Sinteza # 7 issuu

Revistă de cultură şi gândire strategică

Nr. 7  August 2014

CONVORBIRI Dennis Deletant REPORTAJ Utopia GOOD LIFE

O călătorie în centrul României

REVELAŢII REVOLUŢII 14,99 lei

Arta şi spectrele realului

2

SINTEZA # 7, august 2014

Arma culturală – nucleul unui soft power românesc Obsesia discuţiei despre brandul de naţiune

Î

n România există o stranie sensibilitate, un fel de traumă colectivă, poate printre puţinele sentimente colective care ne unesc: frustrarea pentru o imagine defavorabilă a României în afară și nevoia unei strategii inteligente de brand de naţiune. Este un subiect care dezleagă frenetic energii discursiv-intelectuale deosebite. De cele mai multe ori, cei care care vorbesc confundă brandul de ţară cu brandul turistic, dar asta nu este chiar cea mai mare inconsistenţă. Toţi cei care intră în discuţie se referă la ceva miraculos, la o găselniţă care să proiecteze dintr-o dată România între marile atracţii pentru ca aici să vină milioane de turiști și noi doar să stăm în diverse locuri și să-i taxăm. Marea problemă este că nimeni nu încearcă să fie realist și nici măcar nu se realizează un efort de grup, ci ne găsim mereu într-o întreprindere de polemică și răfuială între găști. Ultimul mare scandal a fost generat de brandul vegetal produs de Elena Udrea și echipa. Ne aducem aminte sloganul România, mereu surprinzătoare, am râs cu poftă cu toţii și am făcut bancuri memorabile. A venit apoi România Fabulospirit, o încercare interesantă a MAE de a vinde România, realizată de un specialist român, inteligent, Lucian Georgescu. Toată lumea a sărit să-l facă praf, unii spunând că numai ţările sărace vorbesc despre spirit, doar n-o să arătăm lumii că suntem flămânzi, și a murit a doua zi. Cu Land of Choice a fost un scandal fabulos care nu a surprins pe nimeni, ceea ce a făcut să fie abandonat, deși pentru un concept publicitar contestarea și scandalul nu sunt întotdeauna un lucru rău.

Din mai multe motive, nu a ieșit nimic din aceste polemici naţionale. Noi așteptăm minuni peste noapte, un adevărat miracol comunicaţional, o iluminare a lumii în ceea ce privește România. În timp ce politica făcea totul pentru ca România să piardă din credibilitate, credeam că o construcţie comunicaţională poate minţi pe toată lumea. Nu a ieșit mare lucru și pentru că nu ne-am gândit serios să facem un proiect integrat, fără luptă între ministere, fără competiţie absurdă între diferiţi actori implicaţi.

3 SINTEZA # 7, august 2014

E.

Vasile Dâncu

Dar problema construcţiei unui puternic brand de ţară este aceea a căutării unui loc gol în mintea lumii, un loc pe care să-l ocupi. Sigur că aici contează și creativitatea, dar mai există o modalitate care îţi oferă ocazii și oportunităţi, acela de a fi prezent la momente importante, să participi intens la civilizaţia și istoria contemporană, cu toate frământările lor. Strategii spun că nu contează mărimea ţării, ci este important să fii acolo unde se iau deciziile la momentul respectiv și nu poţi fi acolo decât dacă ești alături de contemporani.

Cu toate necazurile noastre interne și lipsurile unor generaţii politice nereușite, România este un actor al lumii contemporane. Suntem membri NATO și UE, suntem în interiorul, nu în afara cercului, participăm la decizii, chiar dacă ratăm cele mai importante momente, uneori din prostie, alteori din lipsa de specialiști, dar, de cele mai multe ori, din dezbinare politică sau orgolii prostești.

Cultura ca nucleu de soft power Joseph Nye, inventatorul conceptului de soft power, prevestea că arma letală a secolului XXI va fi cultura. Cred că, pe măsură ce globalizarea produce tot mai multe efecte unificatoare, șansa de a da lumii produse culturale care ies din serie este o șansă tot mai importantă pentru ţările care au avut șansa sau neșansa, unor experienţe sau chiar experimente istorice care au produs un mod specific de locuire a lumii, de actualizare a unor valori universale sau de inventare a unor practici culturale specifice.

De multe ori facem greșeala să ne gândim la soft power ca la războiul nevăzut al forţei de atracţie și respingere dintre ţări, dar competiţia de influenţă în general, după modelul culturilor cu valenţe hegemonice și atunci ne descurajăm considerând că ne lipsește ceva din Hard power (economia, armata etc.) pentru constituirea sintezei într-un smart power care să avantajeze România în competiţia globală. E adevărat, SUA au facut din „pop culture” o invadare a culturii și vieţii cotidiene din întreaga lume, iar China a construit forţa de influenţă prin asistarea săracilor din lume, prin cultura de milenii, confucianism, arte marţiale

(continuare în pagina 6)

Cuprins

Revistă de cultură și gândire strategică

Director: Vasile Dâncu Redactor-șef: Caius Chiorean Senior editor: Ruxandra Hurezean Editori: Bogdan Stanciu, Marius Avram, Traian Brad Contributor special ediţie: Maria Rus Bojan Contributors: Horea Avram; Lavinia Betea; Bogdan Brânzaş; Cristina Beligăr; Marius Benţa; Emilia Dan Carţiş; Aurel Codoban; Vasile George Dâncu; Adrian Marius Dobre; Delia Enyedi; Andrei Ionescu; Dan Jurcan; Timea Andrea Lelik; Barbu Mateescu; Luminiţa Paul; Călin Poenaru; Ioan Es. Pop; Adrian Pop; Florin Popa; Tudor Raţ; Hans Rudolf Reust; Alexandru Stermin; Ilie Ştefan; Mihnea Teodorescu; Eduard Ţone; Ton Venhoeven Traduceri: Cristina Beligăr, Sebastian Rus, Timea Andrea Lelik, Ştefania Tarău Art Director: Ciprian Butnaru Tehnoredactare: Rareș Olteanu Corectură: Elena Gădălean Foto: Vakarcs Loránd, Dan Bodea SINTEZA folosește imagini: Agerpres, 123rf.com, dreamstime.com Publisher: Adrian Pop Director executiv: Mihaela Orban Revistă editată sub egida Asociaţiei Române pentru Evaluare și Strategie

ISSN 2359-8131 Adresa redacţiei: Cluj Napoca, 400495, str.Cometei, nr.1 email: revistasinteza@yahoo.ro Abonamente si informaţii la tel: 0733.333.800 Tipar: Toate drepturile asupra materialelor aparţin Asociaţiei Române pentru Evaluare și Strategie © ARES. Opiniile aparţin autorilor.

98

POLITICĂ

112

Conflictul dintre palate o istorie sociologică 104

INTERVIU: Poate războiul e o ieşire din criză

122 126

BUSINESS Mamutul energetic al României a intrat la apă Bătrânele hidrocentrale, reinstalate pe apa Sâmbetei Pe culoarele labirintului recesiunii globale. Politica bunăstării sustenabile

130

MERIDIAN

138 141

Coeziunea europeană Republica Moldova -20 de ani de parteneriat cu NATO 5 poveşti spuse cu o linie

146

INSIDE Pornind de la Asimov: Iluzia cunoaşterii absolute şi importanţa gândirii strategice în construcţia ordinii în relaţiile internaţionale

160 Foto copertă: Mircea Suciu, Dust to dust [cărbune pe hârtie, 150x186cm, 2014]

Convorbiri Faliile dintre lumi se cos cu aţă chirurgicală

167

REPORTAJ Utopia

10

ZOOM Arta şi spectrele realului

20

Cenuşă din cenuşă

24

Corneliu Brudaşcu şi Mircea Suciu invitaţi la a 10-a ediţie a Bienalei de Artă Contemporană din Gwangju, Corea de Sud

31

INTERVIU: Raţiunea de a deschide o galerie

43

Arhitectura inteligentă şi urbanismul

48

INTERVIU: Conduita nord-americană şi-a lăsat o amprentă importantă asupra felului în care lucrez

52

Provocările design-ului contemporan

56

Realitatea augmentată, o nouă paradigmă vizuală

63

INTERVIU: Arta trebuie cumpărată din plăcere

66

Plăcerea produsă de artă, erosul psihanalitic şi polisemia

72

Ecourile mute ale filmului românesc

76

INTERVIU: Festivalul care schimbă mentalităţi 199

177

VERDE

187

ARTE Povestea Păunului în Arta şi Religiile lumii

Viaţă pentru Via Maria Tereza

SPORT LIFE Grade de celebritate

204

GOOD LIFE TRAVEL: O călătorie spre centrul României

208

Şase trasee spre centrul ţării

212

AUTO Vacanţe la cheie

218

181

AMINTIRI PENTRU VIITOR Proletcultism, realism socialist, protocronism

189

SEMN DE CARTE: Călătorii de zi şi de noapte

190

PUNCT ZERO Jocuri, clickuri şi focuri de armă

DINE & WINE Dacă în lume nu există viaţă fără apă, în Rusia nu există viaţă fără votcă

222

HIPE & VIBE Beauty TV

editorial

(continuare din pagina 3)

Romanian way of life?

sau bucătărie și aceste două modele sunt imposibil de imitat, par descurajante. Dar aceastea sunt ţări care nu pot fi imitate, pentru că și ambiţiile lor sunt diferite de ale noastre. Există însă, în ultimii ani, exemplele unor ţări mici care au reușit salturi uriașe în acumularea de soft power: Norvegia, Corea de Sud, Qatar și altele.

Dacă Nye a teoretizat pornind de la cazul Americii și nevoii de expansiune, astăzi tot mai mulţi analiști de geostrategie spun că marea condiţie de atractivitate a unei ţări pe care insistă strategul american, cea a existenţei într-o societate a unui sistem de valori univesale, în timp ce culturile parohiale au mai puţine șanse de a construi un soft power eficient, devine vulnerabilă, fiind necesare și alte condiţii pentru asta.

Una dintre ele este cea a susţinerii ideaţiei de către instituţii, organisme sociale sau economice, forţe sociale puternice. Dacă Nye vorbește despre forţa unui set de imagini legate de apologia individualismului sau hedonismului societăţii consumului de masă, asociate cu democraţia neoliberală și libertatea, în ultimii ani a apărut prin intermediul confucianismului cel mai puternic soft power oponent acestui model, dar care a reuşit o destul de puterică penetrare în lume. Această imagologie și sistem ideatic care se opune societăţii de consum aduc prin intermediul confucianismului valori diferite: subordonarea individualului, respectul datoriei ca o cale spre umanitate, promovarea austerităţii și respingerea opulenţei, a ascetismului și moralităţii contra universalismului principiului plăcerii prommovat de societatea de consum.

În mod firesc ne întrebăm în ce măsură putem oferi lumii un complex de imagini și idei care să ne facă atrăgători sau măcar demni de respect, iar răspunsul este, în opinia mea, categoric afirmativ.

Tradiţia noastră culturală, participarea României la nașterea unor fundamente ale culturii contemporane este un argument sănătos, puternic, cu condiţia de a promova cu curaj această poziţie. Despre Brâncuși, puţini știu că este român, ca şi despre Eugen Ionesco, Cioran, Mircea Eliade sau Tristan Tzara, Marcel Iancu.

Dar nu cred că frustrarea asta a noastră poate oferi mai mult decât un fundal de credibilitate pentru a folosi cultura contemporană ca sursă de soft power.

Cred că este posibilă și a treia cale între aceste două variante de soft power ale unor actori mondiali importanţi, un soft power care valorifică cultura și moduri de viaţă specifice, moduri concrete de actualizare a valorilor universale. Cred că Nye are dreptate când vorbește despre societăţile cu valori universaliste, dar nu are dreptate când consideră că societăţile caracterizate de culturi parohiale nu pot produce sau trăi consonant cu valorile universale.

Studiile despre cultura politică parohială (locală sau provincială) sunt destul de vechi deja și astăzi nu se mai susţine atât de evident idea existenţei unor comunităţi care nu conștientizează importanţa problemelor de interes naţional și mondial și nu au interese pentru valorile și mecanismul sistemului politic naţional. Chiar dacă și azi există aspecte de parohialism, comunicarea și globalizarea au schimbat cred mult chiar și ethosul politic din societăţile aflate în diferite faze de dezvoltare și evoluţie în raport cu democraţiile neoliberale luate ca reper-standard. Cred că societăţile parohiale sunt traversate de fluxuri de valori universale, cred că particularul trăirilor se va întâlni mereu cu universalul, indiferent cât de închisă sau tradiţionalistă pare sau este o societate.

România, campioana ratării ocaziilor, sper că va reuși să valorifice în viitor această șansă de a folosi cultura pentru acumularea unui soft power de care avem nevoie pentru a obţine mai mare influenţă si forţă, într-o lume și într-o regiune a bulversărilor și mişcărilor de tectonică politică și geostrategică.

6

SINTEZA # 7, august 2014

Avem aici câteva handicapuri în cei 25 de ani de rătăcire în căutarea lânii de aur a democraţiei. În primul rând, cultura este pentru politicienii români o anexă de câteva fraze la sfârșitul proiectului electoral sau programului politic. Politicienii și diplomaţii cred că scena folosește doar pentru a se urca ei în campanie, iar casele de cultură doar pentru a face conferinţe judeţene sau municipale de partid. Atât stânga, dar și dreapta, atâta cât pot ele fi difrenţiate, adică mai mult prin etichetă, au cultivat în jurul lor producători sau manageri culturali, unii veritabili, dar care s-au folosit de sinecurile oferite prea mult pentru a se răfui cu competiţia sau pentru a promova doar interese de gașcă.

Atât Fundaţia Culturală Română, creată și condusă de Augustin Buzura, cât și Institutul Cultural Român au avut proiecte interesante, dar au fost, fiecare la rândul ei, decapitate politic. O instituţie ca ICR, de exemplu, trebuie să dezvolte filiale în cât mai multe capitale cu putinţă, evident nu și la Târgu-Jiu. Tot mai mult, strategii soft powerului cultural spun că tipul acesta de instituţii trebuie scoase din ambasade, desfăcute de legătura prea strânsă cu ministerele de externe și legate de zonele de piaţă ale culturii contemporane, ele trebuie administrate de oameni cu experienţă în domeniul managementului artistic sau creaţiei și conectate la agenţii de impresariat, canale de difuzare media, curatori, zone de distribuţie pe internet.

Există o tendinţă în ţările cu regimuri paternaliste sau autoritariste de a ostraciza curentele culturale sau artiștii care nu prezintă o imagine frumoasă a ţării.

Japonia este un exemplu foarte bun de pierdere masivă de soft power din cauza cerinţei ca arta să înfrumuseţeze realitatea.

Cultura românească are nevoie de sprijin puternic din partea societăţii, dar mai mult are nevoie de libertate. Orice formă de libertate, în afară de cunoscuta libertate de a muri de foame, cum se întâmplă de multe ori în relaţia dintre politică și artiști. Libertatea și-o pot câștiga singuri artiștii, dar pentru ca să putem obţine un adevărat soft power, este vorba despre un efort comun, îndelungat, susţinut de societate, dar mai ales de către statul român.

Statul nu poate produce conţinuturi culturale de impact, ar trebui mai bine să se ocupe de conservarea patrimoniului, dar el trebuie să creeze cadrul pentru ca industriile culturale și creative să se poată dezvolta,

editorial

să poată aduce fonduri europene și să poată accesa banii din credite bancare sau alte surse. Conform unui comunicat al unei asociaţii de profil de la noi, IMM-urile din sectorul cultural și creativ din întreaga Europă au un acces limitat la finanţare, iar în perioada 2014 – 2020 până la 13,4 miliarde de euro riscă să nu fie investiţi de către bănci în companii cu un plan solid de dezvoltare, chiar dacă pentru economia europeană reprezintă 4.4% din PIB-ul Uniunii.

Sute de artiști plastici români sunt astăzi în galeriile cele mai importante din lume și criticii vorbesc despre ei ca venind cu un mesaj proaspăt, nealterat. Acest număr special din Sinteza dedicat artei contemporane aduce o relevantă hartă și câteva indicaţii, chiar minimale, despre forţa unui soft power artistic spontan, dar care nu își poate face efectul, atâta timp cât nu are în spate forţa unitară care o poate da un stat care susţine arta și politici culturale discrete, dar unificatoare.

Dincolo de potenţialul pe care îl poate avansa direct statul prin buget, cum este cazul Festivalului „Enescu” , practica ne arată că, acolo unde cultura este descentralizată sau lăsată pe mâna unor manageri privaţi pricepuţi, lucrurile avansează cu o viteză neașteptată, succesul Festivalului de Teatru de la Sibiu sau al Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj arată că putem aduce în ţară mii de oameni importanţi din afară, care se pot convinge prin trăire că România este eternă și fascinantă.

Literatura noastră de azi și industria cărţii, părăsite complet de politicile culturale făcute pe genunchi, pot furniza în lume imaginea unei ţări care a avut și are o experienţă ce merită o privire pentru unicitatea și autenticitatea trăirii. Sunt scriitori români traduși, în acest moment, în străinătate, despre care nu se vorbește aproape deloc în România: Aţi auzit de Filip Florian, Florin Lăzărescu, Petru Cimpoieșu, Alexandru Ecovoiu?

Aceștia și mulţi alţii ca ei sunt autori traduși în mai multe ţari, chiar dacă nu sunt la fel de cunoscuţi ca Herta Muller, Norman Manea, Mircea Cartărescu, Dan Lungu sau Gabriela Adameșteanu. Dacă am promova mai insistent cel putin doi poeţi uriași ai României de azi: Ion Mureșan și Ioan Es. Pop, ne-am da seama că poezia noastră poate cuceri lumea și că handicapul unei limbi minore, de slabă circulaţie, este doar o explicaţie facilă.

Filmele lui Călin Netzer, Puiu, Mungiu, Porumboiu, Nemescu, Ştefan sau Tudor Giurgiu iau premii internaţionale care ne ajută să aflăm că acești tineri trăiesc și creează în România. Într-un secol XXI care va fi secolul imaginii, ei vorbesc și valorifică pe piaţa artistică mondială singurul lucru care ne-a rămas autentic: suferinţa şi disperarea de a fi român, disperarea de a merge contra istoriei şi pe lângă civilizaţie. Aceşti copii au trăit copilăria tranziţiei, ei văd rănile lăsate de comunism, ei nu au supravieţuit cu şmecherii, nu au făcut compromisuri majore. Ei trăiesc o realitate românească care a pierdut sensul şi unde drama familiilor este sincronică dramei indivizilor. O realitate care dezumanizează şi transformă egoismul în valoare de înlocuire şi în morală de tranziţie.

7 SINTEZA # 7, august 2014

Aceşti copii nu mint, ei nu se folosesc de imaginaţie pentru a falsifica, ei povestesc pur şi simplu. Au crescut cu cheia la gât şi au intrat într-o epocă în care nimeni nu a mai avut timp să le spună poveşti. Probabil că au crescut singuri şi şi-au inventat singuri poveştile pe care au trebuit să le abandoneze la maturitate. Dar ceea ce-i deosebeşte mai tare pe aceşti copii teribili ai camerei de filmat este faptul că nu urăsc. Ei nu îmbină „contestarea cu implicarea” cum scria un critic ceauşist despre primul film al lui Dan Piţa. Ei povestesc cu detaşare sau amărăciune, ei luminează un colţ de lume şi nici măcar nu creează eroi tragici, ei consemnează destinele unei lumi aflate în descompunere. Nu urăsc, nu dau soluţii, dar sunt primii oameni liberi ai lumii noastre. Din păcate, încă nu au un public destul de numeros într-o Românie incapabilă să se uite în oglindă, sunt şi ei, ca milioane de alţi români, exilaţi într-un Occident care îi premiază, dar care a doua zi redevine indiferent la drama unei ţări est-europene care nu reuşeste să iasă din agonia cehoviană pe care o numim tranziţie, dar pe care filmele lor ne-o arată ca o rătăcire în cerc, ca o tranziţie spre nimic şi niciunde. În ultimii trei ani, discotecile din toată lumea sunt invadate de piese românești house și dance. Inna, Antonia, Alexandra Stan, Morandi, Radio Killer sau Eduard Maya sunt câteva dintre numele devenite celebre în Europa şi în Statele Unite. AFP scria, în 2011, că „succesul acestor tineri artişti români vine ca un balsam pentru inima conaţionalilor lor într-o ţară afectată de o gravă criză economică şi a cărei percepţie în străinătate este adesea limitată la «mici, cenuşiu şi corupţie»”.

Chiar dacă suportă multe critici de la esteţii pretenţioși, genurile house şi dance au succes în toată Europa.

Acesta este un romanian way of life care care ne unește cu ceilalţi, în contextul unor valori universale.

Chiar dacă, după criteriile lui Verba sau Joseph Nye, suntem încă o societate cu o cultură parohială, putem spune că am trăit și trăim toate dramele umanităţii și avem ce spune lumii despre viaţa noastră.

Avem forţa trăirii în singurătate şi izolare, am cunoscut trădarea Vestului si abandonarea, am căutat forme de supravieţuire şi conservare a umanităţii din noi. Am salvat valori universale într-o istorie care ne calcă în picioare din cincizeci în cincizeci de ani. În secolul trecut, George Enescu spunea că „mişcarea noastră artistică se află într-un contrast disproporţionat de mare cu restul vieţii noastre sociale.

Dacă administraţia şi politica românească ar fi atins nivelul vieţii noastre artistice, am fi fost una dintre cele mai fericite naţiuni”. Evident, astăzi nu s-a schimbat nimic radical.

Poate că aceasta a fost o șansă, dar în marea înfruntare a războaiele cognitive viitoare, a nu miza pe forţa artei și culturii, ca armă importantă și resursă de soft power, poate însemna un eșec garantat în proiectul de societate, indiferent care va fi acesta și când va veni el. n

Mircea Suciu - Kiev 2014 [67x29 cm, cărbune, monoprint, hârtie, 2014] Courtesy Zeno X Gallery Antwerp

U GÂND 8

SINTEZA # 7, august 2014

Dacă secolul XX a fost secolul revoluţiilor tehnologice şi industriale, secolul XXI pare să fie al revoluţiilor în comunicare: arta şi IT-ul schimbă acum lumea, o reinterpretează şi o reproiectează. Minţile secolului trecut lucrau cu materia primă reală, concretă, pe când minţile de

acum lucrează cu posibilul, cu lumea virtuală. Schimbarea de paradigmă este pusă în evidenţă şi spaţial: artiştii ocupă la modul concret sediile fostelor fabrici industriale şi le transformă în fabrici de creaţie, de artă, de idei. Din haosul postcomunist, România 9 SINTEZA # 7, august 2014

iese acum ca o revelaţie a momentului. Ea oferă lumii obosite a Occidentului o artă vie, densă, marcată de experienţele comunismului şi de singurătatea izolării.

Omul estic, mai uman, mai inocent, marcat de absurdul vieţii recente, apare şi-şi

spune povestea în faţa unui public care a consumat deja tot şi aproape că şi-a epuizat resursele. Şi-l uimeşte. O spune pe pânzele pictorilor sau pe ecranele cinematografelor, iar lumea începe să înţeleagă. Este momentul nostru de graţie.

Mircea Suciu - Dust to dust [Serie de desene Ĺ&#x;i acuarele, 2014] Courtesy Zeno X Gallery Antwerp

10 SINTEZA # 7, august 2014

ZOOM

11 SINTEZA # 7, august 2014

Mircea Suciu - Frontul de Vest 1914 [189x150 cm, cﾄビbune, hﾃ｢rtie, 2014] Courtesy Zeno X Gallery Antwerp

12 SINTEZA # 7, august 2014

ZO OM

Maria Rus Bojan

Arta şi spectrele realului

R

ăzboiul și violenţa nu mai sunt o abstracţie distantă. Înseamnă oameni și prunci sfârtecaţi de bombe, căzuţi din cer pe terenuri ostile, familii distruse și multe întrebări fără răspuns.

Mă aflu la Amsterdam, în Olanda, și scriind aceste rânduri, nu pot să nu rezonez cu durerea olandezilor din preajma mea, oameni care și-au pierdut familiile sau prietenii în cumplitul accident de avion din Estul Ucrainei. Citim în ziare și vedem zilnic la televizor cum se moare pe capete și în Gaza, Siria sau Mali, și în prea multe alte locuri de pe planetă, însă, parcă niciodată până acum, războiul nu ajunsese chiar pe strada mea.

