Sinteza # 6 issuu by REVISTA SINTEZA

Revistă de cultură şi gândire strategică

Nr. 6  Iulie 2014

14,99 lei

INTELIGENT BUSINESS Vasile Iuga: Provocările dezvoltării pe termen lung

CONVORBIRI James A. Robinson: „Succesul sau insuccesul unor naţiuni depinde de politicieni!”

Good Life În căutarea cerului perfect

REPORTAJ Ţara de sare

Preliminarii la modernizarea școlii româneşti:

Să cerem iertare copiilor!

SINTEZA # 6, iulie 2014

Lăsaţi şcoala în pace! Preliminarii la modernizarea şcolii noastre

Într-o societate aflată în criză profundă, şcoala va fi în criză cu necesitate.

Şcoala, singură, nu poate suporta degringolada socială şi nici repara toate stricăciunile pe care le facem în fiecare zi. Criza societăţii afectează şcoala în cel mai înalt grad. Dar cel mai vizibil aspect al crizei, adevărat criteriu de diagnostic, este pierderea încrederii în şcoală şi, odată cu aceasta, scoaterea şcolii din fruntea listei de priorităţi. Este o perioada tristă din viaţa unei societăţi, când politicienii consideră că nu sunt bani pentru şcoală sau îşi aduc aminte de această Instituţie doar în cele două ocazii de propagandă electorală, începutul şcolii şi festivităţile de încheiere a anului şcolar. De câţiva ani încoace, în ziua în care începe anul şcolar, Parlamentul ia pauză pentru ca deputaţii şi senatorii să poată merge să le ţină discursuri părinţilor şi profesorilor. Deci, să nu ne amăgim cu rezultatele de la olimpiade unde participă copiii dopaţi de părinţi sau profesori pasionaţi, să recunoaştem că lucrurile nu merg bine, că şcoala este în criză.

Un singur lucru trebuie să ghideze orice schimbare viitoare, orice strategie: necesitatea exigenţei.

Recunoaştem sau nu, sistemul educaţional românesc este în derivă. Managementul politicianist, lipsa de curaj a miniştrilor, blocarea ideilor de reformă, schimbările prea dese şi fără orizont ne-au adus aproape de dezastru. Profesorii sunt demotivaţi şi ar trebui să primească salarii decente, dar nu drept un cadou şi nici ca o reparaţie, ci sub formă de împrumut pentru declanşarea schimbării reale. Ei trebuie să accepte că performanţa este necesar să fie măsurată şi pentru că nu poate şi nici nu este identică de la un om la altul, nici salariile nu mai pot repeta uniformitatea comunistă. Trebuie să uite că trăiesc în ţara şpăgii, a nepăsării şi a privilegiilor, măcar pe timpul când sunt în faţa copiilor. Sarcina lor 3 SINTEZA # 6, iulie 2014

Vasile Dâncu

este să sădească în mintea şi inimile copiilor noştri un viitor care să nu semene deloc cu prezentul. Sistemul educaţional trebuie scos din chingile prezentului şi orientat spre viitor. Un lucru însă este evident, chiar înainte de a discuta despre conţinutul modernizării şcolii: exigenţa este cea mai importantă condiţie! A creşte egalitatea de şanse nu înseamnă diplome sau titluri obţinute lejer, cumpărate sau generate de masificarea învăţământului. Dacă nu vom creşte exigenţa, şcoala se va prăbuşi sub greutatea multiplicării compromisurilor. Populismul ucide şcoala, educaţia şi scade posibilitatea structurării elitelor, dezechilibrează societatea şi ucide profesia de dascăl. Diplomele trebuie să fie aspiraţii, nu hârtii fără valoare.

Şcoala nu este o cheltuială pentru buget, este o investiţie, poate cea mai rentabilă.

Şcoala nu este o cheltuială pentru buget, este o investiţie, poate cea mai rentabilă. Este singura investiţie sigură pentru viitorul unei naţiuni într-o lume tot mai nesigură. Amărâtele de 6 procente din PIB pe care le cer miniştrii şi pe care nu le pot obţine niciodată nu înseamnă nimic în raport cu ţări cu PIB imens, care ajung la investiţii în educaţie de peste 25%, mai ales în aceşti ani de criză, când investiţiile în viitor sunt riscante, iar plasamentele banilor tot mai vulnerabile. Sărăcia şcolii nu este generată de sărăcia societăţii sau a bugetului, ci de sărăcia de spirit. Nu trebuie să fii profesor ca să înţelegi importanţa şcolii, ajunge să ai un pic de minte, responsabilitate şi, eventual, dar nu obligatoriu, să ai copii. Primul conducător al ţării care va înţelege cu adevărat rolul şcolii şi care va scoate din discursul său de priorităţi imbecilităţile legate de: investiţii străine, lupta împotriva corupţiei şi alte ţinte false sau efecte secundare, dar va pune pe unul din primele locuri prioritatea educaţiei, acela va fi cel care pune cea mai serioasă frână derivei societăţii noastre. Dacă ne-am opri pentru câteva zile din absurda bătaie cu lături din politică şi, în locul ei, am discuta despre şcoală cu seriozitate făcând o înţelegere că nu ne 

ED I T O R I A L

atingem de şcoală ori de câte ori se schimbă guvernul şi convenim să lăsam şcoala pe mâna specialiştilor nu a politrucilor, atunci ar fi primul pas spre schimbarea majoră a societăţii româneşti.

Supravieţuitori ai reformelor nesfârşite, copiii şi dascălii lor sunt, azi, obosiţi şi sătui.

Programele pe termen scurt ale clasei politice şi competiţia aberantă retează orice încercare de a gândi viitorul. Profesorii nu-şi trimit copiii la studii în străinătate, aşa cum fac politicienii, ei stau legaţi de şcoala noastră, cu tot cu familiile lor, şi bucuria de a dărui îi ţine încă în clasă, chiar dacă ar fi trebuit să plece demult. Zidesc în copiii noştri ceea ce le oferim noi, zi de zi. Speranţă sau dezgust, bucurie sau tristeţe, curaj sau frică de viaţă. Profesorii nu vor face manifestaţii dure, nu vor trage cu raba de poarta Guvernului şi nici nu pot opri trenurile. Nu au bani să-şi plătească talkshow-uri şi nici nu pot lăsa gunoiul neridicat pentru ca să ne convingă prin mirosuri pestilenţiale. Ei se vor retrage spre alte profesii, nu mai suportă umilinţa şi deja, în fiecare an, câteva zeci de mii de oameni ies din sistem. În timp ce toate ţările investesc în educaţie, investiţia cea mai profitabilă, în România, politicienii cu resentimente pentru şcoală trag covoare asfaltice unul peste altul, cumpără maşini la preţ de avioane şi nu se gândesc la viitor. Pentru mulţi dintre ei, investiţie înseamnă doar locul de unde se poate lua comisionul sau o modalitate de a face demagogie electorală.

Nu mai reformaţi şcoala!

Şcoala aşteaptă cuminte schimbarea fiecărui ministru care vine să o reformeze. Nu are ce face, profesorii sunt prea săraci ca să mai aibă zvâcniri de orgoliu pentru a protesta. Au făcut-o de câteva ori, dar şi-au dat seama singuri că nu poţi pedepsi copiii pentru imbecilitatea managementului social. I-am cunoscut pe toţi miniştrii din ultimii 20 de ani, mulţi au avut idei inteligente, unii s-au aplecat serios asupra şcolii, dar, până la urmă, excesul de reformă a distrus şi orice efect bun. A rămas de la majoritatea dintre ei câte ceva, dar puţin ca efect global. De la prima modernizare de după Revoluţie, pusă în practică de ministrul Liviu Maior, care a stabilit liniile principale care rezistă şi azi, toate marile reforme s-au blocat undeva. Dar cel mai grav lucru este excesul de reformă şi schimbare. Şcoala trebuie lăsată să se odihnească puţin şi să se aşeze. Să n-o mai reformăm cu mânie proletară. Această Instituţie trebuie să se aşeze, să se privească pe sine după fiecare ciclu, iar dascălii să analizeze ce nu merge şi să facă ei înşişi schimbările. Să prindem pe timpul vieţii noastre sfârşitul reformei fără sfârşit! Schimbarea sistemului educaţional trebuie făcută, dar cu chibzuinţă, după 4

SINTEZA # 6, iulie 2014

multe analize, cu un dialog naţional şi după ce vom avea un proiect de societate. Fără asta, orice reformă este lipsită de sens şi consistenţă.

În mijlocul întregii construcţii a şcolii este copilul.

Trebuie să scoatem şcoala din rândul argumentelor electorale, demagogice sau nu. Fiecare ministru cu partidul în spate a venit să se bată în reforma şcolii cu partidul care tocmai a fost dat jos de la putere. Dar am uitat un lucru, şcoala este a copiilor. Este despre copii şi trebuie construită în jurul copiilor. Nu elevul este beneficiarul, elevul este un concept pedagogic. Elevul este în primul rând copil, adică om, nu o maşină de memorat formule sau teorii. În jurul copilului trebuie să fie construită şcoala, nu să o construim cu ochii închişi având ca proiect un elev care va deveni olimpic la matematică sau limbi străine. Şcoala trebuie construită pe măsura copiilor, nu o şcoală la care să se transforme copilul pentru a se adapta. Nu trebuie să malformăm umanitatea din sufletul lui pentru a crea roboţi.

Trebuie recuperată şi reconstruită demnitatea unei profesii, a profesiei de dascăl.

Nu există mai mare investiţie de responsabilitate decât să dai copiii pe mâna unor oameni care trebuie să-i pregătească pentru viitor. Înseamnă, de fapt, a da viitorul unei ţări pe mâna profesorilor. Nu este o problemă de bani, dar un salariu de mizerie este prima barieră pentru a practica o profesie cu demnitate. Stiţi ce ne spun profesorii la sutele interviuri pe care le-am făcut despre problemele lor? Că nu au bani de haine şi că le este ruşine să meargă la şcoală prost îmbrăcaţi. Apoi, că nu au bani de cărţi şi resimt asta ca pe un handicap. Cum să devină modele nişte oameni ruşinaţi şi intimidaţi de condiţia lor socială? Profesorii mei aveau distincţia unor aristocraţi, rafinamentul unei lumi apuse pe care o reproduceau doar în liceu şi răbdarea de a scoate sâmburele de lumină din dezordinea sufletelor noastre de adolescenţi agitaţi. Fiecare profesor era un labirint pe care căutai să-l parcurgi pentru a-l înţelege şi a-i găsi partea cu care te fascina. Unii dintre ei mi-au părut atunci adevăraţi zei şi mă chinui şi azi să mă apropii de performanţa lor. Dascălii mei m-au împovărat atunci cu sentimentul că trebuie să-i apăr pe cei slabi, pentru că vin dintre ei, că trebuie să fac orice ca ei să poată trece graniţa spre o viaţă mai bună. De aceea, nu renunţ niciodată la vocaţia de profesor, de aceea am acceptat să fac politică. Tot aici profesorii mi-au transmis, fără să-mi spună, că intelectualul trebuie în fiecare zi să facă lumină şi, dacă se poate, să salveze un om de la necunoaştere şi prostie, să-l treacă, cu sau fără voia lui, graniţa spre poieniţa de lumină a cunoaşterii

ED I T O R I A L

sau credinţei. Din contră, în zilele noastre, tot mai des, dascălul devine inamicul public numărul unu. Din cauza unor cazuri singulare, profesorii sunt terfeliţi săptămâni întregi pe toate televiziunile flămânde de audienţă şi senzaţional lugubru pentru vreo învăţătoare şpăgară sau pentru vreun profesor care a făcut vreo prostie. Şi dascălii trebuie să se schimbe, dar ei înţeleg asta, trebuie s-o facă odată cu fiecare generaţie.

Comitetele agresive de părinţi nu sunt asociaţii de proprietari!

Părinţii nu pot spune cum trebuie să arate şcoala. Ei pot participa la acest parteneriat, pot fi parteneri de încredere. Doar atât! Ei au partea lor de educaţie, cea de acasă. Acolo trebuie să nu lase copiii singuri. S-au obişnuit să dea vina pe educatori sau pe stat, am ajuns să avem un impuls social aproape firesc de a se da vina spontan pe şcoală sau politicieni pentru insuccesele educaţionale, dar, din păcate, acest reproş este fondat doar în mică măsură pe o evaluare realistă a condiţiilor concrete în care se desfăşoară actul de educare a tinerilor noştri. De regulă, ne ferim să dăm vina pe familie şi pe părinţii care sunt vinovaţi semnificativ, nu doar pentru că lasă totul în grija şcolii, dar mai ales pentru că mulţi îi cresc pe copii în dispreţul educaţiei sau civilizaţiei. Am găsit pe reţelele virtuale zeci de filmuleţe în care părinţii şi-au filmat propriii copii înjurând, fumând sau mimând mişcări sexuale. Dezgustător, terifiant! Tristeţea de a vedea cum sunt maltrataţi aceşti copii se transformă în revoltă şi nu mă mai mir de rezultatele de la bacalaureat. Prea simplificăm reprezentarea educaţiei, dragii mei prieteni. Când copilul scapă din mâinile profesoarei de matematică sau chimie sau de la orele candidului profesor de română sau filosofie, ajunge acasă unde este preluat de părinţi inconştienţi, uneori de brute imbecile sau oligofreni la care s-au maturizat doar organele de reproducere biologice. Organele de reproducere socială şi culturală au rămas în nedezvoltare. Aceşti copii nu vor avea nicio şansă, ei nu au cum să se rupă de un mediu infect şi vulgar!

Elevul nu este egalul nostru.

Să ne ferim si de populismul politicilor cu iz liberalist, care consideră că elevul este egalul nostru şi poate stabili singur o serie de lucruri pe care şi le doreşte. El doreşte să fie adult, iar reuşita şcolară nu poate fi disociată de dezvoltarea personală. Şcoala este un loc de transmitere, un loc al comunicării şi medierii, iar aici, cum scrie Regis Debray, transmiterea nu se poate face fără o minimă „identificare imaginară”. A respecta elevul nu înseamnă a-l pune în relaţie 5 SINTEZA # 6, iulie 2014

Profesorii mei aveau distincţia unor aristocraţi, rafinamentul unei lumi apuse pe care o reproduceau doar în liceu şi răbdarea de a scoate sâmburele de lumină din dezordinea sufletelor noastre de adolescenţi agitaţi. Fiecare profesor era un labirint pe care căutai să-l parcurgi pentru a-l înţelege şi a-i găsi partea cu care te fascina.”

doar cu sine însuşi, a-l lăsa sa se izoleze de adulţi, a-l condamna la autocultivare. Mulţi elevi se simt singuri la şcoală arată studiile sociologice şi noi trebuie să ne întrebăm ce se întâmplă acolo, ce trebuie făcut.

În fine, lăsaţi copiii în pace! Să-i ajutăm să scape de hiper-parentalitate.

Să-i protejăm de obsesia mamelor care vor să-i facă superperformanţi pentru a-şi împlini toate obsesiile şi a se răzbuna pentru propriile ratări. Nu-i putem scăpa pe copii de toate riscurile, dezvoltarea umană normală înseamnă a gusta din excese, a stinge tentaţii, a depăşi stupizenii, greşeli, înfrângeri. De multe ori, îi împingem pe copii spre lucrurile pe care ni le dorim noi, dar ei nu şi le doresc. Eşti un părinte foarte bun dacă copilul tău e fericit fără să ştie de ce şi nici tu nu cauţi să-i explici. Am citit, la un moment dat, o metaforă pentru educaţie scrisă de un jurnalist american ce mi-a rămas în gând. Spunea că trebui să gândim copilăria ca un pachet cu seminţe de flori de câmp neetichetat. Seminţele trebuie puse în pământ, să le dăm apă şi să le expunem la soare. Vor înflori apoi în nişte culori frumoase şi surprinzătoare, iar noi, grădinarii, trebuie să tratăm asta cu răbdare şi să le acordăm sprijin. Obsesia superprotecţiei va putea să nască cel mult generaţii de asistaţi pe care va trebui să le asistăm pe tot parcursul vieţii. După ce vom înţelege aceste lucruri, vom putea să mergem apoi la curriculă sau la organizarea pe cicluri, la supraîncărcarea elevului, la aplicarea cunoştinţelor versus memorare, la cultivarea creativităţii sau vocaţiei. Vom putea organiza un dialog naţional şi consensul de a nu reface ceea ce încă nici măcar nu a putut da roade pentru a vedea efectul. Vom putea scoate şcoala din domeniul propagandei politice şi s-o lăsam pe mâna profesorilor. *** Şi pentru că trebuie să începem de undeva, să facem ceea ce spunea o distinsă doamnă profesor, într-un viral de internet: pentru educaţie şi multe altele, să cerem iertare copiilor noştri! n

Revistă de cultură și gândire strategică

Director: Vasile Dâncu

Cuprins

Redactor-șef: Caius Chiorean Senior editor: Ruxandra Hurezean Editori: Bogdan Stanciu, Marius Avram, Traian Brad Contributors: Marius Benţa, Lavinia Betea, Adriana Dîncu, Vasile George Dîncu, Alin Fumurescu, Radu Hăngănuţ, Ştefan Ilie, Andrei Ionescu, Romiţă B. Iucu, Vasile Iuga, Dan Jurcan, Andrada Lăutaru, Mircea Miclea, Sorin Mitu, Mihai Mocanu, Elena Nicolae, Luminiţa Paul, Ioan Es. Pop, Ștefan Pop, Florin Popa, Florin Popescu, Tudor Raţ, Florence Mihaela Singer, Alina Staicu, Mihnea Teodorescu, Eduard ţone Art Director: Ciprian Butnaru Tehnoredactare: Rareș Olteanu Corectură: Elena Gădălean Foto: Vakarcs Loránd, Dan Bodea SINTEZA folosește imagini: Agerpres, 123rf.com, dreamstime.com Publisher: Adrian Pop Director executiv: Mihaela Orban Revistă editată sub egida Asociaţiei Române pentru Evaluare și Strategie

15 18

26 30 34 38 44 47 50 53 55 59 67 70 74

ISSN 2359-8131 Adresa redacţiei: Cluj Napoca, 400495, str.Cometei, nr.1 email: revistasinteza@yahoo.ro Abonamente si informaţii la tel: 0733.333.800

76 78

ZOOM Un exerciţiu de percepţie asupra şcolii româneşti: Şcoala + ? = reuşita (în viaţă) Pledoarie pentru mai mult INTERVIU: Remus Pricopie, ministrul Educaţiei Naţionale „În educaţie trebuie să exersezi tot timpul simţul măsurii, al curajului şi al răbdării” Reforma educaţională constantă – funcţii şi disfuncţii Educaţia şi şcoala în mileniul III: câteva premise şi tendinţe actuale Profesia didactică în era competitivităţii globale Este pregătit sistemul educaţional să facă faţă nevoilor secolului XXI? O şcoală pentru generaţia digitală Copiii supradotaţi – o comoară insuficient preţuită Şcoala românească şi reformele ei minunate Spiru Haret – primele litere ale învăţământului românesc Interesul poartă fesul (educaţiei) INTERVIU: Antidot pentru „Nu se poate, n-o să iasă!” Handicapul de a atinge perfecţiunea INTERVIU: „Profesorii n-ar trebui văzuţi ca profesori care te învaţă ceva, ci care dezbat” Un nou model de a explora lumea: Învaţă din viaţă Andrei, matematica şi pantofii Arta schimbă lumea, dar nu şi pe noi!

INSIDE

NOUA GÂNDIRE STRATEGICĂ.

Tipar: Toate drepturile asupra materialelor aparţin Asociaţiei Române pentru Evaluare și Strategie © ARES. Opiniile aparţin autorilor.

James A. Robinson: „Succesul sau insuccesul unor naţiuni depinde de politicieni!” 98

SINTEZA # 6, iulie 2014

MERIDIAN Dosarul Republica Moldova - o retrospectivă pro-europeană?

102

CRIZA UCRAINEANĂ. Oportunităţi interne şi condiţionări externe

106

INTELIGENT BUSINESS

114 Modele fotografii copertă şi paginile 8, 9, 66: Alexandra Colcer - clasa a IX-a Mihnea Abiculesei - clasa zero

CONVORBIRI

George Cristian Maior şi acceptarea incertitudinii ca principiu strategic

Pe piaţa laptelui, România ajunge la coada vacii Vasile Iuga: România: mereu la răscruce? Provocările dezvoltării pe termen lung

146

ARTE

INTERVIU: „Avem o diasporă numeroasă cantitativ” 151

SEMN DE CARTE: Trei incursiuni în spaţiu, timp şi spirit

152

SPORT LIFE Proba de iarbă

156

PUNCT ZERO Footureball

166 120

REPORTAJ Ţara de sare

132

VERDE

Adevărata Magie a Florilor

7 SINTEZA # 6, iulie 2014

140

TRAVEL: În căutarea cerului perfect / Harta locurilor cu cel mai întunecat cer din România

AMINTIRI PENTRU VIITOR

Promoţia anului 1989, condamnată la 3/5 ani de ,,domiciliu obligatoriu”

GOOD LIFE

176 182 186

AUTO: „Cum slăbesc maşinile” DINE & WINE: Un cocktail pe zi HIPE & VIBE: (Ne)dreptul la samba

ZOOM 8

SINTEZA # 6, iulie 2014

După 25 de ani, sistemul de învăţământ este haotic şi anacronic, neadaptat la nevoile lumii moderne, neadaptat sufletului şi minţii copiilor noştri. Într-un sondaj recent, 73% dintre elevii români au spus că se simt singuri la şcoală. Alţii, 9 SINTEZA # 6, iulie 2014

foarte mulţi, se simt singuri şi acasă. Realitatea trebuie să ne îngrijoreze şi să ne trezească. În timp ce noi ne ocupăm de jocuri cu miză mică, descoperim că România nu mai este o miză pentru copiii noştri. Nu mai este o variantă de viaţă. Şi cei câţiva

care câştigă la olimpiade o fac pentru a ajunge la Harvard, la Oxford, ţintesc spre alte zări. Ei performează pentru a evada. Cei mulţi, mai puţin sclipitori, se scurg spre blazare. Singuri şi fără speranţă, copiii noştri ne condamnă. Ce lucru mai grav am fi putut face?

ZO OM

Un exerciţiu de percepţie asupra şcolii româneşti

Şcoala + ? = reuşita (în viaţă) Adriana Dîncu, Mihai Mocanu, Mihaela Orban

ormarea personalităţii umane, din perspectiva complexităţii procesului de devenire şi formare, este determinată într-o măsură importantă de activitatea de educaţie şi învăţare. La nivel global, cercetătorii dezvoltă studii ştiinţifice complexe pentru determinarea dimensiunii individuale şi sociale a educaţiei şi învăţării în personalitatea indivizilor. La rândul ei, activitatea de învăţare şcolară se defineşte ca activitate sistematică, organizată, instituţionalizată, specifică tinerei generaţii şi orientată spre asimilarea de cunoştinţe şi formarea structurilor psihice şi de personalitate. Devine astfel evident că una dintre raţiunile determinante ale şcolii este reuşita socială, cu atât mai mult cu cât aceasta îşi continuă traseul după finalizarea parcursului învăţământului obligatoriu şi care depinde, în mare măsură, de modalitatea în care se va desfăşura activitatea şcolară a indivizilor. Cercetări din domeniul social au evidenţiat, de-a lungul ultimelor decenii, faptul că reuşitele şcolare ale elevilor sunt influenţate atât de factori interni – precum motivele învăţării, aptitudinile, trăsăturile de personalitate ale elevului sau abilităţile sale, dar şi de factori externi de tipul: caracteristici înnăscute, origine socială, diferenţe între atitudinile culturale şi valorile la care se referă familiile copiilor, grad de structurare a vieţii de familie, tip al autorităţii parentale, mobilitate socială. În categoria factorilor externi, psihologii includ şi relaţiile 10 SINTEZA # 6, iulie 2014

G1. Pe dvs. personal, şcoala v-a ajutat să reuşiţi în viaţă? Nu Da Nu răspund

82%

17% 1%

socio-afective stabilite în mediul educaţional - inclusiv relaţiile afective elev-profesor - care influenţează performanţele şcolare/academice ale elevilor, putând avea un efect pozitiv sau negativ asupra acestora (teoria ataşamentului - promovată de John Bowlby, pediatru, psihiatru şi psihanalist britanic). Reuşita în învăţare este determinată şi ea atât de factori interni ce condiţionează randamentul şcolar, dar şi de cei externi dintre care importanţi sunt: mediul familial, profesia părinţilor, personalitatea profesorului, metodele sale de predare şi sistemul de cerinţe instructiveducative. În evaluarea rolului şcolii asupra reuşitei în viaţă este necesar să ţinem cont şi de alte câteva dimensiuni externe mediului educaţional. Pe de

o parte este vorba despre societatea informaţională pe care o traversăm şi în care progresul tehnologic determină schimbări frecvente pe toate palierele societăţii. Un alt aspect important este globalizarea şi dispariţia graniţelor de transmitere a cunoştinţelor, fapt care a determinat globalizarea pieţei muncii şi, implicit, o nevoie de creştere competitivă a calificărilor şi competenţelor. Nu putem omite transformările particulare prin care a trecut societatea românească în ultimii 25 de ani, restructurările majore la nivel economic, social şi politic. Sistemul de educaţie a fost în România, după 1989, unul dintre cele mai efervescente şi dinamice domenii. Procesul de reformă a sistemului de învăţământ, de la unul de masă, centralizat la unul care să valorizeze individual, este unul într-o permanentă desfăşurare. Managementul sistemului se confruntă şi acum cu un decalaj semnificativ între unele oferte de conţinuturi curriculare şi cunoştinţele şi competenţele solicitate de angajatori, iar insuficienţele şi erorile din acest sistem îşi pun amprenta nu numai asupra parcursului educaţional al celor direct implicaţi - elevi/ studenţi şi cadre didactice, dar şi asupra performanţelor profesionale ale acestora şi asupra mediului social. Una din provocările pe care educaţia din România o are de înfruntat este adaptarea sistemului de învăţământ pentru a pregăti elevii pentru viaţă, în general, cu atât mai mult cu cât ţara noastră participă la Programul Internaţional pentru Evaluarea Elevilor (PISA), evaluare standardizată internaţional

ZO OM

de către OECD şi al cărui scop este să evidenţieze cu maximum de obiectivitate cât de pregătiţi sunt elevii români pentru educaţia permanentă, pentru continuarea studiilor şi pentru viaţă în general, la finele învăţământului obligatoriu. Pornind de la dimensiunea educaţiei cu privire la pregătirea pentru viaţă existentă în criteriile PISA, Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie - IRES a dezvoltat un studiu cu privire la percepţiile asupra sistemului de educaţie din România şi pentru evaluarea impactului perceput pe care şcoala îl are în reuşita în viaţă. Studiul a fost realizat pe un eşantion de 1.223 de subiecţi, reprezentativ la populaţia între 18 şi 40 de ani şi la cea cu copii sub 30 de ani, cu rezidenţă în România. Raţiunea care a stat la baza alegerii acestei eşantionări este legată de necesitatea evaluării percepţiilor unui public informat şi implicat în ceea ce priveşte educaţia din România. Educaţia – în accepţiunea cunoştinţelor dobândite pe parcursul procesului de învăţare - este, din perspectiva participanţilor la studiul IRES, factorul care contribuie în cea mai mare măsură la succesul sau reuşita în viaţă a unui individ. Factorii au fost selectaţi din perspectiva calităţilor individuale, de personalitate şi din perspectiva dimensiunilor exogene care influenţează succesul. 95% dintre respondenţi plasează educaţia pe primul loc în ierarhia factorilor care pot contribui la reuşita în viaţă. Alţi factori determinanţi sunt, în ordine: ambiţia/determinarea (88%), munca (85%), personalitatea individului (81%), sprijinul celor din jur (78%) sau baza materială (61%) – prin aceasta înţelegând condiţiile de care dispune individul pentru a-şi manifesta calităţile profesionale şi individuale. Pe ultimul loc în această ierarhie se situează aspectul fizic, care a fost considerat determinat pentru reuşita în viaţă de 40% dintre respondenţi (grafic 2).

Diploma contează Diplomele sunt considerate importante în ceea ce priveşte reuşita în viaţă a unui individ. Atunci când sunt rugaţi să evalueze importanţa diplomei de bacalaureat în reuşita în viaţă, 6 din 10 respondenţi cred că aceasta este foarte importantă şi un sfert consideră că este important 11 SINTEZA # 6, iulie 2014

G2. Care sunt factorii care contribuie în cea mai mare măsură la succesul/reuşita în viaţă? -60% -40%

-20%

20%

40%

60%

80%

100%

Educaţia/ cunoştinţele teoretice

-5% -15%

95% 85%

Munca Ambiţia/ determinarea

-12% -19%

88% 81%

Personalitatea

-60%

40%

Aspectul fizic Baza materială/ condiţiile/ reursele

-39% -22%

61% 78%

Sprijinul celor din jur

G3. Cât de important este în prezent să ai o diplomă de bacalaureat pentru a reuşi în viaţă? 0%

10%

20%

30%

40%

50%

60% 60%

Foarte important

25%

Important

11%

Puţin important

Deloc important

Nu ştiu

G4. Cât de important este, în prezent, să termini o facultate pentru a reuşi în viaţă? 0%

10%

20%

30%

38%

Foarte important

36%

Important

21%

Puţin important Deloc important Nu ştiu

40%

4% 1%

în timp ce finalizarea unei facultăţi este considerată importantă şi foarte importantă de aproape trei sferturi dintre cei chestionaţi (grafic 3, 4). Pe parcursul cercetării a fost adus în discuţie gradul scăzut de participare a absolvenţilor de licee şi şcoli profesionale la examenul de bacalaureat din acest an, statisticile oficiale arătând că aproape un sfert dintre elevi nu s-au prezentat la examen. Pentru această situaţie, explicaţiile identificate de respondenţi, sunt în principal cele legate de slaba

pregătire a elevilor pentru examen (56%) sau de dezinteresul elevilor faţă de învăţătură (14%). Sunt menţionate însă şi aspecte emoţionale precum: neîncrederea sau teama elevilor de a rata examenul (4%), lipsa de implicare a părinţilor (3%) în parcursul educaţional al elevilor, fie că vorbim despre lipsa de susţinere din partea acestora sau de participarea efectivă a acestora la educaţia copiilor lor. Aspectele emoţionale sunt completate de dimensiuni auto-proiective: lipsa locurilor de muncă, asociată unui 

ZO OM

viitor incert (3%) sau lipsa încrederii elevilor în educaţie şi în utilitatea diplomei (4%) (grafic 5) Cele mai importante dimensiuni ale şcolii în sprijinirea individului pentru a avea succes în viaţă sunt: cunoştinţele transmise/lucrurile învăţate, dirigintele, diploma, activităţile de consiliere şi orientare de pe durata şcolii. Unul din factorii care influenţează cel mai puţin modul în care şcoala determină succesul în viaţă a indivizilor este considerat a fi managementul şcolii (grafic 6).

Familia, model de succes Un element important în acest studiu a fost legat de identificarea modelelor pe care tinerii ar trebui să la aibă pentru a reuşi în viaţă. Mai mult de 6 din 10 respondenţi cred că membrii familiei trebuie să servească drept model. 13% dintre respondenţi sunt de părere că modelele tinerilor ar trebui să fie oamenii de cultură, 9% îi identifică în acest rol pe profesori, în timp ce 5% cred că oamenii de afaceri sau cu bani sunt cei care pot fi un exemplu pentru tineri (grafic 7).

Şcoala românească – neperformantă În opinia respondenţilor, într-o accepţiune ideală, rolul şcolii ar trebui să fie în mare măsură orientat spre pregătirea tinerilor pentru viaţă, fie că ne referim la dimensiunea profesională sau la aspectele generale. 41% dintre intervievaţi consideră că şcoala are rolul de a-i pregăti pe elevi pentru viaţă, în general, iar 27% cred că rolul este acela de a-i pregăti pe copii pentru viaţa profesională. Alte roluri pe care le ar trebui să le aibă şcoala sunt legate intrinsec de componenta educaţională de bază: 12% cred că şcoala trebuie dezvolte o bună cultură generală, 9% apreciază că şcoala trebuie să le dezvolte copiilor gustul pentru cunoaştere, iar 6% cred mai mult în rolul şcolii de a transmite cunoştinţele de bază (grafic 8). Însă, în momentul în care evaluarea respondenţilor vizează rolul efectiv pe care şcoala românească îl are în pregătirea elevilor pentru viaţă, respondenţii cred că acesta este unul foarte scăzut: aproape trei sferturi dintre respondenţi (72%) apreciază că şcoala îi pregăteşte în mică şi foarte mică măsură pe elevi pentru viaţă (grafic 9).

12 SINTEZA # 6, iulie 2014

G5. Anul acesta, unul din patru elevi, absolvenţi de clasa a XII-a, nu s-au înscris la bacalaureat. Care credeţi că este motivul? 0%

10%

20%

30%

40%

50%

60% 56%

Elevii nu au învăţat/Nu au fost pregătiţi Dezinteresul elevilor faţă de învăţătură

14%

4% 4%

Teama de a pica examenul/Neîncrederea Elevii nu văd utilitatea educaţiei/diplomei

3% 3%

Lipsa locurilor de muncă/Viitorul incert Părinţii nu i-au educat/susţinut

2% 1% 1% 1% 1% 1% 2% 5%

Din cauza sărăciei Profesorii nu i-au pregătit pe elevi Elevii preferă să înceapă să muncească Lipsa motivaţiei Examenul este prea greu Elevii au alte preocupări (distracţie, vicii etc) Alt răspuns Nu ştiu

G6. În ce măsură şcoala ajută individul să aibă succes în viaţă prin: 26%

Cunoştinţe transmise/ Lucruri învăţate

Disciplinele şcolare

19%

Activităţile extra-şcolare

20%

Dirigintă

24%

Managementul-conducerea şcolii

19%

Activităţile de consiliere şi orientare

22%

În mare măsură

24%

43%

19%

Profesorii

În foarte mare măsură

44%

23%

Diploma obţinută

26%

45%

27%

5% 4%

31%

6% 3%

42% 44%

25%

44%

24%

35%

În mică măsură

8% 5%

23% În foarte mică măsură/Deloc

5% 4%

33% 42%

6% 2%

Nu ştiu/ Nu răspund

G7. Pentru ca un tânăr să reuşească în viaţă, care credeţi că ar trebui să fie modelele lui, în primul rând? 0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 64%

Membrii familiei Oamenii de cultură (scriitori etc.) Profesorii

Oamenii de afaceri - oamenii cu bani Sportivii Prietenii sau colegii Oamenii politici Alt răspuns Nu este nevoie de modele Nu răspund

13%

2% 1% 1% 1% 1%

G8. Care ar trebui să fie, în opinia dumneavoastră, rolul şcolii? 0%

10%

20%

30%

9% 12%

Să le ofere copiilor o bună cultură generală

41%

Să îi pregătească pe copii pentru viaţă în general

27%

Să îi pregătească pe copii pentru viaţa profesională Nu ştiu

50%

Să îi înveţe pe copii cunoştinţele de bază Să le dezvolte copiilor gustul pentru cunoaştere

Nu ştiu/Nu răspund

40%

1% 2%

ZO OM G10. Ce părere aveţi în general despre învăţământul românesc?

G9. În ce măsură apreciaţi că şcoala românească îi pregăteşte pe elevi pentru viaţă? 0% În foarte mare măsură

10%

20%

30%

50%

60% Foarte bună

20%

30%

40%

47% 34% 14%

Foarte proastă Nu ştiu Nu ştiu/Nu răspund

21%

50%

Proastă

51%

În mică măsură În foarte mică măsură

10%

Bună

22%

În mare măsură

Nu ştiu/Nu răspund

40%

1% 0%

Studiul de faţă a investigat şi gradul în care şcoala este capabilă să formeze copiii din perspectiva unor abilităţi generale de convieţuire în societatea în care trăiesc şi de raportare la aceasta (grafic 11). Rezultatele nu sunt surprinzătoare, ele arată faptul că şcoala românească reuşeşte cu dificultate să se poziţioneze în zona transmiterii unor cunoştinţe cu grad ridicat de aplicabilitate şi utilizare în viaţa de zi cu zi. Dintre aspectele testate în studiu, cel mai bine plasate dimensiuni în care şcoala reuşeşte să transmită informaţii copiilor sunt: pregătirea în ceea ce priveşte convieţuirea cu ceilalţi (48%), încrederea în propria persoană (47%), insuflarea patriotismului (41%) sau munca în echipă (47%). Şcoala se distanţează însă atunci când vine vorba de: cunoştinţe pentru ca elevii să înveţe să se descurce în situaţii dificile, acordarea primului ajutor la nevoie, identificarea drumului spre casă în cazul în care se rătăcesc, abilităţi pentru a face faţă provocărilor lumii de azi. Plasarea educaţiei în vârful ierarhiei factorilor determinanţi pentru reuşita în viaţă vine în contradicţie cu opiniile pe care participanţii la studiu le au faţă de învăţământul românesc. Potrivit studiului IRES, evaluarea generală a învăţământului românesc este mai degrabă modestă: aproape 50% dintre participanţii la studiul IRES au o părere în general bună despre învăţământul românesc în timp ce alţi 48% au o părere proastă şi foarte proastă (grafic 10). Pe parcursul studiului a fost testată o listă de afirmaţii cu privire la învăţământul românesc, bazată pe raportări ale opiniei publice faţă de următoarele dimensiuni (grafic 12): 13 SINTEZA # 6, iulie 2014

Construcţia sistemului educaţional: 85% dintre respondenţi sunt de acord cu afirmaţia potrivit căreia învăţământul românesc este centrat prea mult pe informaţie şi prea puţin pe formarea de competenţe; 84% sunt de acord cu afirmaţia că schimbările legislative din educaţie sunt prea frecvente; 53% sunt de acord cu afirmaţia că învăţământul de stat este mai bun decât cel privat; 97% sunt de acord cu afirmaţia că reînfiinţarea şcolilor profesionale sau de meserii ar fi o idee bună; 55% nu sunt de acord cu afirmaţia că sistemul românesc de educaţie este unul performant; 69% sunt de acord cu afirmaţia că orarul elevilor este mult prea încărcat; 78% sunt de acord cu afirmaţia potrivit căreia dotarea şcolilor este deficitară; 94% sunt de acord cu afirmaţia potrivit căreia este nevoie de mai multă disciplină în şcoli; 80% sunt de acord cu afirmaţia potrivit căreia liceele şi universităţile nu adaptează cu nevoile pieţei muncii specializările pe care le oferă 49% nu sunt de acord cu afirmaţia că elevii primesc prea multe teme pentru acasă;

Percepţia asupra elevilor/ absolvenţilor/tinerilor: 65% sunt de acord cu afirmaţia potrivit căreia absolvenţii de facultate sunt slab pregătiţi; 79% sunt de acord cu afirmaţia potrivit căreia tinerii nu sunt pregătiţi pentru a face faţă pe piaţa muncii; 71% sunt de acord cu afirmaţia potrivit căreia elevii români au cunoştinţe generale mai multe decât elevii din ţări mai dezvoltate; 84% sunt de acord cu afirmaţia potrivit căreia elevii de astăzi sunt mai slab pregătiţi faţă de cei din trecut;

Percepţia asupra profesorilor: 49% nu sunt de acord cu afirmaţia potrivit căreia profesorii sunt slab pregătiţi; 76% nu sunt de acord cu afirmaţia că profesorii sunt mult prea exigenţi cu elevii; 85% sunt de acord cu afirmaţia potrivit căreia profesorii sunt mult prea prost plătiţi pentru ceea ce fac 47% sunt de acord cu afirmaţia potrivit căreia profesorii sunt corupţi; Am obţinut aşadar o proiecţie pe alocuri critică, dar în continuare idilică asupra şcolii româneşti, proiecţie care este influenţată de propria experienţă cu sistemul de învăţământ, dar şi mai mult cu informaţiile asupra cărora se insistă în dezbaterile publice. Chiar şi în aceste condiţii, aproape jumătate dintre respondenţii ale căror venituri le-ar permite să-şi educe copiii la o şcoală privată, preferă o şcoală de stat, iar dintre raţiunile principale care le susţin decizia argumentul legat de calitatea şcolilor de stat este cel mai puternic (grafic 13, 14).

„Domnul Trandafir” a ieşit la pensie Meseria de dascăl, odinioară una dintre cele mai prestigioase pe scala ocupaţională, devine în contextul actual al şcolii româneşti mai puţin aspiraţională. Doar 39% dintre participanţii la studiul IRES şi-ar sfătui copii să devină învăţători sau profesori (grafic 15). Este una din cele mai grave concluzii ale studiului de faţă pentru că arată reflecţia în oglindă a stării sistemului de educaţie din România, un sistem în care frecventele schimbări din ultimii 25 de ani au pus o continuă presiune atât asupra membrilor, dar şi asupra beneficiarilor acestuia.

ZO OM

G11. În ce măsură credeţi că şcoala românească îi pregăteşte pe copii pentru următoarele? Datele fac parte din studiul Şcoala si reuşita în viaţă. Percepţii privind sistemul de educaţie din România, realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie - IRES, în perioada 3-7 iulie 2014. / Eşantion: 1.223 subiecţi / Tip eşantion: multi-stratificat, probabilist, reprezentativ la populaţia între 18-40 ani şi a populaţiei cu copii sub 30 de ani, cu rezidenţă în România / Eroare: ± 2,8% Metoda: CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing)

38%

Să trăiască împreună cu ceilalţi

40%

Să muncească în echipă

38%

Să înveţe să se descurce într-o situaţie dificilă

28%

Să acorde primul ajutor în caz de nevoie

12%

24%

Să găsească drumul dacă se rătăceşte

11%

26%

41%

Să facă faţă provocărilor lumii de azi

10%

26%

46%

Să aibă încredere în propria persoană

15%

Să fie patrioţi

11%

În foarte mare măsură

În mare măsură

40%

38%

2% 3% 4%

18%

16%

13% 20%

35%

În mică măsură

11%

22%

38%

30%

14%

46%

32%

10%

În foarte mică măsură/Deloc

2% 4%

Nu ştiu/ Nu răspund

G12. Sunteţi mai degrabă în acord sau mai degrabă în dezacord cu următoarele? Învăţământul românesc este centrat prea mult pe informaţie şi prea puţin pe formarea de competenţe

Schimbările legislative privind educaţia sunt prea frecvente

G14. Copilul dumneavoastră urmează o şcoală de stat?

G13. Venitul familiei dvs.vă permite să vă trimiteţi copilul la o şcoală privată?

5% 14%

84% 49%

41% Dezacord

48%

42% 71% 2%

25% 2% 2%

14 SINTEZA # 6, iulie 2014

*Procente calculate din 25% care declară că veniturile le-ar permite să îşi dea copilul la o şcoală privată.

58%

39%

2% 1%

Nu ştiu/ Nu răspund

Nu Da Nu ştiu Nu răspund

10%

G15. V-aţi sfătui copiii să devină învăţători / profesori?

Nu Da Nu e cazul Nu răspund

Nu Da Nu ştiu Nu răspund

94%

Acord

76%

21%

Elevii de azi sunt mai slab pregătiţi faţă de cei din trecut

19%

78%

E nevoie de mai multă disciplină în şcoli

Elevii primesc prea multe teme pentru acasă

13%

84%

Dotarea şcolilor este deficitară

28%

69%

Orarul elevilor este mult prea încărcat

49%

47%

Profesorii sunt slab pregătiţi

Profesorii sunt mult prea exigenţi cu elevii

14%

85%

ZO OM Matematică Literatură

Pledoarie pentru mai mult Caius Chiorean

ici suntem. Locul 45 în lume. Aproape codaşi în clasamentul performanţei în educaţie, stabilit de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD). Cel puţin aşa stăteau lucrurile în decembrie 2012, când a fost publicat ultimul studiu PISA, care evaluează cunoştinţele şi competenţele elevilor de 15 ani din 65 de ţări şi economii. Vă amintiţi ca ştirea să fi provocat consternare? Emoţie? Vreo dezbatere? O reacţie a autorităţilor? Un breaking news la vreo televiziune? Eu nu, cât că vestea aducea cu sine un potenţial distructiv echivalent cu o bombă de mare putere. Suntem aşadar mediocri (cu bunăvoinţă) în educaţie. S-ar putea spune: şi ce dacă? Excelăm în alte domenii? Aşadar, de ce ni s-ar căşuna pe şcoală? E şi ea cum sunt toate pe la noi. Anchilozată în întreg şi vioaie pe alocuri. Cu un număr intolerabil de absolvenţi semianalfabeţi şi cu câteva vârfuri care triumfă la olimpiade internaţionale. Cu profesori nu îndeajuns de educaţi şi de mândri de statutul lor social, dar şi cu destui dascăli entuziaşti şi dedicaţi. Şcoala e cum e şi ţara. Şi atunci, de ce să se facă tevatură pe lipsa ei de performanţă? Mai ales că, aşa cum aţi constatat în paginile anterioare, părinţii au în majoritate o părere bună despre învăţământul românesc, rămas în mare parte asemănător celui pe care l-au cunoscut în copilãrie. Şi, totuşi, insistenţa pe educaţie e obligatorie, pentru că de aici porneşte totul. Păstrând privirile întoarse spre trecut, (şcoala românească este de calitate, nu-i aşa?) generaţiile vârstnice le condamnă pe cele tinere la absenţa unui viitor. Cu dezvoltarea tehnologică de o rapiditate fără precedent, economia de astăzi este mai mult decât oricând una a cunoaşterii. În lumea care nici măcar nu mai e cea de mâine, e deja aici, nu-şi vor găsi locul decât cei foarte bine pregătiţi. Iar în competiţia globală vor participa doar statele care ştiu să-şi instruiască cetăţenii. Să luăm cazul Asiei, zonă cu un ritm abrupt de dezvoltare economică. Nu întâmplător, multe dintre ţările asiatice sunt fruntaşe în clasamentele PISA. O posibilă explicaţie pentru performanţele elevilor asiatici o formulează profesorul chinez Zhou Nanzhao, preşedintele reţelei UNESCO pentru educaţie în zona Asia - Pacific. „Pentru locuitorii Asiei, recunoaşterea şi aprecierea valorii educaţiei este o caracteristică adânc înrădăcinată. Accentul pus în Asia pe învăţătură este o realitate străveche, de când Confucius a subliniat puterea educaţiei, care creează o societate mai bună şi dezvoltă spiritul cetăţenesc. Bine cunoscuta imagine japoneză a «mamei învăţătoare», care considera că educaţia copiilor era cea dintâi datorie a sa, modelul mamei chinezoaice, care bătea cale lungă ca să ajungă la cursurile serale de după-amiaza, la care venea pentru fiul său handicapat, iar apoi îl învăţa ea însăşi pe băiat după notiţele luate la şcoală, mamele 

15 SINTEZA # 6, iulie 2014

Ştiinţe

Shanghai - China

613 570 580

Singapore

573 545 555

1 2

Hong Kong - China

561 542 551

Taiwan

560 538 547

Coreea

554 536 545

Macau - China

538 524 541

Japonia

536 523 538

Liechtenstein

535 523 528

Elveţia

531 523 526

Olanda

523 518 525

Estonia

521 516 525

Finlanda

519 516 524

Canada

518 512 523

Polonia

518 512 522

Belgia

515 511 522

Germania

514 509 521

Vietnam

511 509 521

Austria

506 509 516

Australia

504 508 515

Irlanda

501 508 514

Slovenia

501 505 514

Noua Zeelandă

500 504 508

Danemarca

500 499 506

Cehia

499 498 505 24

Franţa

495 496 502 25

Marea Britanie

494 493 499

Islanda

493 490 498

Letonia

491 490 497

Luxembourg

490 489 496

Norvegia

489 488 496

Portugalia

487 488 495

Italia

485 488 494

Spania

484 488 494

Rusia

482 486 491 34

Slovacia

482 485 491

SUA

481 483 489

Lituania

479 483 486

Suedia

478 481 485

Ungaria

477 477 478

Croaţia

471 477 471 40

Israel

466 475 470

Grecia

453 475 467

Serbia

449 463 463

România

445 446 446

Turcia

448 449 448

Cipru

440 442 445

Bulgaria

439 441 445

Emiratele Arabe Unite 434 441 444

Kazakstan

432 441 439

Tailanda

427 438 438

Chile

423 436 429

Malaezia

421 424 425

Mexic

413 422 420

Muntenegru

410 411 416

Uruguay

409 410 415

Costa Rica

407 404 410

Albania

394 403 409

Brazilia

391 399 406

Argentina

388 398 405

Tunisia

388 396 399

Iordania

386 396 398

Columbia

376 394 397

Quatar

376 393 384

Indonezia

375 388 382

Peru

368 384 373

n Scorul obţinut de România, în comparaţie cu celelalte ţări, ne situează pe locul 45 în topul PISA Sursa: OECD PISA 2012

ZO OM

n Copiii chinezi sunt instruiţi metodic încă de la vârste fragede. În schimb, potrivit fostului ministru al Educaţiei, Mircea Miclea, statul român a subevaluat şi marginalizat sistematic cea mai importantă perioadă a educaţiei: educaţia timpurie. Stânga jos, Siena, patru ani, la o grădiniţă din Jinan, China

din Coreea care îşi vindeau vacile ca să le plătească fiilor şi fiicele lor şcolarizarea completă, adânca înţelepciune a cuvintelor talentatului poet indian Tagore şi a marelui politician al aceleiaşi ţări, Gandhi, referitoare la importanţa educaţiei toate acestea dovedesc rolul important pe care îl ocupă învăţământul în Asia”, spune profesorul Zhou Nanzhao. Cum se manifestă astăzi în fapt consideraţia pentru educaţie? Clujeanul Constantin Vuşcan a locuit nouă luni în oraşul chinezesc Jinan, capitala provinciei în care s-a născut Confucius. El remarcă faptul că, în zonă, formula ceremonioasă de adresare este Lao shi, în traducere Învăţătorule. „Indiferent de domeniul în care respectivul excelează, lui i se spune, în semn de apreciere, Lao shi. Profesorii, educatorii, sunt persoane deosebit de respectate în China”, spune el. Mai mult, instruirea copilului (doar de curând s-a mai relaxat politica de stat a copilului unic) e o prioritate atât a familiei, cât şi a statului chinez. „Fetiţa noastră Siena a mers la o grădiniţă din Jinan, în grupa mijlocie, şi am fost surprins de nivelul ridicat de cunoştinţe pe care le asimilează copiii la vârsta de patru ani. - spune Vuşcan - Nu se compară cu ce se întâmplă în grădiniţele din România. De mici, copiii învaţă caligrafia şi se familiarizează cu numerele, dar nu e doar atât. Ei încep fiecare zi la grădiniţă alergând şi dansând în aer liber vreme de o oră. Fac multă mişcare. Apoi participă la tot felul de activităţi şi jocuri care să le stimuleze inteligenţa, atenţia şi spiritul competitiv. Învaţă poezie, muzică, 16 SINTEZA # 6, iulie 2014

dans, desen, dar şi arta gătitului. Totul este practic şi aplicat. O dată cam la două luni se organizează serbări pentru ca părinţii să evalueze progresul micuţilor. Este un interes extraordinar pentru educarea copiilor încă din primii lor ani de viaţă”. Cu astfel de copii vor concura peste 15-20 de ani, pe piaţa globală a muncii, copiii români de astăzi. Ameninţarea pare îndepărtată, dar e reală şi se resimte şi în ţara (încă) lider mondial. În cartea intitulată „Ce am fost”, publicată în 2011, doi reputaţi publicişti americani, Thomas L. Friedman şi Michael Mandelbaum, analizează cum au pierdut Statele Unite supremaţia în lumea pe care au inventat-o şi cum o pot redobândi. Concluzia lor este că, în lumea hiperconenctată de astăzi, recompensele pentru ţările şi indivizii care îşi pot creşte nivelul de educaţie vor fi mai mari ca niciodată, în timp ce penalizările pentru statele şi indivizii ce nu fac asta vor fi mai dure ca oricând. „Ţara aceasta (SUA, n.r.) trece printr-o criză a educaţiei, iar noi nu conştientizăm acest lucru... Singapore e cu mult înaintea noastră. De ce? Fiindcă principala strategie a planului său economic o reprezintă educaţia. Noi tratăm educaţia ca pe o problemă socială. Şi ce se întâmplă cu problemele sociale: când se reduce bugetul, sunt băgate sub preş, sunt date deoparte. Trebuie să începem să tratăm educaţia ca pe o problemă economică”, notează ei, citându-l pe un fost cancelar pentru educaţie din Washington, DC. Probabil că la fel ar trebui să gândească şi autorităţile din România. Educaţia nu este un sector care

consumă bani, ci unul care produce. O estimare arată că, dacă toţi elevii de 15 ani din statele OECD ar atinge cel puţin nivelul 2 la testele PISA la matematică, ei ar aduce un surplus de 200 de trilioane de dolari economiei mondiale în anii lor activi. Cu cât ar contribui România la acest prezumtiv execedent? Mai degrabă cu nimic, dat fiind că, în 2012, 40 la sută din elevii români s-au dovedit slabi la matematică şi doar 3,9 la sută dintre ei erau de top. Urgenţa ridicării standardelor în învăţământ primeşte însă zilele acestea un răspuns tipic românesc. Se acţionează taman pe dos. Guvernul modifică, prin ordonanţă, Legea Educaţiei, astfel încât să dea celor mai neperformanţi absolvenţi de liceu posibilitatea de a promova Bacalaureatul. Sunt invocate motive legate de egalitatea de şanse, dar transpare dorinţa de a-i face fericiţi pe cât mai mulţi elevi şi părinţi înaintea alegerilor prezidenţiale din noiembrie. Este doar cel mai recent exemplu, departe de a fi singurul, despre cum calcule electorale alterează calitatea învăţământului. Tremură americanii (nu-i vorbă, în blocajul politic structural în care se află, nici ei nu întreprind prea multe să schimbe lucrurile), europenii dezbat intens, în schimb se relaxează românii. Şi asta tocmai când performanţa asiaticilor nu mai lasă loc de ezitări. Testele PISA sunt concepute de OCDE, astfel încât să evalueze aptitudinile caracteristice locurilor de muncă din secolul XXI. Fără astfel de aptitudini care se deprind în şcoală, absolvenţii români nu vor fi competitivi pe piaţa muncii şi ţara

ZO OM

n 9,8 milioane de absolvenţi de liceu din China au susţinut în iunie examenul naţional de admitere la liceu. Denumit “Gaokao”, sistemul de testare pune atâta presiune pe elevi încât statisticile arată că există o legătură între rezultate slabe şi rata sinuciderilor.

va fi evitată de investitori. Trenurile viitorului nu vor opri în gările din România. În apărarea sistemului, gestionarii lui aduc în discuţie performanţele olimpicilor români. E un semn că cine vrea să înveţe are parte de carte. Un exemplu este şi Doriana, o fată dintr-o comună clujeană care a studiat la un liceu tehnologic dintr-un orăşel de munte, a obţinut doar medii de 10 şi a luat tot cu 10 Bacalaureatul. Aşa e, cine vrea şi munceşte cu râvnă poate. Dar nu e mai puţin adevărat că vârfurile nu sunt altceva decât excepţii. Eşti ceea ce rezultatele tale arată că eşti. Ori, ca ţară, suntem pe la coadã. Desigur, statul este doar parte din procesul educaţional, ba chiar ar fi de preferat să fie implicat mai puţin constrângător decât se manifestă el astăzi. În schimb, finanţarea învăţământului este o obligaţie a statului. Au făcut-o polonezii şi rezultatele se văd: Polonia are cea mai spectaculoasă creştere din ultimii 14 ani în testele PISA. Relevant, în Polonia, un dascăl câştigă lunar o sumă de 2,5 ori mai mare decât salariul mediu. În schimb, un profesor român are un venit foarte apropiat de salariatul mediu. Creşterea salariilor în învăţământ şi redarea demnităţii profesorilor stau în puterea statului şi sunt primii paşi în orice proiect de reformă. Acum câţiva ani, un ministru român care a demarat proiect ambiţios de modernizare a învăţământului demisiona, pentru că bugetul nu asigura educaţiei 6 la sută din PIB, aşa spune legea. Astăzi, chiar şi acest procent, niciodată atins de altfel, este mic. China alocă 20 la sută din PIB educaţiei, iar provinciile adaugă alte 17 SINTEZA # 6, iulie 2014

procente. Asta în condiţiile în care PIB-ul pe cap de locuitor în China sub cel al României. Acum 2.500 de ani, gânditorul chinez Confucius, la întrebarea „Ce trebuie să se facă imediat după ce populaţia sporeşte?”, a răspuns: „Să-i îmbogăţim pe cei mulţi”. Iar la întrebarea următoare - „Şi după aceea?”- el a spus simplu: „Să-i educăm”. Statul chinez nu i-a îmbogăţit deocamdată decât, procentual, pe puţini, dar investind în educaţie arată că ştie calea pe care să meargă pentru ca numărul acestora să crească. Nu e cazul autorităţilor române. Desigur că e mult mai simplu pentru un sistem autoritar să implementeze politici de stat şi să aloce resurse. Din fericire, nu aşa stau lucrurile la noi. Procedurile şi sinuozităţile îngreunează decizia. Dar, atunci când nu ştii sau nu poţi îmbunătăţi, caută măcar să nu strici. Politicienii trebuie să insiste pe ridicarea standardelor în educaţie, nicidecum pe diminuarea lor, cum se întâmplă acum. Nu e doar vina statului că mulţi copii n-au chef de şcoală. E în schimb datoria autorităţilor să-i atragă să studieze cât mai mult timp, să-i integreze în forma de învăţământ care li se potriveşte, să prevină abandonul şcolar şi, mai ales, să găseascã metodele prin care să implice mai mult familia în şcoli. Exigenţa părinţilor este unul din principalii factori care aduc excelenţă în şcoală, relevă studii americane citate de Thomas Friedman în cartea amintită mai sus. El povesteşte o întâmplare din timpul vizitei din 2009 a preşedintelui Obama în Coreea de Sud. „De-a lungul unei generaţii,

Coreea de Sud a dezvoltat una dintre cele mai educate forţe de muncă din lume şi una dintre economiile lumii cu cea mai rapidă creştere. Preşedintele Obama era curios să afle cum reuşise Coreea de Sud această performanţă, aşa că l-a întrebat pe preşedintele Lee care este cea mai mare provocare cu care se confruntă în ceea ce priveşte educaţia. Fără să ezite, preşedintele Lee a răspuns că cea mai mare provocare a sa e că părinţii săi sunt prea exigenţi”. Părinţii preşedintelui Coreei se plâng că acesta nu a realizat îndeajuns de multe în viaţă. E o pildă pentru aşteptările mari pe care părinţii din zona Asiei le au de la copiii lor, lucru care se traduce prin rezultatele lor şcolare remarcabile. Legătura dintre implicarea părinţilor în educaţie şi performanţa şcolară a copiilor se vede şi în ce o priveşte pe Doriana, fata de 10 din Ciucea. Povestea ei de succes include şi o mamă casnică, dedicată scopului de a-şi instrui copilul. Şi-a împins fata de la spate, a motivat-o, i-a dat încredere în sine şi a ajutat-o să realizeze imposibilul: nota 10 la Bacalaureat pentru absolventa unui liceu fără pretenţii dintr-un orăşel pierdut pe hartă. La acest fapt ar putea medita atâţia alţi părinţi care privesc plecarea la muncă în străinătate ca pe un sacrificiu din prezent făcut pentru viitorul copiilor rămaşi acasă. Sute de mii de copii români joacă astăzi în filmul „Singur acasă”. La fel ca simpaticul protagonist american al peliculei, şi ei sunt în primejdie. Atât că pe ei nu-i pândesc hoţii, ci pericolul ca, în absenţa îndrumărilor părinteşti, să neglijeze şcoala şi să-şi rătăcească astfel viitorul. n

ZO OM

18 SINTEZA # 6, iulie 2014

•

INT ERVIU

ZOOM

•

INT ERVIU

„În educaţie trebuie să exersezi tot timpul simţul măsurii, al curajului și al răbdării” Interviu cu Remus Pricopie, ministrul Educaţiei Naţionale

SINTEZA: Domnule ministru, România s-a plasat în anul 2012 pe locul 45 în clasamentul OECD după testele PISA la matematici şi chiar mai jos în cel de ştiinţe şi lectură. În ce cheie priviţi dumneavoastră aceste rezultate obţinute de elevii români în vârstă de 15 ani la teste internaţionale care evaluează cunoştinţele şi abilităţile deprinse în şcoală?

Remus Pricopie: Deși contestate de mulţi miniștri ai Educaţiei din unele ţări (a se vedea în acest sens rata mică de participare la aceste testări, la nivel mondial, respectiv numai 65 de state), din punctul meu de vedere, testele PISA sunt un foarte bun indicator al nivelului de performanţă al unui sistem. România ocupă locul 45 la ultima testare, cea din 2012, dar dinamica este pozitivă. Am urcat cu patru poziţii, iar această tendinţă trebuie menţinută. Dincolo de clasament, foarte importantă este analiza datelor interne și anume să vedem unde nu performăm, iar răspunsul vine imediat: în mediul rural. În timp ce școlile din mediul urban au înregistrat performanţe comparabile cu cele din alte ţări, școlile din mediul rural performează sub nivelul mediu. Într-un fel, aceste date nu sunt noi. Știm aceste lucruri și din analiza rezultatelor la examenele naţionale, în special la cele de Evaluarea naţională de la sfârșitul clasei a VIII-a. Iată de ce am introdus o serie de măsuri speciale, care pleacă de la infrastructură și ajung să trateze elementele de conţinut educaţional (vezi actualizarea programelor școlare și noile manuale) sau de monitorizare a performanţelor școlare, care va putea fi făcută într-un mod profesionist prin evaluările la clasele a II-a, a IV-a și a VI-a, efectuate pentru prima dată în anul școlar pe care tocmai l-am încheiat. Nu trebuie uitat că aceste evaluări sunt concepute exact pe modelul testelor PISA 19 SINTEZA # 6, iulie 2014

- În ultimele două decenii s-a vorbit mereu despre o criză de sistem a şcolii româneşti. Această dezbatere nu este doar la noi, multe societăţi chiar mai avansate vorbesc despre criza educaţiei. Cum aţi califica această dezbatere şi consistenţa ei?

- Dezbaterea este întotdeauna binevenită. În România, nu cred că de dezbatere ducem lipsă ci, uneori, de calitatea acesteia. Primul lucru pe care l-aș semnala, cu regret, este că, în timp ce vocea profesioniștilor nu prea se face auzită, asistăm la o tabloidizare a subiectelor serioase, inclusiv a celor legate de educaţie. Din păcate, nu avem o dezbatere informată, bazată pe argumente statistice/știinţifice, care să vizeze dezvoltarea unor strategii pe termen mediu și lung. Dezbaterea responsabilă nu înseamnă breaking news și nici confiscarea politică a unor subiecte extrem de sensibile, ca de exemplu examenele naţionale. Am auzit în cei 18 ani de când lucrez în sectorul educaţie multe voci care au exprimat un punct de vedere numai de dragul audienţei, fără niciun fel de consistenţă sau atașament faţă de subiect. Am văzut și subiecte care au fost aproape compromise, tocmai pentru că au devenit teme de campanie politică (a se vedea în acest sens subiectul legat de clasa pregătitoare, asumat, la un moment dat, ca un obiectiv politic de noutate, deși el era în pregătire în Ministerul Educaţiei încă din 2003). În tot acest timp, cei aproximativ 300.000 de profesori din preuniversitar și universitar, 3.400.000 de elevi, 500.000 de studenţi, 8-12 milioane de părinţi și bunici așteaptă respect, transparenţă, dialog, predictibilitate și responsabilitate din partea celor care gestionează sectorul. Acești oameni vor să știe clar ce se întâmplă cu copiii lor astăzi, săptămâna următoare 

ZO OM

•

INT ERVIU

n Elevii ai căror părinţi au aşteptări mai ridicate obţin rezultate şcolare mai bune decât ceilalţi, arată studiile PISA

și în anii care vor veni și să aibă un cuvânt de spus în acest context, iar profesorii vor să fie lăsaţi să-și facă treaba, nu să primească lecţii în fiecare an de la un nou ministru despre cum trebuie să predea și să lucreze cu copiii. Rolul ministrului, al ministerului este acela de a asigura cadrul necesar desfășurării actului didactic și nu de a descoperi în fiecare an cursul de pedagogie care se predă în anul I de facultate. Când am ajuns la minister, în decembrie 2012, am fost întrebat prima dată ce schimb și pentru că am spus că nu despre schimbare este vorba, ci despre cum mergem mai departe, fără să perturbăm sistemul, mulţi au respirat ușuraţi, în timp ce alţii, mai puţini la număr, au fost dezamăgiţi că nu vor putea asista la o nouă reformă care să poarte numele ministrului. România a avut 23 de miniștri ai Educaţiei în 24 de ani. Domnul Liviu Maior a fost singurul ministru al educaţiei care a exercitat un mandat complet, dar și singurul ministru care a reușit performanţa să reechilibreze sistemul după perioada foarte tulbure care a urmat Revoluţiei din 1989, prin adoptarea unor acte normative extrem de importante, ca de exemplu Legea acreditării instituţiilor de învăţământ superior și recunoașterea diplomelor nr. 88/1993, care a permis oprirea proliferării necontrolate a instituţiilor private de învăţământ superior, Legea învăţământului nr. 84/1995, care, deși modificată de peste 60 de ori, a dat coerenţă sistemului până în 2011, precum și Legea privind statutul personalului didactic nr. 128, din februarie 1997, adoptată de Parlament după alegerile din 1996, dar pregătită încă din mandatul anterior. Și atunci au fost dezbateri împănate cu greve, politicianism și abordări facile, dar, în final, au existat obiective asumate de societate, în ansamblul ei, și de clasa politică, cea care, în final, face posibilă (sau nu) implementarea unor măsuri. În ceea ce privește dezbaterea de astăzi și de mâine, eu cred că vom avea capacitatea să înţelegem temele majore ale educaţiei și să încercăm să mergem înainte fără rupturi, fără cutremure, indiferent dacă vorbim despre măsuri legislative, alocări bugetare sau stabilitatea pe post, nu a ministrului, în mod special, ci a tuturor celor care gestionează sistemul, respectiv a 20 SINTEZA # 6, iulie 2014

peste 10.000 de persoane (inspectori, directori ai caselor corpului didactic, palatelor și cluburilor culturale și sportive ale elevilor, directori și directori adjuncţi ai unităţilor de învăţământ – grădiniţe, școli, licee). Cred că este important să existe dialog în primul rând cu sistemul, cu sindicatele, cu părinţii și, nu în ultimul rând, cred că este foarte important că, cel puţin în ultimii doi ani, gradul de politizare a temelor din domeniul educaţiei a scăzut foarte mult. - Vi s-a reproşat, în ultimele zile, că aţi reglementat, prin ordonanţă de urgenţă, o relaxare a standardelor în învăţământul preuniversitar, un exemplu fiind oferirea mai multor ocazii de a promova examenul de Bacalaureat. Cum răspundeţi criticilor? Sunt criticile motivate exclusiv politic sau sunt, măcar în parte, întemeiate?

- Orice critică, în special cele venite din partea opozanţilor politici, trebuie privită și cântărită cu responsabilitate. Sunt de acord că orice schimbare legată de examenul de bacalaureat trebuie analizată cu mare atenţie pentru a nu ajunge în situaţia de a discredita acest examen. Dar această analiză s-a făcut, iar argumentele care au fundamentat această modificare a legii au fost prezentate public cu mult înainte de adoptarea ordonanţei de urgenţă. Am să încerc să dezvolt puţin acest subiect. În primul rând, trebuie precizat faptul că organizarea examenului de bacalaureat în două sesiuni datează de la Legea educaţiei din 1864. Tradiţia este importantă, dar tradiţia de dragul tradiţiei poate fi catastrofală. În 1864 nu aveam 270.000 de tineri absolvenţi de liceu, cu vârste cuprinse între 18 și 22 de ani, fără examen de maturitate. Prin urmare, cred că, după 150 de ani, ne putem permite să reanalizăm această măsură și să vedem dacă putem face ceva pentru ca tinerii aceștia să promoveze un examen important în viaţa lor, fără să scădem standardele. Ceea ce putem face este să asigurăm un sistem instituţionalizat de pregătire pentru examenul următor, costurile fiind acoperite din fonduri europene. Cum intervalul de timp dintre sesiunea de vară (iunie - iulie) și cea de toamnă (august - septembrie) este prea scurt ca să permită schimbări importante ale ratei de promovabilitate, introducerea unei sesiuni de

ZOOM

•

INT ERVIU

n ţările cu bune rezultate PISA sunt cele care cred şi acţionează astfel încât toţi copiii să reuşească în şcoală

meditaţii instituţionalizate (cel mai probabil octombrie – ianuarie), urmată de o sesiune de bacalaureat (februariemartie) ar putea fi o soluţie. Legea însă nu detaliază toate aceste lucruri, ci doar introduce posibilitatea de a construi un program remedial, program pe care, de altfel, România l-a anunţat încă de acum trei - patru ani la Bruxelles, dar nu l-a realizat până acum. Uniunea Europeană a atras atenţia, nu numai României, ci tuturor ţărilor, că la nivelul spaţiului european, sunt 28 de milioane de tineri cu vârsta cuprinsă între 18 și 28 de ani care nu mai sunt în școală, nu au o slujbă și nici nu sunt cuprinşi într-un alt tip de program de formare, tineri care, dacă nu vor fi reintegraţi în societate, vor constitui o problemă socială gravă. Acesta fiind tabloul general, nu cred că ne putem permite să ignorăm o problemă extrem de importantă, care vizează sute de mii de tineri și, în final, societatea în ansamblul ei. Mai este o dimensiune care trebuie analizată. O altă critică a fost aceea că alocăm bani pentru cei care nu au reușit la examen, în loc să o facem pentru cei care sunt încă în sistem. Răspunsul simplu este: alocăm fonduri pentru toţi. Tot din fonduri structurale implementăm acum proiecte de tip „școala după școală” pentru elevii de gimnaziu și liceu în vederea pregătirii examenelor naţionale. - Sincer, ce nu vă place la învăţământul preuniversitar românesc?

- Aceasta este o întrebare negativă, iar eu sunt un optimist cronic. Prin urmare, am să mă încăpăţânez să vă spun ce îmi place în școala românească, iar ceea ce vă voi spune nu sunt simple impresii, ci rezultatul a 18 ani de experienţă în Ministerul Educaţiei și la catedră, în sistemul românesc de învăţământ superior, a mai multor ani petrecuţi în străinătate, în diferite alte sisteme (Belgia, SUA, UK, Austria etc.), dar și a unor colaborări/ interacţiuni de lungă durată cu instituţii internaţionale de prestigiu, precum UNESCO, Banca Mondială, OECD, Consiliul Europei, Uniunea Europeană etc. Sunt foarte multe lucruri bune în școala românească pe care, de multe ori, le ignorăm. De exemplu, calitatea corpului didactic. Ne-am obișnuit să-l arătăm cu degetul pe acel profesor care fraudează un examen, dar uităm să privim către ceilalţi 250.000 de profesori care, zi 21 SINTEZA # 6, iulie 2014

de zi, investesc energie, înţelepciune, dragoste pentru ca elevii dumnealor, respectiv copiii noștri, să fie mai buni, mai bine pregătiţi. În următorii ani vom înregistra o creștere a calităţii actului didactic dacă vom adopta o serie de măsuri, dar prima dintre ele este legată de respectarea profesiei de dascăl și a școlii în general. Am vorbit mai devreme despre dezbateri publice pe teme educaţionale. Cred că este important să vedem ce spun politicienii, analiștii, părinţii, oamenii de afaceri etc. despre școală și provocările ei, dar eu aș merge pe mâna profesorilor. Ei știu ce este în școala românească în fiecare zi. În acest sens, Spiru Haret ne spunea, acum 120 de ani, că sistemul de educaţie se poate schimba numai din interior și cu sprijinul corpului profesoral. Eu am încredere în profesorii români că știu să găsească cele mai bune soluţii pentru școala românească, evident, cu condiţia asigurării, de către guvernanţi, a stabilităţii reglementative și financiare a sistemului. - Care sunt lucrurile pe care le-aţi dori realizate, dar nu se pot face în acest moment, din motive diverse?

- În educaţie trebuie să exersezi tot timpul simţul măsurii, al curajului și al răbdării. Sunt lucruri pe care, teoretic, ar trebui să le faci imediat, dar care, practic, nu pot fi făcute decât gradual și numai după ce măsori de o sută de ori. Un exemplu în acest sens este programa școlară, respectiv manualele. Avem în școala românească manuale de geografie din care elevii ar putea învăţa faptul că Iugoslavia este vecinul nostru din Sud-Vest. Acel manual ar fi trebuit scos din circuit de ani buni dar, pentru că am fost ocupaţi cu schimbarea miniștrilor în fiecare an (uneori chiar și trimestrial), cu dezbaterile (prea) politice despre reforme ale educaţiei sau pentru că ne-a fost teamă să nu deranjăm editura care de 15 ani vinde același manual, am omis un lucru elementar: revizuirea periodică a programelor și, apoi, a manualelor. Iată de ce avem nevoie de un proces continuu și, aș putea spune, tehnocratizat de revizuire a programelor și actualizare a manualelor. Ministrul trebuie să pună pe picioare un mecanism clar, coerent, transparent, iar mai departe este treaba specialiștilor. Mecanismul în sine se construiește în aproximativ un an, iar derularea lui corespunde ciclurilor de studii, adică nu poţi schimba toate manualele în același an, 

ZO OM

•

INT ERVIU

n În România, sute de mii de copii cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate sunt lăsaţi de capul lor, fără un minim control parental

ci numai începând cu primul an al fiecărui ciclu (clasele I, a V-a și a IX-a). Procesul a început deja. Toamna aceasta vom avea manuale noi, inclusiv în format digital, la clasele I și a II-a. - În ce măsură un ministru al Educaţiei este diriguitorul şcolii româneşti şi cât este prizonierul unui sistem care se perpetuează, indiferent cine este titularul funcţiei din minister?

