugen Ionesco.

Mai mult, dimensiunile bazinului electoral pot schimba radical datele problemei. La scara numerelor mari, locurile comune şi aşa-numitele prejudecăţi funcţionează destul de bine. Nemţii sunt, într-adevăr, mai disciplinaţi şi mai corecţi decât, să zicem, italienii, după cum ardelenii sunt mai harnici şi mai metodici decât oltenii. Problema intervine în clipa în care intri în detalii şi bazine demografice. Iar de intrat, trebuie să intri, pentru că de votat se votează pe baza circumscripţiilor electorale.

Or, o circumscripţie de la ţară, bunăoară, nu va vota niciodată la fel ca una de la oraş. Odată plecat «la oraş», te poţi întoarce la răstimpuri în satul în care cerul e întotdeauna albastru şi copilăria veşnic lipsită de griji, dar de votat nu vei mai vota niciodată la fel. Nu vă faceţi iluzii.

Chiar dacă motivaţiile rămân aceleaşi - economice, simbolice şi ideologice -, ierarhiile, proporţiile şi coloraturile emoţionale vor diferi întotdeauna de la sat la oraş. «Ţăranul» va vota pentru tradiţie (simbolic), dar şi pentru o pungă de făină sau o găleată (economic), pentru că e prieten cu primarul (simbolic), sau pentru că are nevoie de semnătura acestuia la păşunat (economic). La ţară, ideologia rămâne o vorbă goală. Pentru «orăşean», motivaţiile simbolice pot fi Roşia Montana sau exploatarea gazelor de şist, cele economice, deschiderea unui parc industrial sau construirea unei autostrăzi. În plus, aici consideraţiile ideologice încep să capete consistenţă: piaţa liberă, impozitul progresiv, statul de drept, corupţia, încep să capete o consistenţă mai mică sau mai mare, în funcţie de bazinul electoral.

Pentru că nici electoratul de la oraş nu e uniform. Ba dimpotrivă. Votanţii din Câmpia Turzii nu sunt la fel cu votanţii din Cluj. La Cluj, votanţii din Mănăştur sunt diferiţi faţă de cei din Grigorescu, după cum la Bucureşti cei din Corbeanca şi Snagov sunt diferiţi faţă de cei din Pantelimon sau Ferentari. Şi tot aşa, la o scară din ce în ce mai mică, cartier cu cartier, bloc cu 42 SINTEZA # 5, iunie 2014

bloc, casă cu casă. La propriu.

Desenarea graniţelor circumscripţiilor electorale devine prin urmare o miză în sine. În aceste condiţii, expresia „te fac din pix” nu mai este niciun fel de metaforă. Aşa se câştigă alegerile – desenând circumscripţiile electorale. Cine-mparte parte-şi face. Americanii au şi un nume pentru asta – gerrymandering. În 1812, senatorul Elbridge Gerry a desenat circumscripţia electorală din Massachussets în forma unei salamandre (salamander), pentru a asigura victoria partidului său (Democrat-Republican). Totul e să îţi identifici «nucleul dur» de simpatizanţi. Care vor fi primii sacrificaţi în campaniile electorale.

Uite secretul lui Polichinelle : Nucleul dur de simpatizanţi (sau antipatizanti, tot ăia e) nu interesează pe nimeni. Ei nu mai trebuie şi nu mai pot fi influenţaţi, aşa că în campaniile electorale sunt ignoraţi de către toţi politicienii. Ceea ce contează sunt indecişii, alegătorii care încă îşi mai pot schimba opţiunile. Aceştia sunt publicul-ţintă, după chipul şi asemănarea lor sunt croite mesajele de campanie. Şi-atunci problema se reduce din nou la stabilirea unui profil psihlogic cât mai exact al alegătorului indecis dintr-un anumit bazin electoral. Nu poţi manipula, dacă nu ştii ce manipulezi. Vorbă lui Platon, în Republică, nu poţi face rău intenţionat decât dacă ştii foarte clar ce e binele.

Altminteri faci răul din întâmplare, sau rişti chiar să faci binele ! N-a zis nimeni că e uşor să fii cinic. Pentru asta trebuie să înţelegi mai întâi emoţiile.

« Teoria sine praxis, est cum rota sine axis » (proverb latin) Sarcina celor investiţi cu responsabilitatea stabilirii strategiilor electorale e, prin urmare, un paradox : e ca şi cum ai cere unui computer să-ţi scrie poezii pline de sensibilitate.

Teoria ca teoria, practică ne omoară. În teorie, poţi decripta ingredientele care fac din «Oda în metru antic» a lui Eminescu o poezie genial. În teorie, poţi diseca un om, îi poţi analiza organele, alcătuirea biochimică, s.a.m.d.. În practică, însă, oricât de bun critic literar ai fi, asta nu te va ajuta să scrii precum Eminescu. Şi toate cunoştinţele de anatomie, biochimie,

biofizică sau fiziologie, nu te vor ajuta când vine vorba să înţelegi sufletul omului. Nu e, aşadar, de mirare, că mulţi specialişti îşi frâng gâtul, încercând să sară pârleazul dintre teorie şi practică. În România, ecuaţia acestui an electoral e complicată şi de caracterul diferit al alegerilor.

Alegerile europarlamentare şi cele prezidenţiale sunt, teoretic, diferite atât că circumscripţii electorale, cât şi ca scop, prin raportare la alegerile prezidenţiale. Cu toate acestea, în practică, majoritatea lumii le tratează pe primele că (a) o «trambulină» său (b) o «avanpremieră» pentru următoarele. (a) Trambulină - Nu întâmplător doi politicieni care nu candidează la europarlamentare, ţin capul de afiş, la propriu şi la figurat, în PSD şi PMP – Victor Ponta şi Elena Udrea. Din acest punct de vedere, un candidat precum Mihai Răzvan Ungureanu, are un avantaj : candidează şi la europarlamentare, dar Agenda europeană, care s-ar cuveni să fie în centrul campaniei pentru Parlamentul European, fie a lipsit cu desăvârşire, fie a fost filtrată prin prisma preocupărilor naţionale. PSD, bunăoară, a mizat în primul rând pe valorile simbolice («mândria de a fi român»), mai degrabă conservatoare (popor, religie, familie) urmate de cele economice (mărirea salariilor, a pensiilor, etc.). Ideologia contează mai puţin. La PNL, ierarhiile sunt diferite. Pentru că linia anti-Basescu e deja ocupată de PSD, accentul cade pe redefinirea partidului că unul de dreapta (ideologie), sprijinind investitorii prin taxa unică, reduceri de impozite (economie), cu rezultate concrete în PE («campionii europeni»).

Cu PMP ne întoarcem din nou la simbolism, însă cu alte valori în plin plan: anticorupţia şi statul de drept sunt arme de luptă împotriva sărăciei (economie), iar partidul e unul care se prezintă cu poiticieni «altfel», relaxaţi (blugii ca ideologie). S.a.m.d. (b) Avanpremiera alegerilor prezidenţiale – Din acest punct de vedere, pentru PSD miza e mult mai mică – nu trebuie decât să confirme ceea ce ştie tot satul, i.e., că este partidul care domina scena politică.

Un scor de peste 45%, chiar şi în condiţiile unei slabe prezente la vot, va servi ca pârghie psihologică în minţile

ZO OM

multor nehotărâţi. Americanii numesc tendinţa oamenilor de a vota ceea ce percep drept «calul câştigător», «bandwagoning»: cu cât mai mulţi oameni fac o anumită alegere, cu atât mai mulţi îi vor urma. Pe româneşte, i-am putea spunea efectul de turmă sau, după preferinţe, Caritas. La dreapta, lucrurile sunt mai complicate din cauza fragmentarii. Scorul de la europarlamentare e văzut aici ca legitimator pentru impunerea unui candidat unic la prezidenţiale. Aici avanpremieră contează. Dar…

«Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg» (proverb românesc) Aceste rânduri erau scrise înaintea alegerilor. Dacă aş lucra în domeniul consultantei politice, ar trebui să mă abţin de la orice predicţii care se pot deveni greşite la ora la care veţi citi aceste rânduri. Cum însă nu sunt decât un biet profesor de filosofie politică, n-am, în acest domeniu, nicio reputaţie de apărat. Îngăduiţi-mi, aşadar, să mă fac de ruşine avansând nişte ipoteze. Nu cred, în ciuda sondajelor, că prezenţa la votul de duminică va rămâne sub 25%. Dezinteresul şi lipsa de încredere în clasa politica sunt de netăgăduit, dar o parte din electorat percepe, ca şi politicienii, că adevărata miza a europarlamentarelor sunt prezidenţialele. Acea parte va merge la vot – şi nu va vota cu PSD. După cum politicenii nu sunt interesaţi în nucleul electoral dur, nici alegătorii nu sunt interesaţi în partidele care câştigă cu siguranţă. Prin urmare, PSD nu va obţine cele 45% pe care se bazează acum, înaintea alegerilor (eventual după redistribuiri, dar nici atunci nu-i sigur). PNL nu va beneficia nici el de această uşoară înclinare spre dreapta a nehotărâţilor, pentru simplul motiv că pică între două luntri: nici cu PSD, în USL, nici încă lider al opoziţiei «de dreapta». Aparatul de partid şi organizarea în teritoriu nu sunt suficient de puternice pentru a compensa statutul «nici-nici». Altfel spus, sub 20%.

Ceva mai la dreapta spectrului, dacă PDL reuşeşte să-şi păstreze poziţia dominantă faţă de PMP, sau dacă, dimpotrivă, noul partid reuşeşte să-şi detroneze partidul-mama, e relevant doar în măsura în care Forţa Civică nu reuşeşte să strângă cele 5% necesare propulsării lui MRU în PE. 43 SINTEZA # 5, iunie 2014

Când a refuzat să se alăture PMP, fostul premier s-a bazat pe faptul că nou înfiinţatul partid nu va avea timp să treacă prin toate formalităţile necesare înregistrării la Tribunal, şi astfel va fi nevoit să se replieze sub «pălăria» FC. N-a fost să fie. Ultima lui şansă acum e să demonstreze că partidul sau poate, de unul singur, strânge 5% din voturi. Dacă poate, MRU are şanse bune să devină candidatul unic al dreptei, cu sau fără susţinerea PNL în primul tur de scrutin. Dacă nu, e foarte probabil că Elena Udrea să-şi revendice această poziţie. Şi să piardă.

Iarna nu-i că vara, şi nici alegerile europarlamentare la fel cu cele prezidenţiale. La primele, interesul şi prezenţa la vor sunt scăzute.

Aparatul de partid şi organizarea în teritoriu sunt factori majori. În cazul alegerilor prezidenţiale, interesul creşte exponenţial, prin urmare infrastructura contează mai puţin, la fel şi componenta circumscripţiilor electorale. Românilor le plac jocurile

simbolice cu miză mare : ori la bal, ori la spital. Oricât de dezastruos va pierde dreapta alegerile de duminică, mai are încă şanse reale de a le câştiga pe cele prezidenţiale. N-ar fi pentru prima oară în istoria postdecembristă.

Amintiţi-vă de câte ori PSD a avut majoritatea parlamentară, dar a pierdut prezidenţialele.

Vorba ceea : Berzei chioare îi face Dumnezeu cuib. Cu o condiţie : să ştie cum să-şi joace inteligent cărţile. Va fi fiind poporul român mioritic, dar mioriţa asta mai poate şi muşca. La răstimpuri. n Alin Fumurescu predă filosofie politică la Indiana UniversityBloomington. A absolvit Medicina şi, ulterior, Filosofia, a condus sau/şi colaborat la mai multe publicaţii – NU, Ziua, Tribuna, Steaua, Ziarul de Cluj, Clujeanul, Evenimentul Zilei, Business Magazin, Money Express, Cotidianul, Dilema Veche, a scris piese de teatru (una jucată la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, alta la Teatrul Naţional din Cluj).

ZO OM

Un preşedinte pentru neliniştea noastră.

Percepţii despre toamna politică Mihaela Orban

Alegerile europar­la­mentare au deschis anul electoral 2014 în România, a cărui miză este reprezentată de rezultatul alegerilor prezidenţiale din toamnă.

Scrutinul care urmează este încărcat cu multiple semnificaţii, întrucât în acest an se împlinesc 25 de ani de la Revoluţia din 1989, dar în acelaşi timp în România asistăm la un faliment al sistemului politic, dublat de un faliment al încrederii în instituţii. Europarlamentarele au fost urmate de o reconfigurare a alianţelor din Parlamentul României şi, de aici încolo, zarurile spre prezidenţiale au fost aruncate.

Un studiu de percepţie realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES arată că, la mai puţin de cinci luni de la alegerile prezidenţiale, mai puţin de o treime dintre români ştiu cu cine vor vota, restul nu au o opţiune de vot pentru că nu cunosc candidatul.

Românii au însă opţiuni ferme atunci când îşi „configurează” favoritul. Ei cred că în cazul celui care aspiră la funcţia supremă în stat este mai important programul (53%), decât personalitatea candidatului. Unul din cinci români apreciază că ambele aspecte sunt importante.

Totuşi, personalitatea primează în detrimentul partidului. Peste jumătate dintre cei intervievaţi spun că personalitatea este mai importantă decât partidul, 28% cred că este important partidul şi doar 14% dintre participanţii la studiu cred că sunt importante ambele aspecte.

2%

1% 6% 14% 23% 27%

53%

67%

În acest moment ştiţi cu cine o să votaţi la alegerile prezidenţiale din toamnă?

23%

Ce credeţi că este mai important în cazul alegerilor prezidenţiale, personalitatea care candidează sau programul său?

56% 28%

Ce este mai important, personalitatea sau partidul?*

Da, ştiu sigur

Personalitatea

Personalitatea

Nu, încă nu se cunosc candidaţii

Programul

Partidul

Nu merg la vot

Ambele în egală măsură

Ambele în egală măsură

Nu ştiu

Nu ştiu

* Întrebare filtrată. Baza de calcul: 50% respondenţi care declară că sunt interesaţi care sunt partidele din care fac parte candidaţii la Preşedinţie.

44 SINTEZA # 5, iunie 2014

ZO OM

n Mizele cu semnificaţie pot fi mai eficiente decât mobilizarea intermediată de liderii locali

În opinia a 56% dintre respondenţi, profesia candidatului la prezidenţiale contează, în timp ce pentru restul aceasta nu este importantă.

Forţa echipei este din ce în ce mai importantă, fapt dovedit şi de răspunsurile pe care participanţii la studiul IRES le dau atunci când sunt rugaţi să evalueze importanţa echipei.

Pentru jumătate dintre ei echipa pe care candidatul o aduce la conducere este mai importantă decât candidatul, doar 21% spun că important este candidatul în sine.

Semnificativ însă este răspunsul pe care îl dau românii atunci când pun în balanţă stabilitatea versus schimbarea cu privire la prezidenţialele din această toamnă. În timp ce 39% dintre respondenţi optează pentru stabilitate, 57% dintre cei chestionaţi cred că România are mai multă nevoie de schimbare. n 1%

2%

21%

3%

50%

54%

57% 39%

46% 27%

Pentru dumneavoastră contează profesia pe care o are sau a avut-o un candidat la alegerile prezidenţiale?

Ce credeţi că este mai important, candidatul la prezidenţiale sau echipa pe care o aduce la conducere?

Credeţi că România are nevoie mai mult de stabilitate sau de schimbare?

Da, contează

Candidatul

De stabilitate

Nu contează

Echipa

De schimbare

Ambele în egală măsură

Nu ştiu

Nu ştiu

Nu răspund

45 SINTEZA # 5, iunie 2014

ZO OM

Un posibil cadru metodologic pentru analiza alegerilor prezidenţiale din România Ionel Niţu

Î

n contextul volatilităţii scenei politice interne și al evoluţiilor greu previzibile în spaţiul de interes naţional, a te angaja la un demers predictiv pare nu doar riscant și frivol, ci și pasibil de acuze legate de intenţii ascunse.

Voi aduce câteva elemente de metodologie analitică în sprijinul intenţiei de a realiza scenarii cu privire la alegerile prezidenţiale din acest an, pentru că acest subiect pare să fie cel mai important eveniment al României anului 2014 și nu numai. Pentru a spori gradul de obiectivitate, am apelat atât la teoria scenariilor, cât și la metoda matricei ponderate.

Așa cum am prezentat în cartea Ars Analytica (Editura RAO, București, 2013), paternitatea metodei scenariilor îi este atribuită lui Herman Kahn (Thinking About the Unthinkable, New York, Horizon Press, 1965), care a încercat, în anii ‘50, la RAND Corporation, să conceptualizeze un instrument care să faciliteze descrierea viitorului. Contribuţiile ulterioare (Gaston Berger, Anthony J. Wiener, Fundaţia Hudson, Institutul Stanford sau SEMA Group Metra Consulting) au fundamentat teoretic metoda scenariilor.

Principalele etape parcurse în procesul de construire a unui scenariu sunt: definirea scopului şi a termenului temporal de referinţă; identificarea actorilor implicaţi în procesul decizional; estimarea tendinţelor în domenii importante; identificarea variabilelor necontrolabile şi impredictibile 46 SINTEZA # 5, iunie 2014

(sursele de incertitudine); schiţarea unui set iniţial de scenarii; evaluarea scenariilor iniţiale din perspectiva consistenţei şi plauzibilităţii; dezvoltarea de modele cantitative care pot ajuta la cuantificarea consecinţelor diferitelor scenarii; definitivarea scenariilor.

Evident, spaţiul alocat articolului nu permite abordarea tuturor aspectelor unei analize bazate pe teoria scenariilor, așa că mă voi limita la câteva chestiuni esenţiale.

Contextul politico-social Datorită multiplelor consecinţe, 2014 este probabil cel mai important an de după 1989. Analiza contextului politic evidenţiază câteva idei, care vor jalona dezbaterile publice: absenţa viziunilor/proiectelor politice și chiar a elitelor (problemă la nivel european, nu numai în România); absenţa unui mare proiect după cel legat de integrarea în NATO (2004) și UE (2007); volatilitatea scenei politice.

Ca în cazul alegerilor europarlamentare, dezbaterile pe marginea scrutinului prezidenţial par să fie lipsite de substanţă, de conţinut.

Dincolo de absenţa componentelor care-i vizează direct pe cetăţeni, niciun proiect politic major nu a fost enunţat până în prezent, ceea ce va face și mai dificilă mobilizarea electoratului.

Ca elemente particulare, activismul civic și rolul reţelelor sociale par să fie în creștere, iar arestările și începerea urmării penale împotriva unor politicieni pot reprezenta arme ce vor fi utilizate excesiv în acest an.

La clasicii formatori de opinie

(analiști și lideri politici cu apariţii frecvente la televiziuni), aș adăuga rolul în creștere al bloggerilor și al opiniilor exprimate în spaţiul virtual.

Mass media este, în proporţie covârșitoare, partinică, accentuând polarizarea socială și făcând dificilă misiunea analiștilor de a diferenţia între realitatea faptică și realitatea construită.

Ca strategii de comunicare publică, predomină mesajele în registru negativ, cele mai dominante fiind antiBăsescu și anti-PSD. Deloc de neglijat, poziţia cancelariilor occidentale (mai ales în momente-cheie) și mai ales poziţia formatorilor de opinie vor modela semnificativ preferinţele electoratului român. În vecinătatea României au loc evoluţii cu finalitate greu previzibilă, care vor avea implicaţii asupra politici interne. În afara europarlamentarelor, alegeri mai au loc în Belgia, Franţa, Grecia, Irlanda, Lituania, Marea Britanie, Slovacia, Suedia ș.a.

Contextul euroalegerilor a încălzit dezbaterea politică din România, iar evoluţiile din estul Ucrainei și referendumurile din Scoţia, Veneţia și Catalonia vor fi prilej de exacerbare a atitudinilor naţionaliste și a tentaţiilor separatiste. Evoluţiile par atât de complexe, încât practic, la această oră, totul pare posibil. Iar singura regulă a (pre)campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale este: fără reguli!

Cum putem pune puţină ordine în acest haos? Alegând cu grijă indicatorii analizei și parcurgând metodologic o analiză bazată pe teoria scenariilor.

ZO OM

Etape 1. Definirea scopului analizei şi a termenului temporal de referinţă Scop: indentificarea scenariilor probabile.

Termenul temporal: 7 luni (mai-noiembrie), împărţit în patru etape: 1. mai-iunie 2. iulie-octombrie 3. campania electorală și primul tur 4. perioada dintre cele două tururi de scrutin.

Acest document ar trebui actualizat la începutul fiecăreia din cele patru etape.

2. Identificarea actorilor implicaţi în procesul decizional Partidele principale identificate sunt: PNL, PDL, PMP, FC, NR, PNTCD, PSD, UNPR, PC, UDMR, PRM, PPDD și posibili candidaţi: Crin Antonescu, Klaus Iohannis, Cătălin Predoiu, Elena Udrea, Mihai Răzvan Ungureanu, Călin Popescu Tăriceanu, Sorin Oprescu, Victor Ponta, Mircea Geoană, Cristian George Maior.

3. Estimarea tendinţelor în domenii importante În scrierea de scenarii, din punct de vedere analitic, cel mai important exerciţiu se dovedește a fi selectarea indicatorilor și, implicit, a variabilelor care pot modifica parametrii prognozei. Vă propun următorii indicatori: preferinţele electoratului, politic, economie, social, instituţii, legislaţie, media, agenda (publică), (preferinţa lui) Băsescu, (intenţia lui) Ponta, (forţa unui) tandem, extern.

3.1. Preferinţele electoratului Nu voi insista aici, pentru că nu am avut acces decât la sondajele făcute publice, iar relevante vor fi cele din preajma campaniei.

3.2. Politic (valabil la data de 15 mai) • Dreapta este fragmentată și are deja mulţi candidaţi anunţaţi. Stânga e mult mai centralizată (în jurul PSD / Alianţei guvernamentale), însă nu are candidat anunţat. Sunt posibile mai multe forme de tandem, toate în jurul lui Victor Ponta (ca președinte sau ca premier). Probabil PSD nu va accepta un tandem în afara alianţei guvernamentale, de aceea un tandem al lui Victor Ponta cu Cristian George Maior sau Daniel Constantin par mai previzibile.

• Probabil și alte partide vor 47 SINTEZA # 5, iunie 2014

avea candidat (pentru vizibilitatea formaţiunilor politice), votul acordat acestora putând deveni relevant în turul 2.

• În ambele părţi ale eșichierului politic este posibilă și apariţia unui candidat (sau tandem) surpriză, măsură la care actanţii politici importanţi vor apela dacă evoluţiile tind să le fie defavorabile.

Este posibil ca o eventuală surpriză să provină dinspre dreapta politică, eventual prin anunţarea unui candidat perceput ca fiind de stânga (a se vedea declaraţiile voit misterioase ale lui Traian Băsescu cu prilejul vizitei în Israel). Similar, strategiei Victor Ponta – Călin Popescu Tăriceanu (cu roluri interșanjabile), ne putem aștepta la un tandem care acum poate părea de neimaginat, gen Klaus Iohannis (președinte) - Cristian George Maior (premier), sau la unul mai plauzibil: Klaus Iohannis (președinte) - Vasile Blaga (premier).

De ce nu? La urma urmei, anul acesta orice e posibil.

3.3. Economie Economia a atins un nivel foarte bun, fără precedent în istoria postdecembristă. Anul acesta probabil că vor fi adoptate mai multe măsuri de stânga, care vor stimula prezenţa la vot a bazinului electoral al PSD. Potrivit INS, creșterea economică a fost peste prognoze, în contextul în care avansul în trimestrul 4 din 2013 s-a cifrat la 5,2%, iar România a încheiat anul trecut cu o creștere de 3,5% (cel mai mare ritm de creștere din UE). Probabil PIB-ul va reveni, în cursul acestui an, la nivelul din 2008, însă creșterea economică nu va fi resimţită direct de populaţie până la alegerile prezidenţiale.

Concluzie: vor fi favorizaţi candidaţii de stânga, dar și acei candidaţi care vor dovedi că înţeleg mecanismele economice, care au experienţă în domeniu și/sau care pot expune o viziune macroeconomică.

3.4. Social Societatea este dezbinată, cu accente puternice de polarizare.

Participarea la vot ar putea fi, ca în ultimii ani, scăzută (circa 50%).

Interesul pentru politică și încrederea, în general, pentru politicieni sunt în scădere (deși procuparea pentru politică se poate activa conjunctural, pe perioada alegerilor).

Măsurile anunţate/adoptate de

alianţa guvernamentală vor avea un profund caracter social, fiind contorizate electoral în dreptul stângii.

Concluzie: vor fi favorizaţi candidaţii oficiali sau neoficiali ai stângii.

3.5. Instituţii Aici mă refer la instituţiile de forţă (din domeniul securităţii naţionale, justiţiei și ordinii publice), mai ales că cele din urmă vor fi implicate, ca de obicei, “în organizarea în bune condiţii a alegerilor”.

Obiectivul de luptă anticorupţie a devenit o veritabilă ideologie, o armă politică – alături de tema independenţei justiţiei – asumată/ confiscată în planul comunicării de Traian Băsescu.

Indicatorul „instituţii” va devenit mai relevant în măsura în care vor reapărea conflicte/declaraţii legate de independenţa justiţiei și/sau ne vom confrunta cu mișcări extremiste.

Oricum ar fi, e greu de crezut că instituţiile vor sta „cu mâinile în sân”, mai ales dacă vreunul dintre candidaţi va fi perceput ca fiind generator de posibile riscuri din prisma intereselor naţionale.

Concluzii: - vor fi favorizaţi acei candidaţi cu profil moral, experienţă în administraţia publică, care sprijină temele legate de lupta anticorupţie și care vin cu o viziune legată de modernizarea administraţiei; - vor fi probabil avantajaţi acei candidaţi care se pot baza nu atât pe o atitudine favorabilă (e totuși o schimbare de regim, ce va fi urmată de multiple alte schimbări în plan legislativ/instituţional), cât pe o atitudine neutră (non-ostilă) din partea instituţiilor de forţă.

3.6. Legislaţie (sistem politic și electoral) Întrucât marile proiecte (modificarea Constituţiei, regionalizarea) par să fi fost amânate sau chiar abandonate, nu se întrevăd schimbări majore care să aibă efecte în planul luptei politice.

Concluzie: în mod evident, orice modificare legislativă cu implicaţii asupra alegerilor va fi realizată în beneficiul Alianţei aflate la guvernare (alegerile legislative parţiale au consemnat victoria stângii în 7 din cele 8 colegii).

3.7. Media (inclusiv new media) În competiţie, sunt favorizaţi acei

ZO OM

majore.

3.9. (preferinţele lui) Băsescu Evident președintele va dori un candidat care să-i semene și cu care, eventual, să facă tandem în perspectiva anului 2016 (Traian Băsescu nu a ascuns dorinţa de a fi premier).

Atitudinea sa va fi extrem de importantă pentru lupta dintre turul 1 și turul 2 la prezidenţiale. Dacă nu va reuși să impună un candidat în turul 2, atunci va alege după principiul „răului mai mic”.

De asemenea, este important și dacă va decide să intre în tandem cu un candidat la prezidenţiale, candidaţii compatibili cu el fiind fie un tehnocrat (Mugur Isărescu, Raed Arafat), fie unul din liderii dreptei (Klaus Iohannis, Mihai Răzvan Ungureanu, Emil Boc, Elena Udrea).

3.10. (decizia lui) Ponta/PSD Acest indicator este legat fundamental de decizia lui Victor Ponta de a candida sau nu. Evident, însă, premierul va lua o decizie după ce va analiza toate scenariile posibile. În cazul în care nu va candida, va prefera acel candidat cu care să poată forma un tandem (exploatând nu similaritatea, cum se anunţă tandemurile de dreapta, ci complementaritatea) și cu care să poată coabita “în liniște”.

Ultimele semnale politice indică intenţia lui Victor Ponta de a candida, o potenţială problemă fiind

candidaţi cu vizibilitate mediatică și atitudine neutră sau favorabilă din partea presei și formatorilor de opinie. Sunt deja clare unele politici redacţionale în favoarea unui partid sau candidat. De altfel, în România cu greu putem identifica un canal media independent, fără conexiuni sau simpatii politice.

Dacă timpii de antenă sunt alocaţi și măsuraţi de CNA pe perioada campaniei electorale, problema candidaţilor este legată de accesul și atitudinea segmentelor media (mai ales televiziuni) până la momentul campaniei propriu-zise.

Concluzie: marile partide au acces la mass media, pe care le vor folosi intens în multiplicarea mesajelor pozitive și atacarea adversarilor.

Stânga pare, din nou, avantajată.

Deloc de neglijat rolul new/social media, mulţi candidaţi demarând deja campanii pe site-uri specializate, bloguri, facebook și twitter.

Concluzie: judecând după modul de utilizare a new media, dreapta pare să aibă campanii mult mai coerente și active.

3.8. Agenda (modul de raportare la agenda publică, agenda guvernării, agendele principalilor actori politici, agenda internaţională).

Concluzie: și dreapta și stânga au mesaje clare legate de aceste subiecte, însă Opoziţia este clar favorizată putând aborda critic dificultăţile Puterii în gestionarea subiectelor

Tabelul nr. 1

succesoratul la conducerea Guvernului și a PSD. 3.11. (forţa unui) tandem Forţa unui tandem provine din potenţarea reciprocă, din complementaritate (nu din similaritate).

3.12. Extern Fără a absolutiza, dar și fără a minimaliza rolul atitudinilor exprimate fie pe filiere politice (de exemplu, în cadrul intereselor de coagulare a familiilor europene), fie pe cele statale sau private, cancelariile occidentale (îndeosebi Bruxelles, Berlin, Londra și Paris), alături de Washington, vor fi modelatoare ale percepţiilor legate de actorii politici din România.

Suplimentar, atitudinea ţărilor vecine va juca un rol important.

De consemnat - ca având un rol în setarea preferinţelor pentru un anumit candidat - faptul că principalele cancelarii occidentale ţin mult la predictibilitate și la garanţii că nu vor fi operate schimbări majore, nu se va genera instabilitate, nu vor fi schimbate radical priorităţile de politică externă.

Concluzie: dintre candidaţii posibili, cei care au fost implicaţi în instrumentarea ultimei suspendări a președintelui par să fie defavorizaţi, date fiind luările de poziţie nepotrivite adoptate în acea perioadă. Candidaţii cu profil non-jucător, cu atitudine predictibilă, serioși, care își respectă angajamentele și care nu anunţă

MI

RA

VP

SO

MG

CGM

CA

KI

CPT

MRU

CP

CS

Preferinţele electoratului

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

Politic

11

10

12

9

8

2

7

6

3

5

4

-

Economie

12

2

11

9

4

6

5

8

10

7

3

Social

11

12

10

9

5

3

7

8

6

4

2

-

Instituţii

10

9

7

3

5

12

2

6

4

11

8

-

Legislaţie

3

2

12

11

10

4

9

8

5

7

6

-

Media

9

8

12

11

10

7

5

4

6

3

2

-

Agenda

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

Băsescu

6

5

2

4

3

12

9

11

7

10

8

-

Ponta

7

6

12

11

10

8

2

3

9

5

4

-

Tandem

11

12

8

9

7

6

5

4

10

3

2

-

Extern

12

7

5

4

11

10

3

9

8

6

2

-

Medie ponderată MI = Mugur Isărescu, RA = Raed Arafat, VP = Victor Ponta, SO = Sorin Oprescu, MG = Mircea Geoană, CGM = Cristian George Maior, CA = Crin Antonescu, KI = Klaus Iohannis, CPT = Călin Popescu Tăriceanu, MRU = Mihai Răzvan Ungureanu, CP = Cătălin Predoiu

48 SINTEZA # 5, iunie 2014

ZO OM

schimbări majore în strategia externă a ţării vor fi preferaţi.

4. Corelarea indicatorilor pe fiecare candidat Am utilizat matricea ponderată, ca metodă de ierarhizare a ponderii indicatorilor de mai sus.

Am considerat că, spre exemplu, Victor Ponta are cel mai mare indicator politic (12) pentru că este liderul celui mai important partid.

Mugur Isărescu sau Raed Arafat nu ar candida dacă nu ar avea sprijinul unui partid important sau al unei alianţe politice.

La indicatorul economie, Mugur Isărescu și Victor Ponta par cei mai bine plasaţi, în timp ce Raed Arafat și Cătălin Predoiu par cei mai defavorizaţi. În acordarea de punctaje, am ţinut cont de toţi cei 11 indicatori definiţi la capitolul 3, precum și de tendinţele politice. Nu am acordat punctaj indicatorului „agenda”, din cauza dificultăţii de a evalua prestaţia/opinia candidaţilor faţă de subiectele adiacente agendei.

Rezultă tabelul nr. 1.

Acum ar trebui să acordăm ponderi indicatorilor de pe prima coloană, în funcţie de importanţa pe care le-o atribuim în influenţarea scrutinului prezidenţial. Am putea face, cu titlu de exerciţiu, o ierarhizare după ordinea în care sunt trecute, respectiv 12 (factor de multiplicare) pentru preferinţele

Tabelul nr. 2

electoratului, 11 - pentru politic ș.a.m.d. până la 1 – extern.

Dvs. puteţi încerca altă grilă, de exemplu acordând o pondere mai mare indicatorului “media”. De asemenea, puteţi inversa rolurile (și ponderea) indicatorilor “Băsescu” și “Ponta” (personal cred că Traian Băsescu are mai multe pârghii de a influenţa alegerile decât Victor Ponta).

De asemenea, cum am spus mai sus, puteţi adăuga alţi indicatori pe care îi consideraţi relevanţi pentru influenţarea scrutinului prezidenţial (spre exemplu resursele financiare, charisma etc.). Înmulţim acest factor de multiplicare cu punctajul acordat în dreptul fiecărui candidat/indicator și obţinem datele din tabelul nr. 2.

Cea mai mare medie ponderată o are Victor Ponta, care – în concordanţă cu sondajele – ocupă primul loc în posibilele scenarii. Este urmat de Mugur Isărescu (nume invocat chiar de premier ca posibil candidat), deși guvernatorul BNR pare compatibil cu o funcţie de premier. Urmează Sorin Oprescu și Raed Arafat. Așadar primele poziţii sunt ocupate de posibili candidaţi asumaţi/invocaţi de stânga politică.

Din partea dreptei, prima poziţie îi aparţine lui Klaus Iohannis, urmat de Călin Popescu Tăriceanu. Însă dacă se va dovedi că “tandemul” va fi regula în campanie pentru prezidenţiale (și, implicit,

dacă îi acordăm o pondere mai mare; de exemplu dacă schimbăm locul său cu indicatorul “instituţii”), iar poziţia cancelariilor externe va fi mai importantă (am schimbat indicatorul “extern” cu „economia”, presupunând că economia poate evolua previzibil, însă o poziţie fermă dinspre Washington sau Bruxelles sunt foarte importante) rezultă un tabel nr. 3.

Noua configuraţie, ne arată posibila inutilitate a unui candidat din afara PSD (Victor Ponta având al doilea rezultat), acesta având posibilitatea de a face tandem fie cu un lider al dreptei (Călin Popescu Tăriceanu), fie cu Mugur Isărescu (care are cel mai mare punctaj).

De asemenea, din tabel rezultă de ce că Iohannis ar avea mai multe şanse decât Crin Antonescu, iar Cătălin Predoiu nu poate fi un candidat cu șanse.

Un candidat surpriză – măsurat cu titlu de exerciţiu doar la indicatorii preferinţele electoratului, extern, tandem, agenda – se poziţionează la mijlocul clasamentului. Nu știu cine ar putea fi (sau dacă va exista un astfel de candidat), dar el ar trebui să obţină scoruri foarte bune la cei 4 indicatori menţionaţi anterior pentru a avea șanse reale.

Desigur, în viaţa de zi cu zi nu ne aflăm în faţa unei evoluţii liniare. Și nici nu putem măsura forţa unui tandem, vehiculat de altfel, precum cel dintre Mugur Isărescu și Traian

MI

RA

VP

SO

MG

CGM

CA

KI

CPT

MRU

CP

CS

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

11. Politic

121

110

132

99

88

22

77

66

33

55

40

-

10. Economie

120

20

110

90

40

60

50

80

100

70

30

-

9. Social

99

108

90

81

45

27

63

72

54

36

18

-

8. Instituţii

80

72

56

24

40

96

16

48

32

88

64

-

7. Legislaţie

21

14

84

77

70

28

63

56

35

49

42

-

6. Media

54

48

72

66

60

42

30

24

36

18

12

-

5. Agenda

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

4. Băsescu

24

20

8

16

12

48

36

44

27

40

32

-

3. Ponta

21

18

36

33

30

24

6

9

27

15

12

-

2. Tandem

22

24

16

18

14

12

10

8

20

6

4

-

1. Extern

12

7

5

4

11

10

3

9

8

6

2

-

574

441

609

508

410

369

354

416

372

383

256

-

12. Preferinţele electoratului

Medie ponderată

49 SINTEZA # 5, iunie 2014

ZO OM

Băsescu sau a altuia, care a pare să fi fost dat uitării, între Teodor Meleșcanu (dacă ar reveni la PNL) și Victor Ponta. Cert este că va fi favorizat acel candidat care are mai multe opţiuni de tandem, spre exemplu Sorin Oprescu, pentru că are mai multe opţiuni de negociere politică. În plus, prestaţia candidaţilor va suferi multe nuanţări – dată fiind efervescenţa deosebită atât a evoluţiilor internaţionale/regionale, cât și a celor determinate de acţiunile instituţiilor de forţă -, iar evoluţiile politice sunt pline de neprevăzut.

De aceea analiza bazată pe teoria scenariilor ar trebui actualizată ori de câte ori se modifică un parametru relevant.

5. Identificarea variabilelor necontrolabile şi impredictibile (sursele de incertitudine) Dacă în ceea ce privește indicatorii economici, sociali etc. (analizaţi mai sus) se pot face predicţii, există o serie de indicatori – numiţi, în teoria scenariilor, variabile necontrolabile şi impredictibile (surse de incertitudine) – care pot suferi modificări substanţiale în cele șase luni rămase până la alegeri: 5.1. Volatilitatea alianţelor – probabilitatea ca unele să se rupă, iar altele noi să apară. În România, nicio alianţă electorală nu a rezistat (CDR, DA, USL) pentru că a avut doar scopuri electorale.

Tabelul #3

În numai un an și jumătate, PNL a avut alianţă cu PC, care a stat la baza formării USL, pentru ca apoi PNL și PC să devină inamici făţiși. Până recent, cea mai importantă variabilă pentru scenariile prezidenţiale era legată de continuarea sau ruperea USL. În ultimii 14 ani, PSD a avut alianţe cu PC, UNPR, UDMR, PNL și PDL. UDMR nu a participat în alianţe, dar a guvernat cu toate partidele parlamentare, mai puţin cu PPDD și PMP. Realizarea unor noi alianţe este probabilă în zona dreptei, nefiind exclusă însă și ieșirea din opoziţie a unor partide.

Atât timp cât guvernează și se va ajunge la un acord cu privire la candidatul ce va fi susţinut, stânga pare mai puţin dispusă la mișcări centrifuge, însă Alianţa PSD-UNPRPC (și mai ales înţelegerea cu UDMR) trebuie să treacă testul anduranţei la guvernare, nefiind excluse dezertări (UDMR sau UNPR), pe măsură ce momentul scrutinului se apropie.

5.2. Poziţia lui Băsescu, în calitatea sa de jucător, pentru că e greu să ne imaginăm că va părăsi fotoliul prezidenţial fără să încerce să facă totul pentru a favoriza un candidat (fie preferat, fie după principiul “celui mai mic rău”).

5.3. Decizia lui Ponta de a candida sau nu.

Ponta ar putea candida la prezidenţiale, nu pentru ca asta își

dorește, ci pentru că îl împing seniorii PSD, PC și UNPR; se fac tot felul de scenarii (ex: cu Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu, Cristian George Maior sau chiar Mugur Isărescu premier). Dacă va candida, își va anunţa intenţia după ce va negocia succesoratul său la Guvern (astfel încât coeziunea alianţei PSD-PCUNPR să nu fie afectată) și, respectiv, la conducerea PSD. 6. Schiţarea unui set iniţial de scenarii Nu avem spaţiul necesar, dar pe baza variabilelor de la capitolul anterior, pot fi elaborate scenarii: 6.1. În funcţie de volatilitatea alianţelor 6.2. În funcţie de poziţia lui Băsescu 6.3. În funcţie de variabila Ponta va candida sau nu.

7. Evaluarea scenariilor iniţiale din perspectiva consistenţei şi plauzibilităţii Consistenţa și plauzibilitatea pot fi analizate din perspectiva corelării variabilelor de la punctul 5. și a scenariilor de la punctul 6.

8. Ierarhizarea scenariilor din perspectiva rezultatelor vizate/ posibile Scenariul cu cel mai mare impact politic (câștigarea alegerilor prezidenţiale) este cel care presupune refacerea, într-o formă sau alta, USL.

MI

RA

VP

SO

MG

CGM

CA

KI

CPT

MRU

CP

CS

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

144

11. Politic

121

110

132

99

88

22

77

66

33

55

40

-

10. Extern

120

70

50

40

44

100

30

90

80

60

20

120

9. Social

99

108

90

81

45

27

63

72

54

36

18

-

8. Tandem

88

96

64

72

56

48

40

32

80

24

16

96

7. Legislaţie

21

14

84

77

70

28

63

56

35

49

42

-

6. Media

54

48

72

66

60

42

30

24

36

18

12

-

5. Agenda

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

60

4. Băsescu

24

20

8

16

12

48

36

44

27

40

32

-

3. Ponta

21

18

36

33

30

24

6

9

27

15

12

-

2. Instituţii

20

18

14

6

10

24

4

12

8

22

16

-

1. Economie

12

2

11

9

4

6

5

8

10

7

3

-

580

504

561

499

419

369

354

413

390

326

211

420

12. Preferinţele electoratului

Medie ponderată

MI = Mugur Isărescu, RA = Raed Arafat, VP = Victor Ponta, SO = Sorin Oprescu, MG = Mircea Geoană, CGM = Cristian George Maior, CA = Crin Antonescu, KI = Klaus Iohannis, CPT = Călin Popescu Tăriceanu, MRU = Mihai Răzvan Ungureanu, CP = Cătălin Predoiu

50 SINTEZA # 5, iunie 2014

ZO OM

Așadar, avem ca scenarii: Al doilea, ca impact, este cel care presupune alinierea dreptei în spatele unui singur candidat... ș.a.m.d 9. Ce așteptări avem de la viitorul președinte?

9.1. Ce așteptări are electoratul Aici ar trebui realizată o cercetare socială calitativă relevantă la nivel naţional. Am încercat să realizez un profil al candidatului ideal (pe facebook) și a rezultat că trăsăturile esenţiale ale viitorului președinte trebuie să fie: diplomaţia, echilibrul și predictibilitatea, atitudinea non-conflictuală și înţelepciunea, patriotismul și onestitatea în raport cu cetăţenii, responsabilitatea și implicarea activă în dezvoltarea, modernizarea și securitatea societăţii/ statului.

9.2. Ce succesor vrea actualul președinte?

Chiar dacă nu ne-a descris așteptările sale, Traian Băsescu a făcut câteva nominalizări (nu le reiau). ...

9.3. Ce fel de președinte dorește premierul? (e important pentru a avea prezumţia unei bune coabitări) Din declaraţiile lui Victor Ponta, reiese că își dorește un președinte arbitru, nu jucător, care să se gândească la pace, să facă liniște, să construiască și care să nu mai folosească frica, șantajul.

10. Gradul de suprapunere candidat-așteptări Aici ar trebui să vedem cum se suprapun cele trei tipuri de așteptări pe fiecare candidat. Acest fapt ne-ar permite nu doar să evaluăm corelarea indicatorilor, ci și să schiţăm strategii de comunicare politică particularizate la profilul candidatului și adaptate așteptărilor. Analizele de tip SWOT ar putea fi utile fiecărui candidat, pentru maximizarea punctelor tari și estomparea celor slabe – în raport cu percepţia publică pe care o au.

11. În loc de concluzii • Presupunând că am parcurs toţi pașii procedurali descriși mai sus, la final ar trebui să ierarhizăm scenariile în funcţie de trei criterii: probabilitatea ca ele să se realizeze, impactul lor (asupra obiectivelor politice) și gradul de suprapunere candidat-așteptări.

Puteţi parcurge etapele, puteţi 51 SINTEZA # 5, iunie 2014

schimba candidaţii, indicatorii sau ponderile acordate fiecarui candidat și veţi putea elabora chiar dumneavoastră scenariile.

• Pe scurt, pentru că spaţiul editorial este limitat, este posibil să avem nu un candidat surpriză, ci un tandem surpriză.

• Tot foarte simplist, dacă ducem analiza în zona dezbaterilor ideologice, după 10 ani de mandat al unui președinte al dreptei, se poate afirma că a venit rândul stângii. Până la urmă este logica succesiunii la guvernare. PSD, însă, nu a fost capabil (până acum) să dea decât un singur președinte: Ion Iliescu.

• Cum variantele posibile de tandem le-am abordat, aș vrea să schiţez în final câteva idei: - din 1990 până în prezent, sistemul nu s-a schimbat (deși toate partidele mari s-au aflat la guvernare); acum ar putea fi momentul unei schimbări de paradigmă; - modificarea Constituţiei și trecerea la republică parlamentară ar putea fi un bun prilej pentru dezbateri în jurul ideii de “a doua republică” și clarificării/schimbării raporturilor de putere în statul român (viitorul președinte urmând să aibă rolul central în asigurarea tranziţiei către noua formă de guvernământ); - miza alegerilor prezidenţiale din toamnă este majoră, definind probabil traseul României pentru următorii 10 ani; - candidaţii la prezidenţiale ar trebui obligaţi, prin lege, să se prezinte în faţa alegătorilor cu propunerile lor de echipă (consilierii prezidenţiali, șefii serviciilor de informaţii etc.) și de strategie de securitate, tot așa cum Guvernul, la investire, solicită votul Parlamentului pe programul de guvernare și membrii cabinetului. În felul acesta am putea analiza viziunea candidatului cu privire la principalele sale atribuţii (politică externă, securitate naţională), am cunoaște echipa cu care vrea să gestioneze aceste domenii (nu ne mai așteptăm la surprize) și am evita situaţiile în care statul poate rămâne fără strategie de securitate (sau strategie naţională de apărare a ţării), așa cum e cazul României din 2007 (proiectul din al doilea mandat al lui Băsescu nefiind aprobat în comisiile de specialitate din Legislativ). În felul acesta și deciziile lor vor

fi predictibile și votul nostru ar putea fi, parţial, de-emotizat pentru că ar prevala abordările raţionale (pe idei/ proiecte).

• După cum aţi observat nu am vorbit deloc de competenţa, responsabilitatea și discernământul viitorului candidat la alegerile prezidenţiale.

De ce?

Pentru că am observat că nu contează!

Mult mai importante par aranjamentele politice, charisma, atitudinea conflictuală, accesul la resurse, vizibilitatea mediatică, măsurile populiste și promisiunile.

Dacă ar trebui schimbat ceva în România, atunci ar trebui introduși indicatori de performanţă care să permită, de exemplu, excluderea automată a unui parlamentar care lipsește de la muncă sau care nu a depus nicio iniţiativă legislativă, nu a avut niciun amendament (tot așa cum elevii pot fi exmatriculaţi dacă au absenţe nemotivate și tot așa cum oricare dintre noi, cei care avem un loc de muncă, suntem penalizaţi sau concediaţi dacă nu ne îndeplinim sarcinile profesionale). Și primarii și consilierii (locali, judeţeni) pot fi măsuraţi, în raport cu promisiunile făcute și, respectiv, cu obligaţiile lor profesionale, iar acestea pot fi duse în zona indicatorilor de eficienţă. Deocamdată, la ultimele alegeri locale au candidat primari din arest/închisoare, ceea mi se pare incredibil pentru o ţară europeană.

Cu atât mai mult pot fi măsuraţi membrii guvernului și șeful statului.

La acest moment cel mai probabil scenariu pare să fie cel în care în turul al doilea se vor confrunta Victor Ponta și Klaus Iohannis (așa cum am precizat, de altfel, în articolul “Președintele ales în acest an va guverna, într-un fel sau altul, până în 2024” publicat în 14 aprilie, când începusem să schiţez această metodologie analitică). n

Ionel Niţu este analist de informaţii, antreprenor, director executiv la o firmă de IT şi preşedintele unei asociaţii profesionale. Este profesor asociat la mai multe facultăţi, deţine un doctorat şi este autor sau coautor al mai multor studii şi cărţi din domeniul securităţii naţionale, intelligence şi analizei de informaţii.

52 SINTEZA # 5, iunie 2014

POLITICĂ „România trebuie să priceapă că nu există alternativă!”

Deputatul minorităţii germane, Ovidiu Ganţ, despre politica din România şi UE. Interviu de Ruxandra Hurezean / Foto: Vakarcs Loránd

53 SINTEZA # 5, iunie 2014

POL IT ICĂ

Ruxandra Hurezean: Era 2005, România încă nu devenise membră UE. Un grup de observatori români sunt invitaţi în Parlamentul European. Aţi ajuns acolo, printre primii români care intrau într-o instituţie europeană după comunism. Care a fost prima impresie, cum a arătat întâlnirea Estului cu Europa?

- Aţi fost aproape de ei, aţi putut înţelege mecanismul de funcţionare poate mai bine decât alţi europarlamentari români, care este diferenţa majoră, care este nota aparte ?

- E o cu totul altă lume faţă de cea de la Bucureşti! şi nu o spun pentru că am legături de sânge cu ei, ci pentru că aşa este! Şi am să vă explic de ce. Începând de la modelul de funcţionare, de la aspectele politice până Ovidiu Ganţ: Am avut parte de o primire călduroasă, la condiţiile de lucru şi de dotare. Dar cea mai frapantă să ştiţi. Poate şi pentru că primul mesaj pe care l-am deosebire este cea de comportament. Acolo, mecanismul transmis noi, delegaţia română, a fost unul important, de funcţionare nu se bazează pe o majoritate stabilită pentru că eram români, etnici maghiari şi germani şi le în urma alegerilor care să funcţioneze robotic. Acolo spuneam, cu alte cuvinte: suntem o naţiune deschisă, majorităţile se obţin pe proiecte, pe rapoarte. Ai nevoie tolerantă, multiculturală, europeană. Pentru mine a fost de o majoriate pentru raportul important să fiu acolo. Tatăl meu tău, negociezi pe conţinutul lui este român şi mama nemţoaică, cu fiecare grup sau parlamentar, a fost ca şi cum mi-aş reîntregi dacă e nevoie. Dacă ei sunt de familia. Am avut şi avantajul de a acord cu tine, faci o majoritate, Mă uitam uimit: vorbi germana şi engleza, mi-am dacă nu, nu! Şi raportul îţi este făcut repede prieteni, iar colegii cancelarul german respins, indiferent din ce grup nemţi m-au tratat ca pe unul i-a răspuns fiecăruia, de vii. Dar dacă vreunul ţi-a promis de-al lor. Încă din prima zi m-au că te susţine, atunci nu trădează, fiecare dată, cu o răbdare invitat la o cafea să discutăm, să nu te minte, acela chiar te va ne cunoaştem şi de fier, în totală cunoştinţă susţine şi va vota raportul, nu mi-au propus ceva ieşit din de cauză, fără ca măcar o există să-şi încalce cuvântul! comun: să fiu invitatul lor ca Faptul că trebuie să negociezi singură dată să se întoarcă membru în delegaţia germană. cu toată lumea, de fiecare Aşadar, eram membru în spre consilier să-l întrebe: dată, pe orice, te determină delegaţia română din PPE, dar cu asta cum e?

Nu, ştia să ai un dialog normal, să ai şi în cea germană în acelaşi un comportament civilizat. tot.

Era prima dată când timp. Rolul meu era de a mijloci Apoi, programul Parlamentului relaţiile bilaterale românovedeam aşa ceva. Și mi-am European este predictibil. germane. În felul acesta, am Dacă PPE şi Social-Democraţii zis: asta e, din competenţă avut multe de învăţat de la ei. A s-au înţeles ca pe jumătate de rezultă autoritatea! Este fost o experienţă extraordinară. mandat să aibă preşedinţia Mă luau cu ei peste tot şi la o femeie politician care PE unii şi pe cealaltă jumătate dezbaterile de la Berlin, la ceilalţi, atunci aşa s-a întâmplat, impune respect şi are întâlnirile lor de lucru, aşa am nimeni nu s-a răzgândit. Iar autoritate pentru că este ajuns să mă întâlnesc cu oameni agenda PE este făcută din timp, importanţi, cu doamna cancelar competentă. Mi-aş dori să în iulie anul acesta, să zicem, Merkel de multe ori. se stabilesc şedinţele de plen - Ce vă doreaţi, care era planul dumneavoastră?

regăsim respectul acesta şi în România.”

- Vă spun drept: să fac lobby pentru noi. Existau atunci discuţii să se amâne intrarea României în UE cu un an, să nu fie în 2007, ci mai târziu. şi am început să le vorbesc despre asta, că n-ar fi o soluţie, pentru că România în UE ar fi mult mai capabilă să facă acele schimbări pe care ei le aşteaptă de la noi, decât în afara UE. „Un an în UE”, le-am spus, „determină mai multe schimbări în România decât în afară!” şi apoi, le-am zis: nu puteţi judeca o ţară fără s-o cunoaşteţi! Aşa că i-am invitat să cunoască România. Discret, cu puterile noastre, i-am adus şi au vizitat Timişoara, Sibiu, Cluj, Bucureşti, am fost în multe locuri. I-am dus la bisericile fortificate din Transilvania, la şcoala germană din Timişoara, pe Valea Oltului, am băut un vin la Cozia, am stat de vorbă cu oamenii. S-au convins că am dreptate. Unul dintre colegii care îmi spuseseră că vor vota împotriva României s-a răzgândit şi a venit să-mi explice de ce. „Ovidiu, mi-a zis, tu ştii de ce am votat pentru voi şi nu împotrivă? De ce, l-am întrebat, de dragul nostru? Da, e adevărat, dar numai pe jumătate, cealaltă jumătate a venit de la români, pentru că am văzut cum vă tratează ei pe voi!”

54 SINTEZA # 5, iunie 2014

de anul viitor, nu ai cum să nu te pregăteşti, să nu fii prezent.