Dar azi, trecând pe lângă mausoleul din mii de buchete de flori depuse pe treptele clădirii Amnesty International, la doi pași de biroul meu, m-a înfiorat gândul că nimeni nu mai este la adăpost de globalizarea violenţei și a războiului. Fără să vrem, suntem martorii războaielor altora, asistând neputincioși la lupte care demult nu mai sunt duse în numele unor principii morale sau ideologice. Nu

13 SINTEZA # 7, august 2014

mai trebuie să mergi în misiuni ale Amnesty International ca să-ţi riști viaţa, e destul să pleci în vacanţă cu avionul și să ai ghinionul de a trece peste o zonă de conflict….

Globalizării economice îi corespunde o agresivitate la fel de globală, iar conflictul dintre democraţie și terorism, dintre drepturile omului și drepturile fanatismului religios sau imperialist, nu mai este demult doar un teatru de umbre, ci o realitate confuză și dureroasă îndărătul căreia se ascund probleme nerezolvate sau de nerezolvat.

Ce mai înseamnă pentru noi cultura azi, când media ne forţează constant să îngurgităm informaţii îngrozitoare, hibride, care aduc în același plan cerul cu pământul, războiul cu pacea, globalul cu localul, umanul cu non-umanul?

După Bruno Latour, cultura contemporană nu mai categorizează, ci amestecă și suprapune, pretinzând ca fiecare dintre noi să fim pe rând sociologi, istorici, economiști, politologi, filosofi, și așa mai departe. Estomparea graniţelor dintre discipline ne-a modificat complet peisajul mental și a schimbat radical substanţa

gândirii și a societăţilor noastre.

Am uitat cine suntem cu adevărat, căci contextul și conţinutul lui tehnologic ne obligă să ne reinventăm în permanenţă. Sub presiunea crescândă a modernizării, continuitatea analitică a devenit imposibilă. Însă, adânc, în fiinţa noastră, acest proces nu e și nu poate fi asumat efectiv. Prin urmare, ce înseamnă să fii modern, dacă, așa cum afirma același Bruno Latour, „noi de fapt niciodată nu am fost moderni”? Cât de modernă este cultura contemporană și în ce măsură oglindește acest proces de proliferare a hibrizilor și hibridizărilor de toate felurile? În anii 1990, în perioada maximei frenezii a noilor medii și a efuziunilor post-moderne, scrierile lui Bruno Latour anunţau profetic ceea ce, recent, a devenit o realitate cât se poate de palpabilă: nevoia acută de a regândi și redefini fundamental ideea de modernitate, printr-o recuplare a conceptelor de natură și cultură. O încercare de refacere a ordinii firești a lucrurilor.

Asemenea fizicianului David Bohm, care propovăduia necesitatea unei viziuni integratoare, conforme plenitudinii structurale a 

14 SINTEZA # 7, august 2014

Mircea Suciu - Hiroshima 1945 [77x49cm, cărbune, monoprint, hârtie, 2014] alăturat: Berlin 1933, detaliu [46x62cm, cărbune, monoprint, hârtie, 2014] Courtesy Zeno X Gallery Antwerp

ZO OM

universului nostru, teza lui Latour pornea de la ideea că noile descoperiri știintifice recunosc demult conexiunile dintre natură și cultură, în timp ce, noi, din obișnuinţă, suntem în continuare aliniaţi aceluiași mod vetust de gândire și acţiune, bazat pe creștere accelerată și revoluţionare continuă, care nu lasă loc unei viziuni plenare.

Dacă până nu demult, această tematizare a redefinirii modernităţii se purta mai degrabă într-un registru filosofic și teoretic, al explorării „secolului”, ca să-l parafrazez pe Alain Badiou, zona artelor vizuale servind drept exemplul cel mai potrivit în ce privește succesiunea mișcărilor de avangardă, ceea ce se observă acum este o tendinţă din ce în ce mai puternică de a recupera, asimila și integra la propriu, această pluritate de forme ale modernităţii, așa zisele „alter” sau „off”-modernităţi (Svetlana Boym), în scopul de a înţelege global întregul proces al modernizării. În arta plastică, acest efort integrator este mult mai vizibil decât în cadrul altor discipline culturale, operele de artă conţinând informaţii esenţiale vizibile despre problematicile specifice ale fiecărei perioade în parte. Interesul subit al marilor muzee vestice, cum sunt MOMA, Tate Modern sau Centrul Pompidou, în neo-avangardele anilor 1970 și 1980 din Estul Europei, ţările din perimetrul fostei Uniuni Sovietice, Orientului Mijlociu, Asiei de Est sau Americii de Sud, adică tot ceea ce s-a ignorat în perioada Războiului Rece, a perioadei destrămării fostei Iugoslavii și a războaielor consecutive din Orientul Mijlociu, incluzând aici și ţări care au trecut prin transformări radicale precum Iranul, creează condiţiile pentru o mai bună percepţie a dinamicilor diferite ale modernizării, oferind, în același timp, indicaţii preţioase despre unele trăsături specifice comunităţilor din ţările menţionate, care nu transpar atât de direct în alte forme de manifestare culturală. Teza artei care „traduce” problematici identitare, sociale, politice, ideologice, pe lângă cele personale și emoţionale e tot atât de veche ca arta însăși, însă ceea ce este probabil mai puţin cunoscut este că, în perioada Războiului Rece, mai precis în anii 1960-1970, arta pop, conceptuală și abstractă, a inspirat 15 SINTEZA # 7, august 2014

serviciile secrete nord-americane să dezvolte noi direcţii de propagandă, postulând superioritatea americană în termeni de reprezentare vizuală într-o opoziţie directă cu propaganda rusă, axată exclusiv pe o artă puternic figurativă. În vremurile noastre, emergenţa noilor pieţe în Asia sau America de Sud și interesul crescând în dezvoltarea unor pieţe de artă locale au stricat socotelile occidentale, determinând mutarea capitalului în alte centre, creându-se alte fluxuri și reţele de schimb. Teza dominaţiei artei occidentale a început să piardă teren, însă în paralel cu acest proces de

democratizare globală a pieţelor, arta a atins maximul ei istoric ca subiect de tranzacţionare în marile case de licitaţii de la New York sau Londra, acest fenomen indicând tendinţe clare de recentralizare a pieţei și de readucere a ei la ordine prin apelul la marii specialiști, acreditându-se ideea că doar ei, experţii vestici, sunt capabili să evalueze, să clasifice, și să elaboreze expertize, impunând noi praguri de valori pentru arta din întreaga lume.

Acest joc de impunere a categoriilor de apreciere este din ce în ce mai evident pentru noi, esticii care trăim în Vest. Așa cum bine observa Boris Groys, odată cu diminuarea interesului pentru arta occidentală, în Vest s-au întărit automat organizaţiile

care au scop promovarea și protejarea ei prin orice mijloace, prin strategii care nu diferă prea mult de tehnicile de diseminare și marketing a propagandei comuniste. Printr-o pleiadă de expoziţii tematice, bienale, festivaluri sau alte acţiuni de „educare” și „informare” în masă, și dincolo de marketingul costisitor și inteligent, ceea ce reiese cât se poate de clar este încercarea aproape disperată de a se acredita, odată în plus, rolul istoric al artei vestice, de singur vector de „civilizare” prin intermediul imaginilor și reprezentărilor vizuale.

Ultima ediţie a bienalei nomade Manifesta - găzduită în acest an la Sankt Petersburg -, este un bun exemplu în acest sens. Anunţată ca un plan ambiţios de updatare și aducere în contemporaneitate a muzeului Hermitage, printr-o expunere pretins „subversivă” a unor proiecte cu conţinut „exploziv”, Manifesta a pierdut ocazia de a puncta superior aceste obiective, lucrarea artistului belgian Francis Alys ilustrând cât se poate de fidel rezultatul mariajului ratat dintre imperativele culturii vestice și dominanţa culturii ruse: un crash la propriu - vechea mașină rusească Lada a artistului, după 3.000 de kilometrii parcurși prin Vestul și Nord Estul Europei, ajunsă finalmente la destinaţie, sfârșește fix în primul copac din curtea renumitului muzeu.

O veritabilă lecţie deschisă despre diferenţele culturale ireconciliabile dintre Vest și Est, această bienală a excelat în strategii de „propagandă” vestice inadecvate în chiar inima propagandei istorice sovietice.

Experienţa colaborării ratate între curatorii vestici și partea rusă mă determină să cred că acest gen de formate de impunere a viziunii artistice occidentale, în contexte ce funcţionează în altă paradigmă culturală nu mai au cum să-și atingă scopul. În consecinţă, doar printr-o adecvare nuanţată a mesajului la context, ţinând cont de specificităţile contextului și de structura publicului, se mai poate comunica eficient, altfel, ceea ce se dorește a fi un exemplu sfârșește inevitabil printr-o demonstraţie de aroganţă, deplasată și complet inacceptabilă în vremurile noastre.

Intenţionat am păstrat discursul ancorat în zona artei contemporane, 

16 SINTEZA # 7, august 2014

Mircea Suciu - Bucureşti 1947 [44x65 cm, cerneală, monoprint, hârtie 2014 alăturat: Bucureşti 1947, detaliu [65x44 cm, cărbune, cerneală, monoprint, hârtie, 2014] Courtesy Zeno X Gallery Antwerp

ZO OM

deoarece așa cum spuneam mai devreme, mai ales în acest perimetru, noile paradigme au început să capete formă, semnificaţiile lor devenind din ce în ce mai vizibile, informând astfel despre noua stare de lucruri și despre specificităţile timpului nostru. Arta contemporană ne învaţă că, pentru a ne pătrunde epoca și a-i dibui realităţile ascunse, nu trebuie să facem altceva decât să-i urmărim semnele manifeste. Așadar, în paralel cu acţiunea de reevaluare și reasimilare a conţinuturilor ultimelor decade, se încheagă noi direcţii de gândire și acţiune, care au ca temă „umanitatea manifestată în propria sa esenţă, dincolo de alienările din istoria sa concretă”. După Alain Badiou- „chestiunea ontologică a artei secolului XX e cea a prezentului”.

Prin urmare, „arta secolului trecut se centrează pe act, mai degrabă decât pe operă, întrucât actul, putere intensă a începutului fiind, nu se gândește decât la prezent”.

Ceea ce îndrăznesc eu să remarc este că arta începutului de secol XXI este categoric reorientată spre operă, pe de-o parte printr-un demers de purificare, de „incinerare” a trecutului violent și nefast, și, pe de altă parte, printr-un demers de proiectare a viitorului, paradoxal, reîncărcat cu valori umaniste. Dar un umanism care nu mai coincide cu forma sa clasică, ci este golit de credinţa în Dumnezeu, care-i susţinea până acum vitalitatea. Dacă în reprezentările vizuale ale ultimei decade, recurenţa figurii umane nu a putut fi considerată un nou antropomorfism, fiind mai degrabă o constatare a „stării de figuranţă” a omului în câmpul extins al vizibilităţii contemporane, actuala reîntoarcere la figura umană are o semnificaţie mult mai puternică. Este vorba, cred eu, despre o reafirmare a puterii individuale a omului în lupta surdă cu trans-vizibilitatea generalizată - devenită condiţie de viaţă -, justificată de puterile globale ca un drept, dar și ca normă de apărare. O apărare împotriva tehnologiilor de apărare.

Cu atât mai interesant de remarcat este că noua figuraţie contemporană nu are, așa cum se credea până acum, mare legatură cu dezvoltarea fotografiei, ci este manifestul explicit noii stări de emancipare a omului, de ieșire din condiţia lui de simplă interfaţă, care emite în câmp prin 17 SINTEZA # 7, august 2014

semnale la purtător. Din prizonier al mediilor, omul încearcă din răsputeri să redevină stăpânul lor.

Reîntoarcerea la fotografia primitivă cum sunt fotogramele sau transferurile de imagine bazate pe monotipie, reconsiderarea formatului analog sau a altor forme de fotografie și cinema experimental -, toate acestea nu sunt altceva decât expresii ale aceleiași necesităţi de a stăpâni plenar mediul, de a-l supune și a-l orienta exclusiv voinţei creatorului.

De la medii și tehnologie ne-am reîntors la reprezentarea pură și, în acest sens, toţi cei care consideră desenul, pictura și modelajul drept medii obsolete sau tradiţionale nu

înţeleg chiar nimic din dialectica reprezentării. Odată cu tehnologia, evoluează și percepţia noastră despre lume, în consecinţă orice reprezentare - chiar dacă face referire la istoria reprezentărilor vizuale - este nouă și se supune contemporanului.

Chiar cu riscul de a scandaliza, simt nevoia să reafirm că noua formă de umanism despre care vorbeam mai devreme - ce se regăsește în abundenţa de subiecte cu conţinut profetic sau apocaliptic -, este unul constatativ și nu unul care transcende. Reprezentările omului masacrat, jertfit, înfometat, victimă a războaielor sofisticate, a pandemiilor produse în laborator, sunt expresiile noului tip de corporalitate -, dar una golită de sacru și de credinţa într-un viitor mai bun. Imaginea craniilor

excesiv multiplicate pe eșarfe, genţi sau bijuterii la modă sunt astfel de semne ce transpar printre motivele decorative, deși sunt departe de profunzimea reflecţiei pe marginea Vanitasurilor sau ilustraţiilor de tip Memento Mori din istoria artei.

Le lipsește orice urmă de conţinut alegoric, fiind conceptualizări formale ce doar enunţă, dar nu dezvoltă subiectul dincolo de primul nivel de percepţie.

Reflecţia lui Alain Badiou „haoticului început de secol XXI, orice figură a absolutului îi este suspectă” -, corespunde acestui moment din istoria devenirii noastre. Prin urmare, emergenţa atât de agresivă a fundamentalismului religios trebuie înţeleasă în această cheie, a luptei pentru menţinerea cu orice preţ a credinţei și a dimensiunii metafizice, într-o lume ce tinde să funcţioneze strict după criterii economice.

Aș conchide aici că aveam probabil nevoie de această etapă de denunţare a capitalismului și a inumanului, a umanului animal, sau a umanismului formalizat, care-i corespunde, ca să putem trece la etapa următoare: un om nou și o formă superioară de umanism, poate similar cu cel denumit de Deleuze drept „interstelar”.

Acest număr al revistei Sinteza își propune ca, printr-o selecţie de articole, anume gândită, să cartografieze peisajul cultural al momentului, inventariind câteva din caracteristicile predominante ale culturii contemporane în zona artei contemporane și multiplelor ei formate de promovare, tehnologii media, arhitectură, urbanism, design și muzică.

Fără a intra în chestiuni ce ţin de perspectivele ultra-specializate ale acestor discipline, această selecţie urmărește să schiţeze preocupările și direcţiile de acţiune ce dau seama despre transformările majore ce au avut loc deja în societatea noastră, schimbări pe care, le percepem punctual, ca fenomene izolate, dar care sunt mai dificil de legat sau de înţeles dintr-o perspectivă integrată.

Articolul specialistului Băncii Mondiale, profesorul Ton Venhoeven de la Universitatea din Eindhoven, și de altfel unul dintre cei mai importanţi arhitecţi olandezi ai momentului, tematizează modul în care inovaţia în planificarea urbană și infrastructura inteligentă poate contribui la o 

Mircea Suciu - Cape Town 1950 [52x46 cm, cﾄビbune, monoprint, hﾃ｢rtie, 2014] Courtesy Zeno X Gallery Antwerp

18 SINTEZA # 7, august 2014

ZO OM

Mircea Suciu - Beijing 1989, detaliu [36.5x56 cm, monoprint, hârtie, 2014] Courtesy Zeno X Gallery Antwerp

mai bună interacţiune socială și la o dezvoltare durabilă a orașelor.

Mega-proiectul său de redesenare a infrastructurii urbane, într-o metropolă atât de dens populată cum este Beijingul, implică o filosofie umanistă integrată, ce anunţă principiile după care arhitectura se va ordona în viitorul apropriat. Același principiu integrator îl regăsim și-n statementul designerului român de la New York, Dan Emilian Carţiș, „Plan the Design, Design the Plan” care postulează ideea designului strategic și a sincronizării cooperării între toţi actorii implicaţi în procesul de design.

Arhitecta Eliza Jurcă readuce în discuţie filosofia „green”, propunând soluţii de design utilizând materiale naturale și reciclabile, și proiecte de arhitectură bazate pe materiale ecologice şi consum redus de energie, utilizând energia solară şi geotermică.

Grupajul de artă vizuală a fost special gândit să ofere o privire de ansamblu în ce privește tendinţele generale ce se manifestă în arta contemporană.

Horea Avram ne vorbește despre o nouă paradigmă perceptuală şi estetică: „realitatea augmentată”, un model de vizualitate şi statement estetic a cărui preocupare vizează convergenţa realităţii fizice cu imaginile virtuale în acelaşi spaţiu perceptual. În continuare, nu întâmplător am ales să prezint argumentul celei de-a 10-a ediţii a Bienalei din Gwangju, Corea de Sud. Înscriindu-se pe linia cea mai progresivă de tematizare a artei contemporane, conceptul curatoarei bienalei, Jessica Morgan, intitulat „Burning Down the House”, 19 SINTEZA # 7, august 2014

are ca scop sublinierea ideii că regenerarea artei și reîncărcarea ei cu substanţă umanistă este posibilă doar prin asumarea unui angajament artistic radical. În contextul emergenţei noului tip de figurativism vizual, pe care l-am tematizat mai devreme, prezentarea seriei de desene „Dust to Dust” ale artistului clujean Mircea Suciu, proiect special conceput pentru Bienala din Gwangju, subliniază o dată în plus ideea corespondenţei dintre noul umanism și „traducerile” sale in plan artistic. Printr-o vastă acţiune de ordonare și de aducere în prim-plan a unor imagini cu conţinut istoric, esenţiale pentru înţelegerea dinamicii structurale a secolului trecut, dar și a celui în care ne aflăm acum, artistul tematizează diferitele tipuri de viziuni umaniste căreia, în diverse epoci, îi corespund reprezentări și stiluri figurative diferite. Având convingerea că desenele lui sintetizează adecvat noua paradigmă artistică pe care o tematizăm în întregul grupaj de artă vizuală, am ales special pentru coperta revistei unul dintre desenele care vor fi prezentate la Gwangju.

La capitolul dedicat pieţei de artă, am ales să publicăm un interviu cu legendarul galerist Frank Demaegd, proprietarul galeriei Zeno X din Antwerp, a cărui activitate, de peste 30 de ani în serviciul artei, va fi omagiată în această toamnă de Universitatea de Artă și Design Cluj prin decernarea titlului de Doctor Honoris Causa. Și nu în ultimul rând, adresăm o atenţie specială și muzicii, respectiv succesului de public al festivalului de muzică electronică Electric Castle de la Castelul Banffy de la Bonţida.

Referinţe bibliografice: 1. Bruno Latour, Nous n’avons jamais été modernes: Essais d’anthropologie symmétrique, 1991, Editura La Découverte, p.10 2. Boris Groys, Art Power, 2008, MIT Press, p. 8 3. 5. Alain Badiou, Secolul, 2010, Editura Idea p. 133, p.163 4. Bogdan Ghiu, Eu(l) Artistul, Viaţa după supravieţuire, 2008, Editura Polirom, p.54-68 Născută la Cluj în 1967, Maria Rus Bojan este critic de artă şi curator independent. A studiat la Universitatea de Artă Cluj, la Centrul Internaţional pentru Cultură şi Management (ICCM) Salzburg şi la Facultatea de Limba şi Literatura Olandeză a Universităţii din Amsterdam. Între 1994-1999 a fost curator al Muzeului de Artă Cluj, iar între 1999-2003 a fost directorul general al Fundaţiei Culturale Sindan Bucureşti, respectiv al Centrului Cultural Sindan Cluj. De activitatea ei din acea perioadă se leagă debutul internaţional al artiştilor Victor Man, Ciprian Mureşan şi Cristian Pogăcean, precum şi prima expoziţie personală a lui Adrian Ghenie. În 2011, a fost curatorul Pavilionului României la Bienala de la Veneţia. În prezent trăieşte şi lucrează la Amsterdam în Olanda, unde a înfiinţat un birou de expertiză în arta Estului Europei şi o fundaţie care are ca scop susţinerea artei contemporane din România prin donaţii marilor muzee din întreaga lume.

Este membru AICA, IKT, şi membru al comitetului de achiziţii pentru Estul Europei al Tate Modern, Londra.

Din 2013 este colaborator permanent al revistei Sinteza. n

ZO OM

Maria Rus Bojan

Cenuşă din cenuşă Dialectica istoriei în desenele lui Mircea Suciu

n Mircea Suciu în atelierul său de la Fabrica de Pensule, Cluj, 2014

Născut în 1978 la Baia Mare, Mircea Suciu este unul dintre cei mai remarcabili artişti români din generaţia tânără.

A studiat la Universitatea de Artă şi Design Cluj, Secţia Pictură, şi în prezent trăieşte şi lucrează la Cluj.

Anul 2014 i-a adus cele mai importante realizări din cariera sa de pâna acum: proiectul Dust to Dust a fost selectat pentru Bienala de Artă Contemporană

20 SINTEZA # 7, august 2014

din Gwangju, Coreea de Sud, iar lucrările sale au fost incluse în cărţi de specialitate, cum sunt antologiile Drawing People şi Picturing People, editate de prestigioasa editură londoneză Thames & Hudson. Recent a fost invitat să facă parte din portfoliul galeriei Zeno X din Anvers, alături de alţi mari artişti ai scenei artistice mondiale cum sunt Luc Tuymans şi Marlene Dumas. În ultimii ani, a avut nenumărate expoziţii pesonale

în galerii din Bruxelles, Bucureşti, Amsterdam şi New York. A participat în expoziţiile de grup Scenes Roumaines, Espace Louis Vuitton Paris, în 2013; Art Fanatics, Kunsthalle Budapesta, 2011; That’s All Folks, Stadtshalle, Brugges, 2009; Seeing is Believing, Birmingham Art Museum, Alabama, 2009, şi Prague Biennial, Praga, 2009. În prezent, lucrează la mai multe proiecte, între care pregătirea primei sale expoziţii solo la galeria Zeno X din Anvers.

T

eza creștinismului este că lumea nouă se naște sub semnul suferinţei și a morţii celor fără de prihană. Literatura, arta și istoria consemnează suferinţa și moartea ca „normalitate” a vieţii din toate timpurile, procesul de naștere al lumilor noi, descriind o traiectorie care performează în salturi peste „cutiile negre” ale fiecărui dezastru istoric.

La capătul istoriei, adică al actualităţii noastre, cea din perspectiva căreia trăim și vorbim acum, nu știm dacă antagonismul dintre capitalism și democraţie va avea vreodată și alt rezultat, decât acest blocaj perpetuu al desfășurării soluţiilor istorice. Prin urmare, nevoia de a apropria istoria, de a-i umple cu sens golurile, rezultate din tot ceea ce nu s-a spus despre cum s-a trăit această istorie la nivelul acţiunii individuale, este firească și, permanent dublată de recursul la imagine și memorie. Înţelegând modul ambivalent în care imaginea a captat subiectivităţile veacului trecut, artistul Mircea Suciu și-a dedicat, în ultima perioadă, întreaga energie unei vaste acţiuni de ordonare și de aducere în prim-plan a unor imagini cu conţinut istoric, esenţiale pentru înţelegerea dinamicii structurale a istoriei noastre recente.

Seria lui de desene și acuarele, intitulate generic „Dust to Dust”, circumscriu istoria unui secol de opoziţii devastatoare, tematizând ideea de implinire a nihilismului printr-o exaltare dionisiacă a realului și a imaginii. Ceea ce atrage atenţia, încă de la prima vizionare a celor cincizeci de desene, ce compun un asamblaj de mari dimensiuni, este selecţia unor imagini iconice care captează, nu atât evenimentul istoric ca atare, cât spiritul său manifest. Sunt de altfel, imagini demult intrate în conștiinţa istorică, imagini preluate din reviste istorice și de pe internet, de o violenţă intensă, a căror semnificaţie este accentuată de interpretările și intervenţiile gestuale ale artistului. Într-o asociaţie de reprezentări ce aduce în același plan imagini din Primul Război Mondial - între care celebra imagine cu armistiţiul din noaptea Crăciunului de pe Frontul de Vest, împreună cu imaginile celor mai recente revolte din Ucraina, artistul ne transmite ideea că, toate nenorocirile secolului trecut, lupta pe viaţă și pe moarte pentru promovarea diverșilor semnificanţi istorici, coloniali, rasiali 21 SINTEZA # 7, august 2014

ZO OM

sau sacrificiali, nu sunt doar niște accidente istorice, ci niște fenomene a căror repetitivitate ciclică punctează mereu și mereu același lucru: infinita negativitate a omului și a sistemelor care-l înconjoară.