- Cred că în intervenţiile anterioare am răspuns, cel puţin într-o anumită măsură, acestei întrebări. De asemenea, aș înlocui cuvântul diriguitor cu cel de dirijor. Răspunsul depinde însă și de principiile pe care le adoptăm. Este bine să avem stabilitate guvernamentală, dar este bine să avem și stabilitatea politicilor educaţionale. Între cele două cicluri, ciclul guvernamental/politic și ciclul de implementare al unei politici publice, există întotdeauna diferenţe: în timp ce un guvern, în cel mai bun caz, are o durată de viaţă de patru ani, o politică publică în sectorul educaţiei are, în medie, o durată de 8-12 ani, iar efectele sunt înregistrate, de regulă, după 20 de ani. Să iau două exemple foarte cunoscute: transportul școlar și programul „cornul și laptele”. Aceste două politici social-educaţionale au fost introduse în perioada guvernării Năstase. Din fericire, ele au fost continuate, prin urmare putem să spunem azi câţi copii au reușit să meargă la școală pentru că le-au fost oferite aceste elemente de susţinere. Am însă și un exemplu negativ: tezele cu subiect unic. Le-am introdus la un moment dat pentru ca apoi, sub presiunea momentului, să le scoatem. Așa am ajuns să avem diferenţe de notare și de patru puncte între o școală și alta în România și a trebuit să revenim sub forma mult mai complexă a evaluărilor transversale de la clasele a II-a, a IV-a și a VI-a. Acest du-te-vino evident că nu a fost benefic pentru sistem și, dacă vocea specialiștilor din minister sau din sistem ar fi fost ascultată, probabil nu s-ar fi întâmplat. Aici trebuie să definim elementele de principiu: (1) un ministru/un guvern nou poate – și are dreptul – să definească o direcţie de reformă, aceasta însă trebuie să fie realistă și modelată (uneori remodelată) de specialiști; 22 SINTEZA # 6, iulie 2014

(2) oricât de sensibil ar fi sectorul educaţie, deciziile trebuie să fie adoptate în urma analizei datelor concrete de pe teren (experţii numesc acest proces evidencebased policies) și nu pe bază de impresii; (3) susţinerea politică este foarte importantă – fără ea nu putem avea cadrul legislativ și alocările financiare anuale – dar nu trebuie condiţionată de intervenţia în viaţa de zi cu zi a școlii. Legat de statutul de dirijor pe care un ministru l-ar putea juca sau nu, cred că depinde foarte mult dacă fiecare membru al orchestrei este bine selectat, iar apoi lăsat să-și interpreteze partitura și, evident, depinde și de educaţia muzicală a publicului. - Aţi spus la începutul anului şcolar că este nevoie de detaşare faţă de abordările politicianiste care, de mai multe ori în ultimii ani, au condus la compromiterea unor teme importante din educaţie, de la salarizarea cadrelor didactice, la modul în care trebuie să dezvoltăm conţinuturile educaţionale, sau de la structura ciclurilor de studii, la evaluarea performanţelor elevilor. Uneori presa spune că şcoala nu reuşeşte să iasă de sub tutela politicului. Este corectă sau incorectă această imagine?

- Revenim la această temă a raportului dintre politic și școală. Semnalul este dat de sus și anume de la coaliţia de guvernare, de la premier, de la ministru. Prim-ministrul Victor Ponta nu mi-a cerut să fac numiri politice, iar eu, la rândul meu, am afirmat public de mai multe ori că lucrez cu profesioniști și nu cu membri de partid. De asemenea, în ultimii doi ani, nu am folosit educaţia pentru a câștiga capital politic și am încercat să asigurăm cât mai multă liniște sectorului. Primministrul Ponta a intervenit numai atunci când au fost lucruri de decis la nivel de Guvern și pentru care i-am solicitat sprijinul (vezi alocările bugetare crescute an de an, achiziţia de microbuze școlare, corectarea greșelilor din legislaţie, clarificarea unor probleme care veneau din trecut, ca de exemplu decontarea navetei elevilor sau recuperarea pierderilor salariale ale profesorilor, relansarea învăţământului profesional și corelarea acestuia cu piaţa muncii, susţinerea proiectelor finanţate din fonduri structurale și iniţierea unor noi direcţii pentru 2014-2020, pregătirea unui nou proiect cu Banca

ZOOM

•

INT ERVIU

n Studii PISA arată că ţările care investesc mai mult în profesori obţin rezultate mai bune

Mondială etc.). Toate acestea sunt lucruri de normalitate, o normalitate pe care oamenii o așteptau de mult și pe care o apreciază. Cred că, dacă se va menţine acest ritm, oamenii vor ajunge să aibă o mai mare încredere în școală, dar și o mai mare deschidere către politicieni. Fără o ridicare a calităţii învăţământului, România va pierde teren în competiţia economică globală. Care sunt priorităţile dumneavoastră strategice pentru un salt în educaţie?

Am analizat multe reforme ale educaţiei, atât la noi în ţară, cât și în străinătate. Sunt multe de spus pe marginea acestui subiect dar, într-o manieră ușor simplificată, cred că acestea se pot împărţi în trei categorii: (1) reforme care se fac de sus în jos – de la minister către sector / școli (2) reforme care se fac de jos în sus – de la sector / școli către minister (3) reforme care asigură echilibrul între cele două etaje În prima categorie avem reformele conduse de oameni cu personalităţi puternice, uneori prea puternice, care nu pleacă de la ipoteze, ci de la certitudini, care nu lasă prea mult loc dialogului și, de multe ori, își doresc să acumuleze rapid capital politic/public, ca urmare a implementării cu „succes” a reformelor. A doua categorie este expresia unei tensiuni acumulate în sistem, manifestată uneori sub forma unor greve sau proteste puternice, care presează guvernanţii să adopte măsuri de reformă. A treia categorie este cea mai complicată pentru că presupune atingerea unui punct de echilibru între actorii implicaţi (guvernanţi, școli, profesori, sindicate, elevi, studenţi, autorităţi locale, agenţi economici etc.). În acest ultim caz nu există o figură dominantă, care să seteze regulile jocului, ci un proces continuu, cu actori multipli, care se reglează pe parcurs, în funcţie de interacţiunile dintre acești actori din sistem. Reformele conduse în acest mod sunt cele mai eficiente și durabile, pentru că ele nu anulează, nu dărâmă tot ceea ce a fost construit anterior, ci transformă gradual ceea ce există, pentru a obţine un rezultat mai bun. În timp ce 23 SINTEZA # 6, iulie 2014

primele două categorii sunt spectaculoase, cu multă descărcare publică de energii și patimi, inclusiv pentru revendicarea paternităţii ideilor/procesului de reformă, a treia categorie se bazează pe dialog, fără efervescenţe și fără dileme privind identificarea autorilor, pentru că ei sunt peste tot în sistem. Mi-am asumat de la bun început al treilea model, până acum, implementat la noi, cu succes, de ministrul Liviu Maior. Nu am pretenţia că am ajuns la acest punct de echilibru, dar cred că este singura soluţie pe care ne-o putem permite în acest moment. Am pierdut ceva timp, în special în perioada asociată adoptării Legii nr. 1, când pentru unii a fost important cine-și asumă acest document și nu ce își asumă. Acum cred că vom putea merge mai departe, mai în liniște și cu ochii aţintiţi la obiectivele pe care trebuie să le atingem pentru 2020 și anii care vor urma. Din fericire, am ajuns să avem un set de obiective de ţară acceptate politic de către toate partidele (obiectivele de ţară 2020, în cadrul Uniunii Europene), iar strategiile pe care urmează să le aprobăm până la sfârșitul acestui an nu au nimic politic, ci doar pași tehnici, identificaţi cu ajutorul experţilor, inclusiv internaţionali (Banca Mondială, Comisia Europeană etc.). De aici, mai sunt doar reglaje fine de făcut, de la grădiniţă și până la universitate. Peste tot trebuie să facem mici îmbunătăţiri, ca de exemplu: (1) să creștem progresiv gradul de cuprindere în grădiniţe a copiilor cu vârsta cuprinsă între 3 și 6 ani; (2) să monitorizăm cu atenţie rezultatele elevilor în anii de grădiniţă + 1 an de clasă pregătitoare + 8 ani de învăţământ primar și gimnazial, prin intermediul evaluărilor de la clasă, dar și prin intermediul testărilor de la clasele a II-a, a IV-a și a VI-a, astfel încât la Evaluarea naţională de la sfârșitul clasei a VIII-a să putem aduce peste 90% dintre copii; (3) să continuăm diversificarea ofertei educaţionale asociată școlilor profesionale, pentru a oferi o opţiune copiilor care nu aleg să continue studiile la nivel liceal; (4) să întărim selecţia elevilor la liceu, inclusiv prin introducerea notei 5 ca prag minim de admitere; (5) să ducem la bun sfârșit procesul de actualizare a programelor școlare și a manualelor și să aducem acest proces la nivelul la care funcţionează în timp real – ca un proces continuu – și nu cu o întârziere de 15 ani; 

ZO OM

•

INT ERVIU

n Conform studiilor PISA, acolo unde şcolile au autonomie şi sunt responsabile în faţa elevilor şi părinţilor, rezultatele şcolare sunt mai bune

(6) să inaugurăm era educaţiei digitale, care corespunde cerinţelor acestor ani și a anilor care vor veni, dar și așteptărilor elevilor; (7) să transformăm examenul de bacalaureat într-un obiectiv al fiecărui absolvent de liceu, pe care să și-l asume individual, în funcţie de interesul și opţiunile fiecăruia; (8) să întărim politicile de sprijin pentru cei care provin din medii sociale dezavantajate, pentru a oferi șanse egale la educaţie și la o viaţă mai bună tinerilor proveniţi din toate mediile sociale, dar și celor care necesită cerinţe educaţionale speciale; (9) să reașezăm programele de tip terţiar nonuniversitar, respectiv școlile profesionale, în așa fel încât să răspundem cerinţelor de dezvoltare profesională a tinerilor, dar și nevoilor societăţii (am ajuns să nu mai avem școli de maiștri, tehnicieni etc.); (10) să investim mai mult în instituţiile de învăţământ superior și în cercetare, cu accent pe transferul tehnologic către economia reală (în acest sens Laserul de la Măgurele este un foarte bun exemplu); (11) să continuăm să dezvoltăm politicile educaţionale pentru copiii/tinerii aparţinând minorităţilor naţionale. Nu există o măsură unică prin care să putem obţine peste noapte rezultate în educaţie. Este nevoie de înţelepciune, profesionalism și răbdare, iar rezultatele nu vor întârzia să apară. - Aţi crescut salariile foarte mici din învăţământul preuniversitar. Intenţionaţi să cereţi o mărire a tuturor salariilor profesorilor? În general, care credeţi că este efectul unei mai bune salarizări asupra calităţii învăţământului?

Da, am crescut salariile foarte mici, dar problema salarizării în învăţământ este una care are nevoie de o abordare complexă și de lungă durată. În acest moment, în urma discuţiilor cu Premierul, cu colegii din Guvern și cu sindicatele, încercăm să facem o foaie de parcurs pentru următorii trei-patru ani din perspectiva fondului general de salarii în sectorul educaţie. Există unele elemente încurajatoare, care rezidă în principal în creșterea economică din ultimii doi ani, dar sunt și unele 24 SINTEZA # 6, iulie 2014

limitări, în principal obligativitatea de a ne menţine în anvelopa salarială, în sectorul public. Dincolo, însă, de această componentă, mai sunt și alte zone la care putem privi cu optimism și anume utilizarea fondurilor europene pentru a rezolva o serie de probleme din sistem, despre unele am vorbit deja, dar, în același timp, și pentru creșterea veniturilor cadrelor didactice. Estimarea mea este că, în ciclul financiar 2014-2020, mare parte din sumele alocate Programului Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POSDRU) va putea fi direcţionată către cadrele didactice, sub formă de sume suplimentare salariului. - Societatea românească se confruntă cu o criză a valorilor, cu individualism, egoism, lipsă de încredere. Poate şcoala rămâne neatinsă de aceste derive ale culturii şi civilizaţiei de tranziţie?

Nu cred că avem o criză a valorilor, ci mai repede aș spune o criză a unor opţiuni greșite. Valori în societatea românească au fost și există și astăzi. Problema este ce alegem noi să promovăm. Aici școala are un rol important, dar sunt și alţi agenţi de formare ai tinerei generaţii, dar și ai societăţii în ansamblul ei. Canalele de comunicare în masă (mass-media sau noile media – comunicaţii mobile, internet etc.) sunt fundamentale pentru a seta nivelul discuţiilor publice și al orizontului de așteptare al populaţiei în general. Persoanele publice, la rândul lor, indiferent dacă vorbim de politicieni, analiști, jurnaliști, artiști, profesioniști ai diferitelor domenii de activitate etc., sunt agenţi de formare și au responsabilitatea modelului pe care îl promovează public. Revin la breaking news: nu putem fi o societate a senzaţionalului și a show-ului. Este o etapă pe care o vom parcurge cu atât mai repede cu cât apelăm la raţiune și la valori. Școala trebuie să îndeplinească și acest rol, al formării caracterelor și cetăţenilor. Uneori fugim de cuvinte sau expresii care fac apel la funcţia de responsabilitate publică a fiecăruia dintre noi. Am învăţat cuvântul libertate, dar am uitat faptul că, fără responsabilitate, libertatea nu poate ajunge la maturitate. Eu am încredere că această lecţie a libertăţii responsabile, care este de fapt fundamentul oricărei democraţii, se poate preda în școala românească. n

82% ZOOM

•

INT ERVIU

Uneori un procent exprimă toate speranţele noastre.

dintre români consideră că şcoala i-a ajutat să reuşească în viaţă.*

* conform studiului Şcoala şi reuşita în viaţă. Percepţii privind sistemul de educaţie din România, realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie - IRES, în perioada 3-7 iulie 2014. 25 SINTEZA # 6, iulie 2014

ZO OM

„Avem nevoie nu de o evoluţie, ci de o revoluţie a educaţiei: aceasta trebuie să fie transformată în altceva.” Sir Ken Robinson

Reforma educaţională constantă – funcţii şi disfuncţii Mihnea Teodorescu

Figura 2

Figura 1

Notă: AT=Austria; BE=Belgia; CZ=Cehia; DE=Germania; DK=Danemarca; FI=Finlanda; FR=Franţa; GR=Grecia; HU=Ungaria; IE=Irlanda; IL=Israel; IT=Italia; NL=Olanda; PT=Portugalia; SE=Suedia; SP=Spania

26 SINTEZA # 6, iulie 2014

ducaţia a fost privită dintotdeauna ca o investiţie pentru viitor, un mod de a garanta că generaţiile viitoare vor conserva capitalul economic, cultural şi social acumulat şi vor genera, la rândul lor, plusvaloare. Ce s-a schimbat în ultimii ani este supradimensionarea rolului educaţiei în ceea ce priveşte maximizarea succesului unui actor social ce operează într-un mediu concurenţial, unde principala resursă şi principalul avantaj competitiv sunt informaţia, cunoaşterea. Pe cale de consecinţă, nu este surprinzător faptul că reforma educaţiei a devenit o mantră discursivă, ce alimentează un proces de transformare permanent şi complex a acestui domeniu social. Poate este mai mult decât o simplă corelaţie faptul că ţările dezvoltate economic sunt extrem de reflexive în ceea ce priveşte educaţia şi caută constant moduri noi de a eficientiza educaţia. Conform unui raport1 al Joint Research Center din cadrul Comisiei Europene, în ultimul secol, învăţământul primar (figura 1, sus) şi secundar (figura 2, jos) în majoritatea ţărilor europene a fost supus schimbărilor legislative într-un mod din ce în ce mai accelerat. În pofida tempourilor de reformă diferite, trendul general de îndesire şi permanentizare a proceselor de reformă este vizibil. Această preocupare este evidentă nu doar la nivel naţional. În Uniunea Europeană, educaţia reprezintă un capitol extrem de important al viziunii „Europa

ZO OM

2020”, printre iniţiativele ambiţioase formulate în document aflându-se: consolidarea calităţii la toate nivelurile de educaţie şi formare în UE; facilitarea intrării tinerilor pe piaţa muncii printr-o mai bună orientare a rezultatelor învăţăturii, promovarea parteneriatelor în materie de cunoaştere şi întărirea legăturilor între educaţie, întreprinderi, cercetare şi inovare, inclusiv prin intermediul Institutului European de Inovare şi Tehnologie (EIT); impulsionarea agendei de modernizare a învăţământului superior la nivelul finanţării, guvernanţei şi programelor şcolare, ameliorarea rezultatelor pe fiecare palier educaţional şi reducerea abandonului şcolar; îmbunătăţirea rezultatelor în domeniu prin abordarea integrată a fiecărui segment (preşcolar, primar, secundar, profesional şi universitar); punerea în aplicare a principiilor învăţării de-a lungul vieţii; asigurarea dobândirii competenţelor necesare în vederea continuării studiilor şi integrării pe piaţa muncii, precum şi a recunoaşterii acestora pe parcursul educaţiei generale şi profesionale şi crearea unui cadru operaţional comun pentru formare şi muncă. Se doreşte, totodată, impunerea unui sistem de diplome şi documente echivalente recunoscute în toate statele europene, a unor standarde de evaluare comune, promovarea educaţiei alternative şi non-formale, reducerea abandonului şcolar sub 10% şi creşterea la peste 40% a ponderii absolvenţilor cu studii superioare în rândul populaţiei în vârstă de 30-40 de ani. În transpunerea obiectivelor la nivel naţional, statele membre au libertatea necesară de a opta pentru acele metode şi mijloace care se pliază pe realităţile interne. Această filosofie de non-angajare operaţională este în linie cu practica europeană de promovare a unor principii generale privind standardele şi obiectivele finale ale procesului, dar lăsând la latitudinea statelor membre elaborarea şi aplicarea concretă a politicilor.

Modele de schimbare În Suedia, opţiunea socială pentru sisteme deschise, participative a avut drept consecinţă flexibilizarea şi adaptarea instituţiilor şcolare la cerinţele de pe piaţa muncii şi creşterea calităţii educaţiei. 27 SINTEZA # 6, iulie 2014

Transformarea sistemului educaţional din acest stat s-a realizat prin introducerea, în 1992, a unui sistem de şcoli libere, astfel încât părinţi, grupuri din societatea civilă şi întreprinderi comerciale aveau posibilitatea de a înfiinţa propria şcoală, care putea accesa finanţare din partea statului aproape în acelaşi cuantum cu instituţiile şcolare de stat. Acestora li s-a acordat posibilitatea de a realiza un profit şi de a se multiplica, după modelele de tip „franciză”. Introducerea unui model inerent competitiv a echivalat cu o redesenare a hărţilor educaţionale, pornind de la principiul cererii şi ofertei: comunităţile care nu sunt mulţumite de instituţia de învăţământ au posibilitatea de a crea o şcoală după un model agreat. Datorită acestor măsuri, în numai câţiva ani, numărul şcolilor a crescut de la 80 la 1.100. Cunoscut drept unul dintre cele mai performante sisteme de educaţie europene, învăţământul finlandez prevede un ciclu de bază obligatoriu de la 9 ani şi unul secundar, care durează trei ani. După terminarea acestei etape, viitorii studenţi pot opta fie pentru un parcurs academic terţiar variat şi ofertant, fie pentru o direcţie de învăţământ profesional şi tehnic cu peste 47.000 de calificări şi posibilitatea de acces ulterior spre învăţământul superior. Sistemul de învăţământ a fost descentralizat după 1990, fiind acordată o responsabilitate sporită a şcolii pentru curriculum local, la care se adaugă un curriculumcadru naţional. Se pune accentul pe pregătirea profesorilor, care urmează în mod obligatoriu un program masteral şi programe de pregătire care includ multe ore de practică. Ulterior, numai 10% din candidaţi sunt selectaţi pentru a deveni dascăli. Rezultatul acestei abordări centrate pe calitate se vede cu ochiul liber. Suedia şi Finlanda sunt singurele ţări care, an de an, obţin rezultate comparabile cu noii contenderi din Asia de Est: scorurile la testele standardizate PISA (Programme for International Student Asessment) aplicate de OECD (Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare) clasează constant cele două ţări nordice în topul rezultatelor la testele de citire/lectură, matematică şi ştiinţe (figurile 3, 4, respectiv 5).

Aceste rezultate, după cum se poate observa, corelează puternic, realizând o radiografie precisă a modului în care funcţionează sistemul de învăţământ în fiecare ţară. (figura 6) În restul Europei, situaţia este mai nuanţată, problemele sistemice ţinând nu atât de calitatea intrinsecă a educaţiei cât de modul în care sistemul educaţional interacţionează cu cel social. Cu alte cuvinte, problema nu este atât de output, cât de outcome, înregistrându-se o pierdere notabilă a tempoului de competiţie cu spaţiul est-asiatic. În Marea Britanie, ţară în care învăţământul preuniversitar a bifat cvasi-totalitatea obiectivelor formulate de Comisia Europeană şi al cărei sistem educaţional este apreciat internaţional, aproximativ jumătate din tinerii angajaţi, absolvenţi ai unei facultăţi, ocupă un loc de muncă pentru care sunt supra calificaţi. La această situaţie s-a ajuns după o serie de reforme legislative în domeniu - 1988, 1994, 1997, 2011 şi 2013 -, care au vizat: • creşterea competitivităţii între instituţiile şcolare şi a concurenţei pentru atragerea elevilor prin introducerea unui clasament care să evidenţieze performanţele fiecărei şcoli şi, conexat, a unui sistem de finanţare care asigură alocarea de fonduri suplimentare instituţiilor şcolare care atrăgeau mai mulţi elevi (1988); • reformarea şcolilor de ucenici, încercându-se revitalizarea învăţământului vocaţional (1994); • renunţarea la finanţarea centralizată a şcolilor (1997); • aprobarea unei noi programe pentru învăţământul primar şi secundar (2005); • schimbarea structurii organizatorice a sistemului de învăţământ (2011); • diminuarea vacanţelor şcolare şi creşterea numărului de ore de clasă, pentru îmbunătăţirea performanţelor elevilor şi pentru a ajuta părinţii care lucrează mult; concomitent, s-a decis introducerea unui Bacalaureat tehnic, ca alternativă la Bacalaureatul naţional, pentru elevii care se angajau imediat după absolvire, fără a se mai înscrie la o facultate (2013). Noua filosofie a sistemului britanic pune accent pe cantitatea de muncă depusă de elevi, semnalul de alarmă fiind dat în 2012 de rezultatele slabe 

ZO OM

Figura 3

Figura 4

Figura 5

n Ilustraţiile sunt bazate pe rezultatele obţinute de fiecare ţară în 2012, nuanţele mai închise (portocaliu şi roşu) indicând scorurile ridicate

28 SINTEZA # 6, iulie 2014

obţinute la testele PISA, în special la probele de matematică şi ştiinţe exacte. Marea Britanie s-a situat pe locul 26 în lume2 , în timp ce 55,4% din elevii din Shanghai au obţinut rezultate excelente, ocupând primul loc în lume. În timp ce cadrele didactice şi sindicatele au condamnat proiectul, reprezentanţii Executivului au avertizat: „Putem fie să începem să muncim la fel de mult precum chinezii, fie în curând toţi vom munci pentru chinezi”. Mai mult, guvernul de la Londra a iniţiat un program de know-how exchange cu profesorii din China, astfel că, în anul şcolar 2014 - 2015, 60 de profesori chinezi veni în 30 de centre specializate din Marea Britanie. Franţa, în pofida caracterului gratuit al învăţământului primar şi secundar, a metodelor pedagogice flexibile, a existenţei de servicii de consultanţă şi de orientare profesională, precum şi a unui sistem de burse consolidat, se confruntă cu probleme similare de inserţie a absolvenţilor pe piaţa muncii. Sistemului francez i se mai poate reproşa o insuficientă familiarizare a elevilor cu noile tehnologii. Ultima modificare legislativă, din 2013, pentru modernizarea sistemului educaţional prevede elaborarea unor noi programe, revizuirea trunchiului comun de cunoştinţe, educaţie şi cultură, schimbarea structurii anului şcolar, modificarea numărului şi duratei ciclurilor de educaţie, pentru a asigura caracterul progresiv al competenţelor acumulate. În plus, rolul educaţiei digitale a apărut ca prioritar pe agenda autorităţilor franceze. În Belgia, sistemul de educaţie se caracterizează prin flexibilitate şi orientare pe nevoile elevului. Sunt utilizate metode care încurajează creativitatea şi lucrul în echipă, iar sistemul de învăţământ vocaţional este bine reprezentat. În Germania, accentul se pune pe asigurarea unui caracter nondiscriminatoriu al diverselor trasee de educaţie, deoarece sistemul educaţional este diferenţiat în funcţie de nivelul de inteligenţă şi de pregătirea copiilor. Există câte o şcoală pentru elevii cu un nivel de pregătire scăzut (Haubtschule), nivel mediu (Realschule) şi elite (Gymnasium), acestea din urmă fiind create special pentru a facilita accesul la studiile superioare. Tinerii care nu frecventează cursuri teoretice sau vocaţionale la zi după perioada de şcolarizare obligatorie trebuie să participe la o formă de învăţământ part-time („Berufsshule”), care durează de regulă trei ani şi necesită specializarea într-o meserie. Pentru elevii care nu urmează ciclul liceal superior, anumite

ZO OM

n Poziţia fiecărei ţări a fost stabilită folosind un scatter-plot. Pe axa X se regăsesc scorurile la testele de ştiinţe, pe axa Y scorurile la testele de matematică. Mărimea punctelor este dată de scorul obţinut la testele de citire/lectură. (Figura 6)

regiuni prevăd obligaţia de a rămâne într-un sistem educaţional de zi teoretic sau vocaţional.

Este necesară o nouă reformă a educaţiei în Europa? În pofida bunelor intenţii de omogenizare calitativă şi flexibilizare a sistemelor de învăţământ, prin extinderea învăţământului obligatoriu, implementarea unor măsuri care să asigure obţinerea unei certificări în urma absolvirii claselor elementare, includerea unor noi metode centrate pe învăţare şi modificarea procedeelor de examinare, situaţia tinerilor absolvenţi este îngrijorătoare. Tinerii care optează pentru educaţie vocaţională au probleme majore în a-şi asigura un standard de trai decent, iar cei care optează pentru un parcurs academic îşi dau seama, la finalizarea studiilor, că sunt adeseori slab pregătiţi pentru accesul pe piaţa muncii. După 100 ani de reforme în educaţie, poate că este timpul schimbării paradigmei. Ivan Illich reproşa încă din 1973, în volumul Deschooling Society, că instituţiile de învăţământ au devenit toxice din punct de vedere social: reproduc inechităţi sociale în loc 29 SINTEZA # 6, iulie 2014

să le amelioreze, sunt interesate de docilizarea copiilor, nu de transferul de cunoaştere, reduc spiritul critic al elevilor dându-le informaţii gata procesate şi valorizează ideea de parcurs academic, nu de învăţare. Mai recent, Ken Robinson a susţinut că şcoala distruge creativitatea înnăscută a copiilor, prioritizează abilităţile academice şi distruge celelalte tipuri de inteligenţă, realizează o ierarhie a materiilor de studiu şi impune conformitatea şi standardizarea în locul diversităţii. Sociologul şi filosoful francez Edgar Morin3 a susţinut necesitatea modificării educaţiei viitorului ţinând cont de contextualizarea cunoaşterii, denunţând hiperspecializarea, adoptarea unor metode care să ţină cont de natura umană complexă, raţională, dar şi emoţională, formarea unor „cetăţeni ai planetei Terra” şi implementarea eticii, dezvoltarea abilităţii de a se confrunta cu incertitudinile prin adoptarea unor strategii, formarea capacităţii de a-i înţelege pe ceilalţi. Învăţământul actual, privit ca proces social, este erodat tot mai puternic: modelul economic devine unul bazat pe cunoaştere, tot mai complex şi mai solicitant pentru

resursa umană, devine ubicuă competiţia globală, progresul tehnologic schimbă moduri şi ritmuri de trai social, societăţile dezvoltate tind să se deprecieze numeric şi să îmbătrânească. Mai mult, mediul educaţional a devenit o industrie bine consolidată, preocupată de atingerea unor ţinte economice, nu de impactul social al serviciului pe care îl oferă. În condiţiile dezvoltării unei noi arhitecturi sociale, economice, politice şi culturale, întrebarea care trebuie pusă este: încercăm să rafinăm şi să optimizăm modelul educaţional sau recunoaştem, în sfârşit, existenţa elefantului din cameră - faptul că modelul educaţional se înstrăinează tot mai mult de cel social actual? n

Garrouste, Christelle, 2010, 100 Years of Educational Reforms in Europe: a contextual database, Joint Research Center Scientific and Technical Reports, disponibil la adresa http:// publications.jrc.ec.europa.eu/ repository/bitstream/111111111/14920/1/ reqno_jrc57357.pdf

Din 65 de ţări şi teritorii participante

„Seven complex lessons in education for the future”, UNESCO, 1999 3

ZO OM

Educaţia şi şcoala în mileniul III: câteva premise şi tendinţe actuale Florence Mihaela Singer

a un deceniu şi mai bine de la debutul mileniului III, şcoala (în sens larg – de la grădiniţă la universitate, incluzând programele post universitare) oferă un nivel de educaţie ce stârneşte tot mai multe îngrijorări la nivel global, dar şi în cadrul fiecărei comunităţi care îşi asumă o perspectivă a dezvoltării. Într-o societate dinamică, în care piaţa muncii se restructurează într-un ritm şi în direcţii imprevizibile, în care domeniile cunoaşterii se diversifică şi se reorganizează cu o viteză nemaiîntâlnită până acum, ce fel de caracteristici trebuie să capete educaţia, în şcoală şi dincolo de ea? Şcoala, ca instituţie conservatoare în esenţă (pentru că rolul ei este să prezerve trecutul cunoaşterii umane transmiţându-l generaţiilor viitoare), inevitabil râmâne în urma societăţii cunoaşterii. Trecerea de la focalizarea pe cunoştinţe de tip enciclopedic la competenţe încearcă să atenueze această inadecvare. Tocmai de aceea, termenul de competenţă a suscitat numeroase discuţii în pedagogia cunoaşterii. Într-o accepţie care vizează focalizarea asupra persoanei care învaţă, competenţele sunt ansambluri structurate de cunoştinţe, deprinderi, valori şi atitudini dobândite prin învăţare, care asigură mobilizarea achiziţiilor cognitive şi axiologice, în scopul rezolvării unor probleme din lumea reală, într-o varietate de contexte (Singer & Sarivan, 2006). Competenţele unei persoane sunt cu adevărat formate atunci când acea persoană reuşeşte să mobilizeze 30 SINTEZA # 6, iulie 2014

În ciuda nemulţumirilor părinţilor, angajatorilor şi mass-media cu privire la starea şcolii, toţi aceşti factori, în fapt, continuă să manifeste opoziţie faţă de schimbări consistente. seturile structurate de cunoştinţe şi abilităţi de care dispune, astfel încât, reorganizându-le în configuraţii noi, adaptate unor situaţii concrete, să poată rezolva probleme diferite de cele întâlnite anterior. Oricare ar fi nivelul de educaţie, competenţele se formează azi la confluenţa a trei tipuri de factori: factorul individual – individul, cu aspiraţiile şi motivaţiile sale, cu profilul său cognitiv (tipuri de inteligenţe, stiluri de învăţare, predispoziţii) şi cu nivelul anterior de achiziţii; factorul social – societatea cunoaşterii cu implicaţiile sale pe piaţa muncii; factorul epistemologic – domeniile de cunoaştere purtătoare ale unor moduri de gândire specifice, reflectate în achiziţiile experţilor din domeniile respective. Aici e de menţionat faptul că, în lumea de azi, expert nu e cel care ştie multe din domeniul respectiv, e cel care reuşeşte să utilizeze ceea ce ştie pentru a produce o nouă cunoaştere. Deşi puse adversativ, desigur cele două condiţii nu se exclud. În curriculumul românesc, o primă focalizare pe competenţe apare în 1998, prin definirea profilului absolventului de învăţământ

obligatoriu (Crişan et al., 1998). Deşi documentul este încă în vigoare, nimeni nu pare să-l ia în seamă în mod oficial pentru proiectarea învăţării şcolare şi evaluarea acestei învăţări. În schimb, cel puţin declarativ, privim spre Europa; dacă am face aceasta dincolo de o pojghiţă superficială, şcoala românească ar avea o şansă de configurare orientată spre viitor. La nivelul Uniunii Europene, pentru a orienta tipul de performanţă care răspunde mai bine societăţii cunoaşterii, s-a convenit asupra unui set de competenţe-cheie de sorginte transdisciplinară care să asigure valoare adăugată pentru piaţa muncii, coeziunea socială şi cetăţenia activă, instrument care se doreşte a oferi flexibilitate şi adaptabilitate, satisfacţie şi motivaţie. Acest instrument propune opt domenii de competenţe-cheie: comunicarea în limba maternă; comunicarea în limbi străine; competenţe matematice şi competenţe de bază în ştiinţe şi tehnologii; competenţa digitală; a învăţa să înveţi; competenţe sociale şi civice; iniţiativă şi antreprenoriat; sensibilizare şi exprimare culturală (EC, 2006). Cuprinse in majoritatea notelor introductive ale programelor şcolare româneşti actuale, ele rămân însă simplificate la nivel de etichetetitlu, pierzând exact dimensiunea transdisciplinară care le-a generat, în lipsa unor metodologii specifice şi a unei culturi a implementării autentice. În dorinţa de a deveni competitivă la nivel global, Europa „vrea” din partea membrilor ei tot mai multă educaţie, intensiv, dar şi extensiv, de-a lungul întregii vieţi. Un rol esenţial revine aici învăţământului superior.

ZO OM

n Şcoala ca spaţiu de învăţare pierde teren în faţa carierei educaţionale diversificate

Cercetări recente în domeniul cogniţiei umane ne arată că aceasta nu e numai o dorinţă ideologică. Din contră, învăţământul superior contribuie la dezvoltarea cognitivă şi la maturizarea cognitiv-atitudinală a individului (e.g. Hansman, 2001; Fischer, 2008). Importanţa pregătirii academice pentru dezvoltarea mentală a persoanelor adulte invită la cât mai multe porţi deschise pentru accesul la studii universitare (Singer, 2013). Dar pentru a indeplini acest rol de maturizare cognitiv-atitudinală, studiile universitare trebuie să fie de calitate. Accesul sporit trebuie corelat cu o exigenţă sporită pe măsură ce avansăm spre ciclurile superioare (masterat, doctorat). România se numără, încă, printre ţările unde proporţia tinerilor absolvenţi de studii superioare rămâne scăzută – la 21,8% , faţă de media din UE – 35,8% (Eurostat). În privinţa calităţii, discuţia este mult mai lungă şi depăşeşte dimensiunea articolului de faţă. În încercarea de a orienta dezvoltarea economică sustenabilă, OECD, ca forum unic unde guvernele a 30 de democraţii lucrează împreună pentru a aborda probleme globale economice, sociale şi de mediu, lansează în 2006 o întrebare plină de provocări, dacă n-ar fi de fapt foarte îngrijorătoare: Cum arată şcoala viitorului? Şase scenarii posibile organizate în trei categorii: 1. Extrapolarea „status quo-ului” actual; 2. Scenariile de „re-şcolarizare”; 3. Scenariile de „de-şcolarizare” (OECD, 2006) răspund acestei întrebări. Răspunsurile sunt interesante pentru că, dincolo de şansa 31 SINTEZA # 6, iulie 2014

lor de realizare, lansează speranţe, dar mai ales îngrijorări privind viitorul educaţiei la nivel global. În cele ce urmează, o succintă trecere în revistă a acestor scenarii e menită să ofere elemente pentru reflecţii ulterioare. Conform studiului OECD, extrapolarea „status quo-ului” actual ar avea loc în două variante: Scenariul 1: „Sisteme şcolare robuste şi birocratice” Acest scenariu se bazează pe continuarea sistemelor şcolare dominante existente astăzi în majoritatea ţărilor, caracterizate prin elemente birocratice puternice, instituţii solide şi presiuni către uniformitate. În ciuda nemulţumirilor părinţilor, angajatorilor şi mass-media cu privire la starea şcolii, toţi aceşti factori, în fapt, continuă să manifeste opoziţie faţă de schimbări consistente. În acest scenariu, curriculumul este în centrul atenţiei diferiţilor parteneri educaţionali; în multe ţări operează un curriculum comun şi un sistem de evaluare care vizează aplicarea standardelor şi/sau crearea unei egalitaţi formale sporite. Pe de altă parte, asociaţiile de părinţi, în general părinţii educaţi, vor încerca să facă presiuni pentru exercitarea unor mai mari posibilităţi de alegere. Inegalităţile sociale vor continua să persiste, alături de eforturile politice de combatere a eşecurilor. Educaţia, în special în şcoală, este/ rămâne politizată, apar intruziuni politice de partid la diferite niveluri. Autoritatea politică la nivel central va fi în continuare factorul decizional,

dar constrânsă de: descentralizarea la nivelul şcolilor şi al comunităţilor, de noi interese corporative şi ale mass-media pe piaţa de învăţare, precum şi de presiunile de globalizare, inclusiv referitoare la utilizarea a tot mai multor studii internaţionale privind performanţele educaţionale. Dezvoltarea profesională a cadrelor didactice devine extrem de necesară, iar efortul de a păstra cadrele didactice în sistem va fi o problemă tot mai mare. Acest fenomen va fi exacerbat de îmbătrânirea corpului profesoral, în condiţiile neatractivităţii profesiei de cadru didactic. Deşi o astfel de şcoală e conservatoare în esenţa ei, forţe noi – cum ar fi TIC (Tehnologiile educaţionale şi comunicaţionale) sau criza de personal didactic ar putea duce la slăbirea „status quo-ului” tradiţional. Scenariul 2: „Extinderea modelului de piaţă” În scenariul 2, piaţa se apropie de şcolaritate în mod semnificativ. Acest lucru se manifestă în creşterea rapidă, bazată pe cerere, a „monedelor de pe piaţă”, respectiv indicatori şi acreditare. Această situaţie este generată de nemulţumiri pe scară largă, care duc la remodelarea finanţării publice şi a sistemelor şcolare. Diferiţi indicatori şi aranjamente de acreditare devin baza operaţiunilor de piaţă; „eficienţa” şi „calitatea” vor fi criterii importante. În ceea ce priveşte conţinutul de învăţare, structurile curriculare altădată stabile, definite în termeni de programe şi obiective sunt reorganizate în termeni de rezultate. Învăţarea pe 

n Piaţa se apropie de şcolaritate în mod semnificativ

tot parcursul vieţii devine o normă quasi-general acceptată. Şcoala ca spaţiu de învăţare pierde teren în faţa carierei educaţionale diversificate. Privatizarea, parteneriatele publicprivat, sistemele de voucher şi managementul diversificat devin norma. Individualizarea şi şcolarizarea la domiciliu prosperă. Multe programe de studiu existente azi dispar. TIC sunt mult mai larg şi mai creativ exploatate pentru a învăţa stimularea inovării pe scară largă. Networkingul înfloreşte, dar concurenţa inhibă cooperarea. Toate acestea duc la reducerea substanţială a rolului furnizorilor centrali şi de educaţie publică pe piaţa educaţională. Acest model presupune o mai mare diversitate a furnizorilor şi a profesioniştilor, dar, în timp ce culturile antreprenoriale şi politice influenţează şcolarizarea, direcţia în care această influenţă se canalizează este difuză. Scenariile de "re-şcolarizare" se concentrează şi ele în jurul a două variante: Scenariul 3: „Şcolile ca centre sociale de bază” În scenariul 3, şcolile sunt văzute ca fiind instituţii comunitare care oferă un bastion împotriva fragmentării sociale şi au un statut înalt. Acestea sunt centre ale comunităţii şi ale formării de capital social. Şcolile beneficiază de un nivel ridicat de încredere publică şi de finanţare. Forme mai variate de recunoaştere a competenţelor dezvoltate în întreprinderi şi pe piaţa forţei de muncă eliberează şcolile de 32 SINTEZA # 6, iulie 2014

presiuni excesive privind acordarea de credite pentru calificări. Funcţia de învăţare pe tot parcursul vieţii devine explicită şi curentă. Inegalităţile sociale se diminuează, diversitatea se lărgeşte şi se consolidează coeziunea socială. Focalizarea pe experimentare, autonomia şcolară şi împărtăşirea rolurilor ajută şcolile să contribuie la dezvoltarea de capital. Totuşi, problemele legate de comunităţi şi capital social care fac acest scenariu atractiv ar putea fi la fel de bine factorii care împiedică realizarea lui deplină. Departe de egalizarea mediior socio-economice diferite, strategia de a lega şcolile foarte strâns de comunităţile lor ar putea conduce la a exacerba diferenţele dintre acestea. Prin urmare, fără mecanisme puternice de egalizare a resurselor şi a statutelor şi fără un puternic sentiment de scop comun, riscul care apare este acela că abordarea ar putea adânci inegalităţile existente între diferite comunităţi. Scenariul 4: „Şcolile ca organizaţii care învaţă” În Scenariul 4, cele mai multe şcoli sunt „organizaţii care învaţă”, cu un puternic accent pe cunoaştere. Şcoli şi profesori interacţionează în reţea pe scară largă în organizaţii care învaţă şi acestora le sunt oferite sprijin public, nivel înalt de încredere şi finanţare. În acest scenariu, şcolile sunt revitalizate în jurul unei agende de „cunoaştere”, cu implicaţii profunde pentru organizarea instituţiilor şi a sistemului ca întreg. Dezvoltarea competenţelor academice/ artistice sunt de maximă importanţă; experimentarea şi inovarea devin

normă. Specializările în dezvoltare curriculară prosperă, la fel şi diverse forme inovatoare de recunoaştere şi evaluare a competenţelor. Ca în scenariul anterior, toate acestea au loc într-un mediu ridicat de încredere în care normele de calitate, mai degrabă decât măsuri de responsabilizare este principalul mijloc de control. Acest lucru ar fi posibil datorită nivelului înalt de calitate şi etică ale acestui tip de şcoală (şi comunitate). TIC sunt puternic dezvoltate, atât ca un instrument de învăţare, cât şi de analiză şi comunicare. Legăturile între şcoli, învăţământul superior, şi „industria cunoaşterii” sunt uzuale pentru dezvoltarea profesională, cercetare şi consultanţă. Un astfel de model al organizaţiei care învaţă este dezirabil, dar cel puţin două categorii de probleme stau în calea transformarii dorinţei în realitate palpabilă, fie chiar şi în viitor. În primul rând, analiza OCDE a arătat că acest model este foarte departe de practica uzuală în şcolile din diferite ţări. Scenariul ar intra în contradicţie cu practici stabilite mai ales în rândul cadrelor didactice, iar o schimbare a climatului educaţional ar fi extrem de dificil de realizat pe scară largă. În al doilea rând, ca în scenariul anterior, este dificil de obţinut susţinerea massmedia şi a mediului politic pentru educaţie, care să asigure niveluri de finanţare generoase, şi un statut înalt pentru şcoli şi profesori, în sisteme în care acestea nu există deja. Astfel de condiţii sunt departe de a fi satisfăcute în majoritatea ţărilor, în prezent, ceea ce implică strategii concertate şi investiţii pentru apropierea viitoare de acest model.

Scenariile de „deşcolarizare” sunt văzute de asemenea în două variante: Scenariul 5: „Reţele de învăţare în societatea informaţională” Acest model ar putea apărea ca urmare a nemulţumirii pe scară largă privind ineficienţa învăţării, ce ar duce la o respingere a sistemelor şcolare organizate. În Scenariul 5, instituţii şi sisteme sunt demontate şi sunt înlocuite cu reţele de învăţare variate, ca parte a societăţii informaţionale. Scenarii în jurul acestor idei sunt printre cele mai frecvent propuse ca „viziuni” pentru viitorul şcolarităţii, reprezentând o ofertă tentantă pentru cei în căutarea schimbărilor. Scenariul poate fi înţeles ca o caracteristică a evoluţiilor, deja vizibile, către „societatea în reţea”, bazându-se pe potenţialul TIC de a oferi mijloacele pentru a învăţa şi interacţiona dincolo de constrângerile de timp şi loc. În ton cu orientarea privind învăţarea permanentă, cresc flexibilitatea, individualizarea, şi rolul învăţării nonformale. Şcolarizarea la domiciliu este în creştere şi se anticipează că aceasta se va extinde în viitor, chiar dacă este încă de mici dimensiuni în majoritatea ţărilor. În acest context, există riscul unui deficit de cadre didactice, care poate conduce la probleme de personal. Faţă de „comunităţile de învăţare” din modelul 4, acest model evidenţiază comunităţi de interese. Deşi are anumite caracteristici comune cu „modelul de piaţă” din scenariul 2, forţa motrice în acest scenariu este cooperarea, mai degrabă decât concurenţa, ceea ce satisface o dată în plus pe cei în căutare de paradigme alternative „postindustriale”.

Scenariul 6: „Exodul profesorilor – Scenariul colaps” Acest scenariu se bazează pe un fenomen deja vizibil în multe ţări, cel al lipsei severe de cadre didactice, ca urmare a îmbătrânirii acestei categorii profesionale, concomitent cu evitarea carierei didactice de către tineri. Scenariul este generat de faptul că există riscul ca problema asigurării necesarului de personal didactic să ajungă la proporţii de criză, care ameninţă să ducă la o situaţie de „colaps”, în ciuda măsurilor de politici concertate. Reacţiile la „colaps” pot fi diferite, de la conflict şi austeritate la inovare şi coeziune. În măsura în care exodul cadrelor didactice este identificat şi dimensiunea crizei este recunoscută, rezultate potenţial diferite ar putea face parte din Scenariul 6. La o extremă, un cerc vicios de austeritate, conflicte, şi declin accentuează inegalităţile şi problemele în continuare. La cealaltă extremă, conştientizarea situaţiei de colaps oferă impulsul pentru inovaţie şi schimbare radicală, în care diferite părţi interesate îşi unesc forţele în spatele unor strategii de anvergură. Chiar şi în acest caz mai optimist, „criza” nu ar fi neapărat evitată. Este acest scenariu posibil? Ţările OECD, chiar şi unele dinafara OECD, precum România, au parcurs rapid trecerea de la societatea „industrială” la cea „post-industrială”; un singur exemplu: creşterea continuă a ocupării forţei de muncă în zona serviciilor înregistrată în ultimele două decenii. Piaţa locurilor de muncă se schimbă semnificati. Ca urmare: salariile cadrelor didactice, statutul şi condiţiile care modelează atractivitatea acestei profesii concurează cu o gamă largă de alternative profesionale acum disponibile. Sunt numai câteva dintre indiciile care ne spun că un astfel de

scenariu e plauzibil pentru viitor. Ne oprim aici cu prezentarea succintă a acestor scenarii – detalii ale fiecărui model pot fi consultate în documentul sursă: OECD (2006) – pentru a ne intoarce către sistemul de învăţământ românesc. Cum priveşte acesta către viitor? O serie de măsuri în derivă, mai vechi sau mai noi, perturbă calea unor construcţii coerente în sistemul de învăţământ formal (instituţionalizat); schimbări sub semnul efemerului, un provizorat asumat, care în mod paradoxal devine permanent (Singer, 2013), decizii luate conjunctural fără perspectivă şi fără a ţine cont de diagnoze, toate acestea compun un puzzle care reflectă leadership-ul autohton în educaţia în (şi pentru) mileniul 3. Opţiuni coerente de politici educaţionale pot fi dezvoltate în termeni de provocări strategice şi obiective realizabile pe termen scurt, mediu şi lung. Către ce ne îndreptăm? Reuşim să privim înainte cu responsabilitate, să luăm decizii informate, să proiectăm pe termen lung şi să stabilim priorităţi dincolo de schimbări politice conjuncturale? Sau continuăm să revenim ciclic la modelul anilor optzeci ai secolului trecut, reinventând un sistem educational care nu mai corespunde prezentului (cu atât mai puţin viitorului)? Riscurile sunt majore şi cu atât mai dramatice cu cât privesc generaţii în formare într-o societate globală în continuă transformare. n Florence Mihaela Singer este profesor la Universitatea Petrol-Gaze din Ploiesti şi la Universitatea din Bucureşti. A publicat peste 250 de lucrări, ce acoperă o arie largă de preocupări, de la manuale şcolare de matematică la articole de cercetare privind cogniţia umană apărute în reviste ştiinţifice internaţionale de referinţă.

Referinţe Crişan, Al., Cerkez, M., Singer, M., Oghină, D., Sarivan, L., Ciolan, L. (coord., 1998). Curriculum Naţional pentru învăţământul obligatoriu. Cadru de referinţă, Bucureşti: Corint. EC (2006). Recommendation 2006/962/EC <http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:32006H0962:RO:N OT> of the European Parliament and of the Council of Europe on key competences for lifelong learning [Official Journal L 394 of 30.12.2006]. Fischer, K. W., Yan, Z., Stewart, J. (2003). Adult cognitive development: Dynamics in the developmental web. In J. Valsiner & K. Connolly (Eds.), Handbook of developmental psychology (p. 491). Thousand Oaks, CA: Sage. Hansman, C. A. (2001). Context based adult learning. In S. B. Merriam (Ed.) An update on adult learning theory. New Directions for Adult and Continuing Education (No. 89), (pp. 43-51). San Francisco: Jossey-Bass. OECD (2001). What schools for the future? OECD publishing, ISBN: 9789264195264 , OECD Code: 962001111P1. Singer, M., Sarivan, L. (coord., 2006), Quo vadis, Academia? Repere pentru o reformă de profunzime în învăţământul superior, Bucuresti: Sigma. Singer, F.M. (2013). Cercetarea ştiinţifică românească în educaţie: încotro? Revista de Politica Ştiintei si Scientometrie – Serie Noua Vol. 2, No. 4, Decembrie 2013, p. 286 – 302. <http://rpss.inoe.ro/articles/cercetarea-stiintifica-romaneasca-in-educatie-incotro>

33 SINTEZA # 6, iulie 2014

ZO OM

Profesia didactică în era competitivităţii globale Romiţă B. Iucu

iscursul public legat de evoluţia sistemelor educationale după perioada crizei economice a fost unul marcat de ideea de competitivitate. Fie că s-a vorbit despre testările internaţionale PISA, fie despre TALIS (ambele sisteme de evaluare a performanţelor elevilor / cadrelor didactice realizate sub egida OECD) ideea de competitivitate a ocupat o pozitie privilegiată. Dar rolul educaţiei a fost recunoscut şi de organismele internaţionale preocupate de măsurarea competitivităţii economice a diferitelor ţări ale lumii şi de ierarhizarea lor în funcţie de nivelul şi dinamica acesteia. Există mai multe organizaţii (instituţii) internaţionale cu preocupări în acest sens, ne-am oprit însă asupra uneia dintre acestea: Forumul Economic Mondial (World Economic Forum – WEF), care publică, începând din 1979, Raportul asupra Competitivităţii Globale (GCI - Global Competitiveness Index). Unul dintre pilonii pe care s-a fundamentat analiza datelor finale, Pilonul 5. Educaţia superioară şi trainingul, a evidenţiat, pe lângă celelalte criterii cu un bogat conţinut statistic (cum ar fi rata de cuprindere în învăţământul secundar, rata de cuprindere în învăţământul terţiar, calitatea managementului în instituţiile de învăţământ, evaluată prin produse cantitative) și un criteriu solid care face referire la gradul de pregătire a personalului didactic, considerat un factor determinant pentru o evaluare validă și fidelă a realităţilor din acest domeniu. Craig R.Barett, fost CEO și Chairman al 34 SINTEZA # 6, iulie 2014

Intel Corporation, spunea cu gîndul la acest subiect: „Good tools help make education more interesting and exciting, but ultimately quality of education comes down to quality of the teacher”. Și asta s-a vazut atât de bine și în contextele studiilor comparative de pe mai multe continente. Ierarhia scorurilor obţinute de ţările europene în acest

Ce ar fi recomandabil să se întreprindă pentru ameliorarea calităţii sistemului de formare este să fie continuat procesul de profesionalizare a carierei didactice. Este o formulare acceptată şi cuprinsă în toate documentele de politici educaţionale de la nivel european.

clasament (GCI), Elveţia (1), Finlanda (3), Germania (4), Suedia (6), Olanda (8), Marea Britanie (10), corelează îndeaproape cu ierarhia performanţelor sistemelor educaţionale înregistrate în testarea PISA. Totuși, analiza scorurilor acestor testări de tip internaţional, așa cum

arată doi cercetători consacraţi ai domeniului, Hanuschek&Kimko, reprezintă indicatori ai calităţii forţei de muncă, iar aceste scoruri sunt corelate pozitiv cu creșterea economică. România ocupă în GCI poziţia 76, înaintea Slovaciei și a Greciei, în timp ce, în clasamentul PISA, celelalte două state o devansează. Toate cele trei ţări au în comun un nivel scăzut al recunoașterii publice a carierei didactice și o subfinanţare sistemică (fără a ignora însă diminuările salariale consistente din perioada crizei economice). Celelalte ţări, anterior menţionate în zona de top a clasamentului european, au arătat o deschidere, cu tendinţă pozitiv crescătoare, a investiţiilor în sistemul de formare al profesorilor și în susţinerea demersurilor continue de sistems quality improvement, ceea ce în educaţie înseamnă nu numai o redefinire a politicilor publice referitoare la acest subiect ci și o creștere a calităţii proceselor educaţionale din clasă, acolo unde cadrele didactice devin actorii relevanţi. Într-unul din cele mai citate studii dedicate domeniului formării cadrelor didactice şi publicate sub egida ENTEP (European Network on Teacher Educational Policies, 2006)… „What should be an European Teacher …”, profesorul Michael Schratz de la Universitatea din Innsbruck arăta că, profesorul European ar fi definit prin raportare la următoarele dimensiuni: Identitatea europeană, Cunoştinţe / informaţii europene, Multiculturalitate europeană, Competenţe lingvistice europene, „European professionalism”, Cetăţenie europeană, Dimensiunea

ZO OM

n Numai 60% din comportamentele cadrelor didactice pot fi standardizate şi supuse deci unui control de tip sistemic

europeană a QA. Înainte însă de a fi europeni, profesorii noştri sunt români, iar întrebarea noastră legitimă este însă chiar mai apropiată de universul nostru naţional, şi s-ar putea traduce astfel: Ce înseamnă a fi profesor în sistemul românesc de educaţie şi învăţământ! Dar mai mult decât atât ne îndreptăm atenţia către găsirea unui răspuns cât mai adecvat la o chestionare retorică de importanţă strategică: are societatea românească un proiect de ţară în centrul căruia să se regăsească şcoala şi profesorii săi… sau vom continua să evocăm marii reformatori ai şcolii româneşti, „haretieni” ori „Post-haretieni”, fără a putea să observăm fidel perspectivele europene sau să continuăm a clama excelenţa sistemului finlandez de educaţie, ignorându-ne rădăcinile şi performanţele educaţionale care au produs atâţia olimpici internaţionali care au dus peste hotare faima educaţiei noastr. În continuarea reflecţiilor anterioare şi luând în calcul expectaţiile societăţii faţă de un sistem de pregătire a cadrelor didactice insuficient de bine structurat și prea puţin flexibilizat pentru a forma cea mai înaltă competenţă didactică, ne întrebăm dacă în educaţia românească sunt profesori mai bine antrenaţi (în sensul anglo-saxon al termenului) care produc olimpici sau avem profesori mai bine educaţi care modelează caractere (căci în contextual haretian anterior evocat, scopul sistemului educaţional prevăzut în legislaţia de la acea vreme era să formeze caractere). Observaţia anterioară nu este întâmplătoare pentru că, pentru sistemul de formare a cadrelor 35 SINTEZA # 6, iulie 2014

didactice, sintagma acceptată în terminologia de specialitate în toate documentele de politici este aceea de teacher education și nu cea clasică, cu care ne-am obişnuit la nivel naţional în ultimii ani, teacher training. Se face în acest mod trecerea de la accepţiunea behavioristă (comportamentală) a formării, care favoriza relaţia stimul – reacţie (dacă elevul dezvoltă comportamentul X, atunci profesorul trebuie să raspundă cu acţiunea Y) către reprezentarea constructivistă, cognitivistă, valorică a procesului care încurajează reflecţia şi expresia personală la clasă şi în societate (în acord cu un set normativ instituţional agreat și cu nevoile speciale ale clasei / copiilor comportamentul X al unui elev poate avea de la Y la Yn răspunsuri din partea profesorului, funcţie de variabile și de contextele școlare). Aşa cum instituţiile de învăţământ superior au asumate în planurile strategice, pe lângă clasicele misiuni de educaţie şi cercetare, şi pe cea de a treia, the third mission of the universities – „misiunea socio-culturală”, de promotor al valorilor culturale, şi profesorii îşi vor reorienta propriile misiuni şcolare şi extraşcolare, prin redefinirea și multiplicarea rolurilor de la clasă, de la transmiţător la facilitator și creator de cunoaștere și până la revizuirea rolurilor sociale din afara clasei, de consilier și partener pentru programele comunitare. Schimbarea rolurilor educaţionale şi sociale ale cadrului didactic nu poate ignora tendinţa societăţii de a-i forţa limitele competenţelor în sensul standardizării şi al formalizării, toate acestea cu scopul de a introduce

judecăţi evaluative şi comparative. Deşi la nivel global se vorbeşte mult de clasificări, de ierarhii, în planul concret al activităţilor de la clasă, un lucru este cert: din punct de vedere ştiinţific, profesia didactică trebuie apreciată şi interpretată mult mai puţin sistemic, dar mult mai mult contextual, pentru că, aşa după cum prezintă și o echipă de cercetatori canadieni, numai 60% din comportamentele cadrelor didactice pot fi standardizate şi supuse deci unui control de tip sistemic (legistativ sau în planul politicilor educaţionale specifice). În condiţiile în care profesorii trebuie să asigure o învăţare esenţială, autentică și relevantă, în acord cu realităţile clasei și cu nevoile specifice ale elevilor, în condiţiile anterior evocate ale schimbărilor de rol (a se vedea rolul de facilitator pentru cunoaștere) se vorbeşte, din ce în ce mai mult, despre profesia didactică ca despre expresia unei vocaţii și mai puţin ca despre o meserie. Supusă astfel permanentelor presiuni sociale, cariera didactică se află şi ea între criza valorică și criza identitară, căutându-şi drumul de la reperele social-profesionale, relative la statutul salarial, către reperele valorice, profesorul văzut ca intelectual şi ca exponent al societăţii civile, cu o recunoaştere demnă de viitorul acestei profesii, aflată în acest moment al devenirii sale undeva, metoforic spus, între viitor și viitor. Dar să analizăm cateva din provocările cu care se confruntă educaţia şi care au puternice înrâuriri şi asupra sistemului de formare a profesorilor. Educaţia se află într-o tranziţie de la elite la masificare cu 

ZO OM

n O simplă vizită la o şcoală din unele sectoare ale Bucureştiului ne dovedeşte că putem descoperi o varietate multi-etnică şi multi-lingvistică

incidenţă asupra formării continue şi a dezvoltării profesionale, în respectul filosofiei continentale care promovează deschiderile de tip Lifelong Learning (LLL) - învăţare pe parcursul întregii vieţi. Întreaga perspectivă a politicilor europene în domeniu se extinde de la abordarea locală / regională la abordarea globală, astfel încât standardele naţionale nu mai sunt suficiente pentru a delimita funcţiile şi performanţele cadrului didactic (așa după cum s-a văzut anterior), în acest caz prevalând reperele comparative „cross-nationale”. În acest context foarte complex, dinamica profesiei didactice se mută din spaţiul regional la mobilităţile internaţionale şi de la cadrele culturale naţionale la diversitatea multi-culturală a studenţilor, viitoare cadre didactice (o simplă vizită la o şcoală din unele sectoare ale Bucureştiului ne dovedeşte că putem descoperi o varietate multi-etnică și multilingvistică în clase multiculturale cu copii de etnie chineză, vietnameză, etiopiană, fapt care reclamă o pregătire specifică a profesorului de învăţământ primar sau gimnazial pentru a face faţă acelor provocări în sens de interacţiune și de relaţionare). Abordarea managerială a instituţiilor educaţionale care teoretic ar trebui să recruteze cadrele didactice (aşa cum se petrec lucrurile în condiţiile unei normalităţi legale asumate) se face din ce în ce mai mult din perspectiva managerială şi mai puţin din perspectiva conducerii colegiale. Deşi prin mai toate politicile europene este încurajată variabilitatea şi diferenţierea instituţională, nu 36 SINTEZA # 6, iulie 2014

poate fi ignorată nevoia de autonomie şi independenţă pentru instituţiile şcolare care sunt o garanţie a autonomiei şi a responsabilităţii profesorului în raport cu deontologia profesională. Aici este necesar să intervină şi sistemele de asigurare a calităţii educaţiei (fie că se vorbește despre învăţământ finanţat din fonduri publice sau private) care vor oferi clarificările normative așteptate de colectivele de părinţi și de întreaga societate. Alocarea fondurilor pentru susţinerea sistemului de formare marchează, pe lângă constatarea unei subfinanţări demonstrate statistic şi o nouă abordare, mult mai coerentă a politicilor de finanţare, de la utilizarea unor fonduri predominant guvernamentale la atragerea unor investitii private (cu condiţia respectării mecanismelor de transparenţă instituţională). Din perspectiva curriculei de formare, în domeniul pregătirii specifice a cadrelor didactice și în cadrul programelor explicite de training se observă o trecere de la specializările unilaterale în domeniul formării la abordările multidisciplinare şi integrate, bazate pe arii curriculare şi de stimulare cognitiv-emoţionale mai largi, astfel încât în multe ţări cu sisteme educaţionale avansate apar tranziţii de la institutii de formare centrate pe specializări psihopedagogice la complexe de educaţie, cercetare, dezvoltare profesională, în care reflecţia asupra temelor crosscurriculare și asupra practicilor de la clasă devine cel mai important instrument formator. Din perspectiva nivelului universitar academic, instituţiile de

pregătire iniţială sunt invitate să-şi retransforme rutele de formare de la programele de licenţă clasice la programe de masterat şi, de ceva vreme încoace se vorbeşte din ce în ce mai mult de un doctorat profesional / didactic. Nu putem ignora aici şi o notabilă contribuţie românească la definirea, proiectarea şi lansarea publică în acest an a primului program european doctoral de formare pentru cadrele didactice EDITE (European Doctorate in Teacher Education). Universitatea din Bucureşti a avut parteneri prestigioşi, care au definit designul unui sistem doctoral explicat în limba engleză nu ca Professional Doctorate, ci mai mult ca un Doctorate for Professionals. Şi pentru că viitorul sistemului de formare îşi schimbă centrarea de pe interesul profesional personal către rezultate complexe concrete ale procesului de formare (cu relevanţă și impact) este absolut necesară şi reconsiderarea procesului de proiectare a finalităţilor de la competenţe specifice la competente transversale, cooperare, etică profesională, rezolvare de probleme, managementul timpului, „teamwork”, la nivelul cărora exerciţiul personal al cadrului didactic ca manager al clasei de elevi va face diferenţa. Procesul de masterizare a sistemului de formare a presupus schimbări structurale pentru a aduce standardul de certificare pentru calificarea didactică la nivelul masteratului. Una dintre ţările europene care a aplicat această reformă a fost Franţa, renunţând la tradiţionalele IUFM (Institute Universitaire de Formation des Maitres), în favoarea unui sistem bazat

ZO OM

n 100% din cadrele didactice din Finlanda au absolvit cel puţin un program masteral

pe studii masterale, decizie suspusă și unui val de contestări publice (la nivel european însă, în acord cu Procesul Bologna care a imprimat această tendinţă, mai mult de 70% din sistemele de formare iniţială au inclus programul masteral ca standard de certificare). Dar pentru că reverberaţiile acestei schimbări au fost mari chiar și peste ocean, în SUA un studiu comparativ arată că 52% din totalul de 3,7 milioane de profesori au absolvit un program de masterat în timp ce 100% din cadrele didactice din Finlanda au absolvit cel puţin un program masteral (această observaţie poate să ofere și o explicaţie secundară pentru poziţionarea SUA atât in GCI cât și în clasamentul PISA pe o poziţie inferioară Finlandei, spun sursele menţionate). Ce ar fi recomandabil să se întreprindă pentru ameliorarea calităţii sistemului de formare este să fie continuat procesul de profesionalizare a carierei didactice. Este o formulare cu un puternic conţinut ştiinţific - normativ, dar acceptată şi cuprinsă în toate documentele de politici educaţionale atât de la nivel european cât şi de la nivel naţional prin instituţii / complexe integrate de formare cu un puternic profil profesionalizant (Schools of education, instituţii de formare după model britanic). Sunt de reţinut totodată şi delimitarea rolurilor profesionale, şi asigurarea definirii ocupaţionale a profesiei didactice – standarde, competenţe, criterii de evaluare. Totodată trebuie asigurată în timp (termen mediu) şi o pluri-disciplinaritate în contextul deschiderii instituţionale către 37 SINTEZA # 6, iulie 2014

cercetare – dezvoltare, urmând exemplele sistemelor helvetic, suedez sau finlandez, care exploatează produsele cercetărilor la clasă în evoluţia şi promovarea în cariera didactică. Astfel se poate crea un sistem de formare a cadrelor didactice compatibil cu cel european în vederea sporirii internaţionalizării prin mobilitate, armonizare şi recunoaştere. Este responsabilitatea unei naţiuni să asiste și să sprijine, prin structurile centralizate şi descentralizate coordonatoare ale exerciţiilor de politică educaţională și cu concursul societăţii civile şi al comunităţilor regionale şi locale, procesul de definire a identităţii profesionale a cadrelor didactice în contexte mai largi, pentru că așa cum spunea și Steven Brill, un cunoscut autor și antreprenor: „Anything we do today to fix our failing public schools will take fifteen to twenty years to show significant results” (Tot ceea ce facem astăzi pentru a rezolva problemele şcolii publice va da rezultate peste 15-20 de ani). Tratatele de specialitate vorbesc despre o investiţie în educaţie recuperată după 15-17 ani de la debutul acesteia, asta înseamnă că orice amânare nu face altceva decât să crească deconturile, unele pe termen mediu și lung, atașate bugetelor educaţiei. Toate aceste decizii de politică publică trebuie luate cât mai urgent pentru ca această profesie să devină una internaţionalizată (prin joint-programs, mobilităţi, evaluări internaţionale), o profesie responsabilizantă (prin determinarea unor standarde internationale comune, dar flexibile și mecanisme de

asigurare a calităţii), „o profesie înalt profesionalizată” (prin exploatarea sistemelor de tip LLL - lifelong learning, de-a lungul întregii cariere profesional-didactice), o profesie motivantă prin valorificarea poziţiei sociale privilegiate a cadrului didactic. Corolarul acestor din urmă formulări, derivative în sensul discursului logic, îl constituie dezideratul, dar şi obligaţia generaţiei noastre de a edifica prestigiul acestei profesii prin recunoaşterea socială a statutului şi a identităţii profesionale, sociale şi culturale ale profesorului, astfel încât nu cadrele didactice să-şi caute „prestigiul trecut”, ci societatea să le ofere şansa recâştigării acestuia probabil nu foarte curând, aşa cum spuneam printre rânduri, mai înainte, undeva într-un viitor educaţional al competitivităţii pentru că, așa cum arăta și Lee Iacocca: „Competitivitatea educaţiei viitorului se definește în spaţiul școlii și al clasei: Competitivitatea unei ţări trebuie căutată nu în fabrică sau într-un laborator de cercetare, ci în clasa de elevi!” n Romiţă B. Iucu este doctor în Ştiinţele Educaţiei, profesor universitar la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Catedra de Pedagogie a Universităţii din Bucureşti şi prorector al aceleiaşi universităţi. Este expert al Comisiei Europene în domeniul formării personalului didactic începând cu anul 2002, membru în numeroase asociaţii şi consilii profesionale, coordonator şi consultant în cadrul unor proiecte naţionale şi internaţionale de cercetare, expert-evaluator în diferite acţiuni europene.

ZO OM

Este pregătit sistemul educaţional să facă faţă nevoilor secolului XXI? Ştefan Ilie

răim într-o lume care se schimbă mai repede ca niciodată şi ne confruntăm cu provocări fără precedent. Aşa cum am obervat, cel puţin în ultimele trei secole, oamenii s-au confruntat dintotdeauna cu probleme, dar ceea ce distinge vremurile noastre este ritmul şi anvergura schimbărilor. În prezent, acţionează forţe fără precedent în istorie, dar dintre toate cele existente, doar două sunt mari forţe conducătoare: inovaţia tehnologică şi creşterea populaţiei. Ele au transformat împreună modul în care trăim şi muncim, au pus o presiune imensă asupra resurselor naturale ale planetei, au schimbat natura politicului şi a culturii. Să vedem ce spun organizaţiile în acest context. Pe măsură ce lumea se mişcă tot mai repede, organizaţiile de pretutindeni spun că au nevoie de oameni care: să gândească creativ, să comunice eficient şi să lucreze în echipă, să fie flexibili, să se adapteze repede oricărei situaţii, să fie deschişi către noi idei şi persoane; să prezinte încredere, să fie orientaţi spre autocunoaştere, să-şi cunoască punctele tari şi să ştie de ce sunt în stare şi ce pot realiza, să fie proactivi, să le placă să muncească, să fie dispuşi să investeacă timp şi energie pentru a-şi atinge obiectivele, să prezinte calităţile unui lider creativ (creative leadership), să-şi asume responsabilitatea de a atinge obiectivele impuse printr-o cultură în care oricine poate veni cu idei noi. Nimic nou până aici, dacă privim orice anunţ de angajare, mare parte dintre aceste cerinţe sunt conţinute în el.