Eu nu am lipsit în tot acel timp cât am fost în PE decât de două ori, o dată când am fost cu preşedintele PE la Sibiu şi apoi când am venit cu ministrul din Saarland, pe care eu îl invitasem şi nu puteam lipsi. Prezenţa mea în PE a fost cam de 93%! Dar au impus şi o corelaţie: timpul alocat luărilor de cuvânt este în funcţie de prezenţa în PE. Ai fost prezent, ai minute de vorbit, nu ai fost, nu primeşti timp. Ce bine ar fi să fie şi la noi aşa!

- Dar sunt şi acolo personaje exotice, extremişti, am văzut şi scandaluri, nu e doar o bucurie...

- Să ştiţi că extremiştii sunt marginalizaţi, nu-i bagă nimeni în seamă. Adică, nu au un cuvânt de spus şi nu li se dă nas, nu sunt un pericol. La noi, dimpotrivă, cei zgomotoşi şi tupeişti sunt cultivaţi. Ei bine, acolo există toleranţă pentru toată lumea, dar nu sunt încurajate extremismele.

- Care este amintirea care marchează perioada aceea?

- Am plecat spre Berlin, era prima invitaţie din partea colegilor germani la o întâlnire cu doamna

POL IT ICĂ

Merkel. Delegaţia lor avea 26 de membri, fiecare dintre ei era specializat pe un domeniu şi mergeau să se consulte cu doamna Merkel pe probleme concrete, legate de reprezentarea lor în PE. Întâlnirea a avut loc în următoarea formulă: delegaţia europarlamentarilor, cei 26 şi doamna cancelar însoţită de un consilier. Atenţie, doar dumneaei şi consilierul în faţa celor peste 20. A durat câteva ore, timp în care fiecare europarlamentar îşi expunea problema şi se consulta pe chestiuni concrete cu doamna Merkel. Mă uitam uimit: cancelarul german i-a răspuns fiecăruia, de fiecare dată, cu o răbdare de fier, în totală cunoştinţă de cauză, fără ca măcar o singură dată să se întoarcă spre consilier să-l întrebe: cu asta cum e? Nu, ştia tot. Era prima dată când vedeam aşa ceva. Şi mi-am zis: asta e, din competenţă rezultă autoritatea! Este o femeie politician care impune respect şi are autoritate pentru că este competentă. Mi-aş dori să regăsim respectul acesta şi în România.

- Se leagă prietenii, cum este în „pauza mare”?

- Da, dacă poţi, dacă te ţin curelele, legi prietenii. Dar trebuie să fii civilizat, să ştii să inspiri şi să oferi respect.

Nu pentru că acolo toţi ar conta, dar de ce să-ţi faci prieteni care nu contează? Este o ocazie extraordinară, recunosc! Acolo am fost coleg cu fostul preşedinte al Ungariei, cu actualul ministru de externe spaniol, cu mulţi oameni importanţi în guvernele ţărilor lor. Este un avantaj enorm.

- Cum se fructifică relaţiile acestea, la ce pot fi folosite?

- Păi, să vă dau un exemplu. Un alt obiectiv al meu, pentru că făceam parte din Comisia pentru Cultură şi Educaţie, era să fac lobby pentru un proiect naţional, şi proiectul acela era Sibiu - Capitală Culturală Europeană.

Am început, încă din 2006 să lucrez pentru asta. I-am adus pe mulţi europeni decidenţi în problema aceasta la Sibiu, au avut loc întâlniri. Am venit cu o delegaţie de 30-40 de deputaţi din PE la Sibiu. Am mijlocit parteneriate, am făcut o expoziţie de promovare a Sibiului în Parlamentul European. Ei, şi am reuşit!

Cine credea la vremea aceea că e posibil? Şi acum avem parteneriate pe domeniul artei, avem expoziţii organizate în străinătate de prietenii cunoscuţi atunci.

- Pentru cei din România, instituţiile europene sunt aproape o necunoscută, la fel şi cum funcţionează „giganteria” europeană.

- Da, aveţi dreptate, mulţi politicienii români încurcă instituţiile europene, nu le cunosc şi nu ştiu cum funcţionează. Eu am avut noroc că am învăţat mecanismul de la delegaţia germană care m-a adoptat, dar altfel este greu. Acesta este şi motivul pentru care sunt păstraţi oamenii vechi. Hans-Gert Poettering era în Parlamentul European din '79, de la primele alegeri europarlamentare în forma actuală. La noi s-a acreditat ideea schimbării de dragul schimbării, dar insist pe faptul că trebuie păstraţi oamenii care au început să înţeleagă cum funcţionează lucrurile. Bun, putem spune că am greşit când i-am ales prima dată, dar am greşi iar schimbându-i. Apoi, trebuie să te pricepi să comunici. Eu am avut experienţa lucrului cu un expert în comunicare la Guvernul României şi învăţasem multe, dar trebuie să te pregăteşti pentru asta, nu poţi spune doar: eu vreau 55 SINTEZA # 5, iunie 2014

în Parlamentul European şi gata! Mai cred că selecţia noastră la nivelul partidelor este greşită. Susţin şi acum că sistemul pur uninominal e greşit şi mai cred că cel mixt, de tip german, este cel bun, pentru că partidele pot pune pe listă şi persoanele competente, de care este nevoie, dar care nu sunt vedete, nu au popularitate.

-Nu avem încredere în partide, spunem: dacă greşim, măcar să greşim pe mâna noastră, cam aşa se gândeşte.

- Da, şi acesta este un adevăr, partidele nu mai au credibilitate. Dar, din păcate, în România s-a absolutizat rolul televiziunilor, dacă nu eşti pe sticlă, nu exişti. Şi ca să fii acolo, trebuie să spui enormităţi, lucruri trăznite, să faci spectacol sau scandal. Avem alegeri pe televiziune şi rezultă teledeputaţii şi telesenatorii. De aici şi riscuri de manipulare, de corupţie. Există o relaţie toxică în ambele sensuri. Politicianul crede că se foloseşte el de televizor, iar patronul de televiziuni se foloseşte la rândul lui de politician. Trebuie rupt cercul vicios şi ieşit din televizor.

- Nu vă vedem la televiziuni, foarte rar...

- Da, am decis că nu vreau să iau parte la circ. Iar televiziunile nu caută să invite oameni echilibraţi, pentru că ei plictisesc. Dacă începi să explici cum funcţionează „giganteria europeană”, cum i-aţi zis, le adoarme patronul. Aşa că, mai bine nu mă duc. Nu sunt vandabil!

- Mă bucur să aflu cum gândeşte un „nevandabil”!

Dar în Vest cum se procedează?

- Partidele şi-au luat comunicatori experţi pe domenii. Adică, de la partidul x, cutare se pricepe cel mai bine la energie, atunci ăla merge la emisiuni despre energie, altul se pricepe la mediu, atunci ăla merge la emisiuni cu subiecte de mediu... La noi, toată lumea se pricepe la toate... şi la nimic, desigur!

- Cum am putea explica legătura dintre deciziile PE şi viaţa cetăţeanului din... Teleorman?

- Treaba e cât se poate e simplă: a fost o opţiune unanimă de a merge spre Occident. Inclusiv votul din Parlamentul României pentru aderarea la UE a fost unanim! Dar, de aici nu avem doar drepturi, ci şi obligaţii. E o chestiune uşor de înţeles, ai semnat un contract, e firesc să faci tot ce rezultă de aici: şi să munceşti şi să primeşti şi să respecţi şi să ai planuri comune. Ţi-ai dat cuvântul! Şi apoi, cred că am avut suficiente avantaje ca să nu regretăm...

- Eşecul, gustul amar sau dezavantajele acestei uniuni nu sunt şi din cauza noastră, a unei proaste reprezentări?

- Ba da, sigur că da! Fiecare ţară este reprezentată în Consiliul Europei de preşedinte sau premier, apoi avem un comisar în Comisia Europeană, care votează în toate chestiunile nu doar în cele legate de domeniul lui. Avem şi reprezentanţii noştri, parlamentarii, care nu sunt puţini: sunt 32!, votează şi ei în Parlamentul European. Problema este că, acolo unde se dovedesc slabi, îşi prezintă eşecul ca pe ceva implacabil, venit de la o putere superioară ce ni se impune. Nu e aşa, este democraţie, putem vota, negocia, argumenta, putem propune şi putem lupta pentru interesele noastre, dar 

POL IT ICĂ

trebuie şi să ne pricepem! V-am vorbit despre experienţa care m-a şocat legată de doamna Merkel: autoritatea rezultă din competenţă! Puneţi oameni competenţi şi veţi avea rezultate! Depinde de cum sunt în stare oamenii să relaţioneze, aşa obţin sau nu, majorităţi.

Dacă majorităţile se obţin prin negociere pe idei, pe conţinutul rapoartelor, atunci eşti atât de puternic pe cât de capabil eşti să obţii majoritatea de partea ta! Şi toţi trec prin asta, nimeni nu obţine altfel voturile!

- Cum vi s-a părut campania pentru europarlamentare de la noi în comparaţie cu altele din Europa?

rămâne aşa, estul mai sărac. Dacă acolo sunt banii, acolo ne ducem. Iar fenomenul implică şi persoanele de înaltă calificare. Tineri pe care nu ai cum să-i opreşti decât dacă faci din ţara lor un loc confortabil, unde se poate trăi bine. Dacă România este ajutată să se dezvolte, dacă vin investiţiile aici, atunci nu mai plecăm în altă parte.

Asta este o soluţie.

- Este principiul după care aţi acţionat dumneavoastră? Se spune că aţi fost în spatele venirii unor investitori străini în România, aşa cum sunt cei de la Bosch.

- Da, aşa a fost. I-am pus în legătură pe reprezentanţii companiei Bosch cu guvernul României, era Emil Boc premier atunci şi iată, acum s-a inaugurat fabrica. Nu există altă mulţumire mai mare decât să ştiu că 350 de români au cu ce să-şi întreţină familiile şi merg seara acasă, nu în taberele de refugiaţi pe la periferiile lumii. Şi mai putem face ceva, - Asta în timp ce unii lideri putem adopta sistemul dual europeni ne arată cu degetul: de invăţământ: stat-agenţi suntem cerşetori, suntem economici, care să formeze forţa corupţi, suntem impredictibili, de muncă. Numai dacă avem suntem imigranţii nepoftiţi, forţă de muncă bine calificată, suntem ortodocşi. Am putem vorbi de investiţii aici. văzut recent declaraţia unui Altfel facem munca de jos, dar ministru suedez, cum că acolo. Numai că noi vorbim ca ortodoxia estică este cea mai Moise în pustiu! Şi preşedintele mare ameninţare la dresa civilizaţiei vestice. Fireşte, se ţării, când a spus că avem gândea la Rusia, dar venim pe nevoie şi de tinichigii a fost acelaşi fond spiritual, suntem luat în derâdere! Adevărul asimilaţi lui. Mi se pare că acesta este, că avem nevoie stăm prost şi cu spatele la de un învăţământ profesional zid. Nu avem argumente, am bine pus la punct dacă mai devenit atât de slabi, încât nu vrem industrie. Trebuie mai ştim nici să ripostăm. n Ovidiu Ganţ (dr.) alături de deputatul sas, schimbată şi percepţia asupra membru al Bundestagului, Bernd Fabritius - România a fost prima ţară acestor meserii, presupun că (st.), şi Hartmut Koschyk, reprezentantul ortodoxă din UE care a fost în preşedintele asta a vrut să guvernului german pentru Europa de Est vizitată de un Papă, Papa Ioan facă, să trezescă interesul. Nu Paul al II lea. Nu întâmplător: este o ruşine să mergi la şcoala aici avem o tradiţie ecumenică. Noi suntem crescuţi profesională! Poţi deveni numărul unu pe domeniul tău, împreună cu catolicii, luteranii, unitarienii, nu avem dacă devii un bun profesionist! o problemă. Iar ce se întâmplă în Ucraina nu vine din religie, aici este greşit să se facă astfel de asocieri. Nu - Cum vedeţi viitorul Europei şi al nostru în cadrul credinţa ne face expansionişti, ci politica, corupţia, Uniunii? moştenirea comunistă.

- Nu trebuie să vii cu nu ştiu ce viziuni, e necesar să - În privinţa migraţiei forţei de muncă. Se părea facem ca Uniunea să funcţioneze. Dacă funcţionează, că au nevoie de noi, apoi s-au speriat de invazii e bine! Iar România trebuie să înţeleagă că nu există închipuite. Destinul multora s-a schimbat şi de drag alternativă la Uniunea Europeană! n - Fără proiecte, fără informare! N-am văzut niciunde informaţii despre Uniunea Europeană, ce înseamnă ea, ce discuţii sunt, ce vrem să facem. Noi am făcut campanie pe circul intern, nu pe idei şi planuri legate de cum vrem să arate UE sau rolul nostru acolo. Mi s-a părut incredibil de departe de ce înseamnă Europa!

sau de nevoie românii trăiesc în alte ţări ale Europei.

Ne simţim percepuţi ca o plagă care se întinde pe pielea continentului şi de aici euroscepticismul şi altele... Aţi văzut campania...

- Noi avem politicieni care vor să câştige hulind Europa şi Europa are politicieni care vor să câştige hulind România. Dar sunt puţini, nu e vorba de majoritatea, ci de câteva excepţii. Problema este simplă: vestul prosper va atrage întotdeauna, cât lucrurile vor 56 SINTEZA # 5, iunie 2014

Ovidiu Ganţ este reprezentantul minorităţii germane în Parlamentul României. A fost unul dintre primii observatori şi apoi parlamentar român în Parlamentul European. A făcut lobby pentru intrarea României în UE, apoi pentru „Sibiu - Capitală Culturală a Europei”, a adus investitori germani în ţară şi politicieni care au sprijinit şcoli, spitale, orfelinate. Pe tăcute, profesorul de matematică Ovidiu Ganţ a umplut Transilvania cu nemţi.

57 SINTEZA # 5, iunie 2014

SUA

„PRIVESC UNIUNEA EUROPEANĂ CU REZERVE”

65

GEORGE FRIEDMAN ANTICIPEAZĂ UN AL TREILEA RĂZBOI MONDIAL

UCRAINA UN PROIECT DE ŢARĂ COMPLEX

67

61 MOLDOVA ŞI PRESIUNILE MOSCOVEI Cuprins secţiune 58 SINTEZA # 5, iunie 2014

70

EUROPA, ÎNTRE IDEAL ŞI TEMĂ DE CAMPANIE

73

RUSIA

JAPONIA

Meridian 59 SINTEZA # 5, iunie 2014

MERIDIAN

60 SINTEZA # 5, iunie 2014

MERIDIAN

George Friedman anticipează un al treilea război mondial Dan Cazacu

P

entru a doua oară în decurs de un an, preşedintele „Stratfor”, George Friedman, a fost prezent în România, în cadrul unui tur mai amplu în ţări din regiunea Mării Negre. Într-un model deja consacrat, reputatul analist a avut întâlniri cu înalţi oficiali, în cadrul cărora au fost abordate teme strategice de actualitate, precum dinamica mediului de securitate regional sau dezvoltarea parteneriatului strategic dintre România şi Statele Unite ale Americii.

Modelul călătoriilor geopolitice Personalitate marcantă în sfera politologiei, George Friedman este perceput drept un comentator politic ale cărui opinii pot naşte controverse, dar a cărui expertiză în teoria ştiinţelor politice şi relaţiilor internaţionale a asigurat organizaţiei pe care a fondat-o vizibilitate amplă în spaţiul public, prezenţă regulată la manifestări organizate pe plan mondial şi, mai ales, un rol important în procesul decizional de la Washington.

Faţă de alţi experţi în geopolitică, amprenta personală a lui George Friedman vine din abordarea de tip art & tradecraft, respectiv combinaţia inefabilă între ştiinţă, recurs la ritmul istoriei şi interesul consecvent de a fi racordat la condiţiile locale, de a percepe nemediat modul în care actorii, guvernamentali, din business sau simpli cetăţeni se raportează la evenimente.

61 SINTEZA # 5, iunie 2014

Turneul geopolitic din 2010 A acoperit mai multe state din zona arcului carpatic şi Mării Negre, un rezultat fiind volumul „Borderlands. A Geopolitical Journey in Eurasia” - apărut şi în ţara noastră în 2013, la Editura RAO, cu titlul „Ţinuturi de frontieră. O călătorie geopolitică în Eurasia”.

Privită din perspectiva prezentului, tema principală a cărţii, re-emergenţa Rusiei, „aşa cum este văzută de vecinii din Vest şi Sud-Vest”, poate părea profetică.

Friedman a demonstrat că, mai devreme decât alţii, a înţeles lecţiile istoriei.

Atenţia sa pentru câteva state din regiune - Turcia, România, Republica Moldova, Polonia şi Ucraina – se bazează pe faptul că, „timp de mai bine două secole, centura de ţări care se întindea de la Marea Baltică la Marea Neagră a reprezentat ţinutul de frontieră pentru care se luptau trei imperii”, unul dintre ele fiind cel sovietic.

Anticipând cum se va purta în continuare „jocul regional”, Friedman a repus în discuţie conceptul de Intermarium, cu referire la viziunea mareşalului polonez Josef Pilsudski. Ulterior bătăliei de la Varşovia, din august 1920, omul de stat polonez a lansat ideea creării unei alianţe, care are „sens logic, nu şi istoric”, după cum apreciază Friedman, a naţiunilor situate între mări, construită în jurul Poloniei şi care să includă Cehoslovacia, Ungaria, România, Finlanda şi statele baltice.

Interimariumul propus de

directorul „Stratfor” ar fi compus din Polonia, Slovacia, Ungaria, România şi, poate, Bulgaria şi reprezintă „alianţa strategică a acestei generaţii”, deoarece „îi blochează pe ruşi, îi desparte de germani şi limitează cu blândeţe extinderea Turciei în sud-estul Europei”. Potrivit lui Friedman, chiar dacă ţările din Intermarium „rămân calate pe Uniunea Europeană şi NATO, trebuie să înţeleagă că această orientare este în declin”.

Un nou proiect Precedentul 2010 arată că prezenţa expertului american în regiune este parte a unui nou proiect. Unul centrat pe Europa de Est şi pe zona Caucazului, cu accent mult mai pronunţat pe gestionarea crizelor decât pe prevenirea lor.

Analizele pe care acesta le-a postat după popasurile anterioare Bucureştiului din acest an – Baku şi Budapesta - reamintesc de pragmatismul viziunii sale geopolitice. Concret, deşi s-a manifestat critic faţă de poziţia incertă a oficialilor americani privind situaţia din Ucraina, George Friedman admite faptul că, în pofida puterii militare, SUA nu poate acţiona în multe din conflictele de pe glob, iar angajamentul Washingtonului faţă de Eurasia este unul ţinut la „distanţă”. De aceea, o implicare armată a SUA în Crimeea sau Ucraina ar fi fost imposibilă.

Din această perspectivă, acceptă ideea că strategia de sancţiuni aplicată de SUA este corectă, dar insuficientă, dezvoltând în acest sens două argumentaţii: 

MERIDIAN

n Navele militare americane patrulează în Marea Neagră

afectează fluxurile comerciale cu companiile occidentale; SUA nu doreşte să pună sub semnul întrebării supravieţuirea unui regim dintr-un stat cu o putere militară masivă.

Din acest motiv, consideră analistul, Washingtonul trebuie să îşi regândească strategia de apărare, care să arate că acceptă că a intrat într-o perioadă în care competiţia cu Moscova va fi un element definitoriu al politicii externe. Strategia trebuie să fie coerentă din punct de vedere militar, politic şi financiar.

Referitor la Rusia, expertul opinează că, deşi va deveni în anii următori tot mai puternică, va fi totuşi „nesigură” din punct de vedere geografic, fapt ce va duce la o balansare între statutul său de putere europeană şi cel de forţă în Asia - Pacific. Consecinţele vor fi o revenire la modelul Războiului Rece: refacerea forţelor militare care să corespundă intereselor sale şi creşterea acţiunilor de recuperare a influenţei şi controlului pe care le avea în plan global, în arealul fostei Uniuni Sovietice. Particularitatea momentului este crearea unei zone-tampon şi dincolo de graniţele acesteia. Evenimentele din Ucraina au, în acest context, o altă 62 SINTEZA # 5, iunie 2014

încărcătură geopolitică, emergenţa unui Kiev pro-occidental având potenţialul de a submina strategia preşedintelui Vladimir Putin de a întări autoritatea statului rus.

Politologul propune deci o viziune geostrategică în ceea ce priveşte opţiunile politice şi militare ale Statelor Unite ale Americii şi Rusiei. Directorul „Stratfor” este de părere că Europa a redevenit un teatru major pentru disputa dintre cele două mari puteri, fiecare actor având capacitatea de a atrage o serie de aliaţi conjuncturali. Mai mult, anticipează emergenţa a două noi forţe regionale cu relevanţă globală, Polonia şi Turcia, ultima având capacitatea de a influenţa evenimentele în mai multe zone sensibile - Orientul Mijlociu, Asia Centrală sau Caucaz.

Nu este pentru prima dată când Europa se confruntă cu momente de tensiune maximă după căderea Cortinei de Fier. Dacă, până nu demult, regiunea Balcanilor era scena preponderentă a confruntării mai ample ruso-americane, Ucraina constituie, în prezent, punctul nevralgic al relaţiilor bilaterale.

Independenţa acestui stat este, în opinia expertului, extrem de importantă pentru menţinerea

echilibrului de forţe în regiune.

Statele aflate în pericol şi care se tem că situaţia din Ucraina s-ar putea repeta în graniţele propriului teritoriu sunt cele din Caucaz, Ţările Baltice şi Republica Moldova. În această cheie pot fi traduse şi unele mişcări neaşteptate ale unor lideri regionali, cum este Viktor Orban, care, înţelegând şi mizând pe vulnerabilitatea Occidentului, preferă o apropiere sigură de Moscova, politică dezamăgitoare pentru vecini, care se văd presaţi din două direcţii pe două dintre cele mai sensibile teme, respectiv securitatea şi minorităţile. Într-un alt colţ al regiunii, la Baku, prudenţa şi grija pentru echilibru în relaţiile cu SUA şi Federaţia Rusă nu lasă, încă, să se întrevadă, o contribuţie a Azerbaidjanului la un eventual efort susţinut de SUA pentru reconfigurarea fluxurilor energetice, astfel încât să se elimine din arsenalul Moscovei „arma energetică”.

Chintesenţa teoriilor lui George Friedman Dincolo de abordarea regională de interes pentru România,

MERIDIAN

n Europa a redevenit un teatru major pentru disputa SUA - Rusia

politologul american este recunoscut pentru viziunile globale, expunând, în repetate rânduri, un scenariu propriu asupra evoluţiei politice şi strategice a omenirii.

Previzibil, a expus pe larg o concepţie extinsă asupra rolului SUA şi a potenţialului de creştere a statutului său global. A subliniat că, în pofida scepticismului manifest al societăţii americane ce datează din epoca McCarthy şi a inevitabilelor crize (de etapă, demografice, politice sau militare), trendul existent, resursele umane şi cele naturale, forţa militară, poziţia geografică şi decalajul pozitiv faţă de competitorii săi geopolitici constituie tot atâtea argumente în favoarea ipotezei menţinerii dominaţiei SUA în plan internaţional.

O altă idee promovată, de data aceasta mai veche, a fost iminenţa unui al treilea război mondial care va avea loc în zona Asia - Pacific şi care va opune SUA puterilor emergente de pe acest continent.

Lansată încă din 1991, în The Coming War in Japan, ipoteza a fost reluată în diferite forme, în acord cu modificările de context economic şi politic survenite. A rămas însă 63 SINTEZA # 5, iunie 2014

constantă poziţia lui George Friedman de a indica Japonia drept principal rival al SUA în disputa pentru resurse şi predominanţă politico-economică.

O variantă recentă indică posibilitatea apariţiei unui conflict de proporţii SUA - Japonia în orizontul anilor 2050, ca urmare a adâncirii decalajelor economicosociale, îndeosebi în cazul statului nipon.

George Friedman are prea puţină încredere în proiectul european, în majoritatea intervenţiilor exprimându-şi scepticismul faţă de finalizarea proiectelor de anvergură, în condiţiile în care există mult prea mulţi actori implicaţi, cu interese diferite şi cu variante de lucru contradictorii în anumite situaţii.

Un exemplu concludent este cel al incapacităţii europene de a conveni asupra unui pachet comun, eficient, de ieşire din criza economico-financiară. Un alt element punctat de către expert a fost acela că intervenţionismul economic afectează structura fundamentală a UE, bazată pe liber schimb şi circulaţia neîngrădită a capitalului, precedentul cazului Cipru putând avea un efect nefast

asupra încrederii investitorilor şi, implicit, asupra eforturilor de repornire a economiei.

Politologul american a avansat ideea apariţiei unor centre regionale, cu o influenţă în creştere sau a unor state care vor fi nevoite să se alinieze în diferite formule pentru a putea depăşi crizele viitoare.

Reperul central al interesului faţă de Orientul Mijlociu îl constituie modul în care SUA este capabilă să gestioneze dinamica proceselor locale, insistându-se pe necesitatea susţinerii Israelului de către Washington, ca element de contrapondere la tendinţele antidemocratice din regiune.

Pe de altă parte, evaluările surprind clar complexitatea problematicii, în care alianţele sunt temporare, intenţiile de preluare a dominaţiei lumii islamice aparţin mai multor state, dar posibilităţile aflate la dispoziţie sunt limitate de lipsa resurselor economice – Egipt -, demografice - Arabia Saudită - sau ideologice - Iran.

Ipoteza emergenţei Turciei ca jucător-surpriză care poate depăşi toate aceste obstacole pare a fi din ce în ce mai des reiterată. 

MERIDIAN

n În 2014, România a sărbătorit 10 ani de la aderarea la NATO

Chiar dacă nu face parte din zona sa de expertiză explicită, creşterea rolului armei energetice este privită ca o intersectare a intereselor şi a rutelor energetice, seria de evenimente recente din spaţiul european al fostei URSS ori din nordul Africii şi Orientul Mijlociu demonstrând că, între dominaţia regională sau globală şi controlul resurselor este o legătură mai mult decât evidentă.

România, un „stat-prizonier”? În general, perspectiva expertului american cu privire la România este coerentă şi pune în valoare expertiza sa asupra spaţiului est-european, premergătoare prăbuşirii sistemului comunist, dar, în acelaşi timp, consideraţiile sale sunt, trebuie să recunoaştem, cel puţin preocupante. Ţara noastră ar fi o „victimă a istoriei şi a localizării geografice”, aflată la confluenţa unor interese şi a unor imperii cu aspiraţii de dominaţie continentale, Rusia, Imperiul Otoman şi cel Habsburgic, şi vulnerabilă la orice atac extern din cauza configuraţiei reliefului.

64 SINTEZA # 5, iunie 2014

Ca naţiune, românii au speranţe modeste şi aşteptări temperate de trecutul lor, formând o naţiune divizată de propria geografie şi care, de foarte puţine ori, a oferit imaginea unui stat-naţiune unit.

Consideră că România nu are niciun câştig din apartenenţa la UE şi la NATO, singurele motive care justifică atitudinea fervent proatlantistă fiind temerile referitoare la (re)intrarea în sfera de influenţă rusă - o problemă mai degrabă de natură psihologică şi nu geopolitică, din punctul său de vedere.

România este orientată către Uniunea Europeană, dar este una dintre multele ţări din Uniune care s-ar putea ca, „în realitate, să nu aparţină unui asemenea spaţiu comun”.

Ce nu se potriveşte pentru România este „sistemul NATO/ UE de unul singur”. El poate face parte dintr-un amestec logic, dar nu poate reprezenta totul. „Pentru România, problema care se pune este de a trece dincolo de confortul strategic al Europei către o înţelegere strategică şi economică prin intermediul căreia să se accepte

faptul că epoca post Război Rece s-a încheiat”. În opinia sa, ţara noastră ar putea avea o poziţie importantă în cadrul unei eventuale alianţe regionale care să limiteze influenţa Moscovei şi care ar mai putea include, într-un caz fericit, Polonia şi Azerbaidjan.

Prezenţa analistului american în ţara noastră şi evaluările sale pe marginea rolului României în noul context pot şi trebuie să fie privite în contextul atenţiei tot mai vizibile a autorităţilor americane pentru România.

Suntem într-un moment în care la Washington, şi nu numai, se ajustează şi reproiectează strategii şi decizii cu impact amplu. Ne dorim ca Bucureştiul să fie privit ca parte a soluţiei, nu parte a problemei, ceea ce îi poate conoferi un rol important în viitoarea configuraţie geopolitică.

Dar, aşa cum evidenţiază George Friedman, statul român trebuie să îşi cunoască interesele şi atuurile, ceea ce presupune, dincolo de consolidarea relaţiei cu SUA, coagularea unei reţele regionale cu ţări care au aceleaşi temeri şi aceleaşi nevoi de securitate. n

MERIDIAN

n George Friedman a înfiinţat în 1996, în Austin, Texas, agenţia de analize strategice STRATFOR, care furnizează în prezent prognoze şi analize pentru peste 170 de ţări din lume

„Privesc Uniunea Europeană cu rezerve” Interviu de Vasile Dâncu

Vasile Dâncu: România este amplasată între două ţări unde se înregistrează creşterea unor tendinţe autoritariste: Ungaria şi Turcia. Credeţi că acest lucru generează riscuri la adresa stabilităţii regionale şi ar putea, la un moment dat, să influenţeze negativ liderii politici din România?

George Friedman: Nu îmi este clar cât de autoritare, în adevăratul sens al cuvântului, au ajuns aceste ţări să fie. Dar definiţia mea asupra autoritarismului e de modă veche, derivată din experienţele Războiului Rece şi ale celui de-al Doilea Război Mondial. Am vizitat ambele ţări, iar, pentru nişte regimuri aşa-zis autoritare, criticile publice la adresa celor două guverne sunt foarte 65 SINTEZA # 5, iunie 2014

puternice şi nu sunt intimidate pe faţă. Nu sunt convins că unele dintre măsurile pe care le-au luat sunt înţelepte sau necesare, dar am putut să ascult critici substanţiale la adresa lui Orban şi Erdogan făcute în locuri publice, fără nicio teamă. Nu cred că acest lucru ar fi fost posibil în ţări pe care le-aş putea considera autoritare.

Ungaria s-a orientat către Rusia. Credeţi că decizia Budapestei este motivată strict de considerente economice sau presupune calcule geopolitice mai ample ale administraţiei lui Viktor Orban?

Desigur, Ungaria este dependentă de resursele energetice ruseşti. De asemenea, nu e deloc convinsă 

MERIDIAN

că va primi sprijin european în cazul în care va opune rezistenţă Rusiei. De aceea, după părerea mea, Orban trage de timp ca să clarifice dacă Ungaria are sau nu aliaţi în relaţia cu Rusia. Eu cred că Ungaria se va alătura, în cele din urmă, unei coaliţii dacă vede că Polonia şi România, puteri mai mari, sunt ambele decise să opună rezistenţă Rusiei şi beneficiază de sprijin din partea americanilor în acest demers. Mai mult, amintirea evenimentelor din 1956 este profundă în mentalul ungurilor. Nu numai că îşi amintesc rolul pe care l-au avut ruşii, dar, în 2006, partidul Fidesz a avut mare grijă să comemoreze acele evenimente. Aşadar, nu sunt pro-ruşi. Dar se opun situaţiei în care s-ar vedea singuri împotriva ruşilor.

Credeţi că Rusia va reuşi să influenţeze jocul politic din România? Credeţi că există politicieni români vulnerabili? Mă refer, aici, la alegerile prezidenţiale din noiembrie.

România este o ţară strategică şi desigur că multe state sunt preocupate de cine se află la putere. Rusia va încerca să influenţeze România şi alte state şi va căuta să câştige cât mai mult sprijin posibil în rândul politicienilor. Problema reală este dacă electoratul român îşi va exercita dreptul de vot cu înţelepciune şi cu grija necesară. Aceasta este cea mai bună apărare în faţa oricăror interferenţe din exterior.

Cum vedeţi că ar putea corupţia din rândul politicienilor români să pună în pericol contextul regional?

Guvernele român şi american au emis o Declaraţie comună cuprinzând o serie de angajamente reciproce concrete, pe care şi le-au asumat. Toate aceste angajamente trebuie să fie respectate de ambele părţi pentru ca parteneriatul să funcţioneze. Dacă pornim de la ideea corupţiei în România, aceasta s-ar reflecta în eşecul guvernului român de a-şi onora angajamentele pe care şi le-a asumat în declaraţiile semnate. Dacă relaţia dintre România şi SUA ar fi afectată, atunci cu siguranţă coaliţia regională, în mare parte concentrată pe România, ar avea la rândul ei de suferit.

Credeţi că Republica Moldova are şanse să devină membră UE şi NATO? Puteţi estima un orizont de timp?

UE trece printr-o criză economică internă profundă.

Capacitatea sa de a admite noi state slabe este redusă.

Forţa NATO este, la rândul ei, diminuată, astfel că statutul de membru nu mai constituie o garanţie a sprijinului militar, din moment ce multe puteri NATO au 66 SINTEZA # 5, iunie 2014

capacităţi militare reduse. Prin urmare, nu sunt optimist în ceea ce priveşte acceptarea Moldovei în niciuna dintre cele două organizaţii, mult timp de-acum înainte.

Cu toate acestea, este important să se dezvolte relaţiile bilaterale.

Care este părerea dumneavoastră privind atitudinile anti-SUA sau anti-UE exprimate de anumiţi politicieni români?

Eu însumi privesc UE cu destule rezerve. Parcurge o criză profundă şi nu ştiu cât de repede va putea să îşi revină. Evident, sunt mai optimist în privinţa SUA. De aceea, nu cred că UE şi SUA ar trebui puse în aceeaşi categorie. Totuşi – şi acest lucru este foarte important – România este o democraţie şi este de aşteptat să existe critici şi opoziţii. Aşa e şi firesc. Mă interesează mai puţin ce spun politicienii şi mai mult ce gândeşte electoratul român. În acest sens îi îndemn pe români să rememoreze experienţele pe care le-au trăit, ei şi părinţii lor, să compare traiul pe care l-au dus sub controlul şi în sfera de influenţă a Rusiei cu viaţa pe care au dus-o europenii aflaţi la acea vreme sub controlul şi în sfera de influenţă americană. Nu vor obţine un răspuns final, dar cred că este primul element la care trebuie să reflecteze. De aici trebuie să pornească totul.

Ce ne puteţi spune despre Marea Neagră, ca linie de fractură geopolitică?

Marea Neagră şi Bosforul au o importanţă critică. Accesul ruşilor la Marea Neagră, la Mediterana şi la Atlantic le permite să participe la comerţul internaţional. Dar Marea Neagră este încercuită de Caucaz, de Turcia şi, evident, de România.

Stabilitatea ţărilor riverane Mării Negre are semnificaţii pentru întregul glob.

Cum aţi evalua dinamica din domeniul energiei în Regiunea Extinsă a Mării Negre (incluzând Caucazul), mai ales ţinând cont de politica energetică rusească şi de perspectiva europeană (a statelor membre individuale şi a UE în ansamblul său)?

Regiunea Extinsă a Mării Negre include Azerbaidjanul şi, deşi acesta nu poate să se substituie energiei ruseşti, este o sursă cu adevărat semnificativă.

Turcia, pe de altă parte, este un consumator energetic important, în special de energie rusească. Prin urmare, influenţa Rusiei ce derivă din jocul energetic este reală şi potenţialul său de a bloca livrările de energie dinspre Azerbaidjan constituie o ameninţare reală. Una dintre cele mai importante evoluţii posibile este dezvoltarea exploatării surselor energetice de care dispune România, nu ca substitut pentru Rusia, ci ca sursă suplimentară şi alternativă. n

MERIDIAN

Ucraina - un proiect de ţară complex Ștefan Pop

T

ermenul de stat eşuat s-a impus în limbajul politic internaţional în anii 1990, prin analizele privind lumea post-Război Rece.

Statele naţiune eşuează atunci când sunt afectate de violenţe interne şi nu mai au capacitatea de a oferi valori politice, guvernele îşi pierd credibilitatea şi înseşi continuitatea şi legitimitatea statală sunt puse sub semnul întrebării de către propriii cetăţeni.

Judecând după definiţia propusă de Robert I. Rotberg, Ucraina nu este departe de această situaţie.

Stat postsovietic care nu a reuşit să implementeze modelul democratic, în Ucraina se manifestă acum fenomene care afectau profund România în anii 1990: relaţii politice construite pe fidelităţi de grup şi interese economice, cadru legislativ incoerent şi incomplet, naţionalism exacerbat şi o dinamică predominant conflictuală în ceea ce priveşte problema minorităţilor.

Caracterul acestor probleme este unul endemic, majoritatea fiind preluate şi transmise de la o guvernare la alta, începând cu „independentul” Leonid Kravciuk, pro-rusul Leonid Kucima, pro-europeanul Viktor Iuşcenko şi terminând cu oscilantul Viktor Ianukovici, care a fost iniţial pro-rus, apoi pro-european, apoi din nou pro-rus.

Chiar dacă aceste tendinţe nu pot fi considerate cauze exclusive ale procesului de faliment statal, ele nu pot fi neglijate din perspectiva provocărilor structurale majore, de rezolvarea cărora depinde viitorul statului ucrainean, mai ales într-un moment de reaşezare politică internă, 67 SINTEZA # 5, iunie mai - 2014 iunie 2014

precum cel pe care îl parcurge, în prezent, Ucraina.

Miliardar ales preşedinte Confruntarea în alegerile prezidenţiale din 25 mai 2014 nu s-a deosebit prea mult de cele care i-au adus sau menţinut la putere pe ceilalţi şefi de stat, ale căror „succese” electorale s-au fundamentat pe sprijinul direct al grupărilor de interese economice.

Alegerile din 25 mai au confirmat victoria lui Petro Poroşenko, „regele ciocolatei”, urmat la mare distanţă de o altă figură nobilă a elitei politicoeconomice, „prinţesa gazului” Iulia Timoşenko, precum şi de alţi doi candidaţi, Serhi Tihipko şi Mihailo Dobkin, susţinuţi din umbră de importanţi oameni de afaceri cu conexiuni atât în spaţiul occidental, cât şi cel rusesc.

Despre proaspătul preşedinte, Petro Poroşenko nu se poate spune cu precizie că are un „proiect de ţară”, dar este cert faptul că a devenit foarte bogat într-un mod netransparent, pe alocuri extrem de dubios. În 2013, publicaţia „Forbes” l-a catalogat drept unul dintre cei mai bogaţi 20 ucraineni, iar în aprilie 2014, averea lui a fost estimată la 1,6 miliarde de dolari.

Deţine „Concernul ucrainean industrial şi de investiţii”/ „Ukrprominvest”, care include aproximativ 50 de entităţi economice, răspândite în Ucraina, Federaţia Rusă, Germania, Lituania şi Ungaria. Mai mult de jumătate din exporturile corporaţiei „Roshen”, una dintre principalele sale companii, au ca destinaţie spaţiul rusesc.

Vizibilitatea mediatică de care se bucură, factor important în

formarea unei opţiuni electorale la nivelul populaţiei, nu este de mirare, având în vedere că deţine un post de televiziune, „Kanal 5”, 4 posturi de radio, „NBM Radio”, „Next” şi „Retro FM”, „KP Media”, şi o publicaţie cu tiraj important, „Ukrainska Pravda”.

Traseismul care l-a caracterizat încă de la începutul carierei politice, în 1998, când s-a înscris în Partidului Social-Democrat, condus de Viktor Medvedciuk, cel mai de seamă reprezentant al „Grupului de la Kiev”, nu îl califică, din punct de vedere moral cel puţin, drept o persoană de încredere. În 2000, a înfiinţat formaţiunea „Solidaritatea” şi l-a susţinut pe Victor Iuşcenko în campania electorală de la finele anului 2004, transferându-şi apoi sprijinul financiar către Partidul Regiunilor. În 2013, îl regăsim ca susţinător al protestelor de pe Euromaidan, formal, chiar din postura de lider al manifestanţilor, şi informaţional, „Kanal 5” fiind unul dintre puţinele posturi de televiziune care au transmis amplu imagini de la faţa locului.

O analiză realizată de „EU Observer” la sfârşitul lunii aprilie a.c. pune sub semnul întrebării tocmai angajamentul lui faţă de valorile europene, având în vedere că a trecut uşor de la ideologia de stânga la cea centristă şi de dreapta, precum şi modul în care s-a poziţionat proVest sau pro-Moscova, în funcţie de interesele sale de afaceri.

Aventura politică a Iuliei Timoşenko este şi mai complicată, principalele critici care i se aduc referindu-se la lipsa de predictibilitate politică, imagine pe care a perpetuat-o încă din perioada în care a făcut 

MERIDIAN

n Ucrainenii aşteaptă sanitizarea clasei politice

parte din „Hromada”. La acea dată, a afirmat iniţial că nu va părăsi formaţiunea, dar a fost, în fapt, liderul schismei intrapartinice şi a devenit preşedintele noii formaţiuni create.

A pledat iniţial pentru menţinerea imunităţii parlamentare ca „garanţie a democraţiei”.

De asemenea, a început prin a-l susţine pe preşedintele Leonid Kucima, devenind vicepremier cu responsabilităţi în sfera energetică, a intrat în opoziţie faţă de acesta şi, deşi a fost lider al Revoluţiei Portocalii împreună cu Viktor Iuşcenko, cei doi au devenit inamici politici declaraţi, „prinţesa gazului” încheind o alianţă cu Viktor Ianukovici.

I s-au mai imputat orgoliul şi ambiţiile politice, pentru care este dispusă să sacrifice deopotrivă duşmanii şi aliaţii, precum şi prejudiciile aduse statului în favoarea propriilor interese economice. A beneficiat de cultura politică şi relaţiile economice ale socrului său, Gennady Tymoshenko, membru important al elitei comuniste din Dnepropetrovsk pentru a extinde afacerile familiei, compania cea mai importantă fiind United Energy Systems of Ukraine. A fost portretizată ca „lider de clan”, care şi-a utilizat abilităţile de afaceri în construirea şi promovarea partidului său.

Mihailo Dobkin s-a remarcat ca guvernator al regiunii Harkov, funcţie pe care a deţinut-o în perioada 18.03.2010 – 02.03.2014, concomitent cu cea de preşedinte al filialei regionale a Partidului Regiunilor, precum şi prin acţiunile contradictorii de după schimbarea Puterii la Kiev.

Dacă, în februarie, lansa organizaţia „Frontul ucrainean”, 68 SINTEZA # 5, iunie 2014

menită să îl sprijine pe fostul preşedinte Viktor Ianukovici, şi a solicitat stabilirea unui guvern federal şi transferarea capitalei ţării la Harkov, două luni la târziu, în aprilie 2014, a declarat că susţine autorităţile proeuropene de la Kiev şi s-a declarat simpatizant al „Ucrainei unite”. În acelaşi timp, a menţinut deschise „liniile de comunicare” cu establishment-ul politic de la Moscova, dovadă a imaginii bune de care se bucură pe spaţiul rus fiind solicitarea prezenţei sale, de către ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, la negocierile pentru stabilizarea situaţiei din sud-estul Ucrainei, ca reprezentant al acestor regiuni.

Deşi nu se află, oficial, în „cercurile de putere economică”, Mihail Dobkin deţine o avere importantă, conturi în Elveţia şi Liechtenstein şi a dezvoltat relaţii apropiate cu Rinat Ahmetov, liderul „Gărzii din Doneţk”, cel mai influent om de afaceri din estul Ucrainei şi primul în topul celor 100 cei mai bogaţi oameni din Ucraina.

Serhi Tihipko este mai puţin vizibil publicului, iar şansele sale au fost din startul campaniei electorale mici, concurând pe acelaşi segment cu Mihail Dobkin. Candidatura sa ca „independent” este patronată, se pare, de Dmitro Firtaş, şeful Consiliului Director al Group DF şi reprezentant al clanului oligarhic „Cvartetul Kremlinului”, ca recompensă pentru faptul că a fost „vocea” sa din Rada Supremă pe timpul crizei politice.

Provocări sistemice Din păcate, în discursul primilor clasaţi în cursa electorală nu s-a regăsit preocuparea coerentă şi consistentă pentru reconstrucţia

statală în Ucraina, pentru că unele măsuri ar fi autodistructive, iar pe altele este greu de crezut că au curajul să le ia în acest moment.

Sanitizarea clasei politice Dacă mai era nevoie, scrutinul electoral a demonstrat, odată în plus, strânsa legătură dintre politică şi grupurile de interese economice la nivel înalt. Situaţia este aceeaşi şi pe eşaloanele inferioare: printre membrii Guvernului actual se regăsesc funcţionari cu legături profunde în mediul de afaceri: Volodimir Groysman, vicepremier pentru politică regională, este un apropiat al omului de afaceri Petro Poroşenko; Iuri Prodan, ministrul energiei, şi Oleksandr Şlapak, ministrul Finanţelor, au conexiuni cu Grupul Privat, condus de miliardarul Igor Kolomoiski.

Acelaşi tipar se aplică la nivel regional. În Doneţk, Serghei Taruta este preşedintele Consiliului de Administraţie al companiei „Uniunea Industrială din Donbass”, având o avere estimată la 2,65 de miliarde de dolari. Igor Kolomoiski, guvernatorul regiunii Dnepropetrovsk, este coproprietarul „Privat Bank” şi deţine bunuri în valoare de 3,64 de miliarde de dolari, iar şeful regiunii Odessa, Igor Paliţa, este preşedintele companiei „Ukrnafta”.

Reforma constituţională Alte probleme interne presante, precum reforma constituţională, au fost abordate în campania electorală în mod superficial şi fără soluţii concrete. „Cartoful fierbinte” al Constituţiei îl reprezintă descentralizarea, dat

MERIDIAN

n Scrutinul a demonstrat strânsa legătură dintre politică şi grupurile de interese economice la nivel înalt

fiind că sistemul administrativ este unul arhaic şi a afectat dezvoltarea socială şi economică a statului.

Potrivit premierului Arseni Iaţeniuk, reforma constituţională este menită să echilibreze balanţa de putere prin asigurarea unei independenţe sporite regiunilor. Guvernele raionale şi regionale nu dispun de puteri executive şi nici de surse de finanţare, bugetele fiind defalcate din cel central, iar comunele sunt slabe din punct de vedere organizaţional şi economic, astfel încât orice proiect de modernizare este imposibil de demarat.

Deocamdată, dezbaterile privind descentralizarea nu sunt focalizate pe chestiuni bugetare, ci mai degrabă pe politici culturale, de educaţie şi limbă, urmarea firească a acestei situaţii fiind creşterea atenţiei pe care minorităţile naţionale o acordă acestui subiect.

Concomitent, se inflamează discursul naţionalist, în care acest drept este considerat o ameninţare la adresa „unităţii simbolice” a statului. În atari circumstanţe, un acord de principiu asupra proiectului de Constituţie este dificil de obţinut, formaţiunile parlamentare aflate la guvernare reflectând curentele de opinie şi promovând viziuni opuse asupra autoguvernării. Nu trebuie ignorată, de asemenea, inconsecvenţa multor politicieni ucraineni, respectiv predispoziţia acestora de a-şi negocia votul doar în condiţiile obţinerii unui avantaj personal. De-a lungul timpului, formaţiunile politice au adoptat o „mobilitate ideologică” care a mascat lipsa unor linii doctrinare clare, dar şi fundamentarea lor pe interese particulare. Această caracteristică a vieţii politice ucrainene a permis traseismul economic şi a împiedicat 69 SINTEZA # 5, iunie 2014

menţinerea coaliţiilor formate înaintea alegerilor parlamentare.

Acestea sunt doar câteva dintre motivele pentru care pun sub semnul întrebării finalizarea procesului de amendare a Constituţiei, care ar putea deveni imaginea trunchiată a unei democraţii „aproximative”.

Drepturi legitime pentru minorităţi Entuziasmul emancipării şi al afirmării identitare s-a răspândit viral în Ucraina, majoritatea etniilor răspunzând exceselor naţionaliste prin solicitări tot mai ferm exprimate.

Dacă sud-estul Ucrainei a acaparat atenţia prin mişcările separatiste pro-ruse, trebuie cunoscut că şi în Vest se manifestă tot mai pregnant revendicările etnice, cei mai vocali fiind rutenii/ rusinii şi maghiarii.

Astfel, în Transcarpatia, minoritatea ruteană/ rusină a solicitat recunoaşterea „constituţională” a etniei, existând deja organisme de conducere paralele şi un premier auto-intitulat, în persoana lui Petro Heţcko, aflat în atenţia SBU pentru conexiunile sale la Moscova. Alte pretenţii legitime au vizat dezarmarea membrilor organizaţiei extremiste „Pravîi Sektor” şi implementarea prevederilor Acordului de la Geneva, în caz contrar rutenii/ rusinii avertizând cu declanşarea „unei acţiuni de eliberare a Transcarpatiei de pucişti şi de apărare a membrilor minorităţilor etnice”.

Demersurile, încurajate „discret” pe site-urile ruseşti, sugerează că se intenţionează reactivarea „Planului rusin” lansat în 2008, respectiv, resuscitarea ideii obţinerii dacă

nu a „independenţei” regiunii Transcarpatia, sub numele de Republica Rusia Subcarpatică, măcar a autonomiei administrativ-teritoriale pe criterii etnice. Şi minoritatea maghiară, sprijinită din exterior, insistă pentru dobândirea unei mai largi autonomii. În martie 2014, şeful diplomaţiei ungare, Janos Martonyi, a vizitat Ujgorod, declarând că orice insultă la adresa comunităţii nu va rămâne fără răspuns, iar premierul ungar, Viktor Orban, a reiterat, la 18 mai 2014, apelul la autonomie pentru cei aproximativ 200.000 de etnici din vestul Ucrainei, subliniind că ţara vecină „nu poate fi nici stabilă, nici democratică dacă nu oferă drepturi minorităţilor, inclusiv celei maghiare, respectiv: dublă cetăţenie, drepturi colective şi autonomie”.

O coordonare a revendicărilor şi acţiunilor celor două etnii ar putea crea reale probleme Administraţiei de la Kiev, lipsită de exerciţiul democratic şi aflată oricum sub presiunea intoleranţei majorităţii populaţiei în actualele condiţii de criză.

Ce rămâne de făcut?

Autorităţile centrale vor fi nevoite să ia decizii dificile pentru a depăşi impasul strategic şi a aduce claritate în reformarea structurală a statului.

Următorul an va fi decisiv.

Oscilaţiile şi lipsa de viziune vor distruge nu doar cariere politice. Vor falimenta un stat.

Acest moment este o oportunitate pentru România de a întinde o mână, de a construi o punte solidă către ţara vecină, cu un nou început şi un viitor pe care îl înţelegem la fel: democraţie, prosperitate, cooperare. n

MERIDIAN

Republica Moldova, hotărâtă să facă faţă presiunilor Moscovei Andrei Ionescu

C

ei aproape cinci ani de când Republica Moldova este membră a iniţiativei polonosuedeze „Parteneriatul Estic” au contribuit substanţial nu doar la democratizarea ţării, ci şi la schimbarea condiţiilor socioeconomice interne şi îmbunătăţirea climatului investiţional. În pofida trendului economic pozitiv pe care ţara l-a înregistrat constant în ultimii ani, problemele legate de nivelul scăzut de trai al populaţiei şi resursele financiare limitate ale familiilor rămân o mare provocare, într-un stat în care creşterea economică este bazată pe remitenţe şi consum, nu pe producţie şi exporturi.

Rapoartele Băncii Mondiale arată că fluxurile financiare de la muncitorii aflaţi la lucru în străinătate au avut,

70 SINTEZA # 5, iunie 2014

în 2013, o pondere de 25% din PIB, situând Republica Moldova pe locul al treilea între statele din Estul Europei şi Asiei Centrale, după Tadjikistan (48%) şi Kârgâzstan (31%).

Acest model de dezvoltare comportă un risc semnificativ pentru orice stat, iar perspectivele economice pe termen mediu ale Republicii Moldova depind de diversificarea economiei şi de crearea unei a doua forţe motrice, bazată pe exporturi şi investiţii. Ţara are nevoie de un model de creştere sustenabilă, care să creeze locuri de muncă şi oportunităţi pentru tineret. În condiţiile actuale, generate de acţiunile agresive ale Federaţiei Ruse de recâştigare a sferelor de influenţă în vecinătatea imediată, Moscova a început să speculeze această vulnerabilitate pentru a crea noi probleme Republicii Moldova, după ce criza economico-financiară

care a afectat Uniunea Europeană a determinat migrarea semnificativă a muncitorilor moldoveni din vestul continentului către Rusia, începând cu 2010.

Aplicarea acestui scenariu este o consecinţă directă a hotărârii Chişinăului de a nu se lăsa intimidat şi şantajat, odată angajat pe calea europeană, iar pasul care a mai rămas până la 27 iunie, când va avea loc semnarea Acordului de Asociere cu UE şi a celui de Liber Schimb Aprofundat şi Comprehensiv, va fi unul uriaş, atât ca importanţă, dar mai ales ca semnificaţii în planul relaţiilor cu Rusia.

Ameninţarea cu deteriorarea relaţiilor comercial-economice moldo-ruse După parafarea Acordului de Asociere dintre Republica Moldova şi

MERIDIAN

n Rusia şi-a asumat „ocrotirea” Transnistriei

Uniunea Europeană, la Vilnius, oficialii de la Moscova au invocat permanent îngrijorările cu privire la afectarea intereselor economice ale Rusiei, însă fără a intra în detalii. În ultimele luni, cele două părţi au avut numeroase consultări la nivel bilateral privind efectele semnării Acordului de Asociere, iar subiectul a fost abordat inclusiv în cadrul reuniunilor de lucru în format CSI, de fiecare dată, reprezentanţii Chişinăului profitând de ocazie pentru a arăta că prevederile documentului nu împietează cu nimic relaţiile comercial-economice moldo-ruse.

Probabil că autorităţile Republicii Moldova au fost suficient de convingătoare sau poate că ultimele date statistice privind orientarea exporturilor acestui stat în primele trei luni ale anului sunt cele mai în măsură să contrazică temerile Rusiei, cert este că, în discursul emisarilor de la Kremlin se observă o modificare de accent, dar şi noi ameninţări la adresa Chişinăului.

Aflat la Tiraspol pentru celebrarea Zilei Victoriei, vicepremierul Dmitri Rogozin s-a declarat îngrijorat de posibilele consecinţe „foarte grave asupra Republicii Moldova”, după semnarea Acordului de Asociere şi „categoric împotriva faptului 71 SINTEZA # 5, iunie 2014

că Transnistria nu este invitată să participe la negocierile dintre Chişinău şi Bruxelles”. Reprezentantul Kremlinului în regiune a argumentat că pretinsa excludere a Tiraspolului din acest proces „ameninţă regiunea cu o blocadă economică” , iar Rusia „şi-a asumat ocrotirea Transnistriei şi nu o va lăsa la greu”.