Cum să-i supravieţuiești acestei reflecţii, și mai mult, cum să o consemnezi fără a cădea victima unei anxietăţi profunde?

Mircea Suciu ne arată că singurul mod posibil de a ne salva de propria noastră negativitate este de a o exprima pur și simplu, exorcizând-o terapeutic printr-un demers de recunoaștere a adevărului realităţii noastre. Dar pentru a putea exprima acest adevăr, care este realul realităţilor noastre, nu trebuie mai întâi chestionată noţiunea însăși de real? Cum, în realitatea noastră mediată, se mai pot opera distincţii între realul adevărat și cel imaginat?

În ce mai constă propriul nostru raport cu realul când imagini ale unor realităţi sau istorii inventate sau manipulate ne invadează în permanenţă?

Mircea Suciu vine să ne confirme că singurul raport etic al artei cu realul este acela de a-l exhiba critic, denunţa și ţintui ca moment al adevărului.

Lacan ne-a învăţat că experienţa realului este întotdeauna și o experienţă a ororii, în timp ce Badiou ne vorbește despre o anumită exaltare a realului - ca atribut specific al „omului nou” și al contemporaneităţii noastre. „Omul nou ţine împreună fragmentele sintezei disjunctive, fiindcă el este un destin, destinul

omului în epoca morţii zeilor și, deopotrivă voinţa de a-l depăși pe omul vechi”. Ce este însă această sinteză disjunctivă pe care o invocă atât de des în scrierile sale, Alain Badiou? „Nihilism și afirmare dionisiacă deopotrivă”. O sinteză de o semnificaţie specială, care, în opinia filosofului francez, dă cel mai bine seama despre spiritul „secolului” și apetenţa lui pentru substracţie, pentru distrugerea imaginii și fuga de real.

Malevich și suprematiștii ruși ne-au arătat, la începutului secolului XX, în ce a constat actul substractiv: inventarea unui conţinut acolo unde aproape că nu mai e nimic.

Critica lor viguroasă a temeiului și transcendenţei, ce promovează imediatul și vibraţia suprafeţei sensibile, și revoluţia ready-madeurilor lui Duchamp și-au lăsat puternic amprenta asupra artei moderne și continuă încă să bântuie la fel de puternic și arta de acum.

Prin urmare, demersul lui Mircea Suciu de a ne confrunta cu barbariile secolului trecut prin imagini care intensifică la maximum expresia figurativă, nu este, așa cum poate părea la prima vedere, o ilustraţie, ci reprezintă o opţiune pur conceptuală.

Fără a cădea în desuetitudinea unor naraţiuni epice, artistul își asumă rolul de-a ne fi „călăuză” prin desișul reprezentării, confruntându-ne cu ideea că singurele repere realiste ale secolului trecut sunt legate de imaginile și propaganda războiului.

Căci pâna la urmă, ce altceva a fost istoria secolului XX, decât un șir neîntrerupt de măceluri? Eroismul, puterea acţiunii au fost mai intense decât simţămintele etice și morale, prin urmare, si revoluţiile – figuri subiective a libertăţii absolute - atât în ce privește ideologiile, arta, sau știinţa, nu au însemnat altceva decât, o libertate fără criterii, fără să aibă ca scop final reprezentarea obiectivă a Binelui. În consecinţă, misiunea pe care și-a asumat-o Mircea Suciu îmi pare cu atât mai dificilă, cu cât, dincolo de semnificaţiile filosofice ale perioadei alese ca referinţă și dorinţa artistului de a studia psihologia comportamentală a mulţimii, intenţia lui declarată este și aceea de a conceptualiza ideea de reprezentare, în raport cu însăși istoria ei. În acest sens, ansamblul vizual compus din aceste desene, explorează modul în care imagini puternic figurative, (care preiau de altfel și stilul reprezentărilor vizuale ale fiecărei perioade 

22 SINTEZA # 7, august 2014

Mircea Suciu - Birmingham 1963 [54x46 cm, cărbune, monoprint, hârtie, 2014] pagina anterioară: Bucureşti 1989, [46x55 cm, monoprint, hârtie, 2014] Courtesy Zeno X Gallery Antwerp

ZO OM

Mircea Suciu - South Yorkshire 1980, detaliu [36.5x56 cm, monoprint, hârtie, 2014] Courtesy Zeno X Gallery Antwerp

ilustrate în parte) pot coabita cu imagini poetice, abstracte, care traduc o puternică încarcătură emoţională.

Artistul înţelege că, eliminând complet culoarea, întreg ansamblul de lucrări fiind alb-negru și, în unele lucrări eliminând chiar forma, el procedează la o sublimare substractivă. E un demers foarte apropiat de gestul poetic al poeziilor lui Paul Celan, un poet de altfel foarte drag artistului. Prin acest joc de alternare al imaginilor, diferenţele de abordare artistică nu mai deranjează, ci se structurează poetic, iar elementele de respiraţie vizuală, a căror funcţie e să medieze între realitatea istorică și punctul de vedere emoţional al artistului, facilitând lectura conţinuturilor mai „grele”.

Nu întâmplător seria începe și se sfârsește cu o imagine simbol: omul care produce fum, o metaforă a muncii și sacrificiului inutil, care poate fi citită și ca o dorinţă subconștientă de purificare, de transformare prin ardere. În această lucrare trebuie căutată semnificaţia titlului, „Dust to Dust”, un titlu care subliniază strădania sublimă și zadarnică, efemerul fiinţei umane, „din ţărână ne naștem, în ţărână ne întoarcem”, și în același timp convingerea artistului că problemele cu care se confruntă umanitatea sunt de nerezolvat, iar comportamentul 23 SINTEZA # 7, august 2014

uman, setat către distrugere, imposibil de schimbat.

Cu toate că tema imposibilei noutăţi subiective și a repetiţiei istorice, răzbate din această serie de lucrări, artistul își exprimă speranţa că asumarea vizuală a acestei experienţe ar putea contribui la o înţelegere mai adâncă a faptului că reconcilierea și împăcarea de sine a umanităţii nu survin odată cu constatarea sfârșitului, ci doar în momentul conștientizării structurii noastre ultime - datul nostru ca fiinţe (auto) distructive programate.

Tehnica aleasă de artist, desenul în cărbune (cărbune - care înseamnă ardere) ca intervenţie peste monoprinturi rezultate din transferuri de imagini fotografice și acuarelele abstracte, realizate tot în praf de cărbune amestecat cu diluanţi, într-o tehnică apropiată de ceea ce se numește decalcomanie - se supun aceluiași demers conceptual.

Nenumărate tipuri de hârtie sunt utilizate ca suport, cu greutăţi și grosimi diferite și cu diverse nuanţe de culoare albă sau crême, în ideea de a recrea atât atmosfera imaginii originale, și a fotografiilor, dar și pentru a spori diversitatea întregii compoziţii. „Abordez o manieră realistă, fără să fiu realist”, ne spune artistul. „Eu inventez culoare, și nu pictez după

culoarea locală. Sunt profund marcat de afirmaţia lui Leonardo da Vinci «pictura e un proces mental» («Pittura e una cosa mentale»). Ca să mă explic, eu pictez după imagini alb-negru pe care le recolorez. Chiar dacă sunt formalist, acest proces mă transformă într-un artist profund interesat de zona conceptuală. Arta înseamnă comunicare vizuală și, dacă nu ajungi să «comunici» receptorului de artă, începi să percepi munca ta ca fiind fără finalitate. Pentru că, atunci când faci artă, ești un om liber. E singurul lucru la care te întorci și știi că e «prelungirea», extensia ta perfectă, pe care nu ţi-o poate modifica sau distruge nimeni. Și chiar dacă simţim că suntem copleșiţi de sistem, de viaţa de zi cu zi, că nu reușim să răzbim nicicum, că timpul e din ce în ce mai zgârcit cu noi, un lucru cred eu că e de netăgăduit: când renunţi la visul tău, mori”.

Acestei determinări sau predestinări artistice i se adaugă și dimensiunea profetică care străbate ultimul mare proiect al lui Mircea Suciu: identificarea spectrelor care bântuie conștiinţa colectivă și exprimarea lor, printr-o dureroasă articulare a noutăţii ca o experienţă exilată a începutului. n

Corneliu Brudaşcu şi Mircea Suciu invitaţi la a 10-a ediţie a Bienalei de Artă Contemporană din Gwangju, Corea de Sud Timea Andrea Lelik

24 SINTEZA # 7, august 2014

Mircea Suciu - Gwangju 1980 [67x141 cm, monoprint, hârtie, 2014] Courtesy Zeno X Gallery Antwerp

Î

n toamna acestui an, în Coreea de Sud, va avea loc a 10-a ediţie a celei mai importante expoziţii de artă contemporană de pe continentul asiatic: Bienala din Gwangju.

Inaugurată in 1995, această bienală comemorează spiritul revoltei civile din 1980, ce a urmat represiunii mișcării de democratizare din orașul Gwangju, printr-o expoziţie care dorește să prezinte o perspectivă globală asupra artei contemporane.

Sub conducerea unor celebri curatori internaţionali, între 25 SINTEZA # 7, august 2014

care - Massimiliano Gioni, Okwui Enwezor, Charles Esche, Hou Hanru, sau Harald Szeemann – Bienala din Gwangju s-a remarcat în cei 20 de ani de existenţă ca un centru deosebit de important în circuitul internaţional al bienalelor de artă contemporană.

Prezentată în enormele spaţii de expoziţie, de peste 8.000 de metri pătraţi, din Jungoui Park, Bienala dinGwangju a contribuit la transformarea orașului cu o populaţie de 1,4 milioane de locuitori într-unul dintre cele mai dinamice centre culturale din Asia de Est.

În acest an, selecţia este asumată de Jessica Morgan, senior curator la Tate Modern, Londra, și director artistic al acestei ediţii a bienalei.

Expoziţia aduce impreună peste o sută de artiști din mai mult de 35 de ţări, incluzând 30 de proiecte noi, special realizate ca răspuns la tema generică a bienalei: Burning Down the House.

Din România, Jessica Morgan a ales doi artiști: maestrul Şcolii de la Cluj, pictorul Corneliu Brudașcu, cu o selecţie de lucrări istorice din anii 1970 din colecţiile muzeelor de artă din Cluj şi Galaţi, și tânărul artist 

Mircea Suciu - New Delhi 2012 [150x105 cm, cﾄビbune, hﾃ｢rtie, 2014] Courtesy Zeno X Gallery Antwer

26 SINTEZA # 7, august 2014

ZO OM

Mircea Suciu cu un proiect nou, o instalaţie compusă din 100 de desene intitulată „Dust to Dust”.

Tema bienalei, Burning Down the House, explorează procesul de ardere și de transformare, un ciclu de distrugere și de reînnoire, urmată de promisiunea și speranţa de schimbare la care am fost martori de-a lungul istoriei. Pornind de la premiza că doar prin ardere, prin distrugere și autodistrugere se petrece cu adevărat schimbarea, curatoarea bienalei și-a propus o reflectare a acestui proces de transformare, evidenţiind modul în care acesta este tradus în limbaj artistic. În anii 1930, criticul Walter Benjamin a lansat termenul „Tigersprung”(săritura tigrului) cu scopul de a defini un model de istorie în care trecutul este activat în și prin prezent, într-o cultură industrială care se bazează pe un proces constant de înnoire. Întrebându-se retoric, ce mai poate însemna azi ideea de „tigersprung”, într-o „tiger-economy” ca și Coreea de Sud, și într-un oraș care a suferit multiple transformări ca urmare a acestui boom economic, curatoarea bienalei deschide o discuţie despre cum progresul industrial s-a desăvârşit în detrimentul trecutului cultural, subliniind capacitatea artei de a critica si a aduce la lumină această stare de lucruri.

Mai degrabă decât o simplă trimitere la un imn pop de stânga de la începutul anilor 1980, titlul reflectă dubla semnificaţie a conceptului propus. Inspirat de refrenul, Burning Down the House, obsesiv repetat de public la unul dintre concertele formatiei Parliament-Funkadelic, hitul cu același titlu al trupei americane Talking Heads, a devenit un soi de manifest sonor al anxietăţilor burgheze din acei ani îndemnând la schimbări prin „ardere” și la o radicalizare a angajamentului politic.

Acest dublu sens al acestui titlu - ce presupune atât plăcere cât și angajament - definește în opinia lui Jessica Morgan cel mai adecvat spiritul celei de-a 10-a Bienale de la Gwangju.

Spre deosebire de muzee, ale căror politici, de multe ori hegemonice și focusate pe moșteniri și tradiţii, Bienala este un eveniment mobil și flexibil care oferă un spectru larg de expresii creative contemporane, 27 SINTEZA # 7, august 2014

amplificând tematica propusă: ideea de artă ca mișcare sau în mișcare dintr-o altă perspectivă geopolitică.

Vorbind despre artiștii selectaţi, Jessica Morgan a declarat: „Artistii din Bienală au îmbrăţișat spiritul radical al «stării de ardere», sărbătorind în acelasi timp hedonismul de sunet și mișcare evocat de titlu. Bazându-se pe abordarea lor liberă și deschisă, am lucrat cu echipa bienalei cu intenţia de a face o expoziţie, care întruchipează fizic această stare de comoţie totală.

Prin urmare, conceptul Burning Down the House dorește să arate că puterea inovaţiei artistice este încă extrem de vie și viguroasă. Cartografiind producţia artistică contemporană si luând în același timp pulsul politic al epocii în care trăim, expoziţia Bienalei va fi un spectacol atent coregrafiat, uneori chiar exploziv, de sunet, mișcare, imagine și formă”. În timp ce mai mult de nouăzeci la sută dintre artiști sunt nume noi, nemaifiind vreodată expuși la această bienală, expoziţia aduce, de asemenea, împreună cu personaje-cheie din Asia și Coreea contemporană, nume importante ca Jennifer Allora și Guillermo Calzadilla, Cornelia Parker, Dominique Gonzalez-Foerster, Carsten Höller, Pierre Huyghe, Sterling Ruby, la care se adaugă artiști din contexte artistice mai puţin cunoscute ca Europa de Est, Turcia sau Orientul Mijlociu. Din această ultimă categorie face parte și maestrul Cornel Brudașcu. Cele patru lucrări expuse sunt reprezentative pentru modul in care estetica pop a fost procesată in România comunistă, fiind de asemenea ilustrative pentru spiritul generaţiei active în anii 1970 la Cluj.

Printr-o varietate de medii, proiectele artistice prezentate în cadrul expoziţiei Burning Down the House răspund preocupărilor istorice și contemporane de interes special pentru cea de-a douăzecea aniversare a Bienalei.

Burning Down the House, cea de-a 10-a ediţie a Bienalei din Gwangju Biennale, este curatoriată de Jessica Morgan, director artistic al bienalei și The Daskalopoulos Curator, International Art, la Tate Modern alături de Fatos Ustek și Emiliano Valdes, curatori asociaţi ai bienalei, Enna Bae, curator asociat pentru performance art, și Teresa Kittler asistent curator. n

Jessica Morgan După ce în 2013 a asigurat preşedinţia juriului Bienalei de la Veneţia, Jessica Morgan a devenit in 2014, curatoarea Bienalei din Gwangju, considerată drept cea mai amplă şi prestigioasă manifestare din Asia de Est. Jessica Morgan este senior curator la departamentul de artă internaţională al Tate Modern, Londra, poziţie finantată de celebrul mecena şi colecţionar grec Daskalopoulus. În această calitate a organizat nenumărate expoziţii de grup sau individuale ale unor artişti celebri între care: Gabriel Orozco, John Baldessari, Martin Kippenberger, fiind de asemenea responsabilă pentru programul Turbine Hall Unilever Commissions al Tate, unde a colaborat cu Tino Sehgal, Carsten Höller şi Dominique GonzalezFoerster.

Jessica Morgan a fost şef curator la Institute of Contemporary Art, Boston, unde a curatoriat un număr impresionant de expoziţii ale artiştilor: Ellen Gallagher, Olafur Eliasson, Rineke Dijkstra, Marlene Dumas şi Cornelia Parker. Înainte de relocarea la Boston, a ocupat poziţia de asistent curator al Museum of Contemporary Art, Chicago, unde a organizat expoziţia solo a artistei britanice Mona Hatoum. De asemenea, a curatoriat expoziţiile lui Urs Fischer la MOCA Los Angeles, Damien Ortega la ICA Boston şi expoziţia de grup The Unruly History of the Ready made pentru Jumex Collection.

Jessica Morgan a publicat nenumărate cataloage şi articole de artă contemporană şi a ţinut prezentări şi conferinţe în întreaga lume. Este un contributor regulat al revistelor de artă Parkett si Artforum.

Este deţinătoarea unei diplome de master în istoria artei la Courtauld Institute of Art, London după ce a urmat studiile de bachelor şi master de la Cambridge University. A primit bursa Mellon Fellow din partea Yale Centre for British Art, Yale University şi o bursă de artă contemporană la The Fogg Art Museum, Harvard University.

28 SINTEZA # 7, august 2014

Mircea Suciu - Kiev 2014 [40x67 cm, cﾄビbune, monoprint, hﾃ｢rtie, 2014] Courtesy Zeno X Gallery Antwerp

29 SINTEZA # 7, august 2014

30 SINTEZA # 7, august 2014

MichaĂŤl Borremans, The Egg IV, 2012, , Courtesy Zeno X Gallery Antwerp

ZOOM

•

INT ERVIU

Hans Rudolf Reust în dialog cu Frank Demaegd despre

Raţiunea de a deschide o galerie

Frank Demaegd şi unul dintre artiştii săi preferaţi Michael Borremans, într-un decor românesc / foto: Daria Bojan

În toamna acestui an, Universitatea de Artă şi Design din Cluj va oferi titlul de Doctor Honoris Causa galeristului flamand Frank Demaegd, proprietarul galeriei Zeno X, pentru rezultatele sale deosebite în promovarea picturii contemporane. În pregătirea acestui eveniment, revista Sinteza vă oferă un interviu cu acest galerist legendar publicat în albumul aniversar al galeriei, realizat de criticul de artă elveţian Hans Rudolf Reust. 

31 SINTEZA # 7, august 2014

ZOOM

•

INT ERVIU

Spaţiul expoziţional al galeriei Zeno X (foto sus expoziţie: Mark Manders, 2010-2011, foto jos: expoziţie Michael Borremans, 2013), Courtesy Zeno X Gallery Antwerp

Frank Demaegd (n.1954) este iniţiatorul şi proprietarul galeriei Zeno X, cea mai importantă galerie de artă contemporană din Belgia.

Absolvent al Şcolii de Arhitectură Peisagistică din Bruxelles şi al Universităţii de Urbanism şi Arhitectură din Anvers, Frank Demaegd a activat în anii 1970 ca arhitect

32 SINTEZA # 7, august 2014

în cadrul unei mari companii olandeze de planologie şi peisagistică urbană. În 1981, a înfiinţat Galeria Zeno X din Anvers, cunoscută în toată lumea ca locul privilegiat în care s-au lansat şi desăvârşit cariera figuri importante ale artei contemporane internaţionale ca Raoul de Keyser, Luc Tuymans, Marlene Dumas, Marc Manders, Yun-Fei Ji,

Patrick Van Caeckenbergh sau Michael Borremans. În mai mult de 30 de ani de activitate, Frank Demaegd a organizat la Galeria Zeno X peste 200 de expoziţii şi a participat regulat la cele mai mari târguri de artă contemporană din lumea întreagă, ca Art Basel, Frieze New York şi Londra, FIAC Paris, Armory Show New York, Art Cologne, etc.

ZOOM

•

Hans Rudolf Reust.: Să începem prin a menţiona câteva fapte istorice: în anii 1960 şi începutul anilor 1970 la Anvers, galeria Wide White Space era singura care prezenta cele mai noi tendinţe artistice. Cum ai început şi care a fost adevărata ta raţiune de a infiinţa o galerie? Te-a inspirat ideea de „white cube”?

INT ERVIU

- Nu ai fost niciodată interesat de trenduri sau de mainstream. Care sunt deci direcţiile pe care le urmezi? La o primă vedere, artiştii pe care-i reprezinţi - Luc Tuymans, Raoul De Keyser, Mark Manders, Patrick Van Caeckenbergh, Maria Serebriakova, Noritoshi Hirakawa, Marlene Dumas -, nu pot fi puşi în aceeaşi oală, căci contrastele ar fi prea mari. Şi totuşi i-ai adus sub aceeaşi umbrelă…

Frank Demaegd: Eram încă foarte tânăr în acei ani şi nu am trăit în Anvers în acea - Când am început galeria, cea mai perioadă faimoasă a galeriei recentă tendinţă era pictura neoWide White Space. De la vârsta Respectul este una expresionistă Neue Wilde. În a doua de 14 ani am fost interesat de jumătate a anilor optzeci a survenit dintre cele mai artă şi, în timpul educaţiei o contrareacţie: sculpturi formaliste, importante valori mele în dezvoltarea urbană, puriste. Dar eu nu sunt şi nu am fost am luat chiar câteva cursuri pentru mine. Dar vreodată interesat de tendinţele de pictură. În 1981, împreună artistice, oricare ar fi acelea. Odată asta presupune şi că cu soţia mea am avut ocazia ce începi să urmezi trendurile, devii respectul artiştilor, de a cumpăra o casă cu mai dependent şi asta încetineşte parcursul multe etaje în Anvers la un preţ al muzeelor şi al artistic firesc. Nu urmez reguli nici în foarte favorabil. Ne-am decis să oamenilor cu care ce priveşte artiştii. Sunt interesat de transformăm parterul clădirii persoane - asta e tot - şi în aventura lucrezi nu vine de la într-un spaţiu de expoziţie. şi plăcerea de a organiza expoziţii. sine, el trebuie câştigat. În cele din urmă, ca proprietar de La acea dată eram arhitect, responsabil de divizia de De aceea este foarte galerie trebuie să investeşti, să-ţi dezvoltare urbană a unei mari iei angajamente şi să crezi în artişti. important să investeşti companii din Olanda. Nu aveam Un artist bun cere respect şi asta e în relaţii. Cu toate nevoie să fac vânzări pentru condiţia ca o relaţie să dureze. a-mi câştiga existenţa, având acestea, oricine care - Bine, dar eşti totuşi interesat de astfel libertatea de-a prezenta tot începe să creadă că acest proces nesfârşit de a descoperi ceea ce mi-am dorit. Nu ştiam noi artişti, în special tineri. Cu toate e demn de admiraţia nimic despre piaţa de artă. După acestea, nu eşti legat de atitudinea primele două expoziţii, m-am celorlalţi începe foarte sau sensibilitatea vreunei generaţii întâlnit cu Bernd Lohaus pur rapid să aibă probleme anume. Se presupune că orice galerist întâmplător. Îmi era cunoscut de ego şi pierde teren.” ar trebui sa aibă un statement sau ca artist, însă nu ştiam că soţia o direcţie clară de urmat. Care este lui, Anny De Decker deţinea Frank Demaegd direcţia aleasă de tine? galeria Wide White Space. De-a - M-am întrebat mereu care ar fi lungul anilor, prietenia cu ei direcţia pe care ar trebui să o urmez. a devenit foarte importantă Dar înainte de a-mi fixa repere, mai pentru mine. Am învăţat multe important pentru mine a fost să îmi de la ei fără să conştietizez menţin orizonturile deschise. Nu pot că acesta va fi şi drumul meu să-mi permit să fiu atât de dogmatic viitor. Dintotdeauna am fost ca profesorii mei de dezvoltare interesat de pictură, şi, deşi urbană, care nu ştiau nimic altceva în anii 1980 tendinţele Neue decât planificare structurală. Chiar şi Wilden, Mülheimer Freiheit conversaţia cu galeriștii de la Wide şi Transavantgarda Italiană White Space, cu care de altfel am avut dominau piaţa, eu am ales altă întotdeauna o relaţie foarte bună, a fost direcţie: instalaţii conceptuale întrucâtva dogmatică. Fără a-i jigni, realizate de colegi arhitecţi. mi-au lăsat impresia că sunt destul Luc Deleu, Rem Koolhaas şi John Körmeling, pe care-i de limitaţi în programele lor. Niciodată nu expuneau cunosc din perioada studiilor mele, toţi arhitecţi extrem pictură, pentru că, aşa cum spuneau, tot ceea ce are de celebri astăzi, au colaborat cu mine la începutul de a face cu pictura e neinteresant. O caracteristică a carierei lor. Deşi o perioadă am fost destul de izolaţi ca generaţiei mele a fost interogarea constantă a termenilor locaţie, în 1987, MUHKA, Muzeul de Artă Contemporană, filozofici de „Utopie” şi „Avangardă”, dar în acelaşi timp, s-a deschis în cartierul nostru. De atunci, împreună cu nu mă puteam abţine să nu am propriile mele dubii faţă alte galerii nou deschise din împrejurimi, am demarat un de diversele abordări ale acestor concepte. Întotdeauna program regulat. În acei ani, Guillaume Bijl a fost primul le cer și celor din jurul meu să se îndoiască şi să pătrundă artist de mare interes internaţional din galeria mea. În dincolo de aparenţe. Sunt de acord cu Luc Tuymans când 1988, am început să prezint lucrări de Raoul De Keyser, afirmă că e greu, dacă nu imposibil pentru un artist să şi, apoi, în 1989, galeria mea a fost invitată să participe la mai fie original.  Art Cologne.