38 SINTEZA # 6, iulie 2014

Educaţia și pregătirea profesională sunt cheile viitorului. O cheie poate fi rotită în două direcţii. Rotiţi-o într-o direcţie și veţi bloca viitoarele resurse; rotiţi-o în cealaltă direcţie și veţi debloca resursele, iar oamenii se vor regăsi pe ei înșiși”. Ken Robinson

Intersant ar fi să cunoaştem ce aşteptări au proaspeţii absolvenţi de la o organizaţie. Cea mai nouă generaţie intrată pe piaţa muncii, Generaţia Y sau generaţia tinerilor născuţi după anii 80, are cel mai mare impact asupra viitorului mediu de lucru. Cum arată în viziunea lor compania ideală şi care sunt atitudinile, tiparele de comportament şi afinităţile faţă de comunicare şi tehnologie, a fost scos în evidenţă de un studiu realizat de Ericsson ConsumerLab. Compania ideală în viziunea Generaţiei Y oferă următoarele: muncă preponderent satisfăcătoare; posibilitatea de a integra viaţa personală în cea profesională; activităţi punctuale orientate spre anumite obiective, care să le ofere libertatea de a alege când şi unde lucrează; oportunitatea de a lucra în echipă şi cu persoane de vârsta lor; o structură ierarhică orizontală (fără sau cu puţine niveluri între management şi angajaţi); cerinţe şi task-uri clare, cu feedback constant; transparenţă; o relaţie apropiată cu superiorii; tehnologie de ultimă generaţie, în special în zona comunicării. Studiul s-a axat, în principal, pe tinerii profesionişti între 22 şi 29 de ani, din SUA, care au absolvit o facultate, sunt ambiţioşi, vizionari şi care se văd în viitor în poziţii de conducere. Trebuie să adaug că un studiu relevant pe o astfel de temă în România nu am găsit. Există o piaţă a muncii şi acolo se vor întâlni cererile şi ofertele, prin negociere, probabil, se va ajunge la un acord, dacă nu, atunci cele două părţi, angajatorii şi angajaţii, vor privi unii către ajustarea cerinţelor, iar ceilalţi către ajustarea cunoştinţelor

ZO OM

n Educaţia, se pare, că nu este un proces liniar al pregătirii pentru viitor, ci unul prin care să ne cultivăm talentele şi sensibilităţile

şi competenţelor. Organizaţiile, în schimb, trebuie să facă faţă unei competiţii mai ascuţite de la o zi la alta, mai ales că piaţa, mâna invizibilă, pare nemiloasă, ascultând doar de cerere şi ofertă. Foarte adesea am auzit pe unii dintre liderii de business plângându-se că sistemul de învăţământ nu formează oameni cu asemenea calităţi. Oare de ce? Nu cumva ar trebui ca şcoala să-i pregătească pe tineri să ştie cum să reuşească? O face corespunzător? Observ că, atunci când organizaţiile sunt nemulţumite, privesc doar în direcţia sistemului educaţional, ca fiind singura instituţie majoră responsabilă de calitatea forţei de muncă. Să fie oare aşa? Am să încerc pe parcurs să revin la această întrebare. Să vedem de ce este aşa de importantă educaţia şi ce se întâmplă cu ea. Educaţia este unul dintre subiectele cu care coabităm, ca şi religia, politica, fotbalul sau banii. Poate că aşa şi trebuie să fie, dar educaţia este vitală pentru succesul profesiilor noastre, pentru viitorul copiilor noştri şi pentru dezvoltarea pe termen lung. Poate cel mai important este faptul că educaţia ne imprimă o idee profundă despre noi înşine, care mai târziu este greu de înlăturat. Recursul la istorie este necesar pentru a înţelege cum a fost construit şi dezvoltat sistemul educaţional de tip public. Până pe la mijlocul secolului al XIX-lea, a fi educat era privilegiul celor puţini, care îşi puteau permite acest lux. Revoluţia industrială ce a avut loc, mai ales după prima criză de la 1848, a dus la dezvoltarea sistemelor de educaţie

39 SINTEZA # 6, iulie 2014

de tip public, în primul rând pentru a satisface cerinţele acesteia. Din acest punct de vedere, cred că, în prezent, în multe privinţe, sistemele de educaţie încă mai reflectă principiile producţiei industriale, standardizare, conformitate si liniaritate. Viaţa a demonstrat, în schimb, că este dinamică, adaptabilă şi diversă, că nu mai poate fi proiectată în virtutea principiilor producţiei industriale. Viaţa nu este liniară. Dimpotrivă, viaţa este o ţâşnire neîntreruptă. Când îţi urmezi adevărata cale, îţi creezi noi oportunităţi, întâlneşti oameni diferiţi, treci prin experienţe diferite, îţi construieşti o altă viaţă. Experienţele pe care le avem acum şi aici ne vor influenţa profund în ceea ce vom deveni în viitor. Educaţia, se pare, că nu este un proces liniar al pregătirii pentru viitor, ci unul prin care să ne cultivăm talentele şi sensibilităţile, cu ajutorul cărora să ne putem trăi vieţile cât mai bine cu putinţă şi să putem crea un viitor mai bun pentru toţi. Revoluţia culturală a anilor '60 s-a încheiat cu o criză economică pe fondul scumpirii petrolului, criză ce a obligat cam toate organizaţiile să-şi reconsidere tehnologiile şi chiar tipul de management. În privinţa tehnologiilor au căutat să le introducă în mod accelerat, pe cele noi şi mai puţin energofage, iar în privinţa managementului au căutat să-şi externalizeze acele activităţi care nu erau esenţiale sau pentru care nu aveau suficientă experienţă. Toate acestea au condus la costuri mai mici şi la o mai mare flexibilitate. Se pare că din acest moment s-a încheiat ultima etapă a industrialismului de tip Ford-Taylor. Externalizarea a condus

la o creştere a diviziunii muncii, la apariţia unor noi specializări, sistemul educaţional fiind obligat să se adapteze acestor noi solicitări. Ritmul schimbărilor a început să se accelereze pe măsură ce a avut loc liberalizarea pieţelor şi tehnologia informaţiei a pătruns în toate sferele vieţii economice. Uneori, schimbările au impus un ritm peste puterea de adaptare a oamenilor. Progresul tehnologic prea rapid devaloriza mult prea repede valoarea cunoştinţelor şi a competenţelor, apăreau specializări noi, domenii noi. Astfel, majoritatea ţărilor, începând cu anii '90, au recunoscut necesitatea de a-şi reforma sistemele de învăţământ, însă nu este suficient, marea provocare este aceea de a le transforma. Recesiunea începută în anul 2008 a aruncat în aer piaţa activelor şi a creditelor, cea care alimentase în trecut supraproducţia şi hiperconsumul în întreaga lume. Efectele ei pot fi comparate cu cele ale unui uragan, a măturat toate statele cu economii industrializate, lasând în spate afaceri eşuate, imense datorii şi prăpastia unui şomaj structural. Cei mai afectaţi au fost tinerii. În prezent îi auzim tot mai des pe politicieni ţinând discursuri înflăcărate despre cum trebuie să fie scoase la lumină capacităţile fiecărui elev în parte, de asemenea, pe profesori spunând că sunt angajaţi profund în efortul de a-i ajuta pe elevi/studenţi să-şi manifeste întregul potenţial. Pentru România, în schimb, rezultatul se îndreaptă în cu totul altă direcţie, abandon şcolar din ce în ce mai mare, promovarea examenelor de diplomă din ce în ce mai slabă şi, poate cea mai cruntă situaţie, un procent de 25% al 

ZO OM

n România cu un procent de 23% înregistrează cel mai mare procent NEET (Not in Employment, Education or Training) - cei fără slujbă şi cei care nu sunt cuprinşi în nicio formă de şcolarizare - din ţările Uniunii Europene

somajului în rândul tinerilor. Datele oficiale din România, dar şi cele de la nivel internaţional indică existenţa unui fenomen care riscă să devină o „bombă cu ceas” pentru economia mondială, „generaţia pierdută”, reprezentată de tinerii şomeri cu şanse mici de angajare sau educare, potrivit specialiştilor Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică. Acestă „generaţie pierdută” se poate constitui în grupuri de rezidenţi din interiorul oraşelor, ce sunt defavorizate din punct de vedere economic, ele putând fi prinse în cercul vicios al crimei, sărăciei şi diperării. Preţul plătit pentru furia şi frustrarea acelora care se simt marginalizaţi şi fără speranţă poate fi unul mare. Dar, să privim cum stăm în România în privinţa acestei „generaţii pierdute”. România cu un procent de 23% înregistrează cel mai mare procent NEET (Not in Employment, Education or Training) - cei fără slujbă şi cei care nu sunt cuprinşi în nicio formă de şcolarizare - din ţările Uniunii Europene. La nivelul UE, în această categorie, sunt 6,8 milioane de tineri din categoria 25-29 de ani, aceasta însemnând aproximativ 1 din 5 tineri. Printre principalele caracteristici întâlnite la zugrăvirea „portretului” tânărului din categoria NEET sunt: existenţa unei dizabilităţi, calitatea de emigrant, un nivel scăzut de educaţie, provenienţa din zone izolate, provenienţa dintr-o familie cu venituri reduse, cu părinţi în situaţie de şomaj, părinţi cu un nivel scăzut de educaţie sau provenienţa dintr-o familie dezorganizată. Să fie şcoala oglinda societăţii? 40 SINTEZA # 6, iulie 2014

Societatea românească a atins limita? Mai putem schimba ceva, sau plecăm toţi? Şcoala este construită de comunitate pentru comunitate, cu toţii suntem răspunzători pentru reuşita ei. Dacă este aşa, atunci am să încerc să „distilez” puţin această propoziţie, să-i găsesc semnificaţia şi să încerc apoi să dau câteva răspunsuri la întrebările de mai sus. A fi construită de comunitate înseamnă că trebuie să participăm cu toţii, elevi, părinţi, autorităţi, mediu de afaceri, ONG-uri. Unul dintre principiile de transformare a educaţiei este parteneriatul. Fiecare are un rol în viitorul educaţiei, peste tot în lume se realizează alianţe între şcoli şi sectorul filantropic, cultural sau de afaceri. „Imposibilitatea de a rămâne competitivi pe terenul de joc internaţional este rezultatul direct al incapacităţii noastre de a rămâne competitivi în domeniul educaţiei”, a afirmat Jeff Beard, director general al International Baccalaureate, Geneva, Elveţia. Există acest perteneriat? Funcţionează în România? Rolurile sunt bine definite şi asumate? Să începem cu autorităţile, mediu de afaceri, ONG-urile. Acum, mai mult ca niciodată, simţim nevoia unei conexiuni cât mai bune între educaţie, mediu de afaceri şi cultură. Deşi am realizat la nivel politic, în România, un pact pentru educaţie, el s-a dovedit a fi doar pe hârtie. Exemplul cel mai bun de a înţelege ce s-a întâmplat este să privim la modificările aduse la Legea educaţiei, de la semnarea pactului şi până în prezent. Cred că avem nevoie si de un pact pentru cultură, nu putem să proiectăm un viitor pentru societate

fără acesta, fără să fie funcţional şi mai ales fără conexiune cu educaţia. Educaţia, afacerile şi sectorul cultural au de înfruntat multe provocări comune, unele dintre ele fiind complexe, din cauza faptului că între acestea nu a existat o strânsă legătură. O coordonare a celor patru ministere - Ministerul Educaţiei Naţionale, Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, Ministerul Culturii şi Ministerul Economiei - ar crea premisele unei reuşite în transformarea învăţământului. Pentru mine pare o condiţie necesară, dar nu şi suficientă. Avem nevoie de implicarea Camerelor de Comerţ şi Industrie Judeţene şi a Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, pentru a fi realizată suficient în această transformare a sistemului de educaţie, în ceva mult mai potrivit pentru nevoile secolului XXI. În opinia mea, cea mai importantă autoritate rămâne autoritatea locală, primarul în primul rând şi apoi consiliul local. Fără să găsim un consens politic la nivel naţional asupra strategiei de transformare a învăţământului, fără să avem o teorie a schimbării, care să coaguleze pornind de la autorităţile locale până la toate ministerele şi instituţiile mentionate mai sus, nu avem şansele unei reuşite. Avem nevoie să fie implicaţi toţi factorii politici şi să se schimbe climatul politic în cel mai bun mod posibil. Sunt de acord că nu putem prezice viitorul, dar putem ajuta la formarea acestuia. Atâta timp cât primarul şi consiliul local al fiecărei comunităţi nu-şi pun problema cum să păstreze tinerii în comunitate, cum să creeze

ZO OM

noi locuri de muncă de calitate, nici şcoala nu are cum şă-şi atingă scopul, dar nici comunitatea nu are un viitor mai sigur. Prima grijă a primarului trebuie să fie numărul locurilor de muncă şi calitatea acestora. Dacă nu există un parteneriat solid între autoritatea locală, mediu de afaceri şi şcoală, nu putem să vorbim despre viitorul comunităţii si implicit nici despre şcoală. În acest parteneriat fiecare trebuie să-şi aibă rolul său bine asumat. Autoritatea locală să sprijine cu tot ce poate agentul economic pentru a păstra sau chiar a dezvolta numărul de locuri de muncă, să atragă noi agenţi economici prin crearea unor condiţii win-win. În acelaşi timp să sprijine şcoala în a obţine şi atrage cei mai buni profesori, în a obţine o dotare suficientă pentru realizarea unui act educaţional de calitate, în primul rând certificat de agenţii economici. Mediul de afaceri, Camerele de Comerţ şi Industrie Judeţene trebuie să se implice pentru bunul mers al şcolii, în dotarea cu materiale şi mijloace tehnologice moderne, în asigurarea locurilor de practică, în formarea de instructori pentru practică în interiorul organizaţiei sale, în colababorarea privind programele disciplinelor tehnologice cu profesorii pentru disciplinele de specialitate, în atragerea profesorilor pentru disciplinele de specialitate în partea de cercetare-dezvoltare a organizaţiei sau pentru perfecţionarea lor, în acordarea de burse pentru elevii cu merite deosebite. Selecţia noilor angajaţi ar trebui să se facă în primul rând dintre cei ce efectuează stagiile de practică în interiorul acestor organizaţii. Se întâmplă aşa ceva în mod curent? Răspunsul meu este NU! La introducerea şcolilor de artă si meserii s-a încercat semnarea unui acord între Ministerul Educaţiei şi cel al Industriei în privinţa acestei colaborări şcoalăagent economic, era după modelul germano-austriac al şcolilor pentru meserii sau al şcolilor profesionale. Singurul agent economic care a acceptat fără ezitare a fost lanţul de magazine Metro, restul agenţilor nu au dorit. De ce numai Metro? Răspunsul cel mai bun ar fi că la ei există deja această cultură dintotdeauna. Unde se află acum învăţămăntul profesional şi tehnic din România? Un răspuns ar fi acolo unde se găseşte si viziunea primarilor despre comunitatea lor sau 41 SINTEZA # 6, iulie 2014

mai sus, acolo unde există şi viziunea acestui popor despre el însuşi. Vă las pe voi să găsiţi unde se află. Dacă am privi spre politica agricolă a României, spre marea bogăţiei a calităţilor acestui pământ, spre faptul că nu suntem în stare nici agricultură să mai facem, poate ne întrebăm: chiar ne mai iubim p ă m â n t u l? Mediul cultural, prin industriile creative, poate să absoarbă o parte din absolvenţii din domeniul vocaţional. ONG-urile pot sprijini de asemenea şcolile în demersurile sale, prin implicarea în proiecte ce nu pot fi desfăşurate doar de şcoală, prin acordarea unor burse pentru elevi, dar şi în multe alte aspecte în beneficiul şcoală-comunitate.

Nicio ţară nu a înaintat pe scara evoluţiei umane fără investiţii constante în educaţie” Irina Bokova, director general UNESCO

Mai mult ca oricând, avem nevoie de o viziune şi strategie pentru transformarea sistemului educaţional, care să-i implice pe toţi aceia care sunt pregătiţi să îşi investească energia, timpul şi resursele pentru a repara ceea ce avem şi pentru a crea sistemul educaţiei publice de care avem nevoie, în care să aducem alături învăţarea teoretică, practică şi vocaţională, calibrată la capacitatea fiecărui elev. Comunităţile afectate de recesiune au nevoie de multă imaginaţie, creativitate şi inovaţie, pentru a reconstrui locurile de muncă pentru milioane de oameni, condiţie esenţială pentru prosperitatea economică.

Închei acest aspect cu ceea ce spunea Thomas Friedman, în cartea sa intitulată The World is Flat (Pământul este plat): „Cei care vor avea abilitatea de a imagina servicii, oportunităţi şi modalităţi noi pentru atragerea forţei de muncă, vor fi noii Invincibili. Vor prospera cei care au imaginaţia de a inventa modalităţi mai inteligente de a realiza vechile munci, noi căi de a economisi energie oferind servicii şi modalităţi noi de a atrage clienţi vechi sau noi căi de a combina tehnologiile existente”. Familia. Citesc destul de des despre locurile de pe podium obţinute de elevii români la diverse olimpiade internaţionale, despre profesorii care au pregătit aceşti elevi, pornind de la orele la clasă şi până la cei ce pregătesc aceste loturi olimpice şi recunosc că simt o bucurie imensă. Însă aceşti tineri reprezintă elita, de cele mai multe ori ei devin autodidacţi, este în primul rând un efort personal, cu ajutorul profesorilor şi poate al părinţilor a fost stabilit punctul în care „talentul individual” s-a întâlnit cu pasiunea „personală”, elevul s-a descoperit şi se valorifică într-un domeniu ce-i aduce, în primul rând, bucurie şi apoi satisfacţii. Marea problemă la nivel de societate o constituie ce se întâmplă cu ceilalţi, de aici trebuie construit un sistem educaţional care să ofere răspunsurile la întrebările: oare nu ar trebui ca şcoala să-i pregătească pe tineri să ştie cum să reuşească? O face corespunzător? O parte dintre părinţi îşi imping cu orice preţ copiii spre învăţământul academic, altii sunt nesiguri ei înşişi, îşi învăluie inconsecvenţa în toleranţă, crescându-şi copilul în funcţie de ideile (schimbătoare), de informaţiile şi capriciile de moment sau sunt indiferenţi. Nu? România, în istorie sa, nu a cunoscut un aşa exod al populaţiei în căutarea unui loc de muncă şi a unui trai decent, nici nu a avut atâţia copii abandonaţi de către părinţi în braţele bunicilor sau ale rudelor. Nevoia de a avea o diplomă universitară a modelat cultura educaţiei de masă atât direct, cât şi indirect, fiind unul dintre motivele pentru care activitatea de tip universitar a ajuns să domine învăţământul în general. Diploma universitară a ajuns, cel puţin pentru 

ZO OM

părinti, o obsesie. Tinerii care se înscriu la facultate mai degrabă decât să se angajeze sau să se înscrie în programe de pregătire profesională sunt văzuţi ca reuşite reale ale sistemului. Această obsesie a părinţilor este astăzi împinsă către un sistem care distorsionează până şi educaţia preşcolarilor. Competiţia pentru a înscrie copiii la o „grădiniţă bună” este atât de înverşunată, încât am putea organiza şi un interviu pentru grădiniţă! Sper ca „inflaţia academică” să nu conducă către o lume în care doar dacă ai un doctorat poţi să-ţi găseşti şi un loc de muncă. Dacă vom continua să presupunem că succesul academic este tot ceea ce îşi poate dori omul în viaţă, nu vom reuşi să-i învăţăm pe oameni cum să accepte faptul că s-ar putea să nu atingă acel deziderat, nu o să-i învăţăm cum să se împace cu eşecul. Avem nevoie ca un număr cât mai mare dintre copiii noştri să urmeze cursurile învăţământului superior, să aibă cât mai multă educaţie, dar nu numai atât, ci şi ca aceştia să primească educaţia corectă. În schimb, o parte din tinerii care s-au descoperit, îşi cunosc pasiunile, au început să renunţe la facultăţi, la masterate, mai ales acolo unde ei nu au găsit mediul necesar dezvoltării lor. Ei caută să-şi obţină certificatele, atestările, să le actualizeze în permanenţă şi sunt angajaţi doar prin prisma a ceea ce ştiu să facă sau îşi dezvoltă propriile afaceri. Greu să fii părinte, mai greu să găseşti sfaturi pentru ei! Nici nu am să încerc aşa ceva, în schimb pot să vă spun ce au făcut părinţii mei. În primul rând mi-au oferit afecţiune, au fost parteneri cu mine pe tot parcursul formării mele, lansâdu-mă să aleg ceea ce cred că-mi place cel mai mult, mi-au oferit cât mai multe şanse să-mi descopăr talentele (Palatul Copiilor, cluburile sportive), au păstrat în permanenţă contactul cu şcoala, cu profesorii şi dirigintele. Greu? Da, vremuri învechite, pe atunci oamenii aveau timp ... Şcoala. Trebuie să pornim de la esenţa învăţământului, iar aceasta o constituie relaţia dintre profesori şi elevi. Dacă elevii nu mai învaţă, atunci nu mai există educaţie. În sistemul educaţional, calitatea acestei relaţii a fost afectată de: agenda politică, de termenii şi de condiţiile 42 SINTEZA # 6, iulie 2014

de angajare a profesorilor, de faptul că unii dintre profesori nu au vocaţie sau nu văd oportunitatea unei cariere profesionale ce le poate asigura un trai decent, de lipsa dotărilor din scoală, de lipsa locurilor de practică, de standardele naţionale de evaluare şi lista poate continua. În faţa atâtor interese, adevăratele nevoi ale elevilor pot fi date uşor la o parte şi, chiar aşa se întâmplă. Copiii simt exact ceea ce se întâmplă, anume, că sistemul ca întreg nu îi mai are pe ei în vedere, că nu-i pasă. Aceste este unul dintre motivele pentru care atât de mulţi elevi abandonează sistemul sau chiar nu mai participă la examenele de diplomă. Să ne întoarcem la esenţa învăţământului, la relaţia dintre profesori şi elevi. Calitatea învăţământului depinde în primul rând de calitatea acestei relaţii, prin urmare, de calitatea profesorilor. Ştim cu toţii că nicio şcoală nu este mai bună decât profesorii săi. Avem profesori care nu sunt interesaţi de ceea ce predau, sau nu au talent pedagogic, nu îi interesează problemele elevilor, iar aceştia merită mai mult. Cum au ajuns aceşti profesori în învăţământ? Foarte simplu, nu avem o politică a resurselor umane pentru sistemul educaţional care să fie atractivă pentru cei ce au calităţile necesare pentru o astfel de meserie, până la urmă vocaţională. Cum putem face? În primul rând să i se redea profesorului un statut social decent şi apoi să existe un ghid al carierei didactice atractiv pe tot parcursul. Dacă investim numai în clădiri şi dotări, fără să investim şi în profesori, nu putem avea calitatea aşteptată. Calitatea învăţământului public depinde şi de banii plătiţi de stat pentru serviciul prestat de profesor. Cu cât învăţământul va fi mai subfinanţat în această direcţie, cu atât vom avea mai puţini profesori potriviţi pentru această meserie şi mai mai multă corupţie. Nimeni nu-şi doreşte să părăsească un serviciu în care se ragăseşte şi în care este şi decent plătit. Un alt motiv pentru care elevii nu mai învaţă îl constituie procesul de învăţare. Procesul de învăţare este unul personal. Toţi elevii au interese şi stiluri de învăţare diferite. Elevii nu pot fi obligaţi să înveţe împotriva voinţei lor, spiritul educaţiei democratice presupune ca elevii să

înveţe de plăcere. Marea provocare rămâne să stabilim ce şi cum sunt învăţaţi elevii, atfel încât să le implice energia, imaginaţia şi modalităţile lor diferite de învăţare. Soluţia identificată de mai mulţi specialişti în educatie, din mai multe şcoli, se bazează pe o atenţie acordată în mod individual şi pe învăţarea personalizată. În defavoarea acestei soluţii am auzit cele mai diferite lucruri spuse, ca de exemplu: este o utopie, este un proces prea costisitor, nu ar exista suficient timp pentru profesor atât în pregătirea lecţiilor, cât şi pentru lucrul în clasă cu fiecare elev. Din păcate nu prea sunt alte soluţii identificate, educaţia fie este personalizată, fie, se pare, că nu mai este deloc. Ridicarea standardelor generale presupune implicarea energiei şi imaginaţiei fiecărui elev. Există posibilitatea personalizării actului de învăţare pentru fiecare elev în parte, una dintre modalităţile prin care se poate să se realizeze acest lucru este folosirea creativă a noilor tehnologii. Unele ţări folosesc deja tehnologia informaţională pentru a-i pune în legătură pe profesori şi pe elevi în programe de învăţare personalizată de diferite tipuri. Introducerea tehnologiilor digitale în viaţa cotidiană a creat ceea ce s-a considerat cel mai mare clivaj între generaţii, de la revoluţia culturală a anilor '60. Astăzi putem vorbi despre generaţia născută înainte de apariţia erei digitale şi cei ce s-au născut şi au crescut în această eră. Aşa cum se întâmplă în majoritatea comunităţilor de imigranţi, adulţii sunt învăţaţi de către copiii lor noua cultură. Deseori, adulţii încearcă o adaptare a vechii lor culturi la cultura ţării în care trăiesc, de dragul nostalgiei sau a siguranţei. Tinerii sunt aceia care adoptă energic noua cultură şi sunt însetaţi de ea, învăţându-şi părinţii modalităţi noi de a realiza lucruri şi noi valori ale acesteia. Tehnologia informaţională a adus şi o nouă cultură, numită cultura digitală. Peste tot, observăm cum copiii noştri o trăiesc şi o respiră, în timp ce mai mulţi adulţi ezită să o adopte, temându-se de ciudăţenia, obiceiurile şi modalităţile pe care aceasta le presupune. În opinia mea, cred că în educaţie avem multe de învăţat de la copiii noştri în privinţa posibilităţilor pe care le oferă aceste tehnologii noi şi modalităţile de gândire pe care copiii le absorb în mod

ZO OM

n Sarcina educaţiei nu este de a preda materii, ci de a preda elevilor

intuitiv şi pe care unii dintre profesorii lor ezită să le accepte. Profesorii au datoria să aplice acest tip de învăţare personalizată pentru fiecare elev, ei sunt plătiţi pentru acest lucru. Trecerea la un astfel de tip de învăţare presupune costuri pornind de la: orele din norma didactică, efectivele de elevi de la clasă şi grupă, perfecţionarea în domeniul tehnologiei informaţiei, până la dotarea cu calculatoare şi soft educaţional. Metoda de predare tradiţională, asociată de obicei cu instrucţia formală a întregii clase şi cu învăţarea pe dinafară, trebuie să fie aplicată doar acolo unde se doreşte să se transmită informaţii şi cunoştinţe. Avem nevoie de metode noi, mult mai experenţiale, asociate cu învăţarea pe bază pe investigare directă, în care elevii lucrează individual sau pe grupe pentru a explora ceea ce îi interesează şi pentru a-şi exprima propriile idei. Este mult mai important să-i învăţăm pe elevi să ştie ce anume să extragă dintr-o diversitate de cunoştinţe pentru a răspunde nevoilor unei situaţii prezente. Sarcina educaţiei nu este de a preda materii, ci de a preda elevilor. Aş dori să prezint doar câteva aspecte pe tema planurilorcadru de învăţământ şi structura curriculumului naţional românesc în acest articol. În primul rând, cred că avem nevoie de o nouă armonizare a disciplinelor atât pe verticală cât şi pe orizontală în interiorul planurilor-cadru, pentru fiecare ciclu de învăţământ, în functie de „profilul” dorit al absolventului de ciclu. În al doilea rând, să revedem echilibrul între aşa numitele ştiinţe exacte-tehnologii (matematică, ştiinţe, 43 SINTEZA # 6, iulie 2014

tehnologie şi inginerie) şi disciplinele umaniste, artă si educaţie fizică. Să analizăm rolul şi nivelul disciplinei matematică atât în interiorul ariei sale, dar mai ales vizavi de tehnologii. Este important să înţelegem că elevul nu învaţă doar despre matematică, ci şi despre cum să facă matematică. Acelaşi lucru trebuie avut în vedere şi despre muzică, artă, dans, fizică şi tot restul. Cred că a venit momentul în care şcoala trebuie realizeze o nouă stare de echilibru între rigoare şi încântare şi am convingerea că ambele sunt esenţiale în educaţie. Disciplinele de pe prima pagina a catalogului sunt considerate, în multe privinţe, fiind în mod firesc mai importante, dar această presupunere nu are legătură cu economia, ci cu ideile culturale despre cunoaştere şi inteligenţă. Actualizarea conţinuturilor acestor programe constituie în permanenţă o prioritate în asigurarea competenţelor necesare pe piaţa muncii. România dispune de specialişti cu experienţă în domeniul educaţiei, important este ca ei să fie consultaţi, puşi să elaboreze o teorie a schimbării sistemului împreună cu toţi beneficiarii direcţi. Avem nevoie de lideri creativi, cu autoritate morală şi profesională, care să înţeleagă ce reprezintă cultura unei şcoli, că presupune mai mult decât programa şcolară, stilurile de predare şi formele de evaluare. Cultura se referă la valori, tradiţii, ambianţă, ton şi relaţii. Transformarea educaţiei nu este un lucru uşor, dar preţul eşecului este mult mai mare decât ne permitem. Observăm că elitele părăsesc din ce în ce mai mult ţara, că locurile de muncă de calitate nu sunt dezvoltate în ritmul

unei absorbţii satisfăcătoare a tinerilor absolvenţi, că nu mai putem construi o societate în care dorim să trăim. Ne îndreptăm într-o direcţie greşită atunci când lăsăm vieţile noastre pe seama întâmplării şi acceptăm ideea inevitabilităţii naturale a adaptării speciei umane, nu putem răspunde retoric doar atât de simplu: Ne adaptăm, ce putem să facem? Această idee nu ne ghidează viaţa, nu este relevantă pentru viaţa noastră, ci ne spune că acest lucru se întâmplă să se desfăşoare într-un anumit fel, dar văzută prin ochii biologului. Cum ar arăta o viaţă care merită să fie trăită? Plasăm de cele mai multe ori această întrebare pe teritoriul schimbului de opinii şi, o vedem ca pe un fel de problemă teoretică, al cărei răspuns trebuie să se afle într-o carte, într-o emisiune TV. Răspunsul este mult mai simplu, el constă într-un anumit mod de a ne trăi efectiv viaţa. Dacă nu vedem acest lucru, probabil, avem o problemă de claritate, poate claritatea nu reprezintă un ideal pentru noi, dar depinde cu ce o asociem. Privită din perspectiva lui Wittgenstein, ea pare ca un mod de „curăţenie spirituală”. Este pregătit sistemul educaţional să facă faţă nevoilor secolului XXI? Cu siguranţă nu! Acesta este răspunsul meu. n Ştefan Ilie, Viena. Specialist în management educaţional. Activează în domeniul formării şi în cel al consultanţei pentru companii, pe care le sprijină să privească viitorul într-un mod mai creativ, şi să-şi dezvolte strategii şi soluţii de organizare dinamice.

ZO OM

O şcoală pentru generaţia digitală Mircea Miclea

eea ce se întâmplă în mintea noastră depinde nu numai de creierul nostru, ci și de uneltele pe care le utilizăm. Noi, oamenii, construim întâi uneltele, apoi ele ne reconstruiesc pe noi. Școala nu se adresează unor minţi abstracte, atemporale, și nici unor minţi inocente, „tabula rasa”, neinfluenţate de lumea în care trăiesc, dincolo de școală. O şcoală bună e aceea care, în tot ce face, ţine seama de mintea celui care învaţă. Ceea ce se întâmplă în mintea noastră depinde nu numai de creierul nostru, ci și de uneltele pe care le utilizăm. Noi, oamenii, construim intâi uneltele, apoi ele ne reconstruiesc pe noi. Omul a inventat scrisul; apoi, scrisul i-a modificat modul de a memora, dar, mai ales, reflecţia și analiza logico-lingvistică a ceea ce memora. Scrierea a permis înregistrarea unor cantităţi uriașe de observaţii care nu puteau fi stocate într-o memorie individuală, iar analiza logică a acestor înregistrări scrise a permis identificarea regularităţilor, apariţia și dezvoltarea cunoașterii știinţifice. Dezvoltarea calculului matematic, un alt instrument epocal, ne-a permis să gândim altfel asupra naturii, să înţelegem că „natura e scrisă în limbaj matematic” (Galilei), ceea ce a dus la fizica modernă, atât de diferită de fizica aristoteliană. Uneltele ne modifică insidios, dar ferm, mintea. În ultimele decenii, tehnologiile digitale, focalizate pe procesarea și transmiterea de informaţii, au inundat viaţa noastră cotidiană. Telefoanele celulare, internetul, aplicaţiile informatice, de la jocuri pe calculator 44 SINTEZA # 6, iulie 2014

la procesoare de text sau baze de date, sunt prezenţe ubicue în spaţiul public și privat. O întreagă generaţie, care este acum în jurul vârstei de 20 de ani, a crescut interacţionând zilnic cu tehnologiile digitale: vorbind pe mobil, scriind SMS-uri, socializând pe Facebook, jucându-se pe computer, procesând texte în Word, căutând pe Google, modificându-și propriile fotografii în Photoshop. Ei sunt generaţia digitală, nativii digitali, cei care utilizează aplicaţiile informatice ca și cum ar respira sau ar bea apă. Spre deosebire de ei, noi, ceilalţi, suntem imigranţi digitali: ne-am născut în lumi sărace în informaţii, unde informaţia era greu accesibilă, comunicarea costisitoare și limitată. Ne adaptăm, uneori cu succes, la „minunata lume nouă”, dar nativii ne simt că nu suntem de-ai lor. Avem nostalgii secrete: tare ne-ar plăcea să mai primim câte o scrisoare scrisă de mână, să ne retragem undeva cu o carte bună sub braţ, să căutăm în bătrânul Larousse nu în Thesaurus semnificaţia unui cuvânt. Știm, însă, că nostalgia nu e lucrativă; lucrative sunt doar întrebările și tentativele de răspuns, soluţiile-candidat. Trei întrebări devin relevante în acest context: 1) Cum au influenţat tehnologiile informaţionale profilul generaţiei digitale? Ce s-a schimbat? 2) Ce-i de făcut? 3) Cine să facă?

Ce s-a schimbat? O simplă căutare pe Google după eticheta „digital native” îţi dă peste 95 de milioane de rezultate, iar pe Google

Scholar obţii peste 61.000 de rezultate. Literatura existentă este imensă, prolixă, adesea de slabă calitate, oscilând între utopie și distopie. Dacă decupăm, însă, doar textele bazate pe date empirice și conjecturi controlate, câteva caracteristici relativ stabile ce pot fi puse pe seama utilizării tehnologiilor digitale și care au modificat profilul generaţiei ce vine din urmă, încep să iasă în evidenţă.Iata ce s-a schimbat: 1. Expectanţele Generaţia digitală se așteaptă să aibă acces rapid, nelimitat, 7/24, la informaţie multimedia. Tipăriturile (de la ziare la cărţi) sunt tot mai neinteresante. Mixajele de text + audio + video + animaţie au ocupat scena. Orice pagină de web este multimedia, jocurile sunt multimedia, comunicarea pe Facebook sau Instagram e multimedia, Youtube e multimedia. Din valoare princeps (în Evul Mediu, cu biblioteca personală se puteau gira împrumuturi bănești fabuloase!), textul tipărit a devenit un paria. Apoi, generaţia digitală este mare consumatoare de aplicaţii informatice. Ce „apps” are pe mobil sau pe calculatorul personal e prima grijă a digitalului nativ. Tot ce facem când suntem online e determinat de aplicaţiile pe care le-am descărcat, deschis sau „share-uit”. Se preferă utilizarea aplicaţiilor și pentru lucruri firești, ușor de făcut fără ele. Vezi copiii în curtea școlii: ar putea să se strige unul pe altul, dar preferă să-și dea un SMS! Viteza cu care se produc, se upgradează și se consumă aplicaţiile informatice e incredibilă. Suntem mai dependenţi de aplicaţii

ZO OM

n Suntem tot mai buni la comutarea atenţiei, tot mai slabi la concentrarea ei pe o sarcină. Lectura e tot mai rapidă, dar tot mai superficială. Memoria a devenit tot mai tranzacţională: nu mai ţinem minte informaţia, ci de unde o putem accesa prin motoare de căutare

informatice decât de orice altă tehnologie din viaţa noastră. Când ni se dă ceva de făcut, mai întâi ne vine să căutăm o aplicaţie care să facă treaba în locul nostru. Customizarea sau personalizarea este o altă expectanţă a generaţiei digitale. Nu consum ce-mi daţi voi (mass-media), ci ce selectez eu. Îmi personalizez știrile, blogul, displayul de la laptop sau de la mobil, avatarul pe care îl aleg. Pe scurt, eu, digitalul nativ, mă aștept să am acces nerestricţionat la informaţie multimedia, să utilizez pentru orice am de făcut o aplicaţie și să-mi personalizez instrumentele cu care lucrez. Tu, ca școală, vii și-mi spui: îmi pare rău, eu îţi ofer (doar) manuale tipărite; cum să utilizezi diverse aplicaţii informatice ca să-ţi accelerezi învăţarea nu face parte din programa școlară și, apropo, n-avem timp pentru personalizarea învăţării. Facem predare frontală. O crasă nepotrivire între așteptările nativilor digitali și oferta școlară. 2. Identitatea personală Tehnologiile digitale au exacerbat preocuparea excesivă faţă de propria persoană. Datele sunt crude: narcisismul, ca tulburare de personalitate, este de trei ori mai 45 SINTEZA # 6, iulie 2014

frecvent la generaţia de 20 de ani faţă de cea de 65 de ani. În 1980, evaluaţi cu Narcisistic Personality Inventory, 19% dintre studenţii americani aveau trăsături narcisiste; acum – 30%. În 30-40% din conversaţiile obișnuite faţă în faţă vorbim despre noi înșine; pe reţelele de socializare 80% din postări sunt focalizate pe propria persoană! Pozele de tip „selfies” au devenit epidemice. Ești ceea ce postezi, avem valoare dacă am primit like-uri. Suntem în paradisul narcisiștilor. Atât de tare suntem interesaţi să ne proiectăm egoul, încât nu mai avem timp să reflectăm asupra lui. În 1967, 86% dintre studenţii americani considerau că dezvoltarea unei filosofii personale despre sensul vieţii este foarte importantă pentru ei; în 2012 – doar 46% mai spuneau acest lucru. Pentru tot mai mulţi tineri, identitatea online („cum apar pe net”) este mai importantă decât identitatea offline (ce fac în viaţa reală). 3. Relaţiile interpersonale Internetul ne-a permis să avem mult mai multe relaţii interpersonale, interacţiuni multiple, ne-a făcut să trăim într-un „sat global”. Comunicăm mult mai mult, dar ne simţim tot mai singuri. În 1985, 10% dintre americani

spuneau că nu discută cu nimeni problemele cu adevărat importante pentru ei; în 2004 – procentul acestora era de 25%! Comunicarea mediată digital este mai puţin riscantă. Nu vezi ochii celorlalţi și, vorba lui Sartre: „L’enfer c’est les autres; les yeux des autres”. Dar e și mai superficială. Într-un SMS nu poţi exprima prea multe nuanţe și sentimente, nici într-un text pe Twitter, care te limitează la 140 de caractere. Se câștigă în cantitate, dar se pare că se pierde în calitatea relaţiilor interumane. Membrii multor familii interacţionează fiecare mai mult cu gadgetul lui decât între ei. 4. Funcţionarea cognitivă Încep să apară date tot mai consistente despre impactul pe care mediile digitale îl au asupra proceselor cognitive. Suntem tot mai buni la comutarea atenţiei, tot mai slabi la concentrarea ei pe o sarcină. Lectura e tot mai rapidă, dar tot mai superficială. Memoria a devenit tot mai tranzacţională: nu mai ţinem minte informaţia, ci de unde o putem accesa prin motoare de căutare. Rezumând, utilizarea cotidiană a tehnologiilor digitale modifică expectanţele, identitatea personală, 

ZO OM

relaţiile interpersonale și funcţionarea minţii. Nu știm cât de mult o să ajungă să semene computerele cu noi, dar sunt convins că o să semănăm noi tot mai mult cu computerele, mai precis cu aplicaţiile pe care le folosim. Tehnologiile digitale au modificat substanţial mintea generaţiei digitale și, cu siguranţă, această tendinţă va continua. Orice sistem educaţional, dacă vrea să se centreze pe elev, trebuie să ţină seamă de aceste caracteristici. Nu toate schimbările sunt pozitive, dezirabile. Tocmai aceasta este misiunea actuală a școlii: să maximizeze oportunităţile oferite de tehnologiile digitale și să reducă din pagubele colaterale pe care acestea le pricinuiesc. Aceasta este școala de care generaţia digitală are nevoie.

Ce-i de făcut? Semnificaţia educaţională a tehnologiilor digitale ţine nu atât de natura lor, cât, mai ales, de modul de utilizare a acestora. Cum ar spune Wittgenstein, „meaning is use”. Ce faci cu ceea ce ai este, adesea, mai important decât ce anume ai. Cu aceste tehnologii am putea construi o bibliotecă școlară virtuală și o Platformă școlară de e-learning, care să conţină, în format multimedia, lecţiile celor mai buni profesori din ţară, pentru fiecare materie. Premisele legislative sunt stipulate în Legea educaţiei naţionale; e nevoie doar de voinţă și de resurse de implementare. Am face un act uriaș de dreptate socială, de egalizare a șanselor: toţi copiii ar putea avea acces – virtual – la lecţiile celor mai buni profesori. Acum, acest acces este limitat la o minoritate de privilegiaţi! Combinarea învăţării tradiţionale, faţă-în-faţă, cu cea prin e-learning este o condiţie obligatorie pentru a apropia oferta școlară de așteptările generaţiei digitale. De altfel, tot mai multe cercetări scot în evidenţă faptul că blended-learning-ul (combinarea invăţării tradiţionale cu e-learningul) este mai eficient decât e-learning-ul sau decât învăţarea clasică. Tehnologiile digitale prin ele însele nu vor produce o creștere a calităţii învăţării dacă rămânem cu aceeași profesori, cu aceeași programă școlară, cu aceleași metode de predare. Ministerul Educaţiei face gesturi hilare: vrea să introducă manuale digitale, dar ele vor fi construite tot după vechiul curriculum și vor fi 46 SINTEZA # 6, iulie 2014

gestionate tot de aceiași profesori, fără o formare prealabilă în utilizarea tehnologiilor de e-learning. Efectul pe performanţele elevilor va fi derizoriu. Așadar, schimbarea curriculumului, formarea profesională a dascălilor pentru utilizarea noilor tehnologii și metode trebuie să preceadă digitalizarea manualelor, altfel consumăm banul public și ne alegem cu praful de pe tobă. Școala, pe de altă parte, trebuie să contracareze efectele nocive pe care le au tehnologiile digitale. În școală se poate învăţa cum să utilizezi diverse aplicaţii informatice, care sunt atuurile și dezavantajele aplicaţiilor existente. Predarea metacunoștinţelor (când, cum, unde, în ce scop pot fi folosite anumite aplicaţii informatice) devine mai importantă decât predarea cunoștinţelor necesare pentru a face lucruri pe care aplicaţiile le realizează, oricum, mult mai bine. E mai important, de pildă, să știm când, cum, unde, în ce scop să folosesc un pachet statistic gen SPSS, ce valoare și ce limite are această aplicaţie, decât să stiu sa calculez cu creionul pe hârtie coeficientul de corelaţie. Fiecare materie predată are instrumente digitale aferente, iar acestea vor fi tot mai multe și mai performante. Învăţarea înseamnă să știu să folosesc adecvat aceste instrumente, nu să învăţ informaţii sau algoritmi pe care aceste instrumente le au înmagazinate deja în designul lor. Eu, ca elev, trebuie să fiu învăţat când anume utilizarea unui soft îmi aduce un plus și când anume el mă limitează. Tot școala mă poate ajuta să ies din narcisismul la care mă predispun instrumentele digitale. Dacă performanţele mele școlare sunt evaluate corect și constant, dacă rezultatele obţinute fac obiectul unei discuţii cu profesorul, dacă, în urma acestor discuţii, eu sunt ajutat să-mi fac un plan de dezvoltare, iar acesta e monitorizat și de profesorul meu, atunci eu îmi formez o identitate personală puternică, performantă. Dimpotrivă, dacă mi se dau note mari fără să merit (1 din 3 elevi nu promovează evaluarea naţională, 1 din 2 nu-și iau BAC-ul – o discrepanţă enormă faţă de notele pe care le dau profesorii!), dacă această notare e inconstantă și nu e analizată, atunci eu ajung să am iluzia că știu mai mult decât efectiv știu. Așa cum se face acum notarea școlară, mai degrabă

distruge decât construiește. Și tot în școală pot să-mi cultiv reflexia personală, persistenţa în sarcină, bucuria lucrului bine făcut, respectul pentru munca celuilalt. Mai ales dacă profesorul meu își face treaba cum trebuie, nu se lamentează la nesfârșit din cauza salariului și îi pasă de mine ca persoană (Oare de ce la ultimele evaluări PISA, elevii români au ieșit pe primul loc la întrebarea „Cât de singuri vă simţiţi la școală?”). Pe scurt, dacă va conștientiza cum funcţionează mintea generaţiei digitale și își va construi demersul educativ pentru a maximiza oportunităţile noilor tehnologii și pentru a reduce efectele lor negative, școala se va bucura de respect. Altfel, prestigiul ei social se va prăbuşi. Iar pentru aceasta să nu cumva să caute vinovaţi în altă parte!

Cine să facă? Apropierea școlii de mintea generaţiei digitale, repoziţionarea ei în raport cu noile tehnologii necesită un efort planificat, de lungă durată. Cine să-l facă? Întâi, profesorii, pentru că sunt plătiţi pentru asta, pentru că ţine de rolul lor social, pe care ei și l-au ales. Apoi, politicienii, care trebuie să scape de miopia ciclurilor electorale. Apoi, elevii, pentru că au partea lor de responsabilitate în construcţia identităţii personale. Dacă nu fac lucrul acesta, profesorii vor fi și mai puţin respectaţi, politicienii vor fi trataţi ca niște animale de circ, iar elevii vor deveni note de subsol la softurile pe care le utilizează. Oare vom lua atitudine sau vom fi iarăși actori pasivi, simple elemente de decor, într-o istorie care se face în altă parte? n Mircea Miclea este expert în psihologie cognitivă. A îndeplinit funcţia de ministru al Educaţiei şi Cercetării în perioada 29 decembrie 2004 - 10 noiembrie 2005. Şi-a dat demisia din această funcţie pentru că nu a primit bugetul cerut pentru Educaţie. În anul 2007 a fost desemnat să conducă o Comisie de Experţi în Educaţie în vederea reformării domeniului. În acelaşi an a prezentat un Raport pe Educaţie, urmat de semnarea unui Pact pentru Educaţie, şi de o Strategie pentru Educaţie pentu următorii ani, iar în 2010 a propus un proiect de Lege a Educaţiei, care ulterior a fost adoptat cu unele modificări.

ZO OM

Tot ceea ce este valoros într-o societate umană depinde de oportunitatea acordată individului de a se dezvolta”

Copiii supradotaţi – o comoară insuficient preţuită Tudor Raţ

Albert Einstein

rivit din perspectiva largă a sistemului educaţional al unei ţări, supradotarea intelectuală (gifted) este un element de nişă. Astfel se explică de ce, în pofida faptului că este recunoscută unanim valoarea „strategică” pe care copiii supradotaţi o creează pentru un stat, măsurile concrete de educare şi punere în valoare a potenţialului acestora par mereu a fi insuficiente. Această realitate socială este, în general, exacerbată în statele aflate în tranziţie, în care resursele pentru dezvoltare sunt limitate, care se confruntă cu probleme sociale de masă - unul dintre acestea fiind „migraţia creierelor”, categorie în care se înscrie, deocamdată, şi România. Ea nu lipseşte nici din ţările dezvoltate, fiind o consecinţă obiectivă a faptului că autorităţile se concentrează pe politici educaţionale care să vizeze majoritatea, nu un grup restrâns de persoane. De cele mai multe ori, cu aprobarea tacită a statului, atributul educării copiilor supradotaţi este „delegat” către organizaţii neguvernamentale, care sunt recunoscute şi sprijinite pentru a obţine fonduri din afara bugetului de stat în acest scop. 47 SINTEZA # 6, iulie 2014

Obiectiv vorbind, aceasta pare să fie o „afacere” de tip win-win pentru toate părţile implicate: copiii supradotaţi au parte de un climat adecvat dezvoltării personale, profesorii pot aplica cele mai bune metode pentru a obţine performanţă de la aceştia, dar şi o confirmare a valorii lor profesionale, iar statul poate să valorizeze potenţialul uman format astfel în proiectele de dezvoltare naţională. O discuţie sinceră cu privire la oportunităţile create şi piedicile pe care statul le pune dezvoltării acestei capabilităţi strategice trebuie să ţină seama însă de principiile pe care se fundamentează supradotarea, precum şi de percepţia socială şi societală asupra fenomenului.

Variabilele supradotării – creativitatea, inteligenţa, ambiţia În accepţiunea modernă a conceptului de gifted există două modele de bază. Psihologul american Joseph Renzulli a propus modelul celor trei inele, ce caracterizează: inteligenţa, creativitatea şi atingerea ţelurilor propuse. Renzulli a împărţit mai întâi supradotarea în două mari categorii. Prima, numită supradotarea şcolară, este caracterizată de succes şcolar la teste şi la învăţare. Pe aceşti copii, sistemul îi identifică cu uşurinţă. Cu toate acestea, nu există un nivel înalt de corelare între IQ şi succesul şcolar. A doua categorie este supradotarea creativ-productivă. Aceasta descrie acele arii ale activităţilor umane unde valoarea înaltă este plasată în

dezvoltarea de materiale originale. Renzulli arată că ambele categorii sunt importante şi că există interacţiuni între acestea. Cea de-a doua categorie are două subcategorii: una este creativitatea, iar cea de-a doua este ambiţia de a atinge anumite ţeluri (task commitment). Psihologul american argumentează că este necesar un anumit echilibru între aceste trei arii. Abilitatea peste medie şi creativitatea nu ajung productive fără ambiţie. De asemenea, abilitatea peste medie şi ambiţia nu devin productive fără creativitate. Pe de altă parte, creativitatea şi ambiţia nu duc la nimic de calitate fără abilitate peste medie. Educarea abilităţilor personale este un aspect indubitabil al dezvoltării umane. Deoarece această educare are o istorie la fel de veche ca istoria umanităţii, există diferenţe majore între oameni pe cele trei componente ale modelului lui Renzulli. Dacă pentru majoritatea oamenilor tehnicile educative de cultivare a abilităţilor personale sunt suficiente, pentru o anumită parte, cu o serie de capacităţi superioare, există nevoi diferite, câmpuri de dezvoltare personală mai ample şi o sete de cunoaştere şi alte caracteristici ce depăşesc norma socială curentă. Psihologul american Robert Gagne a propus modelul diferenţiat al supradotării pe următoarele componente: catalizatorii interpersonali (motivaţia, interesele, stări afective de o anumită intensitate şi durată şi creativitatea) şi catalizatorii externi (mediul - şcoala şi familia). Acesta face distincţia între supradotare şi talent, susţinând că 

n Societatea şi sistemul de învăţământ nu reuşesc să potenţeze abilităţile şi necesităţile copiilor supradotaţi

prima reprezintă perfecţionarea peste medie în una sau mai multe aptitudini, în timp ce talentul presupune perfecţionări peste medie în activităţi umane.

Supradotaţii - grup social aparte Se diferenţiază prin caracteristicile de personalitate, stil de învăţare, mod de interacţionare cu semenii. Nu constituie un grup populaţional omogen şi nu se poate vorbi de un profil psihologic unic. Abilităţile emoţionale deosebite, determinarea cu care duc lucrurile la bun sfârşit, creativitatea, responsabilitatea socială, simţul acut al dreptăţii şi nedreptăţii ce caracterizează copiii supradotaţi îi transformă adesea în persoane incomode şi pentru profesori, şi pentru familie sau mediul lor social. La nivelul societăţii, există mitul copiilor supradotaţi care ar avea în mod obligatoriu un succes social mai mare. În realitate, de cele mai multe ori, aceştia nu sunt integraţi social în colectivitate. Pun întrebări penetrante sau chiar stânjenitoare prin profunzimea lor şi nu acceptă non-răspunsuri. Din aceste motiv, sunt deseori descurajaţi sau chiar pedepsiţi atât de părinţi, cât şi de mediul lor 48 SINTEZA # 6, iulie 2014

social. Sunt priviţi de copiii din generaţia lor ca fiind ciudaţi, tocilari, inadaptaţi. Mai mult, se lovesc de un mecanism social de descurajare şi aplatizare, fiind obligaţi să se încadreze în norme sociale stricte, fără a li se recunoaşte creativitatea, obligaţi să înveţe în ritmul generaţiei lor, obligaţi să treacă printr-un sistem de examinare care le ignoră contribuţia, creativitatea, originalitatea şi performanţa pe direcţii de pasiune proprii.

Reacţia societăţii marginalizare şi conformare Realitatea demonstrează că societatea şi sistemul de învăţământ nu reuşesc să potenţeze abilităţile şi necesităţile copiilor supradotaţi. Un număr imens din copii supradotaţi ajunge fie gifted underground, ascunzându-şi calităţile pentru a fi acceptaţi în colectivităţi, fie gifted underachievers. Aceştia din urmă, în pofida abilităţilor şi calităţilor lor naturale, au rezultate slabe la învăţătură. Statisticile mondiale arată că peste 50% din copiii supradotaţi nu au succes social sau profesional la vârsta adultă, iar sistemul educativ descurajează în mod continuu un

procentaj de peste 40% din copiii supradotaţi, numiţi în literatura de specialitate vizual-spaţialii. Vizual-spaţialii preferă stilul creativ, holistic, dinamic şi complex. Gândirea lor este bogată, structurată, detaliată şi imaginativă. La ei, informaţia este prelucrată instantaneu, doar privind cadrul general. Explicând o problemă unui vizual-spaţial, el va descoperi imediat conexiuni sau căi mai bune de rezolvare. Caracterizaţi de o inteligenţă complexă şi dinamică, critică şi laterală, vizual-spaţialii sunt aceia care adaugă o reală plusvaloare în sistem, dezvoltând soluţii, inovaţii şi tehnologii în ştiinţă sau artă. Din aceste motiv, ei devin copii cu un risc educaţional major în sistemele clasice bazate pe expunere şi memorare. Mai mult, există riscul să dezvolte o atitudine de contestare a autorităţii care-i dezavantajează social, transformându-i într-o categorie de risc. În multe cazuri, supradotarea există, dar nu se manifestă vizibil, nu este „transparentă”. De asemenea, nu se manifestă întotdeauna din primii ani de şcoală, ea se poate dezvolta printr-o educaţie specializată, prin cultivarea intereselor cognitive şi a aptitudinilor speciale. De aceea, în

varianta ideală, sistemul educaţional are rolul de a facilita şi de a asigura un mediu de învăţare prin care supradotaţii să fie stimulaţi să îşi releve şi dezvolte aptitudinile şi talentele.

Nevoia unui sistem coerent de valorificare a inteligenţei în România Între 5-10% din populaţia lumii este reprezentată de persoane supradotate din punct de vedere intelectual, dintre acestea diferenţiindu-se unele cu capacităţi extrem de mari de acumulare de cunoaştere. La nivel mondial, procentul copiilor supradotaţi este de 2% din întreaga categorie de vârstă. În România, 4% din copii se nasc supradotaţi. Jumătate dintre ei se află în situaţia de a eşua în viaţă, pentru că în ţara noastră nu există un sistem coerent, asumat la nivel guvernamental, pentru susţinerea şi dezvoltarea inteligenţei tinerilor. Nu este de mirare astfel că ţara noastră este un exportator net de „creiere”. Statul român şi-a asumat legal susţinerea copiilor supradotaţi, însă, din lipsă de fonduri, nimic nu a fost concretizat, iar sistemul actual îi inhibă şi le este ostil. În 2001, au fost iniţiate Centre de Excelenţă pentru Tineri Capabili de Performanţă, proiectate să funcţioneze în Bucureşti, Ploieşti, Cluj-Napoca, Constanţa, Craiova, Galaţi, Sibiu, Timişoara şi Iaşi. Aproximativ 90% din câştigătorii olimpiadelor naţionale şi internaţionale s-au pregătit, între 2001-2003, în aceste centre. În prezent, majoritatea fie şi-a suspendat activitatea, fie şi-o desfăşoară în anonimat. De centrele de excelenţă ar fi trebuit să se ocupe Centrul Naţional de Instruire Diferenţiată, care nu a fost însă înfiinţat, deşi există un proiect de Hotărâre de Guvern încă din 2011. În plus, Legea educaţiei din 2011 prevede că „resursele umane, curriculare, informaţionale şi materiale se asigură de unităţile de învăţământ şi de inspectoratele şcolare”, însă nici acest punct nu a fost bifat, aşa cum nu s-au pus în aplicare nici olimpiadele şi bursele promise prin lege supradotaţilor. La nivel neguvernamental, se încearcă valorizarea acestor „atuuri cu valenţe strategice”: IRSCA Gifted 49 SINTEZA # 6, iulie 2014

Education este iniţiatorul şi, totodată, principalul fondator al EDUGATE, care astăzi coagulează eforturile reprezentanţilor societăţii civile şi ai unor organizaţii educaţionale de vârf într-un prim program naţional de gifted education, ce urmăreşte susţinerea tinerilor supradotaţi, capabili de performanţă înaltă.

România are nevoie de un punct de referinţă în educaţie, unde să se regăsească cea mai bună curriculă, profesori talentaţi şi cele mai bune tehnologii didactice validate la nivel internaţional şi implicate în descoperirea, promovarea şi dezvoltarea abilităţilor naturale şi a potenţialului copiilor.

O altă iniţiativă recentă aparţine Fundaţiei „E-mag”, înfiinţată în octombrie 2012, care susţine, financiar şi logistic, performanţa în matematică, informatică, fizică, tehnologia informaţiei şi robotică. Pe lângă sprijinirea participării elevilor şi studenţilor la concursurile internaţionale de profil, fundaţia a înfiinţat centre de pregătire dedicate acestor domenii ştiinţifice pe lângă licee specializate din Bucureşti, precum şi în cooperare cu Universitatea din Bucureşti, respectiv Societatea de Ştiinţe Matematice din România. Majoritatea ţărilor care au investit eforturi şi resurse pe aceste direcţii au reuşit să se dezvolte economic, să deschidă câmpuri de cercetare şi aplicare către noi tehnologii, au reuşit să micşoreze decalajele

sociale şi economice. Şcolile sunt descentralizate, curricula conţine programe de training personal şi există o relaţie foarte strânsă între instituţiile de învăţământ şi cererea pieţei. Cele mai profunde studii educative au fost integrate în metodologii de lucru sub conceptul de gifted education şi, în acest moment, ele se adresează unui număr din ce în ce mai mare de copii care prezintă potenţial de dezvoltare a abilităţilor personale. România are nevoie de un punct de referinţă în educaţie, unde să se regăsească cea mai bună curriculă, profesori talentaţi şi cele mai bune tehnologii didactice validate la nivel internaţional şi implicate în descoperirea, promovarea şi dezvoltarea abilităţilor naturale şi a potenţialului copiilor. Este inclusiv un deziderat al specialiştilor, care arată că nevoia creării unui mediu propice de dezvoltare este cu atât mai importantă de luat în considerare, cu cât supradotaţii aduc beneficii societăţii mai mari decât ceilalţi oameni, întorcând investiţia socială incomensurabil mai mult. Potrivit prof. dr. Florian Colceag, preşedinte EDUGATE şi IRSCA Gifted Education, acest lucru se poate observa peste tot unde învăţământul pentru supradotaţi a fost stimulat prin investiţii financiare şi eforturi materiale şi umane. David Lubinski, profesor de psihologie şi dezvoltare umană, care şi-a petrecut patru decenii studiind 300 de copii talentaţi şi realizările lor în mediul academic, de afaceri, cultură, sănătate, ştiinţă şi tehnologie, a susţinut că această populaţie reprezintă viitorii creatori ai culturii moderne şi lideri în afaceri, sănătate, lege şi STEM (ştiinţă, tehnologie, inginerie şi matematică). Privind din această perspectivă, probabil, nu s-a simţit niciodată mai acut nevoia inteligenţei supradotaţilor precum în perioada contemporană. Dacă evoluţia istoriei de până acum a fost relativ lentă, ignorarea sau reprimarea potenţialului uriaş al supradotaţilor poate deveni de-a dreptul riscantă în condiţiile vitezei de evoluţie a societăţilor, multiplicării crizelor şi adâncirii acestora, precum şi ale nevoilor rapide de soluţii de adaptare şi răspunsuri. n

ZO OM

Şcoala românească şi reformele ei minunate Sorin Mitu

n cifre rotunjite, în România de astăzi învaţă peste trei milioane de elevi şi aproape jumătate de milion de studenţi, dăscăliţi de peste 200.000 de cadre didactice în învăţământul preuniversitar şi de circa 30.000 în facultăţi. Dacă adăugăm şi personalul auxiliar de prin şcoli şi universităţi, ajungem la o uriaşă armată de peste patru milioane de persoane, aproape un sfert din populaţia ţării noastre. Dacă ţinem cont şi de faptul că respectivii învăţăcei, la fel ca mulţi dintre educatorii lor, sunt încadraţi de părinţi sau de alte rude, ca şi de împrejurarea că aproape toată lumea a urmat cândva o formă de învăţământ, realizăm că şcoala românească se confundă, de fapt, cu societatea românească. De la aceste date simple trebuie să plecăm în orice analiză, evaluare şi – horribile dictu – „reformă şcolară”. Orice tentativă de „reformare a şcolii româneşti”, ca şi când aceasta ar fi un obiect autonom, situat undeva în afara noastră şi supus planurilor noastre binevoitoare, este sortită eşecului atâta vreme cât uităm că şcoala românească suntem chiar noi. Ea nu este nici mai bună şi nici mai rea decât suntem noi toţi, per ansamblu, şi dacă nu ne convine ceva în ceea ce o priveşte, ar fi mai bine să ne privim fiecare în propria oglindă şi să facem reformă, mai întâi, în ograda personală.

Şcoala, între trivialitate şi excelenţă Împrejurarea că astăzi tot poporul a învăţat, învaţă sau va învăţa face ca şcoala să fie unul dintre cele mai 50 SINTEZA # 6, iulie 2014

banale şi mai triviale subiecte, în viaţa publică sau privată. Nu degeaba politicienii şi ziariştii bat apa în piuă atât de des pe această temă – la fel ca autorul rândurilor de faţă – şi tot din acest motiv toate opiniile în materie seamănă între ele ca două manuale alternative de matematică: un cor nesfârşit de nemulţumiri, critici şi lamentări (care se pot transforma în urlete de furie când cântăreşti ghiozdanul unui elev de clasa a II-a sau când dai piept cu cele 25 de exerciţii care trebuie rezolvate în intervalul orar 16.00-19.00); cor tragic, întrerupt din când în când de discursuri patriotarde şi de suspine mişcătoare, provocate de succesele olimpicilor „noştri”. Dacă tot am atins subiectul olimpiadelor şi al „excelenţei” mult aclamate a „şcolii româneşti”, aş aminti, într-o notă personală, că şi eu am fost olimpic, pe vremea comunismului. Am câştigat o olimpiadă naţională, ca elev, şi vreo trei, tot pe ţară, ca student, aşa că asumându-mi toată lipsa de modestie aferentă acestor mărturisiri, îmi permit să spun câte ceva în materie. Desigur, toată simpatia şi felicitările mele pentru copiii care câştigă olimpiade şi care îşi savurează reuşitele, pe bună dreptate. Departe de mine orice intenţie de a minimaliza succesele de acest gen, mai ales că, în ceea ce mă priveşte, ele au fost nişte experienţe de neuitat, realizările de care m-am bucurat cel mai tare în viaţă, mai mult, cred, decât de cărţile de la Humanitas sau Polirom şi cu siguranţă mult mai mult decât de toată cariera universitară. În aceeaşi notă, trebuie să spun că la şcoală, la liceu şi

la facultate am avut destui profesori foarte buni, oameni de o calitate excepţională, de care îmi amintesc cu tot respectul şi recunoştinţa. Dar cu toate acestea, vreau să fie clar, pentru că vorbesc în nume personal, din propria experienţă de viaţă: respectivele succese, mai mici sau mai mari, au fost, de fapt, în primul rând ale mele, rodul pasiunii şi al investiţiei mele intelectuale, şi nu al „şcolii româneşti”. Profesorii mei cei mai buni au fost cei care m-au învăţat să îmi descopăr singur drumul şi nimeni nu a reuşit să-mi toarne ştiinţa în cap cu tolceriul, deşi unii s-au ostenit în acest sens. Dimpotrivă, pe vremea când am obţinut amintitele „succesuri”, „şcoala românească” îmi împuia capul cu matematică, trebuia să chiulesc de la ore ca să pot citi cărţile care-mi plăceau (şi care nu erau deloc rele) şi aveam şi destui profesori diligenţi care se străduiau să-mi distrugă toată încrederea şi stima de sine, explicându-mi că „aşa n-o să intri niciodată la facultate”. Pe de altă parte, astăzi, în mod absolut paradoxal pentru mine, în pofida climatului de relaxare şi permisivitate care domneşte în societatea contemporană, observ că elevilor li se cere în continuare să înveţe o sumedenie de lucruri nefolositoare şi stupide, în timp ce se face atât de puţin pentru ca pasiunile şi vocaţiile lor autentice să fie descoperite şi cultivate. Şi atunci ne mirăm că pe atâţia dintre ei nu-i mai interesează nimic! Bine că ne îngrijim ani le rând să le formăm „competenţe digitale”, ca să nu se mai dezlipească după aceea de Facebook, de smart(!)phone-uri şi de jocurile pe calculator! Instrumente de

ZO OM

n Şcoala Ardeleană a pus bazele orientării occidentale a culturii române

imbecilizare mai eficiente decât aceste creaţii ale tehnologiei de consum cu greu mi-aş putea imagina. Deşi nu se ştie niciodată! În câţiva ani ne vom introduce divaisurile direct în creieri şi atunci totul va fi cool în capul nostru. Adică rece!

Elite, lideri şi analfabeţi Ca istoric, pot şi chiar am obligaţia să le reamintesc cititorilor mei că poziţia pe are o ocupă astăzi şcoala în societate s-a schimbat foarte mult de-a lungul Istoriei. Şi reamintindu-ne această evoluţie, putem să înţelegem mai bine situaţia actuală şi poate chiar perspectivele pe care le avem. În Antichitate şi în Evul Mediu, ba chiar până târziu în epoca modernă, nu învăţau carte decât preoţii şi erudiţii. Nici măcar conducătorii nu aveau prea multă învăţătură, situaţie care – am putea spune, cu oarecare maliţiozitate – pare să se repete şi în România zilelor noastre. Carol cel Mare, de exemplu, nu a apucat niciodată să înveţe să scrie şi să citească, deşi a fost un mare protector al culturii şi îi plăcea nespus ca învăţaţii de la curte să îi citească din operele Antichităţii. Iar Mehmet Ali, întemeietorul Egiptului modern, nu a învăţat nici el carte până pe la 40 de 51 SINTEZA # 6, iulie 2014

ani, deşi a fost un conducător admirat de întreaga Europă pentru reformele sale progresiste. În schimb, liderii noştri actuali par să se comporte tocmai pe dos. Deşi ştiu în mod indubitabil să scrie şi să citească, deşi colecţionează în cv-uri tot soiul de diplome şi brevete, masterate, cursuri şi doctorate, ei se poartă ca şi când n-ar da două parale pe asemenea farafastâcuri educaţionale. E limpede că le-au obţinut fără niciun pic de efort, de regulă pe la universităţi de mâna a treia. Iar publicul care îi votează este şi mai indiferent la respectivele aspecte. În aproape toată istoria umanităţii, învăţătura a fost apanajul unei elite restrânse. Acest model a fost păstrat la noi până în perioada interbelică, când toţi absolvenţii de liceu, nu foarte numeroşi de altfel, erau nişte persoane cultivate şi manierate, care se deosebeau în mod radical de masele needucate. Mama mea, de exemplu, nu a absolvit decât un liceu din anii interbelici, dar s-a considerat toată viaţa o doamnă. Ca să nu mai vorbim despre „licenţiaţii” sau „diplomaţii” unei instituţii de învăţământ superior de odinioară, ale căror titluri înscrise cu mândrie în cartea de vizită le înnobilau condiţia socială.

Astăzi, situaţia este complet diferită. Te apucă şi râsul, şi plânsul contemplându-i cu stupoare pe mulţi dintre „licenţiaţii” contemporani nouă, care îşi aruncă entuziaşti tichiile academice în văzduhuri, după care ies în stradă şi înjură ca birjarii. Astăzi, poţi să ai facultate, masterat, ba chiar şi un doctorat şi să fii cel mai autentic mitocan, în substanţă ca şi în aparenţe. O combinaţie identitară aproape imposibilă pe vremea învăţământului de elită. Pe de altă parte, în pofida faptului că astăzi toată lumea merge la şcoală, ne putem întreba, cu toată gravitatea (şi acum nu glumesc chiar deloc!), dacă nu ne întoarcem cumva în Evul Mediu, în ceea ce priveşte educaţia. La fel ca în veacurile întunecate, societatea contemporană tinde să se împartă din nou în oratores şi în laboratores, în învăţaţi şi în truditori (bellatores, adică războinicii, s-au volatilizat în cea mai mare parte, fiind înlocuiţi cu indivizii care belesc menta). Pe de o parte, avem o masă covârşitoare formată din ospătari şi din vânzătoare, mulţi dintre ei analfabeţi funcţionali (potrivit unor studii, mai bine de 50% dintre elevii români în vârstă de peste 15 ani au dificultăţi în ceea ce priveşte 

ZO OM

înţelegerea unui text scris); pe de altă parte, avem o minoritate supereducată, dar puţin vizibilă în plan social, absolventă de şcoli de elită, dacă se poate din Marea Britanie sau din State. În schimb, clasa intelectuală de mijloc, ieşită până mai ieri din liceele noastre de prestigiu, se împuţinează pe zi ce trece. Până şi semidocţii de altădată, o Tanţă şi un Costel, care făceau cândva deliciul literaturii noastre umoristice (erau personaje care valorizau de fapt cultura şi educaţia, doar că nu reuşeau să şi le însuşească decât pe jumătate), au dispărut aproape complet. Ei sunt înlocuiţi în zilele noastre de mitocanul agresiv şi autosuficient, pe care nu îl interesează decât merţanul, manelele, fetele care mişcă din buric şi lanţul lui gros de aur de la gât. Câte un semidoct pe cale de dispariţie – simpatic şi înduioşător până la urmă, în naivitatea lui – mai putem întâlni astăzi doar pe la vreo primărie de sector, prin Capitală.

Scurtă istorie a reformei la români În timpurile moderne, începute în veacul al XVI-lea (adică în acea îndepărtată epocă din istoria omenirii, înlocuită astăzi de civilizaţia postmodernă), ştiinţa de carte şi şcoala au primit un impuls neaşteptat din partea Bisericii. Pentru protestanţi, lectura Bibliei era obligatorie şi de aceea toată lumea trebuia să ştie să citească, pentru a accede la adevărurile Sfintei Scripturi. Istoria de succes a Americii, care mai este încă (nu ştim până când) prima putere a lumii, începe cu povestea coloniştilor puritani care citeau Biblia la lumina lumânărilor, deprinzându-se pe urmă să semneze contracte şi formându-se treptat, în acest mod, ca indivizi autonomi, asertivi şi eficienţi. Chiar şi la noi, primele tipărituri în limba română, operele diaconului Coresi, au fost imprimate din aceleaşi motive, după modelul luteranilor saşi şi al calvinilor maghiari, pentru ca învăţăturile creştine să ajungă la cei mulţi. Aceasta a fost prima Reformă (nu şcolară, ci religioasă) care a dat un impuls culturii şi educaţiei româneşti. Cu toate acestea, românii ortodocşi, care o asociau cu nişte străini nu foarte tare iubiţi, nu i-au păstrat cea mai caldă amintire. Foarte bine, altfel poate ajungeam ca americanii şi ne pierdeam specificul naţional! 52 SINTEZA # 6, iulie 2014

Cea de-a doua reformă ambiţioasă în domeniul învăţământului a avut loc în secolul al XVIII-lea şi a fost introdusă în Transilvania de austrieci, luând forma curentului ideologic şi cultural al Iluminismului. Iluminiştii au fost cei mai entuziaşti, cei mai eroici şi probabil cei mai utopici apostoli ai educaţiei din istoria umanităţii. Ei ne-au transmis ideea generoasă potrivit căreia toţi oamenii de pe faţa pământului, indiferent de condiţia lor socială, au dreptul şi datoria să meargă la şcoală, pentru a se lumina, pentru a-şi desăvârşi pe această cale personalitatea. Iluminiştii credeau cu putere că toate necazurile majore ale societăţii se datorează întunericului, neştiinţei de carte. Dacă oamenii simpli şi săraci vor merge la şcoală, toate problemele lor, atât cele economice cât şi cele morale, vor fi rezolvate. Aşa a început marea cursă pentru alfabetizarea societăţii, care a debutat în Transilvania cu cele 300 de şcoli greco-catolice întemeiate, potrivit tradiţiei, prin strădaniile lui Gheorghe Şincai. Şcoala Ardeleană, al cărei grup statuar străjuieşte simbolic intrarea în Universitatea clujeană, a pus bazele culturii române moderne, născută în Transilvania şi transplantată apoi la Bucureşti şi la Iaşi. În cele două secole care au urmat, reforma învăţământului a însemnat, în primul rând, dezvoltare în parametrii cantitativi, extinderea sa la scara întregii societăţi, construirea de şcoli rurale şi alfabetizarea treptată, dificilă (deoarece presupunea costuri uriaşe, pe care societatea românească nu le putea achita decât cu mare greutate), a milioanelor de ţărani neştiutori de carte. Spiru Haret, sub domnia lui Carol I, şi Constantin Angelescu, în perioada interbelică, au fost cei doi miniştri care au contribuit, într-o manieră sistematică şi consecventă, la progresul educaţiei româneşti, la nivel primar, dar şi liceal şi universitar. Mii de şcoli primare, zeci de licee de elită şi câteva universităţi de prestigiu reprezintă moştenirea solidă a acestei perioade.

Nostalgii comuniste şi frustrări capitaliste În anul 1948, regimul comunist va impune o reorganizare din temelii a sistemului educativ din România, în conformitate cu programul său politic şi ideologic. Însăşi denumirea

de „reformă a învăţământului” va rămâne o formulă odioasă în amintirea generaţiilor care au trăit-o, fiind asociată cu sovietizarea României, cu manualele copiate după cele ruseşti, cu izgonirea de la catedră a nenumăraţi profesori, unii dintre ei trimişi direct în lagăre şi închisori, uneori chiar în cimitire. Pe de altă parte, regimul comunist a continuat opera de expansiune a sistemului de învăţământ, reuşind să realizeze, în mod rapid şi eficient, alfabetizarea cvasi-completă a societăţii româneşti. De asemenea, a extins la o scară nemaiîntâlnită învăţământul mediu şi superior, pentru a furniza cadrele calificate necesare unei economii atent planificate. Începând cu a doua jumătate a anilor ’50, multe aberaţii ale reformei din 1948 au fost îndreptate, aşa că, pe ansamblu, învăţământul românesc din perioada comunistă a atins un nivel de dezvoltare mai mult decât onorabil, atât sub raport cantitativ, cât şi calitativ. Mulţi dintre cei care l-au cunoscut îl regretă, uitând că scopul său ultim a fost susţinerea unui regim al cărui bilanţ final a fost profund negativ şi pe alocuri chiar criminal. Pentru că şi eu sunt unul dintre dascălii frustraţi care evocă melancolic învăţăceii harnici şi bine motivaţi din anii ’70 ’80 şi chiar ’90 ai secolului trecut, contrapuşi loazelor catastrofale produse de învăţământul universitar de masă, nu pot decât să le repet tovarăşilor mei nostalgici ceea ce le-a spus Putin ruşilor despre Uniunea Sovietică: cei care nu o regretă nu au inimă, cei care o regretă nu au minte. Vechiul sistem de învăţământ a dispărut pentru că trebuia să dispară, asta este situaţia. Nu-l mai putem regăsi, eventual, decât pe lumea cealaltă. Iar studenţi inteligenţi şi muncitori am avut întotdeauna şi mai am şi astăzi. Cum să lucrez cu ei şi să le fiu într-adevăr util, atâta vreme cât sunt risipiţi în marea masă a celor mai puţin atraşi de luminile ştiinţei – acest lucru reprezintă, într-adevăr, o uriaşă provocare. Dar, la urma urmei, de asta sunt dascăl şi sunt plătit pentru ceea ce fac (chiar de patru ori mai bine decât colegii mei cei mai tineri, pentru că aşa e la noi în Românica!), tocmai ca să rezolv probleme tehnice de acest gen. Lăsând la o parte amănuntul cu totul insignifiant, nu-i aşa, legat de

ZO OM

nivelul de salarizare, ţin să spun că asta înseamnă, de fapt, după mine, „reforma” în învăţământul românesc de astăzi: să îţi faci treaba cât poţi tu mai bine, la catedră, dacă ai această vocaţie şi o doză minimă de responsabilitate, în condiţiile schimbătoare, uneori derutante şi dificile, în alte privinţe de o mie de ori mai favorabile decât cele de altădată, pe care ne-a fost dat să le trăim. Ca să faci acest lucru, ai nevoie mai întâi de un salariu din care să poţi trăi în mod decent sau, de ce nu, chiar foarte bine. Cea de-a doua condiţie este să nu fii împiedicat în demersul tău, simplu şi de bun-simţ, de exigenţele celuilalt tip de reformă, cea promovată de politicieni şi de „experţi”, de tot felul de birocraţi, manageri şi alţi indivizi care populează agenţii guvernamentale inutile şi parazitare, care şi-au abandonat carierele pentru că nu se pricep la absolut nimic pe lumea asta şi din acest motiv au devenit specialişti în reforma învăţământului. Este evident că învăţământul românesc nu merge foarte bine, probabil exact în aceeaşi măsură ca întreaga noastră societate. Este evident că trebuie să încercăm să-l reformăm, adică să îl schimbăm în bine. Dar dacă schimbările promovate mai mult strică decât remediază, dacă rezolvă o problemă doar pentru ca în locul ei să creeze alta nouă, atunci mai lăsaţi-ne cu reforma!

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă Altfel, şcoala este totuşi frumoasă, este meseria noastră, este viaţa noastră, pentru toţi cei care trăim de pe urma ei, umplându-ne adeseori sufletele, mai rar buzunarele, cu comorile pe care ni le oferă. Copiii noştri, suprasolicitaţi de programe şi de orare încărcate în mod stupid, se bucură vara, când şcoala îşi închide porţile. Noi, dascălii, ne bucurăm (măcar la nivel inconştient) mai ales toamna, când ea începe din nou, în fiecare an. Pentru că de terminat, şcoala nu se termină niciodată! n Sorin Mitu, profesor, specializat în istoria Transilvaniei, imagologie comparată şi studiul naţionalismului. Director al Departamentului de Istorie Modernă la Universitatea „BabeşBolyai” din Cluj.

53 SINTEZA # 6, iulie 2014

Spiru Haret – primele litere ale învăţământului românesc Marius Avram

u este prima dată când, la fundaţia românismului, piatra de temelie este pusă de un român prin adopţie. În cazul de faţă, piatra de temelie este chiar învăţământul, iar cel care a aşezat-o la baza construcţiei educaţiei româneşti se numeşte Spiru Haret, un român de origine armeană, născut la Iaşi, pe 15 februarie 1851. Reforma pe care el a imprimat-o învăţământului românesc prin legea din 1898 este considerată de specialişti cea mai profundă făcută vreodată educaţiei din România, iar Spiru Haret este considerat reformatorul învăţământului românesc de toate gradele.