Dmitri Rogozin a recurs, şi de această dată, la jumătăţi de adevăr şi dublu limbaj. Dacă ştie de „consecinţe foarte grave” pentru Republica Moldova, normal ar fi fost să le aducă la cunoştinţă factorilor decizionali ai statului, cu care reprezentanţii Rusiei s-au întâlnit de suficiente ori pe acest subiect, sau celor de la Bruxelles, unde Moscova are un ambasador, pe Vladimir Cijov. Însă experţii de la Chişinău au analizat sub toate aspectele, în ultimul an, implicaţiile prevederilor negociate şi au concluzionat că atât Acordul de Asociere, cât şi cel de Liber Schimb, vor crea condiţii pentru accelerarea creşterii economice, diversificarea exporturilor şi scăderea preţurilor.

Dacă acestea vor fi rezultatele, ne întrebăm, despre ce consecinţe negative are cunoştinţă vicepremierul rus? Iar când afirmaţia este urmată de invocarea exemplului Transnistria,

cititorul ar trebui să înţeleagă că vicepremierul rus s-a referit la statul unitar Republica Moldova?

Muncitorii aflaţi în Rusia – de la asimilare la expulzare „Arma” migranţilor aflaţi la lucru în Federaţia Rusă a fost activată neoficial pe parcursul anului trecut, când autorităţile au intensificat controalele la adresa migranţilor, iar caracterul subiectiv al acestora ar putea fi cu greu negat, pe fondul demersurilor la acea dată ale Republicii Moldova, Ucrainei şi Armeniei de apropiere de Uniunea Europeană. La sfârşitul anului 2013, Duma de Stat a votat în prima lectură un proiect de lege care a introdus un prim set de restricţii pentru muncitorii străini. Au urmat apoi, sistematic, noi măsuri care au îngrădit posibilitatea cetăţenilor străini de a-şi găsi un loc de muncă, sub pretextul legalizării prezenţei celor aproximativ 10,6 milioane de muncitori străini înregistraţi oficial în martie a.c. şi al reglementării relaţiilor de muncă.

Numărul persoanelor din Republica Moldova vizate de noile prevederi reprezintă o pondere însemnată din totalul populaţiei apte de muncă din acest stat, 

MERIDIAN

iar primii afectaţi au fost 21.500 de muncitori de peste Prut, expulzaţi de autorităţi pentru că au intrat fără viză şi cărora li s-a aplicat interdicţia de a reveni în acest stat o perioadă de trei ani. Alte 244.500 de persoane, după cum a declarat ambasadorul rus la Chişinău, Farit Muhametşin, au fost incluse într-un aşa-numit grup de risc, pe motiv că au încălcat regulile de şedere, asupra acestora planând în orice moment pericolul trimiterii acasă, în eventualitatea în care nu vor reuşi să se conformeze la noile cerinţe introduse pe piaţa muncii.

La o scurtă analiză, intenţia autorităţilor ruse de a instaura ordinea într-un domeniu important pentru economia autohtonă se dovedeşte a fi doar un pretext de a recompensa ori a pedepsi cetăţenii din fostele state sovietice, după cum acestea achiesează sau nu la politicile promovate de Kremlin. Modificările legislative în discuţie sunt extrem de subiective, muncitorii din Belarus având, de exemplu, aceleaşi drepturi la angajare ca şi cetăţenii ruşi.

Discuţia poate căpăta chiar accente xenofobe dacă vorbim despre stabilirea unor limite de personal din rândul migranţilor pentru întreprinderile care comercializează băuturi alcoolice sau în domeniul sportului, despre interdicţia angajării de străini pentru comercializarea produselor farmaceutice, obligativitatea permiselor de conducere ruseşti, începând cu luna mai 2014, ori a susţinerii examenului de cunoaştere a limbii ruse de către angajaţii din sfera serviciilor.

Iar pentru cititorii care încă mai cred că politica externă a Rusiei respectă regulile scrise ale diplomaţiei, poate că cel mai bun argument ar fi mărturisirea recentă a vicepremierului rus, Dmitri Rogozin, care a recunoscut indirect că embargoul impus de Federaţia Rusă vinurilor din Republica Moldova a fost o decizie politică, după ce fabricile din Găgăuzia, unde la începutul acestui an a avut loc un „referendum” potrivit căruia 97% din populaţie s-a pronunţat pentru aderarea ţării la Uniunea Vamală, au primit acordul Serviciului sanitar rus de a relua exporturile de vinuri pe această piaţă.

72 SINTEZA # 5, iunie 2014

Ca o paranteză, a observat cineva că toate aşa-zisele plebiscite care au avut loc până acum în regiuni cunoscute cu afinităţi pro-ruse nu au înregistrat rezultate sub 97%? Fie că vorbim de regiunea separatistă Transnistria, de Peninsula Crimeea sau de regiunile Doneţk şi Luhansk.

Republica Moldova nu a fost luată prin surprindere În timp ce informaţiile privind expulzarea muncitorilor moldoveni din Rusia au abundat pe surse, în toată această perioadă, despre măsurile

Aproape 250.000 de moldoveni sunt vizaţi de noile restricţii pentru muncitorii străini din Rusia.

pe care le-au luat autorităţile de la Chişinău în sprijinul conaţionalilor reveniţi din Federaţia Rusă pare că s-a vorbit mai puţin. Nu ştim dacă este un minus din partea acestora sau dacă doar şi-au făcut treaba departe de ochii presei, cert este că au demarat acţiuni concertate pentru a preîntâmpina problemele de ordin socio-economic pe care le-ar presupune mărirea bruscă a numărului şomerilor.

Au fost efectuate studii privind aşteptările migranţilor, există un plan de stimulare a revenirii lucrătorilor din străinătate, Agenţia naţională pentru ocuparea Forţei de Muncă a creat un departament pentru evidenţa persoanelor care se reîntorc în ţară, iar muncitorii necalificaţi, care au cea mai mare pondere în categoria migranţilor în căutarea unui loc de muncă - vor urma cursuri de meserii. Pe de altă parte, agenţii economici sunt obligaţi prin lege să informeze cu privire la locurile vacante de muncă în termen de cinci zile de la eliberarea acestora, iar târgurile de joburi au început să apară tot mai frecvent în cultura

organizaţională de peste Prut.

Desigur, piaţa muncii din Republica Moldova nu are capacitatea de a absorbi dintr-odată un aflux mărit de şomeri. Tocmai de aceea factorii responsabili poartă negocieri cu autorităţile din Israel şi Italia, de exemplu, unde există o cerere importantă de muncitori în construcţii, dar şi cu cele din Federaţia Rusă, pentru perfectarea unui nou acord în domeniul securităţii sociale, în locul celui datând din 1991.

Soluţiile actuale se pot diversifica şi adapta în funcţie de nevoi.

Ne aşteptăm ca, dacă va deveni o problemă acută, în sprijinul Chişinăului să vină actualii parteneri de dialog din Uniunea Europeană, pe care ultimele evenimente din regiune i-au pregătit să fie pro-activi.

Chişinăul a decis: „nu are altă soluţie decât să reziste” Afirmaţia aparţinând preşedintelui Parlamentului, Igor Corman, are toate atributele necesare pentru a fi adoptată ca slogan al parcursului european, argumentul politicianului fiind unul extrem de realist şi pragmatic: abandonarea cursului european implică un mai mare risc decât orice blocadă din partea Federaţiei Ruse.

Un mesaj cu adâncă semnificaţie a lansat şi preşedintele Partidului Liberal Democrat din Moldova, Vlad Filat, care a atins, poate mai bine decât orice pledoarie de până acum în favoarea vectorului de integrare europeană, sentimente precum patriotismul şi devotamentul faţă de ţară, printr-un îndemn la responsabilitate şi devotament adresat tuturor politicienilor şi liderilor de opinie, atrăgând atenţia că „nimeni nu are dreptul să promoveze distrugerea statului, indiferent de discursul politic sau dacă vede dezvoltarea ţării în UE sau în Est”. În ultima vreme, discursul oficialilor de la Chişinău a căpătat un nou conţinut, care pune accent pe necesitatea unităţii clasei politice în ceea ce priveşte apărarea ţării în faţa provocărilor externe, iar concentrarea pe promovarea acestui deziderat ar putea reprezenta cheia ajungerii la un consens cu opoziţia asupra a ceea ce înseamnă cu adevărat ameninţări la adresa statului şi a direcţiei din care vin acestea. n

MERIDIAN

n "Marea Britanie, Commonwealth, măreaţa Americă şi sper că şi Rusia sovietică - fiindcă doar aşa totul va fi bine - trebuie să fie prieteni şi sponsori ai noii Europe şi să îi apere dreptul de a trăi.” Winston Churchill

Statele Unite ale Europei, între ideal şi temă de campanie Dan Cazacu

Î

n viziunea lui Churchill, pentru ca un astfel de proiect să prindă viaţă, ar fi fost nevoie doar de determinare, din partea a sute de milioane de bărbaţi şi femei, „de a face ceea ce este bine, nu ceea ce este rău”. O „organizaţie regională europeană” nu ar fi intrat în conflict cu Naţiunile Unite: aşa cum a demonstrat existenţa Commonwealth, prezenţa unor „grupuri” statale a condus la consolidarea organizaţiei mondiale.

Din această perspectivă, un „grup” european putea oferi o semnificaţie mai profundă conceptelor de patriotism şi cetăţenie comună, în perioade tulburi ale istoriei.

Primul pas către o astfel de Europă, care să întoarcă spatele ororilor trecutului, să pună capăt politicilor de retaliere şi să privească spre viitor, îl constituia, în viziunea marelui om de stat britanic, refacerea familiei 73 SINTEZA # 5, iunie 2014

europene printr-un parteneriat între Franţa şi Germania – pe care o vedea ca singura modalitate prin care Parisul îşi putea recupera leadershipul moral asupra Europei -, pentru că „o revitalizare a Europei nu poate exista fără o Franţă şi o Germanie măreţe din punct de vedere spiritual”.

Bine construită, structura Statelor Unite ale Europei ar fi diminuat forţa materială a unui stat, dar ar fi sporit importanţa fiecărei naţiuni, chiar şi a celor mici, prin contribuţia la cauza comună. În finalul pledoariei sale, Churchill sublinia că „Marea Britanie, Commonwealth, măreaţa Americă şi sper că şi Rusia sovietică - fiindcă doar aşa totul va fi bine - trebuie să fie prieteni şi sponsori ai noii Europe şi să îi apere dreptul de a trăi”.

După aproape şapte decenii... ... şi premergător unui scrutin europarlamentar considerat „aparte”,

pe fondul dificultăţilor de ordin economic şi financiar şi al ascensiunii euroscepticismului, lideri europeni de rang înalt au abordat din nou ideea formării unei federaţii.

Actualul preşedinte al Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, invoca, în ianuarie 2014, faptul că Uniunea Europeană trebuie să folosească marcarea a 100 de ani de la debutul primei conflagraţii mondiale pentru a avertiza că euroscepticismul şi formaţiunile de extremă dreapta şi populiste pot readuce războiul pe continent, fiindcă blocul comunitar „a demonstrat, ca nicio altă construcţie politică, faptul că poate fi un mijloc eficient de reducere a barbarismului”.

Viviane Reding, cel mai longeviv membru al Executivului de la Bruxelles, a subliniat, la rândul ei, că dezbaterile privind alegerile europarlamentare trebuie să depăşească orientările 

MERIDIAN

antieuropene şi să „îmbrăţişeze” o viziune mai amplă. Astfel, ideea formării unei „uniuni politice adevărate” - ce ar putea fi cea mai bună armă împotriva euroscepticismului - trebuie să se afle pe agenda dezbaterilor premergătoare scrutinului europarlamentar. Conform acestei viziuni, Statele Unite ale Europei ar avea un guvern - Comisia Europeană - şi două camere legislative - Parlamentul European şi un „Senat” format din ţările membre (Consiliul European), context în care rolul politic al guvernelor şi parlamentelor naţionale ar fi redus la simple organisme locale.

O lună mai târziu, într-un discurs susţinut la Universitatea Cambridge, Viviane Reding a reluat ideea, dar nuanţat: cele 18 ţări din Zona Euro ar trebui să formeze o uniune fiscală şi politică. Precum Churchill, oficialul european a fost de părere că Marea Britanie ar trebui să rămână în afara acestei uniuni „depline”, dar să fie „un aliat apropiat al Zonei Euro federative, cu care va continua să împartă o piaţă, politici comerciale şi chiar o agendă de securitate comune”.

Pe aceste coordonate, mesajul pare să fi fost mai degrabă o „reacţie” la poziţia tot mai critică a Marii Britanii faţă de Uniunea Europeană. Şi cei trei candidaţi cu cele mai mari şanse la preşedinţia Comisiei Europene sunt recunoscuţi pentru poziţia pro-federală.

Fostul premier luxemburghez JeanClaude Juncker este adeptul abordării comunitare originale a guvernării, ce vizează atribuţii sporite pentru Comisie şi Parlament şi diminuate pentru guvernele, forurile legislative şi instanţele naţionale. Chiar dacă şi-a moderat discursul după ce a fost „sancţionat” de Marea Britanie la candidatura pentru conducerea Executivului comunitar, în 2004, Guy Verhofstadt, fost parlamentar belgian şi lider al ALDE, rămâne un susţinător al federalismului.

Martin Schulz mărturisea, în 2012, că nu îşi poate închipui crearea unor State Unite ale Europei, întrucât culturile diferite sunt „marea moştenire” a Europei. În 2013, însă, când premierul britanic, David Cameron, lansa un apel pentru organizarea unui referendum cu privire la statutul de membru al Uniunii, Martin Schulz credea că „într-o zi, vom avea Statele Unite ale Europei”, structură „posibilă şi necesară”, ce nu ar provoca dispariţia identităţilor naţionale.

74 SINTEZA # 5, iunie 2014

Probleme pe toate fronturile La „graniţa” din Vest, relaţia cu Statele Unite ale Americii a traversat, în ultimii ani, o serie de momente sinuoase. Sub impactul crizei economice, priorităţile naţionale au prevalat în faţa angajamentelor transatlantice asumate, cele mai elocvente exemple în acest sens fiind deciziile de retragere din teatre de operaţii şi asperităţile în negocierile privind Acordul transatlantic de liberschimb / TTIP. Relaţia transatlantică a fost greu încercată, de asemenea, în contextul dezvăluirilor privind existenţa programelor NSA de monitorizare a comunicaţiilor şi spionarea partenerilor din UE. Partea europeană a avertizat chiar că există riscul declanşării unei crize politice majore, de natură să afecteze procesul de negocieri privind TTIP. Recent, criza din estul „frontierelor” a reliefat, încă o dată, opţiunile limitate de acţiune ale Uniunii şi dificultăţile de a găsi un răspuns comun la provocarea rusă, dincolo de interesele naţionale. Mult invocata „armă energetică” are în continuare greutate în unele capitale europene, ca şi acordurile comerciale în domeniul militar. Sub presiunea business-ului, concesiile politice se ţin lanţ, făcând aproape imposibilă o coerenţă europeană în raport cu Rusia. În interiorul Uniunii, programele de bailout au lăsat în urmă presiuni asupra cetăţenilor ţărilor creditoare şi frustrări în rândul celor din statele creditate, supuşi politicilor de austeritate.

Criza economică a favorizat şi manifestarea tendinţelor secesioniste, pe fondul unor nemulţumiri referitoare la centralismul instituţional şi distribuţia inechitabilă a bogăţiei în actualele state europene. În multe ţări există proiecte autonomist-separatiste, în diferite forme de manifestare şi faze de implementare, mai avansate din punct de vedere ideologic şi al acţiunii politice fiind cele din Scoţia, Catalonia, Belgia şi Italia. Cât priveşte ascensiunea formaţiunilor eurosceptice şi extremiste, acestea par a avea şanse mari în scrutinul europarlamentar - Alternativa pentru Germania, Syriza din Grecia şi Mişcarea 5 stele din Italia sunt populare. Este posibil însă ca influenţa lor în viitorul for legislativ să fie redusă, din cauza lipsei de coeziune şi a divergenţelor ideologice - Ukip din

Marea Britanie sau Partidul Popular Danez refuză să formeze un grup parlamentar cu Marine Le Pen, care vrea să lanseze o alianţă anti-UE cu Geert Wilders, dar refuză o colaborare cu Jobbik şi Zorii Aurii.

Proiect viabil sau utopie?

Construcţia europeană a fost, în toate aspectele sale esenţiale, extrem de laborioasă, însă fiecare dezbatere, oricât de dificilă şi îndelungată ar fi fost, a constituit un pas solid înainte.

Necesitatea revizuirii cadrului constituţional european a fost subliniată într-o declaraţie anexată Tratatului de la Nisa, în 2001. Trei ani mai târziu, Constituţia a fost semnată la Roma, dar actul normativ era respins, anul următor, în referendumurile din Olanda şi Franţa.

A fost nevoie de încă doi ani pentru semnarea Tratatului de la Lisabona şi de încă doi pentru ca statele membre să îl ratifice. În ceea ce priveşte politica de apărare comună, liderii europeni mai subliniază încă importanţa aprofundării obiectivelor şi poartă discuţii pe marginea formării unei pieţe unice de securitate şi apărare.

Acţiunile blocului comunitar şi-au păstrat consecvenţa şi la nivelul politicii de vecinătate: Uniunea pentru Mediterana „a captivat” în timpul Preşedinţiei franceze a Uniunii, în 2008; Parteneriatul Estic, lansat în 2009, la iniţiativa Poloniei şi Suediei, a fost intens promovat în timpul Preşedinţiei lituaniene, în 2013.

Discursurile pro-federalizare au la bază, în principal, argumente ce ţin de viziunea postmodernă asupra relaţiilor internaţionale, cu detalieri de natură economică (eliminarea deficitelor şi a gradului de îndatorare, taxe uniforme, fie în muncă, fie comerciale, negocierea unor tarife unitare la resurse), politică şi militară. Cei care se pronunţă împotriva unei astfel de uniuni invocă, de regulă, elemente definitorii ale statului modern, suveranitatea şi sentimentul identitar.

Alarmiştii cred că o provocare strategică majoră, cum ar fi intrarea Rusiei în ţările baltice sau prăbuşirea Zonei Euro, ar putea da un imbold construcţiei europene federale.

Noi credem, însă, că maturitatea cetăţenilor europeni şi a politicienilor care îi reprezintă este suficientă pentru a consolida beneficiile Europei unite la nivel economic, politic şi securitar, în care, totuşi, fiecare n rămâne altfel.

75 SINTEZA # 5, iunie 2014

CONVORBIRI 76 SINTEZA # 5, iunie 2014

CONVORBIRI

„Ce este Europa? Ce număr formez dacă vreau să iau contact cu Europa?”

Interviu cu politologul german Hans-Peter Niedermaier, realizat de Marius Benţa

Profesorul HANS PETER NIEDERMEIER este director de programe în cadrul Fundaţiei „Hans-Seidel” din München şi profesor la Universitatea de Ştiinţe Aplicate din Mittweida, Germania. A studiat Stiinţe politice, Istorie şi Teologie catolică la Universitatea din München. În prezent, predă disciplina „Sisteme politice” la Mittweida, iar cercetările sale se situează în aria problemelor sociale şi politice la nivel global. A editat, împreună cu Eckhard Jesse, volumul „Extremismul politic şi partidele”. Este Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale „Ivan Franko” din Lvov, Ucraina şi al Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, precum şi Profesor Honoris Causa al Universităţii „BabeşBolyai” din Cluj. Este redactor-şef al publicaţiilor Banziana şi Die Werkstatt, a fost redactor-şef al revistei politice Die Entscheidung şi al revistei Baromedia . Este membru de onoare al Asociaţiei tinerilor jurnalişti din Bavaria. Din 1995 până în prezent, Fundaţia „Hanns Seidel” a oferit peste 170 de burse tinerilor români. Are doi copii adolescenţi, o fată care doreşte să devină jurnalistă şi care a moştenit deschiderea spre comunicare a tatălui său, băiatul este jucător de fotbal într-o echipă de juniori şi visează la o carieră în domeniu.

77 SINTEZA # 5, iunie 2014

Marius Benţa: Domnule Hans-Peter Niedermeier, aş vrea să vorbim despre casa comună a Europei şi despre construcţia europeană.

Perioada alegerilor pentru Parlamentul European a fost dominată de privirea distantă, dar rece şi pătrunzătoare a lui Vladimir Putin. Credeţi că s-a schimbat ceva în modul în care Europa se vede pe sine după criza din Ucraina?

Hans-Peter Niedermaier: Da, cred că Europa se comportă altfel, dar şi posibilităţile sale de acţiune sunt altele în comparaţie cu perioada anterioară. Este foarte clar, în această perioadă, că Europa poate deveni un factor de decizie sau un intermediar în procesele politice dacă vorbeşte cu o singură voce, dacă este unitară în discursul şi în acţiunile sale. Puterea de influenţă a Europei ca întreg va scădea vertiginos dacă în politica mondială vor avea prioritate interesele naţionale — interesul Franţei, al Germaniei ori al Italiei. Pe de altă parte, eu sunt un susţinător al regiunilor şi al naţiunilor europene şi mă declar vehement împotriva centralismului birocrat care emană de la Bruxelles. Pe de o parte este foarte important ca, în chestiunile de politică globală, Europa să vorbească cu o singură voce şi să fie unitară, iar pe de altă parte consider că e greşită încercarea de a coordona centralizat de la Bruxelles politicile educaţionale şi culturale ale naţiunilor. La acest capitol, consider că naţiunile ar trebui să-şi păstreze punctul de vedere.

- De ce?

- Pentru că, totuşi, construcţia Uniunii Europene presupune o anumită independenţă a naţiunilor, care au dreptul să-şi reglementeze ceea ce poate fi reglementat pe plan naţional, fără să fie centralizat totul la Comisia de la Bruxelles.

Competiţia, în ce priveşte politicile sociale ori educaţionale ale fiecărei naţiuni, este constructivă întrucât stimulează progresul şi stimulează fiecare naţiune să fie mai eficientă în găsirea unor soluţii optime pentru fiecare politică în parte.

- În acest domeniu al educaţiei, una dintre consecinţele autonomiei naţiunilor este faptul că foarte mulţi absolvenţi români de studii superioare şi mulţi cu doctorate la universităţi din Vest nu pot să practice în România, pentru că diplomele lor nu sunt recunoscute decât dacă trec printr-o birocraţie lungă şi obositoare. Mulţi se confruntă cu situaţii absurde: studenţi cu diplome obţinute la Oxford sau în Germania trebuie să primească certificare de la Ministerul Educaţiei de la Bucureşti. Mulţi tineri nu se întorc în România din cauza unor motive de acest gen. Nu avem oare nevoie de mai multă integrare la nivelul educaţiei?

- Eu pledez foarte activ pentru echivalarea diplomelor, însă cred că e importantă nu numai recunoaşterea studiilor ci şi asigurarea de standarde egale.

O diplomă de masterat din Ucraina sau Rusia nu poate avea aceeaşi greutate precum una din Germania sau Franţa, 

CONVORBIRI

care sunt ţări catalogate cu standarde ridicate. Astfel că trebuie chestionate egalitatea competenţelor şi greutatea diplomelor. Sunt întru totul de acord că birocraţia îngreunează foarte multe procese, dar pe de altă parte, această echivalare ar trebui să meargă mână în mână cu impunerea aceloraşi standarde.

Există şi în interiorul Germaniei diferenţieri pe acest plan la nivel de landuri. Se ştie foarte bine că în Bavaria sau în Baden - Württemberg există standarde educaţionale mai ridicate decât în alte regiuni ale Germaniei.

- Aţi menţionat necesitatea ca Europa să aibă o voce unică. Este posibil ca Europa să vorbească la nivel internaţional pe o voce unică, atâta timp cât nu există un patriotism european?

Singurul caz în care oamenii au murit pentru ideea europeană a fost, paradoxal, în afara graniţelor uniunii: a fost la Kiev, recent.

- Probabil că nu există un patriotism european. Dar există şi ar trebui să existe o conştiinţă europeană. Noi toţi ar trebui să fim conştienţi de faptul că această Europă unită ne-a adus cea mai lungă perioadă de pace din istorie.

Ar trebui să ne preocupe mult mai mult chestiunea aceasta decât reglementarea de la Bruxelles a mărunţişurilor de genul curburii castravetelui sau mărimii scaunelor tractoarelor. Ar trebui să ne gândim mai mult la ideea că Europa ne asigură, totuşi, pacea şi cea mai durabilă situaţie de stabilitate din istorie. Există o modă, veche deja de câteva decenii, ca diferiţi conducători de stat să-şi exprime nemulţumirile pe plan intern şi pe plan european. Consider foarte greşită practica potrivit căreia politicienii, indiferent din ce partid ori din ce tabără fac parte, să-şi bazeze discursul pe principiul că tot ce facem bine este rezultatul politicii noastre interne şi tot ce merge rău este consecinţa deciziilor de la Bruxelles. Ar trebui schimbată această practică. Mi-e teamă că, din păcate, aceste discursuri ale politicienilor conform cărora 78 SINTEZA # 5, iunie 2014

politica naţională e bună, iar cea europeană rea vor avea drept consecinţe pe termen lung o ură tot mai mare faţă de Europa, iar asta va dăuna alegerilor pe plan european şi alegerilor naţionale şi le va da prilej cârcotaşilor şi antieuropenilor să exploateze foarte mult această idee, în special în rândul populaţiei poate mai puţin informată. Să ne amintim ideea fostului secretar de stat al SUA, Henry Kissinger, care întrebase, „Ce este Europa?

Ce număr formez dacă vreau să iau contact cu Europa?" Cred că

Lipsa de înţelegere reciprocă vine din faptul că, în urma destrămării Uniunii Sovietice, Rusia a fost umilită şi a decăzut foarte mult, asta cel puţin din punctul de vedere al ruşilor.

Ei consideră acum mandatul lui Putin drept ocazia de a-şi recâştiga importanţa şi puterea fostei URSS.” problema e la fel de actuală acum ca şi în anii 70-80, deoarece, chiar dacă avem diferite personalităţi la nivel european care ne reprezintă, nu există totuşi, în cazul unor diferende concrete — cu Rusia, Ucraina sau SUA spre exemplu — o persoană căreia să i te adresezi atunci când apare o problemă, să poţi spune da, merg la politicianul cutare care reprezintă Europa şi fac un acord durabil şi mă pot baza pe el. Uniunii Europene îi lipseşte un „număr de telefon” clar.

- Problema euroscepticismului şi a interesului scăzut al populaţiei pentru Europa e reflectată şi în prezenţa mică la vot la euroalegeri, peste tot în ţările uniunii. E posibil ca problema să stea în numărul prea mare de nivele politice? Există o politică locală şi regională,

aproape de cetăţean; există apoi o politica naţională, iar la final avem şi acest nivel al politicii europene. Înseamnă cumva că e prea complicat pentru omul de rând să se orienteze într-o multitudine de nivele ale fronturilor politice?

- Problema nu e neapărat că există prea multe straturi, cât faptul că, pentru cetăţeanul de rând, Bruxellesul este foarte departe şi nu asimilează ideea că 80% dintre politicile care îl privesc şi pe el personal au de a face cu reglementările de la Bruxelles. Într-un fel, e normal ca oamenii să nu fie foarte familiari cu conceptul european şi cu ce se întâmplă la Bruxelles, pentru că Bruxellesul nu e foarte palpabil: este mult mai departe decât primăria lui, iar reţeaua politicilor europene e mult mai distantă în comparaţie cu problema construcţiei unei şcoli în localitatea lui ori cu chestiunile de politică locală şi regională care sunt în proximitatea sa.

- Credeţi că este nevoie de mai multă influenţă pe verticală între aceste straturi? Mă refer la cazul concret când mai mulţi reprezentanţi ai Uniunii Europene au intervenit în politica internă românească, deoarece au considerat că statul de drept ar fi fost pus în pericol, astfel că au intervenit în mod direct în favoarea uneia dintre părţile implicate. Este normal să avem o intensificare a acestor influenţe pe verticală?

- Nu cunosc punctual acea situaţie din România, dar nu sunt de acord cu o influenţă majoră pe verticală a autorităţilor europene.

Pe de altă parte, consider necesară o intervenţie din partea lor, dacă se încalcă anumite politici şi acorduri stabilite la nivel european care influenţează politica financiară sau reglementările stabilite, de exemplu, pe baza Tratatului de la Maastricht sau alte reglementări fundamentale. În anumite situaţii, deci, e normal să existe o instanţă la nivelul Europei care să reglementeze situaţiile problematice de la nivel naţional. Spre exemplu, sunt de părere că nu s-ar fi agravat atât de mult criza financiară în ţările din Sudul Europei, cum ar fi Portugalia

CONVORBIRI

sau Grecia, dacă Europa ar fi dedicat mai multă atenţie acestor zone înainte de a izbucni criza în aceste ţări. Autorităţile europene ar fi putut, de exemplu, să impună anumite standarde, să explice mai bine normele europene, astfel încât acestea să fie integrate mai bine.

Trebuiau luate asigurări că anumite reglementări nu pot fi, totuşi, eludate, că subvenţiile acordate nu pot fi măsluite şi folosite fraudulos, cum s-a întâmplat în Grecia. Dacă situaţia ar fi fost gestionată atent şi din timp de la nivel european central înainte de izbucnirea crizei, nu s-ar fi ajuns la această dimensiune a problemelor financiare.

- Iată că această criză a avut consecinţe neaşteptate, inclusiv pentru România. Înainte de aderare, eram conştienţi că vom ceda o parte din suveranitate către Uniunea Europeană, dar a fost o surpriză faptul că România a fost nevoită să cedeze o parte din suverantitatea sa şi către FMI - un bord de elită financiară - pe care nu l-am ales noi. Întrebarea e dacă poate risca o Europă unită să-şi cedeze din suveranitatea sa unor astfel de organisme financiare.

- Această problemă se pune şi în Germania, dar în alt sens, deoarece Germania este o ţară care finanţează Uniunea Europeană. Doamna Merkel îşi punea problema dacă datoriile europene ar trebui sau nu să fie plătite cu banii cetăţenilor germani. Eu consider că ar trebui să existe o anumită autonomie a Parlamentului German în decizia dacă trebuie ajutată o ţară precum Grecia şi nu o obligaţie prin intermediul unui organism precum FMI, care să impună cât şi cum trebuie o ţară să ajute o altă ţară aflată în criză. Decizia trebuie să fie deci a Germaniei, atunci când vine vorba de ce vrea să facă cu banii contribuabililor săi. Sunt de acord cu principiul solidarităţii europene de întrajutorare a statelor lovite de criză de către cele mai bogate, dar nu sunt de acord cu ideea unei autorităţi europene care să impună cât trebuie să dea un stat şi cât trebuie să primească un alt stat. Avem de a face aici cu pervertirea unei idei bune. De exemplu, e normal să existe anumite 79 SINTEZA # 5, iunie 2014

reglementări de echilibrare prin puterile financiare ale Europei şi de întrajutorare, însă acest principiu poate fi pervertit într-acolo încât statele mai sărace ori aflate în criză să nu-şi mai dea silinţa să se ridice la un anumit nivel atâta timp cât sunt ajutate de statele bogate, deoarece, dacă fac eforturi de ieşire din criză, ele ştiu că nu vor mai primi banii respectivi. Implicit vorbim aici de o idee bună care a fost pervertită: unele popoare, cum sunt nemţii, ajung să muncească astfel pentru alte state care îşi permit şi îşi doresc să lenevească tocmai pentru că, lenevind, le vin bani, iar dacă muncesc mult nu le mai vin bani din exterior. Nu vreau să generalizez acest exemplu la întreaga Europă - mă refeream doar la cazul particular al Germaniei.

Există deci această idee bună, dar care poate cădea pe panta nedorită.

- Aceasta e una dintre problemele care alimentează şi vocile eurosceptice pe care le-aţi menţionat mai devreme. Aceste voci sunt asociate adesea cu ideologiile de extremă dreapta, tot mai puternice în Europa.

Credeţi că existenţa şi tolerarea extremelor este un rău necesar?

- Nu, nu sunt de acrd cu această poziţie şi chiar o consider periculoasă. Există posibilitatea ca în Parlamentul European să ajungă mai mulţi sceptici decât susţinători ai ideii europene. Acest lucru nu ar fi niciodată posibil la nivelul Germaniei, dat fiind că există pragul de 5% pentru a intra în Bundestag, în vreme ce în Parlamentul European îşi pot face intrarea tot felul de partide care pot veni cu concepţii care pot periclita ideea de Europa.

Nu ar trebui să ajungem la situaţia extremă de a avea mai mulţi eurosceptici decât susţinători în Parlamentul European. Pericolul e ca aceşti extremişti să folosească instituţia Parlamentului European în scop propriu şi să îl vadă drept instrument de propagandă pentru propriile idei. Neîndoielnic că vor rămâne popularii, liberalii şi socialdemocraţii, care vor avea puterea de decizie şi vor garanta respectarea principiilor democratice, dar e periculos prospectul ca extrema să folosească Parlamentul European pentru a-şi vehicula propriile

convingeri. Nu cred că trebuie tratat cu toleranţă extremismul, nici cel de dreapta, nici cel de stânga. Cred că ar trebui combătută şi la nivel naţional pătrunderea extremelor, astfel încât să se evite situaţii în care acestea să ajungă în poziţii de decizie.

- Pentru că am început prin a evoca criza din Ucraina, de ce credeţi că Europa şi spiritul european nu au fost în stare să aibă un dialog real cu Rusia şi cu spiritul rus? Nu vorbesc neapărat de eşecul diplomatic, ci de o aparentă incompatibilitate fundamentală între cele două spaţii.

- Lipsa de înţelegere reciprocă vine din faptul că, în urma destrămării Uniunii Sovietice, Rusia a fost umilită şi a decăzut foarte mult, asta cel puţin din punctul de vedere al ruşilor. Ei consideră acum mandatul lui Putin drept ocazia de a-şi recâştiga importanţa şi puterea şi vor să folosească această ocazie pentru a-şi spăla umilinţa care le-a fost aplicată de Occident după destrămarea URSS. Din punctul de vedere al ruşilor, faptul că toate statele din Sud-Estul Europei care au fost state aflate în sfera de influenţă a URSS - România ori Ungaria - fac acum parte din Uniunea Europeană şi, cele mai multe, şi din NATO, este o ameninţare pentru Rusia. Această ţară s-a folosit de situaţie pentru a împiedica Ucraina să intre în sfera Vestului Europei. Pe de altă parte, Europa nu joacă în acest conflict un rol atât de mare pe cât crede ea că ar juca, căci este mai mult un conflict între americani şi ruşi. Europa este, desigur, puternică, dar nu e cel mai important jucător în acest război.

Ruşii vor folosi orice prilej pentru a împiedica Ucraina să devină o adeptă a Vestului Europei şi să se desprindă de sub influenţa rusă.

Sunt un cunoscător al Ucrainei, pentru că am fost în această ţară de vreo 30 de ori, deşi nu chiar atât de des ca în România, unde am venit de 80 de ori. Este foarte clar că există o diferenţă de mentalitate între Estul şi Vestul Ucrainei. Ideea de unitate naţională nu are aceeaşi valenţă ca în Germania ori România. Vestul vorbeşte ucraineană, în vreme ce Estul vorbeşte rusă. Există diferenţe de viziune foarte mari între Vest şi în Est, spre deosebire de alte state. n

INTELIGENT

PERSPECTIVĂ ASUPRA RELAŢIILOR ECONOMICE GLOBALE

82

Cuprins secţiune

80 SINTEZA # 5, iunie 2014

UNIUNEA EUROPEANĂ DUPĂ ALEGERI

85

PRESIUNE PE INVESTITORI ÎN VREMURI DE CRIZĂ

88

AGLOMERAŢIE PE AEROPORT

91

GLOBALIZAREA DE LA BĂBUŢIU

95

BUSINESS

81 SINTEZA # 5, iunie 2014

I N TE L IG ENT

BUSINESS

n Chiar dacă prognozele indică o compresie a ritmului de dezvoltare economică a Chinei, aprecierile rămân în continuare optimiste

O perspectivă asupra relaţiilor economice globale Mihai Drăghici

D

eşi cea mai dură fază a crizei economice mondiale pare depă­şită, amploarea acesteia este eviden­ţiată în continuare de măsurile de austeritate şi scăderea nivelului de trai la scară largă.

Perioada turbulentă a dat naştere, în primul rând, la modificări ale pattern-urilor de creştere economică, care vor avea consecinţe asupra viitoarei arhitecturi a polilor de putere globali. Dezvoltarea statelor emergente a fost prognozată şi analizată în detaliu, ţările BRIC conducând în clasamentul celor mai rapide ritmuri de creştere. Totuşi, în urma crizei, acestea dau semne de oboseală, îndeosebi în China şi Rusia, al căror ritm de creştere economică este încetinit de stagnarea exporturilor şi de o producţie industrială limitată.

82 SINTEZA # 5, iunie 2014

Pe de altă parte, în contextul crizei ucrainene, există experţi care extrapolează valenţele relaţiilor dintre Rusia şi statele asiatice, mai ales cu China, ţară cu care a semnat un acord bilateral de cooperare pe termen lung în plan gazifer. Pe fondul considerentelor expuse mai sus, se pun în discuţie perspectivele de menţinere a statutului UE şi SUA de actori mondiali determinanţi, fiind evident că Europa nu-şi mai poate păstra rolul de motor economic, iar SUA trebuind să facă faţă provocărilor determinate de ascensiunea statelor non-occidentale.

Statele BRIC Deşi ritmul susţinut de creştere economică a ţărilor emergente a fost, în mod evident, afectat de criza economică globală, este de aşteptat o

menţinere a curbei ascendente şi în următorii ani. Dacă la începutul anilor 1990, grupul BRIC realiza doar 6% din schimburile comerciale globale, iar SUA şi UE deţineau aproximativ 60%, până în 2011, acesta şi-a dublat procentul, spre deosebire de UE, care a pierdut mai mult de 10%. Conform „Euromonitor International”, în 2020, topul celor mai dezvoltate economii va arăta astfel: „În pofida potenţialului Chinei, Indiei şi Rusiei - care, în 2020, ar putea realiza aproximativ 30% din PIB global, comparativ cu 23,5% în 2012 -, există semnale conform cărora creşterea economică în aceste ţări dă semne de încetinire.”

Creşterea susţinută a Chinei Chiar dacă prognozele organismelor internaţionale indică o compresie a ritmului de dezvoltare

I N TEL IG ENT

BUSINESS

n Tendinţa ţărilor Golfului, de reorientare a exporturilor de pe pieţele vestice către spaţiile emergente asiatice, se va menţine

economică a Chinei, aprecierile rămân în continuare optimiste, cel puţin pentru anul 2014: OCDE - avans PIB de 8,4%, FMI - 7,75%, Comisia Europeană - 8,1%, Barclays Capital 7,4%, HSBC - 7,4%.

Aceste aprecieri au la bază o modificare a fundamentelor conjuncturii economice favorabile, de la rate susţinute de creştere a exporturilor, ca urmare a forţei de muncă ieftine şi abundente, respectiv investiţii directe din partea statului în infrastructură, educaţie şi tehnologie, la presiunea indusă de creşterea salariilor şi perspectiva scăderii demografice. Cu toate acestea, apare posibilă o reformare a modelului economic chinez, de la creştere bazată pe investiţii la una bazată pe consum.

Cu o rată medie de extindere a valorii schimburilor comerciale anuale de aproximativ 23,2% în intervalul 2002 - 2011, China a depăşit ţări ca Marea Britanie, Japonia şi Germania. În deceniul trecut, şi-a crescut cota deţinută în comerţul mondial cu 5,4%, în timp ce statele OCDE au pierdut aproximativ 12%.

Emergenţa axei Asia Orientul Mijlociu Tendinţa ţărilor Golfului de reorientare a exporturilor de pe pieţele 83 SINTEZA # 5, iunie 2014

vestice către spaţiile emergente asiatice se va menţine, pe măsură ce excedentul energetic al SUA va deveni tot mai evident, ca urmare a dezvoltării gazelor neconvenţionale. În prezent, peste 57% din comerţul exterior al ţărilor membre ale Consiliului de Cooperare al Golfului se realizează pe relaţia Asia de Est. Interesul Chinei pentru Orientul Mijlociu îşi va continua curba ascendentă, ca urmare a necesarului energetic semnificativ.

Conform Agenţiei Internaţionale pentru Energie/ AIE, în intervalul 2012 - 2035, cererea globală de energie se va majora cu aproximativ 33% faţă de nivelul din 2010, îndeosebi pe fondul extinderii consumului în China şi India. Vom asista astfel la o modificare a bazelor sistemului energetic global, prin redirecţionarea către China a petrolului produs în Orientul Mijlociu pentru a fi exportat în SUA. De asemenea, este în creştere nivelul investiţiilor din Asia de Est, cu precădere Japonia, Coreea de Sud şi China, şi ţările Golfului, mai ales Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite. În februarie 2013, Japonia a împrumutat compania „AbuDhabi National Oil Company” cu 3 miliarde de dolari, pentru asigurarea

unor importuri de petrol stabile în Japonia, iar, cel mai probabil, la licitaţiile pentru acordarea licenţelor de extracţie a petrolului şi gazelor organizate, de către Abu-Dhabi, în 2014 şi 2018, vor participa firme din Japonia şi China.

Rusia, sub spectrul stagnării Economia rusă are nevoie de reforme structurale pentru a-şi menţine competitivitatea şi a se elibera de dependenţa de vânzările de petrol şi gaze.

Deşi au clamat, în repetate rânduri, că vor întreprinde schimbări, acţiunile autorităţilor de la Moscova pedepsirea protestatarilor, cenzurarea website-urilor şi a reţelelor sociale, lipsa modernizării economice semnalează, mai degrabă, contrariul, şi adâncesc scepticismul cu privire la capacitatea Rusiei de a se reconfigura.

Creşterea economică a Rusiei s-a redus, în 2013, la 1,3%, de la 3,4% în 2012, iar deficitul bugetar s-a mărit, o parte semnificativă provenind din sectoarele non-energetice.

Criza din Ucraina va afecta şi mai mult economia rusă, scenariile Băncii Mondiale în acest sens relevând, în cel mai bun caz, încetinirea creşterii la 1,1% din PIB în acest an 

I N TE L IG ENT

şi 1,3% în 2015. În varianta pesimistă, evoluţiile sunt mult mai dramatice - un avans al PIB de numai 0,2% în 2014, conform Fondului Monetar Internaţional.

Relaţia sino-rusă, ambivalentă Într-un moment în care comunitatea internaţională tinde din ce în ce mai mult să izoleze statul rus, vizita preşedintelui rus, Vladimir Putin, la Shanghai, în perioada 20 - 21 mai 2014, reflectă interesul sporit al Moscovei pentru întărirea legăturilor cu ţara estică. În prezenţa celor doi lideri de stat, Gazprom şi Corporaţia Naţională a Petrolului din China, au semnat miercuri, 21 mai, la Shanghai, contractul privind livrarea gazelor naturale ruseşti în China, pe traseul estic. Este vorba despre un contract pe o durată de 30 de ani, care prevede livrarea unei cantităţi de 38 de miliarde de metri cubi de gaze anual, la un preţ estimat de 350 - 400 de dolari/ 1.000 mc.

Potrivit unui acord de principiu deja semnat în 2013, gazele ruseşti vor fi livrate în China pe traseele conductei deja existente ALTAI şi pe una nouă, care preia gazele din Siberia de Vest pe traseul Krasnoiarsk, Irkutsk, spre Vladivostock, pe malul Amurului. Noul gazoduct ar urma să aibă trei ramificaţii spre China, în zona de Nord - Est. Pe componenta energetică se distinge, în acest moment, un dezechilibru de forţe: dacă Beijingul şi-a dezvoltat o reţea de furnizori bine diversificată, din Orientul Mijlociu, Africa sau Asia Centrală, infrastructura energetică a Rusiei pentru export vizează doar China.

Ofensiva rusă se materializează în vânzarea de petrol prin intermediul East - Siberia Pacific Ocean Pipeline/ ESPO şi acordarea accesului companiilor chineze la zăcămintele Rusiei. În 2013, cu ocazia vizitei premierului chinez Xi Jinping la Moscova, s-a convenit acordarea, de către Banca de Dezvoltare Chineză, firmei ruse „Rosneft”, a unui credit de 2 miliarde de dolari, în schimbul livrării de petrol timp de 25 de ani.

S-a mai semnat un acord de cooperare între „Rosneft” şi „Chinese National Petroleum Corporation”/ CNPC, în vederea construirii unei rafinării în China şi a prospectării şi exploatării în comun a rezervelor din teritoriile arctice ruseşti - Mările Pechora şi Barents.

84 SINTEZA # 5, iunie 2014

BUSINESS

Dincolo de componenta energetică, Beijingul este cel mai important client al industriei ruse de armament, cumpărând, în 2005, arme şi tehnică militară în valoare de 4 miliarde de dolari, iar în 2012, de 2,1 miliarde de dolari. În acelaşi an, Beijingul a intrat pentru prima dată în clasamentul primilor cinci exportatori mondiali de arme. Cu ocazia vizitei lui Xi Jinping în Rusia, părţile au semnat două contracte privind cumpărarea din Rusia a unor avioane de luptă Suhoi Su-35, însă vânzarea este incertă, anunţurile pe această temă fiind neclare şi există semnale că statul chinez este interesat de accesul la tehnologia rusească, pentru copierea acesteia. Din nou, Beijingul pare a fi favorizat în relaţia cu Rusia. În ceea ce priveşte Japonia, deşi doreşte să primească energie din Rusia, recentele acţiuni ale Moscovei în Ucraina subminează discuţiile în acest domeniu, autorităţile de la Tokyo aflându-se sub presiunea SUA pentru înăsprirea sancţiunilor. În acest context, mediile analitice caracterizează atitudinea Japoniei drept „o balansare între Washington şi Moscova”.

prin intermediul GNL, va reprezenta o oportunitate însemnată pentru Europa, în direcţia diversificării furnizorilor, pe termen mediu şi lung.

Pe termen scurt, se menţin semne certe de întrebare: în primul rând, dezvoltarea infrastructurii adiacente GNL este costisitoare; în al doilea rând, extracţia gazelor de şist prin fracturare hidraulică în Europa întâmpină rezistenţă socială şi politică.

Una dintre cele mai importante consecinţe ale austerităţii europene este micşorarea capabilităţilor de apărare, statele UE fiind nevoite să-şi reducă bugetele militare, cu consecinţe directe asupra posibilităţii de acţiune în cadrul NATO. Cu toate acestea, valorile democratice comune şi cooperarea militară anterioară demonstrează importanţa parteneriatului transatlantic, pentru SUA, dar mai ales pentru UE. O oportunitate strategică în ceea ce priveşte colaborarea UE SUA şi constituirea unui pol economic transtlantic o va constitui semnarea Parteneriatului pentru Comerţ şi Investiţii (TTIP), care va contribui la extinderea dinamismului bilateral şi consolidarea perspectivelor exporturilor energetice americane către Europa.

UE - SUA, o alianţă necesară

Perspective

Cei doi actori vor continua să înregistreze un declin în ceea ce priveşte cota deţinută în schimburile comerciale şi PIB global.

Conform FMI, până în 2018, scăderea participaţiei SUA în PIB-ul global va fi lentă, ajungând la 2% anual, în timp ce UE va înregistra o tendinţă contrară, cu o reducere de 4%. În timp ce SUA va avea o creştere economică moderată, poziţia Europei ca pol de putere economică la nivel mondial apare fragilă, cu atât mai mult cu cât rămân de rezolvat probleme sistemice, precum reformarea şi stabilizarea sectorului financiar şi a pieţei muncii, mai ales în ţări ca Italia, Spania, Franţa şi Grecia.

Pentru a recupera creşterea economică, UE va trebui să rezolve ambele probleme, alături de alte chestiuni spinoase, precum cea a sistemelor de pensionare.

Potenţialul de creştere al SUA va încetini, ca urmare a problemelor de pe piaţa forţei de muncă şi a avansului lent al cererii interne.

Dezvoltarea exploatării gazelor de şist în SUA, care promite o reducere a preţurilor pe piaţa mondială şi o mai mare mobilitate a fluxurilor de gaze,

Efectele crizei nu au fost încă surmontate, estimările privind evoluţiile economice globale indicând o polarizare a fluxurilor de comerţ şi investiţii, prin avansul statelor BRIC şi concentrarea pe axa Asia - Orientul Mijlociu.

Mutaţiile din China vor influenţa major situaţia globală, alte state emergente deţinând un rol secundar.

Este previzibilă adâncirea relaţiilor strategice dintre statele Orientului Mijlociu şi cele asiatice. În următoarea decadă, blocul comunitar va trebui să facă faţă provocărilor reprezentate de diferenţele macroeconomice dintre statele europene, pentru a menţine moneda unică şi a definitiva Uniunea Economică şi Monetară. În aceste condiţii, pentru Europa şi SUA va fi vitală dezvoltarea parteneriatului transatlantic, în scopul menţinerii competitivităţii internaţionale. Încheierea TTIP poate constitui deopotrivă un pilon pentru echilibrarea balanţei economice bilaterale şi de creştere a puterii de negociere în ceea ce priveşte proiectarea viitorului sistem economic global. n

II N NT T EE LL II G G EE N NT T BB U U SS II N N EE SS SS

CUGET

&

BU G ET

Valentin M. Ionescu

Uniunea Europeană după alegeri

Context economic Economia statelor Uniunii Europene se afla într-o fază de recuperare. Cu excepţia Ciprului şi Croaţiei, statele europene sunt pe plus, ceea ce face ca PIB real al Uniunii să crească anul acesta în medie cu 1,6% şi să depăşească PIB real din 2008 după şase ani de recesiune. Zonele Europei Centrale şi statelor baltice sunt cele mai dinamice. De asemenea, Marea Britanie revine puternic, cu o creştere a PIB de 2,7%, ceea ce o plasează în fruntea statelor puternic industrializate. Remarc însă, că ritmul de creştere al PIB în statele în curs de dezvoltare, precum România, este încă scăzut, uneori sub potenţialul PIB, ceea ce face ca procesul de reducere a decalajelor de dezvoltare faţă de zona industrializată să se extindă în timp, în loc să se comprime.

Creşterea economică în Uniune este determinată de exportul net, ca urmare a cererii globale încă ridicate (importul global: 4,4%). Exportul net se menţine la valori pozitive în ţările în curs de dezvoltare pe fondul deprecierii cursului şi costului redus cu forţa de muncă, cu efect pozitiv în contul

85 SINTEZA # 5, iunie 2014

curent. În statele industrializate, balanţa comercială este de asemenea pozitivă, cu excepţia Franţei, Finlandei, Greciei, Estoniei şi Letoniei.

Formarea brută de capital (investiţiile) va creşte semnificativ faţă de anul 2013 (de la -2,3% la +3,15), dar va rămâne la valori moderate, întrucât condiţiile de creditare sunt încă restrictive, iar o revenire la volumul creditării din ciclul economic anterior (până în 2008) nu este posibilă. Rata investiţiilor nu va avea valori pozitive decât după 2015. Creşterea investiţiilor este grevată de rata de îndatorare a companiilor şi de consolidarea bilanţurilor bancare în raport cu rata creditelor neperformante.

Consumul privat (al gospodăriilor) ar putea să crească cu 1,2% în acest an şi cu 1,6% în 2015.

Contribuţia acestuia la creşterea PIB (pe metoda cheltuielilor) va fi de 0,7% în 2014 şi 0,9% în 2015.

Consumul privat va fi influenţat de ajustări structurale pe piaţa muncii şi de politici monetare (fluctuaţii în raţa dobânzii în raport cu inflaţia), ceea ce înseamnă că veniturile nu cresc. Din contră. Acest aspect se

vede şi în rata de economisire care este negativă. Economisirea nu se va stabiliza până în 2015 şi ca atare consumul nu poate depăşi faza de relativă stagnare decât în următorii doi-trei ani. Şomajul este ridicat menţinându-se la valori de peste 10% (25,7 milioane). Dacă sistemul educaţional şi piaţa muncii nu se restructurează, gradul de ocupare va rămâne la valori moderate (58,3%).

Conform unui raport întocmit în 2011 (cordonator Jurgen janger) cu privire la schimbări structurale şi competitivitate, în perioada 2008 – 2009, criză economică a avut un impact limitat asupra schimbărilor structurale din economia europeană şi în modelul de specializare industrială şi comerţ. Pornind de la un set de indicatori structurali, economia europeană este divizată în patru grupe. Prima grupă cuprinde ţările cu PIB per capita ridicat şi cu sectoare bazate pe cunoaştere şi inovaţie: Germania, Irlanda, Olanda, Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Suedia şi Regatul Unit. În grupa a doua fac parte ţările cu PIB ridicat, având sectoare care folosesc intensiv forţa de muncă şi au o intensitate medie 

I N TE L IG ENT

a sectorului de cercetare-dezvoltare: Portugalia, Spania, Cipru, Grecia, Italia şi Luxemburg. Din grupa a treia fac parte ţări cu un PIB per capita mediu, specializate în industrie, dar cu un sector de cercetare-dezvoltare sub medie: Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Slovenia şi Malta. Iar din grupa a patra fac parte ţări cu un PIB mediu per capita, sectoare care folosesc intensiv forţa de muncă şi au o intensitate scăzută sectorului de cercetare-dezvoltare: ţările baltice, România şi Bulgaria. În perioada crizei, în cele patru grupuri nu s-a produs schimbări structurale semnificative.

Criză economică a lovit sectoarele care folosesc intensiv forţa de muncă sau sectoarele unde cererea agregată are o elasticitate ridicată, dar a favorizat sectoarele axate pe cunoaştere (Technology driven) şi care utilizează intensiv capitalulul. Ţările din grupul 1 şi 2 şi-au consolidat sectoarele axate pe cunoaştere/tehnologie şi au înregistrat un declin al sectoarelor care folosesc intensiv forţa de muncă, în timp ce grupurile 3 şi 4 şi-au consolidat poziţia în sectoarele care folosesc intensiv forţa de muncă.