33 SINTEZA # 7, august 2014

34 SINTEZA # 7, august 2014

Luc Tuymans, The Worshipper, 2004 Courtesy Zeno X Gallery Antwerp

ZOOM

•

Dar pe de altă parte, cred că arta trebuie să evolueze continuu. Şi nu trebuie să ne amăgim, noile medii nu avut mare influenţă asupra artei, și ceea ce am văzut până acum este într-o foarte mare măsură datat, deja demodat. Mă tot întreb acelaşi lucru: cum poţi fi un galerist foarte bun, să sesizezi noul, fără să devii dogmatic sau pur şi simplu să urmăreşti trenduri.

- O sinceritate maximă, fără discreţia postmodernistă. Totuşi, sunt surprins cum aceeaşi persoană poate reprezenta simultan artişti atât de diferiţi, cum ar fi Patrick Van Caeckenbergh şi Luc Tuymans.

- Nu creez grupuri în galeria mea. Când lucrez cu artişti precum Luc Tuymans, nu mai pot susţine alţi artişti care lucrează într-un stil similar. Sunt foarte mulţi asemenea lui în Belgia. Dar decizia finală de a reprezenta un artist ţine efectiv de certitudinea mea personală că nu există altul mai bun. Cu toate că are un stil complet diferit, şi Patrick Van Caeckenbergh înseamnă la fel de mult pentru mine. În avangarda istorică, de pildă, diferite atitudini care se contestau reciproc sunt de aceeaşi mare relevanţă astăzi. Și poate să spună cineva azi care dintre aceşti doi artişti este mai bun: Malevich sau Duchamp? Şi dacă tot veni vorba de asocieri, mi s-a părut interesant cum atât Patrick Van Caeckenbergh cât şi Luc Tuymans, care sunt atât de diferiţi ca stil, sunt în paralel comentaţi în conexiune cu opera unor filozofi moderni. Unora li se poate părea firesc, deşi ştiu sigur că Patrick nu şi-a bătut niciodată capul cu scrierile lui Derrida sau Lyotard. Nimeni nu poate contesta faptul că, odată cu arta, şi modurile de percepţie ale artei evoluează de la sine. În ce mă priveşte, înainte de a face o alegere, trebuie să îl cunosc pe artist personal şi să am convingerea că lucrările lui îi reflectă personalitatea.

Fără această dimensiune personală, orice altă filosofie, chiar abordată în profunzime, poate ajunge doar o ilustraţie, şi nu o lucrare semnificativă.

- Care este, din perspectiva ta, elementul decisiv al relaţiei galerist - artişti?

- Respectul reciproc. La început, un galerist poate obţine foarte mult pentru un artist care, odată ajuns de succes, poate face la fel de mult pentru galerie.

Când ambele părţi se respectă reciproc, vor şi evolua în aceeaşi direcţie. Cred că pot spune că am dezvoltat relaţii de bună înţelegere cu toţi artiştii mei. Aş afirma că sunt mai degrabă un artist care lucrează în comerţul cu artă, decât un comerciant care lucrează cu artişti. Nu m-am implicat niciodată în afaceri pe piaţa secundară.

Sunt cu adevărat mulţi bani în joc acolo, iar costurile sunt mult mai mici. De aceea, înainte de a lua o decizie, trebuie să cumpănesc bine dacă angajamentul meu faţă de un artist chiar merită efortul. Galeriştii Konrad Fisher din Düsseldorf şi Paula Cooper din New York sunt două exemple foarte bune, nici ei nu au intrat pe piaţa secundară. Este singurul mod prin care te poţi concentra cu adevărat pe artiştii pe care i-ai ales. Tind să cred că o relaţie care se bazează exclusiv pe raţiuni comerciale este extrem de vulnerabilă. Un galerist are nevoie de multă energie, dedicare, răbdare, curiozitate, şi auto-determinare. Încerc să mă folosesc de fiecare oportunitate de a-i vizita şi a-i susţine în fiecare activitate pe artiştii mei. De aceea îmi este şi greu să 35 SINTEZA # 7, august 2014

INT ERVIU

înţeleg cum unii artişti pot colabora cu galerii mari şi impersonale cum sunt cele din New York. Acestea lucrează cu agenţi din toată lumea, cu oameni care vând artă ca orice alt produs, şi care sunt prea puţin interesaţi de artişti înşişi. Sunt convins că artiştii care cresc prea rapid în valoare devin şi din ce în ce mai însinguraţi ca urmare a sucesului lor. De aceea colaborarea cu un galerist foarte bun poate fi crucială pentru artist. Dacă eşti un galerist profesionist, petreci foarte mult timp pentru a întoarce reflectorul atenţiei către artist, dar când presiunea creşte, este datoria ta să îi protejezi şi nu să încerci să faci cât mai mulţi bani de pe urma lor, cât mai repede.

- Există o atmosferă specială la Anvers? Belgia, deşi e o ţară mică, are o capacitate extraordinară de a atrage colecţionarii activi. Recent ţi-ai dezvoltat şi un interes în a-ţi expune artiştii în colecţii publice. Cum ar trebui să funcţioneze împreună, colecţiile private şi cele publice?

- În Belgia e o lungă tradiţie de a colecţiona pictură.

Dar în ce priveşte arta contemporană, un grup de colecţionari au iniţiat, nu demult, o asociaţie pentru Muzeul de Artă din Ghent. Asociaţia a devenit un reper pentru colecţionarii din Belgia, deoarece a contribuit la expansiunea numărului de colecţii private. Mulţi din aceşti colecţionari sunt cu adevărat pasionaţi, călătoresc special pentru diverse expoziţii şi le documentează, arătându-le şi altora, urmăresc traseul unui artist și apoi se străduiesc să cumpere lucrări. Astăzi, în galeria mea, întâlnesc tineri care până acum câţiva ani veneau cu părinţii lor de mână. Încep încă de acum să colecţioneze ei înşişi desene şi lucrări mai puţin scumpe. Dar consider că trebuie menţinut un bun echilibru, şi deşi e important pentru fiecare artist să aibă lucrări în muzee de prestigiu, unde sunt bine integrate şi ferite de orice tentaţie speculativă, e la fel de important ca operele lor să fie colecţionate de iubitorii de artă din mediul privat, care joacă un rol la fel de esenţial în diseminarea interesului pentru creaţia lor.

- Succesul unei galerii nu presupune automat şi extinderea activităţilor sale? De ce nu ai deschis încă filiale în Köln sau New York? Sau este o chestiune ce ţine de personalitatea şi filosofia ta?

- Succesul unui artist înseamnă costuri mai mari pentru galerie. De exemplu, trebuie să călătoreşti mai mult pentru a monitoriza activităţile artistului tău. A introduce pe scenă artişti de succes în mod constant presupune şi mai multă documentare, mai multe texte de scris. Foarte multă muncă este necesară pentru a organiza şi coordona toate astea. Pe de altă parte, capeţi şi mai multe oportunităţi de a întâlni oameni noi sau alţi artişti care pot fi interesanţi pentru programul galeriei.

Adineauri am spus că respectul este una dintre cele mai importante valori pentru mine. Dar asta nu presupune că respectul artiştilor, al muzeelor şi al oamenilor cu care lucrezi vine de la sine, el trebuie câştigat. De aceea este foarte important să investeşti în relaţii. Cu toate acestea, oricine care începe să creadă că e demn de admiraţia celorlalţi începe foarte rapid să aibă probleme de ego şi pierde teren. De aceea este important să continui să lucrezi cu oameni care rămân critici în privinţa ta. Dacă aş lucra la Köln sau New York, ar trebui să îmi extind activităţile şi să angajez mai mulţi oameni. 

ZOOM

•

Nu cred că asta m-ar mulţumi sau m-ar face fericit, pentru că aş deveni un manager fără niciun contact efectiv cu arta sau cu artiştii înşişi. Iar acesta este motivul fundamental pentru care am vrut să am o galerie încă de la început....

Cum să continui cu o galerie de succes...

Hans Rudolf Reust (HRR): Acum zece ani, te-am intervievat despre activităţile Galeriei Zeno X. Astăzi, amândoi ştim că acel an a fost o piatră de hotar destul de artificială în istoria galeriei tale. Sunt totuşi câteva lucruri care nu s-au schimbat de atunci. Eşti încă în Anvers şi lucrezi cu o echipă mică. Selecţia ta limitată de artişti a rămas foarte puternică şi consistentă de-a lungul anilor; ceea ce s-a schimbat decisiv este expunerea internaţională a activităţilor artiştilor şi galeriei tale. Să vorbim aşadar despre diferenţele, schimbările şi mutaţiile care ţi-au marcat timpul de la ultimul nostru interviu. Ai fost un călător neobosit. Ai acum o reţea de contacte fenomenală, poate unică în Europa. Ce ai învăţat din toate aceste perindări în jurul lumii?

- Chiar dacă ne place să admitem sau nu, un lucru cert e faptul că influenţele majore de pe piaţa artei vin din Statele Unite, din New York. Când artiştii primesc un răspuns de peste ocean, primesc unul şi din Europa. Dar chiar şi un mare succes în Europa nu poate însemna mai mult decât o recunoaştere minimă în State.

- Iar China?

- China poate fi viitorul. Dar, pe moment, nu îl pot întrezări. Primul lucru pe care oamenii bogaţi îl fac acolo este să cumpere propria lor cultură. Din Vest cumpără doar lucrări care au deja o anumită valoare la licitaţii. Galeriile care încep acum acolo vor trebui să se dezvolte cel puţin 10 ani de acum încolo, până când va fi o veritabilă piaţă de artă contemporană. De fapt, nu cred că asta se va întâmpla prea repede. Însă putem trasa o paralelă clară între arta chineză şi majoritatea artiştilor ruşi ai timpului nostru: chinezii vor să vândă cât mai mult într-un timp scurt, ceea ce conduce la situaţii artificiale.

- În ceea ce priveşte piaţa americană, lucrezi cu galerii de acolo, în principal cu David Zwirner din New York. Acum 10 ani, vorbeai deja despre cum ar fi să ai propriul tău spaţiu acolo. Ce crezi acum despre a deschide o vitrină în Chelsea, în acest moment de mare succes pentru tine?

- Mă simt relaxat în Europa, în Anvers, care este oraşul meu şi care chiar este extraordinar. Costurile unei galerii în Europa sunt mult mai mici şi îmi place stilul în care pot să lucrez aici. Peste ocean, în State, ar fi o cu totul altă ordine a lucrurilor. Mă întreb dacă asta s-ar potrivi caracterului meu. Mereu trebuie să te întrebi: ţi-ar fi suficient să fii doar om de afaceri pentru asta?

Te-ar împlini cu adevărat să faci asta? Nu. Nu mă gândesc neapărat negativ la oamenii care pot face asta.

Dar mă cunosc pe mine însumi foarte bine.

- Deci nu îţi lipseşte nimic în ceea ce priveşte afacerea ta? A lucra la scară mai mică nu înseamnă a fi un jucător mai slab?

- Bineînţeles, nu este uşor să obţii o bună cooperare 36 SINTEZA # 7, august 2014

INT ERVIU

între dealeri. Dar, odată ce o obţii, nu mai lipseşte nimic.

Am dezvoltat o relaţie excepţională cu David Zwirner de-a lungul anilor. Pentru un artist, este suficient să ai o galerie bună în Europa, una în SUA şi alta în Asia. Dacă lucrează bine împreună, pot face tot ce e mai bun pentru un artist.

- Pe parcursul ultimilor 10 ani, târgurile de artă au devenit din ce în ce mai importante. Ai un stand impunător la Art Basel, te duci la Armory şi apoi zbori către Art Basel Miami. În mediul acela, oamenii fac networking la petreceri, dar în acelaşi timp poţi vedea proiecte curatoriale ca „Unlimited”, sau participa la prezentări şi discuţii cu diverşi critici de artă şi curatori. Prezenţa locală şi-a pierdut din importanţă. Ce sens mai are deci să ai o galerie cu ore de lucru obişnuite într-un singur oraş?

- Nu aş spune că prezenţa locală nu mai este importantă. Participarea la târgurile din Basel sau la Armory înseamnă că eşti acceptat ca o galerie importantă. În timpul săptămânii din Basel, ai şansa să întâlneşti şaptezeci de mii de oameni. Acesta este genul de platformă pe care nu o vei obţine nicicând în Anvers.

Câteodată ai o expoziţie extraordinară în galerie, şi doar mai puţin de cinci sute de oameni o vor vedea.

Oportunitatea unui târg de artă constă în faptul că poţi prezenta noi artişti. Chiar dacă nu îi şi vinzi, publicul le vede lucrările. Interesul în artiştii foarte cunoscuţi, precum Luc Tuymans, Marlene Dumas sau Raoul De Keyser îi vor atrage pe oameni pentru a vedea şi câţiva dintre cei care sunt încă mai puţin cunoscuţi.

- Ai deschis un al doilea spaţiu în Anvers...

- De fapt, aveam nevoie de spaţiu de depozitare.

Când am început galeria în 1981, se afla într-un cartier ieftin, dar care a devenit, între timp, unul dintre cele mai scumpe din Anvers. Aşa că nu a fost uşor să iau mai mult spaţiu aici. Într-un sfârşit, în 1996, am găsit această fabrică mică în Borgerhout. La început, era doar un spaţiu de depozitare, dar, cu câteva schimbări, a devenit un spaţiu de expunere cu adevărat în 2002.

- Cele două camere atât de caracteristice la Leopold de Waelplaats, cu ale lor şeminee şi etaje pe două niveluri, au influenţat multe expoziţii...

- Vechiul spaţiu este frumos, dar şi destul de mic.

Nu ai nicicând suficient de multă distanţă pentru a privi lucrările mari. Noul spaţiu este mai generos și mai interesant pentru artişti. Acum au o adevărată libertate de alegere. Pe de altă parte, mulţi colecţionari ne urmăresc constant programul pe website, în special cei care nu pot veni la vernisajele noastre. Dacă doresc să cumpere o anumită lucrare a unui anumit artist, le putem trimite o imagine pe email.

- Vinzi multora care au văzut lucrări doar online?

- Nu aş zice, dar viewing-ul virtual este mai mult decât un ajutor. Oamenilor le place să vadă efectiv lucrările înainte de a lua o decizie finală, în special când e vorba de lucrări cu adevărat importante care costă foarte mulţi bani. Se întâmplă câteodată să se decidă chiar şi pentru o lucrare care iniţial nu le-a plăcut dintre cele trimise pe email. A vedea totul cu ochii tăi este important. Internetul oferă un suport, dat fiind faptul 

37 SINTEZA # 7, august 2014

Naoto Kawahara, Ombra, 2010 Courtesy Zeno X Gallery Antwerp

Marlene Dumas, Obsessive Envy, 2011 Courtesy Zeno X Gallery Antwerp

38 SINTEZA # 7, august 2014

ZOOM

•

că afacerea ca atare s-a schimbat cu timpul, devenind mai rapidă şi mai globală. Aproape 75-80% din vânzări sunt făcute peste hotare, către colecţionari germani, elveţieni şi americani.

- Pe parcursul ultimilor ani, trebuie să ne obişnuim cu ideea că tot mai mulţi bani sunt pompaţi în piaţa de artă. Pe lângă industriile clasice, de armament şi comerţ cu droguri, piaţa de artă este singura care mai promite o îmbogăţire rapidă.Cu toate acestea, bula speculativă a anilor 1980 s-a spart cu zgomot. Dar acum, chiar şi cei mai scârţari analişti vorbesc despre o deschidere exponenţială a pieţei. În ce constă experienţa ta „a goanei dupa aur”, ca şi galerist care a decis să opereze inteligent, dar totuşi în aceleaşi condiţii? Cum rezişti la presiunea banilor când reprezinţi artişti cu un asemenea succes mondial ca Luc Tuymans, Marlene Dumas, Raoul De Keyser...?

- Singurul mod de a ţine totul sub control este să vinzi unor oameni în care ai încredere. Această situaţie devine o problemă majoră nu numai pentru muzee, ci şi pentru colecţionarii serioşi care apreciază lucrările la modul real. Ca galerist trebuie să faci faţă responsabilităţii de a distinge între colecţionarii cu interes genuin şi speculanţi. Azi poţi să faci o grămadă de bani doar revânzând o lucrare o saptămână mai târziu. Dar pe termen lung acest lucru este echivalent cu a-ţi da singur cu stângul în dreptul. Dacă aş cere preţuri speculative de la colecţionarii adevăraţi şi ei ar afla că lucrarea respectivă nu a atins acele cote într-o licitaţie, ei nu s-ar mai întoarce în galeria mea. Le-aş distuge încrederea construită în ani de zile. De aceea trebuie să păstrezi totul pe terenul cunoscut şi să încerci să afli care sunt motivele care-i animă pe colecţionari să cumpere lucrarea. Pe unii colecţionari îi cunoaştem demult, însă pe cei noi trebuie să-i verifici, întrebând alţi colegi.

- Succesul Zeno X nu este doar o chestiune de noroc, ci reprezintă o muncă constantă. În afara scenei vizibile, soţia ta, Eliane şi cei patru asistenţi formează o echipă perfectă. Arhivaţi şi documentaţi toate etapele muncii voastre, expoziţiile şi articolele despre artiştii voştri, de asemenea te implici foarte mult în expoziţiile artiştilor tăi la diversele muzee sau chiar alte galerii, călătoreşti enorm... Poate supravieţui acest tip de muncă detaliată în lumea artei, care tinde să devină tot mai mult marketing?

- Sunt convins că va supravieţui. Doar printr-o implicare personală poţi să câştigi loialitatea şi generozitatea artiştilor şi încrederea muzeelor, a colecţionarilor. Acestea sunt elemente fundamentale, şi singurele care contează a la long. Bineînţeles că acţiunile speculative de la diversele licitaţii schimbă condiţiile în care lucrăm. Când vezi cum cota unui artist cu un CV subţire creşte ca urmare a unei speculaţii nu pot să nu mă întreb, ca un om de bun-simţ: cum e posibil?

Când am deschis galeria în cartierul Borgerhout cu o expoziţie a lui Marlene Dumas, cea mai mare pictură a fost cumpărată pentru 90.000 şi cea mai mică pentru 35.000 de euro. După mai puţin de o jumătate de an, o pictură mică s-a vândut la o licitaţie la 350.000, efectiv de zece ori mai mult decât preţul iniţial. Ăsta e genul de 39 SINTEZA # 7, august 2014

INT ERVIU

lucruri care mă înspăimântă. Dacă se întâmplă odată, e în regulă. O licitaţie este totuşi un joc şi nimeni nu poate prezice ce se va întâmpla. E suficient să ai doi jucători care să liciteze în neştire ca să ridici masiv preţul. Dar, dacă acest lucru se întâmplă de mai multe ori, atunci trebuie să aliniezi preţurile.

- Crezi că judecata onestă, independentă mai există în lumea artei? O adevărată critică de artă?

- Da. Sunt nenumăraţi specialişti în muzee ale căror judecăţi sunt luate în considerare, oameni cu o vastă experienţă, care au lucrat perioade îndelungate cu artişti şi care au scris despre ei pe larg. Artiştii capătă mai multă vizibilitate prin stima şi recunoaşterea celor care îi susţin. E o manieră oarecum old-fashion, însă este aşa cum trebuie să fie.

- Dar instituţiile nu sunt din ce în ce mai dependente de galeriiile cele mai puternice? Până la urmă, nu putem să ne prefacem că nu observăm: galeriile mari şi puternice oferă documentaţiile, plătesc publicitatea, cataloagele şi producţia lucrărilor noi, sponsorizează tot ce pot sponsoriza.

- Eu nu văd lucrurile aşa. Un muzeu care se respectă nu-şi va croi programul doar ca să-i convină unei galerii.

Trebuie să existe independenţă în ce priveşte selecţia artiştilor, şi singura condiţie trebuie să fie calitatea operelor. Dar odată selecţia făcută, galeria doar ajută muzeul să-şi ducă programul mai departe. Bineînţeles că, odată ce muzeele au avut o experienţă foarte bună cu acea galerie, vor dori să colaboreze şi în viitor. Nu e nicio îndoială că aşa stau lucrurile. Dar pentru multe muzee este aproape imposibil să facă o expoziţie cu un artist care nu are niciun fel de susţinere. Și asta nu e o chestie nouă... De pildă, eu nu public niciodată cataloage ca şi galerie, deoarece asta face ca totul să devină prea comercial. Dar ajut instituţia cumpărând de la bun început un număr de cataloage şi astfel contribui la acoperirea costurilor de producţie.

- Câştigi acum mai mulţi bani decât acum zece ani şi asta contribuie la independenţa galeriei tale. Poţi să-ţi asumi automat mai multe riscuri susţinând mai mulţi artişti tineri puţin cunoscuţi. Zeno X Gallery a devenit din ce în ce mai respectată în acest sens.

Cum reuşeşti să abordezi tinerele generaţii care au totuşi culturi diferite, şi mă refer aici la decizia ta de a colabora cu artişti chinezi? Nu consideri că pot exista totuşi nişte limitări personale în înţelegerea acestor noi poziţii?

- Programul meu a fost întotdeauna unul foarte personal. Alegerea artistului o fac din instinct. Îţi dau un exemplu: artistul chinez Yun-Fei Ji. Am vrut să-i cumpăr o lucrare, chiar înainte de a-l cunoaşte. L-am întâlnit din întâmplare şi apoi totul a mers de la sine. Consider că decizia de a reprezenta un artist trebuie să coincidă cu dorinţa personală de a colecţiona lucrările lor. Nu aş susţine vreodată un artist ale cărui lucrări nu aş vrea să le cumpăr eu mai întâi pentru mine. Trebuie să fii convins de ceea ce vinzi. Şi până la urmă totul e să ai o bună intuiţie, şi asta nu are neapărat legătură cu vârsta sau generaţia din care artistul face parte. Bineînţeles, după atâţia ani, întreaga experienţă acumulată te ajută să intuieşti care sunt deciziile cele mai bune. 

ZOOM

•

Pe de altă parte trebuie să fii mereu critic cu artiştii pe care-i reprezinţi. Trebuie mereu să te întrebi dacă lucrările pe care le prezinţi sunt suficient de relevante, dacă corespunde viziunii artistului şi dacă percepţia ta asupra lucrării este corectă.

- De ceva vreme am fost confruntaţi cu un val de artă socială sau cu tentă politică, şi cu texte de teoria artei bazate pe aceste orientări, ca de pildă ultimele ediţii ale Documenta. Nu este poziţia pe care o reprezinţi tu.

- Pentru mine, arta se referă strict la ceea ce văd şi de aceea, consider că lumea artei ar trebui să-şi caute înlăuntrul ei resursele şi să nu intre pe alte teritorii ca arhitectura, cinemaul sau ştiinţa. Scriitorii continuă să scrie minunat cu aceleaşi litere pe care le ştim dintotdeauna. De ce nu poate şi arta să procedeze la fel?