O lege pentru prea mulţi analfabeţi Istoricul Lucian Nastasă Kovacs vorbeşte de un fel de naţionalizare

a învăţământului românesc prin reforma lui Spiru Haret. Rezultatele au fost deosebite pentru societatea românească, dar au existat şi nemulţumiri. „Mergând şi astăzi prin România, ai ocazia să vezi nenumărate şcoli în stilul specific sfârşitului de secol XIX, care aparţin epocii Haret. E vorba de şcolile primare, până la gimnaziu, acele clădiri cu cărămidă roşie, în Vechiul Regat. Prin Legea lui Spiru Haret din 1898, făcând cea mai bună reformă sau cea mai completă, Spiru Haret naţionalizează învăţământul românesc. Acest lucru are un efect pozitiv, pentru că enorm de mulţi români provenind din clase inferioare, care până atunci nu aveau posibilităţi materiale pentru a merge la şcoli, au această posibilitate de a urma învăţământul secundar şi universitar. Drept e că ea devine şi o lege uşor antisemită, pentru că toate aceste avantaje 

ZO OM

sunt prevăzute doar pentru cetăţenii români. La acea vreme evreii, cu puţine excepţii, nu erau cetăţeni români, erau consideraţi străini, şi nu puteau să ocupe locuri în sistemul secundar şi universitar decât dacă mai rămân locuri după români, dar contra unei taxe. Iar în sistemul universitar taxele erau destul de mari, de exemplu cam 300 de lei aur pe an, ori cu banii aceştia urmai studii bune la Paris. Asta explica într-un fel că, deşi Legea lui Spiru Haret trebuia să naţionalizeze învăţământul, să ofere şanse, deschidere la cât mai multe categorii sociale, migraţia studenţească dinspre România spre Occident a continuat cu prea puţine diminuări numerice”, spune istoricul. România avusese la acea vreme câteva tentative de a reforma sistemul de învăţământ, care era un fel de Cenuşăreasă a Europei, cu analfabetism de peste 90% în mediul rural, dar până la Spiru Haret nu s-au făcut decât câteva peticeli: „De la Legea învăţământului din 1864 a lui Cuza şi Kogălniceanu practic nu s-a făcut nimic. Între 1864 şi 1898 a mai existat o cosmetizare a legii lui Cuza şi Kogălniceanu, dar erau lucruri ce ţineau de evoluţia domeniului, anume faptul că se mai dădea câte un articol de lege că se înfiinţează o facultate etc. În 1864 aveam de a face cu circa patru studenţi la Facultatea de litere din Iaşi şi 8 profesori. Istoria ca disciplină nu exista. Era predată alături de literatură şi de limba română. În mediul academic se discuta de nevoia unei reforme a învăţământului. Suntem într-un secol în care România rămăsese cam ultima în Europa în ceea ce priveşte alfabetizarea. Primul recensământ mai important, de la 1899, care din păcate, a cam fost falsificat, şi unele rezultate s-au publicat abia în 1910-1912, scoate în evidenţă cifre nu triste, ci tragice. În mediul rural, analfabetismul era uşor peste 90%. La nivel naţional, per general, analfabetismul era în jur de 70 şi ceva la sută. Pe de altă parte, este o epocă în care simplul fapt de a deţine o diplomă de bacalaureat te includea automat în rândul potenţialilor funcţionari publici. Nevoile societăţii impuneau de urgenţă reformarea învăţământului. Lucrul acesta nu trebuia făcut în 1898, trebuia făcut mult mai devreme. Şi în 1878,1879, şi pe vremea lui Titu Maiorescu se vorbea de reforme, dar de regulă se mergea 54 SINTEZA # 6, iulie 2014

cam cum se merge azi în România, prin voinţa ministrului. Se mai introduceau mici articulaţii pe ici pe acolo, dar nu era o chestie de structură”. Întârzierea reformelor era cauzată şi de faptul că la conducerea Ministerului Instrucţiunii, cum se numea atunci, era un du-te-vino necontenit al miniştrilor. În cartea sa „Suveranii Universităţilor”, Lucian Nastasă Kovacs chiar face o socoteală din care reiese că, în medie, un ministru al educaţiei nu stătea în scaun nici măcar un an. Ori, pentru a face reforme, e nevoie să ai o strategie, iar pe de altă parte e nevoie şi de timp pentru a o putea implementa: „Multe din neajunsurile învăţământului universitar s‑au datorat nu numai multor ambiguităţi legislative, cât mai ales – cum remarca unul din marii reformatori ai epocii – «lipsei de sistem şi perseverenţei» în reformarea educaţiei. De altfel – deşi ar părea bizară afirmaţia –, după o oarecare imobilitate între 1864 şi 1898, frecventele reforme şi retuşuri aduse învăţământului universitar (prin legi, amendamente, regulamente, programe şi modificări a celor din urmă, circulare şi ordine ministeriale) ne pun în faţa a cel puţin două dileme: ori societatea românească evolua prea repede, ceea ce solicita frecvente aduceri la zi, ori administratorii domeniului nu au acordat suficientă atenţie sistematică, sau au dovedit incompetenţă, în ceea ce priveşte cerinţele organice ale societăţii, ceea ce a impus permanente reveniri şi ajustări. Sau din ambele câte ceva! Pentru că, dacă parcurgem chiar şi numai sumar lunga perioadă de la 1864 până la 1948, constatăm că frecventele polemici, dezbateri, rapoarte, memorii, studii etc ofereau – ca şi acum – sentimentul unui perpetuu provizorat în legislaţia şcolară în general, dar şi în cea universitară, în special. Cauzele repetatelor reforme au avut, în mod evident, motivaţii mult mai profunde decât simpla bănuială a vanităţii diverşilor miniştri ai Educaţiei, care nu este nici ea departe de adevăr. Pe de altă parte, o privire asupra a ceea ce a reprezentat Ministerul Instrucţiunii (sau al Educaţiei) până la finele celui de‑al doilea război mondial, ne indică în mod evident faptul că timpul scurt petrecut de diverşii demnitari în fruntea departamentului nici nu

putea duce la o serioasă continuitate a vreunei iniţiative profunde. Între 1860‑1940, aşadar în optzeci de ani, titularii ministerului s‑au schimbat de 84 de ori, fiecărui nou numit revenindu‑i o activitate medie de sub un an de zile (mai precis, de 11,4 luni), atât pentru intervalul 1860‑1918, cât şi între 1919‑1940. Însă marea şansă a fost că mulţi din cei preocupaţi cu adevărat de destinele învăţământului românesc au ocupat acest portofoliu de mai multe ori (un total de 60 persoane), însă desele întreruperi ale activităţii lor marcând evident temeinicia reformelor întreprinse. Prin longevitate se remarcă ministeriatele lui D.A. Sturdza (1885‑1888), Take Ionescu (1891‑1895), Spiru C. Haret (1897‑1899, 1901‑1904, 1907‑1910) şi Constantin Angelescu (1918‑1919, 1922‑1926, 1927‑1928, 1933‑1937), care de altfel şi‑au şi legat numele de principalele reforme în domeniu”.

Modelele francez şi german Legea lui Spiru Haret structurează învăţământul, îl stabileşte pe învăţământ primar, învăţământ secundar şi universitar. Legea respectivă răspunde nevoilor societăţii româneşti - deşi tardiv - şi este susţinută de toate partidele, profitând de forţă umană şi politică pe care a avut-o Spiru Haret, care a fost un om important în PNL. În plus, el s-a înconjurat şi de oameni de mare valoare, pe care i-a trimis, pe banii statului, să studieze cele mai bune sisteme de învăţământ ale vremii, în special cel german şi cel francez. Lucian Nastasă Kovacs explică contextul: „La noi reformele s-au lăsat îndelung aşteptate pentru că nu prea era coerenţă, consistenţă în a le aplica. Haret a fost cel care, având în spatele lui un partid politic destul de important la sfârşitul sec XIX, PNL, deşi conservatorii erau atunci mai pe val, pune în aplicare această lege. Deci, problema nu este să ai proiecte, ci să ai voinţa politică pentru a o implementa. Practic, până la reforma învăţământului din 1948, Legea lui Haret stă în picioare. Au mai existat aşa-zise legi ale învăţământului secundar şi superior prin 1912, în perioada guvernării lui Iorga, cel puţin încă două-trei aşazise legi ale Educaţie şi numeroase upgradări, dar structura de bază stă pe Legea din 1898 a lui Spiru Haret. Ea nu a ieşit din nimic. A profitat de

ZO OM

vecinătatea, de colegialitatea, de contribuţia intelectuală a câtorva cărturari români care efectiv au fost puşi la muncă. Adică, dacă te uiţi în epocă, avem câteva personalităţi, începând cu AD Xenopol, Ioan Bogdan, Hasdeu – dintre cei mai importanţi -, pe care efectiv i-a trimis în lume. Ioan Bogdan, de exemplu, a fost trimis în Germania să studieze organizarea învăţământului gimnazial şi universitar german; a mers şi a stat, cred, vreo două-trei luni, a publicat o carte groasă, destul de rară acum – Raport asupra sistemului de învăţământ secundar şi universitar din Germania-, în care explică cum e organizat, cu şcoli, profesori, câte ore are fiecare – adică, o chestie cât se poate de practică. Xenopol, la fel, a fost extrem de interesat de problema reformării învăţământului, a fost mult în Franţa, ţinea ore la Sorbona. Xenopol este una din personalităţile marcante ale culturii române, de care prea puţin se vorbeşte; se vorbeşte de el ca fiind unul dintre primii istorici care au creat o sinteză de istorie a românilor, dar în realitate a mai făcut ceva: este cel mai titrat filozof al istoriei, nu numai în spaţiul românesc, ci chiar european. Hasdeu a călătorit şi el. Oamenii aceştia nu au fost pe banii lor, au avut stipendii de la guvern, toţi au făcut nişte rapoarte”. Aşa s-a ajuns ca învăţământul românesc de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX să preia câte ceva atât de la învăţământul francez, cât şi de la cel german, sisteme în care se formaseră cam toţi intelectualii români de la acea vreme. De altfel, până la reforma lui Spiru Haret, românii nici nu puteau să-şi definitiveze studiile în ţară, pentru că încă nu erau reglementate studiile doctorale. În final a rezultat o lege a educaţiei care a schimbat radical învăţământul românesc şi care a fost valabilă circa 50 de ani. Dar acest lucru se datorează, cum spune şi Lucian Nastasă Kovacs, şi bunei credinţe a politicienilor de atunci: „Calitatea legii a fost extraordinară, aproape că nu s-a putut mişca o virgulă. Legile la vremea aceea nu erau făcute ca acum, pe picior, doar ca să servească unor interese, atunci chiar serveau interesul naţional. Nu cunosc cazuri de legi făcute atunci anume pentru a servi unui interes politic, economic etc”. n 55 SINTEZA # 6, iulie 2014

Interesul poartă fesul (educaţiei) Alin Fumurescu

entru că, înainte de a începe orice discuţie comparativă despre avantajele şi dezavantajele sistemelor de educaţie din diferite ţări, se cuvine să-i lămurim mai întâi subiectul – educaţia: ce este şi de ce ne interesează? Vi se par întrebări prea simple? Copilăreşti? Foarte bine. Înseamnă că suntem pe drumul cel bun. Unul dintre dezavantajele majore ale sistemelor moderne de educaţie, indiferent de ţară, este că sufocă din faşă aptitudinea (şi plăcerea) întrebărilor fundamentale. În zilele noastre e mai simplu să vorbeşti, în cuvântări cu cât mai savante, cu atât mai bine, despre Indexul Naţional al Fericirii, din Butan până-n Franţa (nicio glumă), decât să defineşti fericirea; despre psihologie, ştiinţa psycheului, fără să defineşti sufletul – chipurile, obiectul ştiinţei (Petre Tuţea); şi despre reforma sistemului de educaţie, fără a defini educaţia. După cum constata Hegel admirativ, vechii greci mai aveau încă abilitatea de a-şi pune întrebările fundamentale, fără complexul de a părea infantili.

Ce este, aşadar, educaţia? În mintea omului modern, educaţia e sinonimă cu învăţarea, iar învăţarea, la rândul ei, sinonimă cu acumularea unor informaţii. De interesat, ne interesează în măsura în care ne ajută să ne găsim un loc de muncă mai bine plătit, o meserie care „se caută” (tinichigii şi ospătari, nu filosofi, dar şi IT-isti, nu cizmari, că nimeni nu-şi mai

repară pantofii; cumpără alţii), un statut social respectabil (e avocat, domnule!), s.a.m.d. Cu alte cuvinte, educaţia e bună „pentru ceva” - şi ne interesează în măsura în care ne ajută la „altceva”. La fel ca banii. Banii sunt buni pentru că ne ajută să ne cumpărăm ceea ce ne face fericiţi: bunăstare materială, respect, statut social, etc. De unde şi expresia modernă, menită s-o completeze, chipurile cu realism, pe cea clasică, „banii nu aduc fericirea, dar ajută”. În sensul clasic, însă, învăţarea, în sensul acumulării de informaţii, era doar o parte – necesară, dar nu suficientă – a educaţiei. Educaţia era înţeleasă ca învăţarea unor deprinderi, a unor reflexe sufleteşti şi mentale care să devină nu o „a doua natură”, ci natura însăşi a omului. Pentru că, după cum observă Aristotel, natura omului e nici-nici şi şi-şi - „între” cea a îngerilor şi cea a bestiilor, împărtăşind câte ceva din fiecare. Prin urmare, poate evolua (sau involua) oricum. Vreo două mii de ani mai târziu, Rousseau, aflat la cumpănă dintre clasicism şi modernitate, avea să concluzioneze că nu raţiunea, ci libertatea de a putea alege orice, caracterizează natura umană. Raţiunea ar fi doar produsul acestei libertăţi naturale. Fără doar şi poate, Aristotel ar fi strâmbat din nas în faţa acestei logici. Conform acestuia, libertatea e un concept golit de sens în absenţa raţiunii – sunt liber de-abia în măsura în care pot judeca şi înţelege între ce şi ce am de ales. Sau, dacă preferaţi referinţe neo-testamentare, paulinice, „toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos”. 

ZO OM

Nu oftaţi, că asta nu e curs de filosofie, iar miza e mare! Iată un exemplu clasic din zilele noastre: Afirmaţia „Sistemul «clasic» de învăţământ e perimat, pentru că pune accent pe memorizare, fără a lăsa copilului libertatea de a gândi singur”, a devenit aproape un truism, dar un truism de bonton. Fashionable, dacă sunteţi anglofili mai degrabă decât francofili. Cu toate acestea, pleacă de la o premisă fundamental greşită şi produce pe termen lung rezultate catastrofale, altminteri n-ar fi universităţile americane pline în număr covârşitor de doctoranzi veniţi din şi formaţi în sistemele astea „perimate” - esteuropeni şi asiatici. După cum îmi spunea un coleg american, „n-ai cum să fii creativ, dacă n-ai cu ce”. Simplu spus, trebuie să înveţi pe din afară tabla înmulţirii, n-ai timp de şapte plus şapte plus şapte egal douăzecişunu. Nu poţi croi un costum care să spargă tiparele, dacă n-ai materialul, foarfecele şi acele. Nu poţi scrie „Oda în metru antic” dacă nu ştii alfabetul şi limba română. Şi nu poţi compune Simfonia a IX-a, dacă nu ştii, pe dinafară, notele. Memorizarea e condiţia sine qua non a creativităţii. Ea îţi oferă materialul de bază pe care să-l croieşti. Dar în grădiniţele americane nu se mai memorează poezii şi nici cântecele. Vechii greci trăiau într-o cultură orală, bazată pe memorizare. Orice tânăr decent educat îţi putea reproduce pasaje întregi, dacă nu integral, din Iliada sau Odiseea. Nu degeaba Aristotel a fost pentru vreo douăzeci de ani discipolul lui Platon. Ceva, ceva, tot s-a prins de el. Maestrul spunea că nu există oameni răi. Există doar oameni proşti. De fapt, nici oameni proşti nu există. Există doar oameni ne-educati. Simplu spus, pentru clasici – iar aici putem împinge clasicismul până hăt, către secolul al XIX-lea – educaţia nu era un bun „pentru altceva”, nu era „utilă”. Era un bun în sine – atât pentru individ cât şi pentru comunitate. Niciun sistem politic, oricât de bine gândit, credeau clasicii, nu poate rezista în absenţa unor oameni bine educaţi. Paradigma avea să se schimbe cu Kant, care-şi imagina o guvernare atât de inteligentă, încât ar fi putut funcţiona impecabil într-o societate compusă numai din draci. Tot Kant, însă, avea să pună întrebarea aflată în miezul Iluminismului – o mişcare axată declarativ pe iluminarea prin educaţie: 56 SINTEZA # 6, iulie 2014

„Cine educă educatorii?” De ce ţi-e frică nu scapi. Ptiu, drace!

Testul cu „secretul lui Polichinelle” Dacă aţi rezistat să citiţi până acum, l-aţi trecut. Dacă aţi auzit expresia, se cheamă că sunteţi pe drumul cel bun. Şi dacă nu, tot mai aveţi o şansă. Cu o condiţie: să vreţi. Să vă simţiţi uşurel ruşinaţi că nu ştiţi la se referă secretul lui Polichinelle. Dacă filosofia începe din mirarea aproape copilărească „De ce ceva este mai degrabă decât nu este?”, educaţia începe prin ruşinare. Mi-e ruşine că nu ştiu să fac un nod marinăresc, mi-e ruşine că nu ştiu să cioplesc o canoe dintr-un trunchi de copac, mi-e ruşine că nu-mi cunosc zeii, că nu ştiu „Îngeraşul”, că n-am citit Biblia sau Coranul sau pe Patanjali, mi-e ruşine că n-am reperele necesare să ştiu măcar cine e Aristotel sau Platon, Shakespeare sau Beethoven, Michelangelo Buonarroti sau Eugen Ionesco. Nu-ţi cere nimeni să-i ştii pe toţi, că n-ai cum. Eminescu şi Rebreanu, Alfarabi şi Maimonides, Dante şi Pico della Mirandola, Arghezi şi Arendt, Dimitrie Cantemir şi Pierre Jurieu, Tiţian şi Goya, Grigorescu şi Tzara, Brâncuşi şi Heidegger. Se sparie, vorba cronicarului, gândul. N-ai cum. Omeneşte vorbind, e imposibil. Dar dacă n-ai auzit măcar de unul dintre ăştia, se cuvine să te ruşinezi. Dacă nu cunoşti măcar în linii mari cultura în care ai crescut, nu ştii să citeşti stelele şi norii, dacă nu eşti în stare decât să clipeşti nătâng la orice referinţă sau aluzie culturală pe care ceilalţi interlocutori o iau ca de la sine înţeleasă, atunci da, atunci se cuvine să te ruşinezi.

Eşece Educaţia începe prin ruşinare. Când Traian Băsescu s-a ruşinat că n-a citit „Orbitorul lui Cărtărescu”, s-a aflat pe drumul cel bun. (Nici eu, spre ruşinea mea, mărturisesc spăşit, nu l-am citit.) Problema educaţiei nu e că nu ştii ceva, problema educaţiei e când nu te mai ruşinezi că nu ştii ceva. Şi-acum uite secretul lui Polichinelle: După 43 de ani petrecuţi în diverse sisteme de educaţie (nu-i număr pe primii trei, deşi ar trebui, că tot educaţie a fost, dar nu „sistemică”), nu pot spune care politici de educaţie

s-ar cuveni implementate şi cum ar trebui să arate reforma sistemului educaţional românesc. Sincer. Mă apucă ruşinea. Mi-am început educaţia „sistemică” în Brad, judeţul Hunedoara, la grădiniţă, în rochiţa aia albastră de-o purtau şi feţele şi băieţii (băieţii şi-o mai vârau în pantaloni, într-un gest de frondă masculină şi făceau pipi din picioare la buzile turceşti, fără uşi, unde ne-nghesuiam cu toţii, în pauză; fetele nu puteau, aşa că erau nevoite să stea cu faţa; ghinion). În şcoala elementară, am fost la „experimentală”, aşa îi zicea, că aveam învăţători diferiţi pentru materii diferite. Când nu te băteau la degete cu liniarul „pe muchie”, peste degetele făcute mănunchi, sau nu te pleznea tovarăşa învăţătoare cu dosul palmei pe care avea un inel ce ţi se incrusta în obraz, era bine. Când nu, nu. Plângeai şi-ţi trecea, că n-aveai încotro. Acasă nu puteai să te vaiţi, c-o mai încasai încă o dată, pentru că n-ai fost respectuos. Conform perspectivei de azi, am trăit în iad, am fost abuzat fizic şi psihic. Atunci nu mi se părea. Chestiune de educaţie. Dacă erai bătut cu cureaua, era încă bine. Cu floarea de plastic era rău. Aşa mi-am început educaţia „sistemică”. A continuat după cum urmează. Am terminat la Liceul Industrial „Avram Iancu”, specialitatea sculer-matriţer (nici acum nu ştiu censemnă asta), şi am intrat din prima la medicină. După Decembrie ’89, am dat examen şi la Filosofie, la UBB Cluj, şi-am intrat. Le-am terminat pe amândouă, şase şi, respectiv, patru ani, dar medicina n-am practicat-o decât unul. Am făcut un masterat de Studii Politice în Franţa. Cu bursă. Am mai fost cu burse în Anglia şi Belgia. Burse fără pile. Am făcut încă un masterat în America, pe urmă, şi-un doctorat, tot în America. Am ţinut cursuri şi-n România, şi-n America – de la Indiana University-Bloomington, la Tulane University, la Yale. Evaluările studenţilor, publice, zic c-aş fi un profesor bun. Că le-am schimbat viaţa. Mie mi-a schimbat-o un om, Ludovic Notaros, profesorul meu de filosofie din liceu. Din toamnă asta merg la University of Houston. Predatul e o responsabiliate uriaşă, care mă apăsa, mai abitir decât dacă aş fi fost medic sau politician. Ca medic poţi ucide sau obloji un om pe rând. Fizic.

ZO OM

Ca profesor, poţi ajuta sau nenoroci generaţii întregi. Sufleteşte. Am trei copii – doi dintre ei au apucat să treacă atât prin sistemul de educaţie românesc, cât şi prin cel american. Primul a învăţat de la început să ortografieze corect în engleză. Îşi termină acum masteratul în Studii Europene şi se pregăteşte să meargă la doctorat. Al doilea a fost subiectul unui experiment „revoluţionar”, în care în primii trei ani de şcoală, copiii erau lăsaţi să scrie „după cum aud”, ortografia era „represivă”, şi-abia apoi învăţaţi cum se scrie corect. Zece cuvinte pe zi. I-a plăcut libertatea. Nu se omoară nici acum cu cartea. Când al treilea a ajuns la şcoală, cercetătorii au descoperit că sistemul vechi funcţiona mai bine. Ia timp să ajungi la înţelepciunea bunicilor. Al treilea şi-a dat SAT-ul (un soi de bacalureat american) în clasa a noua. Conform scorului, ar putea fi acceptat cu bursă intergală la unele dintre cele mai bune universităţi şi colegii americane (nu Harvard, încă), dacă ar avea toate cursurile obligatorii pentru liceu luate. Unul dintre copii a mers la şcoală de la cinci, altul de la şase, altul de la şapte. Nu mă grăbesc să trag concluzii. S-ar cuveni ca atâta amar de experienţă „sistemică”, să mă facă specialist în sistemele de educaţie. Spre ruşinea mea nu sunt. Asta nu înseamnă că nu am, că tot omul, câteva idei.

Ai carte, ai parte?? Cele două semne de întrebare nu sunt întâmplătoare. Primul se referă la perspectiva modernă asupra educaţiei, cel de-al doilea, la cea clasică. Din perspectiva modernă, repet, sistemul trebuie calibrat în aşa fel încât să-i fie util individului „pentru altceva” - un trai mai bun, o poziţie socială (de cele mai multe ori, cele două sunt suprapuse în mentalul colectiv). Câtă vreme relaţiile, tupeul sau mai-proştiidecât-tine îţi pot asigura aceleaşi beneficii, educaţia poate fi sacrificată fără probleme. Rentează sau nu? Privit din acest unghi, accentul cade pe cuantificare. După cum la Facebook contează câţi „prieteni” ai, la Tweeter câţi „followers”, sau la textele online câţi vizitatori, la educaţie contează numărul de diplome, acreditări, studii de specialitate, etc. Nu fondul, nu substanţa, ci forma. În termeni practici, asta se traduce 57 SINTEZA # 6, iulie 2014

prin goană după panaş – o şcoală particulară, o universitate de Ivy League. Pe bani, pentru că banii sunt, în esenţa lor, cuantificabili. Înapoi la Rousseau, cel răscrăcănat între clasicism şi modernitate: cum poţi să-l compari pe Einstein cu Michael Jackson? Sau pe Jordan cu Eliade? Cum să compari merele cu perele, în afară faptului că sunt fructe? Simplu! Te uiţi la câţi bani fac. Dacă, să zicem, preşedintele României face mai puţini bani decât Bercea Mondialul, sau Van Gogh mai puţini decât o curvă, alegerea modelului e limpede.

Problema educaţiei nu e că nu ştii ceva, problema educaţiei e când nu te mai ruşinezi că nu ştii ceva.

Ştiu, împing lucrurile la absurd, dar reducerea la absurd rămâne, totuşi, o metodă ştiinţifică. Încă un exemplu subiectiv – la cele trei universităţi americane la care am predat până acum, calitatea studenţilor în corpore a fost cam aceeaşi. Taxele, însă, au fost diferite ca de la cer la pământ. La fel şi salariile profesorilor, fără nicio corelaţie logică, indiferent dacă erau „de stat” sau „private” (distincţia e relativă, câtă vreme cele de la stat se bazează şi pe donaţii private, iar cele private primesc şi subvenţii de la stat; proporţia contează). Există, şi-n America, şi-n România, ideea că „scump” = „bun”. După cum s-a demonstrat şi la degustările de vinuri „în orb”, toate acestea sunt mituri care, vorba lui Socrate din Cartea a Doua a Republicii lui Platon, sunt mai mult false decât adevărate, dar cu miturile astea începem să ne educăm copiii – cu Moş Crăciun şi Harvard: „Dacă eşti cuminte, Moş Crăciun îţi aduce, pe horn, o bicicletă care te va duce la Harvard. Sau la Yale. Şi, după ce ajungi la Harvard (ca W. Bush) sau la Yale (ca Obama), poţi ajunge

preşedinte al SUA (dacă eşti suficient de masochist să-ţi doreşti aşa ceva)”. Şi-atunci, care e, totuşi, diferenţa între sistemele de educaţie din SUA şi România? (Amintiţi-vă şi nu vă fie frică să puneţi întrebările fundamentale, oricât de copilăreşte ar suna.) Răspunsul pe scurt, cel ruşinat de care pomeneam deunăzi, ar fi „nu ştiu”. Răspunsul mai sofisticat ar fi „depinde”. Nu strâmbaţi, rogu-vă, din nas! Întrebările fundamentale vor fi fiind simple, răspunsurile, însă, sunt o cu totul altă poveste. Are şi Moş Crăciun o vârstă. Nici în America, nici în România nu aleargă câinii cu covrigi în coadă. Aici, ca şi acolo, există şi câini, şi covrigi, şi cozi. Aici, ca şi acolo, totul e să ştii cum să le aduci împreună. De obicei, când ai câini şi covrigi, n-ai coadă pe care să-i pui, când ai coadă şi câini, n-ai covrigi, când ai coada şi covrigii n-ai câinele care să-i care. Mai simplu şi mai lipsit de metafore uşurel derutante, dincolo de şcoli, dincolo de sistemele de zonare, dincolo de curriculă, dincolo de conservatism, nou sau vechi, dincolo de liberalism, nou sau vechi, dincolo de orice, diferenţa stă, şi va sta întotdeana, în două întrebări copilăreşti: ce este educaţia şi la ce e ea bună? Pragmatici cum sunt, americanii consideră educaţia din perspectiva modernă – „e pentru altceva”. Dacă rentează, bine, dacă nu, poate fi evitată fără probleme. Fapt: cei mai bogaţi o sută de oameni din SUA se împart cu preponderenţa în două categorii – cei care au terminat la Ivy League şi cei care n-au terminat niciun colegiu. America extremelor nu se opreşte aici. În funcţie de zona, uneori din acelaşi oraş, există şcoli unde succes înseamnă că nu te-a împuşcat sau înjunghiat nimeni, dar şi şcoli unde dacă nu eşti în clubul de robotică sau astrofizică, eşti considerat un ratat. Preţul caselor depinde de caliatea şcolilor arondate cartierului. În toate şcolile, însă, fără excepţie, pe primul loc la performanţă stau asiaticii, urmaţi de est-europeni, urmaţi de americanii get-beget, unde, din nou, pe primul loc stau americaniiasiatici, urmaţi de americanii-esteuropeni, s.a.m.d.. Nu e o chestiune de rasă. E o chestiune de... educaţie. Diferenţa o fac cei şapte ani de-acasă. Majoritatea celor ajunşi în State din Asia sau Europa de Est îşi cresc copiii cu nezdruncinata convingere că a avea carte înseamnă a avea parte în 

ZO OM

n În America reputaţia înseamnă bani. De aceea interesul poartă fesul educaţiei

sensul clasic al cuvântului – a fi un om împlinit. Pentru ei, educaţia rămâne cea mai singură investiţie, pentru că pe asta nu ţi-o poate lua nimeni. Trăgând linia şi făcând socotelile, per ansamblu, până la nivelul colegiului, diferenţele dintre sistemele de educaţie din SUA şi România sunt nesemnificative. Omul sfinţeşte locul, şi acolo, şi aici.

Nu sistemul Situaţia se schimbă dramatic când trecem la ceea ce se numeşte post-graduate studies: masterat şi doctorat. Aici diferenţele devin uriaşe, iar „responsabilitatea” îi revine sistemului. În SUA, sistemul e construit în aşa fel încât să funcţioneze ca un cerc virtuos. Sistemul e construit în aşa fel încât să reziste în el doar cei care, la sfârşit, vor deveni, fără măcar să-şi dea seama, parte din sistem. De bună seamă, exista şi-n America, ca şi-n România, „fabrici de diplomă”, dar astea nu pot prosti decât eventual o mână de evanghelişti care sunt impresionaţi că păstorul lor e „doctor”. Atât. Altminteri, nimeni nu merge la ele, pentru că nu e rentabil. Niciun american cu capul pe umeri nu va investi zeci de mii de dolari în hârtie igienică. Nu e rentabil. Pentru restul, competiţia e acerbă, iar standardele aproape aberant de înalte pentru cineva venit nu doar din Europa de Est, ci din Europa. Dacă nu eşti printre cei mai buni dintre cei buni, n-ai nicio şansă. Competiţia e, fără nicio umbră de exagerare, la 150-250 de candidaţi pe un loc. La nivelul ăsta, dacă nu performezi, eşti eliminat în secunda următoare. La nivelul ăsta nu îţi mai permiţi nici măcar umbra unui plagiat, că e vorba de reputaţie, iar reputaţia 58 SINTEZA # 6, iulie 2014

înseamnă bani. În America, bunăoară, Victor Ponta ar fi fost istorie a doua zi după articolul apărut în Nature. La nivelul ăsta nu-ţi mai permiţi nici măcar suspiciunea unei umbre de adieri de nepotism. Nu poţi, bunăoară, fi angajat la aceeaşi universitate la care ţi-ai terminat doctoratul, oricât de strălucit vei fi fiind. Dacă eşti aşa de bun, se cheamă că îţi poţi găsi de lucru în altă parte. Mai târziu, vedem. Asta nu înseamnă că nu există „pile”. Există, dar sunt de o cu totul altă natură. Se numesc „contacte”. Nu există, bunăoară, nicio conspiraţie „Ivy League”, care să explice de ce unul care a terminat la Princeton e angajat la Harvard, unul de la Harvard la Yale, s.a.m.d.. Există însă oameni care s-au învârtit în acelaşi cerc, au fost la aceleaşi conferinţe, au râs împreună la o bere, iar când vine vorba de redus un teanc de 200 de dosare la trei sau patru, faptul că unul (sau una) îşi aminteşte de numele tău, de un articol, de o poantă, face toată diferenţa din lume. Nu e vorba de cârnaţi, nici de bani, şi nimeni nu te susţine doar pentru că eşti simpatic – altminteri îşi distruge reputaţia, iar în America reputaţia înseamnă bani. De aceea interesul poartă fesul educaţiei.

Morală, în trei puncte? (1) Reforma educaţiei începe cu omul, nu cu sistemul, nu cu salariile, nici cu vreo curriculă. Începe cu părintele, continuă cu elevul, şi sfârşeşte cu profesorul. Câtă vreme omul e convins că educaţia e un bun în sine, nu pentru altceva, că, vorba lui Noica, educaţia e cea mai bună de supravieţuire în interval – trecută prin filtrul culturii, orice durere devine suportabilă -, reforma a început deja.

De la firul ierbii. (2) Reforma educaţiei începe cu ruşinarea. Or aici societatea, mediul, au un rol covârşitor. Nu poţi baza o reformă pe speranţa că omul se ruşinează singur, că tinde să nu. Văduvit de educaţie, omul tinde să alunece spre bestie, nu spre înger. Chestiune de gravitaţie. Alţii trebuie să-l arate cu degetul, alţii trebuie să-i bată obrazul dacă plagiază, alţii trebuie să-l ruşineze. (3) În fine, dar nu în cele din urmă, sistemul – un sistem care trebuie construit în aşa fel încât, dacă nu transformă dracii în îngeri, măcar îi încurajează să încerce. Că e în interesul lor. Şi-al ţării, pe termen lung. „Luaţi un cerc, mângâiaţi-l, va deveni vicios”, spunea... cine? (ultimul test – era român). Ei bine, americanii au dovedit că, dacă ştii cum să-l mângâi, poate deveni şi virtuos. Iar acesta e ultimul secret al lui Polichinelle. n Alin Fumurescu. A fost profesor asistent la Yale University, în prezent predă filosofie la Universitatea din Indiana. Are două masterate în filosofie, unul în Franţa şi unul în Statele Unite. Interesele sale de cercetare includ teoria politică modernă, bazele gândirii politice americane, tranziţii spre democraţie, reprezentare şi auto-reprezentare, precum şi comunicarea politică. A primit în 2013 American Political Science Association’s Leo Strauss Award pentru cea mai bună teză de doctorat în filozofie. Cartea sa cea mai recentă, Compromis - O istorie politică şi filosofică a intrat în top-25 titluri academice de neratat în anul 2013.

ZO OM

Antidot pentru „Nu se poate, n-o să iasă!” Elena Nicolae

Carte de vizită

Simona David-Crisbăşanu, absolventă a ASE-Bucureşti, a lucrat ani buni în presă ca jurnalist economic, iar apoi a coordonat departamente de comunicare din companii multinaţionale sau româneşti, precum Philip Morris şi Adevărul Holding. Are experienţă şi în sectorul public, timp de un an coordonând activitatea de comunicare de la Ministerul Justiţiei. În 2011 a iniţiat, împreună cu alţi coachi curajoşi, proiectul „Zburd – Educaţie prin coaching”, bazat pe voluntariat, care urmăreşte îmbunătăţirea performanţelor unor licee care au avut rezultate slabe la Bacalaureat. Pentru a promova rezultatele proiectului, Simona s-a implicat ca producător în realizarea filmului documentar „Ba se poate!”, regizat de către Tedy Necula şi finalizat la sfâşitul anului 2013. Din 2013, Simona coordonează dezvoltarea progamului „Adoptă un liceu”, iniţiat de Asociaţia ROI şi Şcoala de Valori, împreună cu alte organizaţii.

59 SINTEZA # 6, iulie 2014

În stup, fiecare albină ştie ce are de făcut pentru ca roiul să prospere. Dar dacă şi noi, oamenii, am funcţiona ca într-un roi? Simona DavidCrisbăşanu a a ajuns la concluzia că „Ba se poate”. Şi a început cu sistemul de învăţământ. Recent, Simona a fost nominalizată de către prestigioasa revistă Foreign Policy Romania printre cei 100 de români care prin puterea ideilor sau a exemplului mișcă lucrurile în România.

proape 60% dintre absolvenţii care s-au prezentat la examenul de Bacalaureat la sesiunea din această vară au obţinut notă de trecere. Cu 5% mai mult decât în 2013 şi cu aproape 17% mai mult decât în 2012. În urmă cu doi ani, când doar 43% dintre cei înscrişi la examen au obţinut nota 5 (mai puţini decât în 2011) în cinci licee tehnologice din Sibiu, Braşov, Iaşi, CâmpulungMuscel şi Bucureşti, procentul de promovabilitate a crescut de 2-3 ori. Secretul: proiectul pilot „Zburd - Educaţie prin coaching”, implementat de Asociaţia ROI în parteneriat cu Asociaţia Română pentru Coaching, Leadership in International Management şi Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei din cadrul Universităţii Bucureşti şi susţinut de Ministerul

Educaţiei Naţionale. Coachi voluntari au lucrat, timp de aproape doi ani, şi au construit în fiecare liceu câte o echipă-nucleu, formată din profesori, elevi şi părinţi. Prin întâlniri o dată la 2-3 săptămâni, membrii echipei au fost încurajaţi să stabilească obiective, să găsească soluţii şi să acţioneze. Anul acesta, peste 20 de licee au aplicat pentru a fi incluse în proiectul Adoptă un liceu, care continuă Zburd- Educaţie prin coaching, dezvoltat în parteneriat cu Şcoala de valori. „Până în prezent, cele mai avansat este Liceul Auto Craiova, susţinut de companiile prezente în regiune. Avem în vedere alte 3-4 licee cu care să lucrăm în mod intensiv din toamnă”, spune Simona David-Crisbăşanu, iniţiatorul proiectului „Zburd-Educaţie prin coaching” şi preşedinte executiv al Asociaţiei ROI. 

ZO OM

Simona David-Crisbăşanu, care lucrează deja de câţiva ani în proiecte ce vizează sistemul de învăţământ, a identificat principalele probleme ale acestuia în acest moment:

În România ştim şi la ce ne foloseşte că ştim? De ce nu se face ceva în legătură cu lucruri care se tot dezbat (de ex: programa încărcată şi depăşită).

Plata profesorilor – de ce nu ar putea fi plătiţi mai mult de către autorităţile locale, în funcţie de performanţele copiilor?

Motivaţia plus necesitatea creării unei comunităţi în jurul şcolii formată din elevi - profesori - părinţi şi alţii interesaţi (ex. absolvenţi, autorităţi locale, ong-uri, universităţi etc). Întrebări la care ar trebui să răspundă fiecare şcoală:

- cum definim perfomanţa? Nu este vorba doar despre numărul de olimpici, ci despre progresele realizate de toţi copiii. - cum să fie motivaţi elevii? - cum să fie motivaţi profesorii? - cum să fie motivaţi părinţii să se implice mai mult în educaţia copiilor? - cum pot fi elevii şi părinţii implicaţi în procesul de luare a deciziilor la nivelul şcolii?

Valorile promovate de educaţia actuală şi ce ne dorim în viitor pentru copii/ tineri.

Concentrarea pe şcoală ca sistem pentru o schimbare de cultură organizaţională.

60 SINTEZA # 6, iulie 2014

Competenţa în educaţie – de la minister, până la directori de şcoală şi profesori. În primul rând - directorii să nu mai fie numiţi politic.

ZO OM

n Povestea celor cinci licee incluse în programul „Zburd-Educaţie prin coaching” este prezentată în documentarul “Ba se poate!”, realizat în 2013 de regizorul Tedy Necula: http://youtu.be/Xi0tUnCt6Ug. Filmul este menit să inspire şi alte şcoli (varianta pentru dirigenţie: http://zburd.ro/scoala-altfel/).

Sinteza: Când aţi lansat ZBURD-Educaţie prin coaching, aţi avut un model după care să vă ghidaţi? De unde până unde ideea că coachingul – un concept potrivit mai degrabă mediului corporatist – ar putea schimba lucrurile în educaţie?

Simona David-Crisbăşanu: Într-adevăr, eu una am descoperit coachingul în urmă cu şapte-opt ani, când lucram în mediul corporat, unde există preocuparea pentru motivarea şi dezvoltarea personală a angajaţilor. Ca manager, am aplicat aceste metode cu echipa mea formată din membri foarte tineri, abia ieşiţi de pe băncile şcolii. Am testat şi am văzut ce rezultate extraordinare poate să producă. De fapt, ceea ce se întâmplă este că, atunci când eu am oferit mai multă încredere, colegii mei au căpătat mai multă încredere în ei înşişi şi şi-au asumat din ce în mai multe responsabilităţi, iar echipa a funcţionat mai bine. Atunci m-am gândit ce minunat ar fi fost să fi avut parte de o asemenea abordare când eram la liceu sau la facultate. Până la urmă, coachingul nu este ceva nou, este vorba despre a descoperi răspunsurile prin întrebări, ceea ce vine din maieutica lui Socrate. Numai că scoala, aşa cum este astăzi, nu te încurajează să pui întrebări, aşa că de aceea ni se pare ceva nou. - Nu se suprapune ideea de coaching cu ceea ce ar trebui de fapt să fie şcoala? Nu sunt profesorii antrenorii care-i pregătesc pe tineri pentru carieră şi viaţă?

- Coachingul ţine mult de învăţarea experienţială: acţionezi sau ai parte de o experienţă, apoi reflectezi şi înveţi din această experienţă. În loc să spunem că „omul din greşeli învaţă”, putem să considerăm că 61 SINTEZA # 6, iulie 2014

învăţăm din experienţe. În coaching punem accent pe potenţialul existent în fiecare om şi avem o abordare apreciativă, care pune fiecare persoană în valoare, precum şi progresele pe care le realizează, în raport cu sine însuşi şi care stimulează explorarea, curiozitatea. Asta ar fi de dorit să se întâmple şi la şcoală şi totuşi nu se întâmplă decât în cazuri excepţionale. De altfel, miam dat seama că acei 2-3 profesori care ne-au inspirat în timpul şcolii aveau, de fapt, abilităţi de coach/antrenor, fără să-şi dea seama de asta. În general, se consideră că este vorba de har. Dar abilităţile de coaching se învaţă, la fel cum poţi să-ţi îmbunătăţeşti, de-a lungul vieţii, nivelul de inteligenţă emoţională. Încet-încet, visul meu s-a conturat şi mi-am dorit să aduc coachingul în relaţia profesor – elev. La început, nu ştiam cum poate fi realizat acest lucru, am căutat răspunsul aproape un an, până când l-am întâlnit pe Ernie Turner, preşedintele Leadership in International Management, care avusese o experienţă similară în SUA. - Aţi beneficiat de sprijinul lui Ernie Turner la conceperea metodologiei de intervenţie în acest program. A cerut în acest scop date legate de educaţia în România? A comentat în vreun fel sistemul? A avut un studiu de caz preferat?

- Antrenorul nu este un expert, nu este consilier. Ernie Turner a lucrat cu Asociaţia ROI ca voluntar şi a pregătit o echipă de 14 antrenori. De asemenea, Ernie a venit cu experienţa proprie, pentru că, în anii ’80, a lucrat cu colegii cu probleme serioase din New York (droguri, violenţă fizică etc) şi a văzut că lucrul în echipă profesori - elevi - părinţi - alţi membri ai comunităţii poate să schimbe radical realitatea unei şcoli. Ernie 

ZO OM

n La noi, oamenii nu sunt obişnuiţi să lucreze împreună

ne-a dat această cunoaştere, a venit în România de câteva ori şi ne-am pregătit timp de un an. Nu a fost doar o pregătire teoretică, ci am mers în paralel cu lucrul pe teren în cele cinci licee tehnologice care au beneficiat de proiectul nostru Zburd-Educaţie prin coaching.

- Rata de promovabilitate la Bacalaureat a crescut de douătrei ori în liceele în care aţi intervenit, în baza unei reţete simple, care presupune ca elevii, profesorii şi părinţii să înveţe să lucreze împreună. S-a arătat Ministerul interesat de multiplicarea acestui model la nivel naţional?

- Este o reţetă pe cât de simplă, pe atât de complicată, pentru că la noi oamenii nu sunt obişnuiţi să lucreze împreună. Aşadar, în proces apar tot felul de rezistenţe, chiar şi din partea celor care spun la început că îşi doresc o schimbare. Precizez că, în fiecare liceu, noi am lucrat cu echipă-nucleu din care au făcut parte 12-14 persoane: profesori, elevi, părinţi, alţi membri ai comunităţii. Ne-am întâlnit cu ei o dată la 2-3 săptămâni, ei fiind cei care au analizat problemele, au venit cu soluţii şi au acţionat. Într-o şcoală a fost vorba despre pregătirea elevilor de către elevi, în alta de mentorat asigurat de profesorii care au dorit să se implice, în alt liceu s-au ocupat de diminuarea violenţei şi a absenteismului şi au decorat o clasă. Sunt acţiuni specifice fiecărei şcoli, nu antrenorii le spun ce să facă, pentru că acţiunile depind de ceea ce-şi propune fiecare. 62 SINTEZA # 6, iulie 2014

Până acum nu am văzut însă să existe în şcoli preocuparea legată de ce se întâmplă la nivel de şcoală ca sistem, dacă te implici într-un proiect sau altul... pur şi simplu nu există încă o astfel de gândire sistemică în sistemul public. Ceea ce nu înseamnă că nu există oameni în sistem care văd această nevoie. Cel mai bun exemplu este parteneriatul cu Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, împreună cu care Asociaţia ROI a organizat în mai-iunie 2014 un curs de facilitare pentru învăţare permanentă pentru 800 de profesori din întreaga ţară. Cursul a avut loc în iunie şi la Cluj.

Este necesară o intervenţie de 2-3 ani pentru ca schimbarea la nivel de cultură organizaţională să devină ireversibilă”

- „ZBURD a reuşit să a reducă semnificativ absenteismul şi a soluţionat problemele legate de violenţă. În plus, comunicarea s-a îmbunătăţit, elevii au căpătat mai multă încredere în ei înşişi, iar părinţii au contribuit şi ei la crearea unui mediu şcolar atractiv”. Asta scrie în prezentarea legată de acest proiect. Aţi urmărit ce s-a întâmplat în liceele care au făcut parte din proiectul pilot, după ce s-a terminat programul? S-au păstrat bunele practici sau s-a revenit la situaţia dinainte?

- Vom urmări în continuare ce se întâmplă cu aceste licee, care au fost invitate să facă parte din faza următoare a proiectului, care se numeşte „Adoptă un liceu” şi pe care o derulăm împreună cu Şcoala de Valori. Profesorii din aceste licee au participat şi la cursul de facilitare. Din experienţa noastră am constatat că este

ZO OM

n Programul a început cu liceele tehnologice pentru că acestea se confruntă cu cele mai mari probleme

licee, inclusiv private. Este un necesară o intervenţie de 2-3 ani pentru ca schimbarea la nivel prim pas binevenit. Modele de succes de cultură organizaţională să în voluntariat - Remarcai într-un interviu devină ireversibilă. În Zburd că tinerii sunt din ce în ce mai educaţional sunt - Educaţie prin coaching, am implicaţi în voluntariat şi spuneai Cluburile Impact, putut asigura o intervenţie de că şcoala ar trebui să fie mai un an şi jumătate, suficientă dezvoltate de Fundaţia atentă la acest tip de activităţi. pentru a obţine rezultate foarte Ce ar trebui să facă şcoala? „Noi Orizonturi” bune, dar nu pentru a asigura o Cum s-ar putea pune în valoare schimbare profundă, durabilă. această aplecare a tinerilor pentru Pentru aceasta, sunt necesare mai voluntariat? multe condiţii, inclusiv sprijinul - Noi încă nu avem în România o cultură a comunităţii – al autorităţilor locale şi a mediului de voluntariatului, deşi aceasta este una dintre activităţile afaceri – ceea ce urmărim în proiectul „Adoptă un liceu”. care contribuie, potrivit studiilor, la starea de - ZBURD s-a adresat în principal liceelor tehnologice, pentru a-i ajuta pe elevii mai slab pregătiţi de aici să-şi ia diploma de Bacalaureat. În condiţiile în care de anul acesta elevii au posibilitatea de a obţine o calificare în şcolile profesionale, se mai justifică demersul vostru? Ce licee ar rămâne în target?

- Noi am început cu liceele tehnologice, pentru că acestea se confruntă cu cele mai mari probleme, majoritatea elevilor lor provin din medii defavorizate, au părinţii plecaţi în străinătate, fac naveta sau sunt nevoiţi să se angajeze de la 16-17 ani. Nu au oportunităţile elevilor din liceele teoretice, care au sprijin, părinţii lângă ei şi acces la pregătire suplimentară. Dar coachingul, lucrul în echipă sunt necesare în orice şcoală şi nu doar la liceu. De aceea, mă bucur că am fost alături de Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei în organizarea cursului de facilitare, la care au participat profesori de la şcolile primare până la 63 SINTEZA # 6, iulie 2014

mulţumire/fericire. Şcoala poate contribui la crearea acestei culturi, dacă îşi redefineşte rolul şi devine o instituţie deschisă către comunitate, care să şi ofere, nu doar să ceară sprijin. Există deja modele de succes în acest sens, aşa cum sunt Cluburile Impact, dezvoltate de Fundaţia „Noi Orizonturi”. În numeroase şcoli (şi nu numai, şi în companii e la fel), elevii se implică punctual în activităţi de voluntariat, ceea ce este un progres. Întrebarea este dacă aceste activităţi sunt luate în considerare în procesul de învăţare, pentru că altfel riscăm să fie oportunităţi irosite, din punct de vedere al învăţării. Se reflectează asupra lor, asupra a ce au învăţat copiii, asupra competenţelor pe care şi le dezvoltă? Poate fi voluntariatul inclus ca o activitate continuă şi variată? Poate dirigintele unei clase să încurajeze organizarea unei astfel de activităţi în funcţie de preferinţele şi iniţiativele elevilor şi cu sprijinul 

ZO OM

n Experţii Asociaţiei ROI au contribuit la susţinerea unui curs acreditat de pregătire ca „facilitatori pentru învăţare permanentă”. 800 de profesori din întreaga ţară au beneficiat de acest curs, organizat cu fonduri europene în perioada mai-iunie la Bucureşti, Cluj, Braşov, Suceava, Oradea, Piteşti şi Târgovişte.

părinţilor? Putem să ne implicăm pe termen mediu şi să urmărim rezultatele/impactul acţiunilor noastre în comunitate? Plantăm un copăcel, după care am uitat de el, sau avem grijă de el, astfel încât să devină un arbore falnic? Ce preferaţi: să oferiţi pachete de Paşte sau de Crăciun copiilor defavorizaţi sau să susţineţi lunar un centru care are grijă de dezvoltarea acestor copii şi periodic să oferiţi din timpul vostru pentru a sprijini centrul respectiv? - Proiectul ZBURD-Educaţie prin coaching a dat naştere unui film, numit „Ba se poate”, pe care l-aţi pus la dispoziţia diriginţilor din şcoli. Câţi s-au arătat interesaţi de asta?

- Pentru noi, a fost un mare efort să realizăm documentarul „Ba se poate!”, ca modalitate de a da mai departe ceea ce noi am învăţat în proiectul Zburd. Şi totuşi, realizarea unui film nu este totul, mai avem nevoie şi de promovare, de oameni care să ducă mai departe veste că este posibil să existe relaţii apropiate în şcoală între profesori, elevi şi părinţi şi că, pe acest fundament, poţi construi foarte multe. Ştim că, în timpul săptămânii Şcoala Altfel, unii profesori au folosit forma pentru dirigenţie a filmului, care este disponibilă online. Noi încurajăm profesorii să vizioneze această formă şi la şedinţa cu părinţii. Importantă este conversaţia care poate fi stârnită după vizionare şi ideile care pot apărea şi pot fi aplicate într-o şcoală anume. Am avut surpriza ca, spre exemplu, Casa Corpului Didactic de la Piatra-Neamţ să aibă iniţiativa să organizeze o astfel de vizionare, urmată de o dezbatere. Cea mai mare realizare rămâne vizionarea filmului la Bacău, în decembrie 2013. Am avut peste 1.500 de spectatori, în cea mai mare sală din oraş, datorită partenerilor noştri: Asociaţia Oblio, 64 SINTEZA # 6, iulie 2014

Consiliul Elevilor şi Inspectoratul Şcolar Bacău. Am avut, de asemenea, sprijinul Inspectoratului Şcolar Călăraşi pentru organizarea unei vizionări şi dezbateri pentru 500 de spectatori în această primăvară. - Pe vremea când lucrai în mediul corporatist, te-ai implicat în programe de responsabilitate socială. Câtă forţă au aceste proiecte de a schimba cu adevărat lucrurile? Ce ingrediente trebuie să respecte ca să-şi atingă obiectivele?

- Nu există o reţetă. În primul rând, toţi cei implicaţi trebuie să-şi pună această întrebare – la conceperea programului şi până la finalizarea acestuia. Orice experienţă este una de învăţare şi ar fi foarte bine dacă am învăţa şi din greşeli, pentru că nu ne iese întotdeauna. Numai că cine are curajul să iasă şi să spună: am încercat a, b, c şi nu mi-a ieşit, hai să facem ceva împreună? E clar că multe lucruri au evoluat şi la asta au contribuit atât companiile, prin programele de responsabilitate socială, cât şi organizaţiile neguvernamentale, pentru că ele lucrează la firul ierbii. Responsabilitatea socială – un concept importat de multinaţionale – s-a dovedit a fi o formă cu fond. În acest moment, sunt foarte multe programe, foarte multe resurse implicate, inclusiv în educaţie. Ingredientul care lipseşte pentru a avea un impact real, pe termen lung, este lucrul împreună. De aceea noi, albinuţele de la Asociaţia ROI, punem accent pe importanţa dezvoltării comunităţii şi a colaborării între diferite organizaţii. Ar fi cazul să încetăm să mai dăm vina unii pe alţii, să ascultăm mai mult, să învăţăm unii de la ceilalţi şi să lucrăm în mod inteligent, ca să avem şi rezultate pe măsură. n

65 SINTEZA # 6, iulie 2014

Şcoala nu este adaptată nevoilor pieţei, vieţii. Asta cred 80% dintre respondenţii unui sondaj, iar 85% spun că şcoala este centrată prea mult pe informaţie şi prea puţin pe competenţe. Prin urmare, copiii noştri rămân să-şi caute singuri drumul în viaţă, cu riscul ca unii dintre ei să nu-l găsească sau să-l rătăcească adesea. Dacă societatea nu oferă şanse de succes în viaţă, nici cele mai mari performanţe şcolare nu le garantează copiilor un viitor. 66 SINTEZA SINTEZA ## 6, 6, iulie iulie 2014 2014

ZO OM

Handicapul de a atinge perfecţiunea Radu Hângănuţ / Foto: Dan Bodea

ucian Blaga spunea: „Veșnicia s-a născut la sat”, mai mult ca sigur fără a face referire la vortexul temporal în care învăţământul din zonele rurale românești se află. Mai mult sau mai puţin departe de marile orașe ale României, școlile din aceste zone funcţionează după legile hazardului, legi care îi supun pe cei cu potenţial la solicitante dueluri cu morile de vânt ale plafonării celor care au luat în braţe pe „asta e!”, lăsându-i în plata Domnului pe entuziaștii care vor mai mult. Minuni însă mai există, iar cea de faţă are și un nume: Doriana Șandru, singura elevă din România care, după patru ani la un liceu tehnologic, a reușit performanţa de a promova examenul de Bacalaureat cu o perfectă medie de 10. Drumul spre această performanţă nu a fost însă ușor: asemeni omului de geniu din creaţia eminesciană, hulit pentru aspiraţiile sale, Doriana a petrecut patru ani de liceu asumându-și gravul handicap de a pretinde mai mult de la un sistem bolnav, în care noţiunea de „liceu tehnologic” coincide cu exilarea în mocirla educaţiei românești. Perseverenţa i-a fost răsplătită cu perfecţiune, dar și cu alte provocări din partea vieţii de individ însetat de cunoaștere: ce îţi oferă educaţia românească atunci când ești bun la toate? Aparent, doar șansa de a alege, legat la ochi fiind. Doriana locuiește în localitatea Ciucea, judeţul Cluj, un loc aflat la o distanţă apreciabilă faţă de orice binefacere a secolului XXI. Mama ei, Marcela, și-a luat în ultimii ani și rolul de soră mai mare a propriei ei fiice. Cu 67 SINTEZA # 6, iulie 2014

Nu înţeleg cum chiar eu am luat această notă și mă număr printre cei mai buni elevi din Cluj. Și acum mai intru pe internet la rezultate și mă gândesc dacă e real. Așa îmi dau seama că nu a fost chiar atât de greu. Nu au fost sacrificii maxime, așa cum este nota”, Doriana Șandru

tatăl, care lucrează ca șofer de camion, mai tot timpul plecat la muncă pentru a-și putea susţine familia, mama a renunţat la tot pentru a reuși prin intermediul fiicei ei. În ultimii 20 de ani, femeia a uitat ce înseamnă „nu se poate” atunci când a venit vorba de nevoile Dorianei, realizând, la un moment dat, chiar și o parcare proprie în faţa casei, astfel încât autobuzul care mergea spre școală să o poată lua și pe fata ei.

La 20 de kilometri se află orașul Huedin și Liceul Tehnologic „Vlădeasa”, locul care pentru Doriana avea să se dovedească un adevărat „cimitir al tinereţii”. „Aici vin copii care nu-și găsesc locul în liceele teoretice, care au medii mici, care sunt nepregătiţi . Elevii bun merg la liceele teoretice și noi rămânem cu ei”, spune directorul instituţiei, Gabriel Creţu, care deși este supărat pe cei care au spus că Doriana a luat 10 la un liceu mediocru, recunoaște că performanţele educaţionale sunt adevărate minuni în ograda sa. Din cei 1084 de elevi ai Liceului Tehnologic „Vlădeasa”, procentul celor care au obţinut medii mai mari de 6 la examenul de bacalaureat nu trece de 35%, la fel cum s-a întâmplat și în 2013. La nivel naţional, liceele tehnologice continuă o tradiţie tristă, construită în ultimii ani, care le recomandă ca fiind cele mai slabe instituţii de învăţământ atunci când vine vorba de gradul de promovare la examenele de bacalaureat. Născute din transformarea forţată a fostelor Școli de Arte și Meserii în licee, aceste instituţii primesc, în cea mai mare parte, elevi care la Evaluarea Naţională de la finele clasei a opta au obţinut note între 1 și 5. Cum ajuns deci o absolventă de liceu tehnologic să obţină 10 pe linie la „examenul vieţii”?

Binele înfrânge La fel ca nota de la Bacalaureat, 10 a fost și media anilor de liceu pentru Doriana. De altfel, tânăra din Ciucea a luat o singură notă de 9 în cel de-al doilea semstru al clasei a 12-a. Emoţiile celor trei probe de al căror rezultat știa că depind visurile legate de o 

ZO OM

n Nota 10 obţinută de Doriana la BAC este o premieră pentru liceele tehnologice din România

carieră bună nu au copleșit-o așa cum a făcut-o rezultatul final, rezultat care a uimit o ţară întreagă. „Eram în vizită la bunici știind că trebuie să apară rezultatele și atunci m-a sunat domnul profesor să mă felicite. Nu mi-a venit să cred când mi-a spus, l-am rugat să-și dea cuvântul, dar tot nu am crezut până când nu am văzut cu ochii mei. Nu mă așteptam la așa o notă, chiar dacă înainte m-am gândit la asta. Totuși, eu nu mi-aș fi dat 10 la Limba română, nu cred că mi-a ieșit atât de bine. Nu înţeleg încă cum chiar eu am luat această notă și mă număr printre cei mai buni elevi din Cluj. Și acum mai intru pe internet la rezultate și mă gândesc dacă e real. Așa îmi dau seama că nu a fost chiar atât de greu. Nu au fost sacrificii maxime, așa cum este nota. Am sacrificat mult timp. Învăţam și mai mult de cinci ore pe zi. Într-un fel m-am și izolat foarte mult și am sacrificat din viaţa mea socială. Am dat mulţi bani pe cărţi și... cam atât. Nu au fost multe de sacrificat pentru că nu am o viaţă foarte complexă”, spune Doriana Șandru. „De mică mi-a plăcut să învăţ și am încercat să fiu printre cei mai buni”, explică adolescenta pentru care nota perfectă la probele scrise a fost un ţel încă din prima zi de liceu. „Îmi place să fac un lucru bine, altfel mai bine nu îl încep. Așa am ajuns să învăţ foarte bine la toate materile. Pentru BAC am început să mă pregătesc de la începutul liceului, în sensul că mi-am căutat operele care se cer și am început să le învăţ. Nu mi-au plăcut toate, dar le-am învăţat. În ultima perioadă am accelarat. După festivitatea de final de an mi-am făcut 68 SINTEZA # 6, iulie 2014

un program, m-am organizat foarte bine, mi-am făcut schiţe și dosare cu eseurile și materia de învăţat și i-am dat drumul”.

Supravieţuitoare pe epava educaţiei Vestea că o elevă a unui liceu tehnologic din Huedin a luat 10 pe linie la BAC a transformat-o pe Doriana într-o exponată la care lumea se îndreaptă pentru a căuta inspiraţie și explicaţia minunii. „M-am mai uitat prin ziare și am văzut multe judeţe care aveau licee cu procent de promovare zero. Toate licee tehnologice. Adevărul este că am venit aici, peste voia mea, aș fi vrut să merg la un liceu din Cluj. Dar mi-a plăcut să învăţ, am lucrat foarte mult singură și am vrut să arăt că oriunde poţi avea rezultate foarte bune. Avem o mulţime de surse de informare și elevul nu mai poate spune că nu avea de unde să știe ceva. Poate pentru mine ar fi fost mai bine la Cluj, pentru că aici am cam suferit din cauza mediului social”. Dincolo de dificultatea materiilor, Doriana a mai avut de înfruntat și incompatibilitatea cu mediul în care era obligată să performeze. Setea ei de cunoaștere nu s-a potrivit niciodată cu mediul social în care Liceul Tehnologic „Vlădeasa” a fost aruncat. „Nu am fost în clasa în care mi-aș fi dorit. De multe ori ajungeam acasă plângând, suprasolicitată de atmosfera de aici, în care nimeni nu voia să înveţe. Pot spune și că asta m-a ambiţionat, pentru că așa am fost tot timpul și mi-am dorit să las ceva în urma mea. Pe mine m-a ajutat foarte mult familia și asta cred că le lipsește multor colegi de-ai mei. Am fost

învăţată să fiu ordonată, muncitoare, să știu ce vreau să fac și de ce”, spunea tânăra. Deși în clasa a noua și-a dorit să urmeze cursurile unui liceu economic din Cluj-Napoca, mama fetei a insistat și a pus la bătaie totul pentru ca fiica ei să reușească. A renunţat la serviciu imediat după ce a născut-o pe Doriana, unicul copil al familiei și cu soţul plecat la muncă, și-a dat silinţa să o îndrume pe calea pe care ea nu a avut niciodată ocazia să o apuce. „De nici nu mai știu câte ori mi-a venit acasă plângând, spunându-mi că ea nu mai rezistă, că ea nu poate învăţa. I-am spus «taci, fata mamii, că se poate, muncim pentru tine și o să reușești». Am făcut totul pentru ea. Am purtat-o cu mașina din clasa I-a până acum și am insistat să rămână lângă mine la liceu, ca să pot avea grijă de ea. Am fost convinsă că va reuși pentru că e o fată foarte serioasă și credincioasă. În fiecare duminică merge la biserică, indiferent ce ar mai avea în program”, spune Marcela Șandru. Timp de patru ani, Doriana a fost precum un extraterestru în școala ei. Hotărâtă să acumuleze cât mai multe cunoștinţe, adolescenta a înotat constant împotriva curentului și nu s-a lăsat influenţată de atmosfera din jurul ei. „Am avut colegi în liceu cu o concepţie de viaţă efectiv tulburătoare. Mă speriau. Ei trăiesc cu impresia că totul se poate obţine prin violenţă, forţă și fără vreun efort intelectual. Nu am văzut principii, obiective constructive legate de școală. Toată lumea intră în aceeași oală. De multe ori mi s-a părut că am un handicap, eu

ZO OM

n Cei trei directori ai liceului mărturisesc că nu se aşteptau la o asemenea performanţă în şcoala lor

fiind singura care voia și se chinuia să înveţe. Dar nu m-am lăsat influenţată deși din jurul meu venea mesajul «de ce îţi baţi atât capul că oricum suntem toţi în aceași oală și rămânem aici toţi?». Nu știu de unde vine mentalitatea asta. Cumva are legătură și cu realitatea, care e descurajantă atunci când vezi că termini liceul și facultăţi, dar nu îţi poţi asigura o viaţă bună”.

Ce faci când poţi face orice? Să fii bun la toate ar putea fi un vis pentru mulţi însă, în educaţia românească, paradoxal, nu este cea mai fericită situaţie în care un elev s-ar putea găsi. Liceele se mulţumesc să trimită pliante în școlile gimnaziale care le vor trimite pliante, iar facultăţile nu ajung cu oferta lor educaţională prea departe de zona lor de confort, cu atât mai puţin în Huedin. Astfel, viitorul educaţional al elevilor se transformă într-o ruletă rusească, în care alegerea se face cu speranţă în noroc și încredere în soartă. Nici elevii de 10 nu sunt scutiţi de lupta cu hazardul, Doriana aflându-se acum faţă în faţă cu proba a patra a examenului vieţii: alegerea facultăţii. „Nu știu ce domeniu să aleg. Am învăţat la toate materiile la fel, mi-au plăcut și acum sunt dezorientată. Nu știu dacă să aleg ceva care îmi place sau care să mă satisfacă mai departe din punct de vedere material. Vreau să am și liniște sufletească, pentru că mi se pare foarte foarte importantă. Când eram mică, mi-am dorit, datorită familiei, să mă fac medic pediatru. Apoi am vrut să mă fac avocat, îmi plăceau foarte mult robele acelea negre. Pasiunea mea cea mare sunt animalele, 69 SINTEZA # 6, iulie 2014

Nici nu mai știu de câte ori mi-a venit acasă plângând, spunându-mi că ea nu mai rezistă, că ea nu poate învăţa. I-am spus «taci, fata mamii, că se poate, muncim pentru tine și o să reușești». Am făcut totul pentru ea. Am purtat-o cu mașina din clasa I-a până acum și am insistat să rămână lângă mine la liceu ca să pot avea grijă de ea” Marcela Șandru, mama Dorianei

dar să lucrez cu animalele nu pare cea mai bună slujbă. E o presiune foarte mare acum, pentru că toţi se așteaptă ca pe viitor să face ceva care să fie «wow!», pe măsura notei de la BAC”. Facultăţile din Vest nu o tentează prea tare pe Doriana, deși are o bunică în Germania care a promis să o sprijine în cazul în care alege să

își continue studiile peste graniţe. Modestă dar hotărâtă să performeze, indiferent de domeniul în care va continua, Doriana resimte presiunea unei alegeri despre care știe că îi va influenţa într-o foarte mare măsură următorii 10 ani din viaţă. „Aș vrea totuși să încep o facultate aici și poate după aceea să plec. Ceva mă reţine, simt că nu m-aș simţi eu bine acolo. Este o alegere foarte grea și cred că ar trebui programe în școli cu care elevul să descopere la ce e bun de fapt, cineva să îl consilieze. Toţi riscăm să facem o facultate și să ne dăm seama în doi ani că voiam să facem altceva. Nu suntem suficient de maturi ca să decidem tot viitorul de capul nostru pentru că sunt foarte multe variabile. Peste 10 ani vreau să fiu în situaţia de a mă autofinanţa. Asta am vrut din clasa a opta. Vreau să am o profesie care să îmi placă și iar mă întorc la problema cu alegerea”, speră proaspăt-absolventa de liceu. Succesul Dorianei și contextul în care acesta s-a produs pare a avea darul să inspire viitoarele generaţii de elevi ai liceelor tehnologice. Ba chiar, într-un scenariu ideal, să atragă atenţia asupra faptului că și aceste instituţii de învăţământ există și ar putea avea și alte contribuţii în afara celei de a îngroșa rândurile asistaţiilor social și șomerilor de 20 de ani. Însă Doriana este o floare rară, „unică în istoria Huedinului”, așa cum directorul Marius Ciota profeţește. Un scenariu cel puţin pesimist, dar parcă mai apropiat de realitatea care deja ne-a arătat că educaţia românească produce minunile ca la carte: fără nicio implicare, lăsând universul și destinul să facă toată treaba. n

ZO OM

•

INT ERVIU

„Profesorii n-ar trebui văzuţi ca profesori care te învaţă ceva, ci care dezbat” Florin Popescu

ogdan Minea este elev al Colegiului Naţional „Elena Cuza” din Bucureşti. La vârsta de 4 ani a realizat prima prezentare în PowerPoint, iar 10 ani mai târziu a modificat sisteme de operare şi a întemeiat o comunitate online. Pe lângă concursurile de informatică, grafică, dezvoltare şi design web, tehnologie, a participat la olimpiade şi a câştigat concursuri de limbă, comunicare şi literatură română, dar şi de limba engleză.

tot, iar tata, care este instructor sportiv la Brigada Antiteroristă a Serviciului Român de Informaţii, are grijă să mă menţin în formă, îmi asigură sprijinul financiar necesar şi, evident, este şi el alături de mine în momentele importante. Am un program săptămânal de exerciţii fizice conceput de tata, pe care îl respect. Îmi menţin astfel starea de sănătate. - Cum ai ales acest domeniu?

SINTEZA: Te consideri un copil deosebit, cu calităţi deosebite?

Bogdan Minea: În domeniul meu, probabil că sunt... Altfel, fiecare este unic în modul lui, fiecare gândeşte altfel, fiecare este special. - La ce vârstă ţi-ai descoperit pasiunea pentru calculatoare?

- Cred că dinainte de grădiniţă! Am învăţat singur să scriu şi să citesc cu ajutorul calculatorului, tastând şi făcând prezentări în Powerpoint şi adăugând action buttons şi lucruri care mă fascinau şi care, mai târziu, s-au transformat în coduri.

„M-a fascinat exactitatea aceasta a maşinii care face ce îi spune omul şi execută operaţiuni incredibile” - Părinţii îţi sunt alături şi te sprijină în tot ceea ce faci. Acest talent al tău s-a moştenit?

- Mama îşi dedică mai tot timpul pentru mine, mă însoţeşte cam peste 70 SINTEZA # 6, iulie 2014

Când am văzut calculatorul şi cum execută exact ce îi spun eu, cum l-am programat... M-a fascinat exactitatea aceasta a maşinii care face ce îi spune omul, care execută operaţiuni incredibile, simultan. Bogdan Minea, elev

- Cred că, într-un fel, domeniul m-a ales pe mine. Când am văzut calculatorul şi cum execută exact ce îi spun eu, cum l-am programat... M-a fascinat exactitatea aceasta a maşinii care face ce îi spune omul, care execută operaţiuni incredibile, simultan. - Dar eşti conştient că, în spatele acestor mecanisme, automate sau mai puţin automate, stă ştiinţa exactă...

- Da, stau matematica, chimia, fizica... E normal, elementele care constituie procesorul, semiconductoarele, conductoarele, sunt şi ele făcute de mâna omului. Pentru moment cel puţin, omul este stăpânul calculatorului, dar sunt de părere că, la un moment dat, inteligenţa artificială o va depăşi pe cea umană. Calculatorul, odată ce are un procesor, oricât de mic ar fi el, se poate dezvolta singur, se poate autoreplica la infinit. - Cum îţi explici această atracţie a ta spre ştiinţele exacte?

- Mă fascinează ceea ce produce un rezultat, are o finalitate măsurabilă. Mai mult, numerele, codurile, totul se leagă.

ZOOM

•

INT ERVIU

n Am şi un cerc mai restrâns de prieteni cu care ne aşezăm la trei-patru calculatoare şi programăm

- Este important sprijinul părinţilor în activitatea ta?

- Părinţii mă sprijină foarte mult dându-mi timpul necesar, lăsândumă să-mi dezvolt cunoştinţele. Desigur, este vorba şi de suportul financiar pentru că, asta e, nu se poate face programare pe o bucată de lemn. Sunt foarte importanţi părinţii în chestia asta. - Câte ore petreci în faţa calculatorului?

- Depinde de zi. Sunt condiţionat de programul restrictiv de la şcoală, cu foarte multe teme. Încerc să-mi fac timp şi pentru calculator, şi pentru alte lucruri. Cred că stau pe PC cel puţin trei sau patru ore. - Dar această pasiune se dezvoltă şi, ca să fii în pas cu tot ce apare nou, trebuie să fii conectat la informaţie tot timpul.

- Este nevoie de stat, de citit, de încercat, de stricat calculatoare ca să le repari, este nevoie să citeşti permanent ce a mai apărut, să ai acces la manuale. Toate astea ca să înveţi continuu, ca sa cauţi noi modele. Şi, până la urmă, trebuie să experimentezi – nu să înveţi un limbaj de programare, ci să creezi unul. Pentru asta trebuie să fii mereu conectat pe internet, la informaţiile despre IT. Dar mă interesează informaţii din absolut toate domeniile. În general, sunt la zi cu tot ce se întâmplă, nu doar despre sisteme de operare şi cine ştie ce versiuni beta ale unor programe. Tot timpul dau peste informaţii la fel de interesante ca în domeniul IT şi le citesc şi pe 71 SINTEZA # 6, iulie 2014

acelea. Este un mare avantaj al acestei pasiuni, că te ţine conectat la informaţie permanent. Nu poţi să rămâi în urmă. - Descrie, te rog, o zi obişnuită a ta, ca un timeline.

- Mă trezesc de dimineaţă, mă spăl, mă îmbrac – lucruri obişnuite. Nu am timp să mănânc, că este cam greu cu drumul spre şcoală, stau în afara Bucureştiului. După aceea, la şcoală, am ore şi, în pauze, mănânc şi... citesc noutăţile pe telefon. Nu pune nimeni pauză la site-uri şi la developing că sunt eu la şcoală. După şcoală, când ajung acasă, mă aşteaptă nişte ore bune de făcut teme. Apoi, activităţile pe care eu le consider recreere: la calculator şi nu numai. În afară de şcoală, pe locul al doilea, cu siguranţă, ca timp, sunt calculatoarele. Asta este rutina unei zile normale, dar mai împletesc şi alte activităţi. Fiind în clasa a VIII-a, e mai greu. Înainte mă mai duceam şi pe la înot. Acum, cu mişcarea... Ce se poate pe aici, prin jurul casei. Normal că îmi place să ies cu prietenii, mai ales în weekend, când am mai mult timp.

„Am observat că pot să mă adaptez lor, când sunt cu ei” - Înţeleg că ai un cerc de prieteni cu care reuşeşti, cât de cât, să te vezi.

- Da. Nu este vorba de prieteni care neapărat îmi împărtăşesc pasiunea, pentru că am găsit foarte puţini, dar am găsit. În general, încerc să mă adaptez cercului de prieteni. Am observat că pot să

mă adaptez lor, când sunt cu ei. Atunci când suntem împreună, avem subiectele noastre comune de discuţie, foarte interesante. Pe ei nu prea îi interesează IT-ul, dar nu e o problemă asta.. - Cum te recreezi?

- Am şi un cerc mai restrâns de prieteni cu care am activităţi pe care unii le-ar considera neconvenţionale – de exemplu, ne aşezăm la treipatru calculatoare şi programăm. Cu cercul de prieteni acela larg activităţile sunt diferite – mergem la mall, mai stăm la un suc, discutăm, mai vedem câte un film – lucruri normale. - La şcoală ce alte materii te mai atrag?

- În principal ştiinţele exacte. Prefer să fac un calcul decât să scriu o compunere. Este mai mult de gândit, trebuie să ai o anumită logică, să urmăreşti etape, dar nu într-un mod mecanic, trebuie să descoperi pe parcurs, să găseşti metode noi de calcul. Singurul lucru cert este faptul că, indiferent de metodă, rezultatul corect este mereu acelaşi. Dar îmi plac şi alte materii inclusiv cele din domeniul umanist. Sunt conştient totuşi că nu pot urmări toate pasiunile în mod egal. Încerc, totuşi. De exemplu, îmi place în mod special, civica, pentru că dezbate nişte teme serioase, legate de lumea în care trăim. 

ZO OM

•

INT ERVIU

n Am reuşit să întemeiez de la zero, pe o platformă făcută de mine, o comunitate online de oameni pasionaţi de ceea ce înseamnă IT

„Cine excelează într-un domeniu excelează pentru că este pasionat de asta” - Dintre rezultatele tale deosebite, care îţi vin acum în minte?