România, de pildă, înregistrează a creştere slabă a sectoarelor bazate pe cunoaştere şi un declin uşor al sectoarelor axate intensiv pe forţa de muncă. Aşadar, decalajele între grupul 1 şi 2 faţă de 3 şi 4 se menţin şi nu se pot estompa, decât dacă PIB înregistrează un ritm mai mare în grupurile 3 şi 4. Contează totodată, specializarea forţei de muncă, ceea ce înseamnă atât restructurarea pieţei muncii, cât şi a sistemului educaţional, dar pe alte baze decât cele utilizate până în prezent. În raport cu structura lor industrială, grupurile 2 şi 4 au nevoie mai mult de schimbări în structura de producţie, astfel încât să obţină o competitivitate ridicată, în timp ce grupurile 1 şi 3 au nevoie de o dezvoltare a sectorului de cercetare-dezvoltare.

Acumularea cunoaşterii în grupul 4 este vitală pentru diversificarea industrială, creşterea de productivitate şi obţinerea unui avantaj competitiv pe termen lung.

86 SINTEZA # 5, iunie 2014

BUSINESS

Politici: subvenţii şi reglementări Pentru stabilitate macroeconomică există mai multe instrumente: politica băncii Europene, precum şi politica statelor membre modelată pe pachetele de măsuri adoptate în perioada 2011-2012: „Twopack”, „Sixpack” şi Tratatul cu privire la Stabilitate, Coordonare şi Guvernanţă în Uniunea Economică şi Monetară (TSCG - Compact Fiscal Treaty).

Ultimul este cel mai important.

Programul sectorial de dezvoltare a resurselor umane – POSDRU este un bun exemplu de eşec, pentru că întreţine rentele, fără să aibă vreo externalitate pozitivă în economie.

În TSCG, ţintele macro sunt drastice. Statele membre pot avea 1% deficit structural, cu condiţia ca datoria publică să nu depăşească 60% ca pondere în PIB şi 0,5% dacă datoria publică trece de acest prag.

TSCG instituie un controlul strict asupra cheltuielilor publice ca să limiteze resursele alocate ineficient şi care conduc la extragere de rente.

Totuşi, ţintele prevăzute în TSCG nu conduc automat la o ajustare structurală a instituţiilor (în sens economic). Ajustarea structurală ar interveni dacă s-ar limita ponderea cheltuielilor publice în PIB, nicidecum dacă se micşorează deficitul structural în PIB. Pe fond, reducerea cheltuielilor nu elimină extragerea rentelor, ci doar le diminuează. Totuşi, TSCG este un instrument care poate ajuta la diminuarea funcţiilor statului. Sunt state care, deşi nu s-au bazat pe criteriile stabilite în TSCG, cum este Marea Britanie, au trecut într-un nou ciclu economic de creştere, prin reducerea cheltuielile publice.

Problema convergenţei Orientarea pe creştere economică a Uniunii Europene nu mi se pare suficient de clară.

Asta se observă şi în reglementări, care sunt standard, deşi nivelul de convergenţă reală între statele membre este scăzut.

Uniunea a adoptat strategia Europa 2020, care îşi găseşte suport în planificarea financiară 2014 2020. Această planificare este o politică de subvenţie de natură să stimuleze cererea agregată şi se bazează pe New-Keynesian Dynamic Stochastic General Equilibrium Model-DSGE. Intervenţia UE prin subvenţie (fonduri europene) urmăreşte un catch-up economic, (scop politic: convergenţa reală) a ţărilor mai puţin dezvoltate, având ca efect o bunăstare pentru unii şi o pierdere de bunăstare pentru alţii, întrucât se face o redistribuire de resurse.

Dacă obiectivele subvenţiei nu sunt cuantificabile, cei ce beneficiază de această subvenţie sunt indivizi şi grupuri de interese care extrag o rentă, fără să creeze valoare în economie. Este rolul reglementărilor să corecteze această situaţie, ceea ce uneori se întâmplă, alteori nu. Un studiu realizat în 2009 pentru Comisia Europeană (Janos Varga şi Jan în ít Veld) arată ca transferul de fonduri europene către regiunile cele mai sărace nu are un impact concludent. Conform analizei, nu este clar cum investiţiile în formare profesională şi infrastructura îşi ating ţintele de productivitate.

Aceeaşi problemă a fost analizată şi în studii mai vechi, realizate de Banca Europeană de Investiţii, prin cercetarea impactului alocării subvenţiilor în anumite regiuni din vestul Europei. Deci ar trebui să se acorde mai multă atenţie unor indicatori structurali pornind de la clasificarea specializării industriale, pe cele patru grupuri de ţări pe care le-am prezentat.

Reglementare şi eficienţă Reglementările au ca ţintă diminuarea eşecului de piaţă, în condiţiile unei alocări ineficiente de resurse. Ştim că Uniunea Europeană nu intervine pentru a corecta orice eşec de piaţă, ci se concentrează asupra monopolurilor

I N TEL IG ENT

BUSINESS

n Evoluţia politicilor europene în următorii patru ani este greu de anticipat pe noua configuraţie politică de la Bruxelles

şi unor externalităţi negative cu impact de mediu. Totuşi, o parte din reglementări nu sunt eficiente.

De pildă, sistemul de achiziţii publice, reglementările ce privesc concurenţa, dereglementarea sectorului energetic. Totodată, observ că fenomenul de suprareglementare nu este corectat.

Este posibil ca acest fenomen să reflecte ceea ce Kenneth L. Sokoloff, Stanley L. Engerman, Daron Acemoglu, Simon Johnson şi James A. Robinson analizează în literatură sub sintagma „persistenţa instituţională”. Este vorba de interesul unor grupuri de presiune şi a indivizilor din fiecare ţară de a conserva instituţii ineficiente, în măsura în care le oferă o rentă din bunăstarea altora. Asta înseamnă că evoluţia instituţiilor economice din statele membre influenţează calitatea reglementărilor la nivel suprastatal.

Evoluţia politicilor europene în următorii patru ani este greu de anticipat pe noua configuraţie politică de la Bruxelles. Am trei ipoteze: una ia în calcul că se vor aplica gradual politicile corective introduse începând cu 2008, cea de a doua ipoteză ia în considerare că este posibil să asistăm la implementarea unor politici de schimbare structurală, care au debutat efectiv de abia în 2011 cu „Two-pack”, „SixPack” şi Tratatul asupra Stabilităţii, Coordonării şi Guvernanţei Economice şi Monetare (TSCG – Compact Fiscal Treaty) şi în fine, cea de a treia ipoteză merge pe ideea combinării politicilor corective cu cele de schimbare structurală.

87 SINTEZA # 5, iunie 2014

Cele trei ipoteze pornesc de la premisa că sistemul de distribuţie a puterii în interiorul Uniunii Europene nu se modifică. Mă refer la partajarea de competente între organismele suprastatale şi guvernele naţionale. De aceea, ajustările apar în instituţiile economice, printr-un mix de politici fiscale şi monetare aplicate la nivel local, pentru a stimula cererea agregată, astfel încât, pe termen lung, să se obţină un plus de competitivitate.

Dintre cele trei scenarii, ultimul pare cel mai realist, întrucât curentul anti-integrare este mai puternic decât în urmă cu patru ani.

Distribuţia puterii Alegerile pentru Parlamentul European au adus din nou dreapta la conducere. Însă au apărut câteva surprize care complică jocul de împărţire a puterii. A crescut neaşteptat de mult grupul parlamentarilor neafiliaţi politic de la 4,31 în 2009 la aprox. 21,5% din totalul locurilor în parlament. „Neafiliaţii de stânga” au un procent de 8,52%, iar restul de 12,98% sunt în polul de dreapta şi dreapta radicală. Popularii cu 28.36% din totalul locurilor în parlament pierd aprox. 7,4%, iar socialiştii rămân la acelaşi scor (25%). Verzii stagnează (7,06), în timp ce liberalii scad de la 10,83% la 8,52%, dacă nu mai socotim dezertările (cum este cazul PNL).

Fragmentarea forţelor politice este mai pronunţată în spectrul dreptei, ceea ce face ca procesul de „logrolling” (schimbul de voturi) în planul distribuţiei puterii să afecteze conţinutul politicilor construite

la nivel supranaţional ce ţintesc economia statelor membre. Pornesc de la premisa că grupul popular, susţinut mai cu seamă de Germania, urmăreşte continuarea procesului de integrare economică între statele membre, pe două planuri: transferul gradual de putere de la guvernele naţionale către organismele suprastatale şi implementarea politicilor fiscale anti-ciclice, combinate cu politici monetare stricte care să faciliteze reluarea creşterii economice. Conservatorii britanici şi dreapta radicală pledează pentru întărirea politicilor fiscale anticiclice, reducerea alocaţiilor către Uniune şi conservarea rolului guvernelor locale în detrimentul organismelor suprastatale. Socialiştii nu se opun întăririi organismelor suprastatale, dar susţin subvenţiile ca motor de creştere economică şi abandonarea austerităţii. Deci, fiecare grup politic are propriile opţiuni în privinţa distribuţiei puterii, în condiţiile în care alocarea resurselor este deja decisă (programul multianual 2014-2020).

Divergenţele între grupurile politice nu ţin doar de ideologie, ci de interesele statelor membre. Dacă cele trei tabere nu ajung la un numitor comun în privinţa distribuţiei puterii, organismele suprastatale ale Uniunii vor slăbi, iar negocierile între state se vor desfăşura anevoios cu fiecare pas de construcţie instituţională. În plus, procesul de reformare a instituţiilor economice din fiecare ţară s-ar putea să încetinească în următorii ani, dacă acestea nu sunt controlate strict.

Impactul va fi mai negativ în statele cu instituţii viciate, precum cele din sudul şi sud-estul continentului. n

I N TE L IG ENT

BUSINESS

Presiune pe investitori în vremuri de criză Ne plasăm banii la saltea sau riscăm să-i investim?

Este întrebarea pe care mulţi şi-o pun în această perioadă de restrişte şi de nesiguranţă, în care băncile se limitează să acorde dobânzi mici, în concordanţă cu o creditare încă subţire.

Călin Poenaru

R

omânii între 20 şi 50 de ani, cu afaceri proprii sau care dispun de venituri consistente, reprezintă segmentul cel mai curtat în acest moment în piaţa financiară.

Speculaţiile pe valută sunt promovate agresiv, bursa de la Bucureşti şi-a mai revenit din şocurile crizei, tablourile devin tot mai valoroase, iar metalele preţioase stau la cotitură, aşteptând conflictele pentru a-şi creşte cotaţia. „În acest an, pe piaţa românească de capital, investiţii bune pot fi cele în Fondul Proprietatea, în sectorul energetic, Petrom, Transgaz, iar pe piaţa financiară, în BRD şi Banca Transilvania (BT), ultima anunţând şi un profit record. De asemenea, industria prelucrătoare care face export este în creştere, Aerostar, Iproeb, Condmag, chiar Albalact sunt companii de luat în considerare, mai ales dacă se relansează investiţiile. În schimb, societăţile de investiţii financiare (SIF) sunt ceva mai ocolite, pentru că au decis să nu acorde dividende”, susţine analistul financiar Andrei Rădulescu, de la Academia de Studii Economice Bucureşti.

Dolarul, cotat cu şanse de creştere „Pe plan internaţional scade sectorul tehnologic, iar comerţul cu amănuntul se găseşte într-o poziţie nu prea bună, din cauza incertitudinilor din China. În schimb, Statele Unite sunt puternice, şi-au revenit repede după şocul Lehman Brothers, americanii şi-au redresat sectorul bancar. Treptat, Trezoreria SUA a redus din cumpărături, iar din 2015 88 SINTEZA # 5, iunie 2014

americanii vor majora dobânda de referinţă. În consecinţă, eu aş cumpăra dolari, pentru că există premise de creştere. În schimb, exportul european este la maximul din ultima vreme, iar euro s-a apreciat mult şi este posibil să scadă. Moneda naţională se va menţine în acest an faţă de cea europeană în intervalul 4,40-4,60 lei, curs asistat de Banca Naţională a României, care va interveni atunci când este cazul”, constată Rădulescu.

Tranzacţiile externe iau grosul câştigului „Există brokeri care câştigă şi 10-15.000 euro pe lună, îndeosebi din tranzacţiile pe piaţa externă. Practic, prin noi se pot face tranzacţii în 19 ţări din lume. De obicei se câştigă pe pieţele din Statele Unite, Japonia, care sunt mai lichide decât bursele din Uniunea Europeană”, menţionează Andrei Kiss, reprezentant al societăţii de servicii de investiţii financiare Broker. Pentru a dinamiza piaţa autohtonă, Bursa de Valori Bucureşti (BVB) a declanşat o competiţie la care participanţii au ocazia să tranzacţioneze timp de trei luni pe o platformă virtuală, până pe 13 iunie, iar dacă prind gustul investiţiei, să efectueze operaţiuni pe cea reală.

Investitorii virtuali, momiţi cu piaţa reală „Faţă de piaţa valutară FOREX, care nu este reglementată, la BVB brokerul este obligat să ofere preţul specificat sau unul mai bun. Prin campania noastră sperăm să aducem în piaţă cât mai mulţi dintre aceşti brokeri virtuali. Vizăm un public între 25 şi 40 de ani, care să treacă de faza

de a investi în obligaţiuni, care se lichidizează mai rapid, în acţiuni, ce se pretează îndeosebi pe termen lung. În cadrul competiţiei, care copiază ordinele din piaţa reală, tinerilor li se alocă un cont virtual de 30.000 de lei, iar cei care reuşesc să pluseze cel mai mult sunt recompensaţi la finalul perioadei propuse. Am avut surpriza ca în prima zi de concurs, la cele 9.000 de operaţiuni efectuate în piaţa reală, să avem 3.000 de tranzacţii pe cea virtuală”, precizează coordonatorul proiectului, Remus Stoica.

Conflictele cresc preţul aurului În situaţia escaladării conflictului din Ucraina, aurul ar putea ajunge şi la 1.600 dolari/uncie, potrivit unui raport al platformei XTB România. În perioade agitate, investitorii aleg siguranţa metalului preţios în detrimentul randamentelor mari. „Preţul aurului are şanse să păstreze în 2014 un trend ascendent, ajutat de cererea fizică din Asia, dar obţinerea unor randamente importante depinde de stabilitatea percepută a sistemului financiar şi politic global. În această lumină, evenimentele din Ucraina devin deosebit de importante. Germania beneficiază de resurse energetice la preţuri rezonabile, în timp ce piaţa rusă are nevoie de echipamentele şi de mărfurile sofisticate ale germanilor.

Rusia, sprijinită de China, va căuta să contrabalanseze influenţa în creştere a Vestului în Europa Centrală şi de Est. Înfruntări militare strict între forţele ruseşti şi ucrainene ar proiecta aurul înspre 1.500 dolari/uncie”, arată Claudiu Cazacu, analist-şef al XTB România.

I N TEL IG ENT

BUSINESS

Artă mai valoroasă Anii de criză nu au speriat investitorii în artă. Din contră, maximele au devenit din ce în ce mai consistente, susţin reprezentanţii casei de licitaţii Artmark. Cei mai constanţi cumpărători au vârsta între 25 şi 45 de ani şi sunt în special oameni de afaceri, expaţi sau iubitori de artă, dar există şi persoane de 70 de ani care achiziţionează opere de artă pe internet. „Dacă ne raportăm la debutul crizei, adică 2008, constatăm că, în acel an, în decembrie, s-a depăşit prima dată pragul psihologic de 100.000 de euro pentru o lucrare, apoi cele de 150.000 şi de 200.000 de euro, iar anul trecut «Două fete», de Ştefan Luchian, a fost achiziţionat cu 300.000 de euro, la Goldart. Dacă după 2008 cele mai multe cereri erau pentru clasici precum Grigorescu, Luchian sau Tonitza, în ultimii doi ani, constatăm un interes în creştere către arta contemporană, ceea ce e un semn bun”, precizează Valeriu Sângeorzan, business development director la Artmark. Licitaţiilor clasice şi comenzilor efectuate prin telefon li se adaugă licitaţiile online, tot mai accesate, mai ales de cei care nu se pot deplasa la Bucureşti. n

Investitor în bancă vs. investitor la bancă Acţionarii Băncii Transilvania înregistraţi la 30 mai vor beneficia în această vară de 16 acţiuni noi la 100 de titluri deţinute în urma profitului obţinut de BT în 2013. Adunarea Generală a Acţionarilor a decis majorarea capitalului social cu 352 de milioane de lei din profitul obţinut anul trecut, prin emiterea de acţiuni cu o valoare nominală de 1 leu. Pe de altă parte, valoarea unei acţiuni a BT crescuse de la 1,40 lei, în primăvara lui 2013, la peste 1,90 lei, în apropierea datei de înregistrare din 2014.

Chiar şi dacă de regulă preţul acţiunilor scade după această dată, randamentul cumulat al acestei investiţii, în jur de 40% (acţiuni gratuite plus creşterea de piaţă) este peste cel oferit de un depozit la o bancă din România.

89 SINTEZA # 5, iunie 2014

Top lucrări vândute la Artmark 1. Tonitza „În iatac” 290.000 € 2. Grigorescu

„Ţărăncuţă odihnindu-se” 270.000 € 3. Grigorescu

„Ţărăncuţă cu fuior” 250.000 € 4. Grigorescu

„Ciobănaş pe Valea Doftanei” 250.000 € 5. Grigorescu

„Cârciumă la Rucăr” 230.000 € 6. Grigorescu „Nimfă dormind” 220.000 € 7. Grigorescu

„Întoarcerea de la târg” 210.000 € 8. Grigorescu

„La marginea pădurii” 200.000 € 9. Grigorescu

„Ciobănaş cu turma de oi” 195.000 € 10. Grigorescu

„Păstoriţă” 175.000 €

I N TE L IG ENT

BUSINESS

Top tranzit călători naţional / internaţional Top România (2013) 1. Bucureşti 2. Cluj 3. Timişoara 4. Târgu-Mureş 5. Bacău 6. Iaşi 7. Sibiu 8. Constanţa 9. Craiova 10. Arad

7.622.727 1.035.438 757.078 363.398 307.488 231.933 189.269 77.286 40.291 39.901

Sursa: Airport Council International (ACI)

Top mondial (2013) 1. London Heathrow 2. Dubai Garhoud 3. Hong Kong International 4. Paris de Gaulle 5. Singapore Changi 6. Amsterdam Schiphol 7. Frankfurt Flughafen 8. Suvarnabhumi Thailanda 9. Incheon Coreea de Sud 10. Istanbul Atatürk 90 SINTEZA # 5, iunie 2014

Sursa: ACI

66.689.466 65.872.250 59.294.439 56.767.748 52.775.360 52.527.699 51.315.550 41.302.852 40.785.953 33.955.798

+3,5% +15,3% +6,5% +1,0% +5,7% +3,0% +1,1% +4,9% +6,4% +14,2%

I N TEL IG ENT

BUSINESS

Aeroporturile României se bat pe 1 miliard de euro Călin Poenaru

T

oate cele 14 aerogări funcţionale în ţara noastră atrag anual doar 10 milioane de pasageri, cam câţi se perindă în aceeaşi perioadă prin aeroportul din Praga. În schimb, vor terminale şi turnuri de control noi, piste mai mari şi modernizate ori sisteme de balizaj performante. Fără să aibă la îndemână banii necesari.

Ca să se primenească, aeroporturile româneşti au nevoie de peste 960 de milioane de euro, sumă care pare exagerată după traficul redus pe care îl generează în prezent, în comparaţie cu alte ţări învecinate. Pentru că Otopeniul şi-a luat deja partea leului, înghiţind Băneasa şi generând 70% din traficul din România, bătălia s-a mutat între aeroporturi aflate la o aruncătură de băţ unul de celălalt, precum „perechile” Sibiu - Braşov, Timişoara - Arad, Cluj - Mureş, Baia Mare - Satu Mare sau Iaşi - Suceava. Disputa concurenţială, dublată de cea politică, dă naştere de multe ori unor acuzaţii de mită sau de trafic de influenţă.

Oradea dispune de o pistă de 1,8 km, dar pentru una nouă ar avea nevoie de 35 de milioane de euro, respectiv 74 de milioane pentru primenirea aerogării, în condiţiile unui trafic anual de câteva zeci de mii de pasageri. O variantă era un amplasament în nordul judeţului, la peste 30 km de oraş, dar a căzut, mai ales că o astfel de construcţie de la zero durează. Conducerea a propus concesionarea aeroportului către o companie privată, prin licitaţie, care să facă modernizarea din bani proprii şi să achite şi redevenţe Consiliului 91 SINTEZA # 5, iunie 2014

Judeţean (CJ). Un studiu executat de KPMG arăta că aerogara Braşov - Ghimbav ar avea din primul an de funcţionare 500.000 de pasageri şi până la 860.000 după 24 de ani, în condiţiile în care prima cercetare, din 2007, a unei alte companii, estima 1 milion de persoane pentru anul I. În timp ce CJ aştepta 20 de milioane de euro de la guvern pentru balizaj şi turnul de control, a propus accesarea unui credit bancar de 29 de milioane de lei pentru finanţarea unei părţi a lucrărilor.

Braşovul ar beneficia de primul aeroport construit de la zero după Revoluţie, dacă proiectul s-ar materializa. Numai pista de la Ghimbav costă 12 milioane de euro, dar e nevoie de bani şi pentru terminal, 10 milioane, eventual de la un investitor privat. Iniţial, autorităţile au luat în calcul o investiţie de 60 de milioane de euro, redusă apoi la 40 de milioane, iar primele zboruri fiind programate în 2016. Târgu-Mureş miza pe un parteneriat strategic pe cinci ani cu Ryanair, care să aducă 30.000 de pasageri anual, după golul lăsat de falimentul Malev, dar datele problemei s-ar putea schimba, în noua conjunctură de piaţă. În 2013, aeroportul contabiliza 364.000 de pasageri. Aradul vizează un terminal de pasageri modern, de 2,5 milioane de euro, pentru 200.000 de pasageri.

Actualul terminal de mărfuri devine unul de plecări pentru pasageri, dar erau necesari 8,7 milioane de lei, dintr-un împrumut bancar. Timişoara e afectată de insolvenţa Carpatair, ce aducea 80% din trafic, de la care mai are de recuperat 3,5 milioane de euro.

Traficul a scăzut de la circa 1 milion

de pasageri la 757.000, iar sosirea Wizz Air nu compensează pierderile suferite.

Hunedoara face demersuri pentru un operator privat, care să investească în viitoarea aerogară, propusă lângă Deva, la Săuleşti. Propunerea CJ era un parteneriat public-privat, cu un operator. Un studiu întocmit acum şase ani indica şi suma necesară pentru aeroportul cu pistă de 2 km, pe 100 ha: 90 de milioane de euro.

Vicepremierul Liviu Dragnea le-a transmis bistriţenilor că ar fi bine să îşi facă măcar un aeroport pentru avioane uşoare şi îşi doreşte ca, în fiecare regiune a ţării, să existe un aeroport de nivel internaţional. Pe fonduri europene. CJ ar vrea o aerogară cu pistă de 1,5 km pentru chartere. A existat şi o petiţie publică pentru un aeroport, dar primăria a replicat că nu poate susţine economic obiectivul, iar numărul de pasageri de aici ar fi prea mic. Un aeroport comun Galaţi - Brăila este propus ca nucleu pentru o zonă metropolitană de 450.000 de locuitori.

Suma vehiculată în 2003 pentru „cel mai mare aeroport din Europa de Est” era de 300 de milioane de euro.

Acum, CJ şi-ar dori măcar un aeroport regional, de 20 de milioane de euro. Cu sprijin guvernamental.

Băcăuanii au concesionat aeroportul către Blue Air, în 2010, cu obligaţia de a investi 45 de milioane de euro, pe care să îi recupereze în 35 de ani. Puţine obiective au fost materializate şi intrarea în insolvenţă a firmei a determinat autorităţile să rezilieze contractul.

Comisia Europeană a recomandat ca aeroporturile Iaşi, Oradea, Craiova să fie evaluate pentru finanţare în 

I N TE L IG ENT

BUSINESS

n Preşedintele Consiliului Judeţean Cluj a fost arestat după ce ar fi primit mită de la compania care construieşte noua pistă a aeroportului, capabilă să preia zboruri intercontinentale

programul POS-T, susţin autorităţile ieşene. Din suma destinată infrastructurii de transport aerian din România, 118 milioane de euro, ieşenii solicită 60 de milioane pentru ca noile dotări (pistă nouă, platformă mărită, nou terminal) să suporte un trafic anual de 2 milioane de pasageri.

La Satu Mare, pista urmează să fie reparată, iar lucrările de modernizare presupun 16 milioane de euro. În 2012 au fost 20.000 de pasageri. Extinderea aerogării costă 3,7 milioane de lei, fără TVA, din bugetul judeţului, însă mărirea pistei la 2,1 km trebuie finanţată din bani europeni. Vecinii de judeţ susţin că, dacă proiectul sătmărean a fost trimis la reevaluare, Baia Mare va beneficia de 8,5 milioane de euro prin POS-T, fiindcă nu se pot finanţa modernizări la aeroporturi aflate la mai puţin de 100 km.

Tulcea îşi va redeschide aerogara după 20 de ani de pauză, susţin autorităţile. De aici s-au operat doar zboruri neregulate, cu un trafic anual de 1.800 de persoane. Aeroportul din Craiova a devenit bază operaţională a Wizz Air, care propune rute internaţionale. Sibienii vor un nou terminal cargo, dar şi despăgubiri de 15 milioane de euro de la cei care au modernizat pista de 42 de milioane de euro. Cea mai mare alocare bugetară din ultimele decenii din fonduri locale, de 70 de milioane de euro, a presupus împrumuturi făcute de primărie şi de judeţ. Aeroportul Suceava este închis pentru modernizare printr-un program de 105 milioane de lei, urmând să fie funcţional în toamnă. Cele trei proiecte vizează instalarea de aparatură de control şi trafic aerian (ROMATSA), modernizarea pistei şi sistemului de 92 SINTEZA # 5, iunie 2014

balizaj (UE), modernizarea aerogării.

După comasarea Aeroporturilor „Henri Coandă” şi „Aurel Vlaicu”, în 2013 traficul la Bucureşti a ajuns la 7,6 milioane de pasageri. În 2011 s-a mărit la 24 numărul porţilor de îmbarcare fiind extins, corpul finger (70 de milioane de euro), a fost reconfigurat corpul de clădire pentru sosiri, s-a modernizat turnul de control şi s-a mărit parcarea de suprafaţă. Faza a treia, pentru care aeroportul a alocat 150 de milioane de euro, creşte capacitatea de procesare la 6 milioane de pasageri. Există un plan de construire a terminalului II, până în 2022, pentru 20 de milioane de pasageri. Proiectul liniei de metrou până la aeroport a fost abandonat.

Clujul vizează o legătură între aeroport şi gară, în cadrul proiectului finanţat prin programul european TEN-T. O ţintă este atragerea celor 3 milioane de potenţiali pasageri care locuiesc în jur pe o rază de 170 km. Pista are acum 2,1 km şi urma să fie prelungită la 3,5 km până în 2016. Traficul în 2013, cu cinci noi destinaţii, era de 1,03 milioane de pasageri. Aeroportul din Caransebeş, în conservare de 20 de ani, va fi folosit de Ministerul Afacerilor Interne.

Războiul Nordului s-a mutat la DNA Concurenţa dintre aeroporturi capătă şi un iz penal. Procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA) au făcut cunoscut faptul că în 2012, în calitate de ministru al Transporturilor, Ovidiu Silaghi i-a pretins lui Nelu Iordache, administrator al Romstrade SRL, iniţierea de către o altă companie a sa, Blue Air, a unor zboruri din Satu Mare

spre Europa, în schimbul derulării contractelor pe care Romstrade le încheiase cu Compania Naţională de Autostrăzi. Cumnatul său, Adrian Ştef, este preşedintele CJ Satu Mare şi vicepreşedintele organizaţiei locale a PNL. Silaghi şi Ştef au fost audiaţi într-un dosar în care Iordache a afirmat că i-ar fi dat primului 200.000 de euro pentru a nu-i fi reziliate contractele şi că extinderea Blue Air i-ar fi fost necesară finului lui Silaghi, Ştef, în contextul candidaturii sale la şefia CJ. Suma de 54 de milioane de euro, prevăzută de guvern pentru Aeroportul Baia Mare, urma să fie redirecţionată spre cel din Satu Mare.

DNA a dispus anchetarea lui Silaghi pentru trafic de influenţă în formă continuată. Silaghi şi Ştef au infirmat acuzaţiile aduse.

Patriotism local şi realitate de piaţă Lipsa de strategie a aeroporturilor şi excesul de orgoliu local la cele din subordinea consiliilor judeţene sunt păguboase, afirmă Călin Bârsan, administratorul al portalului Aviaţia Civilă. „Bucureştiul, Constanţa, Timişoara merg cu buget de la minister. Otopeniul înghite grosul traficului, după conexarea cu Băneasa.

Constanţa este păstrat ca bază militară, nu s-a dezvoltat pe latura de pasageri, turism, deşi Burgas şi Varna au trafic de 4 milioane de persoane, iar Constanţa, de 70.000.

Timişoara stătea bine la trafic înainte, dar se canibalizează cu Aradul, aflat la distanţă scurtă, nu văd rostul investiţiei. Nevoie de dezvoltare ar fi la Cluj, Sibiu, Iaşi. Pentru Cluj e suficientă o pistă de 3 km, nu de 3,5

I N TEL IG ENT

BUSINESS

n Companii precum Lufthansa iau în calcul fiecare amănunt atunci când analizează oportunitatea deschiderii unor noi destinaţii

km, proiecte de genul zbor la New York mi se par utopii, implică nişte costuri prea mari pentru operatori. Sibiul are întrunite condiţiile necesare, iar Iaşiul, cu o pistă nouă, poate prelua traficul din zona Moldovei. Proiectul de la Braşov este unul politic şi se canibalizează cu Sibiul, iar cel de la Suceava e inutil, din acelaşi motiv.

Rămâne de discutat o administrare comună pentru aeroporturile din Cluj şi Târgu-Mureş, unde pe cei cu taxe mici poţi să-i treci pe Mureş, mai ales dacă se face autostrada între cele două oraşe”, este de părere Bârsan.

La grămadă sau pe nişă Ţara noastră are un număr acceptabil de aeroporturi, însă nu toate pot face faţă competiţiei internaţionale, este de părere David Ciceo, preşedintele Asociaţiei Aeroporturilor din România (AAR) şi vicepreşedinte al Comunităţii de Practică Profesională Aeroportuară Internaţională - Montreal. „Unele se pot adapta la o anumită nişă: turism, afaceri, medicală. Aeroportul din Oradea va avea dificultăţi pentru că e aproape de Budapesta, iar cel din Debrecen s-a dezvoltat foarte mult. În schimb, poate să rămână cu un zbor intern Oradea – Bucureşti, pentru că e o distanţă mare. Timişoara are concurenţa Belgradului, dar şi a Craiovei, unde Wizz a deschis o bază, şi s-a dus mult în jos ca trafic după problemele de la Carpatair.

Târgu-Mureş va avea o problemă cu subvenţiile pe care le practică, pentru că Uniunea Europeană are anumite restricţii, nici Clujul nu mai primeşte subvenţii de 1 milion de pasageri în sus. Marile companii şi-au schimbat strategia, nu se mai extind pe sute de 93 SINTEZA # 5, iunie 2014

aeroporturi, mai ales pe cele mici, îşi concentrează operaţiunile în hub-uri”, precizează şeful AAR.

Lufthansa ţinteşte un minim de profit Martin Riecken, director corporate communication în cadrul holdingului german, ne-a declarat că acesta are criterii clare pentru prezenţa sa în România. „Grupul Lufthansa, care include companiile Lufthansa, Austrian, Swiss şi Germanwings operează pe următoarele aeroporturi: Bucureşti, Timişoara, Cluj, Sibiu, Iaşi. Pentru grupul nostru, selecţia noilor destinaţii este determinată, în principal, de potenţialul pieţei, în termeni de pasageri şi de puterea economică, dar şi de mediul competitiv – câte companii aeriene sunt deja prezente, acoperirea – teritoriul pe care aeroportul îl poate deservi pe o distanţă rezonabilă. Toate rutele pe care noi le deschidem sunt analizate pentru a putea oferi un minim de profit.

Aeroportul în sine, facilităţile sale - calitatea pistei, facilităţile pentru pasageri, accesibilitatea – distanţa faţă de oraşe – îşi au, de asemenea, rolul lor”, susţine oficialul Europe Deutsche Lufthansa.

Rigurozitatea germană, dată peste cap Noul aeroport din Berlin Brandenburg nu va putea fi deschis în 2014, nici măcar cu 10 curse pe zi, deşi el trebuia inaugurat acum doi ani, amânarea fiind cauzată de motive tehnice şi de siguranţă, a anunţat primarul Klaus Wowereit.

Costul iniţial, de 2,8 miliarde de euro, ajunsese la 6 miliarde, iar un raport tehnic din septembrie

2013, menţionat de presa germană, identifica multe probleme de remediat: erori de construcţie, neconformităţi la sistemul de iluminare, protecţia împotriva incendiilor, transportul bagajelor. Aeroportul W. Brandt este unul dintre cele mai mari proiecte de infrastructură de transport europene, cu ţinta de a deveni cel mai mare de pe continent. Ideea datează din 1991, lucrările au început în 2006, iar termenul iniţial de predare era fixat pentru 2011. Compania administratoare, Flughafen Berlin Brandenburg, i-a acţionat în instanţă pe arhitecţi pentru problemele tehnice, iar aceştia au făcut-o responsabilă pentru dublarea investiţiei iniţiale şi amânarea inaugurării.

Italienii umblă la taxele aeroportuare Conducerea Airports Council International (ACI) se pune împotriva strategiei practicate de majoritatea aeroporturilor italiene, care au decis să îngheţe taxele vreme îndelungată, timp de 10 ani. Forul internaţional consideră că politica de paralizie nu a făcut decât să impună restricţii de modernizare şi de dezvoltare a facilităţilor aeroportuare şi, în consecinţă, contribuie prea puţin la revitalizarea economică şi la crearea de locuri de muncă în Italia. „Sistemul italian de stabilire a taxelor de aeroport a fost în mod clar unul ineficient”, sesizează directorul general al ACI Europe, Olivier Jankovec. Totuşi, oficialii ACI remarcă un anume progres, începând cu 2012, la aeroporturile din Roma, Milano, Veneţia, Catania şi Palermo, care au aprobat modificarea tarifelor. n

94 SINTEZA # 5, iunie 2014

I N TE LI GE NT

BUSINESS

•

START-UP

Globalizarea de la Băbuţiu O familie de foști șomeri de la Nokia și-a început propria afacere, cu bani din Fondul European de Ajustare la Globalizare Bogdan Stanciu / Foto: Vakarcs Loránd

L

a 41 de ani, Mircea Moldovan este un cetăţean rotofei al planetei, cu domiciliul într-un minuscul sat pe nume Băbuţiu, pierdut printre dealurile Clujului. La parterul casei pe care și-a ridicat-o românește, construind rând pe rând, an de an, câte ceva, și-a amenajat un atelier de mobilă, unde lucrează alături de soţia sa, Mariana.

Nimic neobișnuit până aici, doar că atelierul înghesuit dar ordonat al lui Mircea nu ar fi existat vreodată, dacă într-un birou de la Espoo, în Finlanda, Stephen Elop, CEO-ul Nokia nu ar fi decis, în septembrie 2011, să închidă fabrica de telefoane mobile de la Jucu.

Globalizarea i-a lovit atunci pe Mircea Moldovan și pe soţia sa, Mariana, care au rămasi șomeri și cu rate la bancă, dar tot globalizarea i-a ajutat doi ani mai târziu să-și deschidă o afacere, care acum întreţine toată familia și începe să aducă profit.

La început a fost Nokia Mircea Moldovan și soţia sa, ambii foști angajaţi la Nokia, au primit fiecare câte 1.800 de euro printr-un proiect derulat cu susţinerea Uniunii Europene, prin Fondul de Ajustare la Globalizare. Cu acești bani au cumpărat scule și unelte pentru micuţa fabrică de mobilă de la parterul casei. „Eu sunt mulţumit. Rămân cu câteva sute de lei pe lună, după ce plătesc tot: costuri cu producţia și cheltuielile familiei. Poate că nu pare mult, dar este un business la început și nimic nu se poate face peste noapte”, spune antreprenorul, în timp ce își face o cafea neagră și tare la espressor.

La Nokia a fost un muncitor model, 95 SINTEZA # 5, iunie 2014

400-500 de lei pe lună îmi rămân, după ce plătesc ratele pe care le mai am la bancă, cheltuielile cu producţia, întreţinerea noastră și a casei. Poate că nu pare mult, dar nu poţi avea așa iute rezultate, peste noapte.”

Mircea Moldovan

a început ca operator pe linia de asamblare, chiar în 14 ianuarie 2008, când fabrica a deschis producţia, apoi a fost avansat ca șef de linie de asamblare, iar închiderea fabricii l-a prins în postul de supervizor, având în subordine o jumătate de duzină de șefi de linii. „A fost o chestie mare Nokia. Ce am văzut acolo nu am mai văzut altundeva; atâta respect pentru angajaţi, dar se și cerea disciplină: puteai fi dat afară pentru o înjurătură sau pentru că nu purtai șosete”, povestește Mircea Moldovan. Închiderea fabricii a lovit familia Moldovan cum nu se putea mai rău, pentru că, în vara anului 2008, când economia era încă în plin avânt și creditele se dădeau cu mare ușurinţă, au luat bani din bancă pentru a-și lua o mașină. „Ne place mult să călătorim cu cortul. Și ne-am gândit ce ne lipsește și asta a fost – o mașină, să putem vedea ţara”, explică antreprenorul. Așa că au contractat un credit de nevoi personale de 8.400 de euro, cu o rată de 600 de lei pe lună, sumă ușor de rambursat, pe când erau amândoi angajaţi la Nokia, cu salarii și bonusuri bune.

Dar, deodată, au rămas amândoi fără loc de muncă și cu datorii la bancă. Atunci au decis ca toţi banii primiţi drept compensaţie pentru pierderea locului de muncă, sub o formă sau alta, să îi folosească la reducerea datoriei. „Am primit salarii compensatorii și alte prime și indemnizaţii, în total vreo 3.500 de euro. I-am dat pe toţi la bancă, să știm că reducem din rate. Așa am zis că e mai bine, să știm că avem datorii mai mici. Dar apoi am cam rămas fără bani”, își aduce aminte Mircea Moldovan. 

I N TE LI GE N T

BUSINESS

•

START-UP

n 1.684 de foşti angajaţi ai Nokia au beneficiat de alocaţii de tranziţie de la statutul de persoană disponibilizată la cel de persoană ocupată

Start ratat „Am auzit chiar când s-a închis fabrica de programul pentru disponibilizaţi, dar nu i-am dat importanţă, pentru că am plecat urechea la ce spuneau unii și alţii, că va fi greu de luat banii, că cine știe să facă un plan de afaceri și alte prostii de astea. Așa că nu m-am înscris în program”, mai spune el.

După închiderea Nokia a stat o perioadă în șomaj, apoi a lucrat câteva luni la un atelier de tâmplărie din Cluj. „Eu știam deja să fac mobilă, de la nașul meu, care m-a învăţat meșteșugul, apoi m-am angajat la un atelier, dar salariul era foarte mic, mă costa și drumul zilnic la Cluj, așa că am renunţat”, mai povestește antreprenorul.

Momentul de cotitură a survenit când, aflat cu treabă la Agenţia Judeţeană de Ocupare a Forţei de Muncă (AJOFM), s-a întâlnit cu o fostă colegă de la Nokia, care i-a povestit în detaliu despre proiectul prin care foștii angajaţi ai companiei de telefonie mobilă erau ajutaţi financiar și cu know-how pentru a-și deschide o afacere proprie. „Atunci, parcă mi s-au deschis ochii. Mă puteam înscrie direct prin telefon și am și sunat. Am întrebat 96 SINTEZA # 5, iunie 2014

dacă putem amândoi, și eu, și soţia, să beneficiem de ajutorul financiar de câte 1.800 de persoană și, când mi s-a spus că da, m-am înscris imediat în program”, povestește Moldovan.

Vine UE! Programul în cauză, denumit „Centrul de Tranziţie de la JOB la SmartJOB”, a fost derulat de AJOFM Cluj, cu susţinerea financiară a Fondului European de Ajustare la Globalizare – un instrument al Uniunii Europene folosit pentru prima dată în România.

Concret, disponibilizaţii de la Nokia au beneficiat de consiliere și asistenţă pentru recalificare, pentru găsirea unui nou loc de muncă sau pentru deschiderea unei mici afaceri.

La final, 1.684 de foști angajaţi ai Nokia au beneficiat de alocaţii de tranziţie de la statutul de persoană disponibilizată la cel de persoană ocupată, în valoare totală de peste 1.000.000 de lei. În urma acestor acţiuni, 83% de persoane din grupul ţintă al proiectului au fost reintegrate pe piaţa muncii – cea mai mare rată de ocupare dintre toate proiectele derulate pe Fondul European de Ajustare la Globalizare, a declarat în decembrie 2013 șeful AJOFM Cluj, Daniel Don.

Unii dintre șomerii Nokia au primit alocaţii de interviu, alţii de transport, de practică ș.a.m.d, în funcţie de situaţia fiecăruia. 64 dintre ei au primit asistenţă pentru iniţierea de activităţi independente, printre aceștia numărându-se și soţii Moldovan. „Am fost la cursul de antreprenori, am primit asistenţă pentru înfiinţarea firmei, am avut avocat care s-a ocupat de hârtii. Totul a mers nesperat de ușor și de iute, așa că în aprilie anul trecut am și început producţia”, își aduce acum aminte, antreprenorul.

După absolvirea cursului de antreprenoriat și parcurgerea celorlalţi pași pe care i-a avut de făcut în cadrul programului, Mircea și Mariana Moldovan au primit fiecare câte 1.800 de euro. La final, erau amândoi familiarizaţi cu noţiunile de bază în resurse umane, contabilitate, management și marketing. „Am avut un suport foarte bun de la AJOFM. Ne-au ajutat cu absolut orice, de la planul de afaceri până la idei și soluţii”, spune meșterul tâmplar.

Cei 3.600 de euro i-a investit direct în utilaje și scule necesare pentru a începe producţia în micuţul spaţiu de la parterul casei. În aprilie anul trecut, a început să producă mobilier. La început, simplu,

I N TE LI GE N T

BUSINESS

•

START-UP

n Soţii Moldovan au participat la cursul de antreprenori şi au primit asistenţă pentru înfiinţarea firmei

din PAL. Apoi a diversificat gama, și de o bună perioadă de timp, furnizează și mobilier rustic. Lăcuit frumos, solid și aspectuos. „Cererea e mai mare pentru cel rustic, e mai la modă. Învăţăm și noi din mers. Am făcut prima dată un balansoar de grdăină cu scânduri simple, drepte. A venit un client și a zis că mi l-ar cumpăra, dar dacă ar fi făcut să pară mai rustic, cu crengi neregulate. I-m zis că îl fac așa și, ia uitaţi-l”, arată Mircea Moldovan spre un balansoar aflat chiar în faţa curţii, spre drum, ca să se vadă de la stradă. Celălalt balansoar, mai puţin „trendy”, e în fundul curţii, folosit de familie. „O să îl fac și pe acela tot, așa rustic, că, ce-i drept arată mai bine”, spune antreprenorul. Deocamdată așteaptă să îi vină clientul pentru cel rustic, pe care îl ţine în vedere, pentru reclamă.

Ca strategie de marketing, folosește un ziar de anunţuri foarte popular, unde își face reclamă în fiecare săptămână. De curând, fiul său, Andrei, care merge la liceu la Cluj, a început să lucreze la un site de prezentare. „Trebuie să fim și pe internet, altfel nu se poate. Dacă nu ţii pasul, ești depășit”, spune cu înţelepciune Mircea Moldovan. Și nu doar spune, ci chiar și face: „Acum 97 SINTEZA # 5, iunie 2014

câteva zile o doamnă mi-a spus că vrea la dulap un umeraș cu lift. Eu nu am auzit de așa ceva, dar i-am zis că se rezolvă. M-am dus la depozit, am întrebat ce e aia, mi-au arătat, l-am cumpărat, l-am montat și gata.

Doamna are dulap cu lift la umeraș”.

Lunar are o cifră de afaceri de 5-6.000 de lei. Profitul nu e mare, dar există, și asta nu e puţin lucru. „400-500 de lei pe lună îmi rămân după ce plătesc ratele pe care le mai am la bancă, cheltuielile cu producţia, întreţinerea noastră și a casei. Poate că nu pare mult, dar nu poţi avea așa iute rezultate, peste noapte”, crede Mircea Moldovan.

Pas cu pas Drumul de la șomer la antreprenor nu a fost ușor, dar Mircea și Mariana au beneficiat de tot sprijinul familiei.

Seniorul Petru Moldovan, la cei 65 de ani ai săi, e mulţumit de ce a făcut fiul său. „Mi-a plăcut de el, că e muncitor și că a fost receptiv la ce i-au spus cei de la Cluj. Eu am fost fotograf amator, lucram cu aparate cu telemetru. Acum se lucrează cu aparate digitale și se descarcă direct pe laptop pozele, care apoi se pot prelucra. Dacă eram ceva mai tânăr, învăţam și eu asta, că oamenii trebuie să se adapteze, altfel

nu fac faţă”, exemplifică patriarhul familiei.

Mircea Moldovan s-a adaptat din mers la globalizare și i-a cunoscut până acum ambele feţe. Experienţa l-a făcut mai înţelept. „Nu poţi să ceri și tu să nu dai nimic. A trebui să ne instruim, să învăţăm și noi, cum se face o documentaţie, cum se scrie un plan de afaceri. Nimeni nu te ajută, dacă nu te ajuţi tu”, zâmbește bărbatul.

Recent, inspectorii de la AJOFM l-au vizitat pentru a vedea cum a cheltuit banii și l-au ajutat din nou, cu o bonificaţie, pentru a-și extinde atelierul: „Deja am materialele de construcţii și în câteva zile mă apuc de muncă”. Arată spre o magazie de lemn din curte, cam dărăpănată, și continuă: „o dau jos și fac un atelier mai mare, unde să mă pot mișca în voie și să-l pot folosi și ca un mic show-room”.

Pe termen mediu și lung, are planuri și mai mari. „Dacă totul merge bine, vreau să angajez niște oameni, să cresc producţia, să dezvolt businessul, să diversific modelele, dar totul trebuie făcut pas cu pas”. Potrivește o scândură la fierăstrăul electric și încheie: „Trebuie să ai răbdare”. Iar răbdarea e una dintre marile virtuţi ale ardelenilor. n

Pietre-n cale, mereu pietre.

Nime-n beznă nu mă-ndreaptă.

Pân' la tine nici o piatră nu mai vrea să-mi fie treaptă.

Lucian Blaga, „Cântec în noapte”

Transilvania de piatră

REPORTAJ

Reportaj de Ruxandra Hurezean / Foto: Vakarcs Loránd

Se spune că Viena e pavată cu piatră din Ţara Crişurilor, Roma ar avea şi ea carne de calcar din Transilvania, Palatul Parlamentului din Budapesta şi Casa Poporului din Bucureşti au ziduri din carierele României. De la sanctuarele dacice la grajdurile pentru dobitoace, piatra l-a însoţit pe om, era miezul lui tare.

Acum e gata să facă şi ea saltul mortal de la esenţă la aparenţă.

99 SINTEZA # 5, iunie 2014

REPORTAJ

n De aici a început totul: carierele de piatră ale dacilor de la Măgura Călanului

E

un loc împădurit, umbros, ca o seară. Pietrele ies din umezeala locului, înverzite pe spinări, cu urme de daltă.

Omul întinde mâna şi dă frunzele la o parte, se ivesc urmele, rănile: aici şi aici. Despicăturile din cremene, făcute de sclavi, se deschid timid, în geana de lumină. Erau să fie zid de cetate, dar n-au mai ajuns. Au rămas aici, pietre slute. De parcă ieri ar fi ieşit dalta din carnea ei, piatra aşteaptă o altă mână să termine treaba. Măgura Călanului este un loc mai puţin cunoscut, aproape deloc cercetat, lăsat în grija sălbăticiei.

A fost carieră de calcar sarmaţian, „mama cetăţilor dacice”, cum îi spune istoricul Dan Oltean (foto).

Cu piatra de aici, dacii şi-au ridicat cetăţile, sanctuarele, au construit Sarmizegetusa Regia. Un fel de BCA antic: piatră caldă, uşoară, de culoarea mierii de salcâm, nici prea fragilă, dar nici prea greu de cioplit. În partea de nord a carierei lucrau sclavii, jos, pietrarii, câteva sute.

Deasupra, pe piscul dealului stătea supraveghetorul, omul regelui, de sub ochii lui nimeni nu putea să dispară.

Cariera era înconjurată de şanţuri.

Sclavii nu puteau pleca decât de tot. Şi asta se întâmpla des, mureau foarte 100 SINTEZA # 5, iunie 2014

uşor, desprinderea blocurilor de piatră era cea mai grea muncă, adesea piatra se sfărâma şi le străpungea ochii. Orbi, sclavii nu mai făceau doi bani. Bucăţile de piatră bune pentru prelucrat erau rostogolite pe versantul sudic al carierei, spre platoul de la baza dealului, unde pietrari pricepuţi o ciopleau la dimensiunile cerute de arhitecţi. Şi acum, pădurea e plină de pietrele imperfecte, din care nu puteai scoate un paralelipiped şi care erau abandonate. Parcă am nimerit într-o pauză de masă. Locul a avut noroc, a rămas virgin. A fost apărat de ignoranţă şi de lipsa drumurilor de acces. Singurele urme murdare sunt ale căutătorilor de comori, care au găurit pădurea după aur. Dar, altfel, cariera de la Măgura Călanului pare încremenită în timp, aşa cum a lăsat-o ultimul sclav care a părăsit locul.

Pe platoul de la baza dealului pietrarii făţuiau blocurile de piatră, sub ochii supervizorilor, le potriveau la dimensiuni diferite, pentru ziduri de cetăţi diferite. De aceea le şi însemnau cu litere greceşti, după care le clădeau aşa cum urma să fie zidul cetăţii. Iarna, şi asta este credinţa unora, profitând de pământul îngheţat, le duceau cu săniile, pe drumul peste plaiuri, căruia şi acum i se spune, Drumul dacilor. De

la cariera de calcar la Sarmizegetusa sunt peste 40 de kilometri. Transportul se făcea greu, urcat şi coborât, prin relieful de munte, zeci de kilometri.

Tocmai de aceea, efortul lor îi uimeşte pe istorici. „Sunt porţiuni în care drumul se adâncea şi trei - patru metri sub greutatea săniilor”, spune Dan Oltean.

Oamenii din umbră Piramidele egiptenilor sunt mult mai mari, dar piatra pentru ele a fost adusă doar de la doi kilometri distanţă. Dacii au cărat-o peste văi şi munţi, pe distanţe incredibil de lungi pentru mijloacele de atunci.

Nici astăzi istoricii nu s-au pus de acord asupra modalităţii în care au fost transportate blocurile de piatră, nici asupra intervalului de timp în care au fost construite cetăţile. Dan Oltean a cercetat fiecare cetate, a măsurat pietrele din zidurile lor. A descoperit că au dimensiuni diferite, cu cât o cetate era mai aproape de carieră, cu atât blocurile de piatră erau mai mari, iar pe măsură ce se îndepărtau, pietrele destinate lor se tăiau la dimensiuni mai mici, ca săniile să le poată duce. La Costeşti, fiecare piatră are 2,5 picioare atice, la Blidaru 2 picioare şi la Sarmizegetusa, cea mai

REPORTAJ

n Pietre lăsate de cioplitori pe plai, de acum două mii de ani

îndepărată construcţie, pietrele au 1,5 picioare atice.

Exploatarea pietrei s-a făcut cu sclavii capturaţi din incursiunile dacilor la sud de Dunăre şi la Pont, dar cioplirea ei şi transportul s-au făcut cu oameni liberi. Pietrarii greci şi arhitecţii erau luaţi cu împrumutul, după ce s-au ridicat cetăţile, Burebista i-a dat înapoi şi i-a plătit pentru munca lor. „Cei mai importanţi erau oamenii din umbră, tehnicienii, arhitecţii, iniţiaţii. Construcţiile antice nu se făceau la întâmplare. Burebista a construit pentru prima dată la înălţime, tocmai pentru că văzuse cum ceilalţi, grecii de exemplu, pierdeau cetăţile pentru că le ridicaseră pe văi, pe ţărmuri şi erau uşor de atacat. Doar în Dacia întâlnim cetăţi pe munţi.

Convingerea mea este că Traian a beneficiat de trădarea unor meşteri pietrari sau arhitecţi angajaţi la muncă aici. Grecii, după ce au lucrat pentru Burebista, au putut pleca să lucreze în altă parte, iar unii au avut schiţele. Din mărturiile istorice reiese că Traian a ştiut exact pe unde să atace şi unde erau cetăţile. Vedeţi, era ca la multinaţionale acum, specialiştii au putut fi recrutaţi pentru lucrări mari, au lucrat dar apoi au plecat la alţii şi atunci nu erau contracte de 101 SINTEZA # 5, iunie 2014

confidenţialitate, au trădat”, crede Dan Oltean, istoric, autor al mai multor cărţi despre istoria dacilor.

Şi pietrele mor, uneori La Măgura Călanului nu s-au făcut cercetări arheologice de adâncime, arheologii nefiind interesaţi de noi şantiere, în condiţiile în care, cu puţinii bani primiţi, preferă continuarea unora începute deja. Poate dacă s-ar fi cercetat, s-ar fi descoperit aşezarea pietrarilor şi detaliile de viaţă. Se presupune însă că au locuit jos, pe plai, lângă singurul izvor din apropiere şi tot pe acolo, prin zonă, poate chiar pe piscul estic al Măgurii trebuie să fi fost un templu de rugăciune pentru lucrătorii de la carierele de piatră.