Este stupid să consideri că nu mai poţi să spui nimic cu o pictură şi că neapărat ai nevoie de alt mediu. Dar până la urmă nu e o chestiune ce ţine de mediul ales, ci de modul în care gândeşti. Anne-Mie van Kerckhoven, de pildă, utiliza deja animaţia în lucrările ei din anii 1980, dar ce mă interesa pe mine nu era mediul ci ce avea de spus.

- Totuşi formaţia ta de arhitect şi planificator urban îţi dă o altă perspectivă de a înţelege lucrurile...

- Într-adevăr, primele expoziţii le-am făcut cu arhitecţii Rem Koolhaas, John Körmeling şi Luc Deleu.

A fost interesant să-l prezint pe Rem Koolhaas în contextul artei, înainte de a proiecta clădirile care l-au făcut atât de faimos. Pentru mine nu mai e interesant să-l arăt acum când toată lumea îl cunoaşte. Dar repet, nu cred că zona artei a devenit atât de săracă, încât să fie nevoită să fuzioneze cu alte domenii. Trebuie doar să deschidem ochii larg. Sau să stăm puţin pe margine, căci acolo e zona unde poţi descoperi oameni interesanţi.

- Să înţeleg că şi în perioada următoare vei continua să promovezi artişti tineri?

- Marlene Dumas spunea recent într-un interviu: „galeriştilor nu trebuie să le placă neapărat oamenii, ci trebuie să iubească arta”. În ce mă priveşte, încerc să fiu cât se poate de onest, balansând egourile artiştilor şi colecţionarilor, fără însă să scap din vedere că eu sunt cel care „vinde” opera. Sună poate simplist, însă în realitate e mai degrabă complicat. Ca şi galerist înţeleg cum funcţionează reţelele de promovare şi pot să ajut un artist să ia deciziile bune cu privire la oportunitatea unor expoziţii. La început, toţi artiştii vor să arate ce pot.

Trebuie să le explici că a expune prea mult sau oriunde nu e în favoarea lor, mai ales atunci când artistul nu are încă o operă clar definită. Nimeni nu poate construi cariera pe termen lung a unui artist, dacă galeria principală este în concurenţă cu prea multe alte galerii care urmăresc doar profitul pe termen scurt. Platforma creată de o galerie bună la târgurile de artă majore oferă însă un potenţial uriaş. Dar succesul depinde de creaţia și personalitatea artistului, de modul în care opera e percepută de criticii de artă, de prezentarea lucrărilor la momentul potrivit, în contextul potrivit. În anii optzeci, nimeni nu i-a acordat vreo şansă lui Luc Tuymans, pentru că pictura figurativă nu era de interes atunci. După cum el însuşi afirma, a folosit cu 40 SINTEZA # 7, august 2014

INT ERVIU

înţelepciune oportunităţile apărute în anii nouăzeci.

Dar chiar şi astăzi, cu această piaţă de artă care a devenit atât de permisivă, este perfect posibil ca opera unor artişti foarte buni să nu primească recunoaşterea internaţională pe care o merită. Aşadar e important pentru artişti să aibă galeria potrivită, nu numai în momentele de succes, dar şi în perioadele cele mai grele.

- Ce fel de probleme ai întâmpinat cu artiştii pe care i-ai ajutat să-şi construiască o carieră de succes?

- Aşa cum am spus deja, problemele apar când trebuie să aperi artistul de speculaţiile care se fac pe piaţă. Dar e la fel şi cu artiştii tineri: nu e niciodată vorba doar despre un proces simplu de vânzare, ci de o activitate susţinută de plasare şi promovare. Dacă plasezi opera unor persoane potrivite, câştigi mai mult pe termen lung. Peste ani, se creează o reţea imensă de colecţii private sau instituţionale care cunosc bine opera artistului şi o vor apăra cu orice preţ.

- Şi tu eşti colecţionar. Ce-i spune Frank Demaegd, colecţionarul, lui Frank Demaegd, galeristul?

- Ce-am spus mai devreme. Trebuie să-ţi placă ce colecţionezi. Cumpăr câteodată piese pe care nu le cumpară alţii, tocmai ca să arăt artiştilor că le susţin eforturile. Nu sunt un ins superficial care doar organizează o expoziţie şi, dacă lucrările nu se vând, am încheiat cu artistul respectiv. Joc mai multe roluri în acelaşi timp, dar dacă sunt convins de valoarea unui artist voi face absolut totul ca creaţia lui să ajungă pe mâini bune, în muzee importante.

- Cum vezi galeria ta în zece ani de acum înainte?

- Nu ştiu. Când privesc retrospectiv şi compar ce-am făcut la început şi ce fac acum, ceea ce devine clar este că am fost întotdeauna focusat pe un număr limitat de artişti. Am intenţia să continui în acelaşi mod.

- Barbara Gladstone, Matthew Marks, David Zwirner, Hauser & Wirth… Majoritatea galeriilor faimoase din lumea asta sunt denumite după numele proprietarului… Este Zeno X în continuare numele potrivit pentru proiectul tău? Personajul necunoscut?

- Nu am vrut să dau prea mare importanţă numelui galeriei, dar cred că este în continuare cel mai potrivit. n Hans Rudolf Reust (n. 1957) este critic de artă în Berna, Elveţia. Este membru al Comitetului Federal Elveţian de Artă (EKK) încă din 2005, fiind preşedintele organizaţiei din 2007. Publică în ziare şi reviste de specialitate, precum Artefactum, Frieze, Flash Art şi Kunstforum.

Din 1999, ocupă funcţia de director al programului de artă de la Universitatea de Arte din Berna.

Interviu preluat prin bunăvoinţa d-lui Frank Demaegd din catalogul aniversar al Galeriei Zeno X.

41 SINTEZA # 7, august 2014

Raoul De Keyser, Untitled, 2011 Courtesy Zeno X Gallery Antwerp

Gara Biesbosch, Dordrecht, Olanda, 20111, schiţă 42 SINTEZA # 7, august 2014

ZO OM

Ton Venhoeven

Arhitectura inteligentă şi urbanismul

Ton Venhoeven este unul dintre cei mai cunoscuţi arhitecţi olandezi. Proiectele sale sunt caracterizate de angajament social şi cultural. Evoluţiile din domeniile filosofiei şi artei contemporane, provocările globalizării, conceptul de durabilitate şi aplicarea noilor tehnologii se regăsesc în toate proiectele promovate de biroul său de arhitectură.

A absolvit în 1985 Magna Cum Laude, Universitatea Tehnică din Delft. În 1988 a înfiinţat primul său birou de arhitectură alături de colegii săi din Rotterdam Van Duivenbode en de Jong. În 1998 a luat fiinţă „Ton Venhoeven C.S. Architekten BV”, companie cunoscută azi ca VenhoevenCS. Cele mai cunoscute realizări arhitecturale sunt podul Jan Schaeferbrug din Amsterdam, Laboratorul Autorităţii pentru Siguranţa Alimentară şi Produselor de Consum din Zwijndrecht, şcoala Forum 't Zand din Utrecht şi complexul sportiv Sportplaza Mercator din Amsterdam.

Din 2005, Ton Venhoeven este profesor universitar de istoria şi teoria arhitecturii la Universitatea Tehnică din Eindhoven. Între 2008 şi 2012 a ocupat poziţia de consilier general al guvernului olandez pentru infrastructură şi din mai 2014, a fost numit consultant special pentru planificare şi design urban al Băncii Mondiale în China, ca parte a proiectului pilot TransFORM, care urmăreşte să susţină îmbunătăţirea şi implementarea de soluţii noi în ce priveşte reţeaua de transport urban din China.

43 SINTEZA # 7, august 2014

Î

n zilele noastre, lumea este interconectată, iar gradul de mobilitate este fulminant.

Oameni, bunuri, capital şi informaţie, totul este în mişcare şi, ca urmare, peste tot în lume, indivizi din diferite ramuri ale culturii migrează spre oraşe mixte şi spre alte vecinătăţi. Realizările culturale care ne-au influenţat gândirea de secole sunt puse la îndoială mai mult ca niciodată. În arhitectură şi în urbanistica spaţială, timpul opoziţiei politice şi al discuţiilor contradictorii privind stilul a trecut demult, iar emergenţa societăţii informaţionale, eroziunea semnificaţiei şi a imaginii prin intermediul marketingului, a turismului şi a noilor industrii media le-au pus acestora capăt. În realitatea zilelor noastre, singura funcţionalitate a stilului este ca oamenii să fie capabili să se alinieze temporar unui grup-ţintă consumerist, împotriva altor grupuriţintă. Într-un fel anume trăim astăzi vremuri interesante, dar cu multe provocări. O lume cu resurse limitate, cauză a multor conflicte şi a deteriorării habitatelor naturale. În bătălia pentru câștigarea supremaţiei pe piaţă, ies la iveală multe monopoluri, nu doar în industria resurselor şi în cea farmaceutică, ci în special în tehnologia informaţiei.

De asemenea, există o cantitate fără precedent de capital în căutare de profit rapid, ceea ce uneori îngreunează asigurarea fondurilor pentru investiţii pe termen lung.

Revoluţiile economice, culturale şi politice ale ultimilor ani au avut, inevitabil, o mare influenţă asupra teoriei şi practicii arhitecturii şi

a planificării urbane. Creşterea economiilor non-vestice şi prosperitatea, consumerismul şi creşterea populaţiei la nivel mondial fac ca practica actuală a arhitecturii, a planning-ului spaţial şi ingineria, să fie greu de susţinut. Nu ne mai putem baza ca mediul natural să asigure necesităţile unui oraş şi să absoarbă reziduurile pentru totdeauna. Ceea ce păreau a fi soluţii logice pentru oraşele mici într-o lume mare cu resurse nelimitate nu mai este valabil într-o lume în diminuare, cu populaţie în creştere şi prosperă. Este necesar să rezolvăm problema metabolismului oraşului nostru în chiar interiorul regiunilor noastre urbane, nu undeva departe.

Având de-a face cu această nouă cerinţă, este foarte solicitant pentru partea funcţională şi tehnologică a arhitecturii şi a planificării spaţiale.

Faptul că atenţia pentru aceste aspecte a lipsit în multe dezbateri politice şi culturale, în ultimii 40 de ani, nu uşurează situaţia. Astăzi, planificarea constă în performanţă, clădiri inteligente, costul unui ciclu de viaţă, cazuri de afaceri multiple, oraşe inteligente, comunităţi inteligente şi oameni inteligenţi, adică în aproape totul, în afară de stil. Temele variază pornind de la managementul urban al apei, la energie urbană, mobilitate, CO2, economie, agricultură, resurse urbane, producţia bunurilor, informaţie, management al oraşului, ocrotirea sănătăţii, cursul comerţului urban şi reciclare, educaţie, cultură, comunitate şi calitatea urbană a vieţii.

Pe scurt, acest focus îndreptat spre performanţa urbană afectează în fond toate aspectele planificării spaţiale, de la arhitectură la inginerie, 

ZO OM

n Gara din Alkmaar – Olanda, în curs de finalizare în 2015 / foto: 3D Studio Prins

guvernare şi cultură. Însă soluţiile inteligente şi tehnologia necesită în primul rând societăţi inteligente. Dar cum le putem construi? Întrebări ca acestea, privind construcţia societăţilor, a performanţei clădirilor, a oraşelor şi a infrastructurilor au primit răspunsuri diferite în perioade culturale şi circumstanţe diferite. Cultura Harappa, care a inventat sistemele de canalizare, împăratul Qin Shi Huangdi din China care a construit Marele Zid, drumuri naţionale şi o nouă legislaţie, Nabucodonosor al II-lea cu grădinile lui suspendate, Filippo Brunelleschi în Renaştere, KocaMimar Sinan Ağa în secolul al XVI-lea al Imperiului Otoman cu moscheele, spitalele, podurile şi şcolile, Haussmann în secolul al XIX-lea al Parisului şi mişcarea Konstruktivist din timpul revoluţiei ruseşti, cu toţii au inventat noi moduri de planificare spaţială, având de-a face cu circumstanţe schimbătoare şi societăţi în schimbare cu tot cu noua lor infrastructură.

Astăzi, noile idei de planificare şi tehnologii se dezvoltă în contextul aşanumitelor oraşe inteligente, oraşe care sunt susţinute sau chiar controlate de sisteme inteligente. Asemenea exemple cunoscute sunt Masdar în 44 SINTEZA # 7, august 2014

Abu Dhabi şi Songdo în Coreea de Sud, însă predecesorii la scară mică sunt sistemele de management ale hotelurilor şi spitalelor, comunităţile rezidenţiale, sistemele de spionaj, instrumentele de marketing şi maşinile blindate. Există un număr infinit de posibilităţi de a aplica o nouă tehnologie, dar introducerea tehnologiei informaţiei, specifică oraşelor inteligente, ca sisteme integrale de management, generează de asemenea multe întrebări noi. Cum implementăm aceste tehnologii pentru a le face să funcţioneze într-un mod optim? Cum prevenim monopolizarea informaţiei? Cum garantăm pieţe transparente pentru toate fluxurile urbane? Care dintre culturi sunt potrivite pentru ca oraşele să presteze corespunzător sub astfel de sisteme de management? Cum este creată şi păstrată această cultură? Cum rămâne cu diversitatea şi intimitatea? Ce fel de reprezentări şi simboluri sunt necesare, cine are controlul? Chiar avem nevoie de soluţii automatizate şi de roboţi? Cum putem folosi tehnologia inteligentă pentru a deveni noi înşine inteligenţi şi cum putem preveni să nu fim conduşi de maşini?

Sau cea din urmă întrebare alternativă: nu putem îmbunătăţi (cu sau fără

tehnologie inteligentă) inteligenţa nativă a oraşelor, a comunităţilor şi a societăţilor existente pentru a ne rezolva problemele?

Provocările legate de marile schimbări la nivelul societăţii şi la nivelul mediului înconjurător sunt soluţionate de o combinaţie dintre puterea guvernamentală şi mijloace de inginerie şi măsurile sunt precedate şi însoţite de mişcări iconoclastice şi largi distrugeri de capital uman şi cultural. Adeseori, multe dintre energiile iconoclastice au fost create în timpul unor lungi perioade de rezistenţă la schimbări.

Astăzi, acest aspect ar putea fi diferit. Tehnologii mai multe şi mai bune sunt, într-adevăr, necesare, dar revoluţia informaţiei creează simultan ample oportunităţi pentru implicarea cetăţenilor inteligenţi dintr-o societate cu putere organizaţională. În aceste vremuri ne putem adapta mult mai uşor noilor condiţii, folosind atât capitalul uman şi cultural dintr-o societate, cât şi cunoştinţele cetăţenilor noştri. O combinaţie între o guvernare descendentă, soluţii de planificare şi inginerie, amplificate de sisteme avansate de suport decizional şi auto-organizare ascendentă, sprijinite de tehnologia informaţiei,

ZO OM

n Podul Jan Schaefer, Amsterdam, Olanda, 2001 / foto: Luuk Kramer

va aduce cantitatea necesară de inovaţie şi putere de tranziţie. În calitate de specialişti în ingineria oraşelor şi a clădirilor, arhitecţii, planificatori urbani şi părţi mari ale industriei creative pot juca, nu doar roluri decisive în pregătirea măsurilor ierarhice necesare, ci pot de asemenea să combine acestea cu iniţiative de proiect şi cantitatea corespunzătoare de expertiză şi tehnologie avansată necesară pentru tranziţia impusă. Care vor fi provocările lor în următorii ani, ce fel de inteligenţă vor dezvolta, care vor fi principalele lor unelte pentru construirea noilor societăţi?

Tehnologizarea societăţii şi culturii cu trafic şi clădiri publice Potrivit cifrelor furnizate de Organizaţia Naţiunilor Unite, peste jumătate din populaţia lumii trăieşte în prezent în aglomerări urbane. În 2025, acest număr se va ridica la un procentaj inimaginabil de 70%. Din cauza creşterii numărului populaţiei la nivel mondial, în doar 15 ani, populaţia urbană de astăzi va creşte cu 45%!

Acest salt fără precedent al populaţiei spre oraş este în mare parte influenţat din punct de vedere economic: la oraş există mai mari şanse de găsire a unui 45 SINTEZA # 7, august 2014

Provocările legate de marile schimbări la nivelul societăţii şi la nivelul mediului înconjurător sunt soluţionate de o combinaţie dintre puterea guvernamentală şi mijloace de inginerie şi măsurile sunt precedate şi însoţite de mişcări iconoclastice şi largi distrugeri de capital uman şi cultural. loc de muncă. Motivaţiile sociale au şi ele un rol: oraşele au un nivel ridicat de facilităţi culturale şi recreaţionale şi oferă oportunităţi ridicate pentru contactul uman. Oraşele facilitează interacţiuni atât la nivel economic cât şi social, ceea ce le transformă pentru mulţi într-un loc atractiv pentru a se stabili. Nu în ultimul rând, mutarea la oraş este încurajată de conflictele etnice şi culturale din provincie,

oraşele fiind locuri relativ sigure pentru a găsi adăpost şi libertate de gândire.

La timpul potrivit, această migrare în masă spre oraş oferă multe avantaje tuturor celor implicaţi, dar în multe cazuri va isca, în primul rând, frustrare şi tensiuni etnice şi culturale. Pentru a determina oamenii să ia parte la viaţa culturală a unei societăţi, trebuie să fie în stare să interacţioneze cu alţi oameni şi să îşi găsească un partener de viaţă în vecinătate, dar in acelaşi timp să aibă acces la facilităţi disponibile care să le satisfacă nevoile.

Astfel sunt create comunităţile. În secolele trecute, strada din piaţa oraşului cu târgurile şi festivalurile de folk anuale oferea cele mai bune ocazii pentru acest lucru, însă în oraşele de astăzi, aceste locuri sunt dominate de cele mai multe ori de trafic, de indicatoare de circulaţie şi locuri de parcare. Multe comunităţi sunt despărţite unele de altele de artere aglomerate de trafic, de bariere de sunet şi de treceri nesigure. Evident, rutele sigure zilnice între comunităţi dispar pe zi ce trece. Singura cale sigură de traversare este cu maşina, însă pentru mulţi această opţiune este prea scumpă şi mulţi alţii sunt prea tineri sau prea în vârstă 

ZO OM

n Complexul de recreaţie, Hofbad Aquatic Centre, Haga, Olanda 2012 / foto: Ronald Tilleman

pentru a conduce. Chiar şi pentru cei care pot conduce, se ridică din ce în ce mai mult întrebarea dacă vor întotdeauna să o facă, însă aceasta ar fi mai mult o problemă de ordin cultural.

Creşterea folosirii transportului non-motorizat şi diminuarea dependenţei de maşinile private, chiar dacă sunt maşini fără şofer, este una dintre cele mai mari provocări pentru a îmbunătăţi calitatea vieţii în oraşe. Ambiţiile de a creşte preferinţa pentru transportul non-motorizat pot fi realizate dacă oraşele îşi reconfigurează sistemele de transport public în strategii coordonate care să îmbunătăţească spaţiul public, aleile şi pistele de biciclete şi dacă îşi eficientizează modul de folosire a suprafeţelor de pământ din jurul nodurilor de transport. Acestea sunt locurile unde toate modurile de transport, cu ajutorul tehnologiei informaţiei, pot fi integrate în sisteme mobile perfecte, accesibile tuturor. În lipsa unor asemenea locuri, tehnologiile inteligente create să integreze modalităţile diferite de trafic şi transport sunt sortite eşecului. Soluţiile cu adevărat inteligente necesită o strategie care îmbunătăţeşte măsurile fizice cu tehnologie inteligentă.

46 SINTEZA # 7, august 2014

Realizarea contactelor actuale şi a schimburilor între diferite grupuri de populaţie înseamnă depăşirea atât a barierelor fizice, cât şi a celor psihologice. O problemă de accesibilitate este critică: accesul pietonal şi cel pe două roţi în zonele urbane individuale trebuie drastic îmbunătăţit, dacă insulele individuale din oraş chiar vor fi ţesute în reţele strânse prin rute atractive şi spaţii publice. Acolo unde astăzi autostrăzile, zonele industriale abandonate şi staţiile de triaj pun piedici relaţiilor dintre comunităţi, o nouă dezvoltare poate juca un rol important în integrarea diferitelor grupuri de populaţie în oraş, în special atunci când vin în paralel cu construirea unor conexiuni bune, care să încetinească traficul, cu spaţiul public care să restricţioneze traficul şi facilităţi publice limitate. Extinderea în interior şi dezvoltarea în spaţii goale în comunităţile deja existente pot avea efecte pozitive similare. Concentrarea spaţiului rezidenţial, a locurilor de muncă, a mersului la cumpărături şi a altor facilităţi în jurul unor funcţionalităţi precum puncte de trafic redus, transport public şi trafic rutier pot atrage noi locuitori şi vizitatori, care să infuzeze într-o comunitate

n Diagrama unui concept de business pentru Kotka Wellness Park Finlanda, 2010

ZO OM

n Complexul sportiv Sportplaza Mercator, Amsterdam, Olanda 2006 / foto: Luuk Kramer

deja existentă o nouă forţă, atracţie şi vitalitate. Această dezvoltare în spaţii goale amplifică activitatea economică, fundaţie a unei largi varietăţi de facilităţi, schimb cultural şi calitate a vieţii în comunitate.

Prin îmbunătăţirea oraşelor în asemenea mod, alte opţiuni ale oraşului inteligent pot deveni fezabile din punct de vedere financiar: generarea energiei colective şi a reţelei inteligente, răcire colectivă, reciclare a reziduurilor la scară mică, management integrat al apei, agricultură urbană, un centru comunitar cu facilităţi de printare 3D, sistem integrat de sănătate, grădiniţe pentru copii, mini-parcuri şi multe altele. Facilităţile publice limitate sunt o parte indispensabilă în eliminarea barierelor psihologice dintre comunităţi, grupuri de populaţie şi grupuri de vârstă. Alături de spaţii publice atractive, facilităţi sportive, teatre, săli de dans, spitale şi parcuri, şcoli comunitare şi alte clădiri multifuncţionale sunt ideale să preia rolul de condensator social. Exemple de complexuri combinate de acest tip includ şcoli cu centre sportive şi sanitare, şcoli cu biblioteci şi centre comunitare, bazine de înot cu săli de dans şi cluburi de fitness sau chiar teatre cu parcuri.

47 SINTEZA # 7, august 2014

Coeziunea socială şi calitatea vieţii culturale în oraş beneficiază de integrarea diferitelor funcţiuni publice într-o combinaţie de proiecte posibile, pentru a crea facilităţi limitate, care pot fi folosite simultan de cât mai mulţi oameni diferiţi. Aceasta aduce împreună diferite grupuri ţintă în moduri nerestricţionate , deoarece fiecare utilizator vizitează un anumit complex cu ţelul său specific. Locuitorii permanenţi şi alţi vizitatori nu mai rivalizează, ci mai degrabă sunt îndemnaţi să beneficieze de numeroasele diferite opţiuni de întrebuinţare. Un utilizator al facilităţilor de fitness va trece întâmplător pe lângă bibliotecă sau pe lângă muzeu pe drumul spre casă, în timp ce un vizitator de la teatru ar putea să descopere ofertele de cursuri de la centrul comunitar; în altă parte, cetăţenii în vârstă se vor aduna pentru seara lor săptămânală de bingo.

Astfel de locuri multifuncţionale oferă locatarilor o gamă variată de oportunităţi pentru folosirea spaţiului în mod dual şi asta menţine facilităţile în limite reduse totodată şi din perspectivă financiară.