- Am avut câteva rezultate cu care mă mândresc... Chiar şi la profil real am ajuns foarte departe... La uman, am ajuns foarte departe la olimpiade la română, am ajuns pe municipiu, că atât era când m-am dus eu, până acolo era ultima fază. Am fost la concursuri de creaţie. Totuşi, cel mai mult şi cel mai mult am participat la concursuri de informatică, din orice domeniu. Începând cu grădiniţa, am făcut prezentări în Powerpoint şi alte chestii simple. Acum particip la concursuri de web design, PHP şi web development. La nivel naţional, am obţinut locuri pe podium. La un concurs de web design adresat elevilor de liceu, am făcut cumva şi m-am înscris, deşi eram în clasa a VII-a şi am luat locul al doilea. Am participat şi la olimpiade în alte domenii. De exemplu, anul acesta, la tehnologie. Anul acesta, în clasa a VIII-a, a fost o materie foarte interesantă, care se și lega, într-o anumită măsură, cu ce fac eu. Materia era legată de energie – generarea ei, tipurile de energie, ecologie, întreţinerea generatoarelor, distribuţia curentului electric, optimizarea reţelelor de curent electric. Lucruri foarte interesante. Am ajuns până la etapa naţională. Am participat şi la engleză, la 72 SINTEZA # 6, iulie 2014

olimpiade şi concursuri. Limba am învăţat-o tot cu un mare merit din partea calculatorului... M-am gândit că mai bine să vorbesc eu limba lui decât el limba mea. E parcă mai uşor. La concursurile organizate de Fundaţia de Evaluare în Educaţie, am mers şi la matematică şi la informatică şi am avut rezultate destul de bune. Am luat 90 de puncte din maxim 100. Altfel, am participat şi la concursurile organizate de Adobe în România în domeniul editării video, web design şi lucru cu programele Office. - Ai spus că ai intrat în contact cu astfel de centre care se ocupă şi sprijină copiii deosebiţi. Te-au sprijinit, ai simţit un plus faţă de sistemul de învăţământ?

- Da. Faţă de sistemul de învăţământ, cu siguranţă. Îşi dădeau mai mult interesul şi aveau un sistem modern de predare. Aveau metode mai bine adaptate profilului generaţiei noastre.

„Eu am înţeles de la început că şcoala este o pregătire pentru ceea ce urmează, dar nu se poate să pregătească pe toată lumea la fel” - În tot demersul acesta de autocunoaştere şi dezvoltare în domeniul IT, cum te sprijină profesorii?

- O să fiu sincer şi o să spun că fiecare profesor îşi urmăreşte doar materia lui şi dă teme, ca şi cum nu ar mai exista nimic altceva. Asta nu înseamnă că nu m-au ajutat profesorii - pot să spun că am avut

un sprijin mic. Am aflat, de exemplu, că se organizează concursuri întrun anumit domeniu. Mi s-a spus de la şcoală şi m-am înscris singur şi m-am dus. Este un fel de sprijin şi contează şi ăsta. Aş dori ca sistemul de învăţământ să fie mai customizabil, mai mult centrat pe elev, pe interesele sale. În prezent, se caută o generalizare, ca toată lumea să înveţe aceleaşi lucruri. - Ţi-ai fi dorit ca şcoala să contribuie mai mult la dezvoltarea ta ca individ, şcoala per ansamblu, nu neapărat un profesor sau altul...

- Da. Am înţeles de la început că şcoala este o pregătire pentru ceea ce urmează în viaţă, dar nu se poate să pregătească pe toată lumea la fel. Înţeleg, este acel pachet de bază, I-IV, cu scris, citit, pe care trebuie să îl ştie toată lumea. Înţeleg iarăşi că profesorii sunt obligaţi să respecte programa. Am ajuns totuşi în situaţia în care, dacă o persoană excelează într-un domeniu, e datorită muncii făcute acasă şi pentru că este pasionat de asta şi îşi pierde din timpul care ar putea fi liber. Cred că ar fi bine dacă nu s-ar urmări tot timpul numitorul comun şi fiecare ar fi liber să plece pe drumul pe care ştie că-l va urma mai departe.

„Orice se poate dezvolta în IT. E nevoie de un server şi atât” - Care crezi că este punctul tău forte? În ce crezi că excelezi - limbaj de programare, web design, care este elementul definitoriu pentru pasiunea ta?

ZOOM

- Limbajele de programare pentru web, unde intră PHP, PERL, cele care îţi permit să interconectezi sisteme. Evident, trebuie să ştii şi despre bazele de date, optimizarea şi securizarea lor, MySQL, MSSQL. Eu prefer MySQL, eu merg pe open source, aşa îmi place mie. Intră şi partea de configurare a serverelor. Practic, aceasta este baza comunicării, pentru că, în general, se merge pe această intermediere cu servere, care trebuie întreţinute, trebuie aduse la zi, trebuie securizate, trebuie instalate bine, trebuie întreţinute, au şi ele nevoie de programare, nu numai PHP, e nevoie... Niciodată nu funcţionează un server aşa cum a venit din fabrică. Trebuie modificat ceva, ori în kernel, ori în codurile din spate, şi asta necesită cunoştinţe măcar de Python şi un C de bază. Mai este şi partea de reţele, cum comunică aceste calculatoare între ele şi cum să faci ca serverele să intermedieze cât mai bine comunicarea între 2, 200, 2.000, sau 2.000.000 de calculatoare. Indiferent de mărime, reţeaua trebuie să ţină traficul. Pe scurt, mă pasionează tot ce ţine de partea de comunicaţii. - Care este proiectul tău de suflet, până acum?

- Am reuşit să întemeiez de la zero, pe o platformă făcută de mine, o comunitate online de oameni pasionaţi de ceea ce înseamnă IT, calculatoare, jocuri, tot ce ţine de domeniul virtual. - Ai făcut un forum?

- „Flashweb.ro”. Dar nu este doar un forum, pentru că pe site-ul acesta postez ce am aflat, ce am descoperit sau aduc informaţii cu privire la ce au mai descoperit alţii pe internet, postez acolo scripturi făcute de mine. Mai contribuie şi alţi prieteni şi nu numai, vin din exterior şi îmi îmbunătăţesc scripturile. Asta e partea tare la open source. Toată lumea contribuie ca să facă un software care îi mulţumeşte pe toţi. Când e vorba de closed source, cineva face software-ul cum îi place lui şi trebuie folosit ca atare. Aşa, la open source, fiecare contribuie, oricine poate modifica. Este o formă de socializare prin programare. Aşa, pe forum, avem partea de discuţie normală, unde pur şi simplu se 73 SINTEZA # 6, iulie 2014

•

INT ERVIU

discută, se dezbat orice teme, nu este vorba numai de IT. Subiectele sunt foarte interesante pentru mine şi nu numai. Mă bucur şi că lumea se simte bine acolo. - Ai cunoscut alţi copii... poate de vârstă apropiată cu tine, care au aceeaşi pasiune şi care se ridică, oarecum, la un nivel de pregătire similar cu al tău?

- Da. Acest forum m-a ajutat foarte mult în privinţa asta, am cunoscut oameni împrăştiaţi prin toată ţara. Am cunoscut copii, ca şi mine, şi ei au contribuit la forum. Acum sunt moderatori, administratori, se ocupă împreună cu mine de forum. Alţi copii discută, au aceleaşi pasiuni, dezbat acolo, au aceleaşi probleme şi nemulţumiri, au aceleaşi plăceri şi acelaşi mod de a-şi petrece timpul ca ceilalţi membri ai comunităţii, ca mine. - Cum îţi vezi tu viitorul, având în vedere că acum sunt aceste companii la nivel mondial Google, Facebook - şi care încearcă să atragă specialişti în IT...?

- În IT, viitorul e deschis pentru toată lumea. Poate părea că Google, Facebook sau Microsoft au monopolizat diverse domenii, dar realitatea este alta. Pe lângă ei au apărut companii mult mai mici, care fac lucruri similare, dar altfel. Poate Microsoft deţine cel mai popular sistem de operare, dar ei au deschis o întreagă piaţă pentru mulţi alţii. De exemplu, eu folosesc o anumită variantă a sistemului Ubuntu, open source, dar modificat de mine. Nu sunt mulţi utilizatori de astfel de sisteme de operare, poate 1%, dar Ubuntu a avut loc pe piaţă, a apărut după Microsoft, a apărut cu aceeaşi idee, dar cu altă realizare. Un alt exemplu - disputa dintre Apple şi Samsung. Mereu a fost loc pentru amândoi şi este loc şi pentru alţii care fac lucruri extraordinare şi nu îi cheamă nici Apple, nici Samsung şi fac telefoane foarte bune. De multe ori se vorbeşte despre „made in China” ca despre ceva rău. Nu. Inovaţia vine chiar de acolo. Produc telefoane la jumătate din preţul unuia de renume cu specificaţii incredibile. Până la urmă, nu e vorba numai de giganţii aceştia, de companii cu mii de

angajaţi. În IT se poate dezvolta, de exemplu, o comunitate, începând cu un forum şi ajungând la ceva mult mai serios. Orice se poate dezvolta în IT. E nevoie de un server şi de un pic de imaginaţie.

„În IT e vorba de comunicare” - Te atrage activitatea într-o companie mare, în care se prestează servicii de întreţinere, servicii IT sau întrun departament de creaţie în domeniul IT?

- Aici e vorba de ce parte a IT-ului place fiecăruia. Eu prefer să creez, să instalez serverul, să fac scriptul şi să îl văd cum merge cât mai bine, să creez sistemul de operare şi să-l văd că boot-ează. Eu prefer să creez, fie că o fac singur, fie că o fac pentru comunitatea de open source, fie că, la un moment dat, o să o fac pentru o companie. În IT este foarte bine că se poate face întreţinerea de la distanţă şi asta permite inclusiv o piaţă pentru uneltele de întreţinere de la distanţă. Deci, mereu pot apărea produse noi şi se leagă foarte bine, adică ce creez eu şi cu alţii care creează, se poate crea un soft de administrare de la distanţă, care să-i ajute pe băieţii de la servicii să-şi facă treaba. În IT este vorba de comunicare, oricum, fie că vorbim de comunicarea dintre departamente, fie că vorbim de comunicarea în companie, fie că vorbim de comunicarea în reţea, între calculatoare. Tot la comunicare se rezumă şi la a schimba pachete de date, fie că sunt propoziţii în engleză sau că sunt pachete cu anumite headere, cu anumite protocoale. - În pasiunea ta pentru IT, e mai important mentoratul, ajutorul primit de la cineva sau autocunoaşterea şi autodezvoltarea?

- Este destul de greu pentru un profesor să predea aşa ceva. Un profesor poate doar să consolideze o bază de informaţii. Poate profesorii în IT n-ar trebui văzuţi ca profesori care învaţă ceva, ci care dezbat, poate, anumite teme, îi ajută pe studenţi să vadă noi abordări, cum s-ar putea şi altfel. Cu toate astea, baza vine tot de la ce se învaţă acasă, pe tastatură. Autodezvoltarea e foarte importantă. n

ZO OM

Un nou model de a explora lumea

Învaţă din viaţă Andrada Lăutaru

ducaţia prin experienţă a devenit o opţiune tot mai largă pentru tineri. Sunt şcoli care condiţionează obţinerea unei licenţe de experienţa într-o cultură străină. Odată ce porţile spre lume au fost deschise, dorinţa de a trece peste mai multe bariere culturale, lingvistice, personale îi face pe tineri să aleagă un drum mai lung, mai departe. Atunci când alegi să „înveţi de-a viaţa” departe de casă, experienţa nu se rezumă doar la ceea ce oferi, ci şi la ceea ce primeşti, cum înveţi. Ţi se dezvoltă mai multe simţurile, intuiţia, comunicare non-verbală, empatia. În altă ţară, lumea nu doar că nu vorbeşte aceeaşi limbă, dar nici măcar nu vorbeşte cu aceeaşi intenţie/semnificaţie/mesaj. Alături de învăţarea noii limbi, trebuie să înveţi şi să descifrezi ceea ce cuvintele vor să spună, ceea ce nu are nicio legătură cu etimologia. „Am luat întotdeauna marile hotărâri drept măşti care ascund fuga.” „Prin căutări te descoperi pe tine.” „Vreau să învăţ o limbă străină”. „Nu vreau să termin masterul şi să nu îmi găsesc de lucru”. „Vreau să cunosc mai mult din lume înainte de a mă opri într-un loc”. „Vreau să îmi dau demisia”. Acestea sunt câteva dintre motivele pentru care tinerii aleg să înveţe prin experienţă, prin plecare (burse, schimburi de experienţă), prin „anul sabatic” , acel an în care mulţi aleg să se descopere prin îndepărtare şi pauză de la conceptul de viaţă pe care îl avuseseră până atunci, prin servicii de voluntariat. Toate astea conduc la învăţarea altei culturi, la primirea unei duble cetăţenii, la nivel 74 SINTEZA # 6, iulie 2014

de tradiţii şi stil de viaţă. Dacă la început „anul să(l)batic” se lua imediat după terminarea liceului, acum acesta a devenit un fel de evadare din câmpul muncii. În străinătate, multe companii plătesc pentru ca angajaţii să se întoarcă. În acelaşi timp, şi voluntariatul a încetat demult să fie un subiect tabu şi a început să câştige teren în alegerile tinerilor, în favoarea unui internship neplătit sau o pseudoexploatare într-o multinaţională.

Feluri de experienţe şi plecări În România, voluntariatul nu e răspândit la nivel local, în afara sensului de practică obligatorie în timpul studiilor universitare. Cei de la Asistenţă Socială, Pedagogie se duc să facă voluntariat în centre de copii, bătrâni, pentru că li se cere. Pentru mulţi, banii sunt, poate, prima frână în gândurile celor care ar porni pe drumul voluntariatului. Există mai multe variante prin care poţi ajunge voluntar peste mări şi ţări; cea mai populară, precum şi cea care m-a adus pe mine în Mexic este prin intermediul Serviciului de Voluntariat European (EVS), program finanţat de Comisia Europeană. Prin intermediul EVS-ului, voluntarul are posibilitatea de a alege domeniul în care îşi va desfăşura serviciul de voluntariat, pe o perioadă de 1, 2, 6 sau 12 luni, precum şi ţara, fie aceasta europeană sau de oriunde în lume. În plus, prin intermediul acestui program, voluntarul are asigurat biletul de avion în proporţie de 70, până la 90%, precum şi cazare şi trei mese pe zi (sau primesc bani de mâncare şi/sau de buzunar.

Majoritatea au bani şi îşi gestionează singuri bugetul), în ţara în care îşi va desfăşura activitatea de voluntariat. Voluntariatul e răspândit şi în România prin intermediul EVS. Aşa mulţi ajung să intre pentru prima dată într-un orfelinat sau centru de bătrâni din altă ţară. În timp ce, la nivel local, cele mai răspândite sunt voluntariatele în organizaţii studenţeşti şi festivaluri. Se marşează mai puţin pe proiectele sociale. Aplicarea pentru o bursă de studii, programe de genul Erasmus, care facilitează schimbul intercultural, în timpul universităţii este o altă formă în care graniţele încetează să mai fie un obstacol. Programele Erasmus oferă un semestru de studii într-o ţară aflată în Europa, timp de un semestru şi garantează o bursă care acoperă cheltuielile de cazare, precum şi accesul gratuit la cursuri din acelaşi domeniu de studiu. Prin intermediul acestui schimb de experienţă, tinerii au un câştig bivalent: văd cum se învaţă profesia aleasă într-un alt loc, dar şi cum se trăieşte în alte ţări.

Munceşti şi câştigi Alte forme prin care se poate păşi pe glob sunt programele de genul „Work and travel”, care oferă posibilitatea de a trăi şi lucra pentru un timp scurt într-o altă ţară sau pur şi simplu căutarea unui job în străinătate. Fie că este vorba de plecat pentru studii, voluntariat, lucru sau pur şi simplu plecat pentru a găsi o destinaţie, plecarea se transformă într-o experienţă de viaţă, te pune de multe ori în faţa unei oglinzi în care te vezi cu susul în jos, pentru că aşa se poartă oglinzile în acel loc.

ZO OM

n Pentru cei care îşi permit să plătească, voluntariatul devine o investiţie personală, care îi ajută mai mult decât o vacanţă exotică

Experienţa la cald Eu sunt unul dintre cei care au ales să facă un serviciu de voluntariat prin programul EVS. Motivul pentru care am făcut-o se schimbă din când în când, odată cu modul în care eu mă schimb, învăţ, tolerez. Ceea ce în ochii multora a părut o fugă, s-a transformat în cea mai profundă regăsire. După cinci luni de când sunt voluntar la un orfelinat în Mexic, am reuşit să îi dau o definiţie proprie „voluntariatului”: Motivaţia, autodepăşirea, schimb (inter)cultural, cunoaşterea unui domeniu diferit, posibilitatea de a aprofunda domeniul pe care ţi l-ai ales, într-un ritm şi stil pe care-l decizi tu. A face voluntariat nu înseamnă a fi lipsit de responsabilitate, ci a-ţi însuşi responsabilităţile cu drag. Totodată, a trăi într-o altă ţară înseamnă a o lua de la zero: a reînvăţa să vorbeşti, a îţi reeduca papilele gustative în faţa aromelor exotice, a învăţa să te uiţi prima dată în dreapta atunci când traversezi (în Mexic, în general există doar semafoare pentru maşini), a-i da un nou înţeles timpului. Pentru cei care îşi permit să plătească, voluntariatul devine o investiţie personală, care i-ar ajuta mai mult decât o vacanţă exotică sau o şcoală de vară. Plătesc pentru a-şi afla/ căuta adevărata valoare, pasiune, vis, pentru a învăţa la faţa locului.

Un exemplu Malin îşi ascunde de multe ori îngrijorarea în spatele bretonului. La prima vedere nu pare suedeză. Nici la a doua. Rând pe rând, sparge toate stereotipiile care există despre suedezi: că sunt reci, că sunt bogaţi, 75 SINTEZA # 6, iulie 2014

că nu ştiu să dea decât între ei. Eu am cunoscut-o după două săptămâni după ce am ajuns în Mexic. Malin nu doar a venit să facă voluntariat, ci a şi plătit pentru asta. Într-o zi şi-a dat seama că cei 27 de ani pe care îi poartă nu trebuie să o lege de un birou sau să o închidă în spatele unei uşi. A renunţat la slujba pe care o avea la un hotel, domeniul ei de studii, şi-a cumpărat biletul pentru Mexic şi s-a aventurat preţ de 6 luni. A ajuns să lucreze într-un orfelinat din Puebla, Casa de Asis, locul care găzduieşte 50 de fete orfane, cu vârste cuprinse între 4 şi 18 ani. Malin a ajuns aici fără a vorbi limba spaniolă, iar casa pe care a primit-o este o cameră în incinta orfelinatului. Atribuţiile ei se împart între a duce fetele la şcoală, a le aduce înapoi acasă, a le da de mâncare şi a petrece cât mai mult timp cu ele. Acum, după cinci luni, ea a învăţat să vorbească spaniolă, atât cât să se înţeleagă, dar şi fetele au învăţat să o înţeleagă, uneori fără a-i vorbi.

instituţiile statului. Plenul Camerei Deputaţilor a adoptat, în data de 28 mai 2014, cu majoritate - 302 voturi „pentru”, 2 voturi „împotrivă” şi o abţinere – proiectul de lege care reglementează activitatea de voluntariat în România şi o recunoaşte ca experinţă în domeniul de activitate. În ciuda criticilor aduse voluntariatului, că este o exploatare (unii le consideră sclavie, că ţi se dă doar casă şi masă şi munceşti pe gratis), că este „Voluntourism”(că o facem să călătorim gratis/ieftin), că este un management de impresie (poze pe fb, ca să ne crească imaginea de eroi), pentru mine este cea mai la îndemână formă de a învăţa pe viu cât de mare şi diversă e lumea. n

Intrarea în normalitate În anul 2013, 14% dintre români au făcut voluntariat, arată Studiul naţional „Responsabilitatea socială individuală în România”, realizat de Centrul de Marketing şi Prognoză Socială, la solicitarea Asociatiei React. Principalele motive pentru care cetăţenii nu se implică în acţiuni de voluntariat sunt lipsa de timp (34%), informaţiile limitate privind oportunităţile de voluntariat (34%) şi dificultatea de a găsi o cauză în care să creadă (16%). Între timp, voluntariatul a devenit un nou curent, nu doar unul adoptat de tineri, ci unul care a mobilizat şi

Andrada Lăutaru a fost studentă la jurnalism la Universitatea Babeş Bolyai, masterul l-a început tot la universitatea clujeană, dar l-a continuat un semestru în Kazahstan, la Eurasian University, unde a ajuns cu o bursă de studii. Acum este în Mexic, unde face un serviciu de voluntariat într-un orfelinat. După ce a învăţat să se orienteze prin viaţă pe trei continente, vrea să continue pe acest drum.

ZO OM

Andrei, matematica şi pantofii Ruxandra Hurezean

ndrei a urmat o şcoală de arte şi, deşi mama lui vroia să-l facă doctor, el a ajuns pantofar. Un pantofar renumit: face pantofi manual, unicate, opere de artă. Sunt folosiţi de marii creatori de modă şi sunt vânduţi în străinătate. Problemele lui Andrei cu matematica şi fizica au început prin clasa a 6-a - a 7-a, când era elev la Şcoala de Arte. Profesorul de matematică ajunsese să-i spună că-l trece doar dacă promite că pleacă de la şcoala aceea. Andrei recunoaşte acum că nu era un elev „uşă de biserică”, dar, în general, lucrurile nu mergeau prea bine între profesor şi elevi: nu era singurul cu care se întâmpla aşa, pentru că profesorii nu înţelegeau că sunt la o şcoală de arte, nu de informatică. După ce a terminat clasa a 8-a, avea de ales între a merge la un liceu, unde să recupereze la învăţătură şi să încerce să intre la Medicină, sau să mergă la o şcoală profesională, să înveţe o meserie, cea de pantofar, de exemplu, aşa cum făcuseră părinţii lui? Fireşte, băiatul înţelegea dorinţa mamei de a-l vedea altceva decât un muncitor într-o fabrică, aşa cum fusese ea. Îl vedea într-un cabinet, în halat alb, în spitalele din oraş, nu muncind în miros de piele tăbăcită. Dar băiatul a decis să meargă la Şcoala de meserii şi aşa a făcut. Bunicul lui fusese pantofar, tatăl marochiner şi mama lucrase la Fabrica de Încălţăminte din oraş, toată viaţa. Urma el.

plăcea ce făceam, mă descurcam şi am căpătat încredere în mine. Uneori îi arătam eu maistrei ce mă învăţaseră bunicul şi tata, erau operaţiuni pe care dânsa nu le ştia şi le explicam eu colegilor. Au fost ani frumoşi, numai că nici acolo nu învăţai tot procedeul, nu există cineva care să te înveţe cum se face un pantof, de exemplu, de la un cap la altul! Învăţai să croieşti sau să coşi, sau să finisezi, dar nu ştia nimeni procedeul până la capăt! Majoritatea colegilor mei au mers ca muncitori în fabrică, unde era destul să ştii o operaţiune, nu întreg procesul tehnologic. După ce am terminat şcoala profesională, m-am întors la atelierul de pantofi şi marochinărie pe care părinţii mei îl aveau acasă. Şi împreună cu tata am început să lucrez la reparaţii. Până într-o zi când mi-am spus că trebuie să schimb ceva, ceva important, şi să fac eu pantofi aşa cum mi-i doresc eu. Dar nu ştiam cum se face un pantof de la zero, aşa că m-am dus şi am cumpărat unii italieni, de calitate şi i-am desfăcut bucată cu bucată, să văd cum sunt făcuţi. Apoi am găsit un turc, Mehmet, venise la Cluj să facă negoţ cu pantofi, dar avea şi un atelier în centru. L-am rugat să mă înveţe. A fost de acord, dar să-l plătesc. L-am plătit şi am lucrat cu el până am învăţat. Am rămas prieteni, de câte ori mai vine prin oraş mă caută, stăm la o cafea. Turcul a fost un domn, cel mai mare profesor al meu!”

Elevul-profesor şi Mehmet

Trebuie să ştii totul ca să fii independent

„La şcoala de meserii”, povesteşte Andrei, „a fost bine, în afară de faptul că eram singurul băiat dintr-o clasă de 27 de fete - raiul pe Pământ! - Îmi

După ce-a ucenicit plătind la Mehmet, pantofarul turc, Andrei a început să deseneze modele de pantofi aşa cum şi i-ar fi dorit el. Cu

76 SINTEZA # 6, iulie 2014

priceperea la desen deprinsă la Şcoala de Arte reuşea să deseneze bine. A făcut sute de pantofi din creion, iar apoi s-a apucat să facă unii din piele. A mers cu desenul calapodului la fabrica de pantofi din oraş şi acolo şi-a comandat calapoadele, cu o formă numai de el ştiută. Apoi se apucă de lucru şi face pantofi aşa cum îi visa el: supli, comozi, eleganţi, excentrici... La atelierul lui vin acum creatori de modă din Bucureşti sau din Cluj, când au nevoie de modele speciale pentru colecţiile lor. Dar vin şi bărbaţi care vor să se încalţe cu ceva special, pantofi unicat, de cea mai bună calitate, cusuţi cu mâna şi creaţi de mintea unui om care numai asta visează. Andrei lucrează împreună cu tatăl lui, cu soţia care acum e în concediu de maternitate şi cu încă o angajată, pensionară. Pe doamna pensionară a găsit-o greu, este poate ultima din oraş care mai ştie să facă toate operaţiunile necesare la un pantof manual, toate celelalte femei care au mai venit la el ştiau doar una sau două operaţiuni.

„Softul” Atelierul lui Andrei este alb, curat, luminos. Are câteva bancuri de lucru, un birou, rafturi şi un mic depozit de piele. Cam patru săptămâni durează până iese o pereche de pantofi pe uşa atelierului, din momentul în care este comandată. La el, pielea întinsă pe calapod stă două zile, ea se mulează perfect, nu doar două ore ca la fabrică. „Asta face ca un pantof de la mine să nu se lase ulterior sau să se deformeze”, spune el. Apoi îl lucrează cu migală, în detaliu, coase talpa, face finisajele... Vinde o pereche de pantofi de la 300 de lei în sus. El a făcut şi

ZO OM

n Andrei îi sfătuieşte pe tineri să facă în viaţă ce le place, pentru că „doar asta le va reuşi bine”

pantofii pentru echipa sportivilor români care a mers la Olimpiada de la Londra. „Am făcut cam cincizeci de perechi, pe cei mai dificili, numerele mari şi mici, că nu aveau la fabrică calapoade pentru picior de 45-46 şi nu era să trimitem sportivii desculţi la olimpiadă! Le-am spus: «Nu-i pot face eu singur pe toţi, dar îi fac pe cei mai grei»”. Şi i-a făcut. Andrei are etichete pe care le coase în talpa pantofului, iar alături de numele lui, Andrei Ţinţoc, cu fir argintiu a scris „România”.

De ce Drumul lui Andrei a fost mai sinuos, dar el spune că a meritat. „Poate am avut noroc cu matematica şi fizica, dacă nu se puneau ele piedică... nu ajungeam să fac azi ce-mi place. Ghinionul a fost un noroc. Dar să nu credeţi că i-aş sfătui pe copii să nu înveţe la şcoală, şi eu învăţam, dar numai ce-mi plăcea. Ideea e să facă ce vor, pentru că numai asta te face fericit. Eu nu sunt bogat, dar nici sărac. Trăim bine din munca familiei noastre, n-am lucrat niciodată pentru altcineva, sunt doar propriul meu stăpân. Dacă vreau să termin stau şi nopţile la atelier, e în curtea casei, pot să-mi permit. Iar dacă vreau să plec 77 SINTEZA # 6, iulie 2014

la munte două zile închid uşile şi plec. Dar atunci când eşti tu stăpânul eşti şi executantul, tot tu eşti şi singurul responsabil. Nu poţi să-ţi baţi joc de munca ta! Dacă ai o comandă să faci nişte pantofi anume până în data de, atunci îi faci şi-i faci ireproşabil! Pentru că de asta depinde dacă mai ai sau nu comenzi!”, explică Andrei. Ca să nu-i fie ruşine că nu are liceul, Andrei l-a făcut de curând, la seral. Mai trebuie doar să-şi dea bacalaureatul şi poate spune că are diplomă. Dacă-l întrebi de ce, spune că, atunci când mergea cu prietenii la bere, îi era ruşine să recunoască faptul că el nu are liceul. „Vedeţi, acum aproape toată lumea are facultate, nu mai vorbim de liceu... cum să spun că eu nu am? Îmi era ruşine şi am zis să fac şi eu şcoală... dar nu mă ajută cu nimic... Desigur, părinţii mei ar fi vrut să am şi eu facultate, dar nici aia nu m-ar fi ajutat cu nimic...”

Deprofesionalizarea şcolilor profesionale Cât priveşte învăţământul profesional din România, Andrei crede că nu e simplu să-l pui pe picioare. Cel mai greu i se pare să schimbi mentalitatea. „Cum să-i faci acum pe români să nu mai alerge

după facultăţi, după ce ani la rând ai făcut din asta un blazon, o fală? Nu ştiu, cum să-i convingi pe părinţi că în loc să cheltuiască bani cu ei prin şcoli inutile, să le deschidă o afacere? Că-ţi trebuie bani pentru un atelier, pentru orice...”. În cazul lui, Andrei a avut atelierul părinţilor, a moştenit deprinderile din familie, dar pentru cineva care acum începe, crede că ar fi dificil fără ajutor de la stat sau de la familie. Cât priveşte şcolile profesionale şi acolo lucrurile nu par simple. „Nici atunci, când mai era o tradiţie nu erau profesori care să se priceapă că lumea la meserie, dar acum, de unde îi vor lua? Cei bătrâni au plecat în pensie sau pleacă în curând, n-au lucrat nu mai ştiu cum se face ceva. Să zicem că ar fi de-ai ca mine, meşteri, dar n-au şcoală, n-au diplomele necesare în învăţământ. Cine mă angajează pe mine, fără bacalaureat, să le predau elevilor? Nu cred că va fi uşor de găsit soluţii, dar trebuie făcut tot ce e posibil, pentru că altfel nu vom avea o societate de oameni independenţă, ci doar roboţi care să lucreze munci necalificate pentru lohn sau pe şantiere. Meseriile îi fac independenţi pe oameni. Ştii să faci ceva din care să trăieşti? Atunci trăieşti!”. n

Arta schimbă lumea, dar nu şi pe noi! Alina Staicu

ducaţia artistică este considerată secundară în învăţământul românesc, ora de educaţie plastică este de multe ori cedată materiilor „importante”, iar estetica, chiar şi într-un liceu de arte, se predă o dată pe săptămână – lapidar şi superficial. Consecinţele, chiar dacă nu sunt flagrante, duc la sărăcie pe termen lung. O sărăcie generală, nu numai culturală. Rămânem poporul care a refuzat lucrările lui Brâncuşi, încă nu avem muzee şi centre de artă contemporană şi nu ne cunoaştem artiştii tineri pe care îi expun cele mai mari muzee din lume. În acelaşi timp, suntem consumatori de kitsch şi de produse, mai mult decât de idei şi experienţe.

Împinge lucrurile Renaşterea a dovedit că arta schimbă lumea, că ideile, gândirea se transformă şi transformă omul, îl fac 78 SINTEZA # 6, iulie 2014

mai înţelept şi mai frumos. Renaşterea a fost mai mult decât un curent cultural, a fost un proces dinamic ce s-a făcut simţit în toate domeniile, a fost împletirea perfectă între idei, forme şi manifestări. Rolul artei a fost cel mai vizibil atunci, dar acest rol rămâne la fel de hotărâtor şi în prezent, doar trebuie arătat şi înţeles. „Pluta Meduzei” a lui Theodore Gericault, expusă la salonul din 1819, a determinat un scandal politic, o revoltă care s-a soldat cu demisii şi a schimbat atitudini. În 1816, fregata „Meduza” s-a izbit de stânci şi, contrar codului marinei, ofiţerii şi funcţionarii au luat cele şase bărci de salvare lasând 149 de naufragiaţi pe o plută în derivă timp de treisprezece zile. După întâmplări groaznice şi sângeroase, au mai supravieţuit cincisprezece şi Gericault a surprins, într-o compoziţie monumentală – dimensiuni mari care, de obicei, erau destinate scenelor eroice sau portretelor regale –

momentul în care naufragiaţii zăresc vasul ce avea să-i salveze. Expunerea lucrării a provocat revoltă faţă de un eveniment recent, a trezit conştiinţe şi a impus atitudini, a avut consecinţe directe. Wikipedia spune că lucrarea a intrat în istoria artei datorită compoziţiei clasice solide, luminii de tip romantic şi a ... inovaţiei. Inovaţia tehnică fiind inexistentă, se poate contrazice cu uşurinţă această premisă: „Pluta Meduzei” a intrat în istoria artei din toate motivele, inclusiv din cauza controversei politice. Arta nu se poate separa de contexte, nici de cel socio-politic, nici de cel cultural. De aceea este necesară înţelegerea ei ca un ansamblu, dar şi ca interferenţă, ca parte integrantă a lumii în general. De aceea educaţia artistică este cea care poate releva firele ce leagă un domeniu de altul, cea care arată împletitura de sensuri.

„Niciun lucru nu este frumos. Dar toate lucrurile aşteaptă mintea sensibilă şi imaginativă care să poată fi tulburată de o emoţie plăcută la vederea lor. Aceasta este frumuseţea.” Robert Henri (1865-1929), pictor american

Te învaţă să discerni, să decizi. Dar nu e la şcoală Educaţia artistică, cu atât mai mult într-un secol al imaginii, are un rol esenţial în a discerne şi a decide, în a construi – fie că este vorba de propria personalitate, fie că este vorba de un sistem de valori sau de o simplă idee. Sistemul de învăţământ propune aceeaşi programă rigidă, aceeaşi structură incompletă, aplicată superficial de profesori al căror rol este minimalizat şi a căror oră este de cele mai multe ori „sacrificată” în favoarea matematicii. Tinerii ies din şcoli cu un sistem de valori dictat de televizor şi ajung adulţi care aruncă la gunoi un Picasso, pentru că nu se asortează cu canapeaua. Dar mai grave decât lipsa discernământului estetic, sunt rigiditatea gândirii, lipsa creativităţii şi îngustimea orizontului. Formele de învăţământ non-formal, ateliere, şcoli private sau after-schooluri iau amploare pentru că şcoala nu oferă suficient. Copiii au nevoia de a fi creativi şi de a se exprima şi ora inclusă în programă nu le oferă suficient această posibilitate, aşa cum întregul proces de învăţare este bazat mai mult pe memorare decât pe asimilare şi folosire a cunoştinţelor. 79 SINTEZA # 6, iulie 2014

Educaţia artistică este menită nu doar să furnizeze noi înţelesuri, ci şi să provoace căutarea lor, să încurajeze idividualitatea şi exprimarea opiniei.

Nu doar Walt, ci şi Pablo La un cerc de pictură, un profesor provoca grupa de preşcolari să lucreze în stilul lui Picasso, Chagall sau van Gogh. Ulterior, am auzit obiecţia că elevii de şase ani sunt prea mici ca să înţeleagă cubismul. Sunt prea mici să înţeleagă în aceeaşi măsură în care un elev de clasa a cincea înţelege teoria relativităţii. Dar este important să audă despre ea, să i se trezească interesul şi mai târziu să vrea să înţeleagă. Diana, care are şase ani, a explicat cât se poate de coerent cubismul: „Picasso a folosit o mulţime de forme geometrice şi culori frumoase, nu aşa cum e în realitate, ci cum a vrut el.”. Ceea ce demonstrează că un copil de şase ani poate include cu succes „Guernica” printre Bambi şi Mickey Mouse, şi e chiar preferabil să aibă şi un alt bagaj imagistic care să îl îmbogăţească pe el mai mult decât pe urmaşii lui Walt Disney. Educarea gustului nu are o vârstă recomandată, ea începe din copilărie şi de asta depinde modul de gândire al adultului. Lipsa curiozităţii,

stagnarea în clişee se datorează, de multe ori, faptului că nu am făcut cu toţii cunoştinţă cu Picasso la şase ani. Ceea ce se poate observa la copiii care au preocupări artistice este, pe lângă evidenta creativitate, un alt mod de a vedea lumea. Un copil care merge la un club de fotografie, pe lângă faptul că nu va fi preocupat de „selfie-uri”, va fi capabil să găsească frumuseţea în cele mai mărunte lucruri, să-şi decupeze din cotidian micul său miracol zilnic, să fie mai uman, mai cald şi mai optimist.

E pentru totdeauna Un copil care pictează va avea senzaţia că poate lăsa o urmă concretă, că poate prelucra o realitate, va avea încrederea că poate schimba lumea. Un tânăr desenator va privi ştiinţele exacte ca părţi integrante, fireşti ale lumii, nu doar ca pe abstracţiuni memorate de dragul unei note. Toate aceste capacităţi pe care educaţia artistică le dezvoltă se menţin la maturitate şi schimbă modul de a vedea, oferă un înţeles mai profund vieţii şi experienţe preţioase. n Alina Staicu este absolventă a Universităţii de Artă şi Design Cluj, doctor în Arte Vizuale, profesor de pictură.

80 SINTEZA # 6, iulie 2014

81 SINTEZA # 6, iulie 2014

E D I S IN

INSIDE

Noua Gândire strategică. George Cristian Maior şi acceptarea incertitudinii ca principiu strategic Vasile Sebastian Dâncu

Cartea lui George Cristian Maior, „Incertitudine”, apărută la editura RAO, este un eveniment care marchează intrarea României pe o hartă a contribuţiilor știintifice pe care, din păcate, ţara noastră apare rar și în foarte puţine domenii. Noua gândire privind arta strategiei include, în ultimii ani, tot mai multe distincţii și chiar trei Premii Nobel, toate obţinute prin contribuţii care leagă decizia, conflictul și teoria jocurilor. Fie că este vorba de conflicte militare sau de competiţia economică, acest nou domeniu interdisciplinar al știinţelor sociale atrage atenţia și, mai ales, este solicitat să rezolve probleme practice. 82 SINTEZA # 6, iulie 2014

INSIDE

Este vorba de noile provocări la care este obligată să răspundă gândirea strategică. Prima provocare este legată de viteza schimbărilor, interdependenţele tot mai profunde care creează o sporită vulnerabilitate societăţilor, apariţia cyberspaţiului, realitate nouă, ca dublură a unei realităţi care este greu de controlat, se adaugă multiplicării actorilor, mijloacelor de conflict și vulnerabilităţilor.

ucrarea face parte din familia cărţilor care deschid, într-o societate, piste noi de cercetare și reflecţie, iar autorul se înscrie în galeria celor care studiază cu succes practica deciziei în condiţii de haos și incertitudine, modelarea acestei decizii prin intermediul teoriei jocurilor, grup special de gânditori care au reînnoit gândirea strategică clasicizată prin Sun Tsu sau Clausewitz, mereu reinventată de cercetători de la Pentagon, Rand Corporation sau Hudson Institute Herman Kahn şi alţii. George Cristian Maior se înscrie, prin ultimele sale cărţi, în direcţia creatorilor pentru o nouă cultură strategică în a gândi probleme concrete de strategie militară şi geopolitică, o nouă cultură pe care o putem pune sub sigla unei expresii deja celebre dintr-o lucrare a lui Herman Kahn: „A gândi strategic înseamnă să ai capacitatea de a gândi ceea ce este de negândit” („thinking the unthinkable”) sau în paradoxalele concepte folosite de Donald Rumsfeld „necunoscutele cunoscute” sau „cunoscutele necunoscute”. Unul din acești autori este Thomas Schelling, laureat Nobel în 2005, autor care a folosit teoria matematică a jocurilor pentru a înţelege mecanismele conflictului şi cooperării și care a adus câteva teme și concepte importante ale noii gândiri strategice: coordonare interpersonală în afara comunicării, coordonare intrapersonală (eul prezent şi cel viitor), mecanica raţionalităţii în confruntări totale sau dinamica raţionalitateiraţionalitate în situaţii strategice. Dacă la început teoriile și conceptele lansate de Schelling și colegii lui au părut ciudate, astăzi este greu să înţelegem multe decizii strategice de factură militară sau politică fără a aprofunda logica paradoxală a echilibrelor strategice, echilibre obţinute prin legea confruntării strategice şi ameninţării reciproce în analiza politicilor ameninţării nucleare prin ceea ce se numește în limbaj jurnalistic „echilibrul terorii”, ceea ce a făcut ca evenimentul cel mai celebru al secolului XX, războiul nuclear, să nu mai aibă loc. Un alt concept, cel de „Iraţionalitate raţională”, aplicat la logica terorismului islamic, bazat pe capacitatea de a crea percepţia de iraţionalitate, a produs rezultate concrete pentru strategia de luptă împotriva terorismului în ultimii ani. Sunt câteva dimensiuni structurale importante ale acestei noi

83 SINTEZA # 6, iulie 2014

modalităţi de a gândi negocierile, confruntarea sau decizia, pe deplin prezente în lucrarea recentă semnată de George Cristian Maior. În primul rând, prin tendinţa de înnoire de factură epistemologică, aceste lucrări având ca fundament o altă modalitate de a vedea cunoașterea, ne aflăm undeva în proximitatea ideilor lui Edgar Morin, sociolog și epistemolog contemporan care a lansat conceptul de gândire complexă. Complexitatea, scrie Edgar Morin, necesită o strategie, adică o situaţie în care pilotajul automat nu mai este posibil, unde apar incertitudinea și aleatorul. Dacă programul este o secvenţă de acţiuni predeterminate, care funcţionează când se îndeplinesc anumite circumstanţe, strategia este o acţiune care pornește de la o decizie iniţială, dar care comportă pe parcurs o serie de scenarii care se modifică în funcţie de variabilele și circumstanţele noi care apar. La Edgar Morin, conceptul de program se opune celui de strategie și, spune marele sociolog francez într-un manifest pentru gândirea complexă, trebuie să renunţăm la programe, trebuie să inventăm strategii pentru a ieși din criză. George Cristian Maior este un fin epistemolog în momentul când plasează întregul demers sub metafora, operaţionalizată în concept, de incertitudine. De fapt, fără a avea accente agnostice, autorul consideră că nu putem gândi complexitatea lumii noastre dacă pornim de la certitudini care au termen finit de garanţie cognitivă. Fără a face teorii în acest sens, autorul ne face o strălucită demonstraţie în capitolul în care ne propune o incitantă dezbatere despre „Cum înţelegem lumea internaţională în care trăim după 11 septembrie 2001”. Citându-l pe Ulrich Beck, inventatorul sintagmei societatea riscului, care scria că „în timp de transformare, realitatea devine mobilă din punct de vedere conceptual”, autorul consideră că 11 septembrie 2001 reprezintă tocmai un eveniment „transformaţional”, pentru o corectă (re)gândire a strategiei geopolitice și de securitate fiind necesară luarea în considerare a tuturor valenţelor create prin acest eveniment. În fond, 11 septembrie a demonstrat că nu mai există o singură ordine internaţională, specifică teoriilor clasice asupra relaţiilor internaţionale, ci se vorbește despre lumi internaţionale, aflate într-o continuă interacţiune: pe de o parte, lumi ale căror valori sunt pacea, stabilitatea, echilibrul puterilor, 

INSIDE

n Ceea ce face specială data de 11 septembrie 2001 este relevarea complexităţii fenomenelor cu care urmează să ne confruntăm în secolul XXI, datorită globalizării şi dezvoltării fără precedent a tehnologiei

care încearcă să promoveze anumite modele de legitimitate având în centru libertatea; pe de altă parte, lumi în care prevalează instabilitatea, violenţa, insecuritatea, războiul, care încearcă să interpreteze libertatea într-o manieră proprie ori să-și găsească alte ancore culturale sau axiologice. Ca o rezultantă pentru aceste mișcări de profunzime, contextul în care se desfășoară toată această repoziţionare este dominat de globalizare, factor catalizator al relaţiilor internaţionale, întrucât constituie fondul interacţiunii dintre aceste lumi; consecinţele dinamicii globalizării: progres sau violenţă, care duce la destabilizarea ordinii internaţionale; noul actor al relaţiilor internaţionale este „non-statul”. O altă lecţie aplicată de gândire strategică este cea legată de echilibrul puterii în era globalizării și a modurilor în care, în diferite epoci, ia naștere un model/ metodă - așa cum o prezintă principalul exponent al realismului clasic, sorgintea filosofică a acestui principiu, Hans Morgenthau - „a unei politici internaţionale prudente, moderate, de bun-simţ, care ar trebui să reprezinte ultima ambiţie a statelor și a omului de stat care conduce și are în mână destinele politicii externe și diplomaţiei”. El susţine că se poate ajunge astfel la o formulă capabilă să controleze ambiţiile și propensiunea imanentă pentru dominaţie a unităţilor individuale. Această teorie devenită clasică arată că, fără efectele moderatoare ale echilibrului, anarhia din relaţiile internaţionale ar echivala într-adevăr cu haosul, mai rău cu superioritatea greu de controlat a acestei puteri care reușește să acapareze controlul total asupra sistemului. În cele din urmă, imprimă un element ordonator de regularizare a raporturilor 84 SINTEZA # 6, iulie 2014

dintre state, deosebit de eficient în contextul inexistenţei unui guvern sau autorităţi internaţionale. Fundamentul echilibrului este dat de puterea unităţilor care alcătuiesc sistemul, de capabilităţile militare și economice ale acestora, în conexiune cu caracteristicile lor demografice, cu geografia în care se plasează. Metafora atașată acestui principiu este cea folosită de istoricul englez William Camden, și anume metafora „cântarului”, a „balanţei” și a „greutăţilor de pe cântar”. Atunci când balanţa este în stare de echilibru, există pace, stabilitate în relaţiile internaţionale. Atunci când ea este în dezechilibru sau se află în proces de echilibrare, relaţiile internaţionale sunt într-o dinamică turbulentă, care poate însemna război sau poate însemna o situaţie de instabilitate în politica internaţională până când echilibrul se formează. Însă, acest cântar nu are un punct de echilibru fix, deoarece este imposibil de evaluat exact greutatea cu care apasă fiecare stat, iar pentru a se menţine echilibrul este necesară o atenţie sporită și constantă la devierea acestuia. O contraperspectivă la principiul echilibrului puterii este abordarea președintelui american Woodrow Wilson, o viziune apreciată ca fiind totală, radicală și absolută. Echilibrul puterii a fost echivalat cu competiţia necontrolată pentru putere a statelor, cu războiul care vine inevitabil pe acest fundal, cu cauzele ultime și adevărate ale conflictului. Pacea și stabilitatea internaţională nu pot și nu trebuie să fie efectul unui aranjament, al unor calcule legate de distribuţia puterii, de alianţe create pentru a configura și a menţine balanţe de putere. Dimpotrivă, chiar aceste calcule artificiale au generat războaie. Pentru Wilson, pacea

INSIDE

își are rădăcinile în democraţia statelor, în principiul conform căruia „guvernele își derivă puterile juste din consimţământul celor guvernaţi”. Pacea este un produs al justiţiei interne și internaţionale, planuri care se suprapun, care nu are sens fără democraţie și care nu poate ignora „opinia publică” a umanităţii. Pacea fără victorie marchează tranșant diferenţa dintre două filosofii complet diferite asupra păcii și războiului. „[...] Nu trebuie să fie un echilibru al puterii, ci o comunitate a puterii [...] Lumea trebuie făcută sigură pentru democraţie” (The world must be made safe for democracy). Concluzia lui George Cristian Maior este foarte clară: este nevoie să regândim conceptul de balanţă de putere pentru secolul XXI. Dacă pe talerele balanţei au fost puși la început doar agenţi statali, în contextul globalizării agenţi non statali, cum ar fi șefii unor multinaţionale financiare sau transnaţionale, precum și capii unor grupări teroriste au un impact uneori decisiv asupra politicilor statale. Astfel, schemele mecanice ale balanţei au acum o aplicabilitate limitată datorită imperativului de regândire a conceptului, astfel încât acesta să ia în calcul rolul actorilor non-statali, a obiectivelor atât ale vechilor, cât și ale noilor actori pe scena internaţională, multitudinea de interese și de elemente de putere, statală și non-statală, care transformă peisajul geopolitic global. Deosebit de inovativă este analiza lui Maior într-un capitol de reconstrucţie a instrumentelor conceptuale, ocazie cu care tânărul expert în analiză strategică analizează inflaţia sufixului post, inflaţia de post ce a impregnat masiv dezbaterile intelectuale privind politica și relaţiile internaţionale post - Război Rece, multe universităţi au schimbat denumirea cursurilor de relaţii internaţionale în „studii post - Război Rece”. Prefixul „post” devine un concept destul de cuprinzător, consideră autorul, iar aceste schimbări au la bază o eră îndelungată care s-a sfârșit brusc și în care relaţiile internaţionale au fost dominate de Războiul Rece. Tot în acest context se încadrează conceptul de postindustrializare: „semnifică schimbările importante din sfera economică, determinate de apariţia noilor tehnologii, și transformarea sistemelor economice tradiţionale sub presiunea globalizării, a digitalizării, a revoluţiei comunicaţiilor”. Sistemele de producţie industrială pierd teren în faţa sectoarelor de servicii care îmbină domeniile cunoașterii și pe cel al cercetării. Astfel, creșterea productivităţii se bazează, în principal, pe „inovaţia tehnologică, mai mult decât pe investiţiile per se”. Analiza merge invariabil spre evenimentele din SUA de la 11 septembrie 2001, evenimente care au produs schimbări radicale în ceea ce privește politica și relaţiile internaţionale, prefixul post devenind concept explicativ al lumii și politicii americane și internaţionale de după atacurile teroriste. La acest punct al demersului de reconstrucţie conceptuală, autorul aduce în discuţie un analist american, la modă, controversat, dar incitant: Fareed Zakaria. Acesta vorbește de lumea postamericană, referindu-se la declinul imperiului american, completat de „creșterea restului” (Europa, China, India, Brazilia). Zakaria analizează declinul 85 SINTEZA # 6, iulie 2014

puterii americane, care este tot mai mult concurată de noile puteri intrate pe piaţa internaţională, el afirmând că au existat trei „mișcări tectonice” în istoria relaţiilor internaţionale: creșterea influenţei Occidentului în sec. XV, consolidarea puterii Americii, transformarea acesteia în cea mai puternică naţiune și „mișcarea tectonică” actuală, definită prin „răsăritul restului”, lumea postamericană. Conform lui F. Zakaria, lumea postamericană nu este o lume antiamericană, ci pur și simplu o lume care se bazează pe o nouă ordine și în care puterea este redistribuită altor actori, asta deoarece „nicio putere statală (fie ea cea americană) nu are cum să se ridice decisiv deasupra forţelor inexorabile ale globalizării - economice, tehnologice, culturale și, în cele din urmă, politice. Ideea de incertitudine, ca metaforă si concept integrator, apare din următorul paradox: puterea care se formează este foarte mare, poate mai mare ca niciodată, dar la fel este și gradul de diseminare a ei. Astfel, în ciuda faptului că actorii pot accesa cu ușurinţă puterea, niciun actor nu poate deţine o asemenea cantitate de putere încât să ajungă la situaţia de dominaţie absolută, chiar și pentru un scurt timp. În fine, autorul american este de părere că o astfel de situaţie duce la foarte multă incertitudine, stare care, de altfel, caracterizează tot mai mult secolul XXI. Într-o asemenea lume „puterea absolută este, mai mult ca niciodată, o iluzie.” Incertitudinea nu mai este o etichetă, ci tinde să devină tot mai mult un concept operaţional, cel puţin prin perspectiva tendinţelor prospective de descoperire a unor „incertitudini cheie”. Un exemplu cât se poate de relevant pe care G.C. Maior îl aduce este cel după care criza economică declanșată la sfârșitul anului 2008, precum și efectele acesteia la nivel internaţional, efecte care au generat o serie de incertitudini și semne de întrebare, sunt puse sub semnul îndoielii principii economice, dar și faptul că această criză nu a fost prevăzută în zona sa de origine, denotând astfel incapacitatea de a descrie evoluţiile viitorului. În fine, autorul îi opune conceptului „Postistorie” concept utilizat de Fukuyama, care crede că istoria ar putea să se sfârșească, perspectiva lui Branco Dimitrievici, care percepe postistoria ca fiind timpul de după istorie, un timp al perspectivelor multiple, o situaţie ce presupune criterii individuale, deschise și flexibile, un timp al coexistenţei unor valori diferite și adesea contradictorii, un spaţiu în care noutatea se manifestă în domeniul metamaterialului. Curajoasa redefinire a istoriei facută de Branco Dimitrievici ca un câmp multilogic fără adevăr final este asumată cu curaj de Maior şi adoptată ca orizont epistemic pe care se bazează, în fond, întreaga lucrare. Dar nu analiza de reconstrucţie conceptuală și teoretică este structura de susţinere a lucrării „Incertitudine. Gândire strategică și relaţii internaţionale în secolul XXI”. Fost artizan al negocierilor și pregătirilor armatei române pentru integrarea în NATO, Maior face dovada că, în lumea de astăzi, strategia nu e doar militară, că este necesară o alianţă între teoreticieni şi practicieni, situaţie în care uneori teoreticienii ajung să facă lucruri practice. Autorul ne demonstrează că, în faţa noilor 

INSIDE

86 SINTEZA # 6, iulie 2014

INSIDE

ameninţări, trebuie deschise Şantiere strategice – că este urgentă trecerea de la a spune, la a face. În noile războaie, în care cunoașterea este o armă tot mai importantă, academicienii se intersectează cu practicienii. Intelectualii apărării naţionale sunt, în fond, noii soldaţi. O viziune, să recunoaștem, nouă, pe care încă nu cred că sunt pregătiţi să o accepte generalii bătăliilor clasice și militarii care considerau sarcina apărării ţării un atribut al uniformelor. De unde vine această necesitate de a schimba logica pregătirii strategiei de apărare naţională? Este vorba de două concepte cheie pe care G. C. Maior le aduce ca suport pentru întreaga sa construcţie, concepte noi rezultate din analizele cele mai noi ale știinţelor sociale: statul-reţea și non-statul.

Statul reţea În faţa schimbărilor și a evoluţiilor produse de secolul XXI, statele rezistă tot mai greu presiunii de a ţine graniţele închise și, în continuare, bine definite. „Devine tot mai dificil ca statele să opună baraje fizice faţă de transportul ideilor, bunurilor, capitalurilor sau persoanelor peste frontierele naţionale”. Citându-l pe Ulrich Beck care propune ca acele concepte care fundamentează societatea modernă (casa, familia, clasa, statul, economia, politica) să fie regândite, reconceptualizate din perspectiva cosmopolitanismului metodologic, Maior arată că trebuie găsită o formă de explicare a legăturii dintre forma tradiţională a relaţiilor internaţionale (bazate pe stat și teritoriu) și noile forme ale acestor relaţii, apărute în urma procesului de globalizare. Este propus ca un concept explicativ cel de stat-reţea, elaborat de Manuel Castells. Castells consideră că aceasta este forma finală în care ajung statele supuse schimbărilor de structură și rol. „[...] reţeaua fiind înţeleasă în sensul unui set de noduri” (centre, după unii) care generează „o structură complexă de comunicare, construită în jurul unui set de obiective care îi asigură simultan unitatea de scop și adaptabilitatea la mediul în care operează.” Reţelele, consideră G.C. Maior, joacă un rol extrem de important în dezvoltarea relaţiilor internaţionale actuale. Există reţele specifice noii ere care determină evoluţii negative în domeniul financiar sau cel al securităţii (declanșarea crizei economice mondiale; atacurile teroriste care au la bază o reţea cu noduri în peste 60 de state), iar „distincţia [...] dintre domeniul intern și cel extern al statului devine tot mai puţin vizibilă și perceptibilă datorită efectelor transnaţionale, internaţionale și subnaţionale ale reţelelor”. La finalul capitolului, autorul avertizează, cu referire poate și la realitatea românească și la obtuzitatea politicienilor, că fenomenul va deveni tot mai larg răspândit, generând atât efecte pozitive, cât și efecte negative la nivelul politicii și relaţiilor internaţionale, iar reacţiile negative ale statelor faţă de reţele, ignorarea acestora și lipsa de deschidere faţă de acestea ar putea duce la consecinţe negative precum marginalizarea și excluderea din sistem. Nu putem să nu apreciem pertinenţa analizei, dar și vecinătatea cu un concept lansat în ultima vreme de 87 SINTEZA # 6, iulie 2014

Noam Chomsky, acela de state-eșuate, concept sugerat și de ultimele lucrări ale lui Francis Fukuyama.

Non-statul În contexul actual, conform autorului, non-statul, definit drept „o entitate indefinită politic și strategic, lipsită de atributele nominale și structurale ale statalităţii (inclusiv de teritoriu)”, devine o problemă majoră pentru relaţiile internaţionale. Un exemplu în acest sens este atacul Al-Qaeda asupra Statelor Unite ale Americii. Robert Cooper utilizează următoarea sintagmă pentru a descrie situaţia: „Non-statul atacă acum Statul”. O astfel de grupare non-statală a reușit să creeze schimbări fundamentale în dinamica relaţiilor internaţionale și să provoace două războaie în Afghanistan și Irak, aceasta fiind puternic dispersată teritorial, lipsită de armate vizibile și de suveranitate și nu un stat puternic și ambiţios. Acest lucru a destabilizat credinţa cum că relaţiile interstatale ofereau o anumită previzibilitate și raţionalitate vieţii internaţionale. Globalizarea face posibilă această influenţă nemaipomenită a non-statelor, mai ales datorită Internetului care permite diseminarea rapidă a oricărui tip de informaţie, oferind un mijloc pentru planificarea strategică, pentru propagandă, inclusiv pentru instruirea militară. Aceste grupări au o structură de reţea și nu se bazează pe ierarhii rigide și sunt orientate înspre ofensivă violentă, mai degrabă decât spre defensivă. Non-statele au puterea de a „fura” elemente clasice ale puterii statului și constituie un inamic redutabil pentru actorii statali. Cu toate acestea, nu avem de a face cu o diminuare a rolului statului în relaţiile internaţionale, însă apar atentate la „monopolul legitim al exerciţiului puterii în relaţiile internaţionale” care vin din partea acestor entităţi non-statale, cu scopul de obţinere a puterii. Non-statul este populat de „noul inamic”, cu forme amorfe și imprecise, cu o viteză, mobilitate și putere „lichidă”, care nu ocupă un areal geografic determinat, fără centre de greutate, fără căi comerciale care pot fi interzise, fiind astfel dificil de reperat și anihilat prin mecanismele defensive obișnuite ale statelor naţionale (inclusiv NATO s-a văzut nevoită să se reorganizeze în faţa acestui nou actor). Noua ameniţare apare din partea „statelor slabe”, a „statelor eșuate”, slăbiciune structurală a ordinii internaţionale și sursa conflictelor majore ale secolului XXI. Maior fixează deosebit de expresiv și apăsat schimbarea de paradigmă; dacă în paradigma clasică urmărirea obţinerii hegemoniei, echilibrul ulterior de putere – ambele apanaje ale statelor puternice, bine înarmate și stabile - erau sursele principale de conflict, în paradigma postmodernă, statele slabe, sărace, fără forţă de decizie în plan internaţional, sunt cele care constituie ameninţări latente sau directe la adresa securităţii globale Ce se poate face pentru a se încerca o contracarare? Ce opţiuni există pentru contracararea acestui efect? G.C. Maior vorbește despre două soluţii pragmatice, cumulative sau noncumulative: 

INSIDE

n În lupta împotriva terorismului, este nevoie de un alt tip de soldat decât cel care există în prezent. Un „nou soldat“ care să fie instruit în istorie, sociologie, cultură, pentru a putea manifesta „empatie, compasiune şi înţelegere culturală“

1. Statele slabe sunt ajutate să-și depășească această condiţie pentru a putea controla fenomenele care se petrec pe propriul teritoriu și/sau este necesară o intervenţie din exterior în restructurarea învelișului suveranităţii pentru anihilarea activităţilor ilicite ale organizaţiilor adăpostite pe teritoriul lor (de exemplu intervenţia SUA în Afghanistan, Irak). Dacă privim din această perspectivă postmodernă, evenimentele de la 11 septembrie subliniază tocmai emergenţa acestor noi lumi și ordini, care sub apanajul globalizării reprezintă noi ameninţări la nivelul securităţii internaţionale, iar concluzia este că, dacă ne plasăm în paradigma realistă, 11 septembrie 2001 reprezintă un moment de continuitate a istoriei, neaducând nimic nou, violenţa, războaiele, teroarea fiind prezente pe tot parcursul istoriei. Dacă însă se are în vedere că globalizarea facilitează interacţiunile dintre diverse medii, statul-naţiune fiind depășit și chiar intrat în disoluţie, apărând „non-statul”, locul statelor puternice în capacitatea de a genera conflict este luat de către „statele slabe”, 11 septembrie accentuând faptul că acest fenomen este cu mult mai pregnant decât s-ar fi crezut poate, reprezentând un element de discontinuitate revoluţionară. De remarcat un lucru important: postmodernismul pentru care pledează G.C. Maior în analiza strategică și în relaţiile internaţionale se altoiește pe terenul solid al realismului lui Reinhold Niebuhr. În contextul globalizării și al schimbărilor pe care le produce, autorul prezintă abordarea realistă a filosofului Reinhold Niebuhr, pentru a avertiza împotriva entuziasmului 88 SINTEZA # 6, iulie 2014

excesiv privind aspectele pozitive ale acestui fenomen, atrăgând atenţia că inclusiv fenomene profund negative, precum criza economică, războaiele sau terorismul sunt, de asemenea, asociate cu acesta. Un alt aspect pe care autorul îl întărește este acela că dezvoltarea tehnologiei și progresul economic nu sunt sinonime cu progresul moral sau politic la nivel internaţional. Incertitudinea impregnează fiecare aspect ce ţine de globalizare, lucru care face un demers analitic foarte dificil, în același timp demonstrând că nu este înţelept a ignora limitele politicii internaţionale și a supraestima validitatea unei soluţii universale. Filosoful american, sceptic în ceea ce privește idealismele, lansează încă de la începutul secolului XX ideea „persistenţei unei iluzii periculoase asupra posibilităţilor de management al destinului istoric al omului, care revine adesea, uneori cu obstinaţie, în gândirea și practica politică”. Această precauţie, conform autorului, este valabilă atât în cazul comunismului, cât și în cazul așa-numitului „excepţionalism al puterii americane” și al globalizării. Justificarea acestui lucru este faptul că interesele individuale și imorale se vor insinua invariabil până și

INSIDE

n Secolul XXI are nevoie de altfel de armate, capabile să acţioneze într-un mediu în care şi riscurile, şi rolurile se schimbă permanent, în care informaţia şi cunoaşterea sunt esenţiale pentru a putea câştiga alt fel de războaie decât cele cu care am fost obişnuiţi

„în cea mai ideală întreprindere și în obiectivele cele mai universale, urmărite în momentele de maximă raţionalitate...”, lucru care duce la ipocrizie. Astfel, efortul de a controla sau programa forţele istorice nu trebuie să omită faptul că omul însuși li se supune, iar „până și cele mai nobile și bune acţiuni umane implică o doză de nevinovăţie”. O noţiune pe care autorul o propune ca fiind mai raţională, preluată din discursul lui Niebuhr, este aceea de echilibru al puterii, care poate facilita stabilitatea și pacea idealizarea excesivă a unor idei poate duce la o confuzie periculoasă dintre religie și politică. Ceea ce este esenţial în abordarea realităţii sociale și istorice este a nu se porni de la „precepte și dogme cu caracter absolutist, ignorând contextele specifice, particulare, pe care le generează derularea concretă a istoriei”. Din păcate, așa cum notează Maior cu o oarecare amărăciune, avertismentele lui Niebuhr trec neobservate, fiind înlocuite de exaltarea triumfului liberalismului enunţat de Francis Fukuyama, care vorbea de „sfârșitul istoriei”. În final, G.C. Maior, ca un tânăr cadru didactic, ne face dovada unor interpretări în spiritul gândirii complexe si postmodernismului proferat ca soluţie metodologică, dar și operaţională, ne face și demonstraţia analizei unor cazuri concrete, dovadă puternică a faptului că, în cazul autorului, este vorba de un practician deja, unul din acei noi soldaţi născuţi la intersecţia dintre soldat – diplomat – expert în cunoaștere aplicată defensiv, dar și ofensiv asupra ţintelor în noul război mondial nedeclarat. Într-o superbă analiză despre Noua geopolitică. Petrol și politică în secolul XXI, autorul explică faptul că, deși în contextul actual ar putea părea că 89 SINTEZA # 6, iulie 2014

factorul geografic și-a pierdut importanţa în relaţiile internaţionale, lucrurile nu stau în mod necesar astfel. Acest lucru se datorează faptului că geopolitica resurselor rămâne printre cele mai importante determinante ale conflictelor și jocurilor strategice. Există o continuă competiţie pentru resursele energetice, în mod evident dependente de poziţionarea geografică; acest lucru nu este însă singurul lucru determinat de poziţionare, ci și accesul la rutele de transport. Astfel, luptele nu se mai dau pentru teritorii propriu-zise, iar ideea de Lebensraum (spaţiu vital) înseamnă acum influenţă culturală, economică, politică și controlul resurselor.

2. Nu în ultimul rând, luând ca motiv situaţia concretă a conflictelor armate din Irak și Afganistan, autorul realizează o strălucită disertaţie despre sensul noilor războaie ale secolului XXI. Aici autorul prelungește o serie de teme dragi despre politica de securitate a României, teme care au produs rumoare printre adepţii clasicismului strategic la aparţia lucrării precedente, Noul Aliat. Este dezbătută în acest capitol atât problema războiului antiterorism la nivel global, cât și rolul României în intervenţiile din Irak și Afganistan, iar aici analiza lui Maior nu lasă nicio urmă de ambiguitate. 

INSIDE

n Lansarea ediţiei a doua a volumului "Incertitudine. Gândire strategică şi relaţii internaţionale în secolul XXI" a avut loc în 29 mai 2014, la Bookfest

Poziţionarea faţă de Irak reprezintă o problemă de natură politică, strategică și culturală nu doar pentru România, ci pentru întreaga alianţă. În cazul României, evenimente petrecute departe de graniţele statului pot reprezenta o ameninţare a securităţii naţionale (ex: 11 septembrie 2001), din două perspective: posibilitatea de a avea victime dintre conaţionali, pe de o parte, și prin prisma participării la o alianţă politicomilitară internaţională, care presupune interese comune și credibilitate. Specificul războiului antiterorism: un război asimetric, pentru care marile puteri nu au fost pregătite pentru că nu l-au anticipat la nivel strategic și politic. Nu este un război împotriva unor state, ci împotriva unor entităţi militare și paramilitare care ocupă teritoriul unor state slabe, fără a depinde de acest (cazul Al-Qaeda în Afganistan). Împotriva unor analiști ai vechiului tip de gândire, Maior face demonstraţia că, prin intermediul globalizării și al progresului tehnologiei informaţiei, acest tip de război transcende localul, uzura nu este doar una materială, ci și de natură psihologică, atingând nu doar militarii angajaţi în luptă, ci și civilii, într-un mod mai direct decât o făcea războiul clasic (ex:. transmisiuni televizate sau on-line cu execuţii, ameninţări publice etc). Cele două aliate în războiul împotriva terorismului, SUA și Europa, au perspective diferite în ceea ce privește modul de abordare a conflictului. În opinia autorului, aliaţii europeni nu percep cu aceeași intensitate ameninţarea adusă de terorism la adresa securităţii naţionale. Nu sunt ocolite problemele de analiză critică: dacă SUA este mai deschisă înspre acţiune armată și nimicirea violentă a forţelor teroriste, mare parte a 90 SINTEZA # 6, iulie 2014

aliaţilor europeni preferă măsuri bazate pe negociere și pe stabilirea și menţinerea păcii. Este o bună ocazie pentru G.C. Maior să manifeste un realism analitic și faţă de realitatea românească atunci când demonstrează că opinia publică românească a perceput implicarea noastră în conflictele din Asia în două moduri: ca pe o ocazie de a demonstra că putem fi utili în context internaţional și pentru a facilita aderarea României la NATO, pe de o parte, iar pe de altă parte intervenţia a fost criticată și luată în derâdere - noi nu am fost niciodată o ţară de cotropitori și, oricum, România nu reprezintă o ţintă de interes pentru teroriști.

Deși autorul nu o spune aici, toate argumentele demonstrează că în România lipsește încă o cultură strategică. Privit din acest unghi, volumul lui G.C. Maior este un semnal de alarmă, dar și un act de instituţionalizare a unui nou model de gândire a relaţiilor internaţionale. Ca lucrările precedente, cartea pe care o scrie Maior este vie, trăieşte, este parcă mai tare ca un roman poliţist: are în sine toate războaiele. Este vie și pentru că are o ţintă: lupta cu stereotipurile gândirii statice şi ideologiilor stereotipe care abundă încă în analiza relaţiilor internaţionale și conflictelor armate, lucrarea Incertitudine fiind un manifest pentru gândire realistă – post haos. Scrisul este unul plăcut, viu, dinamic, iar argumentarea pozitivistă este completată de incursiunile în poezie, istorie, filosofie. Argumentarea

INSIDE

n George Cristian Maior vorbeşte despre incertitudine nu dintr-o perspectivă agnostică, ci - dimpotrivă - propune soluţii pentru reducerea incertitudinii, soluţii care ţin de utilizarea la maximum de către stat a resurselor de inteligenţă şi de creativitate

își schimbă tonul parcă în funcţie de schimbarea publicului-ţintă. Lecţiile pentru militari, politicieni și strategi sunt completate de lecţiile discrete conţinute longitudinal în modul de argumentare sau chiar în registrul exemplelor. Până la urmă, media specializatnespecializată a publicului cărţii poate înţelege că trăim o schimbare de paradigmă, că ne aflăm în faţa unei noi cotituri epistemologice și praxeologice. Este vorba de faptul că, deși cantitatea de putere este cea mai mare din istorie, ea are și gradul de dispersie cel mai mare . Aș intui aici și o puternică afirmare a schimbării unor paradigme cognitive: odată cu această modernitate fluidă, oamenii sunt în situaţia de a gestiona identităţi multiple, iar aceasta activează tipare de atitudine sau comportament imprevizibile. De unde incertitudinea faţă de viitor nu doar ca metaforă integratoare, dar și ca principiu epistemologic mobilizator de resurse creative și inovative. Noii soldaţi ai apărării statelor vor trebui să fie experţi în istorie, sociologie, cultură și să manifeste empatie și înţelegere culturală, să fie în același timp agenţi ai socializării, dar și fermenţi ai schimbării controlate. Noul război este unul congnitiv, un război al minţilor, dar și unul al sufletelor. Autorul însuși este prototipul unui asemenea soldat universal, inclusiv prin modul în care pune întreaga lucrare sub semnul metaforei labirintului, dragă lui Borges, metaforă însoţită de motoul drag lui G.C. Maior după care Raţiunea (cu R mare) nu va înceta să viseze la un plan al Labirintului. Talentul de scriitor al autorului este un foarte mare avantaj, reușind să dea lucrării expresivitate și cititorului imagini emblematice, de neuitat, cum este cea cu Tony Blair citind Coranul. 91 SINTEZA # 6, iulie 2014

Dimensiunea autobiografică dă viaţă cărţii, multe din interogaţiile autorului având greutatea și dramatismul unor întrebări despre intelligence și dilemele unei asemenea munci, în condiţiile în care reţelele sociale sunt în tot mai mare măsură fără centru fix, se configurează spontan, iar opinia publică este reprezentată de configuraţii emoţionale care se pot cimenta sau nu. Nu este lăsată la o parte zbaterea legată de greutatea de a depăşi prejudecăţi: de a separa informaţia de emoţie, impulsul de raţional, strategicul de tactic. Cu totul surprinzător este ultimul capitol al cărţii în care autorul ne surprinde cu o suprinzătoare analiză a unei utopii din domeniul SF, luată de autor ca pretext pentru o analiză epistemologică a rolului informaţiei în modelarea și predicţia unui viitor optimizat, fără conflicte, violenţe și rupturi evolutive. Nu este gratuită această ultimă pistă spre care ne împinge G.C. Maior, deoarece trecerea de la analiza relaţiilor internaţionale la elementele de profunzime ale evoluţiei sistemului social ne duce spre studiul unor obstacole și paradoxuri epistemologice. În primul rând, studiul proceselor sociale reale relevă că este deosebit de complicat să controlăm procesele prin care decidem, adică atitudinea faţă de incertitudinea evoluţiilor și consecinţele viitoare ale deciziilor. Complexitatea se naște și din numărul de actori sociali, cu cât acesta este mai mare, cu atât complexitatea crește, iar riscul unor dezvoltări nedorite sau consecinţe neașteptate devine tot mai mare. În al doilea rând, riscul este o componentă normală, inevitabilă a proceselor de management societal și mai ales de luare a deciziilor în condiţiile unei incertitudini galopante, dar și în condiţiile unei densităţi decizionale majore și o precaritate a controlului crizelor ceea ce 

INSIDE

n Un stat puternic nu mai este doar un actor geopolitic, un actor economic, un actor diplomatic, este şi un actor cognitiv.

îi face pe mulţi sociologi să afirme că trăim într-o societate a turbulenţelor. În al treilea rând, turbulenţele sociale, politice sau economice rezidă din procesele de fragmentare sau din logicile motivaţionale contradictorii, adevăraţi curenţi de profunzime pentru evoluţiile societăţii din ultimele decenii. Societatea incertitudinii este tot mai vizibilă și în falimentul total al mitului progresului sau în deziluziile ce provin din schimbările sociale ale ultimelor decenii, din opacitatea socialului. Indivizii sunt tot mai impovăraţi de multiplicarea exigenţelor puse pe umerii lor, în timp se societatea sau statul se derobează tot mai mult de responsabilităţile care le revin, ceea ce scade mult încrederea în instituţii, dar și în viitorul societăţii. În fine, incertitudinea este tot mai mare, în condiţiile în care viitorul pare tot mai nesigur, ameninţător, pentru tot mai mulţi oameni, viitorul este deschis unor scenarii cu efect anticipat ca negativ. Se modifică relaţia noastră cu Timpul: dacă în trecut, trăirea prezentului, uneori stresantă, era compensată printr-o fugă spre viitor, o negare a timpului prezent, astăzi ne concentrăm asupra prezentului, timpul prezent ne apasă și ne subjugă. Apar mutaţii importante, una dintre ele fiind împingerea individului de la un model al supunerii la reguli, specific societăţii tradiţionale, la un model al autonomiei individuale și libertăţii în care, din nefericire, este pus să gestioneze riscuri și responsabilităţi pentru care nu este pregătit și le face faţă foarte greu. Câștigul în libertate și autonomie a fost dublat de o pierdere în certitudine și siguranţă, am eliberat individul de unele constrângeri, dar am fragilizat suportul social. Incertitudinea devine astfel o dimensiune importantă a vieţii sociale, a evoluţiei, dar și o limită a capacităţii noastre de anticipare și control al dezvoltării. 92 SINTEZA # 6, iulie 2014

De ce, totuși, Maior folosește ca pretext un reper literar și o falsă știinţă, psihoistoria, pentru a ne conduce spre o reflecţie asupra instrumentelor noastre de a optimiza viitorul, nu doar de a-l prevedea? Lumea solariană imaginată de Asimov este un răspuns, cu mijloacele literaturii, unor interogaţii apărute imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, întrebări prin care disciplinele umaniste au încercat să găsească un răspuns la întrebarea esenţială: cum putem reumaniza lumea, cum putem găsi modele care să elimine violenţa și alte probleme sociale importante cu caracter disfuncţional. Șocaţi de cruzimile a două războaie mondiale dintr-o jumătate de secol, mulţi gânditori s-au întrebat dacă nu cumva prin tehnolgie și tehnică vom putea ajunge la eliminarea unor tare și contradicţii. Asimov propune o soluţie interesantă: un individualism interactiv desincronizant. Printr-o soluţie tehnică evoluată, comunicarea îi izolează „fizic” pe indivizi, evită întâlnirea directă, curăţă raporturile sociale de zgura prezenţei și civilizează socialitatea. Este vorba despre un fel de individualism de separare, spaţiul personal nu trebuie împărţit cu nimeni. Se creează o lume – reţea sau un fel de sat global, cum prevedea McLuhan, un fel de proces de globalizare în miniatură. Utopia este aici construcţia unei lumi fără violenţă, poate o valorificare a lui Norbert Wiener, unul dintre întemeietorii ciberneticii, care credea că informaţia poate lupta contra entropiei, etichetă pentru dezordine, zgomot, dezorganizare, violenţă. În spiritul vremii, J.P. Sartre scria că „Infernul sunt ceilalţi”, iar Asimov merge până acolo încât tinde să înlocuiască sociabilitatea cu interactivitatea, unde, sugera el, interacţiunea dintre indivizi rămâne, este chiar mai performantă fiind: reacţională, rapidă și angajantă.