Zona nu este protejată prin lege, iar Direcţia Judeţeană pentru Patrimoniu Hunedoara dă asigurări că a început demersurile, dar nu s-au finalizat. Până atunci, la frontul principal de lucru al carierelor se adăpostesc ciobanii, se face foc, iar localnicii îşi mai iau pietre pentru câte un gard sau o faţadă de vilă. „Oraşul Călan e mort, dacă s-ar face o reconstituire aici, un proiect, o şcoală de sculptură, ca în Italia, unde nici nu mai sunt cariere antice. Dar noi avem avantajul că în Evul Mediu nu s-a exploatat piatra  (p. 104)

Specialiştii români nu cunosc, probabil, un obiectiv geoarheologic de importanţă majoră, cum sunt carierele dacice de calcare sarmaţiene de la Sângeorgiu-Strei, din care dacii au construit cetăţile, inclusiv capitala lor, Sarmizegetuza. Prin turism internaţional, zona, împreună cu Roşia Montană, ar putea constitui un celebru obiectiv geoarheologic, etnogeografic din Europa, aducător de venituri şi faimă”, profesorul Ioan Mârza, geolog, despre Carierele Dacice

REPORTAJ

n Front de lucru al carierei de la Măgura Călanului, locul de unde pietrele erau rostogolite pe şes pentru a fi cioplite de pietrarii greci

102 SINTEZA # 5, iunie 2014

REPORTAJ

Cariera Măgura Călanului Piatra de calcar din această carieră a fost folosită la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, transportată iarna cu săniile.

Cariera are forma de L cu laturile de 600 / 400 m.

Construite în stilul „murus dacicus”, cele şase fortăreţe dacice din Munţii Orăştie, din România, au fost ridicate între secolul I î.Hr. şi secolul I d.Hr. pentru apărare. Rămăşiţele lor extinse şi bine păstrate prezintă o imagine a Epocii Fierului viguroasă şi inovativă. În ziua de astăzi, vânătorii de comori caută în zonă, pentru că România duce lipsă de legislaţie în acest domeniu.

Cele şase fortăreţe (Sarmizegetusa Regia, Luncani - Piatra Roşie, Costeşti - Blidaru, Costeşti - Cetăţuie, Căpâlna şi Băniţa) care au format sistemul defensiv al lui Decebal, fac acum parte din patrimoniul cultural mondial UNESCO.

n Ieşită din abisurile Mării Tethys, cu scoicile pe spinare, piatra de Transilvania păstrează în ea misterele acestei părţi de lume

700 m de ziduri 1.248 m3 de piatră 370 de transporturi cu săniile 3.375 m3 pe o sanie 28.046 km, distanţa parcursă. În total, pentru cele șapte cetăţi, s-au folosit peste 3.433 m3 de piatră de la Măgura Călanului. „Putem constata că arhitecţii greci aduşi de Burebista din coloniile pontice căutau să pună în operă conceptul de monumentalitate. Burgurile construite cu ajutorul lor erau din piatră cioplită dreptunghiulară, adusă de la zeci de km distanţă. Niciun efort în «imperiul» lui Burebista nu era prea mare pentru a pune în operă acest concept. În timpul lui Decebalus, primează însă pragmatismul.

Piatra nu mai este cioplită, ci lăsată aşa cum este. Ea era doar potrivită în lungi ziduri care aveau ca scop oprirea legiunilor romane. Burebista, după ce i-a învins pe celţii din Sud şi din Vest, după ce a pus stăpânire pe cetăţile greceşti a ridicat cetăţi după modelul lor, chiar pe vârful munţilor. Decebalus, văzându-se prins în cleştele roman a fost nevoit să bareze trecătorile cele mai importante spre Sarmizegetusa Regia cu uriaşe ziduri din piatră. Dacii din vremea lui Burebista voiau să-şi arate măreţia, iar cei contemporani cu Decebalus intenţionau să se apere”. Dan Oltean, în lucrarea „Burebista şi Sarmizegetusa”

103 SINTEZA # 5, iunie 2014

n Dan Oltean a absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie din cadrul UBB Cluj, este autorul mai multor volume de istorie a dacilor şi al lucrării „Mistica metafizică la Cioran”

n Sarmizegetusa Regia, zidul estic

REPORTAJ

n Sanctuarul de la Sarmizegetusa, incinta sacră

şi cariera este intactă, aşa cum a lăsat-o Burebista”, spune istoricul Dan Oltean, autor şi al unui proiect turistic „60 de trasee în Munţii Orăştiei”.

Drumul pietrei Romanii au folosit pentru construcţiile lor piatra de carieră din cetăţile dacice. Ei n-au făcut săpături, nu aveau timp, dar au luat piatra din cetăţile învinşilor. Iar mai târziu, localnicii au folosit, la rândul lor, piatra din construcţiile romane la biserile lor. Aşa se face că găsim în Ardeal, biserici cu pietre în ziduri purtând inscripţii romane.

Biserica din Sânpetru este o construcţie medievală cu o formă simplă şi foarte puţine detalii decorative. În zidurile bisericii au fost prinse bucăţi din ruinele romane din apropiere. Cea mai interesantă dintre aceste pietre romane este altarul din marmură de la intrarea în biserică.

Se spune că acesta a fost adus de la un templu roman. Din inscripţia în latină a altarului aflăm şi o poveste interesantă. Se pare că altarul antic fusese închinat lui Silvanus, zeul roman al pădurilor, şi a fost ridicat de un funcţionar de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, drept mulţumire pentru că fusese înaintat în grad.

104 SINTEZA # 5, iunie 2014

O chestiune de orgoliu

Într-o noapte, dormeam la Sarmizegetusa şi a venit ploaia, a fost un potop! Dimineaţa, văd doar două-trei bălţi micuţe, iar în câteva ceasuri n-au mai fost nici alea. Aşa mi-am dat seama că dacii făcuseră terasări şi taluzări înainte să ridice cetăţile, cu straturi de nisip şi pietriş, care absorb apa. A fost o muncă titanică acolo, dar şi pricepere ”, Dan Oltean, istoric

În Evul Mediu, viaţa pietrei capătă altă valoare, devine un lux şi un semn de putere pe care regii şi-l prezervă. În timpul dinastiei arpadiene, în prejma anului 1279 apare chiar un edict care interzice folosirea pietrei în construcţii de către populaţiile necatolice, de către români în special. Se pare că şi înainte de el exista o restricţie tacită, o cutumă, prin care supuşii regelui nu îndrăzneau să construiască în piatră.

Doar bisericile catolice erau îngăduite.

Satele săseşti au descoperit o cale prin care să se poată apăra de năvălitori şi să fenteze monopolul regal: au făcut ziduri în jurul bisericilor de piatră, aşa au apărut bisericile fortificate, bisericile-cetăţi. Nici teutonii nu aveau voie să ridice cetăţi din piatră, în actul lor de donaţie din 1211 era prevăzut faptul că le puteau face doar din pământ şi lemn. Când au încercat să fenteze restricţia şi şi-au ridicat cetatea de la Feldioara, cu piatră, au supărat regalitatea maghiară şi nu mult mai târziu, au fost alungaţi. „O prostie, n-au realizat că îşi pun singuri regatul în pericol. Dacă i-ar fi lăsat pe localnici să-şi ridice cetăţi din piatră, n-ar mai fi fost spulberaţi de toţi năvălitorii, ar fi putut să se apere! Dar

REPORTAJ

n Pentru că multă vreme transilvănenii nu au avut voie să construiască în piatră, după aceea, ei şi-au făcut şi grajdurile din ea

dorinţa de putere exclusivă le-a fost fatală. Lipsa construcţiilor de piatră a fost o cauză a căderii regatului ungar sub dominaţie turcească si apoi habsburgică”, explică Dan Oltean. Şi istoricul Tudor Sălăgean îi dă dreptate, recunoscând că la 1241, după marea invazie tătară, s-a ridicat restricţia construirii în piatră, tocmai pentru că se văzuseră consecinţele.

Chiar şi existenţa unui edict cum a fost acela scris din 1279, în care li se interzice pe mai departe doar ortodocşilor să clădească în piatră, dovedeşte că a existat o restricţie iniţială mai largă.

Istoricul Pall Szabo Ferenc spune că şi nobilii maghiari aveau restricţii privind construcţiile din piatră. „Aveau dreptul să construiască elemente de fortificaţie doar cu acordul suveranului. Oraşele, la rândul lor, aveau nevoie tot de acord pentru a putea construi ziduri şi bastioane, de aceea, nu s-a prea construit în piatră”, precizează istoricul.

Casa Omului medieval i-a rămas să se strecoare prin ochiurile istoriei cum a putut. Uneori n-a putut, aşa se face că sate întregi au fost arse şi bărbaţii ucişi, iar femeile siluite. Istoria 105 SINTEZA # 5, iunie 2014

Calcarul este piatra pe care o iubesc cel mai mult. După mine, ea e adevărata piatră vie. Se naşte, apoi se topeşte şi se scurge, după care se recristalizează şi gata, s-a recreat! Ce e viaţa dacă nu o trecere din ceva în altceva? Şi păsările o iubesc, pentru că e o piatră caldă, captează căldură vara şi iarna e ca soba bunicii. Pe calcar cresc şi cele mai multe plante din aceleaşi motive.

Ca să studiez natura în formele ei cele mai bogate, totdeauna caut pietrele de calcar”, Alexandru Stermin, biolog cercetător UBB

Transilvaniei e plină de sânge. Când au ajuns să construiască în piatră, localnicii au umplut satele de ea. Nu ridicau doar casele din piatră, dar şi grajdurile animalelor, jgheaburile pentru apă, morile, gardurile. Fiecare casă începe să semene cu o mică cetate, cu o fortăreaţă, de care oamenii nu avuseseră parte până atunci. Şi astăzi sunt sate întregi în Munţii Apuseni unde casele au fost construite numai din piatră. La Cerul Băcăinţi se mai păstrează cam 150 de case de acest fel, un fel de muzeu în aer liber.

Numai că, o dată cu industrializarea comunistă şi apariţia blocurilor din beton care se ridicau peste noapte, meşteşugul folosirii pietrei a cam dispărut. Dacă mergi prin satele Transilvaniei şi întrebi unde mai găseşti un pietrar, ţi se va răspunde: „la cimitir!”

Pietrele rătăcitoare Domnul Emil din satul Măgura stă cu picioarele pe un „vălău” de piatră şi spune aşa, cum ar vorbi despre fleacuri. „Vălaie? Dacă ştiu să fac vălaie din piatră? Păi pe al meu cine l-o făcut? Nu eu? Fiecare om îşi făcea casa şi vălăul lui!” Piatra ieşea din pământ prin grădini, pe ogor, peste tot.

Grajdul din faţa domnului Emil este acum singura construcţie 

REPORTAJ

de piatră rămasă în picioare în întregime. În rest, doar câteva garduri prăbuşite mai arată ca ruinele unor foste case-fortăreţe.

Sătenii recunosc că a venit o vreme în care era ruşine să ai casă de piatră. „Nu se cade să mai ai casă de piatră, e pentru oameni săraci.

Le-am lăsat deoparte pe acelea şi ne-am făcut altele, făloase, din cărămidă, cu tencuială, cum se cuvine!” explică ei. Însă, ce n-au mai vrut să facă sătenii a făcut preotul din Dancu Mare. Părintele Nicolae a adunat

cu tractorul, el încărca, el descărca, toată piatra de prin sate. A luat tot ce era pradă ruinii şi a dus-o sus, pe cel mai înalt vârf de deal, lângă Măgura Călanului. După ce a urcat piatra pe vârful dealului Măgura, a căutat zidari şi cu ei a ridicat o biserică.

Zidurile sunt clădite cu stângăcie, se vede că piatra este de toate felurile, culeasă din te miri ce locuri, nu a fost prelucrată de pietrari, nu are o formă regulată şi este fixată cu beton. Dar fiecare bucată de calcar, scoasă din grajduri sau rostogolită din garduri poartă ADN-ul rocilor de la Măgura

n Frumoasa biserică de piatră de pe Dealul Măgurii

106 SINTEZA # 5, iunie 2014

Călanului. Parcă singure au vrut să se adune aici, ca într-un templu străvechi. S-au întors, închizând un cerc magic. Scoicile şi melcii rămaşi în miezul lor de când erau pe fundul Mării Tethys se coc acum la soare pe pieptul unei biserici ortodoxe.

Din faţa ei vezi toată ţara Haţegului.

Munţii Parâng şi Retezat, cetăţile dacice, Sarmizegetusa, drumul dacilor şerpuind, alb, peste plaiuri, Roşia Montană, Alba-Iulia, Orăştie, Călan...

Poţi invidia piatra pentru locul pe care şi l-a găsit.

REPORTAJ

Viaţă de pietrar Viştea era cuibul lor. Acolo îi găseai pe toţi. Sute de bărbaţi, toţi pietrari. Sub pământurile lor, aşa cum alţii au petrol, ei au o piatră galbenă, destul de moale, caldă şi blândă la şlefuire. Cumpărai un lot să pui porumb şi cum băgai plugul, lama lui scrâşnea în piatră. 30 de centimetri de sol, atât aveau, căci ce era dedesubt nu le mai aparţinea.

Era al statului. Nu aveai porumb, dar aveai piatră, aşa a început exploatarea.

Pietrarii din Viştea, prin anii

107 SINTEZA # 5, iunie 2014

80, lucrau toţi vreo 60-70 de cioplitiri, pentru Casa Poporului din Bucureşti. Se muncea zi şi noapte, ieşea praful din ateliere ca fumul de la Călan, iar „marfa” era încărcată în trenuri şi expediată spre Bucureşti, zi de zi.

Au avut, de-a lungul timpului, comenzi din toată ţara. Au trimis piatră la Palatul Cotroceni, la Teatrul Naţional, la biserici şi proprietari de vile, la restaurări prin Budapesta sau Viena. Acum, comenzile vin mai rar şi se cer pietre ornamentale, elemente de decor. Piatră pentru case, pentru ziduri de clădiri nu mai

cere nimeni. „Ar fi prea scumpă, spune pietrarul, nu-şi mai permit oamenii. Vor mici lucrări în piatră, pervaze, basoreliefuri, praguri, cât să aibă şi ei ceva frumos, dar atât”.

Anul acesta au lucrat pentru o comandă din Austria, ancadramente, coloane şi ceva la gard, iar acum le-a sosit o comandă pentru o vilă din Transilvania. Nişte coloane cu statui care ţin în mână blazonul casei.

Maistrul pietrar zâmbeşte stingher.

Au devenit pietrari de faţade, un fel de manichiurişti sau frizeri în lumea pietrei.  (p. 110)

REPORTAJ

n Pietrarii din Viştea n-au învăţat meserie la vreo şcoală ci, în satul lor de la bunici şi străbunici

n Depozitul de piatră

În Viştea Transilvaniei, satul pietrarilor, se mai scoate piatră dinr-o singură carieră, iar în tot satul mai sunt, de toţi, vreo 8-9 cioplitori.

Deşi au unelte mai bune, au flexuri şi freze, strunguri, cum n-au avut niciodată, piatra lor nu mai este căutată.

108 SINTEZA # 5, iunie 2014

REPORTAJ

n Atelierul pietrarului

n Curtea atelierului într-o zi de lucru

Acum şi bisericile se fac din beton, peste care se lipeşte polistiren.

Dar mai sunt amatori care-şi acoperă zidurile cu piatră aparentă, ca să dea bine. „E păcat!”, spune meşterul, „cine crede că o casă de piatră e rece n-a locuit niciodată într-una! Piatra e caldă şi plăcută!”

109 SINTEZA # 5, iunie 2014

REPORTAJ

n Pietrarii din Viştea. Cu mâinile lor au şlefuit piatră pentru palate pe care nu le-au văzut niciodată

Ţipătul pietrei Bartha Istvan ia în mână o rindea şi se apropie de boiandrugul de piatră, culcat pe bancul de lucru. Cei care ştiu ce urmează sunt pregătiţi deja. În clipa următoare vezi mâinile pietrarului alunecând cu rindeaua pe spinarea pietrei şi urechile tale se zbârcesc instinctiv, ţi se ridică umerii, încerci să tragi de cap în jos, să te faci ghem, pielea începe să usture şi sunetul rindelei te străpunge de sus până jos prin miezul coloanei vertebrale. Nu apuci să-ţi revii că alt scrâşnet de fier ascuţit în piatră îţi taie carnea şi pietrarul se opreşte să-ţi explice. „Din cauza rindelei era să nu mă fac cioplitor. Când ştiam că urmează să rindăluiască tata la piatră, plecam de acasă. Căutam unde să mă bag , să nu aud. Acum, nu mă mai supără aşa de tare. Şi cu răul cel mai rău te obişnuieşti. Iar la sfârşit, când vezi ce s-a putut face dintr-un bolovan, zici că merită!”

Cu toată ura ce-o avea pe rindea, când a împlinit 16 ani, Istvan a intrat uncenic la piatră. Nu avea încotro.

Asta făcuseră străbunicii lui, bunicul, tatăl, de vreo 200 de ani încoace. A ucenicit un an - poate doi, şi apoi a primit dreptul de semnătură. El a 110 SINTEZA # 5, iunie 2014

devenit pietrarul 19. Până să primeşti însemnul tău, lucrai fără bani, după sfaturile meşterului şi la sfârşit, când terminai, el punea pansonul, ştampila, dacă-i plăcea ce-ai făcut, bunînţeles!

S-a întâmplat ca în anii aceia, primii şi cei mai buni, să facă singur o consolă pentru Casa Poporului. A lucrat multe altele, dar aceea a fost cea mai grea şi mai frumoasă. Era o lucrare complicată. Au sosit schiţele şi el trebuia să le descifreze şi să facă în piatră, întocmai cum era desenul de pe hârtie. Avea 18 ani, până atunci nu mai făcuse o sculptură în piatră. Era o consolă imensă şi pe consolă o frunză mare de acant, iar lateral, melcii şi alte frunze de acant. Atunci nu era flex, foloseai dalta şi ciocanul, rindeaua şi la sfârşit cu şmirghelul, apoi ştergeai lucrarea cu o cârpă fină din lână. La sfârşit treceai cu palmele tale peste tot, ca să simţi dacă pielea pietrei este bine întinsă. „Dimensiunile consolei erau 9060-45. Le ţin minte şi acum. ţin minte cum era, bucată cu bucată. Am făcut-o singur, am lucrat o lună de zile şi, când am terminat-o, am pus pe ea numărul 19, numărul meu. Au îmbrăcat-o şi au dus-o la tren. Mi-au dat o grămadă de bani pentru ea, 12.600 de lei.... O văd şi acum în faţa ochilor!”

Înstrăinarea Bartha Istvan nu a fost să viziteze Casa Poporului. S-a uitat la ea o dată, de departe, din maşină. N-a văzut niciodată de aproape colosul unde frunza lui de acant, consola cu numărul 19 a fost înghiţită. Nu ştie cum arată palatul comuniştilor pe dinăuntru, deşi palmele lui îl ţin minte şi acum.

Pulbere În Munţii Crişului, de sute de ani se extrage piatră. Piatra de Poieni, aşa i se spune. Este o altfel de rocă, e piatră dură, dacit, granit, andezit. Toţi bărbaţii de pe Văile Crişului lucrau acolo. Adesea făceau scolioză şi erau pensionaţi înainte de vreme. Mai au câteva case şi garduri din piatră neagră, ca tăciunele. Biserica din Bologa este ridicată în întregime din piatra lor vineţie. E sumbră, mohorâtă, ca un mausoleu. În satul de la drum, un grajd şi două case surori mai păstrează ziduri ca ale bisericii, din piatră, de sus până jos. Când au fost ridicate, prin anii 50, piatra era mai ieftică decât cărămida. Acum, când Floare Benţe a vrut să-şi astupe o ferestră care nu-i dădea bine, a umblat prin tot satul să

REPORTAJ

n În carierele de piatră de la Poieni, acum cu proprieteri olandezi, se produce doar piatră spartă pentru drumuri şi căi ferate

găsescă câteva pietre şi abia-abia a încropit cât era ferestra de astupat.

A cerut pe la toată lumea, iar când a fost de pus zidul, s-a rugat de un om din capul satului, singurul care s-a încumetat să mai lucreze cu aşa ceva. „Cei pietrari care or fost, or murit sau sunt prea bătrâni. Eu n-am vrut să stric faţa casei, aşa că m-am dat de ceasu morţii să găsesc piatră la fel cum o fost. De aici, din cariere, n-am găsit.

Piatra acum iese spartă, e bună numai pentru drumuri şi la calea ferată. Cea mai multă se duce în Ungaria. Vedeţi marfarul de pe linie? Când se încarcă, porneşte spre Ungaria, o duc pentru drumuri. La noi nu e nevoie, noi nu facem”, ne povesteşte femeia.

Partea vie: trovanţii Pe Valea Feleacului trovanţii sunt cu sutele. Cele mai multe cu calote rotunde-rotunde, ca ciupercile, umflate după ploaie. Unii săteni le-au pus la poartă, una de-a drepta, alta de-a stânga şi le-au... văruit! Le ţin acolo că aşa e obiceiul, dar cei mai mulţi habar n-au ce-i cu ei şi, dacă-i întrebi, ridică din umeri şi spun: „sunt de la străbunicu'!”

Dacă la Costeşti, în judetul Vâlcea, s-a făcut un Muzeu al Trovanţilor, inclus în patrimoniu UNESCO, la 111 SINTEZA # 5, iunie 2014

Aici, la Poieni, s-a început exploatarea sub dominaţie habsburgică. Piatra era dusă prin toată Europa.

Sunt şi acum străzi în Viena şi Budapesta, pietruite cu rocă vulcanică de la noi. În ultima vreme ne-am retehnologizat şi facem piatră spartă pentru drumuri şi căi ferate.

Ce-i drept, livrăm mai multă în Ungaria, dar am avut şi comenzi din România”, Lucian Girgiuman, şef de şantier la carierele Grandemar Poieni.

Feleac, pe Valea Căprioarei, trovanţii au fost domesticiţi, ei stau pe lângă casa omului: „trovanţii de casă!”

Niciun însemn că administraţia locală ar fi conştientă de valoarea lor, de potenţialul locului, nu există niciun marcaj, niciun indicator şi nicio regulă în relaţia omului cu pietrele minune.

Se spune şi că unii încearcă să le vândă, prin anunţuri pe internet. Un anume Dorel cere pe site-ul tocmai.ro, 1000-1.500 de euro pe bucată.

Se pare că trovanţii, forme sferice de nisip, au apărut pe pământ după o activitate seismică puternică. De fapt, cutremurele care au format aceste roci ciudate ar fi avut loc acum 6 milioane de ani. Ei cresc atunci când vin în contact cu apa. Astfel că, pietre mici de şase până la opt milimetri ajung să măsoare până la zece metri.

Unele dintre ele chiar se deplasează singure. Tăiaţi în secţiune, trovanţii au inele sferice şi elipsoidale, similare cu cele ale trunchiurilor de copaci. Se presupune că trovanţii constau într-un miez de piatră, cu un înveliş exterior de nisip. După o ploaie torenţială, pietre mai mici se formează pe cele mai mari, motiv pentru care sunt numite pietre în creştere.

Există mai multe teorii, unele ştiinţifice, şi unele fantastice, 

REPORTAJ

Pitagora, filosof al Greciei antice, spunea că în natură nimic nu este de prisos, că tot ceea ce este viu se înrudeşte cu tot ce este neînsufleţit, influenţându-se reciproc, într-o armonie perfectă.

care explică originea şi comportamentul ciudat al trovanţilor. Oamenii de ştiinţă sunt uimiţi de fenomen. Ei cred că pietrele au un conţinut ridicat de minerale. Atunci când suprafaţa devine umedă, mineralele încep să se răspândească şi creează o presiune asupra nisipului, presiune care îl face pe acesta să se extindă.

Acest lucru face ca pietrele să „crească”.

Aceasta este doar o teorie,

112 SINTEZA # 5, iunie 2014

pentru că nu există experimente concludente sau studii de cercetare bine documentate despre aceste pietre miraculoase. Pentru moment, ele rămân o atracţie turistică, pentru anumite zine din România. „Muzeul Trovanţilor” de la Costeşti a fost inaugurat în 2004 şi este acum protejat de UNESCO. Specialiştii au încercat să stabilească exact provenienţa lor.

Lectorul Alexandru Andraşanu, din cadrul Societăţii Geologice

a României, într-o lucrare, a precizat că termenul de trovant este specific literaturii geologice române şi că a fost introdus de Murgoci, în lucrarea „Terţiarul din Oltenia”. „Ştiinţific vorbind, trovanţii sunt nişte concreţiuni grezoase, iar secreţia neuniformă a cimentului conduce la diferite forme ale acestora, uneori bizare.

Ei sunt caracterizaţi prin gradul de deschidere şi comunicare a spaţiului interstiţial”. n

REPORTAJ

CU G ET

Ioan Aurel Pop

Timpul curge peste pietre

P

iatra a fost, la nivelul duratei lungi, atributul civilizaţiei durabile. Marile civilizaţii au construit din piatră şi au lăsat, după mii de ani, dacă nu edificii întregi, măcar ruine impresionante. Dacii au ridicat cetăţi de piatră în Carpaţi, creând un adevărat sistem de apărare. Paul Lachlan MacKendrick, în secolul trecut, şi-a intitulat o carte „Pietrele dacilor vorbesc”, carte apărută în cadrul editurii University of North Carolina Press, 1975. Romanii au extins folosirea pietrei în Dacia, exploatând inclusiv marmura. Municipiile şi coloniile romane se remarcau prin grandoarea construcţiilor de piatră şi marmură. Ele au atras ca un magnet cetele populaţiilor migratoare, dornice de jaf, de aceea, după o vreme, populaţia daco-romană şi străromânească a părăsit vetrele vechilor oraşe. Altminteri ar fi rămas ţintă sigură a acestor prădători. În Evul Mediu, „oaspeţii” (coloniştii) saşi, veniţi dinspre Vest în secolele XII-XIII, au readus gustul pentru folosirea pe scară largă a pietrei, ei „inventând” la noi oraşul-burg, de model occidental, adică oraşul înconjurat cu ziduri. Tot ei au răspândit stilurile romanic şi gotic, în construcţia bisericilor mai ales. Un stil local, răsăritean, cu influenţe romanice şi chiar gotice, au folosit de timpuriu şi românii, mai ales în sudul şi sud-vestul Transilvaniei, în ţara Haţegului mai ales, în Zarand şi Banat. Bisericile de la Densuş, Strei, Strei-Sângeorgiu, Ribiţa, Crişcior etc. stau mărturie în acest sens. ând Regatul Ungariei şi-a luat în serios misiunea sa de „regat apostolic”, menit să lupte fără preget pentru extinderea catolicismului contra „păgânilor, ereticilor şi schismaticilor”, construcţiile româneşti, de piatră şi de zid mai ales, au avut de suferit mult.

Din moment ce ortodocşii (=„schismaticii”) trebuiau

C

113 SINTEZA # 5, iunie 2014

combătuţi deopotrivă în interiorul şi în afara Regatului Ungar, ei nu mai erau îndreptăţiţi să-şi construiască nici biserici. Astfel, la 1279, sinodul de la Buda, condus de un legat papal (episcopul Filip de Fermo), a oprit construcţia lăcaşurilor de cult ortodoxe în Ungaria şi Transilvania. Erau vizate, fireşte, mai ales cele de piatră şi zid, din locuri aglomerate. Românii – lăsaţi să trăiască mai ales la ţară – au continuat însă să se roage în felul lor şi şi-au ridicat pe mai departe biserici de lemn, dezvoltând un adevărat cult pentru acest material de construcţie, existent din belşug. S-a dezvoltat astfel un stil sui generis, numit de unii specialişti „goticul românesc al lemnului”. Piatra a continuat să fie folosită, dar mai ales de stăpânii Transilvaniei (saşii, ungurii, secuii). Românii au ridicat pe mai departe, la periferie (nu în oraşe, fiindcă nu aveau voie), mici biserici de piatră. De exemplu, la Feleacu, în jurul anilor 1480, cu ajutorul domnului Moldovei, Ştefan cel Mare. În Ţara Haţegului se vede un fenomen interesant: folosirea spoliilor (pietrelor sustrase) romane de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (chiar a unor altare păgâne cu inscripţii în limba latină) în construirea bisericilor creştine din secolele XII-XV. n Prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop este rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai”, membru titular al Academiei Române, Director al Centrului de Studii Transilvane, profesor universitar la Catedra de Istorie Medie şi Istoriografie a Facultăţii de Istorie şi Filosofie – Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj, autor al numeroase cărţi şi articole cu subiecte din istoria medie a Transilvaniei, istoria medie a României, istoria centraleuropeană în evul mediu.

SOS!

114 SINTEZA # 5, iunie 2014

Frumoase în pericol!

Aproape anonime în ţară, 60 de biserici de lemn de la nord și sud de Carpaţi au fost incluse pe lista celor mai periclitate șapte monumente ale Europei în 2014 Bogdan Stanciu Foto: Vakarcs Loránd

115 SINTEZA # 5, iunie 2014

REPORTAJ

n Biserica din Mariţa este cea mai veche biserică de lemn din ţară

Lista întocmită de Europa Nostra a apărut pentru prima dată în 2013. Anul acesta, alături de bisericile de lemn din Transilvania de Sud și Oltenia de Nord, pe listă se mai regăsesc: Echipamentul istoric de tehnică de scenă al Teatrului Bourla din Antwerp, Belgia / Cartierele istorice Dolcho și Apozari, din Kastoria, Grecia / Cetatea din Alessandria, Italia / Clopotele Palatului Naţional Mafra, Portugalia / „Șirul Colorat” din Chernyakhovsk, Rusia / Sinagoga din Subotica, Serbia.

116 SINTEZA # 5, iunie 2014

Necunoscute, uitate sau ignorate, o sumedenie de bisericuţe de lemn din judeţele Vâlcea, Gorj, Sibiu și Hunedoara au răsărit spectaculos pe harta Europei, anul acesta, odată cu includerea lor pe lista celor mai periclitate șapte monumente ale continentului.

Ieșirea lor la rampă se datorează Ordinului Arhitecţilor din România și Fundaţiei Pro Patrimonio, care se străduiesc să le protejeze și să le restaureze.

Cătunul Funduri, sat Mariţa, judeţul Vâlcea, undeva în Subcarpaţii Olteniei Un drum strâmb și găurit unește satul de centrul de comună, Vaideeni, aflat la doi pași de Horezu. Din sat, un alt drum chinuit, neasfaltat și bolovănos, urcă spre biserica de lemn din cătun.

Lăcașul de cult este mic, cât sufrageria unei case mai acătării și înconjurat de morminte, pe care înfloresc bujori roșu-aprins. Aproape anonimă, biserica de aici este considerată cea mai veche biserică

de lemn din România de la sud de Carpaţi, datând din 1556-1557. A fost restaurată ca la carte: structura de lemn a fost consolidată, fundaţia de piatră, refăcută, acoperișul, la fel.

Acum, bisericuţa este într-o stare bună, gata să mai înfrunte 500 de ani.

Din păcate, nimeni, nu o vizitează.

Valeriu Bulacu, în vârstă de 47 de ani, zidar de meserie, lucrează la un gard de fier, întins pe o masă din curtea gospodăriei sale, vizavi de biserică. „Au venit specialiști de la București, au făcut-o frumos, dar nu vine nimeni s-o vadă. Cine să vină? Aici e capăt de lume”, spune descurajat bărbatul.

REPORTAJ

n Cosaşii din Almaşu Mic

Astfel de bisericuţe au fost construite în urmă cu sute de ani de comunităţi mici și în general sărace, risipite pe versanţii de Nord și de Sud ai Carpaţiilor, în judeţele Hunedoara și Sibiu, din Transilvania, respectiv Vâlcea și Gorj, din Oltenia.

La începutul lunii mai, la Viena, prestigioasa organizaţie Europa Nostra a anunţat că acest grup de biserici a fost inclus pe lista din 2014 celor mai periclitate șapte monumente din Europa. Biserica din FunduriMariţa este una dintre cele mai valoroase dintre acestea și un exemplu de cum ar trebui să ajungă să arate toate.

Satul Almaşu Mic, comuna Peştişu Mic, judeţul Hunedoara, undeva la poalele Munţilor Poiana Ruscă Un drum decent unește satul de șoseaua Deva - Hunedoara. Aproape anonimă, biserica de lemn de aici se numără printre cele mai vechi datate din Transilvania, la 1624, și este înconjurată și ea de morminte.

Biserica, practic, nu mai există. S-a prăbușit în 2008, și acum arată ca o magazie părăsită, acoperită cu folii și prelate. Cineva care o vede pentru 117 SINTEZA # 5, iunie 2014

Această listă este, în primul rând, o chemare la acţiune. Părţile interesate, publice sau private, la de la nivel local, naţional și european sunt îndemnate pe această cale să își alăture forţele pentru a salva monumentele și siturile care spun povestea noastră comună, și care nu ar trebui să fie pierdute pentru generaţiile viitoare”, Denis de Kergorlay, președinte executiv al Europa Nostra, cu ocazia nominalizării celor 60 de biserici din lemn pentru includerea lor pe lista din 2014 a celor mai periclitate șapte monumente din Europa

prima dată nici nu își poate da seama că acolo a fost o biserică. „Asta se întâmplă dacă nu pun oamenii mâna să facă ceva”, spune sfătos Ioan Gergely, un zilier angajat să cosească iarba din preajma bisericii. În pauza de masă, gustă împreună cu camaradul de coasă, Ioan Rus, dintr-o sticlă de palincă gălbuie.

Grupul de lăcașe de cult din care fac parte cea din Mariţa și cea din Almașu Mic este cunoscut sub numele de „60 de biserici de lemn”, însă acest număr este unul orientativ. „Trebuie să ţineţi cont că numărul de 60 este o metaforă care să dea scara intervenţiei și nu o cifră fixă”, a explicat Raluca Munteanu, arhitectul care se ocupă de acest program din partea Fundaţiei Pro Patrimonio. „În ciuda importanţei lor istorice, sociale și culturale, numeroase biserici au fost abandonate în ultimele decenii, din cauza dimensiunilor reduse și a lipsei de facilităţi, și se află acum într-o stare de degradare accentuată”, se arată în luarea de poziţie a organizaţiei Europa Nostra. „Proiectul de protejare a început în 2009, când mai multe persoane au semnalat situaţii grave la mai multe astfel de biserici de lemn dintr-o zonă restrânsă – Oltenia de Nord, 

REPORTAJ

n Vechea biserică de lemn din Alun

mai exact partea nordică a judeţelor Gorj și Vâlcea. Ordinul Arhitecţilor din România, condus atunci de Șerban Sturdza, a vizitat pe teren o parte dintre acestea și a lansat acest program”, spune Raluca Munteanu. În primul rând au fost sesizate autorităţile, pentru a se mobiliza să intervină, dar cum acest lucru nu s-a întâmplat, activitatea de protejare și restaurare a acestor biserici a fost derulată prin intermediul Ordinului Arhitecţilor din România și al Fundaţiei Pro Patrimonio, care gestionează donaţiile și echipele de voluntari necesare intervenţiilor.

Satul Alun, comuna Bunila, judeţul Hunedoara, în inima Ţinutului Pădurenilor Un drum de marmură șerpuiește printre dealuri înalte spre un sat aproape părăsit. Alun este un sat unic, pentru că toate casele de aici au fundaţiile și primul nivel din marmură, iar acareturile de prin curţi sunt și ele tot de marmură, la fel și biserica nouă, păstorită de o mână de măicuţe.

Lângă biserica cea nouă din satul de marmură se odihnește, parcă umilă, vechea biserică de lemn, uitată de 118 SINTEZA # 5, iunie 2014

localnicii care au plecat în cele patru zări.

Aron Popa, la 71 de ani, este unul dintre puţinii care mai locuiesc în sat. „Nu mai e nimeni pe aici, câţiva vecini mai am și atât. De biserică poartă de grijă măicuţele și au venit ceva studenţi de au pus prelată pe ea”, spune bărbatul.

Apoi, brusc își aduce aminte: „Eeeei, dacă veneaţi când eram în putere, aveam patru boi cu care căram marmura de la carieră”.

Dar vremurile de prosperitate s-au dus, iar satul abia trăiește. La fel și bisericuţa de lemn. Totuși, prin grija aceleiași fundaţii Pro Patrimonio, o prelată solidă acoperă temporar lăcașul de cult, pentru a împiedica apa de ploaie să se infiltreze înăuntru. „Valoarea acestor biserici constă în faptul că sunt multe, concentrate pe o arie restrânsă și că punctează un peisaj cultural deosebit. Valoroase sunt toate, în egală măsură. Nu trebuie văzute ca obiecte disparate prin sate, ci ca un grup. Faptul că sunt din lemn le situează în ochii populaţiei ca fiind mai puţin importante, perisabile. Dar ele au aceeași valoare și importanţă, ca și o clădire de zidărie sau piatră”, mai spune arhitectul Raluca Muntean.

Satul Urşi, comuna Popeşti, judeţul Vâlcea, undeva la poalele Munţilor Căpăţânii Vestea că niște străini vin să viziteze biserica veche din sat se răspândește cu viteza 3G din om în om, până la celularul părintelui paroh, Valeriu Constantin Șerban, care în cinci minute parchează în faţa cimitirului. Biserica din Urși este principalul șantier al momentului, în cadrul proiectului de protejare a celor 60 de biserici. Biserica este acoperită integral cu o învelitoare, iar în interior se lucrează la restaurarea picturii. Preotul e mândru de biserica cea veche, o deschide cu bucurie vizitatorilor și povestește cu plăcere despre istoria ei. „O folosim și acum pe post de capelă de cimitir”, spune părintele. În 1913, biserica de lemn, ctitorită la 1775 și refăcută în 1843, a fost înlocuită cu una nouă de zid. Picturile exterioare, rarisime la bisericile de lemn, sunt momentan acoperite cu o hârtie specială, la fel și cele din interior. Șantierul de restaurare este coordonat de profesorul Dan Mohanu, de la Universitatea Naţională de Arte

REPORTAJ

n Pe şantierul de restaurare a bisericii de lemn din Urşi

și se desfășoară cu ajutorul studenţilor de aici. Biserica era atât de deteriorată încât, în 2010, bolta altarului s-a prăbușit sub ochii studenţilor care lucrau la restaurare, povestește arhitectul Raluca Munteanu.

Acum o parte din componentele de lemn ale bisericii au fost transportate la București, unde sunt tratate și restaurate în atelierele Universităţii Naţionale de Arte.

Din 2009, de când proiectul de salvagardare a celor 60 de biserici a pornit a drum, au fost documentate prin relevee și fotografii 50 de lăcașe de cult, au fost efectuate 14 intervenţii de urgenţă pentru protejarea temporară a acoperișului, 10 intervenţii de urgenţă pentru conservarea pe durată medie și șase intervenţii de salvare de anvergură.

Toate acestea au fost realizate prin munca a peste 100 de voluntari. Nu în ultimul rând, au fost realizate două documentaţii pentru restaurarea completă a două biserici prin Programul Naţional de Dezvoltare Rurală și o documentaţie pentru granturile Spaţiului Economic European (EEA), suportate în principal de Norvegia. „În timp, s-a descoperit importanţa 119 SINTEZA # 5, iunie 2014

Odată restaurate integral, ele devin muzee, securizate, cu expoziţii și persoane angajate să le păzească”, preotul Dacian Popescu, cel care reprezintă în judeţul Hunedoara Fundaţia Pro Patrimonio

relaţiei cu comunităţile și nevoia de a conștientiza oamenii asupra valorii monumentelor istorice, pentru ca acestea să nu decadă, iar după ce misiunea noastră se termină”, subliniază Raluca Munteanu.

Satul Boz, comuna Brănişca, judeţul Hunedoara, undeva pe Valea Mureşului Deși aflat la 5-10 minute de condus pe șosea bună de reședinţa judeţului, Deva, Bozul pare suspendat în alt timp, ferit de tumultul șoselei naţionale, aflată pe partea cealaltă a Mureșului.

Biserica veche de aici este cea care va fi restaurată cu fonduri norvegiene, după ce a suferit deja o intervenţie de urgenţă, fiindu-i refăcut acoperișul de șiţă.

La cei 73 de ani ai săi, paracliserulcrâsnic în grai local - din Boz, Gheorghe Lucaci, umblă sprinten pe bicicletă. Deschide biserica veche, bucuros de oaspeţi, dar e mândru nevoie mare de biserica cea nouă. „Îs oameni vrednici aici, ia uitaţi: avem aer condiţionat, centrală proprie, clopote noi și capelă de înmormântare cum nu e nici la Deva”, spune  (p. 122) crâsnicul.

REPORTAJ

n Biserica din Boz, Hunedoara

n Biserica din Târnăviţa, Hunedoara

Pentru cei de la Europa Nostra, felul în care ar trebui să decurgă în continuare lucrurile este destul de clar: „comunităţile locale au făcut eforturi majore pentru a reabilita aceste clădiri religioase şi de a le refolosi, dar ele trebuie susţinute la nivel naţional şi european. Restaurarea acestor biserici ar contribui în mod semnificativ la renaşterea vechilor meşteşuguri, materiale şi tehnici de construcţie, precum şi la instruirea unor tineri”.

120 SINTEZA # 5, iunie 2014

REPORTAJ

n Biserica din Obârşia, Vâlcea

n Biserica din Vălari, Hunedoara

Includerea celor 60 de biserici pe lista celor mai periclitate şapte monumente din Europa nu este însă decât un pas spre acest viitor dezirabil, şi unul mai mult simbolic. Astfel, această listă este doar un instrument folosit pe plan european pentru conştientizarea importanţei patrimoniului european aflat în pericol şi nu asigură automat finanţare pentru restaurări sau intervenţii de urgenţă.

121 SINTEZA # 5, iunie 2014

REPORTAJ

n Arhitecţii vizează minimum de intervenţie, cu maximum de eficienţă asupra bisericilor

În biserica veche, la intrare, a fost amenajată o mică expoziţie etnografică. În interior, biserica păstrează fresce valoroase. De restaurarea ei se ocupă direct preotul paroh, Dacian Popescu. „Am început cu refacerea acoperișului de șiţă.

Mai întâi, în 2011, a fost acoperită cu o prelată, apoi, am vorbit cu domnul Sturdza la telefon și l-am convins să vină să vadă biserica, în 2012. După aia, în câteva săptămâni, au și apărut echipele de muncitori care au înlocuit șiţa veche. La finalul lucrărilor, s-a organizat o expoziţie de obiecte religioase”, povestește preotul.

La fel s-a întâmplat și la biserica învecinată, din Târnăviţa, una dintre cele mai frumoase din tot grupul, amplasată pe o costișă molcomă, în mijlocul unei pajiști de poveste și străjuită de livezi și ogrăzi de oameni gospodari.

Sat Obârşia, comuna Cernişoara, judeţul Vâlcea, undeva în Subcarpaţii Olteniei Un drum de beton pe care pot ateriza și avioane, dacă ar fi mai lat, urcă și coboară din centrul satului spre vechea biserică de lemn. Micuţul 122 SINTEZA # 5, iunie 2014

lăcaș de cult este o minunăţie, care păstrează încă la vedere fragmente de frescă exterioară, pe peretele dinspre drum. Lângă ea, tot din lemn, câteva șiruri de mese, acoperite, servesc pentru pomenirea creștinească a morţilor, la parastasuri. Chiar în faţa lor, clopotniţa, separată de biserică, este așezată în vârful unui foișor de lemn. Ansamblul este de o simplitate și frumuseţe tulburătoare.

Biserica este însă slab documentată, și nici măcar nu figurează pe lista monumentelor istorice, deși pictura este deosebit de valoroasă, după cum spune arhitecta Raluca Munteanu, de la Fundaţia Pro Patrimonio.

Un pic mai departe, în satul Mădulari, din aceeași comună, altă bijuterie de lemn lăsată în uitare, mai este folosită din an în Paște ca și capelă de cimitir. „O să o facă monument istoric? Că e păcat de ea să stea așa, uitată”, se interesează un localnic.

Sat Vălari, comuna Topliţa, judeţul Hunedoara, undeva pe Valea Cernei Biserica „Sfântul Nicolae” din sat se poate mândri cu o galerie foto proprie pe Facebook, și o notorietate

mult mai mare decât a celorlalte din grup, fiindcă are o poveste interesantă: este o bisericuţă călătoare. „Au demontat-o și au adus-o pe bucăţi, cu căruţele”, explică Alexandru Neacșu, vecinul de peste gard al bisericii.

Lăcașul de cult este atât de mic, încât și cineva care îl caută înadins riscă să îl treacă cu vederea, mai ales că șoseaua e pe partea cealaltă a drumului.

Tradiţia locală spune că biserica a fost amplasată iniţial în Poiana Răchiţelii, în celălalt capăt al Ţinutului Pădurenilor, unde a fost folosită o sută de ani, până când a fost adusă la Vălari.

Spre deosebire de majoritatea celorlalalte biserici din grup, cea de la Vălari mai primește, din când în când, vizitatori, care trebuie să întrebe în sat după cheie. Pitorescul zonei contribuie la o destinaţie de vis. „Nu dau eu gura asta de rai pentru tot Bucureștiul”, spune răspicat vecinul Alexandru Neacșu, originar din capitală.

Recent, biserica din Vălari a fost și ea acoperită cu o prelată, pentru a o proteja de intemperii. E un semn că cineva, acolo, sus, la București, o iubește. n

REPORTAJ

„Nimeni nu își închipuie întinderea distrugerilor și pierderilor care se înregistrează” Şerban Sturdza, arhitect Interviu de Bogdan Stanciu

Arhitectul Șerban Sturdza este vicepreședinte al Fundaţiei Pro Patrimonio, vicepreședinte al Ordinului Arhitecţilor din România, și omul care a impulsionat activitatea de protejare și restaurare a celor 60 de biserici.

Bogdan Stanciu: Cum a luat naştere proiectul de protejare a acestor biserici?

Șerban Sturdza: Am aflat de la Fundaţia Dala despre existenţa și frumuseţea acestor biserici și am organizat cu Fundaţia Dala o expoziţie despre biserici în anul 2009. Partea proastă era că, o dată terminată expoziţia, toată lumea a uitat de problemele reale pe care le ridică expoziţia. Și atunci am hotărât să cumulez într-o singură idee un număr mare de obiecte de arhitectură, în așa fel încât să trag un semnal de alarmă asupra volumului.

Am făcut o socoteală și mi-am dat seama că nimeni nu își închipuie de fapt de întinderea distrugerilor și pierderilor care se înregistrează. Fiecare percepe câte un obiect de arhitectură, nu ansamblul lor. Deci, am vrut să conștientizez ideea de peisaj cultural. Sunt obiecte foarte importante, și artistic, și documentar, care sunt împrăștiate într-un teritoriu. Și teritoriul plus obiectele formează o valoare. Atunci am reunit totul sub numele generic de „60 de Biserici”. Din acest motiv, chiar dacă reparăm 30, 40, 50 de biserici, tot „60 de Biserici” va rămâne titlul, din cauză că, de fiecare dată, descoperim altele care cer să fie reparate, deci acest număr poate să fie constant, la fel ca titlul și acţiunea. Iniţiativa pentru 123 SINTEZA # 5, iunie 2014

acest proiect a fost a unui grup din care fac parte și care, pentru a căpăta vizibilitate, a pus tot proiectul sub umbrela Ordinului Arhitecţilor din România și a Fundaţiei ProPatrimonio.

- Cum decurge în acest moment proiectul?

De exemplu, cum se stabileşte o biserică la care trebuie intervenit şi cum se procedează apoi...

- Există o cercetare la faţa locului care privește starea fizică a clădirii și valoarea ei artistică documentară, care este dublată de o analiză privind fezabilitatea proiectului, asta înseamnă cât de favorabilă este conjunctura din punct de vedere social, ce condiţii de accesibilitate sunt, care sunt șansele ca o dată reparată să poată fi în continuare utilizată, dacă se găsește pe un posibil traseu turistic, astfel încât ea să fie vizitată de turiști, nu numai folosită de comunitate, dacă prin intervenţia la această biserică se ating și alte elemente importante ale peisajului cultural. Deci este o apreciere complexă și o analiză foarte precisă în ceea ce privește minimum de intervenţie, pentru că, de fapt, obiectul nostru de activitate nu este restaurarea de arhitectură, decât în cazuri excepţionale, 

REPORTAJ

n Lista bisericilor de lemn aflate în pericol rămâne deschisă

Judeţul HUNEDOARA

Lista obiectivelor din programul „60 de biserici de lemn”

Judeţul SIBIU Comună

Sat

Apoldu de Jos Bruiu Iacobeni Marpod Păuca Poiana Sibiului Sadu

Sângătin Gherdeal Netuş Ilimbav Broşteni Poiana Sibiului Sadu

Judeţul GORJ Comună

Sat

Băleşti Leleşti Leleşti Leleşti Muşeteşti Muşeteşti Peştişani Peştişani Schela Scoarţa Scoarţa Scoarţa

Stolojani Frăteşti Leleşti Ursaţei Muşeteşti Stănceşti Larga Hobiţa Gureni Sâmbotin Bobu- Bobaia Colibaşi Pişteştii din Deal Valea Adâncă (Ceratu de Copacioasa) Curpeni Pojogeni Pocruia Vânăta Horezu Rugi

Scoarţa Stăneşti Târgu Cărbuneşti Tismana Tismana Turcineşti Turcineşti

124 SINTEZA # 5, iunie 2014

Comună

Sat

Balşa Băiţa Brănişca Bucureşci Bulzeştii de Sus Bunila Burjuc Dobra Gurasada Ilia Hărău Lăpugiu de Jos Peştişu Mic Ribiţa Topliţa Vaţa de Jos Vaţa de Jos Zam

Vălişoara Hărţăgani Boz, Târnăviţa Curechiu, Rovina Tomnatecu de Sus Alun Tisa Abucea Gothatea Dumbrăviţa Chimindia Lăpugiu de Jos Almaşu Mic Ribicioara Vălari Birtin Căzăneşti Sălciva

Judeţul VÂLCEA Comună

Sat

Alunu Brezoi Brezoi Copăceni Costeşti Costeşti Frânceşti Mălaia Perişani Popeşti Racoviţa Tomşani Tomşani Vaideeni Mădulari Mădulari Şirineasa

Chicerea-Leurda, Igoiu Călineşti Proieni Copăceni Pietreni-Grămeşti Gruşetu Moşteni-Mănăileşti Ciungetu Mlăceni Urşi Copăceni Băltăţeni Dumbrăveşti Mariţa Mădulari Obârşia Şirineasa

REPORTAJ

n Succesul programului depinde foarte mult de implicarea autorităţilor şi a comunităţilor locale

ci intervenţia de urgenţă pentru prelungirea vieţii monumentului de arhitectură până la o intervenţie de substanţă mai amplă, care să poată să asigure o consolidare și o restaurare mai complexe. Criteriile noastre sunt criterii realiste de fezabilitate și intervenţie imediată. De exemplu, dacă un preot paroh sau un primar nu își arată interesul, și s-au întâmplat cazuri, pentru ca intervenţia să fie făcută, atunci nu intervenim.

Dacă însă există un interes care poate fi stârnit și vedem bunăvoinţă și o mică posibilitate de cooperare, atunci șansele noastre de a fi prezenţi în continuare acolo cresc considerabil.

- Ce sprijin aţi primit în derularea programului de la autorităţile centrale?

- Până acum, de la autorităţile centrale am primit sprijin minim. Ministerul Culturii nu ne-a oferit niciun sprijin, Ministerul Dezvoltării niciun sprijin. În schimb, pe perioada în care Ministerul Devoltării era și al Turismului, am avut două intervenţii utile la ministrul de atunci. Intervenţiile au avut ca efect trimiterea unor sume de bani între 5.000 și 7.000 euro, pe baza unei liste pentru fiecare monument, pentru zona Hunedoara și Gorj. Din păcate, din cauza intereselor disjuncte de ordin politic, banii nu au ajuns în parohiile indicate, ei nu au putut fi utilizaţi și, din câte știu, au fost returnaţi la sfârșitul anului. Trebuie menţionat însă deschiderea pentru cooperare prin expoziţii și consultanţă a Muzeului Ţăranului Român, a Catedrei de istoria și teoria arhitecturii, Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, și a echipei de restaurare de la Uiversitatea Naţională de Arte, condusă de profesor Dan Mohanu.

- Dar de la autorităţile şi comunităţile locale ?

- Exemplele cele mai elocvente pentru interes local sunt în comunele Boz și Târnăviţa, din judeţul Hunedoara, unde, graţie părintelui paroh Dacian Popescu, acţiunile iniţial minimale, desfășurate la cele două biserici s-au extins prin organizarea unui mic muzeu, de programe de educaţie pentru copii și la Urși, comuna Popești, unde cei doi preoţi parohi, doamna Corina Angelescu și primăria au susţinut continuu proiectul. Aici, cazul este și mai interesant, deoarece doi primari din partide diferite au susţinut consecutiv proiectul, trecând peste rivalităţi și, din acest 125 SINTEZA # 5, iunie 2014

motiv, șansa bisericii de la Urși este nu numai de a fi consolidată, ci și restaurată.

- Cum credeţi că va ajuta includerea acestui grup de monumente pe lista celor mai periclitate şapte monumente din Europa?

- Nu-mi dau seama exact, cred că depinde în primul rând de felul cum noi vom transmite elemente de informare pentru a ridica gradul de atractivitate pentru astfel de peisaj cultural și clădiri. Pe de altă parte, o să încercăm să solicităm fonduri și este evident că ne vom concentra în primul rând efortului de restaurare de la Urși, pentru că operaţia este foarte amplă ca intervenţie și miza este serioasă. Valoarea picturii interioare și exterioare e importantă pentru toată regiunea, sau chiar mai mult decât atât. Aici încercăm să facem și un muzeu despre această, să implicăm și școala, grădiniţa și multă lume din sat.

- Care este biserica dumneavoastră favorită din acest grup?

- Ceea ce mi se pare mie e altfel. Poate deveni favorit pentru că se implică comunitatea și atunci nu e doar munca noastră, ci și a celor de acolo și e foarte bine așa pentru că noi, când ne putem retrage de acolo cu echipele noastre de intervenţie lăsăm un lucru care va fi continuat, îngrijit și respectat. Deci, asta înseamnă pentru mine loc favorit. Deocamdată, ce să vă spun ... avem multe locuri favorite, dar sperăm la și mai multe.

Cele notate sunt Târnăviţa, Boz și Urși. Probabil că în curând vor fi mai multe.

- Acest proiect nu ar fi fost posibil fără voluntari...

- Fără voluntariat era imposibil să facă această muncă. Voluntariatul nu are legătură neapărat cu profesia de arhitect, dar evident majoritatea voluntarilor sunt studenţi arhitecţi sau arhitecţi chiar, după ce și-au terminat studiile. Însă sunt și ingineri și istorici de artă, persoane din ţară și din străinătate.