Privind înapoi în istoria arhitecturală, există numeroase exemple de clădiri şi spaţii care

au facilitat integrarea socială şi au rezolvat în acelaşi timp probleme de inginerie. Acestea iau multe forme în multe şi diferite culturi: hala unei pieţe, galeria de cumpărături, kasbah-ul, baia publică, complexul de temple, biserica, teatrul, parcul, staţia şi muzeul. În multe dintre aceste spaţii, folosirea în comun a străzilor interioare şi a spaţiilor de întâlnire oferă oportunitatea pentru contactul social şi schimbul cultural, dar multe dintre ele îngreunează de asemenea traficul sau problemele de comerţ, necesarul de management al apei sau problemele ce ţin de sănătate. În multe culturi, aceste facilităţi funcţionează de asemenea, ca echivalent al drumului public sau al pieţei publice, ca spaţii pentru întâlniri spontane, cu toate acele funcţii diferite pe care oamenii le revendică. În toate exemplele, tipologia clădirilor, stilul şi înfăţişarea arhitecturii fac referire la exemple anterioare de succes ale unor asemenea complexuri, intersectate cu diferenţe şi contraste culturale. Cu câteva modernizări inteligente în eficientizarea energiei şi adaptări pentru uzul contemporan şi public multicultural, rezultatul este o arhitectură care încă poate fi inteligentă şi funcţională în realitatea zilelor noastre. n

ZO OM

•

INT ERVIU

Conduita nord-americană şi-a lăsat o amprentă importantă asupra felului în care lucrez

n Concurs internaţional arhitectură Amfiteatru în aer liber, Canada

Interviu cu Eliza Jurcă, arhitect liber profesionist, membru Ordinului Arhitecţilor din România

48 SINTEZA # 7, august 2014

ZOOM

•

INT ERVIU

n Musée des Beaux-Arts de Montréal

Eliza Jurcă A absolvit Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti în 1996. A urmat apoi o specializare în restaurare cu o bursă de un an la Academia Istropolitana Nuova, Bratislava, în cadrul programului Architecture and Urban Heritage Conservation şi la Budapesta, la Central European University în cadrul programului Cultural Heritage in Danger. A lucrat în Bucureşti ca arhitect independent până în 2004.

A realizat proiecte diverse: design de mobilier, amenajări de spaţii rezidenţiale, birouri, spaţii comerciale (showroom Toyota la Bucureşti şi două reprezentanţe Connex la Ploieşti şi Galaţi), arhitectură navală (renovarea şi amenajarea a două vapoare de croazieră pentru firma Luftner-Austria). În 2004 emigrează în Montreal, Canada, unde lucrează până în 2012 în cadrul firmei Architem. Seriozitatea în muncă, spiritul de echipă, precum şi talentul creativ au făcut ca, în scurt timp, Eliza Jurcă să devină un element-cheie în companie, fiind implicată în toate fazele proiectării: design, proiectare de execuţie, coordonare, urmărire de şantier până la finalizarea lucrării. În 2011, împreună cu echipa Architem, a ajuns în finala unui concurs internaţional de arhitectură pentru un amfitreatru în aer liber, o abordare 100 % „green”, unde a propus o soluţie inovatoare pentru faţadă. În 2012 a revenit în ţară, la Cluj-Napoca, unde lucrează ca arhitect independent. Din 2014 este membră în asociaţia De-a arhitectura, care are ca scop promovarea şi dezvoltarea educaţiei de arhitectură şi mediu construit în şcoli. A înfiinţat atelierul de design de obiect 7LAMPI, împreună cu Laura Pop, unde realizează corpuri de iluminat din materiale reciclate. Ca arhitect şi designer, Eliza preferă stilul contemporan, minimalist şi materialele naturale.

49 SINTEZA # 7, august 2014

Sinteza: Cred că a fi arhitect e o meserie cu totul specială, asta măcar dacă te gândeşti că arhitectul este cel care dă faţa unui oraş.

Ce senzaţie ai când treci pe lângă o clădire făcută de tine?

Eliza Jurcă: Senzaţia e cu totul specială. Îţi dai seama abia atunci că tot efortul depus până la a vedea clădirea ridicată nu a fost în zadar. Ăsta e darul arhitecturii: poţi crea lucruri ce rămân peste sute de ani (asta, cel puţin teoretic). Chiar dacă proiectele mele sunt extrem de actuale, de racordate la contemporan, mi-au plăcut întotdeauna clădirile vechi pentru că au acea vrajă şi acel parfum al anilor care au trecut peste ele. Poate de aceea am optat că la finalul studiilor mele de la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti, să fac o lucrare de diplomă dedicată restaurării. Am continuat pe această direcţie studii post-universitare la Bratislava şi Budapesta unde am absolvit, cu aprecieri la superlativ, cu o teză despre restaurare. Însă nu am mai făcut după aceea restaurare niciodată! Am păstrat însă respectul pentru patrimoniu, pentru lucrul vechi, bine făcut.

- Ai făcut, deci, un salt în actualitate, ai mutat focusul de pe istorie pe viitor. Cum ai început să ai comenzi de arhitectură?

- Fac parte, ca formaţie profesională, din primele generaţii de după revoluţie, când în şcoala de arhitectură învăţam cum să construim altfel decât ceea ce se construia anterior, sub comandă politica şi socoteală economică cu program, altfel decât sub imperiul formulei estetice create la directiva cuiva. Încercam atunci cu toţii să ne găsim o „voce” personală, dar şi să identificăm comenzile atât de necesare traiului şi dezvoltării personale. În relativ scurt timp după absolvire am reuşit să lucrez pe cont propriu, adică să am propriul birou de arhitectură. Aşa am realizat, la începutul anilor 2000, o serie de amenajări interioare private, apoi două sedii Connex la Ploieşti şi la Galaţi, şi un showroom Toyota la Bucureşti. Lucrurile mergeau bine pentru mine, însă, ca mulţi, foarte mulţi alţi români în perioada acelor ani, am hotărât să încerc o schimbare radicală emigrând în Canada.

Contextul politic românesc al perioadei, din păcate, lăsa puţin loc iniţiativelor mici şi gândurilor mari. Atmosfera generală era una mai degrabă fără speranţă...

- A fost greu să lucrezi ca arhitect în Canada, atâta vreme cât erai o emigrantă? Cum vezi acum, uitându-te în urmă, experienţa canadiana?

- Cred că am avut noroc odată ajunsă acolo. Dar trebuie să recunosc că nu a fost numai norocul care mi-a deschis calea, ci şi ideile mele, experienţa şi seriozitatea cu care lucrez. Aşa s-a făcut că, la foarte scurtă vreme după ce am ajuns la Montréal, am fost invitată să lucrez într-un birou de arhitectură destul de prestigios, Architem. 

ZO OM

•

INT ERVIU

n Renovare extindere clădire istorică, Montreal

În firmă lucrau oameni foarte diverşi, cu origini etnice şi background profesional foarte variat, şi unde foloseam două limbi de circulaţie internaţională (engleza şi franceza), ceea ce am considerat un mare plus faţă de alte firme. Am lucrat la proiecte extrem de interesante şi foarte diverse.

De la amenajări interioare, rezidenţiale şi instituţionale (şcoli, birouri şi muzee, inclusiv Musée des Beaux-Arts de Montréal), la reabilitări de clădiri vechi industriale.

Unul dintre cele mai complicate proiecte la care am lucrat (pe durata a cinci ani!) a fost renovarea, extinderea şi amenajarea interioară a unei importante clădiri istorice din Montréal, aparţinând uneia dintre cele mai bogate familii din America de Nord. Proiectul a fost gândit, la dorinţa beneficiarului, în spiritul filozofiei „green”, cu materiale ecologice şi consum redus de energie, utilizând energia solară şi geotermică. Asta a fost extrem de util pentru mine. Un alt proiect interesant la care am participat a fost concursul internaţional de arhitectură pentru un amfiteatru în aer liber la Trois-Rivières, Québec, unde am ajuns şi finalişti.

- E greu să lucrezi singură, pe cont propriu, sau e mai bine într-un birou mare de arhitectură cu mulţi angajaţi?

- Păi, eu nu lucrez niciodată singură! Eu lucrez în primul rând cu clientul. Apoi cu constructorul şi cu alţi oameni implicaţi în proiect. Desigur, fiecare formulă are avantajele şi dezavantajele ei. Să lucrezi singur e bine, căci efectiv eşti propriul tău stăpân, faci ce vrei, îţi ordonezi gândurile, planurile şi programul aşa cum doreşti. Pe de altă parte, echipa îţi dă perspective multiple, apar idei mai multe şi mai repede, te poţi consulta tot timpul cu ceilalţi, cafeaua parcă e mai bună când o bei în grup. Sunt un om de echipă. De exemplu, când am lucrat pentru proiectul de concurs pentru amfiteatrul de la Trois-Rivières din Canada, am lucrat excelent cu colegii de atunci. Eram o echipă multinaţională, deşi cu toţii eram angajaţii aceleiaşi firme: eram o româncă, o canadiancă, un mexican, un chilian, un coreano-japonez. A fost o colaborare excelentă, căci toţi veneau cu experienţa lor, cu ideile lor care convergeau înspre acelaşi proiect. Această diversitate a contribuit, sunt convinsă, la succesul acelui proiect.

- În viaţa profesională, ca şi în cea personală trebuie să prioritizăm tot timpul. Ce contează cel mai mult pentru noi, într-un anume moment? Un standard de viaţă mai bun, sau cultura, din care simţi că faci parte? Siguranţa traiului tihnit dar previzibil, sau întreprinderea riscantă, dar care-ţi deschide nebănuite posibilităţi? Oportunitatea unei experienţe inedite sau ocazia unor realizări de care n-ai avea altundeva parte decât la tine acasă? Punându-le pe toate acestea în balanţă, am hotărât în 2012 împreună cu familia că e mai bine să ne întoarcem. Ca orice astfel de gest indiferent de sensul lui, înspre afară sau înapoi - presupune avantaje şi dezavantaje. Ştiu, e un clişeu să spui asta, dar chiar aşa este: niciunde nu e perfect. Aşa că, trebuie să alegi. Însă nu e uşor...

- Ai simţit că s-a schimbat ceva în viziunea ta după ce te-ai întors în ţară? Proiectele tale de acum arată diferit faţă de celelalte făcute înainte de a pleca?

- Bineînţeles că e o diferenţă. Atmosfera, gândirea şi mai ales conduita de lucru nord-americană şi-au lăsat o amprentă importantă în felul în care lucrez acum. Din punct de vedere arhitectural, cred că lucrez mai variat. Deşi fascinaţia pentru materialele naturale (lemn, metal, piatră), sau pentru alte materiale cum ar fi betonul aparent (pe care-l apreciez pentru calităţile sale structive şi estetice) au rămas. Totodată, am învăţat - luând cursuri şi lucrând efectiv pe proiecte - componenta „green” a arhitecturii.

- Ai avut, deci, parte de o experienţă fructuoasă şi inedită lucrând în Canada. Nu mă pot abţine să întreb, poate ca mulţi alţii, de ce totuşi te-ai întors în ţară? n Lampă realizată în atelierul 7LAMPI

50 SINTEZA # 7, august 2014

ZOOM

•

INT ERVIU

n Apartament în clădirea Mies Van Der Rohe, Montreal

Adică, dimensiunea ecologică a unui proiect, o chestiune esenţială într-o lume care, iată, încă poartă războaie pe resursele naturale. O altă direcţie pe care am abordat-o de când m-am întors în ţară a fost designul de obiect. Astfel s-a născut atelierul 7LAMPI, înfiinţat împreună cu Laura Pop (filolog de formaţie), unde realizăm corpuri de iluminat din materiale reciclate (mai ales hârtie). Avem deja o serie de locuri publice (cafenele, librării, magazine, în Cluj şi Bucureşti) în care lămpile noastre au fost instalate. Ideea de la care am pornit înfiinţând atelierul 7LAMPI a fost sensibilizarea publicului faţă de obiectul de design unicat, realizat local, din materiale reciclate. Cred că e important să convingem oamenii să lase la o parte chinezăriile şi să opteze pentru produse de design adevărat şi asta mai ales că preţul, paradoxal, e de multe ori cam acelaşi. Însă diferenţa de calitate, originalitate şi „clasă” e imensă....

- Ce schimbări ai văzut în România, din punct de vedere arhitectural, de când te-ai întors în ţară?

- S-a construit mult, ceea ce e bine. Dar câteodată s-a construit urât, ceea ce e prost. Evident, sunt nenumărate exemple de construcţii frumoase, bine gândite în majoritatea oraşelor. Însă, din păcate există o cantitate mare de construcţii urâte şi/sau făcute prost. Se lucrează de multe ori superficial la noi. Mulţi arhitecţi sunt plătiţi prost, prin urmare, timpul pe care îl alocă proiectului e redus. Multe proiecte sunt făcute în stilul copy-paste. Se fac deseori proiecte fără urmărire de şantier, fără detalii de execuţie şi asta se vede! Multe clădiri seamănă între ele, în urâţenia lor. Dar urâţenia multor clădiri vine nu numai din superficialitatea arhitecţilor, ci şi din lipsa de gust a comanditarului. Şi, în egală măsură, din lipsa de viziune urbanistică a factorilor decidenţi: clădirile noi sunt acceptate oricum, sunt adeseori aşezate haotic, fără un concept de ansamblu clar, şi de fapt fără nicio noimă estetică sau chiar legală... Asta e o problemă mai adâncă şi, cred eu, mai greu de rezolvat. Căci această lipsă de gust şi de grijă pleacă din şcoală, adică se datorează unei educaţii fără consistenţă, fără aproape nicio preocupare pentru modelarea gustului şi dezvoltarea cunoştinţelor în domeniul culturii.

- Vorbind despre educaţie, ce soluţii ai propune tu pentru îmbunătăţirea acestei situaţii? Ce-i de făcut, în plan educaţional, ca să dregem gustul românilor în general?

51 SINTEZA # 7, august 2014

- Mi-aş dori să pot senzibiliza comunitatea în aprecierea valorilor arhitecturale locale şi să pot implica oamenii în păstrarea şi valorificarea inteligentă a lor. Cred că, într-adevăr, copiii sunt şansa noastră de a schimba mentalităţile, şi pentru asta am hotărât să mă implic ca voluntar într-un proiect pe care-l consider extrem de bine venit: „De-a arhitectura”. Aceasta este iniţiativa unei asociaţii cu acelaşi nume din Bucureşti, care îşi propune dezvoltarea şi promovarea educaţiei de arhitectură în vederea conştientizării şi a cunoaşterii valorilor arhitecturii, designului şi urbanismului. În acest context am participat şi voi participa aici la Cluj la prezentarea unor lecţii deschise - un fel de seminarii, aş zice - în şcoli, la clasele primare.

Le-am arătat copiilor exemple de clădiri importante din jurul nostru, apoi ne-am jucat cu machete, astfel încât să-i sensibilizez în ceea ce priveşte respectul pentru patrimoniu, dar şi să le încurajez potenţialul creator. A fost o experienţă minunată! La un moment dat, nici nu mai ştiam cine e de fapt mai câştigat în urma acestor întâlniri....

- Văd că ai lucrat în zone geografice şi estetice extrem de diverse şi pentru proiecte şi acţiuni foarte diferite.

Este această dimensiune multilaterală cea care te recomandă? Cu ce îi convingi pe clienţi să aleagă proiectul tău şi nu altul?

- Înainte de a demara un proiect, stau de vorbă cu clientul destul de mult ca să înţeleg bine ce doreşte. Este extrem de important să lucrezi îndeaproape cu clientul, atât la început, cât şi pe parcursul lucrărilor. Eu încerc să adaptez proiectul nu numai limitelor financiare, ci şi personalităţii clientului, nevoilor şi aşteptărilor fiecăruia în plan artistic şi practic. În acelaşi timp, lucrez întotdeauna adecvând proiectul la contextul geografic, istoric şi cultural în care clădirea (sau interiorul pe care îl amenajez) se află.

Totodată, aduc cu mine experienţa nord americană - o viziune şi o expertiză diferită ce s-a dovedit nu o dată utilă aici.

- Ai vreun mesaj pentru tinerii care vor să plece din ţară?

- Da... Le-aş zice să meargă, să vadă, să viziteze, să înveţe, şi apoi să vină înapoi căci, până la urmă, familia, prietenii, spiritul adevărat şi networkul profesional sunt aici. Restul sunt facturi lunare... România e încă un „teren virgin”, unde lucrurile acum se formează şi se dezvoltă. E păcat să nu contribuim pozitiv la asta. n

ZO OM

Emilian Dan Carţiş

Provocările designului contemporan

Definirea „designului” nu a fost o prioritate în România, în ultimele două decade în contextul privatizărilor masive care au avut drept consecinţă paradoxală dezindustrializarea. Dar în ultimii patru-cinci ani, datorită deschiderii pieţelor la nivel mondial și expunerii consumatorului la produse variate și de calitate ridicată, conceptul si beneficiul „designului” este mai clar înţeles, cel puţin în ce privește utilizatorul de rând.

52 SINTEZA # 7, august 2014

ZO OM

n Designul a devenit o componentă vitală a structurilor de business

Emilian Dan Carţiş este unul dintre cei mai de succes designeri români, care trăieşte şi lucrează de 12 ani în New York. Născut la Cluj-Napoca, Emilian a absolvit Universitatea de Artă şi Design Cluj, şi a obţinut o diplomă de Master în Design de Produs şi Strategic la Aalto University din Helsinki. În timpul studiilor din Finlanda, a creat Pure Water Purifier, un purificator şi desalinizator solar – care a devenit finalist în competiţia BraunPrize. În urma unei propuneri de caz şi selecţii de excepţie, a primit sponsorizarea Nokia pentru completarea tezei de master, şi a studiat cursuri din cadrul International Design Business Management.

Bursier Fulbright în completarea studiilor avansate de design la Pratt Institute, Emilian s-a mutat la New York. Proiectul final realizat la Pratt Institute, un kit de supravieţuire pentru situaţii de urgenţă, a fost finalist în concursul Next Generation Design organizat de Metropolis Magazine, primind aprecierile întregii comunităţi internaţionale de design. În prezent, Emilian Dan Carţiş este Senior Lead Designer în cadrul companiei Humanscale – un producător american de elită al produselor de înaltă ergonomie şi medicale, fiind responsabil cu un întreg portofoliu de produse care aduc vânzari de sute de milioane de dolari, pentru care a primit nenumărate premii: IF Design Awards, Red Dot si Best of NeoCon. A creat studioul What Next, cu sedii in Cluj-Napoca şi New York, unde îşi implementează propriile concepte de design, colaborând cu firme din întreaga lume - un ultim exemplu fiind un design ATM/ Point of Service creat pentru piaţa Orientului Mijlociu. În 2013 a lansat Romanian Design Council în parteneriat cu universităţi de design şi tehnologie din Statele Unite şi Romania, o organizaţie a cărui scop este susţinerea design-ului strategic şi a designerilor români.

53 SINTEZA # 7, august 2014

C

ompanii ca și Apple, Google, Samsung și multe altele au stimulat înţelegerea designului la nivelul consumatorului, prin produse mai funcţionale, cu interfeţe mai simple și cu estetică atractivă – în esenţă, o valoare ridicată pe care consumatorul o doreşte.

Pentru consumatori - designul va însemna întotdeauna un rezultat tangibil: produsul final. Dar pentru cei activi în zona de business, tehnologie și entrepreneurship - esenţa designului trebuie înţeleasă prin definirea procesului de design şi contribuţiei designului de a crea valoare prin „problem-solving”. În procesul evaluativ şi decizional al unui consumator de a achiziţiona un obiect sau serviciu, designul are un impact direct şi fundamental. Este atractiv? Voi fi atras. Este funcţional? Îl voi încerca.

Este uşor de folosit, şi îmi aduce un beneficiu? Îl voi achiziţiona. În decursul acestui proces evaluativ, decizia este valorică şi emoţională, iar designul de succes va înţelege, crea şi implementa soluţii care răspund la problemele şi dorinţele cunoscute, şi celor necunoscute ale utilizatorului. Prin capacitatea de a crea valoare reală, care va avea un impact în viaţa persoanelor care îl vor folosi, designul are un rol esenţial în succesul unui produs sau serviciu. În paralel cu valoarea şi calitatea produsului final, designul afectează şi profitabilitatea afacerii - prin găsirea de soluţii care permit producerea sau construcţia produsului sau serviciului la un cost optim, aspect care oferă profitabilitate, şi conferă sustenabilitate economică pe termen lung.

Astfel, prin contribuţia valorică pe care o aduce, designul a devenit o componentă vitală a structurilor de business şi strategie a oricărei firme care îşi doreşte să crească în valoare şi profitabilitate. Astfel, procesul de creaţie de valoare prin design s-a dezvoltat organic în trei etape: Strategie, Dezvoltare de Concept, şi Implementare.

La nivel organizaţiilor deja stabilite, dar şi la noile firme care vor să intervină pe piaţă cu un nou produs şi îşi doresc un efect considerabil, activitatea de design depinde de nenumăratele variabile care pot influenţa produsul final: criterii de business, marketing, brand, research-ul consumatorului etc. Navigarea acestor complexe arii de influenţă a condus la evoluţia designului ca element strategic de poziţionare şi definire a oportunităţilor. Din cauza strânsei legături dintre design şi business, acest rol strategic este alocat unor noi poziţii cum ar fi CDO - Chief Design Officer, sau VP of Design, a căror activitate și experienţă are un impact profund la nivelul întregilor organizaţii.

Această nouă ramură de design strategic - a fost creată prin munca dedicată a unor designeri vizionari, cum ar fi Jay Doblin - decan şi profesor al IIT, Institutului de Design din Chicago, care a revoluţionat predarea acestei discipline prin cursuri care 

ZO OM

incorporează atât metodele de research, strategia și managementul, re-definind astfel întreg procesul de design. Sloganul: „Plan the Design, Design the Plan” a devenit leitmotivul acestei întregi ramuri care a schimbat fundamental disciplina şi procesul de design. În perioada masteratului meu în Produs și Design Strategic la Universitatea Alvaro Aalto din Helsinki, am urmat un program de Internaţional Design Business Management, fiind unul dintre cei doi studenţi selectaţi şi sponsorizaţi de Nokia, în cazul meu pentru o temă care viza elemente de design participativ.

Proiectul consta într-un joc online în care participanţii puteau să-și creeze singuri designul telefonului, să evalueze și să voteze creaţiile altor participanţi, primii cinci câştigători fiind apoi aduși la compania Nokia pentru finala concursului. Creat şi dezvoltat în 2003, în scopul de a crea noi percepţii şi relaţii între client și brandul Nokia, acest demers de design participativ a fost unul de pionierat, la acea dată comunităţile online nefiind încă suficient de dezvoltate. Această idee experimentală s-a transformat mai apoi într-o competiţie de design, câștigător fiind un design în care telefonul se poate transforma din telefon în brăţară, ceas, sau night stand. Aţi văzut telefoanele LG, Samsung, Google Watch lansate recent? Conceptul pentru Nokia a fost creat acum 12 ani – dar deși a fost un concept accesibil pentru o companie cu toate resursele la dispoziţie, şansa de a urma dezvoltarea şi implementarea noului 54 SINTEZA # 7, august 2014

concept nu a fost urmată. Pentru a contracara această lipsă de flexibilitate organizaţională, multe companii își creează grupuri de inovaţie antreprenoriale, independente de structura organizaţională, permiţân­du-le mai multă libertate de explorare și creativitate. În ce privește filosofia mea ca designer, urmez îndemnul formulat de Leonardo da Vinci pe care l-am împărtăşit şi cu designerul Niels Diffrient, designer celebru şi mentor cu care am lucrat îndeaproape mulţi ani: „Simplicity is the ultimate complexity” („Simplitatea este cel mai înalt grad de complexitate”). În căutarea soluţiei potrivite, mulţi designeri își amintesc cu siguranţă momentul în care, după multe zile, săptămâni sau luni de frământări au găsit răspunsul tangibil, soluţia la problemă, întrebarea sau provocarea dată. Dar atingerea soluţiei, această amplă acţiune de simplificare prin rezolvarea problemelor pe care le pune fiecare produs, nu se obţine de unul singur – ci este întotdeauna rodul dialogului designerului cu toţi factorii de decizie implicaţi în procesul de design. Aici activitatea de cercetare, legătura dintre design și tehnologie este esenţială. Tehnologia are un impact major și fundamental, influenţând două direcţii majore: într-o primă fază afectează funcţionalitatea, care contribuie la o utilizare nouă şi mai bună a produselor și serviciilor. În a doua fază, privind posibilităţile de producţie: industrială sau rapidă, în condiţii de calitate mai ridicate și ideal, costuri mai scăzute și căutând soluţii pentru o lansare rapidă a

produsului pe piaţă.