INSIDE

n Un stat puternic este un stat care este capabil să absoarbă rapid cunoaştere, să o interpreteze, să o analizeze şi să se mişte rapid prin vâltoarea evenimentelor care se petrec şi care unele pot aduce beneficii, iar altele pot produce daune grave în ceea ce priveşte poziţia sa, securitatea naţională, capacitatea de negociere diplomatică, evoluţia sa economică.

Un exerciţiu incitant de reflecţie în care concluzia este că nicio teorie a socialului nu pare să fie însă perfectă; întotdeauna vor exista variabile care scapă cunoașterii și acţiunii umane, întotdeaua va apărea doza de subiectivitate și liber arbitru în răspunsul indivizilor la gama variată de situaţii ce apar în viaţa socială și politică concretă. Marea încercare pentru spirit, evident și pentru managementul dezvoltării și relaţiilor internaţionale este, în viziunea lui G.C, Maior, căutarea de conexare a modelelor de previziune cu modele și proceduri de luare a deciziei într-o lume tot mai afectată de incertitudine, dar guvernată, totuși, de o certitudine care ne dă speranţe: cunoașterea și creativitatea umană sunt resurse antientropice și sunt resurse inepuizabile. O încheiere plină de speranţe și un adevărat program umanist de cercetare, analiză și previziune a viitorului relaţiilor internaţionale și mai ales a viitorului României ca stat naţional și suveran, dar și ca actor implicat în sistemele de parteneriat și colaborare în domeniul securităţii. Autorul finalizează lucrarea cu două imagini de forţă, una parcă relevantă pentru condiţia sa (actualmente șeful Serviciului Român de Informaţii) și alta pentru condiţia politicianului și gândirii strategice de azi. Vorbind despre Lumea umbrelor, lumea serviciilor de informaţii, Maior ne prezintă cartea lui Efraim Halvey, fost diplomat, ofiţer de informaţii și director al Mossadului. Cartea constă în mărturisirile lui Halvey, experienţa sa în lumea serviciilor secrete și discuţii despre influenţa acestui gen de servicii în lume. Lumina este pusă pe viaţa în serviciile de intelligence ca o viaţă trăită în umbră, complexă și incertă. Ne spune, oare, prin asta, discret, autorul că gestul de pedagogie și alfabetizare în noua cultură de securitate este un gest ieșit din comun, oarecum disperat, prin care ar trebui să ne speriem de propria inconștienţă? 93 SINTEZA # 6, iulie 2014

Sau poate este gestul prin care noul și adevăratul intelligence se deschide spre societatea civilă, pentru că are nevoie continuu de soldaţi pregătiţi pentru un război în care gândirea este o armă, iar distribuirea unei asemenea arme populaţiei nu se face din depozite, cu o zi înainte de război? În fine, ultimele pagini ale cărţii conţin o poezie a lui Saddam Hussein și dilema rămasă (ca incertitudine plantată strategic) dacă dictatorul poet de ocazie se comportă așa pentru a forţa martirizarea sau este un gest strategic foarte actual: prin moarte, Saddam devine, în fine, strateg inteligent, adică ceea ce nu a fost in viaţa politică. O profeţie pentru sfârșitul celor care nu înţeleg logica lumii noastre? Indiferent de modul în care intuiţia noastră va duce mai departe pistele de reflecţie și interogaţiile ambasadorului G.C. Maior, lucrarea sa „Incertitudine” este o lucrare memorabilă, deschizătoare de școală în condiţiile emergenţei unei noi gândiri strategice. În plus, este o lucrare ce dovedește un mare curaj, și nu mă refer aici doar la curajul de a pune incertitudinea ca principiu metodic în construirea cadrului pentru descifrarea dinamismului lumii contemporane. Acolo unde altădată a fost pusă îndoiala ca principiu director, a pune incertitudinea ca singură variabilă cunoscută a viitorului este un gest intelectual de mare forţă și încredere în sine. n În numărul 7 al Sinteza vă vom prezenta unul dintre cele mai interesante capitole ale volumului „Incertitudine. Gândire strategică şi relaţii internaţionale în secolul XXI”, de George Cristian Maior - Pornind de la Asimov: iluzia cunoaşterii absolute şi importanţa gândirii strategice în construcţia ordinii în relaţiile internaţionale

CONVORBIRI

Convorbiri James A. Robinson 94 SINTEZA # 6, iulie 2014

CONVORBIRI

„Succesul sau insuccesul unor națiuni depinde de politicieni!” Interviu cu profesorul James A. Robinson, autorul volumului „De ce eşuează naţiunile?”, realizat de Marius Benţa

Marius Benţa: În cartea dumneavoastră, „De ce eşuează naţiunile?”, veniţi cu anumite răspunsuri la întrebarea formulată în titlu şi, desigur, la întrebarea „de ce alte naţiuni nu eşuează?”; prezentaţi deci o „reţetă” a succesului democraţiilor occidentale, care, formulată pe scurt, se traduce prin două elemente: o distribuţie largă a puterii politice şi un sistem funcţional al responsabilităţii liderilor. Poate fi exportat acest model la alte culturi?

James A. Robinson a studiat Ştiinţele Economice la London School of Economics, dar şi la universităţile Warwick şi Yale, iar în prezent predă la Universitatea Harvard. Vorbeşte repede şi neobosit, chiar dacă e deja seară şi toată ziua nu a făcut decât să ţină talk-uri şi să răspundă la întrebările studenţilor. Succesul sau insuccesul unei naţiuni — spune profesorul James A. Robinson — nu are legătură nici cu geografia, nici cu resursele, nici cu clima ţării, ci cu instituţiile sale economice şi politice. Cartea pe care a scris-o împreună cu Daron Acemoglu, „De ce eşuează naţiunile? Originile puterii, prosperităţii şi sărăciei”, explică argumentele istorico-economice ale acestei concepţii pe baza a numeroase exemple din diferite părţi ale globului.

95 SINTEZA # 6, iulie 2014

James A. Robinson: La cele două elemente se adaugă şi un stat eficient. Nu e de ajuns o democraţie bazată pe responsabilitatea acţiunilor şi deciziilor. Dacă mă întrebaţi care a fost problema dezvoltării economice în multe părţi ale lumii, vă spun că problema fundamentală ţine de stat: dacă ne uităm la ţări precum Pakistan, Nepal, Congo, Sudan, Columbia sau Filipine, vedem că statul în aceste ţări pur şi simplu nu e în stare să facă ceea ce trebuie să facă: să asigure ordinea socială, servicii publice, educaţie, etc. Deci buna funcţionare a statului este şi ea crucială. E de înţeles că societăţile sunt diferite, culturile sunt diferite, însă din experienţa pe care am avut-o lucrând în diferite părţi ale lumii, am observat că, atunci când discut cu oamenii de acolo, aspiraţiile lor sunt foarte asemănătoare cu ale mele, vor cam aceleaşi lucruri: vor să aibă aceleaşi şanse pe care le-am avut şi eu, vor aceleaşi şanse pentru copiii lor, vor securitate, vor o şcoală bună, vor îngrijire medicală de calitate, indiferent dacă sunt într-o ţară africană ori în Columbia ori în Sudul Vietnamului. Oamenii au aceleaşi aspiraţii, însă în multe părţi ale lumii, ei întâlnesc bariere din partea sistemului în care trăiesc în încercarea lor de a-şi duce la îndeplinire aceste aspiraţii. În cartea noastră încercăm să argumentăm că aceste principii despre care vorbim explică mult din istoria economică şi se regăsesc în orice societate, inclusiv într-o ţară precum Somalia. În numeroase culturi şi sisteme sociale se regăsesc aceleaşi principii de funcţionare. - Dar cum se explică faptul că reţeta de succes a Chinei nu include elementul democratic?

China nu are o reţetă de succes… -Dar este o ţară de succes!

Uitaţi care e povestea cu China. Acea creştere economică, începută în 1978, a fost generată de o deplasare dinspre aşanumitele instituţii economice „extractive” înspre instituţii economice „incluzive”. Măsurile pe care Den Xiaoping a început să le aplice au însemnat, practic, renunţarea la controlul Partidului Comunist asupra vieţii chinezilor. Deci, dacă ne uităm atent la acţiunile sale generatoare de creştere economică, observăm că a fost vorba de o dereglementare a agriculturii, le-a oferit oamenilor stimulente şi şanse în agricultură şi le-a permis să ia propriile decizii… 

CONVORBIRI

- Un fel de „distribuţie largă” a resurselor?…

- A fost o adevărată nebunie a instituţiilor incluzive. Le-a dat voie fermierilor să hotărască singuri ce să cultive şi ce să nu cultive, a eliminat controlul statului asupra preţurilor, deci le-a dat voie să fie decidenţi legitimi asupra câştigului lor… - Şi, cu toate astea, democraţia lipseşte în China…

- Bun. Acesta e un exemplu pentru ceea ce

96 SINTEZA # 6, iulie 2014

numim noi în carte „creştere extractivă”. În istoria economică a lumii găsim numeroase exemple de creştere economică generată de deplasarea, dintr-un motiv sau altul, către „instituţiile incluzive” în condiţiile unei distribuţii înguste a puterii politice. China, la fel ca alte ţări, are un stat eficient, care oferă cetăţenilor săi servicii sociale, infrastructură de transport, şcoli, etc., doar că puterea politică are o distribuţie restrânsă.

CONVORBIRI

În cartea noastră arătăm că există numeroase exemple similare care au dus la creştere economică, însă niciunul dintre ele nu s-a dovedit durabil. Deci argumentul nostru e că un astfel de model nu e sustenabil. Nu există „model chinezesc”. Lucrul acesta s-a întâmplat şi înainte, de multe ori, în istoria economică a lumii, şi niciodată nu a fost durabil. - Deci China, sugeraţi, trebuie să se pregătească pentru un eşec în viitor?

- Trebuie ori să se pregătească pentru un eşec, ori să-şi schimbe sistemul politic; asta e concluzia. - Vedem însă că, dimpotrivă, China se pregăteşte să domine lumea şi să preia, de la Statele Unite, rolul de mare putere.

- Aşa e, însă am văzut că şi Uniunea Sovietică a încercat să facă asta. Şi Hruşciov spunea, în anii 50, „O să vă îngropăm!”. Sovieticii credeau că sunt într-o asemenea poziţie şi s-au înşelat. - Deci Statele Unite n-ar trebui să se îngrijoreze prea mult că ar putea pierde poziţia pe care o au?

- În cazul în care China reuşeşte să aplice o tranziţie către un sistem politic mai incluziv, atunci, e clar, această ţară va deveni cea mai mare putere economică a lumii. Au multe provocări de depăşit în ce priveşte instituţiile cu care funcţionează. Succesul economic de care se bucură se datorează faptului că au importat câteva idei inovatoare, care şi-au dovedit eficienţa în alte zone ale globului. Dar e altceva atunci când încerci să construieşti ideile proprii, să-ţi construieşti instituţiile necesare. Deci cred că, dacă această ţară va reuşi să migreze spre instituţii mai incluzive, atunci vom asista la o schimbare economică majoră şi de durată la nivel mondial. Pentru moment, însă, e mult prea devreme să anticipăm dacă acest lucru se va întâmpla sau nu. Tranziţia, împreună cu toate aceste experienţe de generare a creşterii economice „extractive”, arată că tranziţia spre instituţii economice incluzive este un proces foarte dificil. Uitaţi-vă la Argentina, e un exemplu excelent în acest sens. În plus, China este un spaţiu absolut imens şi eterogen, cu numeroase conflicte reprimate, cu identităţile sale regionale, deci e clar că nu va fi o sarcină uşoară. - Ce s-ar întâmpla însă dacă şi-ar exporta actualul model către alte ţări? Vă puteţi imagina o lume dominată de actualul sistem chinez?

- Depinde ce înţelegem prin „exportul” unui model. China şi-a exportat deja modelul în Vietnam — chiar dacă vietnamezii îi detestă pe chinezi — şi cum l-a exportat? Ei bine, au reuşit asta pentru că Partidul Comunist Chinez şi-a dat seama că poate genera creştere economică şi, în acelaşi timp, poate să rămână la putere. Deci au exportat asta. În Coreea de Nord, însă, nu l-au exportat. De ce? Din cauza dictaturii personale de acolo, din cauză că partidul comuniştilor nord-coreeni nu simte că se bucură de încrederea populaţiei, astfel încât să încerce o asemenea tranziţie. Nici comuniştii chinezi nu se simţeau prea încrezători din acest punct de vedere şi, de fapt, tranziţia de care vorbim a fost rezultatul unui conflict între Deng Xiaoping — cu cercul lui care fusese reprimat în timpul Revoluţiei Culturale 97 SINTEZA # 6, iulie 2014

— şi grupul care deţinea puterea. A fost vorba de un conflict a cărui miză era viitorul Chinei. Iar tranziţia a avut loc nu pentru că vreun lider chinez inteligent a aplicat nişte politici economice reformatoare, ci s-a născut dintr-un conflict politic al anilor 70. În Coreea nu a existat un asemenea conflict, motiv pentru care nu s-au reformat. Nici vietnamezii n-au avut un conflict similar, dar şi-au spus, „uite că merge, hai să încercăm şi noi”. - În carte vorbiţi despre eşecuri la nivel naţional. Cum rămâne însă cu structurile supranaţionale, spre exemplu Uniunea Sovietică, Uniunea Europeană ori alte structuri?…

- Uniunea Sovietică a fost un imperiu. Imperiul Britanic s-a prăbuşit şi el… - Imperiile de ce se prăbuşesc?

- Pentru că oamenii sunt prizonieri ai instituţiilor extractive de care vorbeam şi atunci se răzvrătesc. Românii s-au răzvrătit în 1989 împotriva unui regim impus de către sovietici, tot aşa cum multe dintre popoarele colonizate s-au răzvrătit împotriva Imperiului Britanic. Imperiile sunt creaţii foarte eterogene, bazate pe coerciţie şi „extracţie”, astfel că e predictibil că dau naştere la foarte multă rezistenţă. Deci nu e o surpriză că se prăbuşesc. - Cum vedeţi acest imperiu care se numeşte Uniunea Europeană?

- Nu cred că Uniunea Europeană e un imperiu. E un sistem voluntar. Popoarele au ales singure să intre în UE. Intrarea Scoţiei în Marea Britanie, bunăoară, nu a fost rezultatul unei alegeri, nu a fost ceva voluntar acolo, căci Scoţia a fost invadată de englezi. - Credeţi deci că UE este mai stabilă din această cauză?

- Da, cred că e mult mai stabilă. Uniunea Europeană a fost o puternică sursă de incluziune. Priviţi ce impact a avut UE asupra Europei de Est. Beneficiile şi efectele pozitive asupra instituţiilor din Europa de Est au fost imense. Eu unul sunt un mare fan al Uniunii Europene, chiar dacă sunt englez. - Am văzut, însă, la recentele alegeri europarlamentare, o revigorare a partidelor extremiste în ţări precum Franţa, Grecia sau Marea Britanie.

- În Marea Britanie, puterea lor nu se compară cu ceea ce se întâmplă în Franţa. Sunt de acord că avansul acestor forţe politice este fără precedent, dar politica e plină de astfel de exemple: acordarea de gratificaţii populaţiei, exploatarea temerilor oamenilor şi a problemelor dintr-o anumită ţară… Întreaga istorie politică a ţărilor democratice e plină de asemenea lucruri. Însă, per global, sistemul politic democratic este mult mai eficient decât orice alt sistem în a oferi servicii publice, creştere economică şi stabilitate. Deci, cred că problema pe care o semnalaţi nu e una de profunzime în proiectul european. E vorba doar de politicieni oportunişti, care exploatează insecurităţile oamenilor şi problemele democraţiei. Nu vreau să minimizez chestiunea, mai ales că ne aflăm aici, în Europa Centrală; e adevărat că au existat anii '20, anii '30, deci e necesar să ne îngrijorăm într-o anumită măsură, însă, deocamdată, nu văd niciun risc să ne întoarcem la acele vremuri. n

Meridian

98 SINTEZA # 6, iulie 2014

MERIDIAN

Dosarul Republica Moldova o retrospectivă pro-europeană Andrei Ionescu

rin semnarea Acordului de Asociere la Uniunea Europeană, Republica Moldova a confirmat, dacă mai era nevoie, determinarea Chişinăului în alegerea drumului către Europa. Maniera în care au fost arse etapele pentru construirea unei democraţii valide a fost complicată, presărată cu incertitudini, stagnări şi negocieri, însă în niciun moment nu s-a pus problema, nici la Bruxelles şi nici la Chişinău, de renunţare sau schimbare a parcursului european. Deşi „parte a istoriei europene”, aşa cum bine a punctat ministrul federal pentru cooperare economică şi dezvoltare, Gerd Müller, în discursul rostit în luna iunie la Bălţi, la al Treilea Forum UE - Republica Moldova, interesul Chişinăului pentru a ocupa un loc în viitorul Europei este de dată recentă. Realist vorbind, în 2008, Uniunea Europeană nu cunoştea Republica Moldova, nici nu se punea problema apropierii de aceasta. 2009 a marcat însă o schimbare strategică decisivă de ambele părţi: Republica Moldova a renunţat la trecut, prin alegerea primului guvern proeuropean, iar Bruxellesul a pus 99 SINTEZA # 6, iulie 2014

bazele Parteneriatului Estic (PaE), completând firesc Politica Europeană de Vecinătate (PEV), formată din Dimensiunea Nordică şi Uniunea pentru Mediterana.

Profilul UE - seriozitate, obiectivitate, determinare Strategia europeană în relaţia cu Republica Moldova s-a bazat pe un pol de dialog coagulat în jurul unor antemergători, care au alimentat continuu fluxul bidirecţional de comunicare. România, Suedia, Polonia şi Germania au fost vârfurile unei piramide acţionale solide, ale cărei mecanisme au fost unse constant pentru a funcţiona la parametrii optimi. Formate bilaterale sau extinse de lucru, sprijin politic asumat public, asistenţă financiară şi materială, schimburi de experienţă şi furnizare de expertiză în domenii esenţiale pentru îndeplinirea criteriilor de aliniere la standardele europene sunt doar câteva dintre dimensiunile care au contribuit la construirea profilului pe care Republica Moldova îl are astăzi. Cheia de comunicare cu Chişinăul a fost dată, fără lipsă de modestie, de România, care şi-a asumat statutul de vector al parcursului european, din toate punctele de vedere. Plaja

acţiunilor întreprinse a fost una extinsă, acoperind cu generozitate atât dimensiunea politico-diplomatică, cât şi cea socio-economică. De la momentul integrării în UE, Bucureştiul a intermediat şi susţinut dialogul dintre Chişinău, Bruxelles şi Strasbourg, inclusiv prin exponenţii săi din structurile europene, reuşind să includă pe agenda politică a Uniunii, în momente-cheie, decizii în favoarea apropierii ţării vecine de Europa. Republica Moldova nu a fost lăsată să dispară din atenţia liderilor europeni, fiind mereu prezentă în discursurile europarlamentarilor şi în expunerile politicienilor români privind securitatea regională şi vecinătatea estică a Uniunii Europene. Chişinăului i-a fost, astfel, asigurată vizibilitatea necesară pentru parcurgerea agendei stabilite. România a înţeles că, pentru consolidarea credibilităţii propriilor acţiuni în faţa UE, dar şi la Chişinău, a trebuit să devină un model de consecvenţă şi efort susţinut pe mai multe planuri. Pentru aceasta, a lansat proiecte de dezvoltare în varii domenii, a devenit un partener economic şi energetic pentru Republica Moldova şi a facilitat accesul la cultură şi cunoaştere pentru vecinii săi. 

MERIDIAN

n În aprilie, cetăţenii moldoveni au obţinut liberalizarea regimului de viză

Eforturile financiare considerabile pe care şi le-a asumat, într-un context macroeconomic dominat de incertitudine şi tendinţe naţionaliste, au fost un reper de determinare în îndeplinirea obiectivului declarat. Anunţul recent privind intenţia de creare, în 2015, a primului fond de private equity, după modelul polonez, care să se numească România Moldova, este încă un argument pentru certificarea consecvenţei. România nu a fost însă singură pe acest drum. Suedia şi Polonia, iniţiatorii PaE, au crezut în proiectul lor şi au transmis continuu pe diverse canale că, indiferent de evoluţiile de securitate din regiune, îşi menţin obiectivul semnării de către Chişinău a Acordului de Asociere. Propunerile avansate de Stockholm în relaţia cu Republica Moldova au vizat, dincolo de fluxul constant de vizite la nivel înalt, prioritizarea alocării de fonduri europene pentru reformele derulate de Chişinău. Semnarea Acordului de Asociere nu a fost percepută ca o încheiere a atribuţiilor, dovadă că, deşi în ultimii ani, Suedia a acordat Republicii Moldova 11 milioane de euro anual pentru implementarea reformelor, a decis extinderea sprijinului financiar pentru Chişinău, în perioada 2014 - 2020, până la 14 milioane de euro anual. Cu toate că a avut o aplecare mai mare către problemele Ucrainei, Polonia nu a uitat să pledeze, în contextul negocierii bugetului multianual al UE, pentru sporirea fondurilor alocate pentru agricultura şi dezvoltarea rurală a Republicii Moldova şi Georgiei, dar şi pentru ca 100 SINTEZA # 6, iulie 2014

banii europeni să vizeze şi societatea civilă, studenţii şi minorităţile. O altă voce cu greutate europeană care şi-a exprimat deschis sprijinul pentru Chişinău a fost Germania care a ştiut să-şi dozeze optim mesajele de susţinere, astfel încât să-şi menţină profilul de vector al justiţiei şi al luptei anticorupţie la nivel european, obiectiv şi serios în relaţiile externe.

În august 2012, aflată pentru prima dată într-o vizită la Chişinău, cancelarul Angela Merkel aprecia depăşirea impasului politic şi încuraja Republica Moldova în direcţia continuării reformelor. Prezenţele la Chişinău, în repetate rânduri, ale liderilor de la Berlin, discursurile susţinute şi pledoariile pentru aprofundarea reformelor în domenii vitale pentru negocierile de aderare ale altor state membre ale Uniunii Europene au fost gândite în logica diplomatică: cu substanţa necesară transmiterii mesajelor corecte către Chişinău şi într-un limbaj ponderat, care să nu suscite reacţii negative din partea Federaţiei Ruse. În august 2012, aflată pentru prima dată într-o vizită la Chişinău, cancelarul Angela Merkel, aprecia depăşirea impasului politic şi încuraja Republica Moldova în direcţia continuării reformelor.

Rezultatele au fost vizibile, dovadă faptul că, deşi Uniunea Europeană trece printr-un profund proces de regândire a priorităţilor şi de reevaluare a existenţei în sine, extinderea către Est nu a fost contestată de factori politici relevanţi de la Bruxelles. Anunţul României privind ratificarea imediată a Acordului de Asociere şi al celorlalte state membre referitor la ratificarea, în cel mai scurt timp, a documentului, este o confirmare a seriozităţii cu care Uniunea Europeană a înţeles să-şi respecte angajamentele asumate.

Profilul Chişinăului dedicaţie, consecvenţă, efort În anul 2009, noua clasă politică instalată la putere a stabilit integrarea europeană drept obiectivul primordial al societăţii moldoveneşti, reperele agendei declarate fiind liberalizarea regimului de vize, semnarea Acordului de Asociere, a Acordului de Instituire a Zonei de Liber Schimb, Aprofundat şi Cuprinzător cu UE. Strategia iniţiată de premierul Vlad Filat şi continuată cu succes de Iurie Leancă şi Cabinetul său a fost conexată cu implicarea consecventă a Republicii Moldova în proiectele Parteneriatului Estic, rezultatul fiind prezentarea Chişinăului, nu de puţine ori, drept model pentru statele din vecinătate. Recunoaşterea rolului Republicii Moldova în cadrul PaE s-a materializat în desemnarea Chişinăului drept gazdă a primei reuniuni a Dialogului informal PaE, din iunie 2012, precum şi a celei dintâi întâlniri a Forului Societăţii Civile a Parteneriatului Estic, din octombrie 2013. Cele trei repere ale agendei au fost urmărite cu dedicaţie de artizanii

MERIDIAN

n Anul 2014 a fost decisiv pentru Republica Moldova

proiectului european. La 24 ianuarie 2011, a fost prezentat Planul de Acţiuni Republica Moldova - UE privind liberalizarea regimului de vize, iar, în februarie 2012, au fost iniţiate negocierile cu oficialii europeni privind instituirea unei Zone de Liber Schimb Aprofundat şi Cuprinzător (ZLSAC). Talentul diplomatic al politicienilor de la Chişinău şi seriozitatea cu care au abordat discuţiile în formatele extinse de negociere au avut ca rezultat instituirea unui regim comercial preferenţial cu UE, unic între ţările Politicii Europene de Vecinătate (PEV), care prevedea că Republica Moldova va beneficia, în continuare, de Preferinţele Comerciale Autonome ale UE, până la finalizarea negocierilor privind instituirea ZLSAC. Anul 2014 a fost decisiv pentru Republica Moldova. În aprilie, cetăţenii acestei ţări au obţinut liberalizarea regimului de vize, un imbold politic şi social cu efect decisiv pentru racordarea intrinsecă a Republicii Moldova la Uniunea Europeană. Etapele parcurse fără abatere, cu succes, nu puteau fi derulate dacă clasa politică majoritară de la Chişinău nu înţelegea să se completeze firesc pe toate palierele de dialog şi negociere. Reformele pentru accelerarea procesului de integrare europeană, în principal cele pentru funcţionarea eficientă a justiţiei, au fost încă de la început un factor decisiv în procesul de negociere. Cele mai importante realizări au constat în implementarea programului de distribuire aleatorie a dosarelor, înregistrarea audio obligatorie a şedinţelor de judecată, 101 SINTEZA # 6, iulie 2014

construirea de noi instanţe de judecată, limitarea imunităţii jude cătorilor, promovarea şi adoptarea de către Parlament a pachetului de legi anticorupţie. În armonizarea legislaţiei Republicii Moldova cu cea europeană, coaliţia de guvernământ a trebuit să depăşească obstacole inerente unei societăţi reticente, încremenite parcă în trecut. Adoptarea Planului naţional de acţiuni în domeniul drepturilor omului pentru anii 2011 - 2014, care a urmărit dezvoltarea culturii drepturilor omului în Republica Moldova a fost, de departe, un adevărat test de rezistenţă a clasei politice la presiunile grupurilor ostile procesului de integrare europeană şi a constituit un indicator al obstinaţiei statului în direcţia trasată. Procesul de integrare europeană a impus şi asumarea unei strategii diplomatice pe relaţia cu Rusia. Prin fermitate şi deschidere la dialog, Chişinăul a reuşit să tempereze accesele Moscovei de protejare a ceea ce consideră drept sferele sale de influenţă. Reacţiile manifestate în ultimii cinci ani de Kremlin au fost inerente, însă Republica Moldova şi-a asumat implicaţiile manifestate pe termen scurt, având grijă ca, pe termen mediu şi lung, să obţină garanţii, din partea Europei, de limitare a acestora. Rezultatele par să se coaguleze. Un pas mic, o dovadă nematerializată încă, însă relevantă, este anunţul Gazprom de a reduce preţul la gaze pentru Republica Moldova, începând din anul 2015.

Provocări viitoare Semnarea Acordului de Asociere nu netezeşte nicidecum drumul

Republicii Moldova către integrarea europeană. Până la preconizata înaintare a solicitării de aderare la UE, în a doua jumătate a anului 2015, puterea de la Chişinău se va confrunta cu provocări generate atât din interior, cât şi din exterior. Noua configuraţie a Parlamentului European, imprimată de ascensiunea formaţiunilor politice eurosceptice sau radicale, a ridicat multor analişti semne de întrebare cu privire la posibilitatea afectării parcursului european al Republicii Moldova. Deşi grupurile politice cu viziuni eurosceptice sau radicale reprezintă o minoritate în Parlamentul European, neavând posibilitatea de a aduce schimbări semnificative în politica europeană, programul pe care vor încerca să-l promoveze ar putea tergiversa proiectele majorităţii. În plan intern, aşa cum recunoştea şi premierul Iurie Leancă în discursul susţinut la Bruxelles, la ceremonia de semnare a Acordului de Asociere, votul de la alegerile parlamentare din luna noiembrie de anul acesta va fi unul determinant. Actuala coaliţie de guvernământ trebuie să convingă cetăţenii că, deşi drumul european este ireversibil, temporizarea acestuia va depinde de rezultatele scrutinului. Vulnerabilitatea internă majoră rămâne dosarul transnistrean. Sunt dificil de prognozat evoluţiile din viitorul apropiat, având în vedere numărul mare al variabilelor. Deşi la nivelul UE au fost iniţiate programe de consolidare a încrederii pe ambele maluri ale Nistrului şi alocate sume importante de bani, politica paşilor mărunţi nu şi-a confirmat încă, în acest caz, eficienţa. n

MERIDIAN

Criza ucraineană. Oportunităţi interne şi condiţionări externe pentru o nouă normalitate politică Ştefan Pop

n jocurile de strategie, participanţii cunosc ce personaje folosesc, ce resurse pot aloca, pe cine se pot baza în situaţii dificile şi care le sunt inamicii. Necunoscute le sunt însă acţiunile pe care le vor realiza adversarii, modul în care vor combina resursele şi aliaţii pe care se pot baza pentru a-şi dezvolta capabilităţile necesare obţinerii victoriei. În această cheie poate fi analizată situaţia din Ucraina: un joc de geostrategie, cu mulţi combatanţi pe nivele diferite de autoritate, cu resurse în cantităţi diferite şi obiective diametral opuse, ceea ce face ca probabilitatea identificării unei soluţii crizei de securitate internă să fie încă mult prea îndepărtată. Pentru a putea urmări în timp şi evalua performanţele conducerii actuale de la Kiev, este nevoie de un reper temporal iniţial, la care să se raporteze toate schimbările ulterioare, iar alegerile prezidenţiale sunt un bun exemplu în acest sens, pentru că au generat o schimbare în viaţa politică şi au pus în lumină poziţiile stakeholderilor interni şi externi faţă de noul regim.

Oportunităţi interne Starea de securitate nu s-a îmbunătăţit după alegerile prezidenţiale, după ce soluţiile avansate de Petro Poroşenko pentru reconcilierea naţională, primul pas pentru stabilizarea - nu şi normalizarea - situaţiei, nu au fost încă validate de stakeholderi. Aceste circumstanţe indică faptul că provocările majore la adresa 102 SINTEZA # 6, iulie 2014

Ucrainei se vor menţine cel puţin pe termen mediu, mai ales că se suprapun pe faptul că există riscul ca sprijinul extern anunţat să fie defazat faţă de nevoile imediate ale statului ucrainean. Acest decalaj ar putea fi speculat de adversarii interni/ externi ai noilor autorităţi de la Kiev, complicând şi mai mult regulile jocului geopolitic.

În aceste condiţii, Petro Poroşenko (foto) este nevoit să găsească o formulă pragmatică prin care să îşi co-intereseze aliaţii interni să sprijine acţiunile imediate. Se pare că a înţeles deja acest imperativ, dacă privim la numirile recente în echipa prezidenţială, în care se îmbină expertiza tehnocrată cu experienţa politică şi capabilităţile de asigurare a unei comunicări eficiente – condiţii, de altfel, esenţiale pentru succesul programului politic al oricărui om de stat. Momentan, din „echipa tehnocraţilor” fac parte premierul Arseni Iaţeniuk, procurorul general Vitali Yarema, guvernatorul Băncii Centrale Valeria Hontareva şi consilierul de probleme de securitate

naţională Volodimir Gorbulin. Mizând pe profesionalism, Petro Poroşenko a dat un prim semnal că intenţionează să abordeze frontal, încă de la începutul mandatului, problemele cele mai dificile ale Ucrainei: economia slăbită de conflictul intern şi de presiunile Rusiei, corupţia, instabilitatea financiară şi credibilitatea pe pieţele externe, respectiv elaborarea unor direcţii strategice clare pentru statul ucrainean. Un post-cheie, şi anume cel de şef al diplomaţiei, a fost acordat unui abil negociator şi politician, capabil să aducă un echilibru între relaţionarea cu blocul comunitar şi cea cu Federaţia Rusă: Pavlo Klimkin a jucat un rol important în negocierea acordurilor de asociere şi liber schimb şi a reprezentat Ucraina în negocierile cu partea rusă, ulterior izbucnirii crizei, fiind chiar un politician „agreat” de Kremlin. Nu în ultimul rând, şeful Administraţiei Prezidenţiale, Boris Lozkin, pare să fi primit sarcina realizării comunicării strategice atât cu cetăţenii, cât şi cu oamenii de afaceri - probabil că, în curând, nu vor mai fi numiţi „oligarhi” - de care Ucraina are, în acest moment, foarte multă nevoie. Deşi este lipsit de experienţă politică, Lozkin este un veteran în mass-media, ca fost „mogul”: în noiembrie 2013, şi-a vândut - obligat fiind, potrivit presei ucrainene - grupul media UMH lui Serghei Kurcenko, personaj aflat în cercul de putere al fostului preşedinte, Viktor Ianukovici. Împreună cu Sviatoslav Tegolko, noul purtător de cuvânt al Preşedinţiei ucrainene jurnalist la postul de televiziune Kanal 5, care-i aparţine lui Poroşenko -,

MERIDIAN

n Euromaidanul a fost într-adevăr o mişcare postsovietică

Lozkin poate contribui la menţinerea şi îmbunătăţirea imaginii pe care actualul şef al statului o are în plan intern şi extern.

Condiţionări externe În jocul geostrategic regional, Rusia nici nu mai are nevoie să dovedească faptul că poate fi un actor redutabil şi are un mare avantaj: poate să se adapteze din mers la condiţiile noi în care acţionează, mascându-şi mişcarea de translaţie către o nouă strategie de acţiune prin lansarea de semnale şi mesaje „inconsecvente”. Moscova pare să se acomodeze bine cu prezenţa la Kiev a lui Petro Poroşenko şi, probabil, a conceput deja un plan de gestionare a relaţiei bilaterale şi a deciziilor de politică internă ale acestuia. Până la noi circumstanţe favorabile însă, modelul de acţiune al Moscovei în raport cu Ucraina se menţine în aceleaşi coordonate aplicate în toate conflictele îngheţate din spaţiul ex-sovietic: alimentarea unui conflict armat separatist intern, urmată de poziţionarea în rol de intermediar sau, de ce nu, chiar de forţă care poate asigura pacea. Acţiunile ulterioare publicării decretului prezidenţial ucrainean, care impunea încetarea unilaterală a 103 SINTEZA # 6, iulie 2014

focului par să confirme acest scenariu: v „rezervele” exprimate prin comunicate de presă s-au transformat într-o decizie surprinzătoare a lui Vladimir Putin: pe 24 iunie, acesta a solicitat, simbolic, Consiliului Federaţiei să îi revoce dreptul de utilizare a forţei militare, în vederea „normalizării situaţiei”; v în paralel, liderul de la Kremlin a depus eforturi pentru a se relegitimiza ca factor major în rezolvarea crizei, Vladimir Putin discutând atât cu cancelarul german, Angela Merkel, cât şi cu preşedintele francez, Francois Hollande, alături de care şi-a exprimat disponibilitatea de a promova „stabilizarea situaţiei din Ucraina”; Federaţia Rusă a luat măsuri la numai o zi de la decretarea încetării focului, plasând forţele armate din centrul ţării în „alertă maximă” pentru „manevre neprevăzute”, după ce a anunţat, prin ministrul apărării, că armata rusă este pregătită pentru orice fel de evoluţii în Ucraina sau „oriunde în lume”, iar industria sa de apărare este capabilă să înlocuiască orice fel de importuri, inclusiv pe cele din Ucraina; v o serie de iniţiative demarate de Federaţia Rusă, începând din luna 

Uniunea Europeană, pe de altă parte, a ales să joace prudent, ignorând deocamdată înţelept capcanele întinse de Moscova pentru a stimula dezbinarea intracomunitară. Premergător Consiliului European din 26-27 iunie 2014, data semnării Acordurilor de asociere şi liber schimb, Uniunea Europeană şi-a intensificat eforturile diplomatice de reconfirmare a sprijinului pentru Estul Europei.

MERIDIAN

n Uniunea Europeană şi Azerbaidjan îşi suplimentează eforturile de implementare a proiectului Coridorului Sudic

mai 2014, pot fi interpretate drept tentative de a găsi noi pârghii de presiune asupra Occidentului, în mod special, ca susţinător al autorităţilor ucrainene: încheierea, la Shanghai, a unui contract între Gazprom şi Corporaţia Petrolieră Naţională Chineză vizând alimentarea cu gaze naturale ruseşti, acord supus unor runde de negocieri intense în ultimii ani; semnarea documentelor de creare a Uniunii Eurasiatice la Astana, de către preşedinţii rus, belarus şi kazah; vizita lui Vladimir Putin în Austria, menită a exploata divergenţele politice europene, mai ales că, în acest context, Gazprom şi OMV au semnat contractul de construcţie a gazoductului South Stream pe teritoriul Austriei, în plin regim de sancţiuni instituite la adresa Rusiei şi în pofida opoziţiei Bruxellesului pentru demararea proiectului. Uniunea Europeană, pe de altă parte, a ales să joace prudent, ignorând, deocamdată, înţelept capcanele întinse de Moscova pentru a stimula dezbinarea intracomunitară. Premergător Consiliului European din 26-27 iunie 2014, data semnării Acordurilor de asociere şi liber schimb, Uniunea Europeană şi-a intensificat eforturile diplomatice de reconfirmare a sprijinului pentru estul Europei. 104 SINTEZA # 6, iulie 2014

Securitatea energetică împinge graniţele mai departe: la Baku, şeful Executivului comunitar a anunţat că Uniunea Europeană şi Azerbaidjan au decis suplimentarea eforturilor de implementare a proiectului Coridorului Sudic - ce prevede transportul de gaze naturale azere via Turcia şi Grecia către Albania, Italia, Bulgaria, precum şi alte pieţe europene - şi a abordat posibilitatea încheierii unui Acord de Asociere cu autorităţile azere. De dincolo de Atlantic, SUA sunt, chiar dacă cel mai îndepărtat geografic, cel mai important actor geopolitic în acest joc. Este, de altfel, obiectiv vorbind, singurul care poate obliga Rusia să se conformeze regulilor, dacă interesele sale de securitate o cer. Fără consecvenţa Washingtonului în dialogul cu Moscova, probabil că situaţia ar fi fost mult mai dificilă pentru Ucraina. Însă factorul geografic se dovedeşte a fi o limită importantă pentru acţiunile sale în estul Europei – un motiv în plus pentru Administraţia de la Casa Albă de a consolida relaţiile cu partenerii săi din regiune, cei mai importanţi fiind România şi Polonia.

Noua normalitate Priorităţile lui Petro Poroşenko par a fi, deocamdată, evitarea scindării şi afirmarea parcursului european al ţării. Acestea nu pot fi gestionate separat de agenda internă: combaterea corupţiei, refacerea economiei, consolidarea imaginii şi reunificarea clasei politice de la Kiev. Oricare ar fi propunerile de stabilizare a situaţiei, un lucru este cert: acestea trebuie să emane de la noile autorităţi ucrainene, care trebuie să fie suficient de puternice pentru a le implementa. Din nefericire, miza controlării Ucrainei este mult prea mare pentru ca Rusia să lase loc unui dialog deschis între autorităţi şi separatişti. Din acest motiv, nimeni nu poate contesta sarcina dificilă şi îndelungată pe care o are de îndeplinit preşedintele ucrainean, ce nu poate fi asumată de un singur om sau doar la nivel naţional. Tot acest tablou ilustrează că menţinerea sprijinului asumat de stakeholder-ii internaţionali poate asigura Kievului forţa necesară unei abordări consolidate a angajamentelor atât în plan intern, cât şi extern de construire a unui stat guvernabil, stabil, concentrat pe dezvoltare şi bunăstare. n

105 SINTEZA # 6, iulie 2014

106 SINTEZA # 6, iulie 2014

INTELIGENT BUSINESS

Pe piaţa laptelui, România ajunge la coada vacii Eliminarea cotelor de lapte în Uniunea Europeană va duce la dispariţia a zeci de mii de mici ferme de lapte din România. Procesatorii și producătorii medii se zbat să găsească soluţii de supravieţuire, iar marile companii multinaţionale vor avea doar de câștigat, relevă o analiză a revistei Sinteza. Bogdan Stanciu / Foto: Vakarcs Loránd 107 SINTEZA # 6, iulie 2014

I N TEL IG ENT

n Negruţa, campioana fermei Unilact

ntr-un grajd din comuna Unirea, judeţul Alba, văcuţa cu numărul 2054, alintată cu numele Negruţa, își întinde botul umed după furajul pus în faţa sa. Este un exemplar dolofan din rasa Holstein, campioana fermei de lapte, cu o producţie medie de 50 de litri pe zi. Mănâncă zilnic cam 35 de kilograme de furaj, iar apă are la discreţie, în sistem „free bar”, de la una dintre cele patru adăpători ale grajdului. Fără să știe, Negruţa și suratele ei de la restul fermelor de lapte din România sunt în mijlocul unei dezbateri naţionale legate de oportunităţile și ameninţările pe care le ridică eliminarea cotelor de lapte de pe piaţa Uniunii Europene, începând din aprilie 2015. Ferma SC Unilact Transilvania, unde se găsește și Negruţa, produce lapte pentru fabrica de brânzeturi cu același nume, și, pe lângă producţia proprie, mai colectează lapte de la ferme autorizate din jur, pentru a acoperi necesarul fabricii. Așadar, Negruţa este deocamdată la adăpost de pierderea „locului de muncă”, deoarece face parte dintr-o fermă modernă, adaptată cerinţelor de pe piaţă și pregătită pentru ce va urma 108 SINTEZA # 6, iulie 2014

BUSINESS

n Călin Fărgaciu prevede un viitor sumbru pentru micii crescători de vaci

anul viitor. Lucrurile nu sunt însă deloc roz pentru micii producători independenţi de lapte. „Scapă cine poate. Așa va fi. O selecţie naturală teribilă. Cine nu se va adapta va dispărea”, profeţește sumbru Călin Fărgaciu, directorul Cooperativei Agricole „Someș-Arieș”, profilată pe creșterea vacilor de lapte.

Liberalizarea pieţei Despre ce este vorba de fapt? În aprilie 2015, piaţa laptelui din Uniunea Europeană va fi liberalizată complet. Cu începere din 1984, fiecare ţară avea alocată o anumită cotă de lapte pe care o putea produce. În caz de depășire a cotei, statul era sancţionat, penalizările putând să ajungă la nivelul sutelor de milioane de euro. Din această cauză, ţări mari producătoare de lapte și produse lactate, ca Danemarca, Finlanda, Olanda, Franţa sau Germania, își limitau producţia. Din aprilie 2015, odată cu eliminarea cotelor, aceste state vor putea produce oricât. Oficialii europeni și jucătorii de pe piaţă estimează că, odată eliberate de presiunea cotelor, aceste ţări vor inunda pieţele din ţările mai puţin competitive în domeniu, cum este și cazul României. Cu alte cuvinte, laptele din

străinătate va putea fi achiziţionat la discreţie de firmele care produc lactate în România. Cum, în cele mai multe cazuri, este vorba de un lapte mai ieftin și de calitate mai bună, există pericolul ca fermele românești de mici dimensiuni, nemodernizate și neasociate în cooperative, să dispară, din cauză că nimeni nu va mai lua lapte de la ele. „Semnele au început să apară încă din aprilie 2014 și se vor accentua în 2015. Surplusul de lapte materie primă din ţările cu producţii mari își va căuta loc pe pieţele din Est, și în România, bineînţeles”, rezumă problema Dorin Cojocaru, președintele Asociaţiei Patronale Române din Industria Laptelui (APRIL).

România, rămasă în urmă Suspecţii de serviciu în acest caz sunt multinaţionalele din domeniu, care, având operaţiuni în mai multe ţări, au o mult mai mare mobilitate de a colecta lapte de pe pieţele cele mai competitive. Iar diferenţa între o piaţă puternică și cea din România este uriașă. De exemplu, potrivit surselor de pe piaţă, producţia medie pe cap de vacă furajată este de 3.860 de litri pe an în România, faţă de 7.0008.000 de litri, cât produce în medie o

I N TE L IG ENT

BUSINESS

n Claudia Paşca, directoarea fabricii de brânzeturi Unilact

vacă în Germania. Alt exemplu: anul trecut, România era pe locul zece în Uniunea Europeană din punct de vedere al numărului de vaci, cu un şeptel de două milioane de bovine, dar la producţia de lapte era abia pe locul 18, potrivit oficiului european de statistică, Eurostat. În aceste condiţii, Finlanda, cu un șeptel de un milion de capete, a produs de 2,5 ori mai mult lapte decât România: 1,5 milioane de tone faţă de 0,62 milioane de tone, în primele zece luni ale anului trecut. Diferenţa se explică prin randamentul raselor folosite, concentrarea producţiei, eficienţa tehnicilor de muls, condiţiile de creștere etc. Consecinţa este că în Germania se poate cumpăra lapte proaspăt, integral, netratat la 58 de eurocenţi, în ambalaj Tetra Pack, ceea ce în România nu o să găsim niciodată sub un euro – exemplul îi aparţine fostului secretar de stat în Ministerul Agriculturii, Achim Irimescu, într-un interviu pentru Agerpres. Dacă multinaţionalele mai mult ca sigur că vor cumpăra masiv lapte din exterior, nici firmele 100% românești, nu se vor da înapoi din a lua lapte de pieţele externe. „Dacă e mai ieftin și mai bun, sigur că o să ne completăm 109 SINTEZA # 6, iulie 2014

Liberalizarea cotelor de lapte favorizează fermierii din Germania, Polonia, Danemarca etc. Ei conduc Europa, ei trasează regulile! România nu a fost pregătită să intre pe Piaţa Comună, a intrat ca o fată naivă și desculţă, crezând ca umblă câinii cu covrigi în coadă, dar realitatea a fost alta”, Dorin Cojocaru, Președintele Asociaţiei Patronale Române din Industria Laptelui

producţia cu lapte din afară”, spune Marius Bîcu, proprietarul Unilact Transilvania. Diferenţa de competitivitate dintre statele UE puternice în domeniu și România a pus pe gânduri și Comisia Europeană. „Sunt foarte preocupat de ceea ce se va întâmpla cu producătorii români după 2015, când vor dispărea cotele de lapte şi piaţa va fi total liberalizată. Dacă producătorii locali nu îşi consolidează o producţie de calitate, multe branduri româneşti de lactate, cu capital internaţional, riscă să nu mai producă cu lapte românesc”, spunea comisarul european pentru agricultură, Dacian Cioloș, în martie 2013, citat de Mediafax.

Mereu nepregătiţi Firmă de dimensiuni mici, Unilact Transilvania are un sistem de producţie integrat, deţinând atât o fermă de lapte, cât și o fabrică de brânzeturi. Producţia fermei de lapte asigură 2,7 tone de lapte din necesarul de nouă tone procesate zilnic, în perioada de vârf a producţiei, spune directoarea fabricii de brânzeturi, Claudia Pașca. Fiind o firmă care are dreptul să exporte pe piaţa europeană, din 1 ianuarie 2014 Unilact este obligată să colecteze lapte doar de 

Ghid de supravieţuire pentru procesatori Pe lângă producătorii de lapte, odată cu liberalizarea pieţei, vor fi puşi în dificultate şi procesatorii. „Produsele lactate din aceste ţări puternice vor veni pe pieţele estice. Producătorii mici şi medii se pot adapta la piaţă, dacă mai fac ceva investiţii pe siguranţa alimentară şi ambalaje. Au două variante: produse ieftine şi/sau produse cu tentă românească!”, spune Dorin Cojocaru, preşedintele APRIL. „Ţările cu pieţe puternice vor să ne invadeze piaţa cu produse, iar retailerii sunt ai lor. Ar trebui să se facă o separare la raft între produsele româneşti şi cele străine”, crede Călin Fărgaciu, directorul Cooperativei „Someş-Arieş”. Lansarea unor produse premium sub brandul „De la ferma”, diversificarea producţiei şi investiţia în tehnologie sunt doar câteva din măsurile luate de Unilact pentru a rezista pe piaţă. Fabrica de brânzeturi arată ca o farmacie, cu un flux tehnologic ireproşabil, dar problemele nu lipsesc. „E greu să faci profit, când retailerul care îţi pune marfa pe raft, îţi ia 30% din preţ. Apoi, mai e o problemă: lumea mai bine dă bani pe o porcărie la preţ mic, decât un ban în plus pentru calitate”, spune Marius Bîcu. În final, diferenţa se va face pe raft, iar dorinţa românilor de a cumpăra produse din propria ţară nu este un factor de neglijat. „Produsele româneşti sunt mai bune ca şi calitate nutriţionala, dar sunt mai scumpe. Depinde cum vor fi primite ele de către consumatorul român. Depinde şi de puterea de cumpărare a românilor. Tonul la «patriotism» se dă la raft, de către consumator”, încheie Dorin Cojocaru.

110 SINTEZA # 6, iulie 2014

111 SINTEZA # 6, iulie 2014

I N TEL IG ENT

BUSINESS

n Ora mesei într-un grajd aparţinând lui Dan Ţandea, preşedintele cooperativei „Someş-Arieş”

la acei producători al căror lapte îndeplinește normele europene în domeniu. Inginerul zootehnist Marius Ganea are grijă de cele 345 de vaci ale fermei Unilact, gestionează colectarea laptelui de la producătorii din jur și este de o sinceritate dezarmantă: „Dacă sunt 10% din producători care au făcut conformizarea cu normele europene, din punct de vedere al calităţii laptelui la numărul admis de germeni și celule somatice. Restul, ce au făcut cu banii din subvenţii? Vă zic eu: și-au pus gresie și faianţă în baie, dar de muls, mulg tot cu mâna, nu au luat o mulgătoare”. Oricum, conformarea cu standardele europene nu este decât un pas pentru a putea rezista pe piaţă după aprilie 2015. Al doilea este concentrarea producţiei, prin asociere. Un astfel de caz este cel al Cooperativei „Someș - Arieș”, care reunește 60 de producători din judeţul Cluj. Directorul acesteia, Călin Fărgaciu, avansează un scenariu aproape apocaliptic pentru perioada de după eliminarea cotelor de lapte: „Fermierul mic, dacă nu reușește să intre într-o cooperativă, o să fie terminat de pe piaţă. Să luăm judeţul Cluj. Sunt 5.300 de exploataţii de lapte de peste trei capete. Dintre acestea, 112 SINTEZA # 6, iulie 2014

Dacă sunt 10% din producători care au făcut conformizarea cu normele europene, din punct de vedere al calităţii laptelui la numărul admis de germeni și celule somatice. Restul, ce au făcut cu banii din subvenţii? Vă zic eu: și-au pus gresie și faianţă în baie, dar de muls, mulg tot cu mâna”, Marius Ganea, inginer zootehnist, Unilact Transilvania

ferme comerciale de peste 20 de capete sunt 200. Diferenţa dintre 5.300 și 200, adică 5.100, nu se știe dacă vor scăpa”, spune Fărgaciu. Pe plan naţional, estimări oficiale arată că 90% dintre crescătorii de vaci de lapte, respectiv cei cu douătrei vaci, nu vor putea face faţă concurenţei. În cifre absolute, este vorba despre 800.000 de crescători. Probabil o parte dintre aceștia vor trece pe producţia de carne, pentru a supravieţui. În cooperativa condusă de Călin Fărgaciu sunt asociaţi 60 de fermieri, care deţin în total 2.200 de vaci de lapte și produc 35 de tone de lapte/zi. Cooperativa este o organizaţie relativ solidă, care reușește să negocieze discounturi de până la 40% la furaje și alte materii de care au nevoie crescătorii din asociaţie și livrează lapte pentru marele procesator internaţional FrieslandCampina, cu capital olandez. Totuși, viitorul nu este lipsit de griji. „Va trebui să vedem cum va fi după aprilie 2015. Deja negociem volume de lapte și cu alţi procesatori de lapte, firme mai mici, ca să nu ne pomenim că rămânem fără piaţă de desfacere”, spune Fărgaciu.

I N TE L IG ENT

BUSINESS

n Sectorul „nou-născuţi” al fermei de lapte Unilact

Autorităţile cugetă Nu se poate spune, însă, că măsura care se va aplica din aprilie 2015 nu a fost cunoscută. Reforma sistemului este știută încă din 2008, dar – spun fermierii – România a fost din nou luată prin suprindere. Astfel, ministerul de resort din România studiază de un an posibilitatea introducerii unui sistem de atenuare a efectelor eliminării cotelor, dar încă nu a anunţat cum va funcţiona acesta. „În anul 2015 vor fi eliminate cotele de lapte, iar provocarea pe care o are România ar putea fi chiar pe acest sector, pentru că va fi o competiţie foarte puternică pe importurile de lapte. Și în momentul de faţă, foarte multe întreprinderi din Transilvania, din păcate, importă lapte din Ungaria, pentru că nu există suficient lapte care să corespundă calitativ. Și cred că ar trebui să intervenim cu un subprogram pe acest sector”, declara ministrul Agriculturii, Daniel Constantin, în august 2013. A trecut de atunci un an, dar respectivul subprogram nu a apărut. Totuși, Dacian Cioloș, comisarul european pentru Agricultură, rămâne optimist - sau cel puţin diplomat. „Există, dincolo de plăţile directe normale, posibilitatea de a aloca 113 SINTEZA # 6, iulie 2014

800.000 de mici crescători de vaci de lapte ar putea să dispară de pe piaţă din aprilie 2015

anumite subvenţii specifice pentru sectorul laptelui și există în programul de dezvoltare rurală instrumente, inclusiv posibilitatea de a face un subprogram pentru sectorul laptelui”, a explicat acesta, citat de Agerpres. Se putea interveni mai iute pentru întărirea acestui sector? Președintele APRIL crede că da. „Am obosit de când tot trag semnale de alarmă și propun soluţii. Am spus din 2010, 2012, 2013... atunci se mai puteau propune soluţii... acum este prea târziu pentru strategii de dezvoltare și întărirea competitivităţii fermelor românești și a procesatorilor români! Exemplu: în Republica Moldova, statul subvenţionează repopularea

fermelor părăsite! Guvernul României ar fi trebuit să stimuleze investiţiile în zootehnia românească din 20092010, ca până acum să se amortizeze investiţiile, iar costurile să se diminueze, pentru a permite preţuri competitive pe piaţa UE”, spune Dorin Cojocaru. Se conturează, așadar, un nou eșec de adaptare a României pe piaţa europeană, după modelul iernilor care ne iau mereu prin suprindere. Ce ar mai fi de făcut? „Suntem în ceasul al 12-lea și jumătate. Nu știu ce ar mai putea să facă statul acum. Singura soluţie este asocierea de tip economic. Restul se face în câteva generaţii”, încheie Călin Fărgaciu, directorul cooperativei „Someș-Arieș”. Negruţa rumegă cu un aer absent furajul pregătit cu atenţie, din fân de lucernă, siloz de lucernă, siloz de porumb, borhot de bere și diverse concentrate. Fără să știe, este o supravieţuitoare pe piaţa dură a Uniunii Europene. Cei 50 de litri de lapte pe care îi dă zilnic se vor regăsi și peste un an în brânzeturile produse de fabrica de lângă fermă, pentru că stăpânii ei au investit din timp în tehnologie și în producţia integrată. Pentru alte mii și mii de surate ale Negruţei, viitorul e un abator. n

I N TEL IG ENT

BUSINESS

CU GET& BU G ET

Vasile Iuga

România: mereu la răscruce? Provocările dezvoltării pe termen lung

răim o perioadă de schimbări profunde, violente şi rapide, iar orice tranziţie presupune învingători şi învinşi. Pentru a ne asigura că România nu se întoarce „pe scut” din această confruntare cu globalizarea 2.0, aşa cum îi spune Thomas Friedman, ţara are nevoie de un proiect naţional de dezvoltare, care să coalizeze toate forţele politice, economice şi sociale. O creştere anuală de 5% în următorii 15 ani, care să ducă la dublarea PIB, ar putea fi o ţintă ambiţioasă, dar fezabilă. Acest nivel ar fi necesar şi pentru a accelera creşterea gradului de convergenţă cu ţările din Uniunea Europeană şi ar împlini în mare măsură idealul mereu amânat de modernizare. Potrivit analizelor Băncii Naţionale a României, principalele motive pentru care rata de creştere economică potenţială postcriză s-a diminuat la 2% sunt de natură demografică (migraţia, îmbătrânirea populaţiei, schimbarea modelului tradiţional al familiei), gradul redus de urbanizare şi avansul lent al productivităţii (doar 2% anual).

114 SINTEZA # 6, iulie 2014

Pentru a atinge nivelul de 5%, sunt necesare investiţii semnificative, dar şi crearea de locuri de muncă în sectoare cu valoare adăugată mare.

România are potenţial de a deveni o putere economică regională Într-un context geopolitic regional complicat, ţara noastră a reuşit integrarea politică şi militară în Blocul Occidental, aderând la NATO în 2004 şi la Uniunea Europeană în 2007. Cu toate ezitările şi sincopele de parcurs, evoluţia europeană a României este în parte o poveste de succes. În prezent, şi pe fondul evoluţiei situaţiei din Ucraina, România are o oportunitate unică de a deveni un jucător economic important în regiune, dacă va reuşi să-şi valorifice o serie de avantaje competitive. Întocmai precum criza din Kosovo din 1999 şi apoi atentatele de la 11 septembrie 2001 au trezit interesul occidentalilor pentru regiunea noastră şi pentru parteneriatul cu România, tot aşa criza ucraineană s-ar putea transforma într-o ocazie pentru România de a-şi dinamiza creşterea

economică, impulsionată de un nou val de investitori care caută să-şi repoziţioneze portofoliile din regiune. A doua ţară ca mărime din Europa Centrală şi de Est, atât ca teritoriu cât şi ca populaţie, România are o poziţie geografică favorabilă, la întretăierea marilor rute comerciale şi cu acces la regiunea Mării Negre. Un plan bine gândit şi implementat o poate transforma într-o poartă a Uniunii Europene către şi dinspre Asia Centrală şi de Est. După câţiva ani dificili, economia dă semne de revenire şi pare să redevină atractivă pentru investitori care o găsesc competitivă la nivel regional, atât din perspectiva fiscalităţii moderate, cât şi a costului şi disponibilităţii forţei de muncă adecvate. Au început să apară investiţii industriale noi, cu un grad mai mare de specializare şi performanţă superioară , astfel că, în ultimii cinci ani, ponderea industriei în structura PIB a reînceput să crească, după scăderea înregistrată în anii 90, odată cu dispariţia multor platforme industriale moştenite din perioada

I N TE LI GE N T

BUSINESS

•

CUG ET&BUG ET

n Preşedintele Traian Băsescu (centru) şi foştii şefi de stat Ion Iliescu (stg.) şi Emil Constantinescu (dr.), la ceremonia organizată la Palatul Cotroceni cu prilejul aniversării a 10 ani de la aderarea României la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Integrarea europeană şi euro-atlantică sunt două dintre marile realizări ale României de după 1989

comunistă. Nu întâmplător, România a depăşit de curând ca nivel al producţiei auto totale Italia, una dintre ţările europene cu mare tradiţie în domeniu şi cu mărci recunoscute la nivel mondial. Iar în ciuda impresiei larg răspândite de dezindustrializare, contribuţia la formarea PIB a industriei în România este aproape dublă faţă de media statelor din Uniunea Europeană. Ţara se bucură în prezent de stabilitate macroeconomică, recâştigată după măsuri dureroase, luate în perioada crizei. România a fost însă mereu performeră la capitolul macroeconomic, întocmai precum elevul silitor care a învăţat bine o singură lecţie pentru a-şi asigura promovarea. În ultimii cinci ani, exporturile româneşti au crescut, ajungând la aproape 50 de miliarde de euro anual. Ritmul de creştere l-a întrecut mult pe cel al importurilor, ceea ce a echilibrat balanţa comercială şi pe cea de cont curent. Avem deci o fundaţie mult mai solidă pe care să ne bazăm creşterea economică viitoare, decât în perioada anterioară crizei. 115 SINTEZA # 6, iulie 2014

O situaţie asemănătoare s-a înregistrat şi în domeniul resurselor naturale. Dacă în anii ’90 s-a înregistrat un declin accentuat al producţiei de petrol şi gaze naturale, în ultimii 10 ani, aceasta s-a atenuat, ca urmare a unor investiţii semnificative făcute de sectorul privat pentru explorarea de noi zăcăminte, dar mai ales pentru creşterea gradului de recuperare din zăcămintele mature. România are rezerve mari de productivitate în mediul rural, unde trăieşte încă 45% din populaţia ţării. Creşterea productivităţii în agricultură şi a nivelului de trai al populaţiei rurale poate contribui la creşterea economică, poate elibera forţă de muncă pentru alte ramuri economice şi consolida sistemul democratic. Nu în ultimul rând, potenţialul turistic al ţării este încă puţin explorat şi valorificat. Deşi criza economică a redus semnificativ avântul din perioada 2000-2008, România a continuat să facă progrese în privinţa convergenţei reale, ajungând în 2013 la 54% din media PIB per capita în Uniunea Europeană. Chiar şi aşa, România rămâne al doilea cel mai

sărac stat din UE, numai Bulgaria având un PIB per capita inferior – 47% din media UE.

Provocările persistă într-un context global în continuă schimbare În pofida dezvoltării economice şi a reducerii decalajelor, România a rămas totuşi datoare faţă de speranţele cetăţenilor săi. Economia românească suferă încă masiv de lipsa surselor de finanţare. Gradul de absorbţie a fondurilor europene s-a îmbunătăţit, însă se situează sub cel al altor economii din CEE. Rata de economisire, deşi dă semne de creştere, este încă redusă. România este una dintre ţările europene cu cel mai scăzut nivel al veniturilor bugetare în PIB, în principal ca urmare a slabei capacităţi de colectare, dar şi a evaziunii fiscale ridicate. Spre exemplu, un raport al Comisiei Europene estima că România a reuşit să colecteze numai 58% din TVA în perioada 2001-2011. În timp s-au accentuat disparităţile de dezvoltare între regiuni, cauzate şi de starea 

I N TE LI GE N T

deficitară a infrastructurii de transport ce izolează din punct de vedere economic anumite zone (Moldova, Oltenia, Maramureş etc.) Spre exemplu, PIB per capita în regiunea Moldovei este la jumătate faţă de media naţională. Nivelul de interconectare a ţării la nivel regional este scăzut, fiind nevoie de modernizarea aeroporturilor, căilor ferate şi de extinderea semnificativă a kilometrilor de autostrăzi. Numai după realizarea acestora ne putem aştepta ca marile companii internaţionale să ia în considerare stabilirea sediilor regionale în România. Aşa cum sugerează analiza mai amănunţită a exporturilor, ţara rămâne unul dintre statele membre UE dependente în foarte mare măsură de livrările intracomunitare şi cu o pondere ridicată (40%) în totalul exporturilor produselor cu valoare adăugată scăzută şi de complexitate tehnologică redusă. România înregistrează unul dintre cele mai scăzute procentaje din Europa de bunuri finite în totalul exporturilor. În condiţiile unei creşteri economice anemice în Zona Euro, afectată de probleme structurale şi demografice care se vor accentua tot mai mult în anii viitori, situarea României pe o orbită captivă a Pieţei Unice poate să devină o vulnerabilitate şi să îi pericliteze perspectivele de creştere. Ţara trebuie să înveţe să gândească global şi să-şi recâştige pieţele de export din statele emergente abandonate după 1989. Toate aceste provocări pentru dezvoltarea economică a României vin în contextul unei accelerări a globalizării, care pune presiune tot mai mare asupra statelor. La rândul său, Europa se confruntă cu o criză de identitate, fiind greu încercată de problemele economice apărute după 2008. Extinderea Uniunii în lipsa integrării politice şi-a arătat limitele, blocul comunitar părând în acest moment nefuncţional. Lipsită de coeziune politică, Europa pare nepregătită pentru a da un răspuns comprehensiv multiplelor provocări cu care se confruntă şi prea consumată de criza sa internă pentru a face faţă pericolelor apărute la graniţele sale. Printre acestea se numără ambiţia 116 SINTEZA # 6, iulie 2014

BUSINESS

•

CUG ET&BUG ET

de reafirmare a Rusiei ca putere mondială şi încercarea acesteia de a-şi reface sfera de influenţă în Europa de Est, Caucaz şi bazinul estic al Mediteranei, resurgenţa mişcărilor fundamentaliste islamice în nordul Africii şi Orientul Mijlociu, regiuni care au trecut prin frământări dureroase după valul de revoluţii din aşa-numita „Primăvară arabă”, precum şi asaltul milioanelor de emigranţi africani şi asiatici care doresc să ajungă în interiorul „Fortăreţei Europa”. Pe de altă parte, adâncirea integrării politice a Uniunii este o

Pentru a-şi asigura securitatea energetică la orizontul anului 2030, România trebuie să investească circa 50 de miliarde de euro, sumă care ar proveni, în mare parte, din sectorul privat, fiind deci nevoie de un climat favorabil atragerii de investiţii” temă controversată, nepopulară în rândul cetăţenilor europeni din mai multe state membre.

Nevoia unui plan de relansare economică, proiecte mari de infrastructură şi cadru instituţional adecvat pentru implementare În perioadele de decolare, marile economii ale lumii au folosit politici protecţioniste, iar o serie de ţări emergente – (China sau India) controlează şi în prezent cursul de schimb al monedelor naţionale şi comerţul exterior, încurajând competitivitatea producţiei autohtone. Ţările care au reuşit să recupereze decalaje mari de dezvoltare într-o perioadă scurtă de

timp au fost cele care au combinat virtuţile pieţelor cu politici de tip „altfel”, în sensul construcţiei intenţionate de avantaje comparative. Aceasta le-a permis să creeze un climat în care companiile din economiile emergente pot concura cu rivalii din statele dezvoltate şi să compenseze în parte avantajele care provin din capitalul financiar, uman şi tehnic superior al acestora din urmă. În cazul României, creşterea competitivităţii economiei s-ar putea realiza prin adoptarea unui nou model de dezvoltare cu trei obiective majore: un volum mai mare de investiţii, menţinerea echilibrului balanţei comerciale şi creşterea accelerată a productivităţii. Pentru a le atinge, modelul economic ar trebui să se concentreze pe câteva direcţii principale: Consolidarea şi dezvoltarea clusterelor industriale – Statul ar trebui să susţină activitatea de cercetare şi dezvoltare şi să se concentreze pe dezvoltarea industriilor cu valoare adăugată mare. Este necesară consolidarea clusterelor industriale integrate existente şi dezvoltarea unora noi, care să cuprindă producători, furnizori de componente şi subansamble, universităţi şi şcoli profesionale. În acest context, adoptarea unor abordări sectoriale şi regionale ar putea îmbunătăţi semnificativ şansele de reuşită, având în vedere distribuţia resurselor şi disparităţile dintre zonele ţării. Stimularea reformelor şi consolidarea instituţiilor – Sectorul public trebuie să furnizeze servicii de calitate (educaţie, sănătate, justiţie şi siguranţă publică etc.), fără de care nici mediul privat nu poate funcţiona bine. Eforturile de dezvoltare a clusterelor ar trebui corelate cu cele de reformare a educaţiei, pentru a crea o forţă de muncă cu abilităţi adaptate domeniilor unde există cerere de locuri de muncă. Este esenţial să continue consolidarea tuturor instituţiilor sau să se creeze unele noi, care să faciliteze implementarea programului de dezvoltare. Este nevoie de recâştigarea încrederii

I N TE LI GE N T

BUSINESS

•

CUG ET&BUG ET

n România a devenit un producător auto important la nivel european, însă 40% dintre exporturile ţării sunt produse cu valoare adăugată redusă

în instituţii şi respectului faţă de acestea. Îmbunătăţirea infrastructurii - Date fiind decalajele foarte mari între Europa de Vest şi cea de Est în ce priveşte infrastructura, în special cea de transport, autorităţile ar trebui să elaboreze planuri în conformitate cu cerinţele UE, respectiv cu impact economic pozitiv maxim şi cu impact negativ minim asupra mediului înconjurător, valorificând proiectele de infrastructură actuale sau aflate în derulare. Infrastructura de transport trebuie să conecteze România la marile fluxuri de marfă între Vest şi Est, Nord şi Sud. Finalizarea a cât mai multe proiecte mari de infrastructură ar da poate cel mai puternic semnal al înscrierii ţării pe o traiectorie solidă de dezvoltare durabilă. Asigurarea surselor de finanţare - Este nevoie de politici publice care să stimuleze economisirea (inclusiv prin acordarea de deductibilităţi), rata acesteia în România fiind insuficientă pentru a asigura capitalul ce poate finanţa economia. Spre exemplu, economiile asiatice 117 SINTEZA # 6, iulie 2014

care au reuşit să facă saltul la statutul de economii dezvoltate au avut vreme de decenii rate foarte înalte ale economisirii, iar în cazul în care au datorii publice foarte mari, aşa cum este Japonia, acestea sunt finanţate preponderent de investitorii autohtoni, fiind puţin dependente de fluxurile financiare globale, temperând excesele capitalismului financiar global, nomad şi volatil. O posibilă soluţie pentru finanţarea unor proiecte de investiţii ar fi crearea unei bănci de dezvoltare, pe modelul german al KfWA (Kredit fur Wiederaufbau), aceasta putând fi susţinută şi prin capital provenind de la instituţiile financiare internaţionale. Ar trebui avută în vedere şi utilizarea surselor alternative de finanţare precum fondurile europene sau parteneriatele publicprivat. Acestea pot fi accesate pentru a construi infrastructura de care România are mare nevoie pentru a-şi susţine creşterea economică, dar şi pentru a duce la dezvoltarea comunităţilor locale şi îmbunătăţirea calităţii serviciilor publice.

Politica fiscală eficientă şi creşterea gradului de colectare – În pofida unei fiscalităţi atrăgătoare, România nu va deveni mai competitivă dacă lucrurile vor rămâne complicate din punct de vedere fiscal. Principiul less is more ar putea funcţiona foarte bine şi în fiscalitate. Relaţia dintre stat şi contribuabil trebuie fundamentată pe reguli simple, clare, uşor de înţeles şi de pus în aplicare. Fiscalitatea ar trebui transformată în instrument al dezvoltării şi nu într-unul de pedepsire a bunilor platnici. Creşterea gradului de colectare ar impune şi o reformă profundă a administraţiei fiscale. Se pot avea în vedere şi metode inovative de combatere a evaziunii fiscale, precum extinderea taxării inverse pentru o gamă mai largă de produse, însă aceasta presupune un grad mai mare de cooperare la nivel comunitar. Reducerea poverii fiscale asupra muncii, mai ales în condiţiile în care în România raportul dintre contribuabili şi beneficiari ai sistemului de asigurări sociale este subunitar, trebuie să fie printre priorităţi. Dacă se adăugă 

I N TE LI GE N T

BUSINESS

•

CUG ET&BUG ET

n România are un potenţial agricol incontestabil, însă sectorul se confruntă cu fragmentarea proprietăţii, productivitate scăzută şi lipsa infrastructurii de irigaţii

la aceasta şi tendinţa de scădere a natalităţii şi de îmbătrânire a populaţiei, este pusă sub semnul întrebării viabilitatea pe termen lung a sistemului de asigurări sociale. Prin urmare, este nevoie de politici care să ducă la creşterea gradului de participare pe piaţa muncii şi implicit a numărului contribuabililor la sistem. Pentru a avea mai multă stabilitate şi predictibilitate, politica fiscală trebuie corelată şi cu o planificare bugetară multianuală. Prin eficientizarea, transparentizarea şi prioritizarea cheltuielilor publice, România poate economisi resurse financiare importante. România are un potenţial agricol incontestabil, cu suprafeţe de teren agricol întinse şi fertile. Agricultura românească se confruntă încă cu fragmentarea proprietăţii, practicarea unei agriculturi de subzistenţă, nedestinată decât în foarte mică măsură pieţei. Sunt necesare măsuri fiscale de stimulare a consolidării terenului agricol, dezvoltarea unor proiecte de anvergură de irigaţii, care să contracareze dependenţa încă mare 118 SINTEZA # 6, iulie 2014

a producţiei de condiţiile meteo. Trebuie de asemenea să fie încurajată dezvoltarea de companii agricole integrate, pe principiul „de la fermă la furculiţă”, fructificând întreg lanţul valoric al producţiei agricole. Nu în ultimul rând, trebuie pus accentul pe îmbunătăţirea capacităţii de branding şi promovare a producătorilor agricoli autohtoni, care să facă cunoscute alimentele româneşti în Uniunea Europeană. Dacă cehii sunt cunoscuţi pentru berea lor, ungurii au vinul de Tokaj, iar bulgarii au zacusca, România trebuie să înveţe să-şi promoveze brandurile alimentare, valorificând potenţialul foarte mare pe care îl are în privinţa agriculturii bio.