Acești voluntari, o dată ce au trecut prin experienţe de acest tip, de la două săptămâni la cicluri mai lungi, devin niște persoane responsabile care sunt incomparabil mai motivate în profesia lor și cunosc lucruri pe care nu au cum să le înveţe altfel, pentru că au de a face direct cu comunităţile și cu meșterii. n

AMINTIRI PENTRU VIITOR 126 SINTEZA # 5, iunie 2014

AMI N T IRI

PENT RU

VIITOR

Când vota chiar toată ţara Marius Avram

A

legerile politice n-au fost întotdeauna ca acum, cu o ofertă foarte bogată mai ales în România de candidaţi și de partide. În vremea regimului comunist, deși aveau loc alegeri regulat - cam o dată la cinci ani pentru Marea Adunare Naţională (MAN - o variantă de parlament) - termenul de „alegeri” e impropriu, pentru că era vorba de un singur partid, PCR, și doar de candidaţii propuși de acesta, chiar dacă în jurul PCR se creau diferite structuri, denumite fronturi, pentru a crea impresia unei cât mai largi reprezentări sociale. Totuși, cel puţin în aparenţă, alegerile din România comunistă urmau un ritual asemănător celui din ţările cu un sistem pluripartit. Deși nu era deloc concurenţă, exista chiar și o campanie electorală, în care candidaţii - aproape toţi cu funcţii importante în partidul conducător se întâlneau cu „oamenii muncii de la orașe și sate”. Iar rezultatul era că 99,9 la sută dintre români se prezentau la vot și aproape tot atâţia votau cu candidaţii comuniști, singura opţiune, de altfel.

Campanie pentru „viitorul luminos” În anul 1980, comunismul din România era în floare. Alegerile pentru Marea Adunarea Naţională au fost fixate pe 9 martie, cum tot la început de martie au fost organizate și în celelalte rânduri, probabil în cinstea instaurării primului guvern comunist din România, pe 6 martie 1945.

Cu multe zile înainte de data alegerilor, mass-media comuniste erau 127 SINTEZA # 5, iunie 2014

pline de îndemnuri mobilizatoare, prin care populaţia cu drept de vot, alegătorii, erau îndemnaţi să se prezinte la urne pentru ei și pentru copiii lor, pentru „viitorul luminos al patriei noastre socialiste”. În ziarul „Scânteia” din 27 februarie 1980, pe prima pagină era „Manifestul Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste” (titulatura sub care candidau comuniștii), care lansa o chemare către „cetăţene şi cetăţeni”: „Votând candidaţii Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste, votaţi: -Pentru ca deceniul în care am păşit să devină pentru România deceniul ştiinţei şi tehnicii, al calităţii şi eficienţei!

-Pentru progresul continuu al artei şi culturii româneşti, pentru viaţa spirituală tot mai bogată a societăţii noastre!”. În același îndemn era o trimitere în pagina a 3-a, către un „Afiş Electoral”, marcat ca atare, în care era redat un citat din Nicolae Ceauşescu şi erau prezentate marile realizări.

Accentul unei astfel de campanii era pus, în mod special, pe atragerea tinerilor, a celor care, ajunși la vârsta majoratului, votau pentru prima dată.

Cum fierbe patria În Scânteia din 28 februarie 1980 erau materiale ample sub genericul „În întâmpinarea alegerilor” sau „Din geografia marilor împliniri socialiste”.

Tot acolo era și „Cronica electorală”, în care erau prezentate „Dialoguri cu tinerii care votează pentru prima oară”.

La Oradea, de exemplu, „tineri muncitori, studenţi şi elevi care vor

vota pentru prima dată la 9 martie s-au întâlnit zilele trecute cu tovarăşul Petru Demeter, prim-secretar al comitetului municipal de partid, primarul municipiului, care le-a vorbit despre semnificaţia deosebită a dobândirii dreptului cetăţenesc de a vota”.

Materialul făcea un zig-zag reportericesc prin mai multe judeţe, fapt care îţi crea impresia de efervescenţă în toată ţara. La Timişoara - un alt exemplu - „creatorii de artă” erau în „mijlocul oamenilor muncii”, făcându-se astfel, măcar în materialele propagandistice, o simbioză între muncitori și intelectuali, între munca cu braţul și cea cu capul: „În cadrul manifestărilor politico-educative organizate în judeţul Timiş în întâmpinarea alegerilor de la 9 martie, un grup de scriitori timişoreni au fost oaspeţii oamenilor muncii de la Întreprinderea de aparate electrice şi electronice de măsurat şi Întreprinderea Electrotimiş, unităţi reprezentative ale industriei timişene”.

Cititorul este trimis apoi la Tulcea: „În aşezămintele culturale şi la casele alegătorului din municipiul Tulcea şi localităţile Isaccea, Sulina, Tucoaia, Jijila, Beidaud, Greci au avut loc numeroase manifestări politicoeducative. Dintre acestea amintim expunerile cu tema «Alegerile de deputaţi – eveniment de excepţională însemnătate pentru viaţa ţării» şi suita de spectacole intitulată «Votăm cu viitorul» susţinute de formaţiile artistice din localităţile respective”. În Mehedinţi era făcut următorul popas reportericesc: „«Deputatul – om de acţiune». 

AM I N T IRI

PENT RU

VIITOR

Alegerile din 1946

Au avut loc pe 19 noiembrie, iar rezultatele oficiale îi dădeau câștigători, cu peste 84%, pe comuniști (PCR) și pe aliaţii lor din Blocul Partidelor Democrate (BPD).

Alegerile din 1948

Au avut loc pe 28 martie și au fost câștigate cu 97,83% de comuniști (Partidul Muncitoresc Român) și de aliaţii săi din Frontul Democraţiei Populare.

Acesta este genericul unui pliant editat de Secţia de propagandă a Comitetului judeţean de partid Mehedinţi, în care, prin texte şi imagini sugestive, sunt prezentate aspecte din fructuosul dialog de lucru pe care-l poartă în aceste zile candidaţii la alegerile de la 9 martie cu cetăţenii localităţilor”.

Tinerii, literaţii și ţăranii sunt reuniţi într-o altă notă reportericească din judeţul Iaşi: „La clubul CFR Unirea din Paşcani, sub genericul «Primul vot» a avut loc o întâlnire cu tinerii care îşi vor da pentru prima dată la 9 martie votul lor candidaţilor FDUS. Totodată, în comuna Popricani, membrii cenaclurilor literare «Viaţa» şi «Ion Creangă» din Iaşi au prezentat un spectacol de muzică şi poezie dedicat alegerilor, iar în comuna Strunga au purtat discuţi cu sătenii pe aceleaşi teme poeţi şi alţi creatori ieşeni”.

Circumscripţia lui Nicolae Ceauşescu Cu ocazia unor evenimente importante din viaţa sa și a României, Nicolae Ceaușescu obișnuia să efectueze „vizite de lucru” în diverse locuri din ţară, în fabrici și uzine, să participe la mari adunări populare.

Aceste vizite erau cu atât mai 128 SINTEZA # 5, iunie 2014

importante în preajma alegerilor pentru MAN, cu cât chiar Nicolae Ceaușescu candida pentru respectivul for. Desigur, el candida în prima circumscripţie electorală a ţării. Titlul de pe prima pagină din Scânteia din 29 februarie 1980 este edificator: „În atmosfera de însufleţită activitate creatoare din preajma importantului eveniment politic – alegerile de la 9 martie, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a făcut ieri o vizită de lucru în Capitală”.

Un fel de subtitlu cu litere mari completează informaţia anterioară: „Mii de bucureşteni, cetăţeni din circumscripţia electorală numărul unu «23 August» din Bucureşti, l-au întâmpinat cu entuziasm pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu, manifestându-şi nespusa bucurie de a-l avea drept candidat la alegeri”.

Așadar, Nicolae Ceaușescu era și el ales, cel puţin de o parte a poporului, drept deputat în MAN, for care alegea președintele ţării.

Prim-ministrul de la Cluj În zilele următoare erau prezentate „adunările cetăţenești” care aveau loc peste tot în ţară. De exemplu, sub titlurile „Votul nostru de la 9 martie, un vot pentru dezvoltarea armonioasă a tuturor zonelor şi localităţilor ţării” și

„În întreaga ţară au început Adunări Cetăţeneşti în circumscripţiile electorale pentru Marea Adunare Naţională”, erau pagini întregi de ziar în care era prezentat cum „în această însufleţită atmosferă” au avut loc ”adunările cetăţeneşti în cadrul cărora candidaţii pentru Marea Adunare Naţională s-au întâlnit cu alegătorii”.

După București, circumscripţia nr 1, unde candida Nicolae Ceaușescu, la alegerile din martie 1980 probabil că următoarea localitate ca importanţă era Clujul, unde candida pentru MAN chiar premierul în funcţie, Ilie Verdeţ. Și el se întâlnea cu alegătorii în cadrul acelor adunări cetăţenești: „În judeţul Cluj – Ilie Verdeţ, membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, prim-ministru al guvernului, în circumscripţia electorală nr 3 ClujNapoca – «16 Februarie»; Letay Lajos, membru al CC al PCR, redactor-şef al revistei Utunk, şi Farkas Janos, redactor-şef al revistei Napsugar, în circumscripţia electorală nr 8 Gilău; Nicolae Chertes, directorul general al Regionalei CFR Cluj, şi Gavrilă Gurzău, director general adjunct al Regionalei CFR Cluj, în circumscripţia electorală nr 10 Apahida”. În hora propagandistică se prindeau și oamenii de cultură, care

AMI N T IRI

PENT RU

VIITOR

Alegerile din 1952

Au avut loc pe 30 noiembrie și au fost câștigate de Frontul Democraţiei Populare, cu 98,84%.

Alegerile din 1957

Au avut loc pe 3 februarie și au fost câștigate de Frontul Democraţiei Populare, cu 98,88%.

publicau în Scânteia diferite texte literare, cu conţinut mobilizator. Pe prima pagină a ziarului era redat un text semnat de Fănuș Neagu și intitulat „Bună dimineaţa, Dacia Felix!”, și tot acolo era poezia „Pe cei mai buni îi vom alege”, semnată de Eugen Frunză: „Acum, în prag de primăvară / vom spune inima ce spune / vom zice dor, vom zice ţară / vom scrie semn denţelepciune / Privind în zări ne vom răspunde / la întrebarea ce se cere / la cât şi cum şi când şi unde / se va-mplini obşteasca vrere / Avem un crez al tuturora / partid viteaz avem în frunte / ştim legăna rotundă hora / ştim duce amfore pe munte / La urne, umăr lângă umăr / ne vom alege deputaţii / nu cifre doar, nu simplu număr / ci conştiinţantregii naţii / Pe cei mai buni îi vom alege / gospodărească-ne cu bine / cinstească dragoste şi lege / străvadă timpul care vine / Drept slujitori acestor plaiuri / ne fie truda vitejească / din graiul nostru-n alte graiuri / chemarea păcii să rodească”.

În luna lui Marte Mult mai mult ca în zilele anterioare, în ediţia din 6 martie a ziarului Scânteia erau materiale mai ample, cu titluri mai mari, roșii de această dată. Așa era 129 SINTEZA # 5, iunie 2014

marcată împlinirea a 35 de ani „de la instaurarea primului guvern muncitoresc-ţărănesc din istoria României”. Ţara părea în delir. Pe prima pagină din Scânteia era un material cu titlul „O zi de muncă, un sentiment de sărbătoare. Pulsul campaniei electorale la faţa locului. Azi, în circumscripţia electorală nr 1 «23 August»”: „Început de martie, ninsoare de primăvară în Bucureşti, o zi cu un sentiment de sărbătoare, deşi, aici unde ne aflăm, pe teritoriul circumscripţiei electorale nr 1 23 august, din Capitală, e, ca peste tot, o zi plină de lucru. Ce căutăm? Mai sunt doar câteva zile până la alegeri, vrem să cunoaştem atmosfera în care este întâmpinat evenimentul, cu ce rezonanţă trăieşte el în conştiinţa celor care muncesc sau locuiesc în această primă circumscripţie a Capitalei, de fapt, a ţării. Prima observaţie: din loc în loc, în instituţii şi întreprinderi, la casele alegătorului, la centrele de afişare a listelor de alegători ne surâde, dintr-un frumos portret, chipul candidatului acestei circumscripţii pentru Marea Adunare Naţională, chipul ce radiază lumină a celui mai drag dintre oameni, al tovarăşului Nicolae Ceauşescu. (…) – Ce fel de

zi e ziua de azi la dumneavoastră?

Secretarul Comitetului de partid al Întreprinderii Republica, tovarăşul Constantin Giogu, cu greu şi-a putut face timp să ne răspundă”. În schimb, își face timp să răspundă, tot pe prima pagină a ziarului respectiv, Corneliu Vadim Tudor, cu o poezie imensă intitulată „Primăvară românească”. Poezia are şapte strofe mari, dar le redăm doar pe ultimele două: „Însuşi faptul că se poate să optăm în demnitate / este semn înalt de pace scris pe cerul de-ametist / imn de slavă să-i aducem, mulţumindu-i pentru toate / gloriosului luceafăr ce-i Partidul Comunist / iar în marmura fierbinte a Partidului, şi încă / în a fiecărei inimi şi conştiinţe de priveşti / o efigie umană s-a întipărit, adâncă / far către eternitate fiinţei noastre româneşti / El ni-e dragostea supremă, pisc în cronicele ţării / e virtutea şi simbolul marilor bărbaţi români / a instaurat în ţară duhul desprimăvărării / şi prin el avem prestigiu, şi suntem la noi stăpâni / el e port-drapelul Păcii şi nădejdea românească / drept aceea, după datini, să-i urăm, contemporani: / pentru slava României şi-a Partidului, trăiască / Nicolae Ceauşescu, fericit şi la Mulţi Ani!”. 

AM I N T IRI

PENT RU

VIITOR

Alegerile din 1961

S-au desfășurat pe 5 martie și Frontul Democraţiei Populare a obţinut 99,77% din voturi.

Alegerile din 1965

Au avut loc pe 7 martie și au fost câștigate de Frontul Democraţiei Populare, cu 99,85%.

Pe aceeași primă pagină era anunţat faptul că „Astăzi, în jurul orei 15.30, posturile de radio şi televiziune vor transmite direct de la Palatul Sporturilor şi Culturii marea adunare populară, cetăţenească organizată cu prilejul alegerilor de la 9 martie”.

Evenimentul este prezentat pe spaţii ample în ziua următoare, începând cu prima pagină, cu litere roşii, cu titlul „Într-o atmosferă de vibrantă însufleţire, de înălţător elan patriotic, caracteristică marilor evenimente politice din viaţa naţiunii noastre, ieri a avut loc în Capitală marea adunare populară, cetăţenească, O puternică manifestare a unităţii indestructibile a întregului popor în jurul partidului, al secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu”.

Subtitlul detaliază: „Sub semnul profundei adeziuni la politica internă şi externă a partidului, participanţii şi-au exprimat mândria şi satisfacţia pentru strălucitele înfăptuiri din anii socialismului, hotărârea neabătută de a transpune în viaţă Programul partidului, măreţele obiective elaborate de Congresul al XII-lea al PCR – devenite programul Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste, programul de luptă şi muncă al întregului popor- de a întări prin 130 SINTEZA # 5, iunie 2014

votul de la 9 martie voinţa unanimă a naţiunii noastre de a furi o ţară tot mai înfloritoare şi prosperă, România comunistă de mâine”.

Titlul și subtitlul sunt urmate, pe pagini întregi de ziar, de cuvântarea lui Nicolae Ceaușescu.

Veniţi de votaţi bunăstare Tot Nicolae Ceauşescu, în ediţia din ziua următoare, ziua alegerilor, lansează un apel către ţară: „Vă chemăm, dragi tovarăşi şi prieteni, cetăţeni ai României socialiste, să votaţi pentru Programul făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintării României spre comunism, pentru realizarea unei noi calităţi a muncii şi vieţii în toate domeniile de activitate, pentru ridicarea patriei pe noi culmi de progres şi civilizaţie, pentru creşterea puternică a forţelor de producţie, a bogăţiei naţionale, a bunăstării şi fericirii întregii naţiuni!”. Îndemnul lui Nicolae Ceaușescu este flancat, mai în josul paginii, de îndemnul: „Cetăţene şi cetăţeni! Spre cinstea prezentului pe care îl trăim, spre gloria viitorului luminos pe care-l făurim cu braţele, inimile şi mintea noastră, votaţi candidaţii Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste!”.

Alte îndemnuri, poezii, gânduri de bine și, sub genericul „Votează România”, reportaje din ţară cu oamenii muncii care merg la vot: „De la Sulina – unde în fiecare dimineaţă Soarele întâlneşte România - şi până la Beba Veche, din obcinile Rodnei şi Marmaţiei şi până-n câmpia ce-şi pierde marginile în Marele Fluviu – cetăţenii patriei noastre socialiste trăiesc în această zi, 9 martie 1980, un moment înălţător: sărbătoarea alegerilor. Fiii ţării –români, maghiari, germani şi de alte naţionalităţi- egali în drepturi, înflăcăraţi de acelaşi ideal comunist, cu statornică iubire pentru vatra patriei comune, vin astăzi, în faţa urnelor de vot, mai uniţi ca oricând în gândul şi fapta lor consacrate marii lucrări pentru necontenita ridicare a României”.

Intertitlurile sunt și ele sugestive: „Un vot în geografia luminii”, „S-au aprins pe boltă stelele”, „Votez pe cel mai iubit fiu al poporului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu”, ”Sărbătorile din inimi”.

Primul vot al Nadiei Comăneci În ziua următoare, 10 martie, alte materiale ample despre alegerile din ziua precedentă. Nicolae și Elena Ceaușescu sunt prezentaţi în fotografii

AMI N T IRI

PENT RU

VIITOR

Alegerile din 1969

S-au desfășurat pe 2 martie, când Frontul Unităţii Socialiste a câștigat cu 99,75% din voturi.

Alegerile din 1975

Au avut loc pe 9 martie și Frontul Unităţii Socialiste a obţinut 99,77% din voturi. S-au prezentat la urne 99,96% dintre cei cu drept de vot.

mari în momentul în care introduc buletinul de vot în urnă. „Ţara a votat”, titrează pe prima pagină ziarul Scânteia, iar în pagina următoare, sub titlul „Liber, demn, entuziast, Poporul şi-a spus cuvântul” sunt prezentate instantanee fotografice de la secţiile de votare. Printre ele, una cu fosta campioană mondială la gimnastică, sub titlul „Primul vot al Nadiei Comăneci”.

O notă însoţea fotografia: „Steaua gimnasticii româneşti (şi mondiale), împlinind vârsta maturităţii cetăţeneşti (pe care, de fapt, de mult a dovedit-o), a votat azi pentru prima oară. La Deva. S-a prezentat matinal la urnă, împreună cu buna sa prietenă Marilena Neacşu şi cu profesoara Marta Karoly. –De ce atât de devreme, Nadia? –Astăzi e o zi emoţionantă pentru mine. Ştiu că şi votând fac ceva pentru România pe care o iubesc. De aici mă duc direct la antrenament.

Trebuie să muncesc cu toată sârguinţa pentru a contribui, împreună cu echipa feminină de gimnastică a României, la noi victorii ale sportului nostru”.

Exemplul primei femei stomatolog Reportaje care vor să transmită emoţie și emulaţie sunt scrise din 131 SINTEZA # 5, iunie 2014

toate zonele ţării. Despre oameni simpli sau mai puţin simpli. Toţi, însă, speciali, mai ales când e vorba de partid și de îndatoririle civice.

Clujul dă un exemplu, cu prima femeie stomatolog sin România: Secţia de votare nr 69, strada Moţilor, ClujNapoca. Cetăţenii fac loc cu respect unei femei în vârstă, doctor Alma Mohora-Popovici, prima femeie medic stomatolog din România. „Cu o zi înainte, ne declara, a venit la mine un tovarăş de la centrul de votare şi a zis că o să vină cu urna acasă. Am refuzat şi i-am spus: în orice condiţii voi merge la vot. Pentru că visul meu de acum şase decenii, când eram singura femeie cadru didactic la facultatea de medicină, de a vedea femeile la loc de cinste în viaţa publică a ţării, a devenit în zilele noastre fapt împlinit”.

Vecini de fapte sunt niște temerari care transmit un „Mesaj de pe Omu”: „În după-amiaza zilei de 8 martie, trei temerari alpinişti din echipa Salvamont Buşteni – electricianul Constantin Bratu, lăcătuşul Mihai Ţoc, muncitorul Jean Bocu, urcau cu schiurile spre creasta Bucegilor, la staţia meteo Omu (altitudine 2507 metri). Acolo îi aşteptau cele două familii de meteorologi, Ion Bobeş şi Constantin Braşov, cu soţiile. Alpiniştii

au făcut acest drum anevoios pentru ca meteorologii să-şi poată exprima votul”.

Alţi oameni speciali și implicarea lor pe măsură: „În comuna Valea Vinului, judeţul Satu Mare, bătrânul Florian Iluţa, care a trecut pragul vârstei de 100 de ani, a fost primul la urnă, împreună cu 20 de tineri care au votat pentru întâia oară”; „Goia Ion, Manu Olga, Cerpac Nicolae au intrat în secţia de votare din Gara de Nord, cerând să-şi exercite şi ei dreptul la vot. Sunt ţărani din comuna Măxineni, judeţul Brăila”; „«Votăm din inimi această ţară/ Votăm pentru lumina ei din tricolor», sună versurile cântecului «Votăm din inimă», pe care l-am dedicat alegerilor de la 9 martie – ne spunea, înainte de a vota, compozitorul George Grigoriu”; „Încă din cursul nopţii de 8 spre 9 martie, mult înainte de ora 6, la staţia radio-coastă Constanţa au fost recepţionate primele radiograme de la navele româneşti, prin care echipajele anunţau că, într-o atmosferă sărbătorească – navigatorii români… au şi votat. Iată şi explicaţia acestor «încălcări» ale programului stabilit prin lege: multe din cele peste 90 de nave cu tricolor la catarg aflate în cursă au început ziua de 9 martie cu multe ore înaintea orei Bucureştiului, datorită diferenţei de fus orar”. 

AM I N T IRI

PENT RU

VIITOR

Alegerile din 1980

A fost recordul de până atunci de participanţi la vot, 99,99%. Au avut loc pe 9 martie și au fost câștigate, cu 98,52%, de către Frontul Democraţiei și Unităţii Socialiste.

99,99% şi mai mult După o campanie electorală de câteva săptămâni – dacă nu cumva era permanentă-, după un vot în ziua de duminică de la ora 6.00 la ora 21.00, în ziua următoare, luni, numărătoarea era gata, iar în ziarele de marţi era anunţat cu mândrie rezultatul votului.

Se spunea că, la nivel naţional, au votat 99,99% dintre cei cu drept de vot (15.629.098 de alegători), dar ziaristul Virgil Lazăr crede că, de fapt, nici nu se mai făcea numărătoarea, mai ales că nu era cine să conteste acest lucru.

Potrivit rezultatelor oficiale, pentru candidaţii FDUS – singurii candidaţi - au votat 98,52%, iar 1,48% au votat contra. Participarea la vot a fost cea mai mică în judeţul Vâlcea – 99,79% -, iar cea mai mare - 100% - în mai multe judeţe ale ţării. Pentru că era vorba și de „întrecerea socialistă”, erau redate și procentele pe judeţe, de unde reieşea cele care aveau mai multe voturi „pentru” și „contra”, asta probabil şi ca un semn de atenţionare faţă de eventualele probleme existente în judeţele respective. Cei mai puţini care au votat contra au fost în Mehedinţi - 0,04% -, iar cei mai mulţi care au votat contra au fost în trei judeţe învecinate: 3,88% în Sibiu, 3,68% în Braşov şi 3,62% în Prahova.

132 SINTEZA # 5, iunie 2014

Tot în ziarele de marţi erau și numele celor 369 de aleşi în MAN, câte unul în fiecare circumscripţie. Lista începea cu cei 33 din Bucureşti, în fruntea cărora era Nicolae Ceușescu.

Cei mai puţini aleși, câte 4, erau în judeţele Tulcea şi Covasna, şi câte 5 în Sălaj, Mehedinţi şi Bistriţa Năsăud.

Cei mai mulţi după Bucureşti erau în Prahova, 14.

Ziaristul Virgil Lazăr –acum la 83 de ani - a lucrat pentru ziarul România Liberă 63 de ani, începând cu 1951, şi a scris despre aproape toate alegerile din perioada comunistă. „Alegerile erau un mod de a propaga ideile comuniste, nu erau organizate ca să le câştige, că nu se punea problema. În primul rând se făcea inventarul tuturor votanţilor, pe bază de liste şi buletin, şi se repartizau apoi oamenii la secţiile de votare. Pentru cei bolnavi, care nu se puteau prezenta la vot, venea urna mobilă acasă. Ne trimiteau şi pe noi să vedem cum votează personalităţile, liderii etc”, a explicat, pentru Sinteza, Virgil Lazăr. „Alegerile erau folosite pentru consolidarea ideii unei societăţi socialiste, lupta de clasă fiind şi în cazul alegerilor un instrument şi un mijloc de manipulare şi deformare a conştiinţelor. Am fost martorul alegerilor din mai mulţi

ani şi-mi amintesc că ele deveneau un adevărat asalt pe care agitatorii politici îl dădeau asupra cetăţeanului de rând, având grijă să nu scape nimeni din tabelele nominale, căci numai astfel, ziceau ei, se demonstra dragostea unanimă a poporului faţă de partid, Marea Adunare Naţională, ca şi sfaturile pentru popor urmând să fie oglinda acestei voinţe. Astfel că, în ziua scrutinului, iar dădeau năvală agitatorii acasă şi te îndemnau să mergi la vot, iar dacă nu puteai, veneau cu urna la domiciliu. Nu aveai scăpare”, povesteşte Virgil Lazăr.

Niciun absent şi nimeni contra în circumscripţia lui Ceauşescu Deși era și el în mulţimea celor 369 de aleși în MAN, Nicolae Ceaușescu ieșea totuși în evidenţă. În circumscripţia sa – caz unic în ţară -, nu s-a înregistrat nici măcar un absent de la vot și nici un vot împotrivă. „Scânteia” prezintă acest fapt pe prima pagină, sub titlul „O vie expresie a sentimentelor de dragoste, preţuire şi nemărginită încredere ale întregii naţiuni, Votul unanim ale alegătorilor dat tovarăşului Nicolae Ceauşescu”: „Comisia Electorală Centrală informează că în circumscripţia nr 1 «23 august» din municipiul Bucureşti,

AMI N T IRI

PENT RU

VIITOR

Alegerile din 1985

Au fost ultimele alegeri legislative din România comunistă.

Au avut loc pe 17 martie și au fost câștigate de Frontul Democraţiei și Unităţii Socialiste, cu 97,73%. Prezenţa la urne a fost de 99,9%.

unde a candidat pentru Marea Adunare Naţională tovarăşul Nicolae Ceauşescu, toţi alegătorii înscrişi pe listele electorale s-au prezentat la secţiile de votare, neînregistrându-se nici un vot împotrivă şi nefiind nici un vot anulat. De asemenea, pentru tovarăşul Nicolae Ceauşescu au votat toţi cetăţenii Republicii Socialiste România aflaţi în afara graniţelor ţării, în misiune permanentă sau temporară. Toţi cei 72.221 de alegători şi-au dat votul pentru tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidului, preşedintele Republicii Socialiste România”.

Nicolae Ceauşescu era preşedintele ţării, dar în această funcţie era ales indirect, de către MAN. Ziaristul Virgil Lazăr îşi aminteşte de o întâmplare legată de această funcţie a lui Ceauşescu şi de unul din complexele pe care acesta le avea: „În MAN era şi Nicolae Giosan, care terminase agronomia la Cluj şi care a ajuns şeful Marii Adunări Naţionale. Ceauşescu a vizitat într-o zi staţiunea Fundulea, condusă de Giosan. Asta a fost total pentru Giosan, care nu avea veleităţi politice. Ceauşescu a constatat că Giosan e mai mic ca el şi că e foarte bun să-i dea sceptrul de preşedinte.

L-a făcut deputat imediat şi apoi l-a 133 SINTEZA # 5, iunie 2014

făcut preşedintele MAN. Ceauşescu nu suferea oamenii mai mari ca el”.

Ultima chemare la urne Asemănător alegerilor pentru MAN se derulau și referendumurile.

Ultima dată când românii au fost chemaţi la urne în timpul regimului comunist a fost pe 23 noiembrie 1986, când, la iniţiativa lui Nicolae Ceaușescu, a fost organizat referendumul privind propunerea de reducere cu 5% a cheltuielilor de înarmare în toată lumea.

La fel ca la alegeri, era o campanie premergătoare votului, cu îndemnuri și mesaje. „Cetăţeni ai României socialiste! Oameni ai muncii, tineri de la oraşe şi sate!

Spunând un hotărât şi răspicat DA la referendumul din 23 noiembrie, vom dovedi voinţa nestrămutată a poporului nostru de apărare a păcii, de promovare a unui curs nou de încredere, destindere şi securitate în viaţa internaţională”, suna unul dintre respectivele îndemnuri. Ziarele vremii prezentau ample reportaje din ţară. Oamenii de cultură lansau apeluri la pace, iar titlurile ziarelor voiau să fie mobilizatoare: „Armele păcii sunt în mâinile fiecăruia dintre noi! Producând mai mult şi mai bine

– în uzine, pe ogoare, pe şantiere, în laboratoarele ştiinţei - contribuim la întărirea păcii, la dezarmare, la climatul de încredere şi securitate în Europa şi în întreaga lume”.

Erau și afișe electorale, cu grafică și mesaje percutante: „România a propus reducerea cheltuielilor militare cu 5 la sută, ceea ce reprezintă pe plan mondial 50 de miliarde de dolari.

Cu numai a zecea parte din această sumă (5 miliarde), s-ar asigura eliminarea analfabetismului, flagel care afectează aproape 1 miliard de tineri şi adulţi”. De asemenea, se cerea „Eradicarea totală a armelor nucleare” și erau prezentate cifre prin care era subliniată importanţa reducerii cu 5% a cheltuielilor militare: „1.200 avioane de luptă = 120.000 de spitale; 5.000 tancuri = dotările pentru 2,6 milioane de şcoli; 225 nave de război = 11 milioane de apartamente”.

Titlurile ziarelor erau și ele pe măsură, mari și roșii - „Glasul ferm al României: dezarmare, pace!; DA! Reducerii cu 5 la sută a armamentelor, efectivelor şi cheltuielilor militare!

Pentru dezarmare şi pace în întreaga lume!; Votul Păcii, votul vieţii” -, iar rezultatele votului au fost și mai și: 100% participare la urne - 16.073.621 de votanţi- și absolut toţi au spus DA. n

DESTINE

134 SINTEZA # 5, iunie 2014

DEST INE

Premieră mondială: Culori pentru nevăzători Ruxandra Hurezean / Foto: Dan Bodea

T

udor Paul Scripor este un pictor de icoane român, născut în 1979 în Cluj-Napoca. A studiat teologia și iconografia la Universitatea „Babeș-Bolyai”, Facultatea de Teologie GrecoCatolică din orașul său natal și este certificat în picturi monumentale. În prezent, este partener manager la Fabrica de Culori din Cluj-Napoca.

La Fabrica sa pregătește o invenţie mondială: culori cu inserţii tactile pentru nevăzători.

Tudor Scripor a predat mulţi ani în Vest, a studiat în marile biblioteci europene și a cercetat frescele din Europa. De asemenea, el a predat artă bizantină la celebrul Colegiu Beato Angelico din Milano, iar acum predă ca profesor invitat la Universitatea Statului Arizona din Statele Unite ale Americii. Preocuparea lui pentru pictură a fost dublată și de o curiozitate specială faţă de vopselurile folosite din cele mai vechi timpuri. „Părinţii mei sunt chimiști și ei mi-au deschis drumul spre aceste căutări.

M-au ghidat și sprijinit, și ei sunt curioși, la fel ca mine să înţeleagă culorile folosite de Michelangelo sau Van Gogh. Dar și ce se poate aduce nou în privinţa vopselelor de pictură”, povestește Tudor Scripor.

Tânărul a ajuns la concluzia că la fel de important precum talentul pictorului, este și culoarea cu care se realizează o lucrare. Întors în ţară, cu câţiva ani în urmă, Tudor și-a găsit un partener și un suport pentru cercetările lui. Este vorba de un pictor amator și fabricant de culori din Zlatna. Viorel Iosif făcea la 135 SINTEZA # 5, iunie 2014

el acasă, în șopron, când avea timp, tot felul de experimente cu substanţe, unele consacrate în domeniu, altele pur și simplu inventate de el. Și-a făcut singur o mașină de amestecat vopsele pe care le producea din ceară de albine, cretă de munte și ulei de in, plus alte ingrediente proprii. Dar pe măsură ce trecea timpul, culorile lui nu mai făceau faţă competiţiei pe piaţă. Cine să mai caute vopseaua amestecată într-un șopron din Munţii Apuseni, când magazinele de specialitate și internetul ofereau cele mai moderne și frumos ambalate vopsele de coloare din lume? Branduri puternice umpluseră deja școlile și universităţile, pictorii români văduviţi de ce era socotit mai bun în Occident, după liberalizarea pieţelor, au fost tentaţi să folosescă și ei culorile venite din marile școli de pictură, chiar dacă erau mai scumpe. Atunci s-a produs întâmplarea; Tudor Scripor l-a descoperit pe Iosif la timp pentru ca împreună să repornească afacerea.

Alături de asociaţii săi, i-a cumpărat mașina de malaxat, reţetele și tot ce mai avea și au reamplasat atelierul în oraș, la Cluj. De câţiva ani lucrează la noi produse și fac împreună reţete originale, dar și cercetări pe culorile marilor pictori Michelangelo, Van Gogh și alţii, cărora, spun ei, le-au descoperit secretul, iar acum produc vopsea asemănătoare la Fabrica de Culori, undeva în estul orașului. La început, Iosif folosea tuburi pe care le primea din dragoste faţă de artă de la Fabrica de Antibiotice Iași, dar tot mai greu se putea face rost de ele, din cauza temerii de a nu fi folosite la creme medicinale în mod fraudulos.

Odată relansată Fabrica de Culori, 

Visez să avem, peste ani, ateliere de pictură pentru elevii noștri și să publicăm albume cu lucrările lor. Visez la expoziţii care să fie artă pură, nu doar lucrări ale unor copii care și-au depășit limitele. Cine știe, ce talent zace în câte unul dintre ei, poate că vom avea un Van Gogh care să ne arate lumea așa cum n-am văzut-o noi, niciodată!”

Tudor Scripor, pictor

DEST INE

REPERE În 1938, psihologul Géza Révész îşi încheia tratatul în două volume despre tactilitate, conchizând că nevăzătorii nu pot fi în stare să judece în mod adecvat lucrările sculpturale şi nici să producă opere de artă de valoare. În pofida unei astfel de concluzii descurajante, pedagogia defectivă a artei a înregistrat între timp progrese marcante, după cum demonstrează deschiderea de galerii tactile şi organizarea de vizite tactile în marile muzee, workshopuri plastice destinate nevăzătorilor, transpunerea tridimensională a unor tablouri şi modele în bronz ale unor monumente arhitectonice, până la realizarea de hărţi tactile ale unor clădiri şi sectoare urbane ori ghiduri turistice audio.

Muzeul Naţional de Artă al României, din aprilie 2014 pune la dispoziţie nevăzătorilor şi celor cu deficienţe de auz, aplicaţii multimedia care să le permită să admire opere care până acum le erau inaccesibile. Prin softuri audio, video sau senzoriale, oamenii cu dizabilităţi au şansa să înţeleagă mai mult despre pictori, sculptori şi lucrările acestora. Deocamdată, aplicaţiile sunt disponibile doar pentru trei tablouri din toată colecţia muzeului. Reprezentanţii instituţiei spun că arta şi tehnologia sunt costisitoare. Aplicaţiile multimedia destinate celor trei tablouri au costat şaptezeci de mii de euro, iar banii au venit în mare parte din sponsorizări.

Eşref Armagan este un pictor orb de origine turcă. Născut într-o familie săracă din Turcia, pictează şi desenează încă din copilărie, iar lucrările sale se regăsesc în expoziţii din Turcia, Olanda sau Cehia. Este destul de greu de crezut că un om orb – un om care nu a văzut vreodată lumina zilei – şi-a însuşit, de-a lungul timpului, o tehnică unică de a crea picturi fără a vedea vreodată subiectele abordate. El nu a văzut niciodată şi nici nu înţelege culorile.

136 SINTEZA # 5, iunie 2014

n Tudor Scripor lucrează de câţiva ani la ideea de a crea vopsele pentru nevăzători

s-a refăcut și contractul cu Antibiotice Iași, iar tuburile acelea de aluminiu, atât de necesare, au început să vină regulat, ca de la fabrică la fabrică.

Despre culoare şi absenţa ei Deși se pictează cu culori de mii de ani încoace, în ceea ce priveşte perceţia culorilor sau a vopselelor de culoare de către nevăzători există mai multe abordări în domeniu.

Există multe demersuri în această direcţie de a înţelege, a percepe şi a utiliza culoarea de către persoanele nevăzătoare. Sunt muzee sau centre care transpun tactil replici ale unor picturi celebre în tehnici diferite: lut, ipsos, texuri diferite, materiale diferite și pentru nevăzători. În ceea ce priveşte utilizarea brută a vopselelor de culoare de către persoanele cu deficienţe vizuale putem spune că şi aceştia pictează, există modalităţi diferite prin care nevăzătorul se exprimă artistic utilizând conceptul de culoare, dar destul de diferite de ce face un pictor obișnuit. Se folosesc diferite texturi pentru a diferenţia culorile sau se asociază culoarea cu emoţii sau percepţii termice. De exemplu, roşu poate corepunde unei suprafeţe calde, moi, pufoase, plăcute la atingere.

Percepţia culorii este trecută prin filtrul personalităţii fiecăruia...

Utilizând tehnici specifice de colaj şi pictură, nevăzătorul este capabil să creeze un produs artistic care să transmită emoţiii şi cu valoare estetică. Dar nu există un sistem unic la nivel mondial, unanim acceptat de persoanele cu deficienţe de vedere în recunoaşterea şi utilizarea conceptului de culoare.

Simte culoarea Anul acesta, Tudor Scripor a anunţat că a reușit să creeze, culorile pentru nevăzători, aproape la fel ca cele obișnuite. „Am avut o astfel de experienţă, nu pot vorbi despre ea, n-ar fi corect, dar am avut un student care își dorea foarte mult să picteze, deși îi era imposibil. M-a pus pe gânduri și ani la rând m-am lăsat în voia imaginaţiei, îmi închipuiam culorile pentru nevăzători în diverse forme și compoziţii. Iar de un an încoace, lucrez efectiv la formula lor de fabricaţie la scară largă. Cred că suntem în faza finală, am depus documentele pentru brevetare, am făcut testele necesare și acum lansăm produsul”, explică Tudor. În timp ce el povestește despre oameni care visează culorile și degete care le pipăie, un grup de copii, de la Liceul Special pentru Deficienţi de Vedere din Cluj-Napoca se pregătește să-i cunoască invenţia.

Ei Sunt mici. Chiar și cei mari sunt mici. De parcă viaţa lor s-a concentrat mai mult pe creștere înăuntru decât în afară. Au trupul încordat, se mișcă greu printre scaune, mese, recipiente.

Doar mâinile lor știu permanent ce trebuie să facă. Mâinile lor sunt și ochi, și picioare, ele îi ghidează în tot ce fac. De la această constatare simplă a plecat și invenţia lui Tudor: că trebuie să se bazeze pe mâini, pe mâinile lor.

Pe planșe, nişte bucăţi de cartoane albe, Tudor şi doamnele profesor varsă culorile cu care copiii vor experimenta. Vopselurile sunt în proporţie de 95% naturale. În ele

DEST INE

n Mâinile elvilor, îndrumate de profesori, încep să simtă culorile şi „sâmburii" din ele, la Liceul Special pentru Deficienţi de Vedere

au fost încorporate diferite forme geometrice, de mici dimensiuni, dintr-un carton special făcut. În galben, prima culoare pe care ochiul uman o percepe, sunt inserate un fel de dreptunghiuri alungite cu vârfuri ascuţite, cea mai puternică formă percepută tactil, în roșu sunt inserate cercuri, iar combinaţia formeză contrast și nu este derutantă la atingere. Culorile sunt puse în recipiente cu capac, precum iaurtul, iar pe capac sunt adăugate forme geometrice în plus, pentru situaţia în care pictorul simte nevoia unei concentraţii mai mari. În plus, culorile au mirosuri: galbenul miroase a banană, albul a iaurt, maroul a ciocolată, iar roșul a căpșuni. În total vor fi nouă culori.

Inconvenientul mirosurilor este că, atunci când se fac combinaţii de culori, ele devin confuze, iar în timp, mirosurile se pierd. Unii dintre uitilizatori pot să se simtă plăcut impresionaţi de introducerea acestei noi dimensiuni a culorii, iar alţii să o respingă. Acest demers e încă în cercetare. În partea dreaptă jos, pe fiecare planșă folosită este scrisă legenda culorilor în alfabetul Braille, iar pentru lecţiile de școală, profesoarele sau persoanele care-i însoţesc pe nevăzători, fac un contur al desenului cu punctatorul, aceasta când nu și-l pot face singuri. Între liniile punctate, degetuţele copilului întind galbenul cu dreptunghiurile lui ascuţite, roșul plin de cerculeţe, albastrul pătrăţelelor... În final, fluturele și mâinile sunt la fel, poartă urmele unei vieţi de culoare.

Dafina ridică palmele deasupra 137 SINTEZA # 5, iunie 2014

O mare problemă, și acest lucru m-a șocat la întoarcerea în ţară, este neîncrederea.

Românii întreabă unde sunt făcute culorile și când le spui că sunt de aici, nu cumpără, deși le scoatem cam la jumătate de preţ faţă de cele străine!

Este incredibil! Peste tot în lume lucrurile funcţionează invers!”, Tudor Scripor, Fabrica de Culori

mesei și privește în faţă, te aștepţi ca-n clipa aceea, ochii ei să privescă fluturele care-și ia zborul de pe degetele ei încărcate de vopsea.

Andrei încercă să facă primul combinaţiile de culori. El e mai mare și de la el se așteptă cele mai utile reacţii la aceste teste. Spune că, atunci când combină culorile, formele geometrice se lipesc unele de altele și le confundă la atingere, astfel că Tudor își notează observaţia și va face culorile mai fluide, iar formele geometrice mai pronunţat diferite și ca dimensiuni nu doar ca formă.

Lecţia-test de pictură continuă. Între profesori, elevi și pictorul inventator se creeză o complicitate a gravităţii.

Toţi știu că iau parte la un moment istoric Este prima dată în lume când se folosesc vopselurile de culori cu inserţii de simboluri pentru cei care nu văd.

„Sâmburi” Vopselele de culoare pentru nevăzători au şi un nume, unul profund şi poetic. Ele se vor numi „Sâmburi”. Sâmburi verzi, roşii, galbeni... Pentru că ele sunt seminţe, sâmburi de speranţă, care se sădesc în palmele copiilor şi răsar altundeva, în lumea artei. Pe viitor, Fabrica de Culori ar dori să facă şi stickere colorate cu figuri geometrice încorporate, identificabile tactil, un fel de cod al culorilor, care să fie lipite pe obiectele de folosinţă sau pe hainele pentru persoanelor nevăzătoare.

Proiectul şi Tudor Scripor au beneficiat de expertiză şi de suport financiar din partea unui business angel, un sistem care începe să se dezvolte şi la noi. Experimentele lui și produsul final sunt coproducţia Fabricii De Culori și a Liceului Special pentru Deficienţi de Vedere din ClujNapoca unde s-au făcut testele, tocmai pentru că vopselurile s-au născut și din munca tinerilor elevi și a profesorilor lor: Roxana Elena Cziker, Daniela Bodea, Mihaela Anca Bujor și Ramona Ionela. Iar culorile, „Sâmburii”, vor fi folosite de toţi cei care vor dori şi vor avea nevoie de ele, elevi sau nu, de oriunde din lume.

La începutul acestei veri, invenţia va fi lansată public și, în același timp, se depun documentele pentru n brevetare.

ARTEART Michaël Borremans: Maria Rus Bojan n Michaël Borremans -"Automat" (I), 2008 (courtessy Zeno-X Gallery Antwerp, foto: Peter Cox)

P

ână în luna august a acestui an, Muzeul de Arte Frumoase din Bruxelles - BOZAR - găzduieşte expoziţia retrospectivă a faimosului artist belgian Michaël Borremans.

Sugestiv intitulată, „As Sweet As It Gets”, expoziţia reuneşte mai mult de o sută de lucrări, pictură, desen şi video, realizate în ultimele două decade, fiind de departe cea mai amplă prezentare a creaţiei artistului de până acum.

Curatoriată de Jeffrey Grove, de la Muzeul de Artă din Dallas, unul dintre puţinii curatori americani, cu un program centrat pe pictura figurativă europeană, expoziţia urmăreşte direcţiile importante în creaţia artistului, incluzând, pe lângă binecunoscuta sa operă picturală, şi o selecţie de desene şi lucrări în alte medii, instalaţii video sau mini asamblaje sculpturale.

Cunoscut pentru referirile la marii clasici ai picturii universale: Velázquez, Goya, Manet sau Magritte şi, de asemenea, pentru abordările sale inspirate de literatură, fotografie, și film, Michaël Borremans ne provoacă, prin această expoziţie, la un exerciţiu de dezocultare a temelor majore ce străbat contemporaneitatea noastră. Demersul 138 SINTEZA # 5, iunie 2014

său se articulează la confluenţa dintre direcţia marcată de efortul de înţelegere al actualei paradigme vizuale, văzute ca rezultat al acumulpărilor succesive de abordări artistice (prin referinţe directe la istoria artei) şi direcţia subversivcritică ce are în vedere chestionarea noţiunii însăşi de reprezentare vizuală (figurativă). În consecinţă, referirile la cromatica rafinată a lui Velázquez, tehnica picturală a lui Manet, umanismul inspirat de pictura lui Francisco de Goya, impulsurile suprarealiste moştenite de la Rene Magritte, respectiv tactilitatea şi micile înscenări de studio inspirate de Johannes Vermeer, au reprezentat pentru artist adevărate pietre de încercare artistice și conceptuale. În opinia acestuia, doar intrând în dialog cu istoria reprezentărilor artistice a epocilor anterioare, se poate ajunge la o formulă cu adevărat contemporană, care să exprime atât dilemele epocilor trecute, cât şi provocările prezentului.

Formula artistică asumată de Michaël Borremans este una care merită toată atenţia, deoarece transcende expresia personală, având un caracter greu de definit, eminamente universal. Deopotrivă inteligibile și ambigue, lucrările sale sunt compoziţii deschise, menite să inducă stări de

spirit contradictorii şi să creeze un maxim disconfort vizual. Dimensiunea teatrală sfidează privitorul prin jocurile şi înscenările de situaţii învăluite într-o aură de mister, plasând întreg discursul într-o zonă care e pe rând nostalgică, întunecat comică, tulburătoare, și pe alocuri chiar grotescă. Virtuozitatea, stăpânirea perfectă, în special a tehnicilor picturale clasice, sporeşte gradul de seducţie vizuală creând impresia vizitatorului că se află în faţa unor capodopere ale picturii universale şi nu în faţa unei opere realizate acum.

Subiectul însă este unul prin excelenţă contemporan, fiind orientat spre investigarea relaţiilor „patologice” dintre subiectivitate și hipervizibilitatea epocii noastre - care creează un nou set de limitări existenţiale şi noi condiţii de viaţă.

Poate chiar mai mult decât în pictură, unde semnificaţiile sunt ușor atenuate de virtuozitatea execuţiei picturale, desenele evocă o înţelegere profundă a logicii paradoxale care guvernează lumea contemporană, și face acest lucru cu o claritate remarcabilă. Artistul ia ca punct de plecare pentru reflecţia lui, ideea că mutaţia „calitativă” recentă, datorată proliferarii tehnologiilor bazate pe imagine şi instalării panopticonului

TEARTEARTE „As Sweet As It Gets” n Michaël Borremans -"The Angel", 2001 (courtessy Zeno-X Gallery Antwerp, foto: Peter Cox)

global deasupra noastră în sateliţii care, pe lângă comunicare, asigură o supraveghere eficientă ascunde în fapt matricea noii ordini mondiale. Lumea noastră a trecut deja pragul vechii paradigme panopticiste - supravegherea ca un nou regim de vizibilitate și o formă de control social - așa cum a fost ea postulată de Foucault, şi a evoluat într-o „zonă de indistincţie vizuală”, care, așa cum spune Giorgio Agamben, contribuie la realizarea şi generalizarea stării de excepţie. Michaël Borremans a înţeles că această stare de indistincţie vizuală nu se poate exprima sau ilustra uşor, recurgând astfel la o abordare ce utilizează toate mijloacele figuraţiei artistice, în ideea de a face vizibile toate acele noile conţinuturi derivate din noile condiţii de viaţă.

Situată în sala care este considerată de mulţi ca element central al expoziţiei, domină o lucrare din 2013 intitulata „Îngerul”: un portret de mari dimensiuni al top modelului belgian Hannelore Knuts, faimoasă pe scena catwalk-urilor newyorkeze. Îmbrăcată cu o rochie ce semnifică puritatea şi inocenţa, „Monalisa” lui Borremans priveşte în jos, vinovat, şi poartă o mască neagră – ascunzând identitatea modelului şi contrariind masiv privitorul. În aceeaşi sală este expusă o altă pictură iconică a 139 SINTEZA # 5, iunie 2014

artistului intitulată„Rochia diavolului”, care ilustrează un bărbat încarcerat într-o „rochie” ce poate fi uşor asociată cu un coşciug.

Paradoxurile lumii în care trăim capătă viaţa în aceste două lucrări ce se potenţează reciproc creând o stare de bulversare intensă. Dacă „Rochia Diavolului” face referire directă la limitările şi condiţionările despre care am vorbit mai devreme, „Îngerul” demască toate iluziile create de agresivele campanii de marketing capitalist, întorcând pe dos şi chestionând mesajul lor. Chiar dacă ambele figuri ne apar, la prima vedere ca fiind eminamente statice, ceea ce surprinde este tensiunea enormă care se degajă prin asocierile de elemente şi mesaje contradictorii. „Picturile şi desenele mele ar putea fi doar frumoase şi atrăgătoare, dar atunci nu ar mai provoca”, spune artistul. „O operă de artă, în opinia mea, trebuie neapărat să conţină o contradicţie”. În opinia mea, dincolo de contradicţiile evidente înscenate în cadrul fiecărei lucrări parte, idiomul vizual subversiv al lui Michaël Borremans revizitează nişte concepte esenţiale, subliniind urgenţa de a înţelege că expunerea masivă a umanului la provocările epocii pe

care o trăim are consecinţe personale majore. Borremans ne anunţă că lumea s-a schimbat fundamental, şi, ca să o pătrundem, poate nu ar strica să încercăm cel puţin o dată „Rochia diavolului”.

Dar, nu în ultimul rând, marele merit al lui Borremans constă în analizarea realităţilor paralele create de reprezentarea figurativă realistă.

Asemeni lui Magritte, Borremans se foloseşte de dimensiunea metafizică ca să demaşte„minciuna adevărată” şi proiecţiile servite zilnic pe post de realitate. Dar, spre deosebire de Magritte, care şi-a cantonat discursul exclusiv în metafizic, Borremans dovedeşte cu această expoziţie că este un dublu maestru: mai întâi în ce priveşte înţelegerea profundă a problematicilor contemporane şi apoi în ce priveşte construcţia şi manipularea de semnificaţii şi sens prin intermediul reprezentării figurative. n Maria Rus Bojan trăieşte şi lucrează la Amsterdam, este curator şi art advisor specializat în arta contemporană est europeană. Este membru al Comisiei de Achiziţii pentru Rusia şi Europa de Est al Muzeului Tate Modern, (REEAC) Londra.

n MichaĂŤl Borremans "The Swimming Pool", 2001 140 SINTEZA # 5, iunie 2014 foto: Felix Tirry) (courtessy Zeno-X Gallery Antwerp,

ART E

SEM N

DE

CA RT E

Ce vede antroposoful şi noi nu?

Ioan Es. Pop

V

ede că ochiul spiritual, cândva larg deschis, a aţipit, predându-şi puterea ochiului raţional, rece şi sceptic.

Cartea de faţă* este una de iniţiere.

Ea le spune contemporanilor noştri, tot mai îndepărtaţi de spirit şi tot mai legaţi de materie, nişte poveşti despre începuturile Universului, despre lumea zeilor, despre ierarhiile care unesc fiinţele spirituale, invizibile, de cele pământeşti, care sunt oamenii.

Misteriile „erau «lecţiile» pe care le urma «şcolarul» misterial pentru ca, în final, să fie capabil să «vadă» cu organe de simţ spiritualizate. Scopul acestor «lecţii» era ceea ce grecul neiniţiat Aristotel numea catharsis (purificare).

Adică? Adică tocmai transformarea impurelor organe fizice de simţ în organe spirituale de percepţie. Ca să obţină această transformare, «şcolarul» misterial era pus în faţa unor reprezentaţii extrem de dramatice, în care lumea zeilor era întrupată în actori care jucau unele misterii (întâmplări tragice din «biografia» zeilor)”.

Vă veţi întâlni aici cu capitole precum Gândul divin numit Logos, Euharistia cosmică, Anthropos-Sophia, Misteriile timpului. Misteriile spaţiului, Vizitaţi interiorul Pământului, Înainte de timpul exterior şi după, Creier, inimă, măduvă, Izvorul revelaţiei, Problema Răului, Existenţă şi conştienţă, Est-etica spirituală, Întâlnirile mele cu Rudolf Steiner ş.a., dar şi cu un cuvânt de încheiere: Totul e greşit, dar aşa trebuia să fie, care mută centrul de greutate al acestei cărţi în poezie, acea poezie ce conţine totul: filosofia, matematica, mistica, ştiinţele exacte, visul şi realitatea de zi cu zi.

Ioan Buduca se revendică din filosoful, artistul, pedagogul şi 141 SINTEZA # 5, iunie 2014

„Marii cuantişti au îndrăznit concluzii la limita metafizicii. Steven Weinberg, laureat al Premiului Nobel, admite că existenţa conştiinţei nu poate fi derivată din legile fizice. (...)