Departamentele de cercetare din interiorul marilor corporaţii (în special Statele Unite) sau a centrelor academice (în special Europa) sau din industria militară au un rol fundamental în acest proces de îmbunătăţire constantă a designului ce necesită elaborări complexe, și mai nou, în echipe de colaborare, designerii și inginerii lucrează cot-lacot pentru noile produse. În ce privește posibilităţile de producţie, multe iniţiative antreprenoriale și-au găsit finanţare prin crowdfunding, dar majoritatea produselor complexe, rezultate ale noilor iniţiative sunt create în așa numitele „acceleratoare” sau centre tehnologice, aflate sub tutela unor „venture capitalists”, care-și asumă riscurile în susţinerea și creearea de noi produse. În esenţă, rolul designului în secolul XXI s-a schimbat radical, designerul având obligaţia de a manageria anumite etape și de a se implica și colabora în toate celelalte etape.

Acum câţiva ani în Los Angeles, Bill Moggridge, co-fondatorul IDEO și fostul director al Smithsonian”s Cooper-Hewitt Naţional Design Museum, îmi spunea: „noi, designerii, funcţionăm după principiul literei T - pe plan vertical, avem capacităţile noastre unice ca şi designeri, şi în plan orizontal trebuie să fim conectaţi prin comunicare, raportare și integrare”. La nivelul orizontal, se discută împreună cu partenerii de afaceri, marketing și research conţinutul designului şi posibilităţile, şi strategic - direcţiile

ZO OM

n „Simplitatea este cel mai înalt grad de complexitate”. Acesta este principiul adoptat de Dan Carţiş

de definire a noilor oportunităţi.

Componenta verticală se referă la personalitatea designerului, și propria sa experienţă, dar și la contextul cultural și uman în care produsul va luă fiinţă. Aspectul de implementare, de aducere a designului final în faza de producţie este al treilea aspect major al procesului de design. În această etapă, designerii supervizează toate aspectele de producţie – esenţiale în procesul de menţinere a viziunii designului, iar pentru aceasta, este nevoie de o comunicare perfectă între toate părţile implicate. În acest sens, Compania Renault/ Dacia este un bun exemplu de succes în care o multinaţională a schimbat procese şi tehnologie, dar a și folosit resurse locale în a îmbunătăţi atât procesul, cât și calitatea automobilelor produse în România.

Deschiderea pieţelor și resurselor mondiale a dinamizat inovaţia în domeniul tehnologic - achiziţionarea de companii și resurse globalizându-se, iar cu capitalul și resursele potrivite putând fi obţinute rezultate în timp record. Tehnologiile noi de „rapid-prototyping” creează constant noi posibilităţi, iar cele hibride, care se află la graniţa dintre design și biologie, cum sunt procedeele de clonare sau bio-3d printing sau între real şi virtual: virtual & augmented reality iau locul tehnologiilor tradiţionale.

Acest moment de maximă efervescenţă a dezvoltării tehnologice aduce provocarea unor întrebări strategice: cum îşi protejează ţara noastră resursele, nu doar la nivel natural, dar și la nivelul capital uman?

Cum își proiectează România succesul viitor prin procese de design şi 55 SINTEZA # 7, august 2014

inovaţie? Este designul o componentă strategică a dezvoltării economice din România?

Este extraordinar faptul că, în ultima perioadă, în România s-au iniţiat și dezvoltat o serie de parcuri tehnologice, incubatoare de idei și spaţii de colaborare – și în acest sens, ţara noastră are o bază tehnologică și de cercetare excelentă, dar din păcate aplicarea strategică și implementarea rămân deocamdată chestiuni care lasă de dorit. Tehnologia de excepţie – este din ce în ce mai accesibilă. Dar ce putem face cu această tehnologie?

Cum poate o idee, o descoperire să fie aplicată și dezvoltată cu calitate ridicată şi un impact major?

Am fost invitat de multe ori la selecţii de oferte prezentate de firmele de tehnologie care îşi căutau investitori, recent într-un cadru mai select, la reședinţa Consulului Finlandei la New York unde, câteva proiecte alese pe sprânceană au fost prezentate unor posibili sponsori.

Această abordare este caracteristică unui oraș ca New York City, iar prezenţa companiilor creative din România pe piaţa internaţională ar trebui să fie o prioritate atât pentru antreprenori, designeri, dar şi pentru autorităţile române.

Cunoștinţele şi competitivitatea dobândite prin experienţă îndelungată constituie un avantaj strategic şi nu pot fi înlocuite. Timpul de implementare, şi costurile sunt aspecte foarte importante în managementul inovaţiei, garantând ca un produs să fie gata pentru piaţă la momentul potrivit, pentru a rămâne relevant, şi pentru a fi implementat în condiţii de calitate

cât mai ridicată. Suntem pregătiţi cu această expertiză pentru a garanta implementarea cu succes?

Privind cu optimism, dezvoltările din ultimii doi ani au arătat că România evoluează în pofida tuturor constrângerilor, o dovadă clară că în România există mult talent și oameni de excepţie care vor să inoveze și să creeze diferenţa. Acesta este motivul pentru care anul acesta am lansat What Next (www.whatnext.ro) o companie cu sedii în Cluj-Napoca şi New York City, cu scopul de a servi piaţa tehnologică și oferi servicii de consultanţă pentru companii din România, care au nevoie de asistenţă şi suport pe parcursul celor trei faze ale procesului de design: strategic, creativ și cel de implementare.

De asemenea, sunt pe cale să întemeiez o nouă organizaţie intitulată Romanian Design Council (www.romaniandesigncouncil. com) care are ca scop crearea unei comunităţi de design în România, şi susţinerea designului ca şi disciplină fundamentală în dezvoltarea României. Acest „Consiliu al Designerilor” are ca obiectiv crearea unei comunităţi funcţionale capabilă să încurajeze colaborarea și inovaţia nu doar la nivel local, dar și la nivel naţional şi european. RDC ar putea asista în propunerea unor metode şi politici care să susţină economia și dezvoltarea antreprenoriatului creativ local. România este acum la o răscruce de drumuri: spre a fi o piaţă de desfacere sau un mediu creativ de dezvoltare – şi prin eforturile RDC am dori să susţinem varianta unei Românii creative şi de succes. n

n Fig. 1. Layar, Browser de realitate augmentată. Aplicaţie pentru telefoane inteligente, lansată în 2009

56 SINTEZA # 7, august 2014

Realitatea augmentată, o nouă paradigmă vizuală Horea Avram

57 SINTEZA # 7, august 2014

ZO OM

n Horea Avram

Horea Avram este istoric de artă, teoretician media şi curator independent.

Studii doctorale în istoria artei şi comunicare la McGill University, Montreal, studii de master în domeniul managementului cultural la École Supérieure de Commerce de Dijon, Franţa şi diplomă de licenţă în istoria şi teoria artei de la Universitatea Naţională de Arte, Bucureşti. În prezent predă la Departamentul de Cinematografie şi Media, Universitatea „BabeşBolyai”, Cluj.

Cercetează şi scrie despre noile media, teoria reprezentării şi cultura vizuală. Publică în volume colective: Encyclopedia of Aesthetics (Oxford University Press, 2014), Theorizing Visual Studies (Routledge, 2013), şi în periodice, printre care: M/C Media and Culture Journal, International Journal of Arts and Technology, Kinephanos, Ekphrasis, Arta, Idea. Artă şi Societate etc.

Curator pentru România la Bienala de la Veneţia în 1999. În prezent este curator independent şi director artistic al Fundaţiei Culturale Intact, în cadrul căreia desfăşoară un program expoziţional la Galeria Spaţiu Intact de la Fabrica de Pensule, Cluj. Colaborator al proiectului Cluj-Napoca, Capitală Culturală Europeană 2021.

58 SINTEZA # 7, august 2014

R

n Fig. 2. Jan Torpus, Living-Room 2, „Ecosisteme”, instalaţie de realitate augmentată (2007)

ealitatea Augmentată este considerată, atât de către specialişti cât şi de către publicul larg, ca una dintre cele mai importante şi mai îndrăzneţe realizări în domeniul comunicaţiilor şi al sistemelor de vizualizare din ultimele două decenii. Şi asta pe bună dreptate, având în vedere că sistemele şi aplicaţiile de realitate augmentată permit, într-un mod cu totul inedit, combinarea perceptuală a imaginii realităţii fizice din jurul nostru cu elemente virtuale (imagini fotografice, video, animaţie 3D digitală, sau informaţii de interes comun) suprapuse în timp real şi în mod plauzibil în câmpul vizual al utilizatorului, în funcţie de poziţia şi orientarea exactă a acestuia în spaţiu.

Un exemplu tipic de aplicaţie în domeniul realităţii augmentate este Layar, un instrument de căutare şi acces de date mobil (un browser) care permite accesul in-situ (în locaţia în care se află utilizatorul) a unor informaţii şi imagini virtuale livrate „live” - de obicei date de interes public provenite dintr-un sistem open-source de management al conţinutului, adică produse de utilizatori. Mai exact, aflat pe o anumită stradă dintr-un oraş, un

utilizator al unei aplicaţii de realitate augmentată va afla, de exemplu, ce restaurante, muzee sau prieteni din reţelele sociale se află în zonă şi unde se situează exact, prin simplul gest al selecţiei şi apoi al orientării smartphone-ului sau a tabletei către zona de interes. (fig. 1) Un număr tot mai mare de artişti a început să folosească sistemele de realitate augmentată pentru a crea lucrări de artă ce combină în mod uniform spaţiul real cu datele virtuale.

Unele dintre aceste lucrări sunt imersive, cum e Living-Room 2 realizată de Jan Torpus în 2007.

Lucrarea constă într-o instalaţie care sugerează o cameră de zi în mijlocul căreia se află spectatorul echipat cu un dispozitiv vizual ca nişte ochelari (Head Mounted Display) care permite perceperea simultană atât a spaţiului real cât şi a unor animaţii virtuale care „augmentează” încăperea. Aceste animaţii sunt fie peisaje naturaliste, care înlocuiesc vizual pereţii, fie diverse creaturi care „invadează” locuinţa, făcând astfel ca „living room” (camera de zi) să devină „a room that lives” (o cameră vie). Diverse sisteme de depistare (tracking systems) înregistrează poziţia şi orientarea spectatorului, permiţând astfel

ZO OM

n Fig. 3. Jan Torpus, Living-Room 2, „Decoruri AR”, instalaţie de realitate augmentată (2007)

suprapunerea imaginilor virtuale peste spaţiul real într-un mod cât mai credibil. (fig. 2 și 3) Un alt exemplu de lucrare care foloseşte realitatea augmentată, de data asta utilizând în locul imersiunii proiecţia video este Under Scan a lui Rafael Lozano-Hemmer, un proiect demarat în 2008 şi aflat încă în desfăşurare. Lucrarea - parte din seria intitulată Relational Architecture - este o instalaţie bazată pe interacţiunea dintre spectator şi imaginea video prin intermediul umbrei corporale. O sursă de lumină puternică (lucrarea se desfăşoară pe întuneric) învăluie locul instalaţiei, făcând ca umbrele spectatorilor să se contureze clar pe caldarâm. Dacă spectatorul zăboveşte câteva secunde, în silueta umbrei sale apare proiectată o imagine video cu un personaj (oameni obişnuiţi filmaţi în prealabil), care interacţionează cu acesta prin gesturi şi contact vizual (poziţia exactă a proiecţiei este determinată de sisteme de tracking sofisticate). Când spectatorul pleacă, personajul din video îşi pierde interesul, se întoarce şi apoi proiecţia dispare. Se creează astfel o relaţie de osmoză dintre corp şi reprezentare, dintre „aici” şi „atunci”, dintre 59 SINTEZA # 7, august 2014

Realitatea augmentată permite crearea unei convergenţe credibile a lumii virtuale şi a realităţii fizice şi, astfel, aceasta poate fi considerată o nouă paradigmă perceptuală şi estetică. Noutatea rezidă în faptul că pune în discuţie în mod radical convenţiile vizualităţii şi categoriile sau formulele estetice cunoscute. prezenţă şi absenţă, care elimină orice disparităţi vizuale sau conceptualizări în cheie dialectică dintre realitate şi virtualitate, şi asta prin intermediul entităţii ambigue a umbrei. (fig. 4) Cea de-a treia categorie de lucrări de realitate augmentată este cea care utilizează tehnologiile mobile. Un exemplu în acest sens, este lucrarea lui Julian Oliver, Artvertiser (2008 – în

desfăşurare), un proiect care propune înlocuirea vizuală a conţinutului reclamelor stradale (bannere, panouri etc.) cu lucrări de artă, atunci când aceste reclame sunt privite printr-o interfaţă mobilă. Lucrarea se bazează pe un software care recunoaşte anumite reclame, tratând suprafaţa lor ca pe o „pânză” goală peste care se suprapun imagini fotografice sau video într-un mod plauzibil, în corelare directă cu coordonatele geografice şi direcţia de acţiune a utlizatorului, creând astfel impresia că imaginile virtuale există în realitatea fizică. Pe lângă valenţele sale critice în plan cultural şi politic, proiectul are şi excelente calităţi tehnice şi artistice, evidente în modul de armonizare a reperelor realităţii cu imaginile virtuale. (fig. 5) Astfel, după cum arată aceste exemple, realitatea augmentată permite crearea unei convergenţe credibile (chiar dacă imperfecte) a lumii virtuale şi a realităţii fizice, şi astfel, aceasta poate fi considerată o nouă paradigmă perceptuală şi estetică. Noutatea rezidă în faptul că realitatea augmentată pune în discuţie în mod radical convenţiile vizualităţii şi categoriile sau formulele estetice cunoscute prin extinderea definiţiei 

ZO OM

n Fig. 4 Rafael Lozano-Hemmer, Under Scan, (Relational Architecture 11), 2005. Trafalgar Square, Londra. Foto: Antimodular Research

tradiţionale a imaginii (care include acum deopotrivă realitatea fizică şi reprezentarea virtuală, indiferent de forma ei), prin redefinirea rolului cadrului şi a ecranului ca element de temporalizare şi spaţializare, adică, ca separator dintre „atunci şi acum”, „acolo” şi „aici” (percepţia realitatăţii imediate şi a imaginii virtuale devine simultană) ca şi prin reconsiderarea experienţei spectatoriale şi a ideii de interactivitate (acum extinse la nivelul la care utilizatorul este nu doar protagonist, ci şi producător al conţinutului).

Dar ce implicaţii estetice, culturale şi sociale are această repunere în discuţie a unor categorii şi convenţii?

Sau, altfel spus, ce şi cum este extins în procesul de augmentare?

Una dintre cele mai pertinente modalităţi de a aborda problema convergenţei perceptuale dintre realitate şi virtualitate este propusă de teoreticianul media Lev Manovich care, în eseul său „Poetica spaţiului augmentat” din 2006, introduce termenul de spaţiu augmentat pentru a descrie experienţa specifică acestei noi paradigme. Spaţiul augmentat este descris de către Manovich ca „spaţiul fizic peste care se suprapune un flux de informaţii dinamice, în 60 SINTEZA # 7, august 2014

format multimedia şi localizate pentru fiecare utilizator.” (2006, 219).

Manovich leagă spaţiul augmentat de utilizarea unei mari varietăţi de tehnologii post-desktop (printre care tehnologiile mobile, media locativă, instrumente bazate pe GPS, clădiri „inteligente” etc.), care au în comun acelaşi scop de a incorpora inteligenţa artificială în environmentul de zi cu zi. În aceste circumstanţe, spaţiul fizic devine „impregnat cu informaţie” [data dense] căpătând astfel multiple dimensiuni, pe lângă cele strict geometrice. Acest lucru indică prezenţa unei schimbări importante de paradigmă, recunoaşte Manovich (224), un fenomen care semnalează nevoia unei noi „poetici”, adică, a unui nou model de interpretare care „reconceptualizează augmentarea ca o idee şi ca o practică culturală şi estetică, mai degrabă decât o simplă tehnologie.” (220) Titlul eseului lui Manovich face ecoul cărţii lui Gaston Bachelard „Poetica spaţiului”, cu intenţia clară de a legitima unul dintre domeniile tehnologiilor de vizualizare cel mai puţin teoretizate. Însă, în loc de o examinare metaforică a naturii superficiale şi subiective a obiectelor şi a „spaţiilor pe care le iubim”

(Bachelard 1964, xxxv), „Poetica spaţiului augmentat” a lui Manovich discută interacţiunea complexă şi dinamică dintre forma spaţială şi informaţie în epoca actuală a computerelor.

Ce este important de subliniat este faptul că realitatea augmentată nu trebuie înţeleasă ca o tehnologie definită strict, ci ca un model de vizualitate şi ca un statement estetic a cărui preocupare vizează convergenţa realităţii fizice cu imaginile virtuale în acelaşi spaţiu perceptual. Manovich este, de altfel, destul de clar în acest sens: „Suprapunerea datelor dinamice şi contextuale peste spaţiul fizic trebuie văzută ca un caz particular al unei paradigme estetice generale constituită pe ideea combinării în aceeaşi entitate a spaţiilor diferite.

Bineînţeles, spaţiul augmentat electronic este unic, căci informaţia este livrată în mod personalizat pentru fiecare utilizator, se schimbă în timp şi este furnizată printr-o interfaţă multimedia interactivă, etc. Cu toate acestea, este esenţial să vedem aceste lucruri ca o problemă conceptuală, nu doar tehnologică şi, ca atare, ca un element ce face deja parte din alte paradigme arhitecturale şi artistice.”

(225-6)

ZO OM

n Fig. 5 Julian Oliver, Artvertiser, platformă software de realitate augmentată (2008 – în desfăşurare)

Într-adevăr, ca practică artistică, realitatea augmentată este influenţată de alte practici artistice, care au ca scop îmbinarea realităţii fizice şi a elementelor virtuale în aceeaşi entitate vizuală, mai exact de instalaţie şi realitate virtuală. Instalaţia îşi găseşte un loc în genealogia realităţii augmentate pentru modul în care aceasta crează zone ficţionale în cadrul realităţii fizice, adică, conglomerate de diverse obiecte, imagini şi spaţii, un fel de mizanscene în care „privitorul este parte integrantă şi unde semnificaţia lucrării emană din interacţiunea dintre privitor şi lucrare.” (Reiss, 2001, xiii) Construcţia instalaţionistă din Living-Room 2 a lui Jan Torpus, adecvarea la locaţie presupusă de lucrarea Under Scan a lui Rafael Lozano-Hemmer sau de proiectul lui Julian Oliver, Artvertiser, justifică întru totul această genealogie. Pe de altă parte, realitatea virtuală joacă un rol important în dezvoltarea realităţii augmentate (de fapt aceasta din urmă a evoluat în cadrul cercetărilor dedicate realităţii virtuale), prin faptul că împărtăşesc aceeaşi preocupare pentru realism şi iluzie, pentru imersarea în „imaginispaţii expandate pe care privitorul le 61 SINTEZA # 7, august 2014

percepe polisenzorial şi interactiv.”

(Oliver Grau, 2003, 9) Şi aici trebuie să amintim că, dincolo de proiectele asumat imersive (venite pe filiera experimentelor realităţii virtuale, cum ar fi Living-Room 2), celelalte proiecte discutate aici (Under Scan şi Artvertiser) sunt tributare la rândul lor, deşi într-o măsură mai mică, modelului realităţii virtuale şi asta pentru modul lor de utilizare a imaginii virtuale ca iluzie. Însă, dacă acceptăm că arta instalaţiei şi realitatea virtuală sunt principalii stramoşi ai realităţii augmentate, trebuie să sesizăm şi faptul că aceasta din urmă iese de sub incidenţa acestor modele, depăşin­ du-le. Pe de o parte, spre deosebire de instalaţie, realitatea augmentată permite crearea unei experienţe mai complexe prin crearea unui spaţiu hibrid în care realul şi virtualul nu sunt doar suprapuse, ci integrate. La aceasta putem adăuga dimensiunea mobilă a realităţii augmentate absentă în cazul instalaţiei. Pe de altă parte, dacă în proiectele de realitate virtuală, imaginea lumii exterioare este anulată (prin utilizarea unor echipamente ce presupun imersiunea totală în imaginea complet artificială),

realitatea augmentată - chiar dacă foloseşte ca element esenţial imaginea virtuală - deschide câmpul perceptual al privitorului către realitate, către lumea materială din jurul nostru.

Aceasta face parte integrantă din lucrarea de artă, în aceeaşi măsură cu utilizatorul prezent activ în plan fizic, cultural, social şi politic. În legătură cu aceste aspecte, Manovich remarca: „La începutul secolului 21, direcţiile de cercetare, atenţia mass-media şi aplicaţiile practice s-au îndreptat către un aspect inedit: realitatea fizică, adică, spaţiul fizic impregnat cu informaţie electronică şi elemente vizuale. Imaginea tipică a erei computerelor - un utilizator de realitate virtuală navigând în spaţiul virtual - a fost înlocuită de o nouă imagine: cea a persoanei care îşi verifică email-ul sau care vorbeşte la telefonul mobil inteligent în aeroport, pe stradă, în maşină sau oriunde altundeva în spaţiul real. Dar acesta este numai un exemplu din ceea ce eu văd ca fiind un trend mult mai amplu” (221).

Dar, dacă acceptăm că realitatea augmentată este un exemplu particular dintr-o tendinţă tehnologică generală, ce anume particularizează experienţa realităţii augmentate? 

ZO OM

n Fig. 6 Google Glass, dispozitiv portabil pentru realitate augmentată. Lansat în 2014

Spre deosebire de alte platforme şi aplicaţii care au ca scop implementarea datelor virtuale în spaţiul fizic (Wi-Fi, GPS, media locativă etc.), realitatea augmentată oferă un câmp perceptual în care realul şi virtualul se află într-o relaţie de continuitate, indiferent dacă aceasta este câteodată imperfectă din punct de vedere tehnic (un excelent exemplu în acest sens este Google Glass, fig. 8). Într-adevăr, cheia pentru înţelegerea specificului estetic şi fenomenologic al realităţii augumetate îl reprezintă problema realităţii şi a virtualităţii înţelese ca un continuum. Unul dintre pionierii cercetării în domeniu, Ronald Azuma, se află pe aceleaşi poziţii când defineşte realitatea augmentată ca „un sistem care suplimentează lumea reală cu obiecte virtuale (generate pe computer) care par să coexiste în acelaşi spaţiu cu lumea reală.” (2001, 34).

Astfel, abolind pe cât posibil distanţa—în timp şi spaţiu—dintre realitate şi virtualitate, realitatea augmentată arată că avem de-a face nu cu o simplă tehnologie care permite acceesul la informaţie într-o anumită locaţie, ci cu afirmarea continuităţii şi multiplicităţii acelei locaţii.

Adică, putem vorbi de extinderea 62 SINTEZA # 7, august 2014

(augmentarea) spaţiului real în sfera mediatică prin acţiunile subiective ale utilizatorului. Într-adevăr, spaţiul augmentat nu înseamnă doar contemplare, ci şi acţiune directă.

Realitatea augmentată nu doar indică un loc, ci şi are loc, în sensul performativităţii. Spaţiul augmentat devine astfel un eveniment în care datele sunt permanent actualizate insitu. După cum susţinea teoreticianul media Mark B.N. Hansen, acest „spaţiu-imagine devine un mijloc pentru utilizatorul de new media de a interveni în producerea realului.”

(2004, 10). Această poziţie este împărtăşită şi de Manovich care consideră că de acum va trebui să vedem acest „spaţiu invizibil al fluxului de date electronice ca o substanţă şi nu doar ca un vid” (237) şi astfel să-l utilizăm ca pe o formă concretă cu care să intervenim în realitatea fizică. Tocmai această capacitate de a converge realitatea şi virtualitatea şi de a facilita întâlnirea pe multiple paliere dintre locaţie, informaţie şi utilizator face din realitatea augmentată o nouă paradigmă perceptuală şi estetică, dar, în acelaşi timp, şi unul dintre cele mai hot concepte şi aplicaţii din media contemporană.

Referinţe bibliografice: Azuma, Ronald, Yohan Baillot, Reinhold Behringer, Steven Feiner, Simon Julier, and Blair MacIntyre, „Recent Advances in Augmented Reality”, IEEE Computer Graphics and Applications, 21, 6 (Nov/Dec 2001).

Bachelard, Gaston, The Poetics of Space. Translated by Maria Jolas, (Boston: Beacon Press, 1994).

Grau, Oliver, Virtual Art: From Illusion to Immersion. Translated by Gloria Custance, (Cambridge, Massachusetts and London, England: The MIT Press, 2003).

Hansen, Mark B. N., New Philosophy for New Media, (Cambridge Massachusetts and London England: The MIT Press, 2004).