Securitatea energetică – România, hub regional Prin diversitatea resurselor energetice autohtone, poziţia geografică, potenţialul de export şi rezervele încă neexploatate de mare adâncime din Marea Neagră, România are capacitatea de a deveni un hub energetic regional. Pe de altă parte, aproape toate ţările din regiunea Europei de Sud-Est au această ambiţie, fiecare

aducând propriile sale argumente. Pentru a-şi juca cât mai bine cărţile de care dispune, România trebuie să accelereze construcţia de interconectări cu sistemele energetice ale vecinilor, îndeosebi în privinţa coridoarelor de transport de gaze naturale pentru a-şi diminua dependenţa de o singură sursă de import de gaze naturale. În plus, este nevoie de construcţia unor pieţe de energie funcţionale, acestea fiind în sine un factor important de securitate energetică. Dezvoltarea tehnologiilor moderne a crescut în mod semnificativ volumul rezervelor de ţiţei şi gaze naturale exploatabile comercial. Se poate vorbi de o adevărată revoluţie a gazelor de şist, iar efectele acestei revoluţii se resimt deja pe piaţa energetică globală. România trebuie să joace inteligent cartea industriei extractive de ţiţei şi gaze, pentru a genera dezvoltare durabilă, fără a ignora necesitatea unui larg consens social. În acest domeniu, ţara trebuie să facă faţă simultan la trei mari provocări: creşterea gradului de recuperare din perimetrele mature, dezvoltarea zăcămintelor de gaze naturale offshore şi exploatarea

I N TE LI GE N T

BUSINESS

•

CUG ET&BUG ET

n Resursele naturale pot reprezenta un atu pentru dezvoltarea României, însă statul trebuie să asigure un cadru legislativ şi fiscal stabil şi predictibil pentru a încuraja investiţiile în domeniu

gazelor de şist (chiar dacă potenţialul acestora în România este încă incert şi subiectul contestat vehement de o parte a societăţii). Pentru a-şi asigura însă securitatea energetică la orizontul anului 2030, România trebuie să investească circa 50 de miliarde de euro, sumă care ar proveni, în mare parte, din sectorul privat, fiind deci nevoie de un climat favorabil atragerii de investiţii. Interesele investitorilor şi cele ale guvernelor nu sunt întotdeauna convergente. Această afirmaţie este cu atât mai valabilă în cazul impozitării sectorului de ţiţei şi gaze, având în vedere contribuţia substanţială a acestuia la veniturile bugetului de stat, dar şi importanţa strategică a domeniului pentru asigurarea securităţii energetice a unei ţări. Un sistem fiscal adecvat pentru acest sector trebuie să asigure un echilibru între priorităţile guvernelor şi cele ale investitorilor privaţi, satisfăcând totodată şi cerinţele societăţii civile. Diversificarea pieţelor de export - Statul ar trebui să încurajeze o diversificare a pieţelor de export pentru a reduce 119 SINTEZA # 6, iulie 2014

dependenţa de evoluţiile economice din Uniunea Europeană. Există mare potenţial de creştere prin utilizarea inteligentă a acordurilor de liber-schimb cu alte mari blocuri comerciale. Spre exemplu, se estimează că finalizarea negocierilor comerciale aflate în acest moment în curs ar putea adăuga peste 2 procente la PIB-ul UE şi ar putea crea 2,2 milioane de noi locuri de muncă. Pentru a putea valorifica în avantajul său liberalizarea schimburilor comerciale extra-UE (cu Statele Unite, Japonia, statele ASEAN), România are nevoie de politici de promovare a exporturilor, aliniate celor europene, iar companiile româneşti să fie încurajate să se orienteze către piaţa globală.

Excepţionalismul românesc? Într-un articol publicat recent în urma vizitei sale în România, George Friedman făcea o afirmaţie aparent surprinzătoare: cel mai remarcabil lucru la români este că sunt atât de puţin remarcabili. Prea des românii trec dintr-o extremă într-alta. De multe ori se entuziasmează pentru virtuţile extraordinare ale patriei şi nu ratează niciun prilej de a-şi etala

mândria de a fi român (vezi explozia de emoţie naţională prilejuită de succesul Simonei Halep la Roland Garros). Alteori, dimpotrivă, atribuie României toate defectele posibile, potrivit expresiei „ca la noi la nimeni”. Este oare momentul să depăşim acest balans între extreme, să ne asumăm în mod matur identitatea, cu bune şi rele, şi să construim o Românie a cărei prosperitate să nu mai fie măturată de vânturile istoriei? România se află la cea de-a treia încercare de modernizare din ultimii 160 de ani. Pentru a nu o rata, avem nevoie de o schimbare profundă de mentalitate, de la una de tip domnul Goe pe care mam'mare, mămiţica şi tanti Miţa trebuie să-l „mituiască” cu o excursie în capitală pentru a nu mai rămâne repetent şi anul acesta, către una mai sănătoasă, de tip „beauty is as beauty does” sau, cu alte cuvinte, faptele vorbesc şi ne definesc destinul. Poate astfel nu vom mai pendula între agonie şi extaz legat de modernizarea ţării şi de identitatea naţională şi ne vom vedea de treabă. Mai ales acum când această treabă ar putea schimba drumul României în bine pentru mult timp de-aici înainte. n

120 SINTEZA # 6, iulie 2014

Ţara de sare Sarea a iscat războaie, a împins hotare de imperii, a desenat lumea. Romanii au ajuns în Dacia și pentru ea. Deși România are unele dintre cele mai mari zăcăminte de sare din lume, acum pierde, pe tăcute, bătălia cu piaţa. A fost înlocuită de Ucraina, Turcia sau Grecia. Cu o conducere centralizată și interese obscure gravitând în jur, salinele pot ajunge muzee sau depozite pentru deșeuri toxice.

REPORTAJ Ruxandra Hurezean / Foto: Vakarcs Loránd

121 SINTEZA # 6, iulie 2014

REPORTAJ

el mai mare zăcământ pe care-l are România este cel de sare. Ne poate ajunge o mie de ani. Dar exploatarea lui în prezent este minoră. Prin comparaţie, dacă într-un an, Germania exploata 55 de milioane de tone de sare, noi, doar două și ceva. În vara anului 2014, în minele de sare din ţară, exploatarea abia mai pâlpâie. În iunie, activitatea de extragere a sării din Mina Transilvania, de la Ocna-Dej, s-a întrerupt, iar minerii s-au blocat în subteran, refuzând să mai iasă din schimb. Când citiţi aceste rânduri, va fi închisă, pentru nu se știe cât timp, și exploatarea de la Praid. După iarna cumplită din 2012, România, la fel ca ţările din jur, a crezut că și iarna 2013 va fi la fel și și-a comandat cantităţi uriașe de sare pentru deszăpezire. Banii au intrat în vistieriile Societăţii Centrale Salrom. Iarna a fost blândă, iar sarea a rămas nefolosită în depozitele companiilor de drumuri. În anul 2013, după ce iarna s-a dovedit foarte blândă, companiile de drumuri n-au mai cerut sare, au depozitele pline. Așa că minele n-au mai avut pentru cine să muncească, iar minerii au fost puși să întreţină și să repare utilajele sau să-și ia concedii. Unele saline cu potenţial turistic și-au mutat atenţia pe ștranduri și amenajări turistice, dar munca în mină presupune altceva. Și asta nu poate fi înlocuită cu nimic.

sunt legate de cavalerii teutoni, cărora Imperiul le dă voie să extragă sarea și să o trimită cu plutele pe râuri și, chiar dacă erau vămuiţi, ei rămâneau oameni liberi. Apoi, minele au devenit proprietatea Imperiului, dovadă că cea mai importantă galerie poartă numele împăratului în timpul căruia a fost săpată: Mina „Iosif”. Austriecii au început exploatarea în subteran pentru că aveau tehnologie, dacă așa îi putem spune. Mina are acum plafonul surpat, prin crăpătura lui, hăul întunecat a vrut să vadă lumina și

Sub pământ

muntele de sare să guste însetat, apa. Spărtura dă undeva printre pajiști, sus, pe Dealul Sării, este împrejmuită, ca nu cumva să scape acolo animale sau oameni, dar ochiul acela de lumină, pe unde îţi închipui fluturi zburând, te înfioară: el face legătura brutală între viaţă și moartea hăului scormonit de om. În Mina „Iosif” – acum complet dezafectată, n-o vezi decât printr-un perete de sticlă pe care sarea s-a agăţat ciorchine, disperată – înţelegi mai bine mina, nu există intermediari ca un autobuz sau un lift. A fost ceva care s-a petrecut doar între om și sare.

Când munca era mai grea, minerii oboseau și se culcau transpiraţi pe sare, se îmbolnăveau, apoi făceau reumatism. Unii au murit în urma exploziilor, se întâmplă, iar pe cei mai de demult, dacă mureau, nu-i mai știa nimeni. Ocnașii erau coborâţi în mine cu frânghiile, uneori fără posibilitatea de a mai ieși vreodată, și pentru multe găleţi cu sare, li se cobora o găleată de mâncare. În Evul Mediu, dar și ulterior, sarea era extrasă aproape numai cu deţinuţi. Ultimele ţări europene care au mai folosit deţinuţii pentru extragerea sării au fost Germania în timpul războiului și Uniunea Sovietică. Celor din Salina Praid le place să creadă că aici n-au fost folosiţi niciodată deţinuţi. De altfel, ei pot avea oarecare dreptate, începuturile exploatării sării în Ţinutul Secuiesc 122 SINTEZA # 6, iulie 2014

Astupaţi-vă urechile și deschideţi gura... să nu vă apropiaţi! Va fi praf și fum după, atunci să nu înghiţiţi”, este sfatul inginerului Moldván, înainte de ultima împușcare din vara asta, în mina Praid. Un vuiet străpunge mina și apoi un tremur mărunt înfioară carnea sării de sub picioare. Urletul pământului seamănă cu cel de dinainte de cutremur...

E ca oriunde şi ca niciunde Deși galeriile actuale în care se exploatează sarea sunt la 340 de metri sub pământ, pe harta zăcământului, punctul în care au ajuns este la doar un deget mai jos de suprafaţă. István,

Albert și Lajos pregătesc de dimineaţă o împușcare, vor disloca un perete de vreo 700 de tone de rocă. Spaţiul pare golit de aer, tăcut și ușor, ca într-o bulă de timp. Pereţii cenușii sunt departe și aproape – strani și umili, iar gândul omului în mină se strecoară perfid între aici e ca oriunde și aici e ca niciunde. Învinge primul ca să poţi respira mai departe. Oamenii se mișcă în voie, cu treabă, ca deasupra. Parcă ar lucra într-un șopron unde e cald, ţi se face somn. Încet încet, peste mintea ta se lasă pâcla oboselii: este efectul de mină din lipsă de oxigen. Mașinile merg cu prudenţă, ca elefanţii în sufragerie. Au fost băgate aici cu liftul, după ce au fost tăiate bucăţi-bucăţi. Apoi s-au sudat, s-au îmbinat. Un burghiu imens străpunge peretele de sare, face găurile în care Albert introduce explozibilul și el din import, la fel ca toate utilajele. După ce minerii termină de perforat peretele și de îndesat găurile cu praful lui Nobel, ne îndepărtăm. Mai mult, mai mult... „Astupaţi-vă urechile și deschideţi gura... să nu vă apropiaţi. Va fi praf și fum după, atunci să nu înghiţiţi”, ne spune inginerul Moldván. Un vuiet străpunge mina și apoi un tremur mărunt înfioară carnea sării de sub picioare. Urletul pământului seamănă cu cel de dinainte de cutremur... Labirintul de sare se umple cu un nor gros de praf și fum, își face loc peste tot, pe mineri nu-i mai vedem. Într-un târziu îi întâlnim la lift. Minerii tac, poate e ultima împușcare din vara asta. Mai târziu, când se așază praful, vor coborî să încarce sarea. Pășim pe platforma deschisă a liftului, încercat de rugină. Sarea mănâncă cu poftă fierul, nu-l suportă. Un vagonet lăsat în carieră, pentru aducere aminte, stă cu burta pe patul de sare, mâncat de jos. Seamănă cu un hoit năpădit de furnici. Ne prindem de niște ochiuri de lanţ și liftul pornește scârţîind. E tras în sus din sala mașinilor. Prin casa îngustă a liftului, peretele de sare coboară pe măsură ce noi urcăm. În metri se numără anii. Un an, doi, trei... călătoria e în timp. Și timpul a fost viaţa lor. Și a bunicilor lor. În Praid, numele minerilor aproape că nu s-au schimbat. Între statele de plată de acum cincizeci de ani și cele de azi nu e mare diferenţă. Ambrus este fiul, Ambrus era tatăl și Ambrus a fost bunicul. 

REPORTAJ Pentru a scoate sare din minÄ&#x192;, trudesc sute de muncitori din greu. Sarea de drum se vinde cu 180 de lei tona sau 0,18 lei kilogramul, iar sarea de consum se vinde cu 587 de lei tona, sau 0, 587 lei kilogramul.

123 SINTEZA # 6, iulie 2014

La greci, la evrei, la arabi, ca şi la români, sarea este şi un simbol al ospitalităţii şi al prieteniei, având valoarea unei legături de frăţie. Sarea este considerată şi element primordial, deoarece lichidul amniotic, în care se scaldă embrionul, este sărat, ca marea din care a apărut viaţa pe planetă.

Un El Dorado al sării? Sarea românească se află în pericolul de a ieşi de sub controlul statului, atrăgea atenţia Ionel Blănculescu, secretarul general al Consiliului Consultativ pentru Mediul de Afaceri, într-un fel de „warning sign” (semnal de alarmă) pentru premierul Victor Ponta. „Sarea noastră se află într-un mare pericol de a fi pierdută de sub controlul statului. Este aproape o certitudine, pentru că «Salrom» (Compania Naţională a Sării) este deţinută în proporţie de 48,99% de Fondul Proprietatea, care are o prezenţă străină de 52%. În acelaşi timp, există o directivă europeană care prevede că, în unele ţări europene, unde există sare care are o anumită formulă chimică, rezervele de sare nu mai pot fi exploatate decât în proporţie de 30% pe an din cotele stabilite în acest sens, din motive de mediu. Printre aceste state se numără Germania şi Austria. România nu se află sub incidenţa directivei, întrucât sarea noastră are altă formulă chimică. De aceea, ţara noastră a devenit un «El Dorado al sării». Dacă, printr-o complicitate, FP, care este condus de străini, mai obţine 1% din «Salrom», atunci pierdem controlul asupra sării”, spunea Ionel Blănculescu. Între timp, lucrurile nu s-au schimbat, controlul asupra Salrom a rămas al statului român, dar problemele s-au înmulţit. În 2014 a scăzut producţia de sare, iar minerii au început revoltele.

124 SINTEZA # 6, iulie 2014

Ambrus Ambrus Endre are 92 de ani. Merge cu bicicleta. Se așază pe scară, îl așteaptă pe Filip Albert, prietenul lui. Au fost colegi. Dă pisicile la o parte din prag și pune pălincă pentru musafiri. Când a ieșit la pensie? Stai să socotească... parcă prin... 74! Adică acum 40 de ani. Era greu atunci, că tăiai cu haveza, mai dădeai și la târnăcop, încărcai cu lopata, șapte vagoneţi pe zi era norma, 1.800 de kile de sare... Împingeai vagoneţii cu mâna, până la moară. Dar nu le era urâtă munca, se duceau la mină ca la ei acasă. Unii veneau din minele de cărbune din Valea Jiului și spuneau că aici li se pare ca la sanatoriu! Într-un fel chiar era sanatoriu, căci în timpul lui Ambrus Endre, au început experimentele cu bolnavii. Erau aduși în mină, lăsaţi să respire aburii de sare și doctorii îi controlau după o vreme, să vadă cum le mai e. Constatau că asmaticii și tuberculoșii se făceau bine. Apoi s-a umplut mina de bolnavi, veneau și sănătoșii, din precauţie. Uneori veneau femeile și se puneau la gura galeriei, când tăiau ei cu haveza și inhalau de acolo praful de sare. Sarea intră în om și-l curăţă. Îl întărește și-l păstrează așa, intact. Lui nu-i dă nimeni 92 de ani. Arată de 60. Sarea a făcut asta. Dar sarea te poate și omorî. Poate s-o facă și pe asta.

Accidentul „Era seară, pe 18 mai, ora 11.00. Stăteam în apartament, vizavi, în blocurile minei. Eram gata să mă culc când m-au anunţat că a avut loc un accident în mină și au dispărut trei oameni. Eu și încă doi colegi eram în echipa de salvatori, neam îmbrăcat și am intrat”, povestește Vincenţiu Doșa, acum manager de personal la Salina Praid. Lucrează aici de 42 de ani. În seara aceea au pornit spre mină să-i caute, el, Doșa Vincenţiu, subinginerul Emil Moldovan și tehnicianul Rozsa Imre. „Înainte să intrăm, la gura minei, am vrut să măsurăm nivelul gazului metan. Aveam niște metanoame rusești, destul de robuste, dar n-au reușit să măsoare nimic, așa era de mare concentraţia că acul s-a dat peste cap. Dar am pornit totuși, mai departe. Eram conștienţi că orice scânteie ar fi produs o catastrofă, cu atât mai mult cu cât, pe galerii aveam depozitat explozibil, dacă se aprindea ceva, muta dealul peste comună. Nu puteam folosi utilajele, numai cu lopeţile și cu mâinile. Numai noi trei. De la gura minei, unde veniseră șefii de la partid și de la securitate, tot făceau presiuni să le spunem ce vedem. Le răspundeam că, dacă am fi Mafalda am ști, dar după câteva zile vom afla.

125 SINTEZA # 6, iulie 2014

Spuneam asta și pentru familiile colegilor noștri, care erau acolo, dar noi, de când am ajuns ne-am dat seama că nu mai putea fi vorba de om în viaţă. Răbufnise marna acumulată într-un perete, erau galeriile pline de nămol cu sare, nu era loc de un stat de om între marnă și tavan, nu mai putuse scăpa nimeni... Dar trebuia să-i scoatem, este o lege nescrisă a minelor: nu rămâne nimeni în urmă! Am săpat trei zile cu mâinile. Nu aveam aer, ne moleșeam... În ziua a treia am găsit un coleg. Era tăiat pe jumătate. Am simţit că ni se face rău și-n mină n-ai voie să vomiţi că ţi se înfundă masca. Atunci am dat ordin să ieșim cu primul cadavru și apoi să coborâm iar. L-am înfășurat în pătură și am pornit. Între timp mai veniseră câţiva mineri să ne ajute. I-am spus directorului că mergem să bem un coniac, știţi, alcoolul este recomandat minerilor când pleacă la salvare, să le taie greaţa. Dacă vomită și-și scot masca, sunt terminaţi. Am comandat aici, peste drum, coniacul, dar n-am ajuns să-l bem că am fost chemaţi: îi găsiseră și pe ceilalţi doi tot în locul acela, unde săpasem noi. Am coborât din nou în mină și i-am adus. Erau doar bucăţi...”. Nămolul și sarea explodaseră cu putere, i-au izbit pe mineri de peretele opus, i-au zdrobit cu presiune. Evenimentul a fost unic în lume, în istoria exploatării sării nu s-a mai întâmplat așa ceva. Șocul a fost atât de puternic, încât a dus o basculantă de zece tone la 40 de metri distanţă. Sterilul de acolo a fost cărat cu o garnitură de 120 de vagoane a câte cinci tone. „Noroc că era schimbul trei, în care lucrau mai puţini, dacă era schimbul unu sau doi, mureau mult mai mulţi.” Iar Vincenţiu Doșa se oprește și-și rotește privirea prin birou. Bunicul lui a fost miner, a luptat la Vulcan, unde a fost rănit în luptele greviste... Tace și, după o vreme în care puteai bănui la ce se gândește spune: „Nu putem zice că nu merge treaba, dar mai încet. Totul se hotărăște la București, iar piaţa sării s-a pierdut din birouri... acolo a fost buba! La bulgari nu le mai dăm noi, că-și iau din Turcia, la sârbi la fel. Peste noi vin ucrainenii, ne-au topit. Numai la unguri le mai dăm, că ei nu au saline, cea mai mare cantitate de sare de la noi se duce în Ungaria. Dar Ungaria e mică, nevoile ei nu sunt prea mari, iar noi dăm sare numai pentru drumuri, că a noastră are impurităţi, nu e bună de masă. Ar trebui purificată și asta costă...” . 

126 SINTEZA # 6, iulie 2014

REPORTAJ

Turismul nu e de ajuns Salina Praid a investit însă în turism. A separat intrările în mină: turiștii nu mai pătrund pe același loc cu minerii și s-au redus considerabil riscurile. A amenajat partea turistică la nivel european, cu săli de joacă, restaurante, cramă cu 300 de sorturi de vin, cafenele, cinematograf 3D, internet, telefonie mobilă, curent electric, apă, ventilaţie. „Acum câţiva ani am avut un vârf de 460 de mii de turiști, de atunci au mai scăzut, anul trecut un pic mai puţini pentru că am avut un incendiu și am închis mina o perioadă, dar anul acesta sperăm la mai mulţi. Deschidem noul ștrand, l-am modernizat, am investit un milion și jumătate de euro și avem trei sute de locuri. Pe lângă faptul că în galerii avem tot mai mulţi vizitatori, se dezvoltă și comerţul cu suveniruri, cu produse din sare și plante, cu sare de baie, avem un magazin propriu, iar de la moară vindem sare localnicilor și și-au lansat și ei mici afaceri cu sarea și amestecurile aromate. Ajută și turismul, dar și localitatea”, spune directorul Seprodi Zoltan. „Dar, doar din turism nu putem trăi, adaugă directorul, nu e destul! Problema este că activitatea sezonieră nu aduce siguranţă, nu există stabilitate... Noi suntem socotiţi bugetari și intrăm pe legea salarizării bugetare. Minerii nu au salarii mari, între 1.200 și 1.800, noi nu decidem asupra bugetului chiar dacă avem venituri peste cheltuieli. Ar trebui ca acolo unde sunt venituri, să existe posibilitatea de a stabili și conducerea salinei cum se repartizează, că poate vreau să dau compensaţii salariale sau să investesc în altceva, aici știm mai bine ce trebuie să facem”.

Ocna-Dej, mult alb şi negru Ocna Dej furnizează sare alimentară doar pentru 6-7 judeţe din jur. Se livrează spre industria pâinii, pentru populaţie și câtorva restaurante. Cea mai mare parte din ce se extrage, cam 70% din producţie, merge la export, în Ungaria, la o fabrică de mase plastice, dar și pentru drumuri. Sarea din România ocupă cam 60-65% din piaţă, restul a acaparat Ucraina și Belarus. Mina de la Dej nu a pierdut pieţe, dar nici n-a câștigat. O mare slăbiciune recunoscută de directorii locali este că societatea nu are reţea proprie de distribuţie, cutiile sunt asemănătoare cu cele din 127 SINTEZA # 6, iulie 2014

import, nu are o promovare eficientă și deciziile se iau greoi. Strategia se face la București. Dacă în 2009 s-au extras 350 de mii de tone, în 2013 a fost un vârf de 719 tone, pentru deszăpeziri, dar în 2014 producţia pe primele cinci luni a scăzut drastic culminând cu sistarea ei în luna iunie. Pe 27 iunie, dimineaţa, minerii din tura de noapte n-au mai vrut să părăsească galeria, s-au închis acolo, iar cei din tura de dimineaţă li s-au alăturat. Vreo 60 de ortaci au stat în pământ până când a venit cineva, un

Doar din turism nu putem trăi, adaugă directorul, nu e destul! Problema este că activitatea sezonieră nu aduce siguranţă, nu există stabilitate”, Seprodi Zoltan, directorul Salinei Praid

n Miner de la Ocna-Dej

director din Centrala de la București, să-i înduplece să iasă, promiţându-le un răspuns la nemulţumirile lor peste două săptămâni. Minerii vroiau să muncescă și să li se dea bani. Salariile lor au scăzut anul acesta cu 16%. „Anul trecut, salariile lor au crescut, iar acum nu mai putem susţine creșterea, explică directorul minei, Georgel Mihuţ. Piaţa sării este în scădere, până nu intră și Ucraina în Uniunea Europeană, care scoate sare în condiţii mai proaste cu costuri mai mici, ne ia clienţii. Ungaria nu mai are nevoie de sare pentru drumuri că și-a făcut depozite de anul trecut, iar noi nu avem industrie chimică, doar combinatul de la Vâlcea unde dau sare cei de acolo. Ce putem face?”. În cele 20 de ore de grevă, unui miner i s-a făcut rău în subteran, apoi ceilalţi s-au împrăștiat pe la casele lor, iar alţii au rămas să cureţe utilajele și să măture halele de la suprafaţă. La Ocna-Dej s-a investit în depozite și utilaje de ambalat. Aici

sarea are avantajul de a fi curată, are cea mai bună calitate din România. Nu are nevoie de purificare, ea doar se macină așa cum se aduce din mină și se pune în cutii. Alte tone se depozitează afară, tratate cu substanţe antigranulare, așteaptă la soare următoarele comenzi. Albul lor este tăios, ochii încep să lăcrimeze și instinctiv îţi duci privirea în pământ: sarea te orbește. Inginerul Ovidiu Moldovan ne arată depozitele din lemn, pe el sarea nu-l roade , îl conservă, dar și calea ferată din care se desprind așchii de fier mâncat de ea. Depozitele sunt moderne, construite cu scânduri orizontale, în stil canadian, iar utilajele de ambalare sunt relativ noi. Dar toate tac încremenite în așteptare. Sarea îi face răbdători pe oameni. În faţa clădirilor de birouri de la ambele saline stau parcate mașini de teren Nissan, albe, ca sarea. Sunt pentru directori.

Supravieţuitorii nu iau nimic Inginerul Gheorghe Rada stă la pat de șase ani. A avut un accident cerebral și acum își trăiește singurătatea. A fost primul „doctor în sare” din România. Acum douăzeci de ani era directorul Salinei Dej. Atunci pereţii se găureau cu o mașină de perforat manuală, ca o bormașină și un burghiu imens, ţinut de mineri pe umăr, chiar și de câte doi deodată. Picamerul dârdâia în sare, omul se zgâlţăia cu el în mână, iar pulberea de sare îi umplea ochii. O lună întreagă i-a luat să se gândescă la ea și apoi vreo nouă luni s-o facă împreună cu muncitorii din mină: mașina de perforat mecanică, care nu avea nevoie de mâna omului. Făcea singură găurile din peretele de sare în care apoi se punea explozibilul. Era așezată pe un cadru metalic, avea mecanisme de autoreglare pentru diferite grade de densitate a rocii și a înlocuit munca grea a 80 de oameni. I s-a spus „Rada Dej”, după numele inventatorului ei. Minerii i-au dat numele creatorului, tot ei I–au aplaudat și i-au mulţumit într-o adunare specială. Acum „Rada Dej” este doar piesă de muzeu, ea mai există în fotografii și ca machetă la muzeul orașului. În mină s-au adus perforatoare din import. „Dacă nu faci nimic pe lumea asta, nu e bine, dar și dacă faci, tot poate să nu fie bine... dar asta nu înseamnă să nu încerci să faci”, spune cu lacrimi în ochi inginerul Rada, primul doctor în sare din România. 

REPORTAJ

n Din salinele de suprafaţă de la Praid mai trăiesc familiile sărace, care scot bulgări de sare şi vând cu căruţele prin sate

n Paradoxal, acum există maşini, dar nu mai există sete de sare

128 SINTEZA # 6, iulie 2014

REPORTAJ

n La soare, sarea emană o lumină orbitoare: lumina de sare

n Maşina care perforează peretele de sare înainte să fie minat şi să se producă explozia

129 SINTEZA # 6, iulie 2014

REPORTAJ

n La Praid este o biserică ecumenică, unde se roagă minerii de trei culte

Ce e de făcut O cădere masivă a extracţiei sării s-a produs odată cu dispariţia industriei chimice care folosea sare, apoi au intrat pe piaţă ucrainenii, cu costuri mici, apoi au venit interesele mari, directivele europene care nu mai permit, din motive de mediu, extragerea sării care are anumite componente chimice, așa cum este cea din Germania și Austria, dar se poate extrage cea din România. Se pare că lupta se duce între Austria și Germania, iar oamenii din industria sării spun că s-ar fi decis: Germania merge spre Ucraina, iar Austria se îndreaptă spre România. Surse din lumea politică spun că industria farmaceutică este cu ochii pe salinele în care nu se mai exploatează: galeriile lor cu mediu uscat sunt excelente pentru depozitarea substanţelor toxice pentru care se caută cu disperare soluţii. Ba mai mult, se pare că există un plan de deschidere a unor noi exploatări pe teritoriul ţării noastre nu pentru nevoia de sare, ci doar pentru astfel de depozite. O altă variantă vehiculată în mediile politice se referă la depozitarea rezervelor de gaze, salinele fiind de asemenea, foarte potrivite pentru așa ceva. 130 SINTEZA # 6, iulie 2014

Cei din industria turismului cred însă că amenajarea și modernizarea salinelor pentru recreere ar fi viitorul lor, un exemplu în acest sens fiind Salina Turda, recent declarată „Cel mai frumos loc subteran din lume”.

Oamenii din sare Încep să treacă anii și ei să se obișnuiască, să spună că e bine. Oricum, ce altceva ar putea să facă? Și, cu fiecare zi, cu fiecare noapte, încep să privească întunericul altfel, ajung ca între pereţii de sare să se simtă mai în siguranţă decât afară. Încet-încet au început să-și bage în cap ideea că ce fac ei e simplu, că merită și că, fără sare, oamenii n-ar putea trăi. Își spun că cei douăzeci de ani trec repede și când or să scape de întuneric o să se şi culce afară, sub cerul liber... Dacă-i întrebi cum e și câtă frică mai are loc în ei, îţi spun că nu întunericul îi sperie, ci apropierea zilnică de locul unde oamenii se duc definitiv. Acolo, tăcând în adâncuri, au sentimentul că s-au îngropat de vii. Își spun că e un loc de muncă la fel ca toate celelalte, dar la intrarea în mină nu uită niciodată să-și facă cruce.

Şi Dumnezeu coboară în mină Sarea i-a făcut pe oameni mai răbdători, mai sensibili şi mai atenţi la cele nevăzute. Viaţa de miner însemna mai mult decât muncă. Întunericul, oboseala şi singurătatea îi făceau pe mineri să aibă arătări în stare de trezie, iar când se întâmpla vreo nenorocire în mină, atunci năpădeau din adâncul sufletului îndoieli superstiţioase, credinţe străbune pe care minerii le aduceau cu ei din folclor, din lumea din care proveneau sau temeri că nu au fost respectate datinile străvechi: nu s-au purtat talismane la piept, nu s-au închinat la intrarea în mină, nu şi-au ales un sfânt protector, nu au respectat reguli de magie a muncii. Toate acestea aveau ca scop îndepărtarea Vâlvelor rele care pot aduce nenorociri. Tocmai de aceea, în timp, aproape fiecare mină a căpătat o capelă, un loc de rugăciune de ei amenajat. La Praid este o biserică ecumenică, unde se roagă minerii de trei culte, la Dej una ortodoxă, iar în Polonia, la Wieliczka, o adevărată catedrală săpată în sare de ocnașii intelectuali azvârliţi acolo de regimul comunist. n

REPORTAJ

Sarea şi viaţa Scurtă istorie a sării în Transilvania

n La sfârşit rămân doar ei: omul şi o grămadă de sare

n Transilvania, este cunoscut un drum străvechi al sării, care cobora, conform monografiei „Timpul, Sarea și Omul”, pe Mureș de la Uioara spre Alba Iulia și Deva, iar de aici spre Ilva, Lipova și Arad; se desprindeau apoi două drumuri secundare, unul dintre ele paralel cu râul Streiul pătrundea adânc în satele de munte din Ţara Haţegului și altul paralel cu apa Cernei, care pătrundea în Ţara Pădurenilor. Chiriagiii se diferenţiau după modul în care transportau sarea în: spătari sărari, care cărau sarea pe spate în desagi, călăreţii sărari, care cărau sarea în coșuri de nuiele, plase din funii împletite sau desagi, pe cai de povară, căruţași sărari care transportau bulgării de sare în care, căruţe mari sau mici și plutașii sărari care transportau sarea cu plutele pe apă. La Sărăteni, lângă Praid, în curtea viceprimarului Biro Csaba, se mai văd și astăzi zidurile unuia dintre cele patru castre romane construite în zona zăcămintelor de sare. Dovadă că pentru romani sarea era foarte importantă. Iar Drumul Sării trecea prin curtea Casei Sării, acolo unde era și vama de mai târziu, vama imperială. Pentru ea se fac acum proiecte de restaurare și se prevede amenajarea unui muzeu al Sării și a unui centru cultural. Pentru anul 1759, documentele menţionează 178 de ocnaşi, la Ocna Sibiului, dar şi faptul că 21 de ocnaşi bolnavi trebuie înlocuiţi, iar unii dintre ei erau septuagenari sau chiar octogenari şi munceau în salină de 5 sau 6 decenii. De pildă, ocnaşul Oprea Csaki avea 80 de ani şi 60 de ani de serviciu. Alteori, ocnaşii mureau acolo, în mină, precum Mani Droc. Coborau sub pământ, spărgeau peretele de sare la

131 SINTEZA # 6, iulie 2014

lumina lumânărilor, cu târnăcopul. În 1888, tăietorii de sare de la Ocna Sibiului lucrează ca şi cu sute de ani în urmă, la lumina lumânărilor. Dovadă este o specificaţie datată din anul 1767, provenită de la Arhivele Administraţiei Generale a Sării din Transilvania, în care se notifică, că, în anul respectiv, în mină au fost arse 5.991 de lumânări, după cum descrie Olga Șebănescu, citându-l pe Bakk Endre. Astfel, pe lângă munca grea din mină, ocnaşii erau nevoiţi să presteze diferite munci şi pentru angajaţii cu funcţii din ocnă, dar şi să plătească tribut greu în sare către imperiul habsburgic. Cei care nu se supuneau ordinelor sau care erau prinşi furând erau pedepsiţi. Preotul romano-catolic Bakk Endre menţionează, de pildă, că punerea pe butuci a fost aplicată pentru prima dată în anul 1758. Apoi, mai spune că pedepsele corporale erau aplicate în public şi nu de către oricine, ci uneori chiar de către colegii celui pedepsit. De pildă, ocnaşul prins că a furat sare era lovit cu târnăcopul folosit la tăierea blocurilor de sare. Nu i se aplicau 10 sau 20 de lovituri, ci mult mai multe, câte două sau trei de fiecare ocnaş, iar cum în mină lucrau în jur de 100 de oameni, şi loviturile veneau cu nemiluita. De pildă, pe 10 aprilie 1815, Gheorghe Hajduk, slujbaş la Ocna Thököly, era condamnat să suporte 18 lovituri şi să plătească o amendă de 7 ori mai mare decât preţul sării pe care o furase. Se făcea vinovat că a furat 70 de quintale de sare. Loviturile i-au fost aplicate în Piaţa Mare, în văzul tuturor. Cea mai aspră pedeapsă - cea cu moartea - a primit-o Grigore Oros: astfel în 3 aprilie 1764, sfatul decidea spânzurarea lui, pentru că fiind ocnaş, atâta sare fura, câtă îi ajungea pentru a trăi binişor. n

132 SINTEZA # 6, iulie 2014

VERDE

Adevﾄビata Magie a Florilor Alexandru Stermin / Foto: Vakarcs Lorﾃ｡nd

133 SINTEZA # 6, iulie 2014

VERDE

O întâlnire specială

n Alexandru Stermin alături de Dr. John R. Akeroyd, botanistul Casei Regale din Anglia (dreapta)

evident că i-au plăcut florile de când era copil şi s-a aplecat nu doar asupra petalelor colorate, ci şi asupra întregii plante, studiile lui plecând de la macro până la elemente de micro-structură ale diferitelor specii de plante, ajungând astăzi unul dintre cei mai importanţi botanişti ai Europei. Licenţiat în Biologie cu specializarea Botanică, la Universitatea „St. Andrews” din Scoţia şi-a continuat studiile şi a obţinut titlul de doctor la Universitatea Cambridge, din Marea Britanie. Între 1981 şi 1989 John şi-a continuat studiile în cadrul mai multor proiecte de cercetare post-doctorale la Trinity College, Dublin, Irlanda şi la Universitatea din Reading, Marea Britanie. În toată această perioadă a fost principalul cercetător al herbarului de aici, când a colaborat la redactarea celui de-al doilea volum al lucrării Flora Europeană, una dintre cele mai valoroase monografii în care sunt prezentate plantele din întreaga Europă. A făcut numeroase observaţii pe plante sălbatice în călătoriile sale prin Europa, în specia prin sudul acesteia din Grecia până în Balcani. Imediat după anul 1989, John a devenit popular prin scrierile sale legate de botanică şi conservarea naturii, fiind autorul unor cărţi de mare succes ce privesc nu doar plantele din Europa, ci de pe întreaga planetă. În anul 1995, împreună cu Hugh Synge au fondat revista „Plant Talk” („Să vorbim despre plante”), o lucrare bogat ilustrată cu implicaţii în popularizarea ştiinţei ce a ajuns să fie citită în peste 100 de ţări. Încă din anul 2000 s-a implicat în proiecte ce vizează studiul şi conservarea plantelor sălbatice din sudul Transilvaniei, perioadă în care a publicat

134 SINTEZA # 6, iulie 2014

numeroase articole referitoare la acest subiect în reviste internaţionale, multe dintre studiile sale au fost prinse între coperţi de carte, una dintre cele mai recente şi importante cărţi, publicată în 2006 fiind, „The historic countryside of the Saxon Villages of southern Transylvania” („Regiunea istorică a satelor săseşti din sudul Transilvaniei”). Astăzi este botanistul Casei Regale din Anglia şi participă, implicat, în proiectele Fundaţiilor „Mihai Eminescu Trust” şi „ADEPT”, unde împreună cu Majestatea Sa Prinţul Charles ajută la promovarea şi conservarea patrimoniului natural şi cultural din Transilvania. Dr. John R. Akeroyd este oarecum unul dintre naturaliştii şi oamenii de ştiinţă atipici, căci, absorbit şi preocupat de studiul, întrebările şi descoperirile legate de botanică, poate, lucru rar întâlnit la oamenii de ştiinţă, să împărtăşească această pasiune cu oamenii din jurul său, mulţi dintre ei nespecialişti. Are acest dar al „traducerii” ideilor ştiinţifice într-un limbaj accesibil tuturor. Prin asta descoperă lumii frumuseţea universului său şi trezeşte acel sentiment arhaic, în conştiinţa tuturor, aducându-i mai aproape de natură şi făcându-i mai responsabili de ea. Dacă ai şansa întâlnirii cu Dr. Akeroyd, după câteva secunde de dialog, îţi trec emoţiilor gândului că stai de vorbă cu botanistul casei regale şi descoperi un om deschis, pasionat de muzica folk, de mâncarea românească şi de denumirile româneşti ale plantelor şi condimentelor folosite la noi. Dacă ai norocul unei ieşiri în teren, pe un deal cu flori, John devine „magicianul” care se apleacă încet, ridică o floare, şi vorbind despre ea, o învăluie într-o vrajă de poveste încât, după două opriri prin iarbă, îţi e frică să mai faci vreun pas, de teamă să nu striveşti ceva şi să faci un sacrilegiu. n

n Pe dealurile României, florile de câmp spun povestea oamenilor şi istoria hranei

ecunosc faptul că tot mai des realizez că îmi scapă valoarea reală a lucrurilor din jurul meu, asta în cazul în care există o valoare predefinită la momentul întâlnirii mele cu lucrul. Însă în acelaşi timp sunt conştient că valoarea lucrurilor se şi construieşte, o construiesc eu, prin şi din experienţele avute în solitudine sau împreună cu alţii. În felul acesta, împărtăşindu-ne fiecare experienţa, participăm la momentul în care valoarea obiectului se naşte, se construieşte şi creşte, căci fiecare, prin perspectiva lui, a pus câte o cărămidă la răspunsul întrebării: „Ce poate să facă lucrul acesta atât de important?” Ajuga genevensis, Dianthus carthusianorum sau Dictamnus albus sunt câteva denumiri care nu îţi spun foarte multe. Sunt denumirile ştiinţifice ale unor plante ce înfloresc în pajiştile de pe dealuri prin luna mai: vineţica, garofiţa de câmp sau frăsinel. Dacă stau să mă gândesc bine, dacă îmi amintesc denumirea lor populară sau dacă le văd culorile, roua de pe frunze sau le simt parfumul îmi aduc aminte de acele zile de mai în care fugeam pe dealul din spatele casei cu cea mai dragă prietenă a 135 SINTEZA # 6, iulie 2014

mea, era momentul nostru, în care ne ascundeam prin iarbă, prindeam insecte, culegeam flori şi puneam la cale timpul copilăriei noastre. De mai bine de 10 ani, eu am plecat de lângă dealul cu flori, iar ea s-a dus peste ocean, prietenia noastră continuă şi acum, chiar dacă ne vedem foarte rar. În cazul acesta, pentru mine, florile de câmp înseamnă o parte din copilăria mea şi o parte din oamenii cei mai importanţi pentru mine, în consecinţă florile de câmp au o valoare pe care nici nu îndrăznesc să o măsor. Dincolo de povestea mea şi care oarecum mă priveşte personal, florile de câmp sigur au şi alte poveşti, şi una din ele am aflat-o de la Dr. John R. Akeroyd, botanistul Casei Regale din Anglia, şi mi-am dat seama că este o poveste ce priveşte lumea întreagă. Însă nu este o poveste despre toate florile de câmp, ci una despre florile de pe dealurile din sudul Transilvaniei.

John Akeroyd, botanistul Prinţului Charles John, unul dintre cei mai buni botanişti pe care îi are Europa, descoperă pajiştile din sudul Transilvaniei acum mai bine de 14 ani şi se reîntoarce aici mereu, participă la proiectele de conservare ale pajiştilor,

face studii şi culege informaţii pentru cărţile şi articolele pe care le scrie despre biodiversitatea ce înconjoară satele săseşti din Transilvania. Însă dincolo de toate, vine aici pentru că are un simţ al valorii şi al frumosului, vine aici să hălăduie pe dealuri, prin pajişti împreună cu Majestatea sa Prinţul Charles, pentru că, spune el, la ora actuală, nu mai există un alt loc unde, pe asemenea suprafeţe întinse, să se găsească toate aceste specii de plante, unice sau rare, cu o valoare ecologică şi culturală uriaşă. Pe dealurile Transilvaniei cresc peste 1.200 de specii de plante, ceea ce reprezintă o treime din toate plantele din România, 15 dintre speciile de aici sunt numite în „Cartea roşie a plantelor din România” şi mai multe dintre ele sunt specificate în listele speciilor protejate la nivel european sau global, fiind fie endemice, adică prezente doar aici, fie pe cale de dispariţie în România şi în celelalte părţi ale lumii, cum sunt unele specii de orhidee, capul şarpelui, irisul sălbatic, hodoleanul, turtiţa, angelica de baltă, clopoţeii de baltă, planta cântăreţului, rușcuţa de primăvară, iarba de junghiuri, laleaua pestriţă, gladiola, căpşunica şi alte specii de rogoz. 

VERDE

n Încă din anul 2000, Dr. John R. Akeroyd s-a implicat în proiecte ce vizează studiul şi conservarea plantelor sălbatice din sudul Transilvaniei, perioadă în care a publicat numeroase articole referitoare la acest subiect în reviste internaţionale, multe dintre studiile sale au fost prinse între coperţi de carte, una dintre cele mai recente şi importante cărţi, publicată în 2006, fiind „The historic countryside of the Saxon Villages of southern Transylvania” („Regiunea Istorică a Satelor Săseşti din Sudul Transilvaniei”).

136 SINTEZA # 6, iulie 2014

VERDE

n La o primă vedere, totul pare amestecat, dar ochii unui botanist văd dincolo de simpla culoare a florilor

John este un tip volubil şi foarte prietenos, însă nu mi-am permis să îl întreb de ce sunt pajiştile de aici atât de importante, de ce vin şi el şi Prinţul Charles aici sau de ce de mai bine de 10 ani vorbeşte un englez de la curtea regală mai mult despre pajiştile din Transilvania decât o face, poate, un botanist român. Am lăsat lucrurile aşa şi am promit într-o dimineaţă de duminică cu o ploaie măruntă pe dealurile din jurul Viscriului.

Ceasul florilor, trecerea timpului De pe marginea drumului nu aveai cum să nu regăseşti sentimentul culorilor pe care ti-l lasă o vizită la Muzeul d'Orsay, în faţa ta se dezlănţuie capacitatea nemărginită de a „colora” a Naturii. Cred că pajiştile de aici pentru botanişti sunt, în materie de culoare, ceea ce reprezintă păsările din Oceania pentru ornitologi. La prima vedere, totul pare amestecat, însă cu o întindere de mână, m-a rugat să mă concentrez pe culoarea galbenă. Am descoperit rapid o ordine, majoritatea petelor galbene erau parcă semănate în parcele mai mult sau mai puţin dreptunghiulare. Planta care domină aici este clocoticiul Rhianthus minor. 137 SINTEZA # 6, iulie 2014

Astăzi, în alte părţi din ţara noastră şi în Europa, agricultura intensivă, monoculturile pe suprafeţe întinse de zeci de hectare afectează grav biodiversitatea şi formează, după cum John le-a numit, „deşerturi verzi”. Este o plantă semiparazită, adică absoarbe apa cu sărurile minerale din rădăcinile altor plante pe care le parazitează. Clocoticiul este un fel de ceas al naturii, această plantă apare între 10 şi 20 de ani după ce un teren agricol a fost lăsat în paragină. Astfel, astăzi, aruncând o privire peste petele galbene de pe dealuri, putem să facem o afirmaţie legată de modul în care se făcea agricultură aici în trecut. Cel mai important fapt pe care ni-l relevă clocoticiul este că saşii practicau o agricultură extensivă. Ei cultivau

parcele mici de teren, parcele între care existau rozoare şi pajişti unde se păstra biodiversitatea şi de unde, după ce un teren nu mai era cultivat, putea fi foarte uşor şi repede ocupat de plantele din jur. Acel mod de agricultură nu afecta viaţa sălbatică din zonă, iar omul, prin activitatea sa, nu reprezenta un pericol pentru natură. Astăzi, în alte părţi din ţara noastră şi în Europa, agricultura intensivă, monoculturile pe suprafeţe întinse de zeci de hectare, afectează grav biodiversitatea şi formează după cum John le-a numit, „deşerturi verzi”. Adică zone pe care cultivarea unei singure plante secătuieşte solul făcându-l infertil după o vreme şi duce la dispariţia multor specii de plante spontane, sălbatice, ale căror populaţii nu se vor mai reface din lipsă de nuclee de regenerare. Iată cum, plecând de la o singură plantă, ne-am întors în istorie şi am dedus că modul în care erau utilizate terenurile din jurul satelor venea în acea perioadă atât în folosul oamenilor, dar şi în favoarea naturii. Mozaicarea habitatelor, într-o vreme în care terenurile erau acoperite variat: 30% de pajişti şi fâneţe, 30% de terenuri arabile şi 40% de păduri este unul dintre motivele pentru care astăzi mai 

VERDE

n Structura peisajului deluros a născut un peisaj ce a făcut posibilă prezenţa atâtor specii de plante foarte diferite între ele

avem aici o aşa mare biodiversitate, şi spun biodiversitate pentru că nu doar speciile de plante sunt cele care abundă, ci şi păsările, insectele şi alte animale.

Movilele şi mlaştinile Am încercat să facem abstracţie de culoarea galbenă şi ne-am concentrat pe celelalte culori, iar ochii ne-au fost luaţi de petele albastru închis spre movuliu, date de florile jaleşului, Salvia nutans, o plantă rară şi protejată la nivel internaţional, căci, a ajuns la noi după ce şi-a extins arealul din stepele Rusiei şi Ucrainei, de unde între timp a dispărut. Ne-am apropiat de jaleş şi, la doar câţiva metri de pata violet, am descoperit altă minune a pajiştilor de acolo, untul vacii, Orchis morio, una dintre orhideele care trăiesc la noi în ţară şi care înfloresc în pajiştile umede. Din punct de vedere cromatic părea o minune, nuanţele celor două flori crescute pe petece una lângă alta, puse parcă de un artist, însă undeva lucrurile nu aveau o logică şi păreau imposibile. Cum se putea ca o plantă care creşte în stepă, acolo unde umiditatea este scăzută şi soarele puternic, să crească lângă o plantă ce preferă pajiştile umede şi umbroase? Răspunsul a venit privind în jur, 138 SINTEZA # 6, iulie 2014

Plecând de la preferinţele plantelor, am descoperit varietatea structurală a habitatului şi am înţeles cum structurile geologice specifice acestei părţi din Transilvania au făcut posibilă aducerea laolaltă a atâtor specii de plante cu necesităţi ecologice diferite. dealurile de aici sunt unice prin prezenţa movilelor, nişte ridicături de pâmânt, cu o înălţime medie de 5-7 m şi cu diametre variabile. Acestea s-au format în mod natural şi se comportă ca niște „micro-dealuri”, partea lor sudică încălzită puternic de soare naşte un microclimat de stepă, pe când partea lor nordică duce la formarea unor condiţii mai blânde cu un sol mai umed ce se întâlneşte şi în jurul acestora, astfel, în doar câteva arii de teren, putem să avem condiţii

de mediu foarte variate, antagonice chiar, care să permită dezvoltarea unor specii de plante venite din „lumi diferite”. Mozaicarea condiţiilor de mediu de aici este dată şi de prezenţa văilor mlăştinoaste, formate pe pătura de argilă de sub sol, care nu lasă apa să se scurgă, şi astfel ici-colo, înconjurate de pajişti şi tufişuri, apar mlaştinile în care întâlnim gladiola de mlaştină w, o plantă foarte rară în întreaga Europă. Plecând de la preferinţele plantelor am descoperit varietatea structurală a habitatului şi am înţeles cum structurile geologice specifice acestei părţi din Transilvania au făcut posibilă aducerea laolaltă a atâtor specii de plante cu necesităţi ecologie diferite.

Un trecut povestit de flori, un viitor închipuit de oameni Structura peisajului deluros, movilele, mlaştinile susţinute de pătura de argilă şi pădurile din jur au născut un peisaj ce a făcut posibilă prezenţa atâtor specii de plante foarte diferite între ele. Modul în care, de-a lungul timpului, oamenii au utilizat aceste terenuri printr-o agricultură extensivă în parcele mici de teren, despărţite de răzoare şi pajişti, au făcut ca toate acestea să se păstreze peste timp, însă noile tendinţe

VERDE

n Locurile în care s-a practicat agricultura de mai bine de 1.000 de ani păstrează încă una dintre cele mai mari biodiversităţi din Europa

din agricultură duc încet, încet la dispariţia acestui loc unic. Una dintre principalele ameninţări este supra-păşunatul oilor. Pe măsură ce se primesc tot mai multe subvenţii pentru creşterea oilor, numărul animalelor a ajuns atât de mare în comparaţie cu terenul disponibil pentru păşunat, încât încet, încet, pajiştile o să-şi piardă valoarea lor ecologică, multe dintre speciile de plante dispărând. O altă ameninţare a pajiştilor cu flori din Transilvania este tendinţa dezvoltării unei agriculturi intensive, unde sunt încurajate monoculturile extinse, fapt ce va duce la lipsa nucleelor de regenerare a populaţiilor de plante rare şi implicit la dispariţia lor. Realizând toate acestea, l-am întrebat pe John „Ce putem face?” Mi-a răspuns un pic apăsat de întrebare dar cu multă speranţă, în glas: „Păi, trebuie încurajată agricultra tradiţională, care, chiar dacă dă cantităţi mai mici de produse, dă produse de calitate nemăsurabil mai bună decât a celor venite din agricultura intensivă. Astfel, aceste produse pot fi vândute cu preţuri mai ridicate, care să asigure bunul trai al celor ce le produc. Trebuie asadar să ne concentrăm pe calitatea produselor 139 SINTEZA # 6, iulie 2014

O altă ameninţare a pajiştilor cu flori din Transilvania este tendinţa dezvoltării unei agriculturi intensive, unde sunt încurajate monoculturile extinse, fapt ce va duce la lipsa nucleelor de regenerare a populaţiilor de plante rare şi implicit la dispariţia lor. şi nu e cantitatea lor, trebuie să ajungem pe piaţa care pune valoare pe calitate şi nu pe cantitate, trebuie şă încurajăm turismul de calitate şi trebuie să ne promovăm valorile”. Poate că cel mai mult m-a marcat, modul în care a rostit faptul că „trebuie să promovăm aceste valori” şi mi-am dat seama, ca să realizez valoarea unică a unui loc, ce nu era la o distanţă mai mare de 50 km de locul în care m-am născut, a trebuit să am această întâlnire cu John Akeroyd,

care a străbătut mai bine de 2.500 km ca să se bucure de câmpurile cu flori de la noi şi să îi înveţe pe alţii asta. Experienţa de pe dealul cu flori m-a mai făcut să înţeleg de ce John a vrut să dea titlul poveştii pajiştilor cu flori de aici: „Magia Transilvaniei”, pentru că este într-adevăr o magie. La prima vedere, totul pare utopic, imposibil şi ilogic. Plante stepice cresc la doar câţiva metri de plante iubitoare de zone umede. Locuri în care s-a practicat agricultura de mai bine de 1.000 de ani păstrează încă una dintre cele mai mari biodiversităţi din Europa. Chiar dacă până la urmă toate par explicabile, după ce te întorci acasă, realizezi că poate era prea frumos să fie adevărat, asta cred că simt şi Prinţul şi John şi din cauza asta se întorc aici aproape în fiecare an. Asta cred că este adevărata Magie a Transilvaniei, apărută pe pământuri unice, păstrată de istorie şi crescută în soarele de mai. Adevărată şi nemăsurat mai valoroasă decât „acea” magie a Transilvaniei, făurită prin poveşti cu colţi însetaţi de sânge şi ascunşi de înuneric, greşit înţeleasă, ruptă de realitate, promovată prea mult din motivaţii mercantile şi aproape deloc dintr-o conştiinţă hrănită de valori socio-culturale. n

AMINTIRI PENTRU VIITOR

140 SINTEZA # 6, iulie 2014

AMI N T IRI

Drama promoţiei 1989 în butaforia comunicatului public ,,Din datele analizate, rezultă că anul acesta, numărul absolvenţilor învăţământului superior se ridică la 27.365, al absolvenţilor treptei a II-a de liceu la 199.578, iar ai învăţământului profesional la 177.620. Luând în dezbatere proiectul de decret, Comitetul Politic Executiv a relevat că repartizarea absolvenţilor s-a făcut în conformitate cu sarcinile stabilite în acest domeniu de Congresul al XIII-lea şi de Conferinţa Naţională ale PCR, precum şi de Congresul Ştiinţei şi Învăţământului, cu orientările şi indicaţiile secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu cu privire la asigurarea forţei de muncă pentru înfăptuirea obiectivelor de dezvoltare economico-socială a ţării, în etapa actuală şi de perspectivă. O atenţie desoebită a fost acordată satisfacerii necesarului de cadre pentru toate ramurile economiei naţionale şi, cu prioritate, pentru sectoarele minier, petrolier, energetic şi agricol. În decret se subliniază obligaţia ministerelor economice, a celorlalte organe centrale şi locale, de a asigura încadrarea în muncă a absolvenţilor, în profilele şi specializările dobândite şi să ia măsuri pentru efectuarea, potrivit legii, a perioadei de stagiu – de 3 ani pentru absolvenţii din învăţământul superior şi de liceu, precum şi de 5 ani pentru absolvenţii învăţământului profesional. Se precizează că pentru asigurarea stabilităţii absolvenţilor pe posturile din unităţile şi localităţile unde-au fost repartizaţi, în perioada stagiului, nu vor fi admise, sub nicio formă, schimbarea locului de muncă, transferarea şi detaşarea în alte unităţi. Subliniind importanţa măsurilor pentru încadrarea tuturor absolvenţilor promoţiei 1989 şi asigurarea de locuri de muncă, corespunzător pregătirii lor, formei de învăţământ pe care au urmat-o, Comitetul Politic Executiv a apreciat că aceasta ilustrează, o dată mai mult, în mod elocvent, superioritatea, umanismul orânduirii noastre socialiste, grija statornică a partidului şi statului pentru tânăra generaţie.

141 SINTEZA # 6, iulie 2014

PENT RU

VIITOR

Promoţia anului 1989, condamnată la 3/5 ani de ,,domiciliu obligatoriu” Lavinia Betea

În iulie 1989, Comitetul Politic Executiv al CC al PCR a obligat absolvenţii la ,,domiciliu obligatoriu” în localităţile unde au fost repartizaţi. S-au interzis, cu desăvârșire, excepţiile. Cum s-a ajuns aici?

Intelectualii şi puterea Istoria intelectualităţii româneşti din cea de-a doua jumătate a secolului XX redă semnificativ metamorfozele puterii şi reprezentarea utopiei comuniste. Conform programelor de partid, educaţia pentru munca în folos colectiv a fost misiunea esenţială a învăţământului de toate gradele. Parte a planurilor anuale, cincinale şi de perspectivă, planul de şcolarizare se corela cu trebuinţele forţei de muncă În primele două decenii ale regimului, promoţiile de absolvenţi ai învăţământului superior au fost numeroase şi – de ce nu?! - norocoase. Construcţia şi punerea în funcţiune a marilor coloşi industriali, agricultura cooperativizată şi etatizată, programele ambiţioase de culturalizare şi sănătate a populaţiei au reclamat formarea specialiştilor. Promoţiile de ingineri şi economişti nu ajungeau să acopere necesarul sectoarelor economice, în procent semnificativ aceştia fiind specializaţi prin formele de învăţământ fără frecvenţă sau la seral. În acelaşi fel, se completaseră munţi de diplome de absolvire a gimnaziului şi liceului.

Documentele de arhivă demonstrează însă că, odată încheiat procesul industrializării şi colectivizării, a început şi criza economică. Au resimţit-o mai întâi scriitorii şi artiştii, intelectualii şi specialiştii. Deşi Ceauşescu hrănise cel mai bogat iluzia preţuirii lor. Primele întâlniri de lucru, în calitate de succesor al lui GheorghiuDej, le-a avut cu reprezentanţii Academiei şi uniunilor de creaţie literară şi artistică. Academia, bunăoară, dispunea, în 1965, de semnificative resurse: 56 de instituţii de cercetare cu circa 3.000 de cercetători, un buget apreciabil destinat achiziţionării de cărţi şi reviste străine, ,,schimburilor de experienţă” şi burselor externe. Secretarul general a impresionat pozitiv şi la congresul din 1969 când s-a decis alocarea a 7, 5 miliarde de lei pentru construcţia de noi institute ştiinţifice cu dotări adecvate.

Utopie şi realitate „Ştiinţa – forţă de producţie” s-a transformat într-o lozincă a epocii. Dar în utopia proiectelor sale, Ceauşescu a redus curând fondurile pentru cercetare şi a recurs la restructurări. 

AM I N T IRI

PENT RU

VIITOR

n Aspecte de la primirea de către Nicolae Ceauşescu, împreună cu Elena Ceauşescu, a grupului de elevi şi studenţi americani care ne-au vizitat ţara în cadrul programului „Ambasadorii prieteniei” (27 iulie 1974)

Şefii de promoţii aveau de ales între orăşele şi târguri, majoritatea posturilor fiind în mediul rural. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, intelectualii stagiari suportau presiunile de stabilire a domiciliului în respectiva localitate. Nu-şi făceau buletin, nu primeau locuinţă. Nu-şi puteau cumpăra nici ,,raţia” lunară de produse alimentare. Dar ce contau dramele personale?!

142 SINTEZA # 6, iulie 2014

A început cu anularea indemnizaţiilor academicienilor. Şi cu punerea Academiei Române sub tutela politică a Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, condus din 1979 de ,,savanta” Elena Ceauşescu. În ideea apropierii cercetării de producţie, a trecut majoritatea institutelor Academiei în subordinea ministerelor de profil. Şi nu în ultimul rând, în expectanţele creaţiei şi inovaţiei, a deplasat accentul de pe cercetători şi specialişti asupra muncitorilor şi maiştrilor. În schema revoluţiei culturale chineze, Ceauşescu a tranşat dintru început „contradicţia socială” apărută între ,,roşii” (activiştii comunişti) şi ,,experţi” (specialiştii) în favoarea celor dintâi. Posturile în cercetare au dispărut din listele de repartiţie ale absolvenţilor de învăţământ superior. Prin Decretul 54/ 1975, aceştia erau obligaţi să-şi efectueze stagiul de trei ani în producţie. Dacă primiseră burse de stat pentru bunele rezultate la învăţătură, porneau în ,,câmpul muncii” cu alt handicap. Căci în cazul neprezentării la post, din indiferent ce motive, statul îi obliga să returneze contravaloarea căminului şi cantinei din anii facultăţii. În plus, neefectuarea stagiaturii atrăgea după sine pierderea specializării. Fără ,,stagiatură” nu

te puteai înscrie la concursurile de transfer sau titularizare. Pentru elita tinerei generaţii s-a revenit astfel, tacit, la practica fixării ,,domiciliului obligatoriu” pentru anumite categorii de indezirabili ai regimului din anii '50. Familii tinere de doctori, profesori, agronomi şi alţi specialişti au fost separate. Iar copiii lăsaţi în grija bunicilor.

Ferment al modernizării satului românesc Din 1981, pentru absolvenţii învăţământului superior s-au ,,închis” oraşele cu o populaţie ce depăşea 150.000 de locuitori. Şefii de promoţii aveau de ales între orăşele şi târguri, majoritatea posturilor fiind în mediul rural. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, intelectualii stagiari suportau presiunile de stabilire a domiciliului în respectiva localitate. Nu-şi făceau buletin, nu primeau locuinţă. Nu-şi puteau cumpăra nici ,,raţia” lunară de produse alimentare. Dar ce contau dramele personale?! Puterea atribuise tinerilor specialişti rol de ferment în crearea centrelor agro-industriale prin programul modernizării şi sistematizării rurale. De aceea luase măsuri pentru ,,legarea de glie”.

AMI N T IRI

PENT RU

VIITOR

n Nicolae Ceauşescu rostindu-şi cuvântarea cu prilejul deschiderii anului de învăţământ universitar din R.S.R., în anul 1969. Aspect de la mitingul din Piaţa Romană (1 octombrie 1969)

Pentru ei se construiseră blocurile din centrele comunale. Locuinţe pe verticală, să nu păgubească terenul destinat agriculturii, deşi localităţile nu aveau reţea de apă şi canalizare. Cu toalete în curte şi cu apă de la cişmea, se chema că li se asiguraseră ,,toate” condiţiile de viaţă. Şi de afirmare prin activităţile culturale şi politice de la căminele culturale.

Învăţământ tehnic şi învăţământ umanist Printre bancurile epocii cu Bulă la examenul de socialism ştiinţific, unul zicea că-n structura socială a României sunt două ,,clase” – muncitorii şi ţăranii, şi două ,,pături” – intelectualii şi inginerii. Într-adevăr, dintre cei 160.100 absolvenţi ai învăţământului superior din 1988, 103.000 urmaseră specializări tehnice, 6.200 - profilul agricol, 15.000 – economic, 2 350 – juridic, 17.350 medico-farmaceutic, 14.500 universitar-pedagogic şi 900 – artistic. Comparativ cu preferinţele tinerilor de azi, specializarea în ştiinţele socio-umane merită menţiuni aparte. În 1977 s-au desfiinţat facultăţile de psihologie, sociologie, pedagogie, filozofie şi istorie, comasându-se în două secţii - filosofie143 SINTEZA # 6, iulie 2014

istorie şi istorie - filosofie şi cu cifra de şcolarizare extrem de restrânsă. În 1989, bunăoară, 78 de tineri au absolvit secţia filozofie-istorie şi 103 secţia de istorie-filozofie. Dintru început însă Ceauşescu intenţionase desfiinţarea specializării în filozofie, pe motiv că nu puteam avea două filozofii - cea marxist-leninistă şi... restul. Aici a înghesuit însă specializările anulate, studenţii de la filozofie-istorie fiind invitaţi, în anul trei, să opteze între modulele de filozofie, sociologie şi psihologie. Pe listele comisiei de repartiţie au avut însă de ales doar între posturile de profesor de gimnaziu sau de liceu.

Ultima lovitură Paradoxurile epocii sunt greu de dedus din presă şi documente. Constituţia Republicii Socialiste România consfinţea dreptul şi obligaţia de a munci. A refuza angajarea în muncă, echivala cu infracţiunea de parazitism social pedepsită cu închisoare. Iar intenţia angajării pe un post sub nivelul pregătirii avea puţini sorţi de izbândă. Învăţământul fiind gratuit nu se accepta compromiterea investiţiei statului. Soluţia ,,beizadelelor roşii” a fost atunci învăţământul la fără frecvenţă, care lăsa portiţa promovării

la locul de muncă. Dar după plata datoriei externe, Ceauşescu şi-a bătut singur cuiele în sicriu înăsprind restricţiile şi plănuind noi ctitorii şi recorduri la export. Ultima lovitură a aplicat-o absolvenţilor în şedinţa CPEx din 4 iulie 1989. ,,Dezbaterile” pe marginea singurului punct al ordinii de zi (Propunerile privind repartizarea în producţie a absolvenţilor instituţiilor de învăţământ, promoţia 1989) au durat 20 de minute. Dintre cei circa 50 de participanţi au vorbit Ceauşeştii, premierul Constantin Dăscălescu şi Ion Teoreanu, ministrul Învăţământului. Acolo s-a decis eliminarea oricărei excepţii în efectuarea stagiului la locul de repartiţie. Până atunci funcţionase un birou al Comisiei Guvernamentale de repartiţii care intervenea în rezolvarea de situaţii deosebite. Să stea acolo unde au fost repartizaţi, a zis Elena Ceauşescu despre absolvenţi, dar să li se creeze condiţii. ,,Pot să trăiască şi în corturi”, a replicat şi mai dur Ceauşescu interzicând orice justificare. Asupra acestei decizii, populaţia a fost informată în termenii propagandei şi ai ,,limbii de lemn”. Poveşti de-acuma ştiute românilor ajunşi la capătul disperării. n

AM I N T IRI

PENT RU

VIITOR

Stenograma Ședinţei CPEx din 4 iulie 1989 privind repartizarea absolvenţilor Tov. Nicolae Ceauşescu: Începem şedinţa, tovarăşi. Aţi văzut ordinea de zi? Avem un singur punct. Propunerile privind repartizarea în producţie a absolvenţilor instituţiilor de învăţământ, promoţia 1989. Aţi văzut materialul? Dacă aveţi ceva de spus, de întrebat, propuneri?

Tov. Constantin Dăscălescu: Eu sunt de acord cu felul în care au fost repartizaţi absolvenţii instituţiilor de învăţământ, promoţia 1989, dar am o propunere. La pagina 3 din Decret, la punctul 5, se spune, printre altele, că schimbarea dispoziţiilor de repartizare, precum şi transferarea sau detaşarea în alte unităţi socialiste, nu pot fi efectuate decât în mod excepţional, pentru motive temeinic justificate, cu aprobarea Biroului Comisiei Guvernamentale. Pentru a întări răspunderea, propun să nu mai fie prevăzut acest lucru, să nu se mai facă niciun fel de excepţie, pentru a nu se mai muta dintr-un loc în altul.

Tov. Elena Ceauşescu: Este bine acest lucru.

10. E.C.: Atunci să scoatem acest lucru. 8.

N.C.: Să se termine cu justificările. Pot să locuiască şi în corturi. 15.

N.C.: Să fie scos.

E.C.: Aici nu este vorba numai de învăţământul superior, este vorba şi de învăţământul liceal şi profesional. Repartizezi din absolvenţii de liceu 4.500 şi când cauţi la sfârşitul anului, nu mai găseşti 1.000. Nu se mai poate da nicio aprobare de a trece dintr-un loc în altul.

16.

144 SINTEZA # 6, iulie 2014

N.C.: Trebuie să lucreze în specialitatea în care au fost pregătiţi. Minerii să lucreze în domeniul minier, petroliştii în petrol. 17.

E.C.: Noi vrem ca oamenii să se stabilească acolo unde au fost repartizaţi, dar pentru acest lucru şi organele locale să le creeze condiţii de viaţă corespunzătoare.

E.C.: Nimeni nu are voie să dea niciun fel de derogare. 18.

AMI N T IRI

PENT RU

C.D.: Aşa este stabilit, dar să nu se mai facă acest lucru nici de către Comisia Guvernamentală, de Biroul Comisiei.

N.C.: Se spune că orice schimbare să se facă cu aprobarea Biroului Comisiei Guvernamentale.

E.C.: Să stea acolo unde au fost repartizaţi.

Tov. Silviu Curticeanu: A fost în fiecare an prevăzut.

VIITOR

N.C.: Trebuie făcut acest lucru, pentru că toată ziua umblă cu modificări. Dar sunt repartizaţi pe ministere?

E.C.: Repartizarea este făcută pe ministere şi pe unităţi.

N.C.: Trebuie să atragem atenţia să se prezinte pe ministere, pe judeţe, pe unităţi şi aceste repartizări să fie aprobate, minerii să meargă la mineri, petroliştii în domeniul petrolier.

12.

11.

E.C.: Dar să li se creeze condiţii corespunzătoare.

13. 14.

N.C.: Conform legii merg şi stau acolo 3 şi 5 ani, cum este prevăzut. În această perioadă nu are voie să plece.

E.C.: 3 ani este pentru învăţământul superior şi 5 ani pentru restul.

19.

20.

N.C.: Să se facă repartiţia şi trecut în Decret. Totul trebuie să fie clar. Să punem în Decret lucrurile acestea că nu se poate în niciun fel să se facă altceva. 21.

Tov. Ion Teoreanu: Vă informez, tovarăşe secretar general, că toate acestea sunt prevăzute foarte clar în Decretul 54 din anul 1975.

N.C.: Şi repartiţia se face prin decret şi sub niciun motiv nimeni nu are dreptul să plece de la un loc corespunzător pregătirii sale în alt loc. 23.

22.

145 SINTEZA # 6, iulie 2014

N.C.: Mai aveţi probleme? Dacă nu mai sunt alte probleme de ridicat, cu aceasta ridicăm şedinţa.

146 SINTEZA # 6, iulie 2014

ARTE 147 SINTEZA # 6, iulie 2014

ART E

I N T E RV I U „Avem o diasporă numeroasă cantitativ. Nu sunt sigur că asta o face să fie puternică” Interviu cu noul director al Muzeului Naţional de Artă Contemporană, realizat de Ruxandra Hurezean

148 SINTEZA # 6, iulie 2014

ART E

n A X-a ediţie a programului european Noaptea Muzeelor

uzeul Naţional de Artă Contemporană al României (MNACR) are de curând un nou manager general. Călin Dan s-a născut în 1955 la Arad, este licenţiat în Istoria şi Teoria Artei la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” (actualmente Universitatea Naţională de Arte) din Bucureşti, iar din 1976 a activat ca jurnalist, critic şi istoric de artă, artist şi manager cultural. A fost redactor-şef al revistei „Arta”, director artistic al Centrului Soros pentru Artă Contemporană (19931996) şi a participat la înfiinţarea şi strategia de funcţionare a Secţiei Foto-Video a Universităţii Naţionale de Arte. În anii '90 a fost curatorul unor expoziţii colective, printre cele mai importante ale perioadei: „Sexul lui Mozart” (1991), „Ex Oriente Lux” (1993), „01010101...” (1994). Pe lângă proiectele curatoriale, o activitate importantă ca director al Centrului Soros pentru Artă Contemporană a fost dedicată cercetării şi documentării artiştilor români contemporani. Din 1995 până în 2013 a locuit şi a activat la Amsterdam, unde a fost, printre altele, director artistic la Lost Boys Interactive şi consultant pe probleme de arte vizuale al guvernului olandez. - Domnule Călin Dan, care este punctul definitoriu al programului dumneavoastră?

- Noua viziune managerială a MNACR se va concentra în jurul a trei axe prioritare: creşterea vizibilităţii publice a muzeului în România; realizarea de colaborări menite să 149 SINTEZA # 6, iulie 2014

promoveze arta contemporană din România pe plan internaţional; realizarea de parteneriate strategice cu instituţii din zona Central şi Sud-Est Europeană pentru construirea unei istorii recente a artei din regiune. - Cum veţi face asta?

- Realizarea acestor obiective va implica deopotrivă acţiuni la nivel intern şi extern: încurajarea şi întărirea relaţiilor cu publicul şi intensificarea programelor educative; parteneriate media care să ajute la remodelarea imaginii instituţiei şi a prezenţei acesteia în opinia publică; elaborarea, intern şi prin parteneriate externe, de planuri tematice pentru expoziţii, publicaţii, programe educative; consolidarea departamentului de cercetare / documentare al instituţiei prin colaborări externe; implicarea activă şi permanentă a comunităţii de critici, istorici de artă şi artişti în activităţile curente ale instituţiei. MNACR îşi propune să fie o organizaţie vie, integrată în dinamica secolului XXI şi o platformă de cercetare şi expunere pentru arta din România de după 1945, pe care o va evalua critic şi o va prezenta dintr-o perspectivă istorică, culturală şi geografică, în context local, regional şi internaţional. - Cum veţi realiza deschiderea spre alte culturi, comunicarea cu lumea artei internaţionale n-ar trebui intensificată?

- Expunerea şi valorificarea fondului de lucrări existente prin proiecte expoziţionale şi de documentare, publicare, precum şi programul de achiziţii, fac parte din strategia de construire a unei colecţii

consistente şi coerente, care să reflecte istoria recentă şi actualitatea artei contemporane din România. Muzeul va continua, intensifica şi lărgi alianţele cu institutele culturale străine (Institut Français, British Council, Goethe Institut, Institutul Cervantes, Centrul Ceh etc.) şi va dezvolta parteneriate strategice şi colaborări cu alte muzee din Bucureşti şi din ţară, al căror profil sau colecţii sunt legate de promovarea artei contemporane. De asemenea, pentru realizarea programelor pe care le propune, muzeul va colabora şi se va sprijini pe Asociaţia Amicii MNACR, iar prin colaborarea cu galeriile şi colecţionarii existenţi, va iniţia şi va urmări crearea şi dezvoltarea unui cadru legislativ favorabil donaţiilor, sponsorizărilor şi finanţării instituţiilor muzeale şi culturale. - Ce proiecte aveţi privind spaţiul muzeului?

- Viziunea strategică este aceea a unui MNACR gândit ca un centru activ de cultură contemporană, pentru care conceptul spaţial şi sediile în care acesta îşi desfăşoară activităţile au o importanţă capitală. Pentru un muzeu de artă contemporană, spaţiul în care operează nu este niciodată doar o resursă pasivă, ci este în acelaşi timp suport şi mediu artistic, făcând parte integrantă din expunere şi din programul cultural pe care îl găzduieşte şi la care participă activ, în mod direct. În acest sens, aducerea în atenţia publicului a celor trei sedii ale MNACR (şi nu doar a sediului principal din Palatul Parlamentului) se va conjuga cu 

ART E

strategia expoziţională şi programele curatoriale, construite pe trei direcţii principale: istoria artei din România (secolul XX şi XXI – Palatul Parlamentului), producţia contemporană locală, regională şi internaţională (Sala Dalles) şi zona de tip laborator / experiment, destinată mai ales artiştilor tineri (Calea Moşilor).

Statul are diverse instrumente pentru a stimula colecţiile muzeale. Discutând cu o colegă din Hamburg, am comparat coeficientul de deducere fiscală pentru sponsorizarea artelor vizuale în Germania (30%), faţă de România (2%). Diferenţa în cifre explică şi diferenţa în impact. Acest triunghi spaţial format din cele trei sedii (fiecare cu un program expoziţional coerent şi bine definit) va participa în mod activ la crearea unei reţele de instituţii de artă contemporană care acţionează în Bucureşti, cu iradiere la scara naţională şi regională, ale cărei obiective principale sunt: construirea unui public interesat şi educat în cultura vizuală contemporană, stimularea creativităţii artistice, participarea la construirea unui spaţiu public democratic, pentru care cultura, (mai ales vizuală), poate fi un instrument esenţial. - România nu este doar Bucureşti, în alte oraşe, lucrurile stau destul de grav, sunt muzee de artă cu sediile retrocedate, nerenovate, ştiţi să existe soluţii şi pentru ele?

- Este necesară o cartă a muzeelor de artă, care sa stabilească o listă de teme şi priorităţi la nivel naţional. Schimbul de idei, schimburile de 150 SINTEZA # 6, iulie 2014

programe şi de patrimoniu pot întări reţeaua instituţională şi pot ajuta la găsirea de soluţii la problemele punctuale pe care le menţionaţi.

Înţelepciunea unui mare monah

- Avem o puternică diasporă artistică, aveţi un plan de lucru concret pentru cooptarea ei?