Astfel de declaraţii sunt majoritare acum. Nimeni nu vrea să le dea un sens teologic clar, ca să nu apară acuzaţia că a trecut graniţa metafizicii.” gânditorul austriac Rudolf Steiner (1861-1925), fondator al antroposofiei, al pedagogiei Waldorf, euritmiei, agriculturii biodinamice şi medicinei antroposofice. Dicţionarele definesc antroposofia ca pe o doctrină religioasă care îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu omul conceput ca esenţă divină, accesibilă numai iniţiaţilor. Am reţinut din portretul pe care Buduca i-l face lui Steiner două pasaje provocatoare: 1. „Ştim că eul-gând al lui Rudolf Steiner s-a născut cu o putere necomună: capacitatea de a-şi păstra conştienţa ( judecata raţională) în timpul somnului. Şi mai ştim că personalitatea lui Steiner a fost hărăzită să transforme această putere în muncă de cercetare”.

2. „Ştim, de asemenea, că Steiner a fost întrebat, spre finalul vieţii, de o ucenică dacă în lumea contemporană lui mai există şi alţi iniţiaţi de aceeaşi anvergură. Da, a fost răspunsul, dar niciunul nu are capacitatea de a «transporta» viziunile clarviziunilor lor în creier astfel încât ele, clarviziunile, să poată fi descifrate în limbajul judecăţilor raţionale”.

Aşadar, spune Buduca, inima este formată mai întâi nonfizic, în lumile spirituale; adevărul este un produs liber al spiritului uman; o teorie a Totului care ar avea vocaţia de a pune laolaltă existenţa şi conştienţa ar trebui să fie concomitent o ştiinţă a spiritului şi a materiei; ceea ce dorea Goethe să vadă cu ochii lui spirituali în partea a doua a vieţii sale Steiner vedea de la şapte ani; moştenim forme de cunoaştere atavică, instinctivă, pe care nu le putem aduce în forma abstracţiunilor intelectuale; ideea evoluţiei n-a fost luată de la darwinism şi apoi integrată unei viziuni cosmo-spirituale, ci a fost reconstituită din fragmentele de cunoaştere rămase în urma activităţilor ezoterice, care au avut loc în trecutul îndepărtat în templele misteriale.

Există multe afirmaţii paradoxale în această carte, iar cititorii sunt liberi să le îmbrăţişeze sau să le respingă.

Dar fie şi citită ca o carte îmbibată de science-fiction, Misterii poate produce, în mintea şi inima celui care înclină să creadă afirmaţiile din ea, o mare sete de a cunoaşte şi a simţi altfel decât a fost învăţat s-o facă. Dacă n-ar fi fost sortit scrisului, Buduca ar fi devenit probabil preot – unul dintre acei sacerdoţi care vorbesc despre puterile cereşti folosind limba tuturor religiilor lumii. n Ioan Buduca, „Misterii” Editura Charmides, Bistriţa, 2013

ARTE

•

ARHIT ECTURĂ

SPAŢ I U

Ş I

S E NS

Augustin Ioan

Experiment în criza sistemică: alternative autohtone

Î

n condiţiile globalizării, din ce în ce teritoriul inovaţiei, venind din lumea a doua şi a treia, se restrânge. Acest lucru se petrece din motive care nu ne sunt întotdeauna şi integral imputabile. Se va pleca în străinătate din ce în ce mai mult – de regulă o face crema, adică exact aceea care ar putea nutri ambiţii experimentale – şi vom fi din ce în ce mai mult colonizaţi de arhitecţi ai corporaţiilor, absolut deloc bântuiţi de ambiţii reformatoare. Ce rămâne între cele două colonizări de sens contrar este prea puţin pentru supravieţuire pe termen lung.

Statistic vorbind, o breaslă în care abia unul dintr-o mie împinge de unul singur – neştiut şi/sau deloc apreciat de confraţi la adevărata sa măsură – spre înainte, iar ceilalţi aşteaptă să treacă viitorul pe lângă ei, de dragul unui prezent mediocru, nu este, mă tem, un grup cu perspective pe care se poate paria. În plus, este handicapul tehnologiei, care ne lipseşte sau ajunge pe aici vetustă gata. Prin urmare, miza experimentului trebuie căutată, pe aici, în alte resurse ale locului şi circumstanţe istorice.

142 SINTEZA # 5, iunie 2014

Virtual heritage Patrimoniu virtual (Virtual Heritage, VH în cele ce urmează): iată tema spre care m-a îndrumat prietenul Alexandru Nancu, în siajul proiectului ReSITUS, pe care l-a coordonat.

Competenţa mea tehnică, privitoare la modul efectiv în care se constituie replica virtuală a monumentelor scanate este minoră. Am însă un avantaj faţă de colegii mei mai tineri: am fost expus la tema VH încă din 1993, când am ajuns la unul dintre cele mai importante locuri de cercetare în domeniu, cel de la Cincinnati, Ohio.

Anii care au urmat precum şi revenirea succesivă acolo în 1999 şi 2004 mi-au permis să urmăresc îndeaproape activitatea unuia dintre promotorii acestei tehnici de restaurare virtuală, profesorul meu John E. Hancock.

El a reconstituit, astfel, siturile arheologice, parţial dispărute definitiv în agricultură sau nouă urbanitate americană, ale indienilor Hopewell.

Ce face, mai exact, VH? Reconstituie şi restituie, în realitatea virtuală (VR), acele situri arheologice şi/sau monumente aflate în stare avansată de degradare sau chiar dispărute. O asemenea restituire are o gamă largă de potenţiali clienţi. La o

extremă, cea mai comercială, turismul: una este să vezi, ca profan, ruinele de la Micene şi alta este ca, înainte sau după vizitarea realităţii reale, ca să zic aşa, să poţi parcurge în realitatea virtuală o propunere de restaurare a sitului sau clădirii vizate, aşa cum era la momentul edificării prime, secunde, terţe. La cealaltă extremă, este evident că destinaţia VH cea mai sofisticată este chiar cercetarea.

VH ne îngăduie încă un lucru extraordinar: experimentul în restaurare, în sensul în care, în funcţie de felurite criterii, se pot propune nu o singură ipostază restauratoare edificată, ci oricâte – virtuale. Nu intru acum în toate subtilităţile colegilor arheologi. Dar am dat exemplul Troiei, unul dintre subiectele de VH care erau în lucru la Cincinnati. Se ştie că există un număr succesiv de straturi, de ipostaze ale oraşului: de Troi, fie-mi iertat barbarismul. Să ne imaginăm un astfel de şantier. Ce însemnează restaurarea Troiei IV, sau V? Evident, cele două oraşe nu sunt în intregime diferite. Cel anterior a folosit, ca şi cele de dinaintea sa, drept cariere de piatră pentru noul oraș. Şi atunci, când restaurăm, cum decidem dacă o coloană, o sculptură sau orice altă piesă reciclată, este a Troiei IV sau V?

ARTE

•

ARHIT ECTURĂ

n Structură din lemn pentru sediu ARBDD în Delta Dunării (arhitect Augustin Ioan)

Coloanele templelor păgâne, aduse deliberat, în semn de supunere, din toate colţurile noului imperiu creştin, pentru a susţine cupola Sfintei Sofii, aparţin, la o restaurare severă, cui?

Templelor de la care au fost sustrase, sau Sfintei Sofii, sau procesului istoric care a condus de la templele respective? Indecidabil, poate, va fi răspunsul potrivit aici.

John Hancock lucra pentru turism, dar nu în dimensiunea lui comercială. El a pregătit materialul de VH pentru parcurile naţionale care protejează relicvele civilizaţiei Hopewell. Contemporană cu Iisus, e o civilizaţie dispărută şi ciudată.

Nimeni nu ştie ce erau, cu siguranţă nu - indieni şi, mai cu seamă, de ce au dispărut complet. Cunoşteau suficientă astronomie sacră pentru a-şi orienta altarele şi cetăţile după lună şi după ciclurile multianuale ale acesteia, ori după echinocţii.

Coloniştii europeni le-au arat gorganele, le-au şters urmele. Unele au mai rămas pe sub terenuri de golf, pe sub câte o şcoală. În orice caz, studiile profesorului Hancock introduc vizitatorii parcurilor în civilizaţia aceasta şi o fac în moduri care pun în valoare şi calităţile, dar şi problemele VH. În funcţie de 143 SINTEZA # 5, iunie 2014

interpretare, calităţile şi defectele s-ar putea chiar confunda.

Multiplicitatea restaurărilor potenţiale poate complica o decizie de restaurare reală. Sau o poate chiar reprima: ce rost mai are să facem investiţii în sit sau în clădire, dacă ne putem plimba prin VH ca şi când am face-o prin chiar locul acela îndepărtat, inaccesibil sau dărâmat? Şi mai departe: o imagine ultrafidelă a unui obiect scanat introduce imediateţea Cu alte cuvinte, rezultatul virtual al unui obiect măsurat astfel dă imaginea la momentul zero, al scanării, iar nu modelarea sa în timp. Excesul de fidelitate fizică este ponderat de durata extrem de scurtă a valabilităţii măsurătorii. Dacă acurateţea este miza, ea durează foarte puţin. O măsurătoare la fel de fidelă, peste un interval de timp oarecare, diferă dramatic de precedenta, căci timpul schimbă geometriile, descompune materia. Ca în cazul paradoxului cu privire la indeterminarea concomitentă a poziţiei pe traiectorie şi a vitezei electronilor pe orbită, excesul de acurateţe al VH este sabotat de chiar premisele sale temporale, căci edificarea, precum şi opusul acesteia, sunt procese, iar nu instantanee.

Marmura este un proces, nu un obiect, scria Lee Smolin într-o carte de cosmologie cuantică tradusă şi în română. Casele sunt procese şi nu toate procesele asociate închipuirii caselor sunt realizabile: multe, ne dovedeşte VH, sunt – doar – virtual(izabil)e. Patrimoniul virtual înseamnă că, mai cu seamă acolo unde acest lucru nu (mai) este posibil fizic, cetăţile şi clădirile lor cele străvechi sunt „reconstruite” în realitate virtuală aşa cum, probabil, vor fi arătat ele într-un anumit moment al devenirii lor. Credeţi că este simplă punere în perspectivă a unor planuri? Nu. Înseamnă decizie şi creaţie, la fel de mult cum este şi cercetare arheologică.

Am asistat la şedinţe de dezbatere despre cutare edificiu din cutare strat al Troiei, că tot comparăm lumea elenă cu aceea iberică, în laboratorul de Virtual Heritage de la University of Cincinnati, Ohio: cum putem şti că piatra cutare este nouă în acel edificiu, sau este cumva o întrebuinţare a unui fragment dintr-un alt templu, dintr-o Troie anterioară, care va fi devenit, după o vreme, carieră de piatră pentru noile edificii? Într-adevăr, cum? Dacă, după vreun cataclism major (sau după câteva decenii de neglijare, încă), 

ARTE

•

ARHIT ECTURĂ

n Sala de conferinţe Uzlina ARBDD (lemn şi stuf) - propunere arhitect Augustin Ioan

biserica Densuş va deveni ruină, arheologii de peste câteva secole vor avea aceeaşi dilemă: se vor fi aflând ei în faţa templului roman care a fost „reciclat” ca biserică sau în faţa unei biserici (dar cum vor şti că acolo va fi fost, cândva, o biserică?)? Despre multe bazilici nu ştim nici azi dacă sunt bazilici de împărţit dreptatea sau, după „colonizarea” lor de către creştini, spaţii de administrat mântuirea. Sau, încă un exemplu, cel cu piatra de mormânt romană întoarsă cu scrisul invers şi folosită ca picior de masă de altar în cutare biserică, aşa cum puteţi vedea la Muzeul Ţăranului Român. Ce sunt acestea, şi din care ipostază a procesului de devenire a edificării sunt extrase spre a fi reîncorporate în altul?

Desigur, îmi veţi reproşa că nu este cazul de asemenea întrebări la Gaudi: în definitiv, este vorba despre o proiecţie în viitorime, prin realitate virtuală, a unui edificiu pe care arhitectul nebun întru Hristos şi în prag de beatificare nu l-a terminat.

Prin urmare, o reconstrucţie virtuală a ceva ce nu va fi fost mântuit prin edificare este cu putinţă? Până vă gândiţi la răspuns, iată un alt exemplu: există pe internet un muzeu virtual Palladio, în care o parte din vilele sale 144 SINTEZA # 5, iunie 2014

sunt reconstruite, nu așa cum s-au făcut ele în realitate, ci aşa cum le va fi închipuit maestrul, în cele patru cărţi de arhitectură ale sale. Este acesta un patrimoniu virtual? Da. Ce ne spune acest VH despre arhitectură? Dacă e să comparăm diferenţele, destul de importante, între vilele virtuale şi cele reale, vom afla, poate câte ceva despre modificările prin care trece proiectul până să devină edificiu, chiar cu acordul autorului ambelor.

Gaudi nu a edificat toată catedrala Sagrada Familia, dar a închipuit-o în desăvârşimea ei. Descoperind geometriile non-standard, de felul geometriei dimprejurul găurilor negre ale cosmologiei contemporane, arhitecţii care lucrează la înţelegerea desenelor lui Gaudi pot, abia acum, să le înţeleagă şi să le traducă în piatră.

Aşa a fost cu putinţă să se execute „nuferii" de lumină, care sunt şi explozii cosmice şi/sau găuri negre, din tavanul situat în profunzimea verticalei. Abia acum! Descoperind fractalii, atractorii stranii şi curburile spaţiu-timpului, este cu putinţă să vedem în desenele şi machetele unuia care a murit cu mai mult de jumătate de secol înaintea acestor descoperiri în matematică şi în fizică, necum în arhitectură. Prin urmare, VH este, în

acest caz, un mod de a anticipa finalul unui monument sau finalurile lui posibile, altele decât cel, unic, în care îl vedem acum sau îl vor vedea cei din viitorime.

Cred că această zonă de experiment cu măsurarea virtuală, imagistica monumentului istoric şi terminând cu reconstrucţia virtuală a tuturor ipotezelor de restaurare este propice pentru locul şi timpul nostru, aici, având a produce şi rezultate neaşteptate. Datele pentru VH în România sunt altele decât cele din SUA. Dar, paradoxal, cele câteva condiţii în oglindă sunt şi ele de natură să fertilizeze un astfel de discurs de avangardă în restaurare: există nenumărate monumente de investigat, de relevat şi de restaurat.

Investiţia în laboratoare de VH este infinit mai mică decât costurile restaurărilor propriu zise. Disciplinele restaurării în România sunt retardate.

Retardate sunt şi politicile, legislaşia monumentelor, discursul public al... cruciaţilor (auto-instauraţi, de bună seamă) ai monumentelor. Or, răspunsul bun, unul dintre ele cel puşin câtă vreme va ţine această cecitate a experţilor, legiuitorilor şi administratorilor patrimoniului, este VH.

ARTE

•

ARHIT ECTURĂ

n Umbrar stuf pentru ARBDD Uzlina (propunere arhitect Augustin Ioan)

Arhitectura săracă Brusc, sărăcia a revenit la modă. În plus, dezastrele naturale, pe care şi noi le experimentăm surprinşi anul acesta, migraţiile ne pun în faţa unor situaţii care păreau de neconcept sau care nu aveau cum să ni se întâmple chiar nouă. Localizată sub minimalismul lipsit de misiune socială şi centrat mai degrabă pe un autism al expresiei „lipsite de estetică” (i.e. o formă de extrem modernism), arhitectura dedicată acelor segmente sociale care scapă atenţiei arhitectului plătit cu procente din costul lucrării proiectate a devenit dintr-o dată la modă. Ceea ce începe să se vadă acum este faptul că organizaţii non-profit, fundaţii şi alte forme de voluntariat angajat există în câmpul arhitecturii rezidenţiale; mai mult chiar, produsul muncii lor, atât de modest în definitiv, tinde să fie acaparat de mainstream architecture, care, aşa precum putem extreme de lesne observa în volume precum The Next House, fagocitează o asemenea expresie arhitecturală propunând-o drept model de urmat pentru viitor.

Astăzi, problema activismului social în statele occidentale dezvoltate priveşte, poate, aspecte marginale ale acestei probleme: adăposturi – temporare sau nu – pentru persoanele

145 SINTEZA # 5, iunie 2014

fără adăpost, dar există un domeniu care-i uneşte atât pe cei din Vest (incluzând aici şi Japonia), cât şi pe cei din Est: locuinţa de urgenţă, devenită necesară imediat, în mari cantităţi, ca urmare a unui cataclism sau a unui război. Cutremurele din Turcia şi Grecia, de pildă, au îngăduit dramei pe care dispariţia locuinţei o presupune să capete proporţiile unei crize majore. Răspunsul: adăposturi întinse pe zeci şi zeci de hectare, fără niciun fel de preocupare alta decât adăpostirea cea mai elementară.

Iată de ce este necesară o gândire preventivă, prospectivă, în care statul să finanţeze cercetarea şi să solicite edificarea unui număr de kituri de case suficient pentru asemenea situaţii. Arhitecţi precum Gans şi Jelacic (N.Y.), Cameron Sinclair, Shigeru Ban, lucrează la un nivel şi mai elementar decât locuinţa de urgenţă destinată supravieţuitorilor unei catastrofe. Pornind, poate, de la premisa că persoanele fără adăpost nu sunt întotdeauna în această situaţie împotriva voinţei lor, ei au proiectat un astfel de adăpost a cărui natură temporară este şi mai apăsat evidenţiată, decât în cazul unei case propriu-zise. Denumirea de „extreme housing” se referă la un soi

de adăpost care este „mai puţin decât o casă” şi asta, poate, pentru că mult mai imediat-urgentă decât o casă.

Arhitectura de urgenţă trebuie să fie supusă cerinţelor vitezei (fie legate de fabricarea on-site, fie de asamblare a unor componente prefabricate), ale portabilităţii, precum şi – pe de altă parte - ale evanescenţei, din motive legate de propriul său statut ontologic. Mai mult, portabilitatea şi mobilitatea sunt cel mai adesea în relaţie de inversă proporţionalitate cu durabilitatea în timp. A se vedea, de pildă, structurile medicale proiectate pentru evenimente de felul celor de la 11 septembrie 2001, care folosesc camioane militare drept elemente „structurale” .

Cu alte cuvinte, arhitectura gonflabilă, pliabilă, poate fi gândită în termenii permanenţei sau ai durabilităţii componentelor sale, ai materialelor din care sunt acestea constituite. Invers, arhitectura destinată a rămâne într-un singur loc este, sub imperiul urgenţei, gândită în termenii perisabilităţii. Materialele şi modul de concepţie în astfel de situaţii, cărora li se supune arhitectura de urgenţă, ne vorbesc despre efemeritate, despre disparenţă. Dacă aşezăm în dreptul acestui statut 

ARTE

materialele lor predilecte – lemnul, pământurile – vom vedea că arhitectura contemporană privilegiază un nivel încă şi mai perisabil decât acesta.

Arhitecţii care investighează limitele perisabilităţii nu au întotdeauna la îndemână argumentul propriei tradiţii, aşa cum se întâmplă cu Shigeru Ban care, ca şi predecesorii săi metabolişti (din care se revendică, cel puţin în sensul gândirii ca posibilitate a unei arhitecturi temporare sau aflată în mişcare).

Japonezii sunt plasaţi deopotrivă în orizontul contemporaneităţii căreia i se adresează, cât şi în acela al arheologiei precedentelor locale. Or, templul de la Ise şi pereţii de hârtie sunt de găsit între aceste precedente cu putinţă de invocat. O asemenea utilizare îi plasează pe arhitecţii japonezi ai temporarităţii într-un orizont „retrofuturist”, sau de conjuncţie a arhaicităţii cu postmodernitatea.

Potrivit revistei Newsweek, un nou material de acoperiş, rezistent la taifun, a fost făcut de doi profesori de la University of Delaware: paie de soia, fulgi de pasăre, ziare şi liant hidrofug. Folosirea baloţilor de paie, a împletiturilor de nuiele şi a altor materiale „provizorii” este consistentă încă şi în mediul rural românesc, cu deosebirea că ele servesc pentru construcţii şi adăposturi – anexe gospodăreşti – şi nu pentru locuinţe.

Practic, „modernizarea” a alungat din arhitectura locuinţei rurale materialele naturale/locale şi tehnicile adiacente şi le-a înlocuit cu beton, tablă şi ferestre cu geam termopan. Combinaţiile stranii pe care le-am văzut folosite în anii 1990, ca de pildă structura de beton cu pereţi de chirpici, sau biserica mândră de la Urziceni (proiectată de mine), acoperită la repezeală cu carton asfaltat, pentru că banii se isprăviseră demult, dau seama despre această confuzie a folosirii materialelor, pe care arhitecţii au datoria de a o limpezi.

Există în această (re)arhitectură (termenul a fost impus, ca titlu de carte, cu privire la conversii, de Şerban Cantacuzino) un element deopotrivă extrem de contemporan, adăugabil „dezvoltării durabile”, care coexistă însă cu unul arhaic, peren.

Stadiul terminal al unei arhitecturi este adeseori privit drept oprtunitate aurorală pentru altul. Un oraş sau o clădire pot servi drept sit (chiar reliefat) pentru o nouă întemeiere (de regulă, post-catastrofică), sau drept carieră de extracţie a materialelor 146 SINTEZA # 5, iunie 2014

•

ARHIT ECTURĂ

refolosibile pentru altă aşezare sau edificiu. Nimic triumfal în redistribuţia spaţială a relicvelor celui care s-a învins singur: aici, edificiile modernităţii, mai cu seamă a celei industriale. Ceea ce nu trebuie să împiedice folosirea creativă a oricărui material de construcţie natural sau artificial, nou sau reciclat, indiferent de „funcţia” lui anterioară.

Una dintre cele mai grave probleme ale societăţii româneşti contemporane este lipsa oricărei preocupări pentru locuinţele sociale în adevăratul sens al termenului, adică acelea pentru asistaţii de către comunitate – fie aceasta mare/naţională, fie, mai degrabă, aceea locală. De asemenea, într-o ţară pândită de spectrul cutremurelor devastatoare, nicio preocupare de investigare a domeniului locuinţelor de catastrofă. Iată de ce, din vreme în vreme, orice fenomen cataclismic îi prinde nepregătiţi pe guvernanţi sau edili locali, iar răspunsul dat de aceştia este lamentabil: se fac, adică, celor calamitaţi, locuinţe pe durate lungi, costisitoare şi, inutil să o mai spunem, urâte.

Locuirea extremă - deziderat al locuirii medii?

Sintagma „extreme housing”, (folosită de arhitecţii Gans&Jelacic pentru proiectul lor pentru adăpostrui în Kosovo, vezi www. architectureforhumanity.com) este dintre cele destinate a face o carieră în interiorul limbajului teoretic al arhitecturii. Să încercăm aşadar, în cele ce urmează, să îi depliem posibilele câmpuri de semnificaţie şi, în proces, să îi adăugăm altele.

Denumirea de „extreme housing” se referă la un soi de adăpost care este „mai puţin decât o casă” şi asta, poate, pentru că mult mai imediaturgent decât o casă. Cu alte cuvinte, extremitatea se adresează nevoii, iar nu, într-o primă instanţă, modului cum aceasta este rezolvată.

Adăpostul temporar, ca formă radicală de locuire, pune în criză tocmai definiţia locuirii. Dacă adăpostul – originea, sau forma minimală a locuirii, care nu necesită de fapt decât pregătiri anterioare minimale spre a se întâmpla – este văzut ca extremitate, atunci o asemenea sintagmă, desigur, invită la a medita asupra a ceea ce este în centru. Cu alte cuvinte, spre deosebire de o definiţie a arhitecturii locuinţei care să conţină genul proxim (adăpostul) şi încă ceva in plus (spre

pildă, decorarea cu simboluri, aşa cum ne propune Robert Venturi), avem de-a face în sintagma citată cu o inversare: e de presupus că „ştim” deja ce este locuirea, spre a putea vorbi despre adăpost drept formă radicală a acesteia. Şi ce înseamnă de fapt acest „extreme”? Este vorba întradevăr despre reducerea la minimum a datelor locuirii până acolo încât să vorbim doar despre o locuire „de criză” şi, prin urmare, temporară, sau există ceva mai mult în sintagmă, şi anume propunerea unui alt mod de a locui. Dacă este să speculăm gerunziul – pentru că nu este vorba despre o casă, ci despre un „locuind” extrem – vom putea spune, poate, că vizat aici este procesul, forma de locuire şi nu neapărat „carcasa” lui/ ei. Locuirea extremă poate că nu este atunci o adăpostire (faţă) de criză, ci este o locuire în criză, împreună cu ea. Nu ocultarea crizei într-un mediu care să protejeze, să ogoiască, să abată atenţia de la situaţia de urgenţă, ci, dimpotrivă, o locuire angoasată, în care adăpostul nu mai fereşte, ci este traversat el însuşi de liniile de forţă ale circumstanţei extreme.

Este locuirea extremă, poate, o sintagmă de folosit ca deziderat pentru locuirea contemporană?

Turnul de locuinţe propus de Santiago Calatrava pentru South-downtown Manhattan este un soi de „ridicare împotrivă”, de felul celei practicate de Neemia în reconstruirea Ierusalimului.

A locui la o asemenea altitudine şi într-o asemenea proximitate (Ground Zero) va fi un gest radical, aproape un manifest asupra locuirii.

Radicalismul locuirii acesteia, angajate în complexa reţea socioeconomică, presupune participare, angajare în problemele colectivităţii – de la unitatea de vecinătate până la aşezare în ansamblul ei – dar, în acelaşi timp, presupune un teritoriu al fertilei interogaţii, al introspecţiei şi al redefinirii fiinţiale – în proceul locuirii şi prin intermediul acesteia.

Casa devine, în locuirea extremă, un loc nodal, unde se conjugă o suită de puneri în deschis: a sinelui către Celălalt (de la celălalt blând până la alteritatea radicală pe care o presupune sacrul); a sinelui către lume, pe care casa o recapitulează atunci când, prin poziţia ei centrală şi prin experiere, dă seama despre autosimilaritate (parte pentru intreg, casa este imaginea fractală a lumii); a unuia către mulţi şi, invers, a comunităţii către individ.

ARTE

Adăpostul propus de Gans&Jelacic nu „rezolvă” problema celor fără de casă, după cum nu o fac nici adăposturile de noapte caritabile.

Dimpotrivă, el instanţiază această stare de lucruri, atrage atenţia asupra lui ca asupra unei ipostaze a locurii, nu ca asupra unei drame personale/ colective care, din vină sau milostenie, trebuie „tratată” şi „vindecată”. De unul singur, un asemenea adăpost poate aduce faimă autorilor care îl expun într-o galerie sau pe web, dar nu rezolvă problema lipsei de adăpost.

Probabil, pentru că, în accepţiunea pe care o dau aici sintagmei lor de extreme housing, e nevoie nu de ceva mai puţin decât o casă permanentă, ci de ceva mai mult decât un adăpost fără loc, pentru o noapte.

Dimpotrivă, termenul pe care îl propun aici este de hyper-housing, în care locuinţa este mai mult decât o casă, incluzând şi localizarea pe traiectoriile de semnificaţie socio-economică şi, mai cu seamă, spirituală ale unităţii de vecinătate în comunitate, a comunităţii în aşezare şi a centrului de unitate de vecinătate, prin dimensiunea ecumenică, în universalitate. Casa este atunci centrul lumii mele, în chip analog spaţiul public este centrul lumilor noastre, aşezate în deschis. Adăpostul nu este doar a) individual, în felul şi sub ipostazele descrise până acum, ci există şi ca b) adăpost comunitar/ colectiv (în grija colectivităţii, a bisericii, iar nu a serviciilor sociale ale statului); ca drept de sanctuar şi ca drept la mângâiere în locul sacru. Ni s-a părut important, de pildă, atunci când am făcut proiectul pilot cu Fundaţia HAR la Bujoreni/ Vâlcea, să propunem nu doar o casă pentru stuaţii de criză, ci şi un spaţiu spiritual, o biserică. Loc privilegiat de găzduire a psiho-dramei individuale şi colective, a rugăciunii vindecătoare (sau doar alinătoare, în asemenea situaţii), prezenţa şi a unui alt fel de spaţiu decât adăpostul „pur şi simplu” pe teritoriul extremei locuiri întreolaltă poate, recunoscând trauma, să o înfrunte mai degrabă decât să o ignore.

Arhitectură extremă în România Tehnologia cu ajutorul căreia construim astăzi nu trebuie să ne împiedice a mai gândi arhitectura în termenii unei croieli potrivite cu mediul. Lumea este plină de imagini de prestigiu care forţează limitele

147 SINTEZA # 5, iunie 2014

•

ARHIT ECTURĂ

materialelor, jertfind confortul pe altarele imaginii de putere. Fireşte că se pot construi turnuri de sticlă în Dubai şi, desigur, performanţele sticlei au ajuns în proximitatea materialelor cu bună rezistenţă la variaţiile termice.

Dar niciodată sticla nu se va comporta la fel de bine ca materialele care, dintru bun început, au asigurat o comportare termică potrivită zidului plin. Deja ştim că resursele noastre de energie sunt limitate şi, acolo unde încă există, vin inclusiv cu agende politice împovărătoare. Abia zilele trecute, Ministerul Mediului a descoperit că resursele de energii regenerabile ne sunt la îndemînă şi urmează să propună politici de încurajare a utilizării acestora. Nu doar Ministerul Mediului trebuie să sprijine acest proces inevitabil, ci şi finanţele, pentru că bunele politici se implementează nu apelând la disponibilitatea investitorilor şi nici cu anasâna, ci prin inteligenţa taxării.

Spre pildă, obligativitatea apelului la cel puţin o sursă de energie alternativă trebuie introdusă ca obligativitate legală pentru orice construcţie din România, sau cel puţin pentru cele dincolo de o anumită dimensiune (şi pentru toate cele publice). O reducere de taxe pentru cei ce o fac trebuie, de asemenea, să însoţească obligativitatea, pentru ca, în planul de afaceri, folosirea acestei tehnologii „verzi" să sune comparabil în costuri cu metodele energofage „tradiţionale" (căci avem şi tradiţii proaste, care au ucis buna gândire autonomă a arhitecturii celei de dinainte de modernitate). Dimpotrivă, o taxare suplimentară, peste preţurile deja prohibitive ale gazului şi electricităţii, trebuie să grăbească procesele de conversie la utilizarea energiilor alternative. „Dincolo", energia solară şi pompa de căldură sunt norma.

Casele care nu utilizează nici un strop de energie din reţele sunt din ce în ce mai dese şi mai impecabil proiectate; ne soseşte, în fine, chiar ca reţetă de lifestyle, casa (ori gospodăria, mai corect spus) care nu numai că nu fagocitează, dar mai şi generează ceva energie. Este de nepermis ca, în locuri binecuvântate de Dumnezeu cu bună expunere, cu soare şi vânt, să arzi păcură în uzine spre a produce „agent termic". Ştim, de asemenea, că, şi la noi, clima se schimbă spre ipostaze extreme, cu variaţii bruşte. Sudul ţării se deşertifică. Pădurile nu se mai refac decât prin voinţă politică (deocamdată absentă), întrucât am depăşit de mult limita de înlocuire

„naturală" a acestei resurse vii. Prin urmare, arhitecţii trebuie ei înşişi să îşi reconsidere modelele de proiectare.

Argumentul imaginii occidentale nu mai funcţionează: priviţi, vă rog, arhitectura occidentală curentă şi veţi vedea că, la noi, se construieşte încă după imagini, adeseori pauper asimilate, ale arhitecturii interbelice sau imediat postbelice, de la clădire înaltă de birouri la vilă.

Faţadele inteligente, care acumulează şi stochează energia diurnă a soarelui, dublează inserţia totală sau parţială în sit. Ar trebui, poate, să ne gândim la arhitectura bordeielor nu doar ca la o formă pauperă de arhitectură (ceea ce a fost, în ipostazele prezente în Muzeul Satului, de pildă), ci şi ca la o formă contemporană de ecotectură, pentru că absenţa zidurilor face dintr-o asemenea locuinţă un creuzet de conservare a energiei interne a edificiului.

Ne trebuie umbră şi răcoare.

Soluţia nu o reprezintă aparatele de aer condiţionat, uzinele de aerisire care consumă frenetic energie electrică, la preţuri exorbitante. O casă bine proiectată, chiar şi în condiţii de deşert, nu are nevoie de recele artificial (care, suntem pretutindeni avertizaţi, dăunează sănătăţii). Deci, însăşi forma de articulare volumetrică a clădirilor trebuie să se schimbe. Mi se pare de domeniul evidenţei că nu trebuie să mai folosim terasele doar pentru imaginea „modernă" (adică desuetă stilistic, dacă alt argument nu mi se acceptă) şi că streşinile caselor trebuie gândite astfel încât să asigure o umbrire corespunzătoare diagramelor de însorire maximă, în plus faţă de ceea ce ştiam că este de cuviinţă în spaţiul românesc. O simplă privire aruncată peste graniţă, la arhitectura vernaculară din Bulgaria, Grecia sau Turcia, ne va învăţa cum se gândeşte o streaşină extinsă prin console de lemn şi cât de expresive pot deveni aceste console. Dacă ne mutăm climatic către sud, trebuie să urmăm şi arhitectural modurile de rezistenţă la excesele climei pe care aceste zone le ştiu deja şi pe care arhitectura vernaculară le ţine minte, încă şi încă.

Plinul este mai păstrător decât golul. Trebuie păstrată o proporţie cumpănită între vitrare şi suprafeţele de zid, opace. Şi, mai cu seamă, trebuie să utilizăm curţile interioare.

Ventilarea bună a spaţiilor interioare se face orientând clădirea şi toate unităţile ei autonome (apartamentele, bunăoară) spre cel puţin două puncte cardinale. 

ARTE

•

ARHIT ECTURĂ

n Casă triplex (variantă) - arhitect Izabela Castraveţ-Gould

În Orientul Mijlociu, există şi alte forme de ventilare a aerului, care folosesc mişcarea ascensională a aerului prin puţuri de ventilare între subsolul care poate să conţină şi o suprafaţă de apă şi nivelurile de deasupra. Curţile de lumină ale blocurilor noastre interbelice joacă şi acum, cu bună chibzuinţă, un asemenea rol binefăcător. În orice caz, adunarea în masive construite, principiu opus izolării casei cu patru faţade, conservă mai bine energia.

Curţile interioare asigură umbra şi răcoarea în interiorul unităţii de locuit sau de vecinătate, pe de o parte, dar, de asemenea, conferă intimitate acesteia în raport cu spaţiul public.

Poate că trebuie să renunţăm deja,

148 SINTEZA # 5, iunie 2014

prin planurile de urbanism pe care le propunem, la casa izolată pe terenurile din ce în ce mai mici şi să dăm o şansă locuinţei-ocol, introvertite, sau ansamblului cu grădină şi cu umbră interioare. Villa romană ştia toate aceste principii şi nu e nicio ruşine să recunoaştem că ea are dreptate, şi arhitectura de astăzi - nu.

Ne trebuie verdeaţă. Dacă totuşi folosim terase, bine este să o facem în vederea folosirii lor ca suprafeţe înverzite, suprafeţe care trebuie să împânzească şi faţadele care trebuie să fie umbrite. Dacă plângem dispariţia zonelor verzi, trebuie să acţionăm nu interzicând construirea, ci folosind inteligent suprafeţele destinate acestora. Includerea de

grădini interioare a devenit de mult un instrument în arhitectura de birouri (da, de clădiri verticale multietajate!), atâta doar că noi ne uităm doar în cărţile vechi de arhitectură, nu la cele mai recente exemple potrivite! Or, o grădină viabilă nu este doar o grădină pe sol şi deci nu trebuie automat redusă suprafaţa construită. Ele pot fi şi suprafeţe verticale înverzite (faţade şi garduri, dar chiar structuri de multe niveluri, traversabile prin interior ca o promenadă arhitecturală). Pot fi „înverzite" suprafeţe existente, pot fi recuperate pentru oraş ca parcuri neasemenea orice ipostaze construite şi, acum, neutilizate. Din suprafeţe radiante, faţadele de blocuri pot deveni „plămîni" ai urbei. Viaductele de lângă

ARTE

•

ARHIT ECTURĂ

n Casă triplex (faţada verde) - arhitect Izabela Castraveţ-Gould

opera de la Bastille, din Paris, ne oferă o astfel de soluţie, iar politica oraşului Bonn, de deliberată plantare de spaţii verzi pe terasele blocurilor, o alta.

Materialele de construcţie, texturile şi culorile acestora pot fi, de asemenea, clapele unui instrument la care se poate „cânta", de către arhitect, o muzică răcoroasă. Materialele naturale - pământurile, în primul rând, de la cel nears pînă la ceramici, dar şi piatra sau lemnul cel viu - sunt aici, ne aşteaptă să ne venim în fire. Ne aşteaptă pe noi, arhitecţii, să încetăm de a mai fi agenţi de vânzări ai unei decerebrate industrii care împute locurile, spre a face ciment şi betoane de care, apoi, nu mai putem scăpa. De ce trebuie betonată Delta Dunării, când se pot construi case

149 SINTEZA # 5, iunie 2014

bune pe fundaţii de piloţi şi piatră, ca întotdeauna? De ce trebuie betonat muntele, când piatra şi lemnul sunt chiar acolo, sub ochii noştri arşi de „lumina" modernităţii celei defuncte? Întrebările din urmă sunt retorice oriunde altundeva decât în România şi în alte patrii bananiere. Ca unul care am scris normativele arhitectonice pentru Delta Dunării, ştiu ce rezistenţă întâmpină oricine pune în criză o „tradiţie" greşit constituită pe baza unei ideologii a „modernizării", căreia comunismul nu i-a fost decît forma cangrenată. Ştiu, de asemenea, cu câtă uimire descoperă colegii mei virtuţile modelatoare ale pământurilor şi cum proximitatea câte unei cetăţi, precum cea de la Argamum (Capul Doloşman,

Jurilovca), pune, după două mii de ani de rezistenţă mândră, aceleaşi întrebări pe care le pun şi eu aici. Într-un fel, acest text este şi un omagiu indirect adus Fundaţiei Habitat şi Artă în România şi tuturor celor care, de câteva veri încoace, ne învaţă încet, aproape împotriva voinţei celor cărora astfel de experimente le redescoperă propriile tradiţii, că arhitectura trebuie să se schimbe şi la noi, pentru a se potrivi - şi împotrivi, când trebuie locului şi climei. Dacă locul şi clima devin extreme, la fel trebuie să se regândească pe sine şi mediul nostru construit. Dacă gândirea critică a expiat, ucisă de fascinaţia producţiei de tehnologie netrebuitoare, ea trebuie n reinventată.

VERDE

150 SINTEZA # 5, iunie 2014

VERDE

O valoare de patrimoniu cultural în pericol: pajiştile cu arbori seculari Ioan Coroiu

P

erenitatea urmelor lăsate de populaţia săsească în Transilvania se manifestă prin particularităţile arhitectonice și de ambient ale așezărilor, mai ales ale satelor, prin bisericile fortificate, prin organizarea socială, hărnicia și comportamentul lor cu putere de exemplu pentru românii și maghiarii din această arie geografică etc.

Există însă o amprentă prea puţin cunoscută și prea puţin mediatizată, dar a cărei valoare nu este cu nimic mai prejos decât a celor enumerate anterior. Este vorba despre pajiștile cu arbori seculari; acestea reprezintă un tip particular de habitat seminatural, care are multiple conotaţii: economică, istorică, culturală, ecologică, estetică etc.

Aceste pajiști se caracterizează printr-o mixtură inconfundabilă de peisaje și habitate particulare, naturale și antropogene, în aria saxonă a Transilvaniei. Ideal, pajiștile sunt presărate cu stejari și goruni, situaţi la distanţe definite, între ei astfel încât în dezvoltarea lor să-și manifeste plenar coronamentul și să producă o cantitate cât mai mare de ghindă.

Spre deosebire de copacii similari dintr-o pădure compactă – care au coronamentul columnar, aceștia îl au globulos, cu un sistem foliar mult mai bogat.

„Ghindăriile” saxone Chiar dacă dispunem de puţine date despre originea, vârsta și rolul acestor pajiști, informaţiile coroborate din diferite surse au conturat acest tip de habitat din perspectivă istorică. În primul rând, cele peste 250 de pajiști cu stejari seculari se suprapun 151 SINTEZA # 5, iunie 2014

în mare măsură cu aria de locuire a

Este necesar un demers legislativ de „recuperare”, care trebuie demarat cât mai repede, deoarece presiunea asupra acestor arii este acută și continuă. comunităţilor saxone din Transilvania.

Ele se situează în intervalul de altitudine 400 – 700 m, adică în etajul stejarului. Se crede că aceste „culturi” de stejar provin din păduri compacte care au fost defrișate treptat și au fost lăsaţi așa-numiţii seminceri ca sursă de ghindă. De aceea, multe asemenea pajiști se găsesc plasate la marginea unor păduri sau între trupuri de pădure. O altă caracteristică este aceea că pajiștile ocupă terenuri în pantă, frământate, uneori degradate, improprii pentru agricultură. Unele asemenea pajiști sunt acoperite cu păr pădureţ (mai ales în judeţul Bistriţa-Năsăud, la Cușma, Dumitra, Cepari, Sigmir etc.). De multe ori aria desemnată a fi defrișată în acest scop era situată la limita mai multor comunităţi, astfel că „ghindăria” era exploatată în comun de către acestea.

Ca vârstă, există destul de mari diferenţe între acestea, plecându-se de la 200 la peste 800 de ani. Desigur, vârsta poate da informaţii asupra perioadei de colonizare a unor zone, dar este și măsura înmulţirii în timp a comunităţilor săsești, deci a creșterii presiunii asupra pădurilor naturale din zonă.

Făina de refugiu Într-un Ev Mediu cu resurse alimentare atât de precare (printre altele lipseau porumbul, cartoful etc.), ghinda a constituit o sursă de hrană atât pentru animale cât și pentru om.

Se crede că ghinda, transformată în făină, era o rezervă de hrană în eventualitatea unor invazii tătare și turcești sau în anii nefavorabili din punct de vedere agricol. Pajiștea era folosită ca loc de pășunat pentru vite, pășunat care a menţinut acest tip de habitat prin evitatrea împăduririi iar copacii aceau rol de umbrar și de menţinere a unei umidităţi suplimentare a solului pe timp de vară. În lunile noiembrie și decembrie aici erau aduși porcii comunităţii pentru a se îngrășa cu ghindă înainte de sacrificare (grăsimea ca sursă de energie pe timpul iernii era esenţială într-o lume cu obsesia supravieţuirii și nu a curelor de slăbire...). Practica scoaterii porcilor la sfârșitul toamnei în aceste ”ghindării” și/ sau recoltatul ghindei s-a menţinut în multe comunităţi până în zilele noastre (până în anii ’70 ai secolului trecut la Arcalia -BN, Sigmir - BN, Vinerea - AB, Câlnic - AB). Desigur, defrișările pentru formarea acestor pajiști au furnizat lemn de stejar pentru construcţii și pentru foc. Este posibil, deși nu este dovedit, că unele din celebrele tălpi de biserică, atât de caracteristice bisericilor de lemn din Transilvania, numite în popor „urși”, să provină din astfel de stejari (unele au lăţimea de peste 1 m). Importanţa economică a acestui agrosistem cultural a trebuit să fi fost foarte mare în comunităţile patriarhale, din moment ce practica s-a extins și în afara zonei saxone. 

VERDE

n Dacă treceţi prin Transilvania şi vedeţi stejarii risipiţi pe dealuri într-un fel de sanctuar natural, să ştiţi că sunt urmele saşilor.

De exemplu, am întâlnit asemenea pajiști cu stejari la Deușu-CJ, Cornesti-CJ, Peștișani-GJ, în zona de deal a Carpaţilor de Curbură (Vrancea, Prahova), unde nu au existat comunităţi săsești.

Amfiteatru natural Pe măsură ce aceste comunităţi au devenit mai prospere, pajiștile cu stejari au căpătat și o dimensiune culturală. Astfel, acestea erau folosite pentru reuniuni ale comunităţii sau între comunităţi, cu ocazia unor sărbători; probabil facilitau și menţineau coeziunea și schimburile, sub varii aspecte, între ele. De exemplu, Platoul Breite de lângă Sighișoara, probabil cea mai cunoscută pajiște cu stejari seculari din România, era locul de desfășurare a unei sărbători numite Skopationsfest, care avea loc în luna mai și era o sărbătoare a primăverii. Anvergura acesteia era atât de mare, încât ea a fost adoptată și de către comunităţile română și maghiară din zonă. Din păcate, după 1947, această manifestare tradiţională a fost interzisă, în contextul unei conjuncturi politice nefaste.

La umbra marilor stejari În zilele noastre, dimensiunea cea mai importantă a acestor pajiști 152 SINTEZA # 5, iunie 2014

este cea ecologică și ea reprezintă argumentul prim al necesităţii salvării și conservării lor. Stejarii și gorunii din aceste pajiști, precum și ele însele, adăpostesc o biodiversitate excepţională din cauza unor particularităţi, uneori ascunse. Pajiștile și arborii reprezintă adăposturi pentru un număr mare de specii de animale din categorii extrem de diverse: moluște, insecte, amfibieni, reptile, păsări și mamifere. Datorită modului aerisit de dispunere a arborilor, aceștia adăpostesc, de exemplu, atât păsări de coronament (ciocănitori, scorţari, pitulici), cât și specii de margine de pădure (granguri) și de habitate deschise (fâse). La fel, diversitatea floristică este surprinzător de mare.

Cu alte cuvinte, aici se găsesc mai multe specii de animale și plante decât în pădure și pajiște luate separat! De asemenea, s-a constatat că dispunerea aerisită a acestor coronamente globuloase ale stejarilor favorizează prezenţa unui număr mare de specii și indivizi de lilieci, grup de animale foarte periclitat și strict protejat de legislaţia Uniunii Europene. Mai este o latură care trebuie evidenţiată, anume faptul că multe din aceste „ghindării” sunt foarte bătrâne, ceea ce face ca unii stejari să fie uscaţi în

mare parte, cu spaţii interne goale, cu putregai umed, cu retenţii de apă și chiar căzuţi la pământ. Toate aceste faze enumerate sunt surse ale biodiversităţii pajiștilor cu stejari seculari, deoarece fiecare fază are specii caracteristice de insecte, păsări, ciuperci etc. care, într-o asemenea asociaţie, coexistă.

Izvor de viaţă Legea de bază a UE pentru protecţia naturii este așa numita Directivă Habitate. Printre insectele strict protejate se numără două specii care au dispărut sau sunt extrem de periclitate în statele din vestul Europei și a căror existenţă este legată de stejarii bătrâni. Acestea sunt croitorul mare și rădașca. La noi, pajiștile cu stejari seculari sunt rezerva cea mai sigură pentru conservarea acestor două specii. În optica specialiștilor care militează pentru protecţia pajiștilor cu arbori seculari, valoarea acestora este dată de așa-numiţii arbori „veterani”, adică exemplarele majestuoase, cu un diametru de peste 2 m. A propos de termen, cred că sintagma „stejari patriarhi” ar fi mult mai potrivită pentru aceste exemplare venerabile (și vulnerabile), aceștia asistând pasiv și

VERDE

n Iar aici sunt urmele noastre...

nu „militarist” la scurgerea timpului (și a istoriei). De menţionat că nu se poate face o corelaţie strictă între grosime și vârstă. Cel mai „veteran” arbore din acest tip de peisaj este un stejar din Mercheașa, lângă Rupea-BV, care are un diametru de 2,96 m și o circumferinţă de 9,3 m. Desigur, aceste „ghindării” sunt valoroase prin vârsta lor și prin aspectul impresionant al arborilor (și al biodiversităţii!), dar avem încă un număr mare de asemenea rariști de stejar cu vârsta de 200 – 300 de ani, care sunt foarte viguroase și, mai ales, cu mare perspectivă de longevitate. Consider că „tinereţea” lor este argumentul prim pentru conservare!

De ce trebuie salvate și protejate pajiștile cu arbori seculari? Desigur, argumentele sunt diverse și, unele, chiar subiective și discutabile...

Aceste pajiști pot fi considerate ca o reverberaţie medievală ajunsă până în zilele noastre și, de aceea, au o valoare intrinsecă. Această practică agricolă (și zootehnică) a fost utilizată în zone geografice precum Peninsula Iberică, Franţa, Insulele Britanice, unele landuri germane și a fost adusă în Transilvania de către sașii colonizaţi aici. În zilele noastre s-au păstrat foarte puţine asemenea peisaje în 153 SINTEZA # 5, iunie 2014

vestul continentului și, în consecinţă, cercetătorii le atribuie o valoare excepţională. Dar, în Transilvania (și, excepţional, în spaţiul extracarpatic) s-a păstrat un număr atât de mare de asemenea peisaje încât dau o amprentă particulară zonei, care, pe lângă valoarea știinţifică (și estetică), poate reprezenta un argument turistic de excepţie (într-o lume suprasaturată de muzee și „beton și sticlă”).

Majestuos stejarul trecea...

Chiar dacă, oficial, acest tip de peisaj este sub protecţia legii (Legea 451/2002, în conformitate cu Convenţia Europeană a Peisajului), în realitate, pajiștile cu stejari seculari nu au un statut bine definit. Fiind considerate pajiști de către legislaţia românească, arborii pot fi ”extrași” fără consecinţe punitive. Emigrarea în masă a populaţiei săsești în anii ’70 ai secolului trecut a lăsat un hiatus ocupat de comunităţile de romi (dependenţi de fostele comunităţi săsești), care, din cauza pauperităţii, defrișează aceste „gindării” sau le grăbesc degradarea prin presiune continuă.

Până în prezent nu există o evidenţă a acestor pajiști, cu o evaluare a vechimii, a biodiversităţii,

a gradului de periclitare, care să desemneze pajiștile „recuperabile” și/ sau care prezintă valoare conservativă semnificativă. Este evident că aceste elemente ale conservării reprezintă prioritatea maximă și, cu cât se amână mai mult, cu atât pierderile vor fi mai mari, multe pajiști cu stejari seculari fiind irecuperabile.

Pentru aceasta este necesar un demers legislativ de „recuperare”, care trebuie demarat cât mai repede, deoarece presiunea asupra acestor arii este acută și continuă. Până în prezent, după știinţa mea, există doar două asemenea pajiști în siguranţă, anume Platorul Breite (133 ha), pus sub protecţia legii ca Rezervaţie Naturală, și Pajiștea cu stejari seculari de la Pianu de Jos - AB, care s-a amenajat ca teren de golf. Un element nou este înmulţirea turmelor de oi, consecinţă ale politicilor agrare a UE (ex.A.P.I.A.), pentru care pajiștile cu stejari seculari n sunt ideale.

Ioan Coroiu este conferenţiar, decan al Facultăţii de Biologie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj Napoca. Deşi stejarii seculari nu sunt specialitatea biologului Ioan Coroiu, domnia sa studiază şi apără acet tip de pajişti saxone dintr-o datorie de conştiinţă şi din preţuire faţă de natură şi faţă de istoria saşilor în Transilvania.

154 SINTEZA # 5, iunie 2014

PUNCT ZERO Game of Torrents Ei, bine, Game of Thrones a făcut-o din nou: încă o nuntă însângerată şi un alt record în statisticile infame ale pirateriei online. De parcă mai era loc de vreo urmă de îndoială că Lannisterii nu şi-ar plăti întotdeauna datoriile.

Traian Brad

155 SINTEZA # 5, iunie 2014

PUNCT

ZERO

n Game of Thrones a fost cel mai piratat serial de televiziune în 2013, cu 5,9 milioane de descărcări neautorizate.

R

egele Jeoffrey a murit, trăiască Regele! (Rămâne de văzut şi câte episoade.)

După cum era de aşteptat, otrăvirea unuia dintre cele mai antipatice personaje din istoria televiziunii - atenţie!, nu e o descriere demonstrată ştiinţific - a răscolit Internetul, transformân­­du-se într-un puhoi de tor(r)ente care a spulberat totul în cale.

La doar câteva ore de la difuzarea „The Lion and the Rose”, episodul al doilea al sezonului 4 al megaproducţiei HBO Game of Thrones, acesta a fost descărcat de pe un singur tracker de peste 200.000 de persoane, pentru ca, în următoarele 24 de ore, totalul download-urilor ilegale să treacă de 1,5 milioane. Valori fără precedent pentru statisticile venite din zona

156 SINTEZA # 5, iunie 2014

întunecată a Internetului, valori fără precedent şi pentru Game of Thrones, fenomenul tv care îşi adjudecase, la sfârşitul lui 2013, titlul de cel mai piratat serial de televiziune, cu 5,9 milioane de descărcări neautorizate, cu mult peste de pe acum rivalele sale istorice „Breaking Bad„ (4,2 milioane de descărcări) şi „Walking Dead” (3,6 milioane de descărcări). Şi toate astea se întâmplau după un 2012 în care coroana de cel mai piratat serial tv ajunsese tot în Cele Șapte Regate din Westeros-ul primordial al „Game of Thrones”, cu 3,4 milioane de descărcări.

HBO faţă cu HBO Există o grămadă de motive pentru care oamenii aleg să pirateze un show tv în chiar ziua în care acesta

a fost difuzat. În fond, câte PC-uri (Mac-urile sunt şi ele incluse), atâtea obiceiuri. În cazul particular al Game of Thrones, una dintre aceste cauze este identificată în chiar strategia de promovare a producătorului HBO. Reţeaua preferă o difuzare exclusivă, implicit şi un acces limitat, refuzând sistematic acordarea de licenţe de difuzare online unor giganţi precum Netflix, companie ai cărei oficiali au declarat în repetate rânduri că au fost politicos trimişi la plimbare la fiecare tentativă de negociere, indiferent de sumele pe care au fost dispuşi să le pună pe masă.

La fel au procedat şi cei de la Shwotime cu al lor vas-amiral „Dexter”, serial pe care au preferat să-l difuzeze în regim închis, de teamă ca nu cumva să-şi piardă din clienţi odată

PUNCT

ce acesta ar fi fost disponibil pe Netflix - un serviciu mult mai ieftin pentru un potenţial abonat.

Numai că socoteala de acasă nu se potriveşte nici cu realitatea din Internet. E limpede că nu toată lumea este dispusă să plăteasă un abonament sau o taxă suplimentară doar pentru a vedea anumite filme sau seriale.

Alţii ar putea să o facă, dar sunt neumlţumiţi de ofertă. Pentru alţii ar putea fi o problemă orele de difuzare.

E greu spre imposibil de făcut un portret, robot exhaustiv al criminalului cibernetic în serial, şi asta indiferent de mediul în care o anumită producţie de difuzată pentru prima oară.

Cei de la TorrentFreak au făcut o analiză a costurilor unui abonament HBO în ţările în care s-a raportat cel mai mare număr de descărcări ilegale ale episoadelor Game of Thrones.