- Avem o diasporă numeroasă cantitativ. Nu sunt sigur că asta o face să fie puternică. În condiţiile de mobilitate ale secolului XXI, conceptul de diasporă se modifică. Artiştii din generaţia de mijloc trăiesc între diverse culturi, unde integrarea lor se face pe criteriul calităţii individuale, şi nu pe cel al apartenenţei etnice. Cred că rolul MNAC este să recupereze, acolo unde este posibil, artişti pe care istoria i-a obligat să aparţină diasporei, în mare măsură fară voia lor. Ma refer exclusiv la acei artişti a caror valoare profesională şi culturală justifică recuperarea. - În privinţa achiziţiilor, e corect să vă gândiţi la sponsorizări, dar aveţi în vedere să cereţi şi un buget mai mare de la Ministerul Culturii? Muzeele noastre nu stau prea bine la capitolul achiziţii în arta contemporană.

- Înainte de a cere suplimentări de buget, trebuie să evaluăm ce răspuns este realist să aşteptăm la o astfel de cerere. Eu cred că statul are diverse instrumente pentru a stimula colecţiile muzeale – în primul rând la nivelul legislaţiei. Stimulentul fiscal, de pildă, e o metodă necostisitoare, verificată cu succes în Uniunea Europeană. Discutând ieri cu o colegă din Hamburg, am comparat coeficientul de deducere fiscală pentru sponsorizarea artelor vizuale în Germania (30%), faţă de România (2%). Diferenţa în cifre explică şi diferenţa în impact. - Ar putea deveni Bucureştiul vreodată, într-un orizont rezonabil de timp, o atracţie culturală? Există premise pentru aşa ceva?

- Bucureştiul e un oraş cu un capital de farmec extraordinar. El este deja o atracţie turistică, din acest motiv. Este misiunea noastră să adăugăm şi dimensiunea culturală. Premisele există, una dintre ele este eferves cenţa mediilor creative de tot felul, alta este existenţa numeroaselor instituţii, printre care şi MNAC. n

ărintele Iustin Pârvu, „ultimul mare duhovnic al românilor”, cum e numit de ortodocşii români, s-a născut la 10 februarie 1919 la Poiana Teiului, în judeţul Neamţ. A intrat în mănăstire la şaptesprezece ani şi şi-a continuat studiile teologice. După instaurarea regimului comunist, a împărtăşit soarta multor slujitori ai bisericii, fiind arestat pentru convingerile sale religioase. A fost eliberat în anul 1964 şi a avut parte de o libertate controlată până la Revoluţia din 1989. De la eliberare, a trăit în mănăstirile Bistriţa şi Secu din judeţul Neamţ, iar în anul 1991, în urma unei viziuni, s-a retras în munţi, la Petru Vodă, unde a întemeiat o mănăstire. Experienţa de viaţă, experienţa de duhovnic şi cea de supravieţuitor al lagărelor „de exterminare fizică şi morală” din perioada comunistă se regăsesc într-o serie de cărţi de dialoguri realizate de scriitorul Adrian Alui Gheorghe începând cu anul 2005. Lucrarea pe care o prezentăm aici esenţializează întrebări şi răspunsuri la câteva teme ale contemporanităţii, privite prin prisma experienţei de viaţă, a înţelegerii istoriei, a derutei creştinului de azi, surprins de dinamismul aproape necontrolat al unei societăţi în dezagregare. Reţinem câteva „sentinţe” ale părintelui Pârvu. Despre agresivitatea istoriei: „Forţa nu se justifică niciodată, ea numai acţionează. Agresivitatea are altă logică decât mintea, decât înţelepciunea”.

ART E

SEMN

CA RT E

Trei incursiuni în spaţiu, timp şi spirit Ioan Es. Pop

Despre credinţă: „Omul trebuie să creadă ca să poată înţelege! Cu credinţa vezi până departe, mai departe decât vezi cu raţiunea. Credinţa este, până la urmă, puterea de a iubi”. Despre patrie: „Decăderea a început în momentul în care Patria a fost înjosită de conducătorii ei, când Biserica a fost lovită la rădăcină, cînd Familia a fost desconsiderată. După ce ai luat unui popor regulile lui interioare, după ce l-ai smintit din tiparul lui, poţi uşor să-l manevrezi, să-l deturnezi”. Adrian Alui Gheorghe Semnele vremii noastre. 7 întâlniri cu părintele Iustin Pârvu Editura Conta, Piatra-Neamţ

Spionajul de la A la Z

a spionajului; Agenţii/servicii de informaţii/contrainformaţii; Spionii; Vânătorii de spioni; Spionajul în lume; Spionajul în istorie; Spionajul în arte. Volumul coboară în timp până la primii agenţi secreţi din Egiptul antic, până la primul tratat despre spionaj, cuprins în lucrarea Arta războiului a lui Sun Tzu (cca. 544 î.Hr. – 496 î.Hr.), vorbeşte despre spionajul pomenit în Biblie, despre spionii lui Hanibal, „cursele” lui Decebal, „războiul secret” al lui Iulius Cezar şi „reţelele” împărătesei Teodora a Bizanţului. Evul Mediu şi Renaşterea aduc în prim-plan activitatea „cărturarilorspioni”, perioada modernă (17001900) introduce în scenă „agenţiile şi agenţii”, Primul Război Mondial impune „frontul secret”, iar Al Doilea Război Mondial lansează „spionii atomici”. Nici Războiul Rece, faimos prin lupta dintre KGB-ul sovietic şi CIA americană, nu este ignorat, iar Perioada Contemporană ridică întrebarea: „A încetat Războiul Rece?”. Persoane şi operaţiuni faimoase din toate timpurile defilează prin faţa ochilor cititorului ca într-un roman de spionaj, numai că în această carte ele sunt sută la sută reale.

Preocupat de explicarea fenomenului biologic văzut în conexiune cu Universul, ca esenţă şi multitudine de forme, Dumitru Constantin Dulcan întreprinde studii clinice şi de laborator, care vizează îndeosebi dimensiunea informaţionalenergetică a lumii. „Suntem aici, în acest colţ de Univers, expresia ultimă a evoluţiei. Mâna unui arhitect inteligent şi nevăzut ne-a desprins din lut şi ne-a construit după un plan din care transpare unicitatea sursei, treaptă cu treaptă, până la nivelul creierului capabil să se gândească pe sine. Tot ceea ce s-a întâmplat s-a întâmplat pentru noi. Suntem rezultatul tuturor evenimentelor fericite şi triste care ne-au precedat şi cauza celor ce ne vor urma. Noi suntem cei ce lăsăm în urmă splendorile spiritului şi ruinele nimicniciei, pentru că omul este singura fiinţă de pe Terra căreia i s-a dat să se implice în demersul naturii prin extensia inteligenţei sale.” (Dumitru Constantin-Dulcan) n

Alexandru Popescu Cinci milenii de război secret Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte

Expresia ultimă a evoluţiei Această impresionantă enciclopedie a spionajului, prima din literatura română de specialitate, acoperă timpul scurs între perioada timpurie a Antichităţii şi zilele noastre. Informaţiile sunt grupate în şapte secţiuni: O istorie universală

151 SINTEZA # 6, iulie 2014

La începutul anilor ’80, apărea în România o carte de-a dreptul subversivă, întrucât vorbea despre spiritualitate în plină dictatură comunistă. La 30 de ani de la prima publicare, ediţia de faţă, revăzută şi adăugită, este la fel de revoluţionară prin informaţiile de excepţie pe care le oferă cercetătorilor şi pasionaţilor de ştiinţe de graniţă.

Dumitru Constantin-Dulcan Inteligenţa materiei Editura Eikon, Cluj-Napoca

sport life

152 SINTEZA # 6, iulie 2014

SPORT

L IFE

n La 9 iulie 1877, la clubul All England Croquet and Lawn Tennis Club are loc primul turneu de tenis de câmp de la Wimbledon, la acea vreme, o suburbie din afara Londrei

Proba de iarbă După strălucitorul Roland Garros, unde a ajuns până în finală, Simona Halep a impresionat și la Wimbledon. Ca un adevărat număr 3 mondial. Luminiţa Paul

a în fiecare an, trecerea de la zgura arzătoare europeană la iarbă, s-a produs aproape fulgerător. Abia s-au domolit un strop ecourile transmise de Roland Garros și a început Wimbledonul. E prea puţin timp între cele două turnee majore și e deseori prea greu să te adaptezi în timpul optim de la lent la rapid. De la efortul schimburilor prelungite de mingi la iuţeala serviciilor și ascuţimea voleurilor. Chiar și pentru cei mai mari, trecerea cere un preţ ridicat, nu întotdeauna achitabil. În iunie, pe 7, într-o zi sufocantă de vară pariziană, Simona Halep atingea cea mai mare performanţă a carierei sale, dar și a unei românce în ultimii 34 de ani: disputa o finală de Mare Șlem. Pas cu pas, cotată favorită a patra și rămasă cel mai înalt cap de serie în cursă după trei tururi, ea și-a croit drum drept pe tabloul de la Roland Garros. Fără să piardă vreun set, crescând valoric de la meci la meci, o dată cu miza, așa cum numai jucătorii importanţi reușesc s-o facă. Finala, disputată contra Mariei Șarapova, a 153 SINTEZA # 6, iulie 2014

fost una dintre cele mai aprige din istoria turneului, care din 2001 nu mai avusese un ultim act de trei seturi. Simona a pierdut, dar cu fruntea sus de tot, la câteva puncte distanţă doar de mult mai experimentata ei adversară. Cu mici lacrimi pe obraji, cu faţa ascunsă în prosop, apoi însă zâmbind la festivitatea de premiere. Pentru rezultatul imens pe care îl realizase, nu pentru ceea ce ar fi putut să fie. Apoi, foarte repede, aproape pe negândite, a trebuit să dea refresh și s-a trezit în faţa unui covor verde mătăsos. Pe iarba de la All England Lawn Tennis and Croquet Club, acolo unde mai fusese de câteva ori în trecut, inclusiv la Jocurile Olimpice de la Londra, din 2012. De două ori trecuse un tur, inclusiv anul trecut, când avea deja în vitrină un trofeu pe această suprafaţă, cel cucerit la ‘s-Hertogenbosch. Acum, însă era altceva. Nu mai venea la Londra ca să producă surpriza, ci ca s-o evite. Nu mai venea să vâneze, ci să fie vânată. Pentru că acum Simona Halep este numărul 3 în lume, cea mai înaltă poziţie ocupată vreodată de o româncă, cu câteva trepte bune deasupra locului

7 al Irinei Spârlea din 1997. Acum nu se mai gândește că va da peste Serena Williams, Na Li sau Jelena Jankovici din primul ori al doilea tur. Acum alte jucătoare își doresc s-o evite în fazele incipiente ale turneelor. Așa s-a întâmplat și la Wimbledon. Dar precauţia a existat la început. Noul izbucnea de peste tot. Primul meci pe Terenul Central, care Simonei îi pare „elegant și mai mare decât arată în imagini”. Așteptarea, ore bune petrecute în incertitudine, în vestiar, din cauza ploii sau din cauza programului nedefinitivat. Un pic, lucrurile acestea au tulburat-o. În turul secund, când a tras de ea ca s-o învingă pe Lesia Ţurenko, numărul 170 mondial, în trei seturi. Zilele mai puţin inspirate nu vin cu comandă specială, ci atunci când vor ele. Iar Halep a avut atunci una dintre ele. Dacă a cedat, cum se putea întâmpla? Nu, dovedind că jucătorii mari pot câștiga și când nu sunt la maximum. Pentru că atunci îi ajută experienţa. Mintea, dacă braţul șovăie. Braţul, acţionând din reflex, dacă mintea e blocată. A ajuns până în semifinale Simona, ceea ce nicio jucătoare română nu izbutise la Wimbledon. Nici managerul ei, Virginia Ruzici, care atinsese sferturile de finală în două rânduri, 1978 și 1981. O semifinală contra unei jucătoare chiar mai tinere decât Halep, Eugenie Bouchard, 20 de ani. Acolo s-a oprit, lăsând în urmă câteva semne de întrebare. Cum ar fi fost dacă nu-și sucea glezna stângă la 2-1 în primul set? Cât de mult a cântărit întreruperea din mijlocul tie-break-ului, atunci când unei spectatoare i s-a făcut rău? Cât de greu a apăsat oboseala spre finalul meciului, boseala 

SPORT

L IFE

n Simona Halep este numărul 3 în lume, cea mai înaltă poziţie ocupată vreodată de o româncă

atâtor luni petrecute la vârf, într-un ritm necunoscut de ea până anul acesta? În fond, toate acestea contează puţin, o picătură, faţă de ceea ce a reușit Simona Halep în ultimul an. Atâtea statistici rămase încremenite din anii ’70-’80, pentru care ea fixează încontinuu noi repere. Nu joacă însă pentru ele, nici nu le știe. Nu simte că face parte din istoria prezentă și viitoare a tenisului românesc și de oriunde, deși multe capitole, practic, vor începe cu ea. Tratează statisticile cu o undă de uimire, ca și cum ar fi vorba de altcineva. Pentru ea, important e jocul, ceea ce se întâmplă pe teren, senzaţiile de acolo. Bucuria intimă de a fi găsit soluţia potrivită într-o situaţie dificilă și de a fi găsit-o singură, fără a apela

la antrenor, deși în circuitul WTA acest lucru e permis. Satisfacţia de a fi scos cu bine la capăt un meci greu, de trei seturi, precum cel cu Ţurenko. „Sunt multe asemenea zile în carieră, sunt convinsă că nu pot fi sută la sută mereu, să joc tot timpul un tenis perfect”, spunea ea în timpul Wimbledonului. „Accept și zilele astea mai slabe și merg înainte pentru că înapoi nu vreau s-o fac niciodată”. Această declaraţie spune, într-un fel, totul despre Simona Halep. De mai bine de un an, ea merge doar înainte. În mai 2013, când ajungea în semifinale la Roma, era pe locul 64 în lume. Deși învinsese acolo patru jucătoare importante, Kuzneţova, Radwanska, Vinci și Jankovici, pierzând doar la Serena Williams, isprava a trecut nebăgată în seamă.

Reperele Simonei Halep în 2014 Australian Open - Mare Şlem Doha- Premier Indian Wells - Premier Madrid - Premier Mandatory Roland Garros - Mare Şlem Wimbledon - Mare Şlem

154 SINTEZA # 6, iulie 2014

sferturi învingătoare semifinale finală finală semifinale

Lumea tenisului a văzut, de-a lungul timpului, multe focuri stinse repede. Pentru Halep însă, acel turneu a declanșat un incendiu pozitiv, care continuă să ardă și acum. I-a trezit, i-a readus în minte amintirile jocului agresiv practicat în juniorat, pe care l-a adaptat și perfecţionat acum la nivel superior, alături de celelalte lucruri pe care le-a strâns în jocul ei, chiar și în anii în care se afla pe locurile 40-60 în clasamentul mondial. De atunci, da, a mers doar înainte. De pe 64 pe 3, cu şapte titluri în palmares, cu finală și semifinală de Mare Șlem disputată. Doar în sus. Și acolo, sus, vrea să rămână multă vreme. Pentru că poate. Pentru că acolo îi e locul. n Luminiţa Paul este jurnalist GSP şi comentator EuroSport

Premiile importante din 2014

Ultimul trofeu WTA câştigat în 2014 BRD Bucharest Open

Roland Garros Wimbledon Madrid Doha Qatar Australian Open Indian Wells

1.087.417 $ 685.781 $ 459.975 $ 441.000 $ 239.365 $ 225.000 $

155 SINTEZA # 6, iulie 2014

PUNCT ZERO

Footureball Mai puţin despre fotbal, mai mult despre tehnologia din şi dinafara gazonului Cupei Mondiale 2014. Bun venit în viitor! Traian Brad

156 SINTEZA # 6, iulie 2014

157 SINTEZA # 6, iulie 2014

PUNCT

ZERO

n 96.000 de spectatori au asistat la meciul din finala Campionatului Mondial din iulie 1966, dintre Anglia şi Germania de Vest, disputată pe stadionul Wembley din Londra

iulie 1966! Dacă sunteţi un suporter al naţionalei de fotbal a Germaniei, nu e cazul să vă enervaţi din nou. Pentru cei încă nedumeriţi, a fost ziua fatidică a unuia dintre cele mai controversate goluri din istoria fotbalului modern. Anglia juca atunci împotriva Germaniei de Vest, într-o finală a Campionatului Mondial desfăşurată pe Wembleyul londonez în faţa a peste 96.000 de spectatori. După un 2-2 la finalul celor 90 de minute de joc, a venit şi minutul 11 al prelungirilor şi o bombă trasă de legendarul Geoff Hurst sub transversala porţii apărate de Hans Tilkowski. Mingea a ricoşat în jos, a lovit linia de marcaj şi a sărit apoi în afara cadrului porţii. Golul a fost validat după o discuţie rapidă între arbitrii, iar Anglia a câştigat în cele din urmă cu 4-2. A fost primul său titlu mondial. Şi după cât de repede au părăsit şi ediţia de anul acesta, a rămas şi singurul. „Oricum nu poate nimeni să ne ia golul înapoi. E în cărţile de istorie”, spunea Hurst anul trecut pentru „The Telegraph”. Ce nu mai adaugă, sau nu ştie Hurst, este că analize moderne ale înregistrărilor video de atunci şi 158 SINTEZA # 6, iulie 2014

simulări computerizate ale şutului său au arătat că mingea nu trecuse de linia porţii.

Goal Line Technology Dar să lăsăm reprizelor trecute ce-i al reprizelor trecute şi să dăm fotbalului prezentului GLT (Goal Line Technology), o tehnologie dezvoltată - ironic?- de o companie germană şi folosită de FIFA la Copa del Mundo Brazilia 2014. Sistemul propus de start-up-ul german GoalControl, pentru care FIFA a plătit aproape 3,5 milioane de dolari, pare simplu: 14 camere de mare viteză, capabile să surprindă până la 500 de cadre pe secundă, instalate pe fiecare dintre cele 12 stadioane ale Cupei Mondiale. Şapte camere orientate înspre fiecare poartă - două instalate pe acoperişul stadionului, două supraveghează linia porţii, alte două exteriorul liniei de poartă, iar o alta captează imaginile din spatele porţii-, dublate de senzori de mişcare pe linia porţii, determină prin triangulaţie poziţia mingii în fiecare moment. Întregul ansamblu este conectat prin fibră optică la o unitate de procesare capabilă să filtreze mişcările mingii de cele ale jucătorilor sau ale eventualelor obiecte ajunse accidental (sau nu)

în zona careului mic. Pentru că nu foloseşte internetul, sistemul nu poate fi atacat din exterior. Dacă mingea trece de linia porţii, sistemul trimite în cel mult o secundă un semnal către ceasul de mână al arbitrului, care vibrează şi afişează pe ecran mesajul „GOAL”. Cu o precizie de 0.5 cm, GLT este creaţia fondatorului GoalControl, Dirk Broichhausen, un geek-freak căruia i-a venit ideea după un meci de fotbal lăsat cu îmbrânceli din cauza unui golfantomă. A început să caute tehnicieni chiar a doua zi. Germania îşi pregătea răzbunarea. Ideea nu e însă neapărat nouă. Un sistem similar dezvoltat de Sony, Hawk-Eye, e folosit deja în tenis şi cricket, iar FIFA a analizat şi alte două opţiuni, GoalRef și CAIROS, care presupun instalarea unor senzori de monitorizare în minge. Decizia preşedintelui FIFA, Sepp Blatter, de a aduce tehnologia pe terenul de fotbal vine după ani de ezitări şi temeri că o asemenea schimbare ar afecta nu doar fluiditatea jocului, dar ar limita şi puterea de decizie a arbitrilor. A trebuit să fie Cupa Mondială din Africa de Sud, 2010, şi o altă fază controversată în care s-au regăsit două nume de

PUNCT

ZERO

n Trofeul CM 2014 Brazilia, înmânat echipei campioane de către preşedinta Braziliei, Dilma Rousseff

pe acum familiare. Exact!, aceleaşi Germania şi Anglia. La 44 de ani de la şutul lui Hurst, mijlocaşul englez Frank Lampard a trimis o torpilă sub transversala porţii germane. Mingea a ricoşat în jos, a lovit linia de marcaj şi a sărit apoi în afara cadrului porţii. Da, e o propoziţie care se repetă. La fel şi istoria. Numai că nu neapărat la indigo. Golul Angliei nu a mai fost acordat, însă reluările de televiziune au arătat clar că mingea trecuse de linia porţii. Germania a câştigat cu 4-1, iar pentru FIFA a fost, să-i spunem, un moment de cumpănă între penibil şi pasivitate. „Am fost atât de şocat de cele întâmplate, încât mi-a luat o zi să reacţionez. Acum nu pot să spun decât «Mulţumesc, Lampard»”, avea să îşi explice mai târziu Sepp Blatter decizia de a deschide porţile fotbalului pentru tehnologie. Totuşi, nu toată lumea e mulţumită. Preşedintele UEFA, Michel Platini, e unul dintre oponenţii cei mai zgomotoşi ai GLT. „Aş prefera să avem mai mulţi arbitrii care să decidă o lovitură de la 11 metri sau dacă mingea a trecut dincolo de linia porţii. Nu avem nevoie de camere perfecte pentru a vedea mingea”, spunea Platini, invocând costurile mari presupuse de 159 SINTEZA # 6, iulie 2014

Pentru anii următori, aşteptaţi-vă să vedeţi toţi jucătorii cu iPaduri şi dispozitive ticsite cu date şi aplicaţii. Vor fi la fel de comune ca tricourile sau crampoanele” Lucas Neill, fost fotbalist profesionist, brand-ambasador PipSports

implementarea sistemului, estimate la aproximativ 70 de milioane de euro numai în cazul Ligii Campionilor. „Prefer să dau aceşti bani pentru crearea unei infrastructuri de joc pentru tinerii fotbalişti”, a adăugat el. Cu ochiul subiectiv al observatorului aflat acum pe marginea terenului acestei dispute, Geoff Hurst se declară încântat de GLT. „Dacă am fi avut acest sistem în urmă cu 50 de ani, s-ar fi văzut clar că mingea şutată de mine a trecut de linia porţii cu cel puţin 15 centimetri”. Sau nu. Dar asta va rămâne o eternă altă discuţie.

Ghete Poate cel mai important element al echipamentului unui fotbalist, ghetele, au trecut printr-o revoluţie tehnologică în ultimii ani. Cel mai mare producător de echipamente sportive al lumii, Nike, a venit în Brazilia cu modelul Mercurial Superfly, inspirat, spun oficialii companiei, de starul portughez Cristiano Ronaldo. Ghetele sunt realizate dintr-o ţesătură specială în trei straturi, gândită astfel încât să pună mai puţin material între minge şi laba piciorului, pentru un control mai bun al balonului. Gleznele sunt înconjurate de aşa numitul Dynamic Fit Collar, cu rolul de a 

Adidaşi NIKE Mercurial Superfly. Mai puţin material între picior şi minge, mărind controlul jucătorului

Aparatură Goal-line. Făcută pentru a determina momentul în care mingea trece de linia porţii

160 SINTEZA # 6, iulie 2014

Echipamentele Campionatului Mondial Brazilia 2014

Tricoul Brazilia 2014 NIKE. Creat pentru a menţine o temperatura adecvată jucătorilor şi, în acelaşi timp, un confort sporit

Mingea Brazuca de la Adidas. Mai stabilă, mult mai îmbunătăţită faţă de predecesoarea ei

Warrior "The Skreamer". Adidaşii printaţi 3D cu cauciuc, ajută la atenuarea contactului cu mingea

Spray cu spumă temporară. Poate fi folosit pe post de marker temporar, pe gazon, spuma dispărând la un minut după aplicare

161 SINTEZA # 6, iulie 2014

PUNCT

ZERO

n Tehnologia Goal Control-4D foloseste 14 camere de mare viteză, cu 500 de cadre pe secundă, pentru a captura o poziţie tridimensională a balonului rotund

asigura o fixare mai bună a ghetei, acţionând ca o extensie naturală a piciorului. În interior, un suport asemănător unui tendon, numit Brio Cable, face legătura între vârful ghetei şi călcâi, şi acţionează ca o praştie pentru a ajuta jucătorul să înainteze mai repede. Totodată, o nouă talpă mai flexibilă, realizată integral din carbon, ajută jucătorii să transmită mai eficient forţa la nivelul nivelul gazonului, eficienţă tradusă şi transpusă într-o extratracţiune. În plus, crampoanele suplimentare oferă stabilitate mai mare şi o aderenţă cu 10% mai bună. „Jucătorii ne-au spus că Mercurial se simte diferit de orice gheată. Se simte ca o extensie a corpului, datorită siluetei care integrează piciorul şi glezna. Elimină mişcările nedorite şi permite jucătorului să fie mai rapid. Acesta este marele său avantaj: putem regla gheata, astfel încât să se potrivească perfect jucătorului”, explică Phil McCartney, vicepreşedinte al diviziei Sport Performance Footwear a Nike. Alţi jucători, cum au fost belgianul Marrouane Fellaini sau ivorianul Kolo Toure, au intrat în teren cu noile modele de la Warrior, Gambler şi Skreamer. Gambler are în partea din 162 SINTEZA # 6, iulie 2014

Jucătorii ne-au spus că Mercurial se simte diferit de orice gheată. Se simte ca o extensie a corpului, datorită siluetei care integrează piciorul şi glezna. Elimină mişcările nedorite şi permite jucătorului să fie mai rapid”, Phil McCartney, vicepreşedinte al diviziei Sport Performance Footwear a Nike

faţă un înveliş de nylon care absoarbe din viteza mingii şi oferă, astfel, un control suplimentar. Talpa a fost la rândul ei redesenată, astfel încât să asigure o mai bună tracţiune şi extracomfort. Skreamer este un model realizat din microfibre pentru o greutate redusă şi viteză suplimentară, plus un finisaj de cauciuc printat 3D în partea din faţă, pentru un control mai bun al mingii. Dar lucrurile cu adevărat interesante sunt ascunse în interior, unde se află branţul 4D Arrowbeb, proiectat astfel încât să stimuleze circulaţia sângelui în picior. Adidas a venit în Brazilia cu linia Battle Pack - Adizero F50, Predator, Nitrocharge şi Adipure 11pro -, gândite fiecare pentru stiluri şi posturi specifice de joc. Adizero F50, de exemplu, este recunoscut ca rivalul de viteză al Nike Mercurial şi a fost purtat şi de pe acum infamul Luis Suarez, uruguaianul trimis acasă de FIFA şi amendat cu 82.000 de euro pentru că l-a muşcat de umăr pe italianul Giorgio Chiellini. Marea sa inovaţie este tehnologia Dribbletex - o textură specială 3D ce îmbunătăţeşte controlul mingii, inclusiv pe ploaie sau zăpadă. (Nu) Doar pentru fani, un model unicat de Adizero F50 a fost creat

PUNCT

ZERO

n Software-ul camerelor este special proiectat, fiind utilizat pentru a filtra jucătorii şi arbitrul de restul elementelor

pentru superstarul argentinian Lionel Messi. Sub capotă, întreaga gamă Battle Pack ascunde un microcip care monitorizează performanţele fizice ale jucătorilor, cum ar fi distanţa alergată, viteza sprinturilor etc.

Tricouri Înainte de a deşira tricourile de la Copa del Mundo, apelăm la rigoarea cifrelor şi aflăm că echipamentele de joc ale participantelor la mondialul brazilian au fost produse de trei sponsori principali - Nike - 10 echipe, Adidas - 9 echipe, Puma - 8 echipe; celelalte cinci echipe au jucat în kituri Uhlsport, Marathon, Burrda, Joma şi Lotto. Dar indiferent de sigla afişată, cu toţii au avut ca mantră temperaturile ridicate şi confortul termic al jucătorilor. Asul din mânecă - de data asta o realitate la propriu, nu doar o figură obosită de stil - l-au avut cei de la Adidas, care au venit în Brazilia cu adiPower, o gamă de mâneci şi veste care ajută corpul nu doar să se răcorească, dar şi să amâne apariţia stărilor de oboseală induse de căldură. Înainte de a fi purtate, acestea sunt udate, apoi stoarse pentru a elimina excesul de apă, şi păstrate în congelator pentru aproximativ două 163 SINTEZA # 6, iulie 2014

Un echipament confortabil, pe tot parcursul celor 90 de minute de joc, are un efect de stimul pshihologic, iar rezultatul cumulat e unul pozitiv. Nivelul energetic e bun, faci mai uşor faţă stresului şi oboselii, de unde şi confortul psihic”, Arata Izumi, fotbalist în echipa naţională a Indiei

ore. Totuşi, nu au fost gândite ca un echipament de joc, fiind recomandate să fie purtate în pauzele dintre reprize sau înainte de intrarea pe teren, după exerciţiile de încălzire. Pentru jocul propriu-zis, Adidas a propus un echipament care combină două dintre tehnologiile sale de vârf, Adizero şi Climacool. Rezultatul a fost un tricou antimicrobian, cu respirabilitate mare şi superventilaţie, capabil să absoarbă şi să elimine transpiraţia, astfel încât jucătorul să rămână uscat, rezistent la rupere şi cu aproximativ 40% mai uşor decât modelele create pentru Campionatul European din 2012. Şi tot de la Adidas vine MiCoach Elite System, un tricou intelgent dotat cu un sistem de senzori şi trackere GPS care oferă informaţii despre performanţele-cheie ale jucătorilor, cum ar fi ritmul cardiac, distanţa alergată, viteza, puterea dezvoltată etc. Toate aceste date sunt trimise wireless către o unitate centrală, de unde pot fi accesate via iPad pentru a fi analizate de antrenori. Pe greutate şi ventilaţie s-au concentrat şi cei de la Nike, care au propus un echipament din microfibre realizate dintr-o combinaţie de bumbac şi polimeri reciclaţi 

PUNCT

ZERO

n Adidas produce încă din 1971 mingile folosite la Campionatul Mondial de Fotbal, iar despre modelul de anul acesta, Brazuca, producătorul german, a spus că ar fi fost testat vreme de doi ani şi jumătate de peste 600 de jucători de top înainte de a intra în producţia de serie

din sticle de plastic - potrivit oficialilor companiei, un kit format din tricou, şort şi jambiere foloseşte materialul recuperat din 18 sticle de plastic. Zonele de ventilaţie sunt realizate dintr-o plasă ale cărei găuri sunt tăiate cu laser, astfel încât tricoul să preia şi să păstreze linile naturale ale trupului, oferind un confort termic sporit. Dar cea mai surprinzătoare creaţie vine însă de la Puma şi al său PWR ACTV, un sistem de compresie sub forma unor benzi plasate în zone strategice ale tricoului, despre care oficialii companiei pretind că, prin frecarea generată în urma mişcării, ar avea efectul unor micromasaje asupra unor grupe musculare-cheie ale jucătorilor. Rajiv Mehta, medic al echipei Puma, spune despre benzile din faţă că au fost proiectate pentru a relaxa diafragma şi muşchii abdominali pentru o respiraţie profundă. În spate, benzile au fost plasate în zona omoplaţilor şi a mijlocului, pentru o postură mai relaxată şi un echilibru mai bun. Chiar şi fără rezerva declaraţiilor de marketing, e greu de crezut că un astfel de sistem de compresie l-ar ajuta pe Neymar, să spunem, să fie un jucător mai rapid decât de obicei. Dar nici varianta că totul e 164 SINTEZA # 6, iulie 2014

marketing nu stă 100% în picioare. Un studiu publicat în British Journal of Sports Medicine şi reconfirmat apoi de alte cercetări independente arată că, purtate după efortul fizic, ca şi instrumente de recuperare, „sistemele de compresie au efecte benefice în reducerea traumelor post-exerciţii şi a durerii resimţite”.

Mingi Am putea fi tentaţi să credem că o minge de fotbal nu poate fi mai mult decât o simplă... minge - o băşică de piele umflată cu aer, rostogolită şi lovită de-a lungul şi de-a latul unui petic de pămânzt, şi incapabilă în sine să devină o sursă de furie, nemulţumire sau, de ce nu?, inovaţie ştiinţifică. Nimic mai fals! Nici măcar nu trebuie să sapi prea adânc printre controversele şi scheletele Mondialelor trecute să-ţi dai seama că o schimbare aparent minoră în proiectarea sferei-rege poate avea un impact semnificativ asupra comportamentului şi mişcării sale prin aer, cu efect (in)direct asupra tabelei de scor. Orice neglijenţă în proiectare poate face o minge imprevizibilă, iar Jabulani - modelul scăpat la propriu de sub control la Mondialele din 2010, despre care atacantul brazilian Luis

Fabian spunea că ar lua traiectorii supranaturale - e deja un caz de manual. Adidas produce încă din 1971 mingile folosite la Campionatul Mondial de Fotbal, iar despre modelul de anul acesta, Brazuca, producătorul german, a spus că ar fi fost testat vreme de doi ani şi jumătate de peste 600 de jucători de top înainte de a intra în producţia de serie. Inginerii companiei au realizat o minge cu o structură externă îmbinată asemenea unui puzzle rotund din șase paneluri identice de poliuretan, lipite termic şi cu o suprafaţă zgrunţuroasă - paneluri care reproduc forma unor shuriken, armele tradiţionale în formă de stea folosite de luptătorii ninja -, ce i-ar conferi o stabilitate în aer fără precedent. Jabulani, de exemplu, a fost construit din opt paneluri, în timp ce o minge tradiţională are 32. În drumul său spre gazon, Brazuca a trecut şi prin tunelul aerodinamic al fizicienilor universităţii japoneze Tsukuba, care au folosit un robot care să trimită mingea într-o plasă aflată la 25 de metri; toate şuturile au fost identice, iar pentru comparaţie s-au mai folosit mai multe tipuri de mingi de generaţii mai noi, în condiţii diferite de rezistenţă la înaintare şi

PUNCT

ZERO

n Cu toate îmbunătăţirile tehnologice, fotbalul rămâne sportul în care aleargă 22 de oameni după minge şi câştigă întotdeauna Germania

forţă ascensională. Brazuca a fost cea mai stabilă, urmată, surpriză!?, de modelul cu 32 de paneluri. La o concluzie similară a ajuns şi o echipă de cercetători ai NASA, care au confirmat, în urma unor teste de aerodinamică, nu doar că reducerea numărului de paneluri conferă mingii mai multă viteză, dar şi că micile protuberanţe de pe suprafaţa sa îi asigură o mai bună stabilitate. Tot de la Adidas vine miCoach Smart Ball, o minge inteligentă pentru antrenamente, dotată cu senzori care se conectează la iPhone și care ajută jucătorii să își urmăreacă și să își perfecţioneze calitatea paselor și a șuturilor. Senzorii oferă date despre traiectoria şi forţa șutului, permiţând aplicaţiei să înregistreze inclusiv numărul de rotaţii făcute în aer. Aceeaşi aplicaţie include şi o funcţie ”Challenge yourself”, care permite setarea unor provocări de genul șuturilor la o anumită viteză, executarea unor penalty-uri, lovituri libere, cornere etc. Se poate argumenta, şi pe bună dreptate, că simulările de laborator nu pot reproduce integral condiţiile reale din teren şi că... Scuze! Brazuca ajunge în faţa careului! Şut! „GOAL”. Gooooooooooooool! Restul e talent! n 165 SINTEZA # 6, iulie 2014

Să (nu) fie spumă! Cum poţi să-i opreşti pe cei mai buni jucători de fotbal ai lumii să se comporte la loviturile libere asemenea unor puştani de şcoală generală scăpaţi de sub control? Tragi în faţa lor o linie de spumă care dispare! n Lansată şi comercial sub numele de 9:15 Fairplay, spuma care îi ajută pe arbitrii să marcheze locul loviturilor libere şi distanţa regulamentară de 9,15 metri la care trebuie să se alinieze zidul, este creaţia jurnalistului argentinian Pablo Silva. „Totul a început în urmă cu 7-8 ani, când am jucat într-o competiţie de amatori. Echipa mea era condusă cu 1-0, iar în minutul 88 ni s-a acordat o lovitură liberă de la marginea careului. Când am şutat, zidul ajunsese la trei metri în faţa mea, iar arbitrul nu a intervenit deloc. Am pierdut meciul şi m-am întors acasă cuprins de furie şi amărăciune, şi m-am gândit că trebuie să fac ceva să opresc astfel de faze", povestea Silva pentru CNN. n Patentată la sfârşitul lui octombrie 2002, 9:15 Fairplay este un amestec de apă (~80%), butan (~17%), surfactanţi (~1%) şi alte ingrediente (~2%), cu o consistenţă asemănătoare spumei de ras, care se autodizolvă într-un minut după pulverizarea pe terenul de joc, fără a lăsa urme vizibile şi fără a deranja jucătorii. n Spuma lui Silva a fost folosită pentru prima dată în septembrie 2008, întrun meci din divizia a doua de fotbal argentiniană, între Los Andes şi Chacarita Jr. Ulterior a fost adoptată în toate partidele din Copa Sudamericana, Copa Libertadores şi Major League Soccer (SUA). „Eram sceptic la început, dar arbitrii mi-au spus că sunt mulţumiţi de sistem", declara recent preşedintele FIFA, Sepp Blatter. n Totuşi, spray-urile nu reuşesc să rezolve şi erorile de calcul uman. La Campionatul Mondial al Cluburilor, Marcello Lippi, antrenorul echipei Guangzhou Evergrande, s-a plâns că arbitrul nu a apreciat corect distanţele. „E un lucru inteligent, dar poate fi util doar dacă arbitrii chiar măsoară distanţa dintre atacanţi şi linia de apărare. Am văzut de cel puţin două ori o distanţă de 15 metri, care este mult prea mare".

GO OD

L IFE

•

T RAVEL

Zona muntoasă a României este un paradis pentru turiștii care „vânează” ceruri spectaculoase

În căutarea cerului perfect

Bogdan Stanciu / Foto: Vakarcs Loránd

GOOD LIFE 166 SINTEZA # 6, iulie 2014

Cuprins secţiune

În căutarea cerului perfect

„Cum slăbesc maşinile”

Un cocktail pe zi

(Ne)dreptul la samba

158

168

174

178

167 SINTEZA # 6, iulie 2014

n Două telescoape de amatori scrutează cerul plin de stele de deasupra comunei Ciurila, judeţul Cluj, în timpul unui „star party” organizat de astroclubul Borealis

GO OD

L IFE

•

T RAVEL

n Aura de lumină de deasupra Clujului, văzută de pe un deal din Ciurila

rei mașini mătură cu farurile un drum fără asfalt de lângă Cluj-Napoca, pe raza comunei Ciurila, dincolo de o pădure deasă de fagi. Automobilele se hurducă pe drumul pietros, cu farurile tăind noaptea în zig-zag. Un urcuș până pe vârful unui deal, un viraj scurt la stânga, încă două hopuri, motoarele se opresc, farurile se sting. Din portbagaje și de pe banchetele din spate, mâini îndemânatice apucă obiecte tubulare de mari dimensiuni. La lumina lanternelor, sunt montate pe trepiede sau monopiede. Toate luminile se sting și ochiurile telescoapelor - căci asta sunt tuburile - sunt aţintite spre bezna nopţii. Star party-ul poate să înceapă.

La petrecere cu stelele Un star party este, pe de o parte, o întrunire de astronomi amatori care își aduc cu ei telescoapele pentru a observa cerul în adâncimea nopţii. Pe de altă parte, este o formă sofisticată de manifestare a astroturismului - un concept relativ nou la scară globală, unde România ar putea excela, dar nu o face. Pe lângă star party-uri, unde sunt aduse instrumente profesionale de observare a cerului, astroturismul se 168 SINTEZA # 6, iulie 2014

În România nu există legislaţie privind poluarea luminoasă. Avem nevoie urgent de o astfel de legislaţie. Oricum, este nevoie de o reglementare la nivel european în acest domeniu și cred că va veni” Valentin Grigore, președintele Societăţii Astronomice Române de Meteori

adresează și turiștilor de rând, care doresc să aibă parte de ceruri pline de stele. Pentru acest lucru este suficient să ai un binoclu bun sau nici măcar atât. „Te poţi bucura, pur și simplu, de stele, în locurile cu cer întunecat, unde nu se văd luminile marilor orașe. Un cer plin de stele este un spectacol în sine oricând, chiar și când nu sunt fenomene astronomice deosebite”, explică Ilarie Grecu, un vlăjgan cu mișcări delicate, un promotor al astroturismului din Cluj-Napoca. Calitatea cerului este afectată direct de sursele de iluminat artificiale. Fără un cer bun, deci cât mai întunecat, nu se poate vorbi de un turism de dragul stelelor. Prin urmare, pe plan mondial au început de ceva vreme demersurile de protejare a zonelor cu cer întunecat. Există o asociaţie care se ocupă cu protejarea cerurilor întunecate, International Dark Sky Association (IDA), care a creat o reţea mondială de protejare a locurilor cu bolte cerești bogate. Există trei tipuri de arii care compun acest program, și anume comunităţile, parcurile și rezervaţiile cu cer întunecat. Programul a fost iniţiat în 2001 și are scopul de a conferi recunoaștere internaţională pentru acele zone și comunităţi care excelează în protejarea întunecimii boltei

GO OD

L IFE

•

T RAVEL

n După miezul nopţii, cerul de lângă Cluj este numai bun pentru observaţii

cerești. În acest moment, în lume există 16 parcuri, opt rezervaţii și șase comunităţi cu cer întunecat. Niciuna nu se găsește în România, cele mai apropiate de ţara noastră aflându-se în Ungaria, unde există două parcuri cu cer întunecat, una în zona Parcului Naţional Hortobágy, cealaltă în zona deluroasă Zselic.

Cum e la alţii Managerul acestui program al IDA, dr. John Barentine, a declarat pentru revista Sinteza că, până în acest moment, nu a primit din România nicio candidatură, deși, la o verificare rapidă a hărţilor de noapte, el a identificat nu mai puţin de cinci zone care ar putea îndeplini criteriile: Cheile Nerei - Beușniţa, Munţii Apuseni, Munţii Maramureșului, Munţii Călimani și zona PutnaVrancea. „Obţinerea unui statut de cer întunecat din partea IDA presupune doar existenţa unor persoane dedicate, care sunt dispuse să înceapă procesul de candidatură”, a precizat dr. Barentine, de profesie astronom. Diferenţele dintre un parc și o rezervaţie de cer întunecat ţin doar de mărime. Astfel o rezervaţie trebuie să aibă minim 700 de kilometri pătraţi, în timp ce un parc nu are o limită minimă a suprafeţei. „Rezervaţiile 169 SINTEZA # 6, iulie 2014

sunt constituite dintr-o zonă «nucleu», care de obicei este o arie naturală deja protejată, cum sunt parcurile naţionale, înconjurat de o zonă periferică, care nu este protejată ca un parc, dar unde locuitorii au adoptat măsuri de control a iluminării exterioare, pentru a proteja nucleul”, a explicat omul de știinţă american. Un exemplu în acest sens se află în Noua Zeelandă, unde 4.300 de kilometri pătraţi, care au în centru Parcul Naţional Aoraki, au fost declaraţi rezervaţie cu cer întunecat, cea mai mare din lume. Pe raza rezervaţiei funcţionează și un important observator astronomic. Patru agenţii turistice oferă, în această arie, tururi personalizate de observare a cerului, atât ziua, cât și noaptea. Cerul de aici este protejat încă din 1981, când a intrat în vigoare o ordonanţă de control a iluminatului, încorporată în planul de dezvoltare al districtului din care face parte PN Aoraki.

Planeta România Distanţa dintre Noua Zeelandă și România este, în acest caz, astronomică. Valentin Grigore, președintele Societăţii Astronomice Române de Meteori, este unul dintre cei mai buni cunoscători din ţară ai problematicii legate de poluarea

luminoasă. „În România nu există legislaţie privind poluarea luminoasă. Avem nevoie urgent de o astfel de legislaţie. Oricum, este nevoie de o reglementare la nivel european în acest domeniu și cred că va veni. Sper că va veni, nu atât de târziu, încât România să piardă aceste adevărate insule de Univers: zonele curate cu cer negru, pe care încă le mai are și pe care multe ţări care le-au pierdut și încearcă să le reconstruiască”, a explicat acesta, succint, situaţia nebuloasă în care se găsește România. Valentin Grigore este și reprezentantul IDA în România. L-am întrebat cum se explică absenţa României de pe harta oficială a cerurilor întunecate, unde se poate ajunge chiar dacă legislaţia naţională lasă de dorit. „Unu - nimeni nu știe ce înseamnă un parc cu cer întunecat, pentru că nu vrea, doi – birocraţia în România este criminală, dublată de lipsa de educaţie a celor care au puterea de decizie, trei - într-o astfel de iniţiativă, trebuie angrenaţi astronomi, responsabili de parcuri naţionale, rangeri, responsabili din turism, citymanageri, medici, biologi, designeri, ingineri specialiști în iluminat etc., patru - astronomii profesioniști din România nu sunt interesaţi de așa ceva, cinci - majoritatea astronomilor 

GO OD

L IFE

â&#x20AC;˘

T RAVEL

n Centrul galaxiei peste Caldera de Taburiente (La Palma, arhipelagul Canare 23/24 mai 2014) | Foto: Valentin Grigore

n Calea Lactee peste Caldera de Taburiente (La Palma, arhipelagul Canare, 28/29 mai 2014) | Foto: Valentin Grigore

170 SINTEZA # 6, iulie 2014

GO OD

L IFE

•

T RAVEL

n Un bolid din timpul Perseidelor (Munţii Cindrel, 8 august 2013) | Foto: Valentin Grigore

n Calea Lactee pe Valea Frumoasei (Munţii Cindrel, 5 august 2013) | Foto: Valentin Grigore

171 SINTEZA # 6, iulie 2014

GO OD

L IFE

•

T RAVEL

n Cerul comunei Ciurila într-o noapte de vară

amatori sunt prea individualiști, chiar egoiști, se mulţumesc cu activităţi pentru confortul strict personal”, a enumerat specialistul.

Negru profund Comuna Ciurila este la o planetă distanţă de Noua Zeelandă, dar, într-o noapte clară de iunie, după ce miezul nopţii a trecut, mii de sori scânteiază și aici pe un cer negru profund. Dinspre oraș transpare discret o aură roșie, ca o bură de lumină. Locul este adăpostit de luminile agresive ale orașului de un deal împădurit, astfel că bura roșie de poluare luminoasă inundă numai o mică margine a bolţii cerești, lasând restul cerului negru ca tăciunele, să se poată lăfăi în voie pe el Calea Lactee. Este cel mai bun cer pe care îl poţi avea în apropierea unui oraș mare. În vârstă de 30 de ani, Ilarie Grecu, expert în IT și astronom în timpul liber, este cel care a găsit acest loc. „Am verificat harta poluării luminoase disponibilă pe internet, pe care am suprapus-o pe Google Earth, pentru perspectiva 3D, fiindcă e important să ai un orizont bun, să nu fii – de exemplu - într-o vale, și așa am găsit locul acesta. E un cer bun. Cred că este pe undeva de nota 6, dacă se calculează în funcţie de NELM (Naked Eye Limiting Magnitude – n.r.),

172 SINTEZA # 6, iulie 2014

„În foarte multe ţări din Europa de Est, care au avut guverne comuniste, iluminatul exterior a rămas subdezvoltat, lucru care a determinat existenţa multor locuri cu ceruri foarte întunecate”, Dr. John Barentine, de la International Dark Sky Association

unde 4 e cel mai slab și 7,5 cel mai mult”, spune Ilarie. Cel mai bun cer pe care l-a văzut vreodată a fost în Pasul Rotunda, dar un cer foarte întunecat se găsește și în Apuseni, la Poiana Horea, de exemplu. Din punct de vedere al astroturismului, norocul României, pe care încă nicio oficialitate nu s-a gândit să-l fructifice este relativa sa înapoiere faţă de ţările puternic industrializate. „În foarte multe ţări din Europa de Est, care au avut guverne comuniste, iluminatul exterior a rămas subdezvoltat, lucru care a determinat existenţa multor locuri cu ceruri foarte întunecate. Provocarea este de a găsi metode de dezvoltare, în timp ce resursele naturale, precum cerul negru, sunt protejate”, spune dr. John Barentine, de la International Dark Sky Association. Din păcate, în brandul naţional turistic al României, astroturismul este o noţiune inexistentă, lăsată la discreţia operatorilor privaţi. „Societatea Astronomică Română de Meteori a adus, de-a lungul timpului, în România foarte mulţi astroturiști interesaţi de cerul negru din România. Din păcate, infrastructura turistică este foarte slab dezvoltată, iar acolo unde se dezvoltă aduce cu ea poluare luminoasă... pentru că la noi nimic nu 

GO OD

L IFE

•

T RAVEL

n Protagoniştii unui „star party” la sfârşitul „misiunii”. Al doilea din dreapta, Ilarie Grecu

se face cu cap. Occidentalii încearcă cu eforturi uriașe să reconstruiască ceea ce au distrus din punct de vedere al naturii, unde intră și cerul nocturn. Uneori e aproape imposibil să mai aibă ceea ce a fost odată. Noi trebuie doar să păstrăm ceea ce avem…”, explică Valentin Grigore, un pionier al astroturismului, care organizează tabere de observaţie a cerului din 1993.

Ceruri pierdute Acesta a enumerat și două cazuri tipice de cer întunecat distrus de poluarea luminoasă: „În anii 80 și începutul anilor 90, zona de lângă Târgoviște, pe Dealul Voievozilor, avea un cer negru absolut. După 1995 zona a devenit afectată, astfel încât azi este inacesibilă pentru observaţii astronomice. În anii 90, începând cu 1993-1994, zonă cu cer foarte întunecat, spectaculos, în topul zonelor cu cel mai întunecat cer, a fost la Piatra Arsă și Babele, în Bucegi. Creșterea spectaculoasă a poluării luminoase după 1997-1998 a dus la abandonarea zonei în anul 2000”. Din fericire, România are încă „rezerve” suficiente de cer întunecat. Astronomul amator Deak Zoltan de la Astroclubul București a centralizat o serie de măsurători a poluării luminoase în diverse zone ale ţării. Potrivit acestei centralizări, care nu 173 SINTEZA # 6, iulie 2014

este una exhaustivă, cel mai negru cer a fost înregistrat anul trecut pe Valea Frumoasei, cu un indice de 21.70, pe o scară de valori unde 23.70 a fost maximul înregistrat vreodată, în deșertul Nevada, în 2011. Revenind în România, și în Ghioroiu, judeţul Vâlcea, a fost înregistrat un indice de 21,70, dar măsurătoarea a fost făcută în urmă cu șase ani. Un cer deosebit de întunecat se găsește la Vlădeasa , cu un indice de 21.50, înregistrat în 2009. Marian Niculescu, președintele Astroclubului „Borealis” din ClujNapoca spune că, în această zonă, cerul este, într-adevăr, de o foarte bună calitate. „În spatele Cabanei Vlădeasa este o zonă foarte bună. Este însă destul de greu de ajuns în astfel de zone, unde cerul este negru profund, deoarece sunt situate la distanţă de orașe, izolate și în România aceasta înseamnă, de obicei, infrastructură proastă”, explică Marian Niculescu. Valentin Grigore este de părere că cel mai frumos cer din România la ora actuală poate fi observat în Munţii Cindrel, pe Valea Frumoasei, zona „Pârâul lui Blaga”. „Aici cerul este încă foarte negru, neafectat de poluare luminoasă și se poate vedea în toată splendoarea lui”, spune acesta. Vestea bună este că, pentru a

cerceta un astfel de cer, nu îţi trebuie neapărat aparatura sofisticată pe care o etalează cu mândrie astronomii amatori. „Este suficient să ai un binoclu bun. Este un instrument excepţional, cu care poţi observa roiuri stelare, galaxii și chiar nebuloase. Trebuie însă să fie unul de calitate, nu unul de la tarabe”, mai spune Marian Niculescu, de la astroclubul „Borealis”. La Ciurila, într-o noapte de vară, bezna nopţii e atât de deplină, încât descărcarea unui bliţ foto te ameţește ca un pumn primit în cap. Istvan Matis, vicepreședintele Astroclubului „Borealis”, a venit la observaţie cu un telescop făcut cu propriile mâini. Îl fixează pe Marte, apoi pe Saturn, iar mai apoi face, cu ajutorul unui fascicul subţire de lumină, o trecere în revistă a principalelor constelaţii de pe cer, pentru toţi cei prezenţi. Calea Lactee pare că se sprijină pe aura roșiatică de peste oraș. Vega, Altair și Deneb, cele trei stele ale „triunghiului de vară” strălucesc palid și chiar deasupra capetelor, astrele din Coroana Boreală încununează toată bolta. Un poet ar spune că la Ciurila, într-o noapte de vară cu cer senin, poţi strânge o claie de zări și-o căciulă de stele. La fel, la Vlădeasa, în Poiana Horea, în Călimani, în Vrancea sau pe Valea Frumoasei. Trebuie doar să întinzi mână și să le prinzi. n

174 SINTEZA # 6, iulie 2014

Harta locurilor cu cel mai întunecat cer din România P.N. Munţii Călimani

P.N. Munţii Maramureșului Vlădeasa Poiana Horea

Valea Frumoasei, Pârâul lui Blaga

Pasul Rotunda

Transfăgărășan

P.N. Cheile Nerei Beuşniţa P.N. PutnaVrancea

Nota redacţiei: Harta este una orientativă şi nu are pretenţia de a fi completă

175 SINTEZA # 6, iulie 2014

Surse: Astroclubul București, Astroclubul Borealis Cluj, Societatea Astronomică Română de Meteori, International Dark Sky Association

AUTO

„Cum slăbesc maşinile” Florin Popa

De parcă goana oamenilor după silueta ideală nu era suficientă, acum au început şi automobilele să piardă din greutate. Din fericire, ele nu trebuie să se abţină de la deschisul frigiderului, ci doar să aibă grijă ce piese pun inginerii pe banda de producţie şi să fie prietenoase cu materialul care se anunţă a fi „noul negru” în moda auto: fibra de carbon.

176 SINTEZA # 6, iulie 2014

177 SINTEZA # 6, iulie 2014

GO OD

L IFE

•

AUTO

n Mercedes-Benz şi Auto Union nu se mai deranjau să vopsească automobilele de curse. Argintiul brut al aluminiului era suficient

egenda spune că, în 1934, cu ocazia controalelor premergătoare cursei de la Nurburgring, modelele Mercedes-Benz W25 au fost depistate ca fiind cu 1 kilogram mai grele decât prevedea regulamentul curselor Grand Prix din acele vremuri. Acest kilogram extra ar fi atras descalificarea imediată și odată cu ea, aruncatul la gunoi a multe luni de pregătire, precum și a banilor și energiilor investite în pregătirea sezonului competiţional. Singura soluţie - sclipitoare de altfel - care le-a trecut prin cap inginerilor a fost aceea de a scăpa de stratul de vopsea

n Încă un nivel de vis: CFRP transparent

178 SINTEZA # 6, iulie 2014

aplicată caroseriei, strat care cântărea chiar mai mult decât kilogramul problemă. După un hei-rup din partea mecanicilor și câţiva metri de hârtie abrazivă mai târziu, Mercedes-Benz W25 revenise la culoarea originală, cea a aluminiului brut: argintiu. Ca orice poveste cu happy-end care se respectă, mașina a câștigat cursa și astfel s-au născut numele și povestea „săgeţilor argintii”. Controversele contemporane întunecă puţin din sclipirea acelor vremuri, invocând faptul că și echipa Auto Union (actual Audi) concura cu bolizi argintii și că victoriile nu erau puţine nici de partea lor. Într-un final, chiar și autobiografiile celor care au trăit și alergat atunci sunt

contradictorii, băgând și mai mult în ceaţă istoricii și fanii deopotrivă. Lăsând nostalgia la o parte și revenind cu picioarele pe pământ, industria auto (fie ea civilă sau dedicată exclusiv motorsportului) s-a aflat într-o permanentă goană după aflarea dietei de slăbit perfecte pentru automobile, dietă care aduce ca rezultat final performanţe mai bune din punct de vedere al dinamicii. Desigur, poţi obţine sportivitate și prin mărirea puterii motorului, dar asta atrage după sine și un consum energetic mai mare, lucru care nu mai este de dorit într-o eră în care preţul combustibilul se îndreaptă către o singură direcţie: în sus. Colin

n Lotus Elise: uşor ca un fluture, rapid ca o viespe

GOOD

Chapman, fondatorul mărcii britanice Lotus, a fost cel mai mare adept al construcţiilor ușoare, susţinând că „o mașină puternică poate fi rapidă în liniile drepte, dar o mașină ușoară poate fi rapidă oriunde”. Prin urmare, modelele Lotus, chiar și cele destinate circulaţiei pe drumurile publice, sunt capabile de performanţe egale cu cele ale supersportivelor de trei ori mai scumpe: Lotus Elise S care cântărește doar 999 de kilograme, realizează sprintul 0-100 km/h în 4,6 secunde cu un motor de 1,8 litri în patru cilindri! Filozofia lui Chapman a adus în vitrina echipei Lotus de Formula 1 nici mai mult nici mai puţin de șapte titluri de constructor și șase în clasamentul

•

AUTO

piloţilor, deschizând astfel o cutie a Pandorei în care goana după putere s-a transformat într-o goană pentru siluetă. Astăzi, în Formula 1 se aleargă cu motoare mici și eficiente, montate pe caroserii ultraușoare. Epoca aluminiului pare că a apus, acesta fiind înlocuit cu fibra de carbon, o soluţie care din punct de vedere al balanţei rezistenţă versus greutate, depășește orice alt material care a fost folosit până acum în industria constructoare de autovehicule. Financiar însă, folosirea fibrei de carbon este încă restrictivă, fiind un capitol rezervat mărcilor exclusive sau echipelor din motorsport cu bugete generoase.

n O simulare sau viitorul caroseriilor? O să vedem în câţiva ani

179 SINTEZA # 6, iulie 2014

L IFE

Dacia Logan nu va conţine în viitorul apropiat nicio șaibă sau șurub din carbon și la fel se întâmplă și cu restul modelelor de volum, fie că sunt germane, italiene sau franceze. Dar, ca orice tehnologie care și-a dovedit utilitatea și pentru care există o cerere din partea consumatorilor, și fibra de carbon se va democratiza și va deveni din ce în ce mai ieftină și accesibilă. Una dintre cele mai vizionare și mai futuriste mărci auto, BMW, a aruncat deja buzduganul și a deschis ușa producţiei de fibră de carbon la o scară nemaintâlnită până acum. Pentru început, a folosit acest material la construcţia modelelor sport pe care le avea deja în portofoliu, scopul 

n BMW i3, prima maşină de serie care foloseşte carbonul la scară mare

GO OD

L IFE

•

AUTO

n Zeci de kilograme pot fi salvate prin folosirea aluminiului. Audi a înţeles asta cu mulţi ani în urmă

fiind micșorarea greutăţii totale și implicit obţinerea unor performanţe dinamice mai bune. Noile M3 și M4 au acoperișul construit din CFRP (Plastic Ranforsat cu Fibră de Carbon), soluţie care aduce o scădere a masei cu cinci kilograme în cazul BMW M3 sedan și cu peste șase kilograme la BMW M4 coupe. Cele două modele dispun și de ax de transmisie din CFRP, pentru că rigiditatea mare și masa redusă ale CFRP permit ca axul să fie produs dintr-o singură bucată, fără articulaţie cardanică. Rezultatul este o scădere a

masei cu 40% faţă de modelul anterior, iar reducerea maselor de rotaţie are ca efect un răspuns mai prompt al acceleraţiei. Bara transversală aflată în compartimentul motor, construită tot din CFRP, reprezintă un alt exemplu despre cum toate măsurile de reducere a masei aplicate acestor automobile, au dus la o îmbunătăţire a dinamicii. Cântărind doar 1,5 kilograme, această bară transversală oferă o rigiditate superioară faţă de o componentă asemănătoare din aluminiu. Utilizarea

n Fibra de carbon nu arată prea spectaculos în forma bruta

180 SINTEZA # 6, iulie 2014

carbonului la aceste modele confirmă faptul că BMW este lider mondial în construcţia CFRP, marca producând primul automobil de serie cu o caroserie realizată integral din acest material: BMW i3. Pentru a controla calitatea materialelor folosite, dar și pentru a confirma direcţia în care crede marca, BMW a investit masiv, alături de SGL Group, într-o fabrică care va deveni în 2015 cel mai mare producător de fibră de carbon din lume: SGL Automotive Carbon Fibers din Moses Lake (statul

n Înainte de a deveni componentă, fibra de carbon este doar un fir pe un mosor

GOOD

L IFE

•

AUTO

n Astăzi, niciun Audi nu mai iese din uzină nevopsit. Păcat

Washington, SUA). Ca urmare a proceselor automate de producţie, extinderea uzinei din Moses Lake va permite în viitor ca BMW Group să folosească materiale bazate pe fibră de carbon și la alte modele de serie, în cantităţi mari și la costuri competitive. Producţia fibrei de carbon este puternic energofagă, în consecinţă, întregul proces de fabricare a fost adaptat și reconfigurat pentru a folosi energie „verde” regenerabilă, din surse hidro, eoliene sau solare. Scăderea greutăţii sașiului și a caroseriilor

compensează surplusul de masă adus de noile platforme hibrid sau 100% electrice, care vin însoţite de acumulatori voluminoși și grei. Și în cazul electrificării automobilului, cursa pentru mărirea eficienţei și anduranţei bateriilor are un ritm alert și deja s-a ajuns la un compromis care, să permită producţia de serie a multor modele. Dar suntem abia la început, în primul kilometru al unui maraton care sigur nu se va desfășura pe teren plat sau în coborâre. Analizaţi în paralel, cei din plutonul fruntaș al ușurării

n Ca orice material plastic, şi CFRP-ul este maleabil înainte de tratamentul termic

181 SINTEZA # 6, iulie 2014

caroseriei par să fie mai avansaţi decât cei care se străduiesc să compacteze acumulatorii, dar nimeni nu poate spune cu siguranţă cum se va sfârși această competiţie. Tot ce știm astăzi este că regretatul Colin Chapman a avut dreptate: „Simplify, then add lightness”. n

Florin Popa este redactor-şef al BBC TopGear Romania.

n BMW M: un plafon uşor pentru un centru de greutate coborât

DI NE

WI N E

Un cocktail pe zi În prima fază este ca băutul obișnuit, în a doua începeţi să vedeţi lucrurile monstruoase şi nemiloase, dar dacă perseveraţi, veţi intra în faza a treia, când veţi vedea lucrurile pe care doriţi să le vedeţi, lucruri minunate şi curioase”, Oscar Wilde

182 SINTEZA # 6, iulie 2014

Adrian Pop

e este un cocktail? O băutură rece cu vodcă, rom sau lichior amestecate cu diverse ingrediente aromatizate. Pe scurt, orice băutură mixtă. Aceasta este definiţia de bază pentru cocktail. Oamenii au amestecat băuturi timp de secole, dar abia în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea cocktailurile au devenit destul de populare pentru a fi consemnate în diverse scrieri. Prima referinţă publicată despre cocktail apare în anul 1803. Referitor la numele „cocktail” sunt foarte multe presupuneri, dar niciuna nu este recunoscută ca fiind la baza acestei

denumiri. De la termenul francez „coquetel”, ce însemna o ceaşcă de băutură de ou, până la zeiţa aztecă Xochitl, părerile sunt împărţite şi neconcludente. Dacă în acest caz nu contează numele, vechimea, brandul, tăria, soiurile sau butoaiele, putem spune cu certitudine că reţetele sunt cele care fac legea în lumea acestei băuturi. Imaginaţia fiecăruia poate produce un cocktail unic, însă există combinaţii, care de-a lungul timpului au devenit adevărate reţete standard. Fără a face vreun clasament, fiindcă totul se bazează pe gust, miros şi aspect, vă oferim câteva reţete ale celor mai populare cocktailuri din lume.

GO O D

L IFE

•

DINE

WINE

n Cocktailurile exotice sunt apreciate în special de femei

Daiquiri Este numele unei plaje aflate lângă Santiago de Cuba, dar şi al unui cocktail celebru. Daiquiri este un cocktail simplu şi uşor de preparat. Din 50 ml de rom alb, 20 ml suc de lămâie şi o linguriţă de zahăr se obţine o băutură răcoritoare excelentă. Se pune gheaţa pisată în shaker, se toarnă ingredientele şi se agită bine. Mixul obţinut se strecoară şi se toarnă într-un pahar bine răcit. Nu se mai adaugă gheaţă. De obicei, Daiquiri se servește ca atare, fără decor. Daiquiri s-a aflat printre băuturile preferate ale preşedintelui american John F. Kennedy, şi ale scriitorului Ernest Hemingway, care era un pretenţios degustător de cocktailuri. Hemingway spunea mai în glumă, mai în serios despre acest cocktail: „prefer să renunţ la zahăr, în schimb să primesc rom dublu”.

Manhattan Considerat ca fiind unul dintre cele mai reuşite cocktailuri create vreodată, Manhattan are o istorie interesantă. Legenda spune că băutura a fost inventată la un banchet găzduit de Lady Randolph Churchill (mama

183 SINTEZA # 6, iulie 2014

lui Winston Churchill). O altă legendă spune că un barman de pe Broadway din New York City a inventat cocktailul în barul la care lucra, pe nume Manhattan, prin anii 1860. În orice caz, reţeta este aceeaşi, indiferent de legende. Se adaugă în paharul de shaker câteva cuburi de gheaţă , peste care se toarnă 50 ml de Bourbon Whiskey, 20 ml de vermut roşu dulce şi trei picături de Angostura (bitter). Se amestecă uşor. Într-un pahar de cocktail bine răcit se pune o cireaşă maraschino, peste care se toarnă conţinutul gata amestecat din shaker. În loc de whiskey, unii prefer coniac sau brandy. Un secret bine păstrat spune că marginea paharului de cocktail trebuie bine frecată cu o coajă de portocală.

Mojito Mojito este un cocktail care vine din Cuba. Este foarte popular pe plajele fierbinţi, din cauza gustului său răcoritor, mentolat. A fost băutura preferată a lui Ernest Hemingway, servită „La Bodeguita del Medio” din Havana, local care există și astăzi, fiind una dintre atracţiile preferate din Cuba. Ingredientele folosite: 50 ml rom alb, 2 linguriţe de zahăr brun, suc de la o jumătate de lămâie, frunze de mentă, 90 ml de sifon sau apă minerală. Într-un pahar se strivesc frunzele de mentă (fără să fie măcinate) cu zahărul brun. Se adaugă apoi romul,

sucul de lămâie şi se amestecă bine conţinutul. În final se toarnă sifonul şi se adaugă câteva cuburi de gheaţă, iar cocktail-ul se decorează cu câteva frunze de mentă şi felii de lămâie.

Pina Colada Reţeta acestui cocktail faimos vine din Puerto Rico. Am putea spune că este băutura oficială a acestei insule. Este un cocktail exotic, foarte apreciat de femei, care are ca ingrediente: 30 ml de rom alb, 30ml lapte de cocos, 90 ml suc de ananas, 3 felii de ananas proaspete. Se amestecă ingredientele într-un shaker, împreună cu 4-5 cuburi de gheaţă pisată. Se decorează cu feliile de ananas proaspăt şi o cireaşă maraschino.

Sex on the Beach Există o sumedenie de variante pentru prepararea lui, însă reţeta care l-a făcut celebru conţine: 40 ml vodcă, 20 ml suc de piersici, 40 ml suc de portocale şi 40 ml suc de merişoare. Se obţine în skaker prin amestecarea ingredientelor, peste care se adaugă câteva cuburi de gheaţă. Se decorează cu o felie de portocală alături de o cireaşă. Urmează să savuraţi Sex on the Beach. No comment. 

Un om inteligent, se îmbată ori de câte ori este obligat să-și petreacă timpul alături de un prost”, Ernest Hemingway 184 SINTEZA # 6, iulie 2014

GO O D L IFE • DINE & WINE

n „My mojito in the Bodeguita del Medio and my daiquiri in the Floridita", Ernest Hemingway

Bloody Mary

Cosmopolitan

Vedeta cocktailurilor cu adevărat surprinzătoare este Bloody Mary. Legenda spune că denumirea vine de la prima regină a Angliei şi Irlandei, Maria I, numită şi „Bloody Mary” (Maria cea sângeroasă - din cauza cruzimii ei. A condamnat la arderea pe rug sute de protestanţi). Legendarul cocktail roşu se obţine din 40 ml de vodcă, 100 ml suc de roşii (obligatoriu natural), 1/2 de linguriţă de sos Worchestershire, un vârf de linguriţă sos de soia, un praf de piper negru măcinat proaspăt, 1/2 linguriţă hrean proaspăt ras şi câteva felii de lămâie. Vodca, sucul de roşii şi condimentele se pun în shaker împreună cu câteva cuburi de gheaţă, se agită foarte bine, apoi se toarnă într-un pahar. Se decorează cu ţelină. Pentru doritorii de senzaţii tari se poate adăuga chiar şi un ardei iute.

Cosmopolitan a devenit celebru după ce a fost folosit în spectacolul de televiziune „Sex and the City” de Carrie Bradshaw şi prezentat pe HBO, în anii 90. Astfel, a devenit un cocktail „la modă,” mai ales în rândul sexului frumos. Prepararea este simplă şi la îndemâna oricui. 60 ml de vodcă, 30 ml de lichior de portocale şi 30 de ml lichior de afine au rezolvat cocktailul. Plus, nelipsita gheaţă pisată. Se amestecă totul într-un shaker, se toarnă printr-o sită, într-un pahar de cocktail și se ornează cu o felie de lămâie sau portocală. Gata, doamnele şi domnişoarele sunt înnebunite.

185 SINTEZA # 6, iulie 2014

Cuba Libre „Cuba Libre, Cuba Liberă”. A fost strigătul de luptă al Armatei de Eliberare Cubaneze în timpul Războiului

Întotdeauna să faci când eşti treaz ceea ce ai spus că vei face când erai beat. În felul ăsta vei învăţa să-ţi ţii gura!”, Ernest Hemingway

de Independenţă (războiul hispanoamerican din 1898). Dar cum CocaCola se producea în acei ani (în 1888, existau pe piaţă, chiar trei versiuni de Coca-Cola, fabricate de tot atâtea firme) nu putea să lipsească din reţeta acestui cocktail. Cuba Libre devine astfel preferată în verile fierbinţi din Cuba, şi o alegere excelentă pentru orice vârstă. Gheaţa se pisează bine și se adăugă: 30 ml rom alb, suc de la o jumătate de lămâie, 150 ml de CocaCola. Se amestecă bine. Se decorează cu felii de lămâie. n

G OOD

HI P E

L IFE

V I B E

(Ne)dreptul la samba Brazilia și-a jucat viitorul politic prin sprinturile lui Neymar și bombele lui David Luiz. Cât de bine sună însă acest viitor? Eduard Ţone

criu textul de faţă imediat după ce sferturile de finală ale Mondialului brazilian au devenit istorie, consemnând două semifinale clasice din serialul veșnicului război fotbalistic europeano-sud-american. Habar n-am cine va fi campioana lumii și, după mediocrele prestaţii ale celor patru nu-mi vine să mizez nici pe talentul lui Messi, nici pe sângele rece al lui Robben, nici pe ochii de puss-in-boots ai lui Ozil și, cu atât mai puţin, pe pletele umflate la microunde ale lui David Luiz, pe care l-am aplaudat însă, cu satisfacţie, după golul divin reușit în poarta bravului columbian Ospina. În secret, îmi doresc Brazilia campioană, pentru că ador să dansez samba la fiecare patru ani, asta după ce, desigur, trăiesc mereu deja-vu-ul asasinării Reginei de către supușii ei, care nu sunt niciodată în stare să repete acel unic și de graţie an 1966. Se pare că, la Mondiale, Regina nu va fi niciodată salvată de Dumnezeu, așa că rămân mereu cu Brazilia și cântecele ei fierbinţi, fie și când sunt „rostite” de către fundași, așa cum s-a întâmplat în acest an. Dar apropo de Brazilia, fiindcă aici vroiam, de fapt, să ajung. Am peste Ocean, în Sao Paulo, un amic cu care nu m-am întâlnit niciodată faţă în faţă, dar cu care am petrecut multe ore în conversaţii digitale, descoperind că distanţele nu sunt niciodată prea lungi pentru a despărţi idei similare și vise de aceeași culoare. Omul se apropie de 60 de ani, e fan FC Santos de-o viaţă, mi-a spus mii de lucruri despre fotbal în ultimii doi ani, dar acum două săptămâni m-a șocat cu câteva cuvinte 186 SINTEZA # 6, iulie 2014

atât de dure, încât a trebuit să mă asigur că... e brazilian get-beget. Este. „Nu vreau ca Brazilia să câștige Mondialul! Și, ca mine, gândesc zeci de mii de oameni revoltaţi că organizarea acestui turneu final nu înseamnă altceva decât jefuirea de către politicieni a unei ţări care nu avea nevoie de stadioane inutile, ci de rezolvarea atâtor probleme arzătoare care să îndulcească starea de sărăcie în care se zbat prea mulţi brazilieni. Câștigarea Mondialului ar face doar să dea credit politicienilor corupţi și să-i acopere pe aceștia cu un succes nemeritat, izbăvindu-i de furia care li se cuvine de drept”. Înţelesesem de ceva vreme de la Clovis că, în ciuda avântului economic din ultimii ani, acest turneu final a venit cum nu se poate mai rău pentru brazilieni. Cele 1,3 miliarde de dolari puse la dispoziţie de FIFA au fost triplate de către Executivul sudamerican, în condiţiile în care sistemul medical și cel de învăţământ sunt la pământ în această ţară. Arenele au fost

terminate la limită, dar infrastructura din jurul Mondialului e jalnică. „Nu te uita la ce ne arată FIFA de pe stadioane”, mi-a spus amicul meu. „Acolo totul strălucește și pare perfect. Dar la doar câţiva metri de arene, lucrurile o iau razna complet. În plus, după terminarea turneului, multe dintre stadioane vor deveni inutile și nu-și vor fi justificat deloc investiţiile. Uite-te numai la cel din Manaus! E construit, practic, în mijlocul junglei. 40.000 de locuri pentru... nimic”. L-am întrebat încă o dată dacă nu cumva glumește atunci când spune că nu vrea ca Brazilia să câștige titlul. „Absolut deloc. Dimpotrivă, aș vrea să-l ia Argentina”. Morala acestor vorbe ar fi, probabil, că lumea se întoarce din ce în ce mai mult cu susul în jos. Nu mi-am imaginat vreodată că voi auzi un brazilian care să dorească eșecul propriei naţionale. Cum orice efect are o cauză, și cum cauza, în cazul de faţă, vine dinspre zona politică, acolo unde corupţia a născut monștri ce dansează samba, rămâne constatarea tristă că nici măcar fotbalul nu mai poate oferi omului de rând bucuria totală pe care o oferea altădată. Când Brazilia pierdea titlul mondial, în 1950, în faţa Uruguayului, 170.000 de spectatori au plecat de pe Maracana cu gânduri sinucigașe. Sunt curios ce se va întâmpla acum, dacă echipa lui Scolari va ajunge în aceeași situaţie. Dar voi știţi deja răspunsul, iar mie nu-mi rămâne decât să sper că nu s-a sinucis nimeni. Cu atât mai puţin o naţiune pentru care, iată, fotbalul lasă din ce mai mult sceptrul de mândru brand în mâinile corupţiei purtătoare de costum. n

187 SINTEZA # 6, iulie 2014

85% Uneori un procent exprimă toată indignarea noastră.

dintre români consideră că profesorii sunt mult prea prost plătiţi pentru ceea ce fac.*