Lista poate fi o surpriză în sine, pentru că în fruntea ei avem, în ordine descrescătoare, Australia, Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie. (Şi nu, România nu apare în acest top).

Să mai spunem că aceleaşi ţări apar şi într-un clasament al descărcărilor ilegale ale unui alt favorit al piraţilor de pretutindeni, „Breaking Bad”, serial difuzat de reţeaua americană AMC. În SUA, HBO înseamnă un abonament între 15 dolari și 25 dolari pe lună (adică un preţ mediu de 5 dolari pe episod), dar la aceşti bani se adaugă o subscripţie de cablu/internet de până la 100 de dolari pe lună. În condiţiile în care aceste abonamente vin cu un contract minim de șase sau 12 luni, preţul real per episod poate ajunge undeva între 40 şi 120 de dolari.

Atenţie la calcule: „Game of Thrones” e difuzat doar 10 săptămâni pe an! În Australia, cea mai ieftină ofertă HBO ar fi de 70 de dolari/lună, iar la un contract minim de şase luni se ajunge la un preţ plătit/episod de 50 de dolari. Cu opt dolari peste media calculată în cazul UK.

Din Internet, cu cominterplimente E limpede că Game of Thrones nu e chiar ieftin, mai ales pentru cei care nu sunt interesaţi de restul conţinutului pachetului în care le este livrat.

Apoi, chiar şi pentru un om dispus să plătească pentru divertismentul său online, faptul că un singur episod al unui serial tv e de câteva ori mai scump decât un bilet de cinema pentru un blockbuster de la Hollywood poate 157 SINTEZA # 5, iunie 2014

ZERO

Game of Thrones este într-adevăr cel mai piratat show al momentului. Asta face mai mult decât un premiu Emmy”, Jeff Bewkes, CEO Time Warner

fi o idee greu de rumegat.

Să fie ăsta un contraargument valid? Bruce Meagher, corporate director al Foxtel, providerul australian HBO, spune că nu: „Vorbim aici de o diferenţă de câţiva dolari. Şi cu toate astea există o mulţime de oameni care cred că merită mai degrabă totul gratuit, decât să plătească un preţ rezonabil pentru un produs extraordinar”.

Pe de altă parte, nu trebuie ignorată, şi cu atât mai puţin subestimată, puterea obişnuinţei.

Aşa cum arată un studiu de la începutul acestui an, mulţi dintre cei care au descărcat ilegal primul episod al sezonului al patrulea al „Arrested Development”, transmis în premieră pe Netflix, au fost plătitori de abonamente... să bată tobele... surpriză!... Netflix! Mai mult, cei care au descărcat serialul de pe torrente, deşi aveau o subscripţie Netflix, au recunoscut că, dacă au de ales, preferă oricând download-ul neautorizat în detrimentul streamingului online cu acte în regulă aflate în chiar buzunarul lor.

Cei de la HBO ştiu toate astea.

Redistribuitorii o ştiu la rândul lor. De ce nu face nimeni mai mult? Pentru că, oricât de imperfect ar părea - şi chiar este - sistemul funcţionează. Şi o face atât de bine încât generează o grămadă de bani pentru HBO - 5 miliarde de dolari în 2013.

Paradoxal, sau cel puţin aparent paradoxal, rata uriaşă a descărcărilor prin reţelele peer2peer nu a afectat vânzările de DVD-uri „Game of Thrones”, după cum spune directorul de programe al HBO, Michael Lombardo, care vede în cifrele din statisticile TorrentFreak un compliment mai mult decât flatant. „Într-o formă sau alta, ăsta este un mare compliment. Nu doar la adresa mea, ci şi a întregului show”, îi împărtăşea ideea şi una dintre actriţele serialului, Rose Leslie, alias „Ygritte”.

Efectul (de) final Cireaşa de pe marele tort al urzelei de difuzare a fost pusă însă de chiar CEO-ul Time Warner - proprietarul HBO - Jeff Bewkes şi vine sub forma unei mărturisiri cel puţin şocante pentru o industrie obsedată de calcularea şi exagerarea paroxistică a pierderile cauzate de pirateria online: „Game of Thrones este într-adevăr cel mai piratat show al momentului. Asta face mai mult decât un premiu Emmy”. Şi tot el adăuga că, 

„din experienţa noastră, aşa ceva duce la mai multe abonamente noi”.

Surprinzătoare sau nu, comentariile echipei GoT certifică însă ceea ce mulţi dintre observatorii fenomenului suspectau de mult timp. Dacă ai o producţie de calitate, trebuie să te aştepţi să fii piratat, dar în egală măsură, poţi conta pe mase mari de oameni care să-ţi susţină, în cele din urmă, eforturile financiare. Fiecare vizualizare – plătită sau nu, legală sau nu – este în fond un ambasador potenţial al produsului şi, prin urmare, o verigă valoroasă a ciclului de marketing.

Iar ultimele cifre oficiale disponibile confirmă un astfel de scenariu. Lansată pe piaţă la sfârşitul lui februarie 2012, ediţia pe DVD a sezonului al doilea al „Game of Thrones” s-a vândut în doar prima zi în 241.000 de unităţi - cu peste 44% mai mult faţă de sezonul 1 -, total ce reprezintă un record absolut pentru vânzările HBO pe suport fizic. Totodată, HBO a vândut via download digital o medie de 355.000 de episoade individuale, în creştere cu 112% faţă de sezonul de debut al poveşti imaginate de George R.R. Martin. În tot acest amalgam de teorii, un lucru e, totuşi, cert.

Lannisterii nu sunt tocmai nişte tipi de gaşcă, dar îşi plătesc de fiecare dată datoriile. Şi ştiu să facă şi audienţe. Iar asta înseamnă de fiecare dată bani.

Deci Happy-End. n

Piraterie în serie Cei de la TorrentFreaks, autoritatea supremă în materie de filesharing, au realizat un top 10 al celor mai piratate seriale tv ale lui 2013. În ordinea descărcărilor: 1. Game of Thrones 2. Breaking Bad 3. The Walking Dead 4. The Big Bang Theory 5. Dexter 6. How I Met Your Mother 7. Suits 8. Homeland 9. Vikings 10. Arrow

5.900.000 4.200.000 3.600.000 3.400.000 3.100.000 3.000.000 2.600.000 2.400.000 2.300.000 2.200.000

158 SINTEZA # 5, iunie mai - 2014 iunie 2014

Sezonul de geografie În mai puţin de 12 ore de la difuzarea sa de către HBO, primul episod al sezonului 4 al Games of Thrones a fost descărcat din reţelele de sharing de peste un milion de ori. Geografic, cele mai multe download-uri ilegale vin din Australia, campioana absolută la „Urzeala tronurilor”.

Ţară%* 1. Australia 11,6% 2. USA 9,3% 3. Marea Britanie 5,8% 4. Canada 5,2% 5. Olanda 4,7% 6. Filipine 4,6% 7. India 4,2% 8. Grecia 3,6% 9. Polonia 3,0% 10. Suedia 2,7%

* din totalul descărcărilor

Oraş%* Melbourne 3,2% Atena 2,9% Sydney 2,0% Londra 1,9% Stockholm 1,7% Amsterdam 1,7% Madrid 1,5% Varşovia 1,4% Brisbane 1,4% Perth 1,3%

Torrents vs Box Office În ciuda numărului mare de filme partajate şi a pierderilor invocate, banii continuă să ajungă şi la Hollywood. Ultimele cifre arată un 2013 cu un record de încasări de 10,9 miliarde de dolari în cinematografele din Statele Unite, în creştere uşoară faţă de cele 10,8 miliarde din 2012.

Totodată, vânzările de filme în format digital au crescut anul trecut cu 47%, până la 1,19 miliarde de dolari. n Cel mai piratat lungmetraj al lui 2013 a fost The Hobbit: An Unexpected Journey, un an în care filmul regizat de Peter Jackson a avut, la nivel internaţional, încasări de 1,017 miliarde de dolari, din care 84.617.303 de dolari în week-end-ul în care a fost lansat, în condiţiile unui preţ mediu estimat al biletului de 8,13 USD. În afara circuitului oficial, în reţelele peer2peer, a fost descărcat de aproape 8,4 milioane de ori. n Cu vânzări de bilete de 158.074.286 de dolari în week-end-ul de intrare în cinematografe, The Hunger Games: Catching Fire este una dintre absenţele notabile de pe lista scurtă a filmelor cu cel mai mare număr de descărcări ilegale. La fel şi Man of Steel, cu încasări de 116.619.362 de dolari în primele trei zile de difuzare. În top 10 apare, în schimb, Gangster Squad, un film cu încasări de puţin peste 100 de milioane de dolari în 12 luni de la lansare.

Descărcări p2p

Total încasări (USD)

1. The Hobbit: An Unexpected Journey

Film

8.400.000

1.017.003.568

2. Django Unchained

8.100.000

425.368.238

3. Fast And Furious 6

7.900.000

788.679.850

4. Iron Man 3

7.600.000

1.215.439.994

5. Silver Linings Playbook

7.500.000

236.412.453

6. Star Trek Into Darkness

7.400.000

467.365.246

7. Gangster Squad

7.200.000

105.200.903

8. Now You See Me

7.000.000

351.723.989

9. The Hangover 3

6.900.000

351.000.072

10. World War Z

6.700.000

540.007.876

159 SINTEZA # 5, iunie mai - 2014 iunie 2014

n Un studiu din 2012 al cercetătorilor Wellesley College şi University of Minnesota sugerează că amânarea unei lansări adecvate - cinematograf/ Netflix/iTunes/DVD/Blu-ray - creşte exponenţial şansele de piratare. Iar scenariul e confirmat mai ales de filmele candidate la Oscaruri. n Django Unchained al lui Quentin Tarantino a fost descărcat de peste 500.000 de ori în doar 24 de ore, după ce una dintre cele 6.000 de copii, aşa numitele DVD screeners, trimise membrilor Academiei Americane de Film a ajuns în internet. În aceeaşi perioadă pre-Oscar, un screener al The Hobbit a fost descărcat de 2.000.000 de ori într-o singură săptămână. A doua zi după anunţarea Oscarurilor, download-urile ilegale 12 Years A Slave au crescut de trei ori, iar cele ale Gravity de două ori. n

SPORT LIFE

160 SINTEZA # 5, iunie 2014

Bogatul, veselul pensionar N-a mai atins o minge într-un meci oficial de mai bine de 10 ani.

Totuși, Michael Jordan a făcut anul trecut 90 de milioane de dolari. Și nu e singurul sportiv retras cu venit anual impresionant Luminiţa Paul 161 SINTEZA # 5, iunie 2014

162 SINTEZA # 5, iunie 2014

SPORT

S

-a schimbat, nu-i așa? S-a rotunjit bine la faţă, iar uneori are cearcăne, chiar pungi sub ochi. Două riduri orizontale îi traversează fruntea, încă n-au intrat în adâncimea pielii, dar asta urmează să se întâmple în anii următori. Vorbind de ani, Michael Jordan a împlinit în februarie 51. Când a trecut timpul?

Continuă să fie impunător, cu cei aproape 2 metri ai săi, capul complet ras și cercelul atârnând în urechea stângă. Imaginea lui cel mai des văzută astăzi este însă completată cu o crosă de golf și un trabuc gros în colţul gurii.

De-a lungul vieţii și al carierei, „Air” Jordan și-a lăsat amprenta genială asupra mai multor orașe. New York, pentru că acolo s-a născut, în Brooklyn, Chicago, pentru că acolo a jucat cea mai mare parte a carierei profesioniste, la Bulls, Washington, pentru că acolo și-a încheiat activitatea, cu cele două sezoane petrecute alături de Wizards, Charlotte, pentru că e coproprietarul echipei Bobcats. Cu toate acestea, acum și-a mutat viaţa în Palm Beach County, în orășelul Jupiter. Adică în Florida, statul-paradis al pensionarilor. Iar el este printre cei mai bogaţi din lume.

Revitalizat pe plan personal, cu a doua căsătorie oficiată anul trecut, în aprilie, cu Yvette Prieto, apoi din nou tată, în februarie 2014, de data aceasta al gemenelor identice Victoria și Ysabel, Jordan își petrece timpul liber la proprietatea sa, Bear’s Club, alături de alt pensionar celebru, fostul golfer Arnold Palmer. MJ a cumpărat terenul

L IFE

încă din 2008, iar Palmer a desenat traseul de golf. Alături de club, se află imensul conac al familiei Jordan, evaluat azi, după trei remodelări și ajuns la 11 dormitoare, la 27 de milioane de dolari. În 2012, în schimb, a scos la vânzare precedenta sa locuinţă, alt conac, Highland Park, din Chicago. Încă nu a găsit cumpărător.

Jordan e un caz fericit. Probabil și pentru că a fost și rămâne unul dintre cei mai mari sportivi din istorie.

Pentru el, criza financiară mondială nu a existat. Alţii au păţit-o. Sports Illustrated publica, în urmă cu câţiva ani, un amplu material încărcat cu date tulburătoare. 78% din foștii jucători de fotbal american ajunseseră la faliment în numai doi ani de la retragere.

Baschetbaliștii „pensionaţi”, în ciuda faptului că au cel mai ridicat salariu anual, cifrat la 5 milioane de dolari, nu erau departe. 60% dintre ei atinseseră ruina în cinci ani de când renunţaseră la sport. Sau alte celebrităţi uriașe, din alte discipline, precum boxerii Mike Tyson și Evander Holyfield, cu sute de milioane câștigate în carieră, ajunși faliţi.

MJ nu doar că n-a risipit banii, ci continuă să primească anual sume fabuloase. În 2013, a fost vorba de 90 de milioane de dolari, după cum indică revista Forbes. Cel mai puternic pilon al venitului lui „Air” îl reprezintă brandul Jordan de la Nike, care a acoperit 75 de milioane din cele 90, cu o creștere de 11 procente faţă de anul precedent. „Adidas sau alte firme de echipament sportiv, pur și simplu, nu au răspuns la Jordan.

El este perfect”, notează analistul

Kurt Badenhausen în Forbes. Restul banilor e asigurat de ceilalţi parteneri ai lui Jordan: Gatorade, Hanes, Upper Deck, 2K Sports, Novant Health și Five Star Fragrances. De asemenea, el este proprietarul al șapte restaurante, al unei firme de dealeri de automobile și deţine 80 la sută din clubul profesionist din NBA Charlotte Bobcats.

Mai mult ca sigur, Jordan nu va sărăci niciodată. Dacă era să păţească așa ceva, s-ar fi întâmplat deja. Nici măcar divorţul de prima sa soţie, Juanita Vanoy-Jordan, finalizat în 2006, care l-a costat 168 de milioane de dolari, nu i-a zdruncinat finanţele.

Explicaţia stă, în primul rând, în faima lui, care continuă să fie imensă peste tot în lume. Dacă Nike n-ar vinde în profit uriaș pantofii și hainele din gama Jordan, nu i-ar furniza, la rândul lor, fluxul de dolari lui MJ. Apoi, cumva, el a știut să-și cumpănească investiţiile. N-a risipit banii, cum au făcut-o alţi sportivi acum retrași, pe extravaganţe, dar nici n-a avut ghinionul fostului coleg de la Bulls, Scottie Pippen, care, ajuns la ruină, și-a pus în vânzare casa în 2010 pentru 16 milioane de dolari. Până la urmă, a trebuit să accepte o ofertă de 11,8 milioane, o pierdere de 12 milioane, spun specialiștii, faţă de valoarea reală a vilei.

Jordan e din alt aluat. Abil în viaţă, cum a fost și pe teren, cu o carieră întreagă plină de strălucire, el trăiește acum așa cum și-ar dori oricine: făcând ce-i place, înconjurat de familie, de prieteni. În fond, chiar o merită. n

Topul câştigurilor din 2013 pentru sportivi retraşi 1. Michael Jordan (SUA)

baschet

90 de milioane $

2. Arnold Palmer (SUA)

golf

40 de milioane $

3. David Beckham (M.Br)

fotbal

37 de milioane $

4. Jack Nickalus (SUA)

golf

30 de milioane $

5. Magic Johnson (SUA)

baschet

22 de milioane $

6. Shaquille O Neal (SUA)

baschet

20 de milioane $

7. Gary Player (AfS)

golf

19 milioane $

8. Wayne Gretzky (Can)

hochei pe gheaţă

17 milioane $

9. Greg Norman (Aus)

golf

16 milioane $

10. Pelé (Bra)

fotbal

15 milioane $

163 SINTEZA # 5, iunie 2014

GOOD LIFE

CUM FUNCŢIONEAZĂ O CROITORIE DE VACANŢE

165

Cuprins 164 SINTEZA # 5, iunie 2014 secţiune

SCOTCH WHISKY, APA VIEŢII

170

DE LA SALAM LA SALAM SĂ FIE LUMINĂ! ŞI SĂ FIE PUTERNICĂ!

174

178

T R AV EL

Cum funcţionează o croitorie de vacanţe DeLuxeTour este o agenţie deschizătoare de drumuri în România, pe segmentul vacanţelor exclusiviste, pentru un public premium, cu venituri mult peste medie.

Bogdan Stanciu

D

eLuxeTour sparge gheaţa în domeniul vacanţelor de lux, cu un concept de „croitorie de vacanţe”, care personalizează fiecare sejur în funcţie de dorinţele clienţilor. Ce ziceţi de un tur al cramelor și podgoriilor din zona Chianti, în încântătoarea Toscana, la bordul unei mașini de epocă? Sau poate o lună de miere în Maldive, într-un bungalou suspendat deasupra apelor de azur? Dar o tură pe la castelele de pe Valea Loarei, cazaţi în vechi reședinţe aristocratice? Sau poate preferaţi ceva mai activ, cum ar fi o vacanţă la bordul unui iaht, în jurul Insulelor Baleare. Toate acestea sunt posibile, cu condiţia să aveţi disponibilitatea de a cheltui pentru ele.

Despre cum se lucrează la o astfel de vacanţă, cine își permite așa ceva și care sunt destinaţiile cele mai căutate, am stat de vorbă cu Iulian GHICU, manager general și coproprietar al agenţiei.

165 SINTEZA # 5, iunie 2014

Care este piaţa actuală a turismului de lux în România?

Înainte de toate, ar trebui să definim acest segment, cel al turismului premium. În primul rând, clientul care dorește un astfel de produs turistic apelează la serviciile noastre pentru plăcere. Dincolo de aceasta, el dorește să nu îi lipsească absolut nimic, deci să beneficieze de servicii de turism la cel mai înalt nivel. Noi pornim de la ceea ce doreşte clientul să facă în vacanţă, apoi îi personalizăm experienţa. Funcţionăm ca o croitorie de vacanţe, dacă vreţi.

Dacă un client dorește, de exemplu, să fie luat de la aeroport de o limuzină marca X, o astfel de mașină îl va aștepta. Noi, practic, nu avem o ofertă clar definită, ca restul agenţiilor. Sigur, promovăm anumite destinaţii din zona premium și anumite servicii, ca Private Jet sau Iahting, însă noi mizăm pe a construi, sau mai bine zis, a croi fiecare vacanţă pe profilul şi cerinţele clientului respectiv. 

GO OD

L IFE

•

T RAVEL

n Muntele de Jad - Africa de Sud

Ce înseamnă să croieşti o vacanţă?

Scenariul este următorul: clientul vine la noi sau mergem noi la el, și este întrebat despre ce vrea să facă în vacanţă, câte zile vrea să stea, unde dorește să fie cazat, cum să fie mobilată camera, spre ce parte să aibă vederea de la fereastra camerei, să aibă sau nu terasă, cu ce mașină i se face transferul. Mai mult decât atât, de obicei, clienţii care apelează la asemenea servicii au inclus în cazare doar micul dejun, pentru că își doresc să mănânce „à la carte”, fiind persoane cu anumite gusturi, pentru care o masă rafinată este extrem de importantă. De aceea, eu sunt de părere că turismul veritabil de lux, turismul premium, nu poate funcţiona în sistemul all inclusive. Cele două concepte nu sunt compatibile, din punctul meu de vedere. Revenind la clientul nostru - încercăm să îi umplem timpul de vacanţă cu ceea ce își dorește. De exemplu: dacă dorește să facă scufundări, noi luăm legatura cu școala. Îi facilităm orice serviciu, separat de cazare, îi oferim asistenţă turistică totală, inclusiv dacă este un gurmand și dorește să încerce bucătăria locală, noi căutăm pentru el localuri, pentru care facem 166 SINTEZA # 5, iunie 2014

Cei mai mulţi se orientează către o destinaţie sau alta , în funcţie de ce au auzit de la unul sau de la altul”, Iulian GHICU, manager general DeluxeTour

un mic istoric: cine este bucătarulșef, dacă are stele Michelin etc. Îi facem rezervare, mașina îl ia de la hotel, îl duce la restaurant și așa mai departe. Bineînţeles, când clientul pleacă în vacanţă, va primi din partea noastră un jurnal cu toate detaliile, din prima până în ultima zi. În acest „desfășurător”, el va găsi toate elementele care constituie vacanţa sa. Trebuie spus că, în majoritatea vacanţelor pe care le-am personalizat până acum, furnizorul de servicii este

cel care îl caută pe client la hotel, și nu invers. De exemplu, școala de scufundări este cea care îl caută la hotel pe client și îl duce cu mașina la ambarcaţiune.

Cât de important este zborul către aceste locuri pentru clienţi?

Zborurile sunt extrem de importante în construirea unei vacanţe. În momentul în care am definit cazarea și sejurul, vorbim despre zbor, separat. Adesea, nu cel mai ieftin zbor este pe gustul clientului, pentru că un zbor mai ieftin înseamnă ore incomode pentru schimbul de avion, o companie care nu oferă anumite servicii și așa mai departe. Noi, pe lângă faptul că îi propunem clientului două-trei variante de zbor, încercăm să îi alegem varianta cea mai bună, în sensul în care schimburile pe aeroporturi să nu se facă noaptea, timpul de așteptare să fie cât mai scurt și, dacă acest lucru nu este posibil, să îl ducem pe client la aeroport în perioada unei mese a zilei, fie că e mic dejun sau prânz, deoarece atunci timpul trece mai ușor. Mai mult decât atât, sunt foarte mulţi clienţi care doresc ca aceste schimburi să se petreacă în anumite aeroporturi, cunoscute pentru serviciile de calitate

GO OD

L IFE

•

T RAVEL

n Portul Englezesc - Antigua

sau oportunităţile de shopping. Dacă vorbim despre Australia, America de Sud, America Centrală cu toată zona Caraibelor, sau despre Malidve, ca să dau doar câteva exemple, zborurile nu se pot realiza cu mai puţin de o escală, și atunci clientul își alege aeroportul intermediar. Doha se numără printre cele mai des folosite pentru destinaţiile din zona Maldive, Istanbul este, de asemenea, un aeroport apreciat si solicitat pentru transfer, Frankfurt, Londra, Amsterdam etc. Aceste zboruri au o pondere importantă în costul total al vacanţei, în funcţie de clasa cu care zbori, care de multe ori poate să coste mai mult decât sejurul propriu-zis. Un hotel din același lanţ internaţional costă cam la fel și în Australia ca și în Europa, dar zborul nu, mai ales dacă vorbim de un zbor first class.

Dacă tot vorbim de zboruri, cât costă un zbor în regim privat?

Discutând despre Private Jet, urcăm foarte mult în zona călătoriei de business, iar acest lucru poate fi dezvoltat în timp, deoarece aşa cum stau previziunile azi, zona noastră, Clujul și împrejurimile, va deveni in viitorul apropiat un important pol economic, un adevărat motor 167 SINTEZA # 5, iunie 2014

de dezvoltare regională. Dar nu aș elimina această idee de Private Jet din zona de vacanţă, deoarece costurile de închiriere a unui avion privat nu sunt atât de mari. De exemplu, un avion de șase persoane Cluj - Mallorca şi retur costă în jur de 30.000 de euro, în ideea în care te duce sâmbăta asta și te aduce sâmbăta viitoare. Nu este o suma prohibitivă pentru persoanele din targetul nostru, însă există foarte multă reticenţă faţă de această chestiune, deoarece costurile reale nu sunt încă suficient de bine cunoscute.

Un aspect foarte avantajos este faptul că, după ce au fost întocmite documentele, avionul poate fi pe aeroport în patru-șase ore. La fel este și în cazul elicopterului. Şi cu iahturile?

Cu iahturile, povestea este un pic diferită. Închirierea unui iaht este ca și cea a unei mașini. Iahtul se închiriază ca și obiect. Mai departe, tot ce consumi se plătește. Echipajul de asemenea, se plătește de către cel care închiriază. În acest moment, oferim iahturi spre închiriere în tot ce înseamnă porturi din Mediterana, în mod special Croaţia, Italia și Spania.

Un preţ pentru o ambarcaţiune de 2022 de metri, cu trei cabine, cu skipper

inclus, pentru o săptămână, este în jur de 18.000 de euro. Dar în banii aceștia nu intră nici combustibilul și nici taxele portuare. Vă dau un exemplu: acum, noi configurăm pentru un client o vacanţă de o săptămână pe un iaht.

El va pleca din Palma/Mallorca și de acolo vrea să ajungă în Ibiza. Taxele pentru porturile care nu sunt de domiciliu variază între 200 și 500 de euro pe noapte. Noi trebuie să ţinem cont și de ce dorește clientul la bord.

Poate dorește un steward, poate doi, un client vrea coș de fructe dimineaţa, altul, lactate, și toate acestea trebuie să le știe echipajul, ca să le aibă la bord. De asemenea, costurile combustibilului nu sunt de neglijat.

Spre exemplu, un vas cu două motoare de 1.000 de cai-putere consumă între 200 și 250 de litri pe oră. Dacă mergi de la Mallorca la Ibiza, sunt patru ore, deci, dus-întors, sunt opt ore, ceea ce înseamnă 1.600 de litri, ori 1,45 euro cât costă un litru de combustibil, sunt peste 2.000 de euro.

Cine îşi permite astfel de vacanţe?

În general, clienţii noștri sunt posesori de firme, sunt antreprenori, însă avem și corporatiști din top management, chiar din străinătate.  În principiu, clienţii cu un venit cu

GO OD

L IFE

•

T RAVEL

n Iaht în Caraibe

168 SINTEZA # 5, iunie 2014

GO OD

L IFE

•

T RAVEL

n Hotel de lux din Antigua

mult peste medie. Sunt clienţi care își pot permite să cheltuiască cu vacanţele peste 20.000 de euro pe an.

O vacanţă poate costa, de exemplu, în jur de 5.000-6.000 de euro, dar în acest caz nu avem niciun client care să fi luat numai una. De obicei vorbim de patru vacanţe pe an.

Câteva vacanţe mai deosebite pe care le-aţi vândut?

Cea mai îndepărtată vacanţă pe care am vândut-o a fost o croazieră în America de Sud, cu tot cu Revelion, pe cel mai luxos vas din zona respectivă.

Cea mai extravagantă este cea despre care vă vorbeam, cu iahtul de la Palma/Mallorca la Ibiza. Şi cele mai populare destinaţii?

Ce observ este că românii nu au o preferinţă spre ceva clar definit, știu eu, cultura vinului, turismul cultural sau ceva asemănător. Constat însă că, dacă cineva a fost într-un loc și vacanţa s-a ridicat la nivelul aşteptărilor sale, atunci în perioada următoare va crește cererea pentru destinaţia respectivă. Spre exemplu, a fost un curent la un moment dat: toată România pleca în Republica Dominicană, apoi, toată România pleca în Mexic, apoi, toată România pleca în Oceanul Indian. Nu văd multe 169 SINTEZA # 5, iunie 2014

persoane care să caute ceva dintr-un anumit motiv, ci observ că cei mai mulţi se orientează către o direcţie sau alta, în funcţie de ceea ce au auzit de la unul sau de la altul Care ar fi destinaţiile momentului?

Maldivele sunt o destinaţie care întotdeauna va fi la modă. Mai ales tinerii căsătoriţi caută aceste insule. În Occident, toată lumea visează la o lună de miere în Maldive. Bineînţeles, pentru un occidental este mai ușor, din punct de vedere financiar, să își vadă acest vis cu ochii, dar și noi am reușit să creionăm câteva vacanţe la preţuri bune. O destinaţie pe care românii o mai caută este Italia clasică, chiar sudul Italiei, cu cazare în hoteluriboutique, dar și Spania, tot în hoteluri high-end. Mulţi se ghidează și după locurile unde își petrec starurile de cinema sau marii sportivi și alte VIPuri concediile. Nici nu vă pot spune cât de greu este să reușești să obţii cazări în astfel de hoteluri sau destinaţii, și nu datorită banilor, ci a regimului exclusivist. Cum să rezervi o cameră la un boutique-hotel din sudul Italiei, care are 15-20 de locuri, în luna august, când toată protipendada Europei doreşte să fie acolo? n

Profil de afacere Agenţia DeLuxeTour, cu sediul în Cluj-Napoca, a fost înfiinţată în 2011. Valorile pe care compania le consideră cele mai importante sunt respectul faţă de client, profesionalismul, seriozitatea şi punctualitatea. Agenţia colaborează cu agenţii touroperatoare din Germania şi alte ţări cu tradiţie în acest tip de turism, pentru a oferi servicii de înaltă calitate. DeLuxeTour oferă servicii personalizate pentru fiecare client, bazate pe înţelegerea profunda a dorinţelor clientului şi pe cunoaşterea amănunţită a destinaţiilor promovate, care provine din vasta experienţă proprie şi cea a partenerilor. „Pentru noi, turismul înseamnă mai mult decât crearea unor oferte turistice la un înalt standard calitativ, înseamnă creativitate, dedicare, emoţie, îndeplinirea unui vis”, încheie managerul general al companiei, Iulian GHICU.

D I N E

&

W I NE

Scotch Whisky, apa vieţii Adrian Pop

Doamne, atât de mult îmi place să beau scotch că, uneori, cred că numele meu este Igor Stra-whisky”, Igor Stravinsky (celebru compozitor, pianist și dirijor rus)

C

ea mai veche referinţă documentară despre whisky datează din perioada regelui James IV al Scoţiei (n.1473 - rege 1488-1513), când din opt boluri de malţ (un bol de malţ este echivalentul a 25.4 kg.) călugărul John Cor obţine 1.400 de litri de „medicament preţios”. Produs în distilerii monahale şi folosit în general în scopuri medicale, a fost prescris printre altele şi pentru... prelungirea vieţii.

Arta distilării cerealelor era încă la început, iar alcoolul obţinut era departe de ceea ce numim noi whisky.

Nu avea gustul rafinat cunoscut azi, era o băutură foarte dură, chiar aspră, cu o concentraţie mare de alcool.

Pentru a produce un whisky bun este nevoie de: apă, cereale (orz, porumb, secară, grâu) şi drojdie.

Diferenţele dintre diversele tipuri de whisky sunt legate de reţetele şi cantităţile folosite, calitatea cerealelor, drojdia aleasă şi, nu în ultimul rând, gustul apei. Interesant este faptul că whisky-ul datorează butoiului cam 50-60% din aroma sa, iar învechirea lui încetează odată cu îmbutelierea în sticle. Acestea sunt secretele de bază ale unui whisky de calitate.

170 SINTEZA # 5, iunie 2014

Tipurile de bază ale whisky-ului sunt Malt Whisky, care este obţinut din must fermentat provenit aproape exclusiv din malţ şi Grain Whisky, care are la bază o combinaţie de malţ (mai ales din orz) şi cereale, fiind obţinut din amestecuri de alcool similare.

Tipurile combinate: Whisky Single Malt se face din malţ (orz și secară). Este un amestec din diferite butoaie de whisky, din ani diferiţi, care atinge însă aceeași aromă. Provine dintr-o singură distilerie. Single Cask (or single barrel) se produce dintr-un amestec de cereale. Nu se amestecă cu alt whisky din alt butoi, iar fiecare sticlă poartă informaţii despre butoiul din care provine. Blended Malt este o băutură obţinută exclusiv din malţ, dar provine din distilerii diferite. Cask Strength este mai rar şi mai scump, fiind o băutură tare, puţin căutată de consumatorii clasici. Consumatorii sunt sfătuiţi să dilueze acest whisky până la tăria dorită. Blended Whisky provine din diverse distilerii şi este realizat prin amestecarea mai multor tipuri de cereale și anumiţi aditivi care ajută la aroma băuturii. Este cel mai întâlnit whisky.

Tipuri regionale: Scoţienii se mândresc cu faptul că produc în mod tradiţional cel mai bun whisky din

lume, Scotch Whisky. Este obţinut întotdeauna prin distilare dublă şi este îmbătrânit în butoaie, minim trei ani.

Numele de „Scotch”, este înregistrat şi folosit doar pentru whisky-ul original făcut în Scoţia. Cinci regiuni din Scoţia sunt renumite în producerea scotch-ului: Highland, Lowland, Islay, Speyside şi Campbeltown.

Americanii produc şi ei o mare varietate de whisky. Cele mai notabile, însă, sunt: Rye Whiskey produs din cel puţin 51 % secară, Corn Whiskey produs din cca. 80 % porumb, Malt Whiskey, din cel puţin 51 % malţ, Bourbon Whiskey, din cel puţin 51 % porumb. Toate tipurile menţionate, conform reţetei, trebuie distilate până la maximum 80 grade tărie, fiind interzisă utilizarea aditivilor, coloranţilor şi aromelor. Îmbătrânirea în butoaie de stejar este obligatorie, minim doi ani.

Irlandezii se mândresc cu faimosul Jameson - Irish Whiskey, dar și cu Pure Pot Still - Irish Whiskey o băutură unică produsă doar în Irlanda.

Japonia a intrat în rândul marilor producători de whisky, având în prezent cea mai mare distilerie de whisky din lume, „Fuji-Gotemba”, care este situată la poalele Muntelui Fuji. Japonezii susţin că au cele

GO O D

L IFE

•

DINE

&

WINE

n „Apa vieţii”, provine din gaelic-ul „uisge baugh" (pronunţat „ish'ka'ba'ha”) abreviat „uisge”, devenit „usky” azi whisky.

mai bune whisky-uri (din categoria celor cu o vechime de 12 ani) din lume: Yamazaki, Hakushu, Nikka Taketsuru, Nikka Miyagikyo și Hibiki. Pentru producerea whisky-ului importă malţ din Scoţia şi butoaie de stejar din America. De menţionat că

Imperiale The Macallan M Constantine, un whisky scoţian cu peste 50 de ani vechime s-a vândut la licitaţie pentru 628.205 de dolari.

171 SINTEZA # 5, iunie 2014

japonezii, atunci când servesc whisky, îl diluează cu apă. Australienii nu au rămas mai prejos și se află și ei printre marii producători de whisky.

De remarcat că, în acest an, un whisky australian (Sullivans Cove - Single Malt, 12 ani vechime, 47.5%) a fost

distins cu titlul „World’s Best Single Malt Whisky-2014”. A fost pentru prima dată în istoria premiilor World Whisky când scoţienii nu au câștigat premiul cel mare.

După o zi de muncă este o plăcere să poţi savura un pahar de whisky. 

Springbank 1919 - Single Malt Scotch Whisky, ultima sticlă scoasă la vânzare la preţul de 84.114 dolari.

Laphroaig - Islay Single Malt Scotch Whisky este cel mai apreciat whisky de către consumatori. Costă doar 60 de dolari.

GO O D

LIFE

•

DINE

&

WINE

n Whisky-ul datorează butoiului cam 50-60% din aroma sa, iar învechirea încetează odată cu îmbutelierea în sticle

Mai ales, dacă este un whisky obţinut din malţ de calitate și îmbătrânit în butoaie de stejar, până la obţinerea unei arome speciale, iar dacă este şi scoţian, atunci sigur ai uitat de toate grijile zilei. Unele dintre cele mai scumpe băuturi, depozitate timp de decenii în butoaie şi îmbuteliate în sticle de cristal scumpe, au devenit adevărate obiecte de artă participând la marile licitaţii.

Conform CNN-Money, anul acesta, la o licitaţie Sotheby's, în Hong Kong, o sticlă de cristal plină cu licoarea renumitului whisky scoţian single-malt, Imperiale The Macallan M Constantine s-a vândut pentru 628.205 de dolari. Se pare că cel care a cumpărat-o a făcut o super afacere, fiindcă sticla era de fapt o carafă plină cu... 6 litri de whisky.

Deşi whisky-ul cumpărat nu avea o declaraţie de vârstă (de îmbătrânire în butoi) a fost licitat la o sumă atât de mare, fiind ultima carafă de pe piaţă. În lume, mai sunt doar patru carafe din acest whisky. Două sunt păstrate în colecţia producătorului, „The Macallan”, iar a treia a fost reţinută de un colecţionar necunoscut din Asia pentru o sumă confidenţială, probabil cu multe zerouri. Prin gustul său, cunoscut de puţine persoane The 172 SINTEZA # 5, iunie 2014

Macallan M este descris așa: „notele de scorţișoară, măr verde și stafide, toate la un loc sunt învăluite într-un uşor fum de butoi”, Macallan „M” Constantine, rămâne să fie savurat probabil doar de milionari. Dar nu trebuie să disperaţi. Pe site-ul www. thewhiskyexchange.com puteţi să comandaţi şi un whisky mai accesibil, la 59 dolari, Macallan - Speymalt, 70cl - 43%, îmbuteliat în 2004. Dacă simţiţi că afacerile vă merg bine, vă puteţi alege un Macallan - Single Malt Scotch Whisky, 75 cl - 38,6% din anul 1928, îmbătrânit „peste 50 de ani” conform etichetei (a fost îmbuteliat în sticle în anul 1983) la preţul de 50.920 dolari, inclus tva. Iar dacă doriţi ceva unic, găsiţi aici ultima sticlă a unui whisky faimos: Springbank 1919 - Single Malt - Scotch Whisky, 75 cl - 46%. Acest faimos whisky, Springbank, a fost distilat în anul 1919 și îmbuteliat în sticle în anul 1970, fiind catalogat în Cartea Recordurilor ca cel mai scump whisky din lume.

Doar 24 de sticle din această „comoară” au fost îmbuteliate, iar la vânzare mai este una la preţul de 84.114 dolari (tva inclus). Springbank este singura distilerie din Scoţia care folosește exclusiv metode tradiţionale (majoritatea realizate manual) pe tot

parcursul producţiei. Este singura distilerie din Scoţia care produce trei tipuri de whisky single - malt unice diferite: Springbank, Longrow și Hazelburn. Aici se organizează vizite pentru turiști plus un program de degustări. Pentru 11 dolari se oferă un tur standard plus o degustare a unui whisky de 10 ani. Pentru 43 de dolari, savuraţi whisky tras direct din butoi, iar pentru 170 de dolari, se vizitează și distileria urmând să savuraţi diverse tipuri de whisky în compania celui mai vechi specialist - o legendă vie - a distileriei, Frank McHardy, timp de patru ore. După degustare, se servește masa. Rezervările se pot face pe site-ul distileriei Springbank, springbankwhisky.com/tours.

Whisky sau whiskey?

Regula spune că scoţienii, japonezii şi canadienii folosesc denumirea de whisky. Americanii şi irlandezii au inclus în denumire un mic „e” pentru originalitate. Este extrem de greu de făcut un clasament al celor mai bune branduri de whisky sau whiskey din lume, aşa că până la urmă, nu preţul contează, ci plăcerea de a savura un whisk(e)y de calitate. Un rating bazat pe aprecierile consumatorilor, conform whiskey.findthebest.com, arată cam așa:

GO O D

L IFE

•

DINE

&

WINE

Un scor maxim (100%) au obţinut două tipuri de whisky:

Laphroaig - Islay Single Malt Scotch Whisky 75 cl - 55.3% 10 ani vechime.

Preţ 60$

Thomas H. Handy Kentucky Straight, Rye Whiskey 75 cl - 64.3% 6 ani vechime.

Preţ 75$

În preferinţele consumatorilor cu 99% găsim: Bowmore - Islay Single Malt Scotch Whisky 75 cl - 43% - 25 ani vechime.

Preţ 190$

The Macallan Single Malt - Scotch Whisky 75 cl - 43% - 21 ani vechime.

Preţ 220$

Highland Park - Scotch Whisky 70 cl - 48.1% - 30 ani vechime.

Preţ 365$

Chivas Regal Scotch Whisky Blended 75 cl - 40% - 25 ani vechime.

Preţ 265$

Balcones Texas Bourbon Whisky 75 cl - 64% - 25 ani vechime.

Preţ 154$

Hankey Bannister Scotch Whisky Blended 70 cl - 43% - 25 ani vechime.

Preţ 375$

Glenfarclas - Scotch Whisky - Highlands Malt 70 cl - 43% - 21 ani vechime.

Preţ 115$

Cele mai puţin apreciate sunt: Ballantine's Blended Scotch Whisky 70 cl - 40%.

Preţ 11$

Jameson - Irish Grain Whisky 75 cl - 40% 12 ani vechime.

Preţ 38$

Seagram Four Roses - Single Barrel Whiskey - Bourbon 75 cl - 50%.

Preţ 39$

P&M Single Malt French Whisky 75 cl - 42%.

Preţ 60$

St.George American Single Malt 75 cl - 43%.

Preţ 68$

Jack Daniel's American Blended Whiskey 70 cl - 40% - 7 ani vechime. Preţ 20$

The Famous Grouse Scotch Blended 75 cl - 40%.

Preţ 26$

AUTO Să fie lumină! Şi să fie puternică!

Primul bec cu filament incandescent a fost asamblat în 1802. Două secole mai târziu, îl renegăm nerecunoscători și îl interzicem, acuzându-l de ineficienţă și randament scăzut. Însă, chiar și retras din rafturile magazinelor, bătrânul bec ne luminează calea prin urmașii săi, mai ales când sunt montaţi sub capotele automobilelor Florin Popa 174 SINTEZA # 5, iunie 2014

Fiecare producător auto îşi doreşte ca maşinile lui să fie recunoscute în trafic nu doar după emblemă, cât mai ales după detaliile distinctive. Noile lumini şi tehnologii dau mână liberă designerilor şi inginerilor pentru îndeplinirea acestei cerinţe, atât ziua cât şi în întunericul nopţii.

S

ecţia de pompieri din Livermore, California (SUA), găzduiește cel mai vechi bec din întreaga lume, aflat încă în funcţiune. Instalat în 1901, acesta luminează de 113 ani (a fost stins doar de vreo două ori pentru scurte perioade de timp) și din cei 60 de Waţi pe care îi avea la data fabricaţiei, acum reușește să mai producă doar 4. Are un glob realizat prin suflare manuală, conform tehnologiei disponibile la aceea vreme, iar filamentul este din carbon. Becul este vedeta localităţii și poate fi vizitat de trecătorii curioși și dornici să-și facă poze cu martorul neînsufleţit a peste un secol de istorie a iluminatului artificial. Pentru cei care nu au drum prin California, există chiar și un site dedicat, care afișează imagini live ale acestui miracol tehnic.

175 SINTEZA # 5, iunie 2014

În urmă cu 100 de ani, acest mic obiect incandescent făcea o mare diferenţă în calitatea vieţii oamenilor. Lumina artificială ne-a transformat existenţa la fel de mult cum a făcut-o probabil roata sau, mai recent, internetul. În cazul industriei transportului în general și a automobilelor în particular, să vezi și să fii văzut, indiferent dacă este noapte sau zi, ceaţă sau cer senin, sunt cerinţe minime pentru siguranţa rutieră. Farurile autovehiculelor au evoluat și ele împreună cu motoarele, transmisiile și restul componentelor, atât din punct de vedere al designului, cât și al eficienţei. De la lampa cu gaz s-a trecut la becul normal, apoi la cel cu halogen. A urmat moda xenon și bixenon, iar astăzi vârfurile tehnologice sunt reprezentate de farurile LED și laser. 

Lumina artificială ne-a transformat existenţa la fel de mult cum a făcut-o probabil roata sau, mai recent, internetul. În cazul industriei transportului în general și a automobilelor în particular, să vezi și să fii, văzut indiferent dacă este noapte sau zi, ceaţă sau cer senin, sunt cerinţe minime pentru siguranţa rutieră.

GO OD

L IFE

•

AUTO

n Persoanele şi animalele detectate de sistemul de vizionare nocturnă sunt semnalizate pe parbriz şi în monitorul central

Audi este o marcă avangardistă când vine vorba despre iluminat. În 2013, modelul Audi A8 a primit odată cu faceliftul impus de vârstă, și cel mai avansat sistem de faruri disponibil în producţia de serie: Matrix LED. Această tehnologie constă în înlocuirea becului clasic cu un set de mici diode, lentile și oglinzi conectate în serie. Acestea sunt comandate de un computer și pot fi aprinse, stinse sau li se poate varia intensitatea luminoasă în funcţie de cerinţele din trafic, fără a folosi mijloace de pivotare mecanică.

Fiecare far al mașinii conţine câte 25 de astfel de diode așezate în grupuri de câte 5, pentru un control mai precis și o eficienţă maximă. Pentru ca Matrix LED să intre în acţiune, comutatorul de lumini trebuie pus în modul automat, cu faza lungă activată.

Sistemul funcţionează la viteze de peste 30 km/h pe autostrăzi și la peste 60 km/h în oraș, gestionarea acestor

176 SINTEZA # 5, iunie 2014

limitări fiind dictată de sistemul de navigaţie conectat non stop la calculatorul mașinii.

Imediat ce camera video frontală sesizează apropierea unui alt autovehicul, grupurile de diode LED încep să se stingă sau să-și varieze intesitatea luminoasă pentru a evita orbirea celorlalţi participanţi la trafic, indiferent dacă aceștia se deplasează în aceeași direcţie de mers sau pe contrasens. În acest mod, zonele întunecate adiacente mașinilor de pe șosea sunt luminate cu intensitate maximă, în timp ce ochii șoferilor acestora sunt protejaţi prin stingerea fasciculelor aferente.

Sistemul este atât de rapid în reacţii, încât indiferent de vitezele la care au loc trecerile mașinilor, lumina farurilor este întotdeauna cursivă și promptă, oferind vizibilitate maximă în situaţii în care farurile clasice ar fi fost cu mult depășite. În plus, când

Matrix LED este cuplat cu sistemul opţional de vizionare nocturnă cu infraroșu, detectează pietonii aflaţi pe partea carosabilă și îi avertizează de prezenţa mașinii cu trei flash-uri scurte și rapide. Mai mult de atât, Matrix LED monitorizează prin intermediul sistemului de navigaţie virajele șoselei și îndreaptă anticipat raza de lumină în direcţia acestora.

La rândul lor, semnalizatoarele de schimbare a direcţiei, folosind tot tehnologia LED, se aprind și sting într-un algoritm rapid (intervale de 150 de milisecunde), lăsând impresia unei unde luminoase ce curge în sensul în care urmează să se angajeze mașina. Faţă de sistemele actuale, cel de la Audi este mult mai intuitiv și mai evident pentru ceilalţi participanţi din trafic.

Ce urmează după Matrix LED? Răspunsul îl dă BMW, care începând cu toamna anului 2014, va livra pe

GO OD

L IFE

•

AUTO

n La întâlnirea unui pieton pe carosabil, farurile emit trei flash-uri scurte, ca avertizare pentru trecătorii neatenţi

supersportiva i8 un sistem de lumini laser. Bazată tot pe diode, lumina laser este mult mai eficientă decât orice alt sistem precedent, atât la capitolul putere cât și la cel al randamentului.

Deși livrează de 10 ori mai multă intensitate luminoasă decât sursele convenţionale, suprafaţa emitentă a diodei laser este de 100 de ori mai mică decât a uneia LED clasice. Asta înseamnă că toate componentele periferice sunt și ele mai mici, permiţând astfel o utilizare mai practică a spaţiului. Bonus, greutatea redusă și consumul scăzut de energie (- 30%) reduc consumul de combustibil și respectiv noxele emise. Beneficiile farurilor laser nu se opresc aici.

Dimensiunile reduse și forma plată sunt ideale pentru designerii caroseriilor, permiţându-le acestora jocul cu formele aerodinamice, mult mai eficiente în obţinerea performanţelor sportive. Însă toate aceste cifre, oricât de

177 SINTEZA # 5, iunie 2014

impresionante ar fi ele, pălesc în faţa celei mai importante caracteristici a luminii laser: faza de drum poate atinge o lungime de 600 de metri, dublă faţă de orice altă lumină folosită în prezent la autovehicule. Cei 600 de metri de lumină albă strălucitoare, completă și omogenă reprezintă Nirvana oricărui șofer surprins de căderea întunericului sau a celor care conduc în mod curent pe perioada nopţii.

Statisticile indică faptul că, în medie, se produc mai multe accidente pe timpul nopţii decât ziua, deși numărul mașinilor aflate în circulaţie pe șosele este mai mic. Cu Audi Matrix LED și BMW Laserlights, industria auto speră ca acest lucru să se schimbe și cifrele accidentelor nocturne să devină doar o amintire neplăcută.

Următoarea treaptă de evoluţie în universul luminilor o constituie diodele organice OLED, aflate în prezent pe planșele proiectanţilor.

Lumina lor are un spectru diferit de cel al diodelor LED, ele fiind gândite mai degrabă pentru a fi vizibile decât pentru a furniza lumină penetrantă. În prima fază, tehnologia OLED va fi complementară celei LED sau laser, blocurile optice devenind un mixt de diode laser pentru „a vedea”, amestecat cu diode OLED pentru „a fi vazut”.

Laserele, fasciculele autoadaptive, farurile organice și semnalizatoarele dinamice par toate desprinse din romanele SF, emulate de imaginaţiile neobosite ale autorilor de gen, dar ele vor deveni constante cotidiene în viitorul foarte apropiat. Atât de apropiat încât stră-stră-stră-bunicul lor le va putea admira, cu nostalgie, din fasungul fierbinte al secţiei de pompieri din Livermore, California. n Florin Popa este redactor-şef al BBC TopGear Romania.

G OOD

HI P E

L IFE

&

V I BE

De la salam la Salam O plimbare prin hipermarketul TV te poate aduce în orice moment cu nervii la pământ Eduard Ţone

D

e multe ori, când te plimbi prin hipermarket împingând la cărucior, ca omul liniștit care preferă rafturile cu pateuri în locul băncuţelor din parcuri, te trezește din reveria admiraţiei preţurilor crescătoare o voce suavă de domnișoară îmbrăcată și fardată regulamentar, care vrea cu tot dinadinsul să-ţi șoptească despre cea mai mentolată pastă de dinţi, despre promoţia de la six-pack-ul de bere ce-ţi va aduce o vacanţă, o casă, o insulă întreagă sau despre iaurtul cu bucăţi gigantice de fructe exotice de pe Marte. Nu știu dacă și cât vă enervează pe voi aceste intruziuni nefericite în viaţa shopper-ului de rând. Acţiunile de marketing în locaţie mă inspiră să cumpăr mai degraba un kalașnikov cu care să-i zbor bonetuţa bietei fete care se chinuie să tragă de oameni, în loc să stea acasă și să-și facă selfies-uri cu urechile de iepure primite cadou de la prietenul cu bemveu.

178 SINTEZA # 5, iunie 2014

Probabil o chestiune ușor nevrotică și ceva mai mult anti-socială, care s-ar putea trata cu un plus de creativitate din partea producătorilor.

Imaginaţi-vă că, în timpul raliului printre cașcavaluri și roșii cherry, dai nas în nas cu Gina Pistol, costumată lejer, de vară, într-un deux-piece tanga-marin, care te îmbie să guști bucăţele de salam picant, cel mai bun salam picant pe care l-a văzut omenirea de când i-a luat Dumnezeu vocea lui Florin Salam. Nu-ţi place de Gina? Apasă pe butonul imaginaţiei și schimb-o cu Roxana, Antonia, Alexandra sau altă cu-nuri-dotată, dispusă să dea frumos din gene ca să te facă să-ţi cumperi salamul, să ai și tu salamul tău cu care să te desfeţi duminica la prânz. Ori, de ce nu, cu Horia, Cătălin sau domnul cu poreclă zâmbăreaţă, care se întoarce mereu „acasă”. Întrebarea este dacă, promovat de Gina, ai cumpăra cu adevarat salamul, schimbând totodată kalașnikovul cu un zâmbet larg în care să încapă toate promoţiile din lume. În definitiv, e ca la TV (de fapt, aici vroiam să ajung): în ultimii ani, hipermarketul numit televiziune a adus în studiouri o mulţime de „promoteri” agasanţi, care ne-au îndesat audio-vizual „salamul” prostului-gust. Manele, scandaluri, personaje dubioase, din ce în ce mai dubioase – o varză tot mai mare și mai puturoasă, menită să aducă audienţele sus și să mitralieze urmele de bun-simţ ale poporului.

Dă-i omului să

mănânce, un an întreg, salam picant cu E-uri. Se adaptează și-l înfulecă fără probleme. Pe pâine. Dă-i omului, un an întreg, manele la TV. Va avea două opţiuni: închide televizorul sau îl ascultă pe Salam până-i urlă buricul la două noaptea „ooof, viaţa mea”. Dă-i omului, un an întreg, muzică simfonică la TV. Opţiunile rămân. Poate chiar, prin metrou, vei auzi telefoane sunând pe muzică de Bach.

Prăbușirea iminentă a ProTV-ului – postul care a alternat de-a lungul anilor subcultura (vă amintiţi lungul șir de maneliști care se perindau pe canapelele show-ul lui Teo? Vă amintiţi cine i-a cioplit lui Gigi Becali statuia, prin apariţii și intervenţii la fiecare zece minute?) cu producţiile de calitate (Românii au talent, Vocea României, Dansez pentru tine etc) - va lăsa în urmă un gol în care Antena 1 s-a repezit deja să plonjeze transferând vedete de la „dușman”, mai ceva ca Real Madrid.

Televiziunile sunt într-un moment de cumpănă, în care încearcă să se despartă (cu greu) de mizeria audienţei facile pentru a face loc entertainmentului de calitate. Care – o regulă de când lumea - nu se face cu biciul lipsei de bani.

Din fericire, prin comparaţie cu presa scrisă, televiziunile încă au posibilitatea de a veni în hipermarket cu o tarabă și a o pune pe „Gina” să promoveze (poate ceva mai mult decât) salam picant. Vom vedea din toamnă ce și cum vom „înghiţi” în timp ce apăsăm pe butoanele telecomenzii. Asta dacă nu cumva alegem relache-ul băncuţelor din parc în detrimentul plimbării pe coridoarele hipermarketului audio-vizual. n

179 SINTEZA # 5, iunie 2014

99% Uneori, un procent exprimă un singur gând.

“Mai degrabă decât dragoste, decât bani, decât glorie, dă-mi adevărul.”

Henry David Thoreau

180 SINTEZA # 5, iunie 2014