Manovich, Lev, „The Poetics of Augmented Space”, Visual Communication 5, no. 2 (2006): 219-240.

Reiss, Julie H., From Margin to Centre: The Spaces of Installation Art. (Cambridge, Massachusetts and London, England: The MIT Press, 2001). n

ZOOM

•

INT ERVIU

n Ovidiu Şandor

Arta trebuie cumpărată din plăcere Interviu cu Ovidiu Şandor - colecţionar de artă

C

u o experienţă îndelungată în conducerea operaţiunilor Modatim din Timișoara, un doctorat în IT in Suedia, și practica dezvoltării unor mari investiţii imobiliare, Ovidiu Șandor este considerat unul dintre oamenii de afaceri tineri și vizionari, care au contribuit masiv la schimbarea la faţă a zonei imobiliare de business din România. Cele două clădiri de birouri finalizate de la Timișoara și Cluj au devenit repere arhitecturale importante în ţesutul celor două orașe, creând, pe lângă spaţiile pentru investitorii tineri și veritabile locuri de întâlnire, 63 SINTEZA # 7, august 2014

între oamenii de afaceri și arta contemporană.

Discret, foarte curios din fire, Ovidiu Șandor este unul dintre cei mai pasionaţi colecţionari de hărţi vechi și artă contemporană din România.

Realizarea proiectului The Office din Cluj, l-a adus mai aproape de arta clujeană și de studiourile artiștilor de la Fabrica de Pensule din Cluj. Dar în colecţia sa se regăsesc toate numele mari din centrele artistice importante, cum sunt Timișoara, Cluj și București. În luna septembrie, The Office va găzdui o serie de evenimente artistice care celebrează artiști ai scenei clujene și timișorene. O bună ocazie pentru un interviu.

Sinteza: Pe lângă pasiunea pentru arta contemporană, aveţi o colecţie impresionantă de hărţi vechi. Care dintre aceste două colecţii a fost prima?

Ovidiu Șandor: Colecţionatul, în cazul meu, a început cu hărţile vechi.

Combinaţia de geografie, istorie și artă m-a fascinat, iar dacă iniţial am crezut că hărţile vechi îmi vor răspunde unor întrebări despre istoria noastră, am ajuns destul de repede la concluzia că ele doar ridică noi întrebări, deschid noi ferestre către interpretarea și înţelegerea acesteia.

Am ajuns la artă tocmai pentru că hărţile sunt niște gravuri și, fiind deja familiar cu acest mediu a fost ușor 

ZO OM

•

INT ERVIU

n Constantin Flondor - Fără titlu, fotografie cu intervenţii

să mă las atras de arta gravurii. Apoi de la gravură la desen e un pas mic, de la desen la pictură altul, și tot așa.

- Ce v-a determinat să colecţionaţi, dorinţa de a poseda un obiect de colecţie sau experienţa în sine a colecţionatului? Ce presupune pentru dumneavoastră activitatea de a colecţiona?

- Colecţionatul înseamnă o multitudine de lucruri. Înseamnă a studia, a încerca să înţelegi, a urmări artiști și fenomene. Dar înseamnă și să cunoști oamenii din zona artei, artiști, alţi colecţionari, curatori, critici, galeriști. Colecţionatul înseamnă însă, desigur, și să adaugi lucrări în colecţie, iar forma colecţiei va reflecta gustul colecţionarului și modul în care el „leagă” lucrările și artiștii pe care îi colecţionează. De obicei există în orice colecţie un fir roșu, mai explicit sau mai ascuns, și tocmai acest lucru poate da valoare unei colecţii, care devine mai mult decât simpla sumă a lucrărilor conţinute.

- Aveţi reputaţia unui colecţionar care studiază mult, sunteţi mereu interesat de opiniile oamenilor din domeniu. Cât de important este pentru dumneavoastră să aveţi o relaţie personală cu artiştii pe care-i colecţionaţi?

64 SINTEZA # 7, august 2014

- Aveţi o colecţie impresionantă de lucrări ale artiştilor din noul val al picturii figurative de la Cluj. O parte din colecţia dumneavoastră va fi expusă curând la The Office.

Ce criterii aţi avut în vedere când aţi selectat lucrările pentru acest eveniment?

Criteriile legate de selecţia de artiști și lucrări sunt destul de simple: să cred în talentul și viitorul artistului, dar mai ales să-mi placă lucrarea (în mod ideal lucrarea să te facă să spui „uau”). Există însă și criterii care nu pot fi explicitate, care ţin de o anumită subiectivitate.

O lucrare trebuie să-mi transmită o stare, să-mi trezească o mirare sau să-mi deschidă o ușă către o lume nouă, o senzaţie sau idee necunoscută mie anterior. În același timp, selectez artiști și lucrări care pot contribui la conturarea colecţiei, la „rotunjirea” ei.

Uneori „simt” că o anumită lucrare ar completa frumos colecţia mea, deși nu aș putea explica neapărat foarte logic de ce. Sigur că încerc să captez evoluţiile interesante și relevante din arta contemporană românească, dar uneori sunt impulsuri sau instincte care îţi spun că vrei o anumită lucrare.

- Nu cred că începutul de colecţie pe care îl am poate purta atributul de „impresionantă”, dar da, am o serie de lucrări deosebite ale multor artiști ai generaţiei actuale de la Cluj și sunt foarte încântat de ele. Si mai mult, îmi place că îi cunosc pe acești artiști și pe oamenii din jurul lor și, nu există drum al meu la Cluj care să nu includă întâlniri cu unii sau alţii dintre ei.

- La Cluj, o lungă perioadă a existat o discriminare pozitivă, toată atenţia fiind centrată pe artiştii tineri de la Fabrica de Pensule. Nu consideraţi că prea multă atenţie şi prea mult marketing îndreptat exclusiv către generaţiile tinere, poate crea o lipsă de echilibru în lumea artistică şi frustrări masive generaţiilor mature? Cum se reflectă diferenţele de vârstă în colecţia

- Pentru mine este foarte importantă interacţiunea cu cei din lumea artei. Şi aici sigur că mă refer, în primul rând, la artiști, dar și la curatori, galeriști, alţi colecţionari.

Arta contemporană are o anumită complexitate, o anumită codificare.

E important să înţelegi căutările și preocupările artistului, să înţelegi cum relaţionează cu arta generaţiilor anterioare sau cu arta semenilor.

Arta contemporană presupune un schimb de idei, păreri, sentimente, iar interacţiunea cu alţii este esenţială.

ZOOM

•

INT ERVIU

n Ştefan Bertalan - Fără titlu (peisaj) - tehnică mixtă, pânză caşerată pe placaj, 43x72 cm (cadou al artistului către Prof. Dr. Lăzărescu)

dumneavoastră? Sunteţi interesat de arta tânără sau arta consacrată?

- Clujul a beneficiat în ultima vreme (și cred că o va mai face cel puţin o vreme) de lumina reflectoarelor. Nu pot spune decât că e foarte bine și foarte meritat, indiferent ce ar spune unii cârcotași (de care în România nu ducem lipsă). Sigur că nu neapărat doar ei ar merita acest lucru, dar cred că această lumină e benefică pentru întreaga scenă de artă contemporană românească. Generaţia matură sau chiar generaţia deja trecută de vârsta activităţii creative nu este neapărat mai prejos. Sigur, sunt generalizări, pentru că atât în generaţia tânără cât și în alte generaţii (ca oriunde in lume) sunt artiști (mulţi) care sunt mediocri și sunt artiști (puţini) care sunt fabuloși.

Preocuparea mea este de a colecţiona atât generaţiile anterioare, începând cu Ţuculescu, precursorul artei contemporane, postbelice din România, continuând cu generaţia foarte puternică și creativă a anilor ‘70, atât artiști din Timișoara cât și din Cluj sau București și continuă până la generaţia actuală.

Cred că fiecare generaţie are o proprie preocupare, o proprie poveste, un context specific și o artă parţial diferită, dar parţial asemănătoare 65 SINTEZA # 7, august 2014

cu cea a altei generaţii. Există artiști tineri fascinanţi pe care îi colecţionez sau îi urmăresc cu intenţia de a-i colecţiona, așa cum e foarte frumos să descoperi artiști mai puţini tineri (și poate mai puţin vizibili), dar cel puţin la fel de creativi pe care să vrei să îi adaugi colecţiei.

- Veniţi din Timişoara, locul consacrat al experimentului artistic din anii 1960 şi 1970. Paul Neagu, Grupul Sigma, Diet Sayler sunt artişti importanţi care provin de acolo. Constantin Flondor, unul din reprezentanţii de seamă ai mişcării Sigma, a fost profesor şi chiar creator de şcoală. Cât de relevant este pentru dumneavoastră conceptul de „şcoală” asociată cu contextul în care aceasta are loc? Consideraţi potrivit termenul de „Şcoala de la Cluj’? Nu credeţi că mai degrabă resurgenţa artei figurative este ceea ce uneşte grupul de la Cluj şi nu ideea de şcoală?

- Dacă ce se întâmplă la Cluj e o școală sau nu e o discuţie teoretică, iar răspunsul depinde de felul în care cineva definește ce înseamnă o școală.

Pentru mine nu e relevant dacă e o școală sau nu. „Școala” e un termen la îndemână pentru un „ceva ce nu

poate fi definit ușor” în acest caz. Dar cred puternic că ceea ce se întâmplă de câţiva ani la Cluj (și care cred că va continua să existe aici cel puţin o vreme) este un fenomen interesant și relevant. Un fenomen important pentru Romania, chiar la o scară mai mare. Așa cum la Timișoara în anii 70 a fost un fenomen care a antrenat energii creative speciale, inclusiv prin artiștii mentionaţi, așa și acum la Cluj, există o scenă foarte activă, care, cred că va fi în continuare relevantă.

- Este arta pentru dumneavoastră o investiţie sau o pasiune? Ce vă lipseşte din colecţie şi ce anume doriţi să achiziţionaţi în viitor?

- Ce pot să spun este că nu colecţionez în ideea de investiţie în artă. Nu cred în acest concept și nu cred că arta este neapărat o investiţie sigură, ba dimpotrivă. Arta trebuie cumparată din plăcere. Astea fiind spuse, cine s-ar putea supăra dacă în timp s-ar dovedi că o lucrare cumpărată acum are peste ani o valoare substanţial mai mare? Colecţia fiind la început de drum, sunt destule care lipsesc. Dar asta e altă plăcere a colecţionarului, să ai răbdare, să vezi ce lucrări îţi rezervă viitorul. n

ZO OM

Plăcerea produsă de artă, erosul psihanalitic şi polisemia

Aurel Codoban

E

nunţând tema eseului său, „Le plaisir du texte”, Roland Barthes o justifică sclipitor: „Rămâne o problemă: ce din text ne face plăcere? Trebuie să punem această problemă fie şi numai din raţiuni tactice: trebuie să afirmăm plăcerea textului împotriva indiferenţei ştiinţei şi puritanismului analizei ideologice: trebuie să afirmăm plăcerea textului împotriva aplatizării literaturii la calitatea de simplu agrement”.[1] Întrucât emană de pe poziţiile semiologiei structuraliste, acest program care impune cu eleganţă, împotriva neutralităţii gândirii contemporane, atitudinea partizană a plăcerii produse de artă, situează însă această problemă printre cele ale semnificării şi comunicării, mai precis în prelungirea lor.

„Obiectele artistice” De altfel, un secol mai devreme şi pe un alt plan teoretic, problema plăcerii artistice se găsea deja legată de aceea a comunicării: Marx semnala deja că dificultatea nu este de a înţelege că arta şi epopeea greacă sunt legate de anumite 66 SINTEZA # 7, august 2014

forme ale dezvoltării sociale.

Dificultatea constă în faptul că ele ne mai produc încă şi astăzi plăcere estetică[2]. Desigur, perspectiva teoretică asupra raporturilor între comunicarea artistică şi plăcerea produsă de artă nu este aceeaşi în cele două cazuri. Pentru semiologul structuralist ea implică raportul sistemelor de semne şi codurilor cu individul care le „vorbeşte”, adică problema, esenţială pentru o pragmatică concepută ca un capitol al semiologiei, a raporturilor care există între semne şi oameni. Dimpotrivă, Marx, prin dificultatea semnalată, ridică problema „comunicării artistice” între societăţi cu infrastructuri diferite: o enormă distanţă de spaţiu, timp şi exotism separă societatea contemporană de cele de unde provin „obiectele estetice”, problemă care ar trebui să intereseze în cel mai înalt grad o sociologie marxistă a artei. În ambele cazuri însă este vorba despre felul în care un individ poate „vorbi” sau înţelege un anumit sistem de semne artistice, un cod, fie că acest cod aparţine propriei sale „limbi”, fie că este îndepărtat în timp şi spaţiu; singura diferenţă fiind aceea că problema se pune fie chiar la nivelul

codului, a sistemului de semne, fie la acela al raportului între o societate contemporană şi o altă societate, anterioară.

Dar estetica nu a legat întotdeauna „comunicarea artistică” de plăcerea pe care ne-o produc operele de artă. De altfel, la începuturile gândirii estetice, această plăcere n-a constituit o problemă în sine: s-a văzut în ea mai degrabă o soluţie de schimb la problema finalităţii artei, la fel ca binele moral şi utilitatea politică sau pedagogică. Ea a devenit o problemă estetică spre sfârşitul secolului al XIX-lea, mai precis în momentul în care „estetica psihologică” a lui Gustav Theodor Fechner s-a constituit ca „estetică experimentală”, în opoziţie cu „estetica filosofică”. Într-adevăr, pentru o estetică edificată „de jos în sus, pornind de la fapte”, plăcerea produsă de artă este un fapt primordial, de care orice psihologie estetică este obligată să ţină seama.

Dar G.T. Fechner a ajuns la concluzia experimentală că există „raporturi care posedă în sine o valoare estetică specifică”. Această soluţie, criticată ulterior atât ca formulare cât şi ca metodă, nu are totuşi nimic de a face cu comunicarea artistică.

ZO OM

n Doctrina freudiană a atribuit o natură simbolică artei

Formă a jocului O altă estetică „naturalistă şi ştiinţifică”, care s-a interesat – e adevărat, indirect – de plăcerea produsă de artă a fost estetica „evoluţionistă” fondată pe consideraţiile lui Darwin şi Spencer, care raporta arta la joc, văzând în ea o formă a jocului. Nici în acest caz nu s-a stabilit niciun raport între „comunicarea artistică” şi plăcerea produsă de artă: reprezentanţii acestei tendinţe s-au mulţumit să reia soluţia lui Fechner, aşa cum a fost ea reformulată de W. Wund şi C. Külpe, şi să definească economia energetică jocului artistic drept „un maximum de stimulare obţinut printr-un minimum de efort”, făcând din ea sursa plăcerii estetice[3].

Se pare că, pe această linie psihologică, psihanaliza a fost prima care a apropiat „comunicarea artistică” de plăcerea produsă de operele de artă. A treia doctrină, în ordine cronologică, care s-a interesat de plăcerea artistică, ea a reluat soluţiile predecesorilor, aceea a economiei activităţii psihice şi aceea a jocului, le-a restrâns făcându-le mai concrete şi le-a ordonat în jurul propriei axe teoretice, aceea a Erosului.

67 SINTEZA # 7, august 2014

În acelaşi timp a modificat şi orientarea generală: rămânând „antispeculativă”, psihanaliza nu conduce la o estetică naturalistă – psiho-fiziologică sau evoluţionistă – ci mai degrabă la o estetică sociologică, mai precis psihosociologică. Este adevărat că, la începuturile sale, psihanaliza freudiană nu se interesează de artă –şi, îndeosebi, de literatură – decât pentru a găsi o sursă de anticipări, ilustrări şi confirmări; chiar mai târziu, după ce a câştigat în amploare şi a atins maturitatea sa, ea nu ajunge decât la o teorie parţială a artei, întrucât „singurul său scop şi singura sa contribuţie este descoperirea inconştientului în viaţa psihică”. Pentru psihanaliză, opera de artă nu este o realitate suficient de solidă în sine, ea serveşte numai ca pretext pentru a analiza fie inconştientul artistului şi „activitatea sa fantasmatică”, fie inconştientul spectatorului şi plăcerea însoţeşte consumarea „produsului activităţii fantasmatice”.

Această parţialitate, caracteristică, de altfel, oricărei doctrine, a fost convertită de discipoli şi adepţi într-un veritabil

imperialism metodologic, care aproape a interzis recunoaşterea, în plăcerea produsă de artă, a altceva decât sublimarea şi defularea Erosului. Pentru a face dreptate psihanalizei, trebuie să ne amintim că doctrina freudiană este una dintre cele care, la începutul secolului XX, au atribuit o natură simbolică artei, deschizând astfel o perspectivă fertilă şi foarte răspândită astăzi. În ceea ce priveşte ansamblul doctrinei, în opoziţie cu cei care – discipoli, dizidenţi sau detractori - nu vedeau în inconştient decât „sediul instinctelor”, Jacques Lacan a demonstrat că „experienţa psihanalitică descoperă în inconştient toată structura unui limbaj”. Să subliniem deci că psihanaliza conferă o natură simbolică artei în contextul unui caracter semiologic recunoscut astfel, al demersurilor sale. Se întrevede astfel motivul pentru care psihanaliza ar evita totuşi interpretările reductive ale plăcerii estetice: prezenţa posibilă a problemelor semnificaţiei şi comunicării. Justeţea acestei ipoteze se vede confirmată de faptul că semiologii structuralişti – cum sunt Roland Barthes, 

ZO OM

În 1962, Salvador Dali dădea următoare explicaţie picturii sale intitulate „Vis cauzat de zborul unei albine în jurul unei rodii cu o secundă înaintea trezirii” (1944, ulei pe lemn): „S-a dorit exprimarea pentru prima dată în imagini a descoperirii lui Freud privind visul tipic cu o naraţiune interminabilă, consecinţă a rapidităţii unui eveniment întâmplător care îi cauzează celui adormit trezirea. Astfel, în timp ce o bară ar putea cădea pe gâtul persoanei adormite, cauzându-i trezirea şi pentru ca un vis lung să se sfârşească cu lama ghilotinei căzând asupra acestei persoane, zgomotul albinei în acest caz provoacă senzaţia unei înţepături care o va trezi pe Gala.”

68 SINTEZA # 7, august 2014

ZO OM

Lucien Goldman şi Claude LéviStrauss – vrând să elucideze dintr-o perspectivă pragmatică rolul artei în raport cu spectatorul individual recurg adesea la soluţiile freudiene cu ajutorul unor analogii mai mult sau mai puţin îndepărtate.

Principiul plăcerii Înainte de a analiza raportul stabilit de Freud între comunicare şi plăcere artistică, să recunoaştem că faptul de a vedea în această plăcere o defulare sau o sublimare a pulsiunilor erotice nu este complet fals şi nu depăşeşte limitele psihanalizei: dimpotrivă, această interpretare ne furnizează unul din termenii care ne interesează aici.

O astfel de interpretare se poate reclama de la „principiul plăcerii” (Lustprinzip) care regizează evoluţia oricărui proces psihologic ce „este declanşat de fiecare dată de o tensiune dezagreabilă sau penibilă şi se desfăşoară în aşa fel încât să ajungă la o diminuare a acestei tensiuni, adică la substituirea unei stări dezagreabile printr-o stare agreabilă”. „Principiul plăcerii”, enunţat de Freud, ca o ipoteză vagă şi generală, stabileşte „între plăcere şi neplăcere pe de o parte, cantitatea de energie (nelegată) pe de altă parte, anumite raporturi, admiţând că neplăcerea corespunde unei augmentări, plăcerea, unei diminuări a acestei cantităţi de energie”. Această corelaţie trebuie înţeleasă în sensul că ceea ce „constituie factorul decisiv al senzaţiei este măsura diminuării sau augmentării cantităţii de energie într-o fracţiune dată de timp” [4] şi nu în sensul unei dependenţe directe sau unei proporţionalităţi între intensitatea senzaţiilor şi modificările care apar. Astfel formulat „principiul plăcerii” se apropie în trăsăturile sale generale de ideile lui G. Th. Fehner, care leagă senzaţiile de plăcere şi neplăcere de tendinţa „aparatului psihic” spre stabilitate.

[5] Acest principiu rămâne valabil pentru a caracteriza în general mecanismele psihice ale plăcerii, dar s-a observat mai puţin că dacă plăcerea cauzată de artă este concepută ca o sublimare, el nu mai este suficient pentru a-i explica caracterul specific.

Freud precizează, într-adevăr, că acest principiu se manifestă ca o simplă tendinţă şi că rezultatul final 69 SINTEZA # 7, august 2014

al desfăşurării proceselor psihice adesea nu i se conformează. Printre forţele care i se opun figurează, în primul rând, principiul realităţii: „Sub influenţa instinctului de conservare a eului, principiul plăcerii cedează locul principiului realităţi care face ca, fără să renunţăm la scopul final care îl constituie plăcerea, să consimţim la o realizare diferită, să nu profităm grabnic de anumite posibilităţi care ni se oferă, să suportăm chiar, profitând de lungul ocol pentru a ajunge la plăcere, o neplăcere momentană” [6]. O altă limitare a acţiunii principiului plăcerii, pe care Freud o face să reiasă pe socoteala altor factori lăsaţi în umbră, o constituie „conflictul şi diviziunile care se produc în viaţa psihică în epoca în care eul îşi împlineşte evoluţia spre o organizare mai înaltă şi mai coerentă”. Numai jocul care se stabileşte între, pe de o parte, principiul plăcerii, pe de alta, forţele care împiedică realizarea lui poate explica existenţa şi caracterul specific al plăcerii estetice înţeleasă ca sublimare.

Instincte de viaţă Pentru psihanaliză, ca teoria generală a „pulsiunilor”, punctul de plecare este „pulsiunea sexuală” pe care Freud o introduce, probabil, pentru a sublinia caracterul proteiform al libidoului, împotriva ideii comune a unui instinct sexual ferm şi încă de la început asociat unui „obiect” şi unui „scop” definite.

Prima formă a „teoriei pulsiunilor” adaugă „pulsiunilor sexuale” pe cele de „autoconservare” care sunt pulsiuni ale sinelui. Ambele servesc, în fond, la conservarea speciei, primele, a individului, celelalte. Între ele se stabileşte o relaţie „de suport”, dar în acelaşi timp şi o relaţie de opoziţie: pulsiunile de autoconservare nu pot fi satisfăcute decât de un obiect real şi impun instaurarea „principiului realităţii”, principal antagonist al „principiului plăcerii” şi al pulsiunilor sexuale care continuă mult timp să nu se supună decât acestuia din urmă.

A doua formă a teoriei psihanalitice a pulsiunilor datează din 1920 şi a fost anticipată în 1915, atunci când Freud a reluat noţiunea de narcisism dându-i accepţiunea nouă, a libidoului de sine, şi aducând, în acelaşi timp, şi alte modificări de mai mică

importanţă. Dualismul pulsiunilor, afectat de extinderea libidoului de la „obiect” la „sine” este restabilit prin subordonarea acestor două tipuri de pulsiune, ca „instincte de viaţă”, Erosului care „caută să reunească fragmentele substanţei vii” în opoziţie cu Thanatos care grupează, „pulsiunile morţii” prezente în actele repetitive, lipsite de satisfacţie libidinală şi care nu provin din tendinţa depăşirii experienţelor dezagreabile. Dacă interpretarea tradiţională a plăcerii produsă de artă, formulată fie de către psihanalişti, fie de către cei care contestă teoriile acestora, a avut un caracter schematic, aceasta se datorează parţial faptului că freudismul nu a fost asimilat decât în limitele primei forme a teorie pulsiunilor, care opunea pulsiunilor libidinale pe cele de autoconservare.

Se pierdea astfel din vedere evoluţia doctrinei şi redistribuirea pulsiunii libidinale între „obiect” şi sine, urmată din nou de asocierea acesteia cu noţiunea de Eros şi opoziţia sa, ca „instinct de viaţă”, la Thanatos: ori, nu putem concepe o interpretare completă fără a ţine seama de acest aspect.

Totul şi mai mult O altă sursă de interpretare simplistă a plăcerii produsă de artă este de căutat, încă o dată, în diferitele aspecte ale doctrinei freudiene: este vorba despre însăşi natura „energiei” manifestată prin pulsiunea libidinală. Este adevărat că Freud, în teoriile şi analizele sale, a accentuat sexualitatea inutil şi într-o manieră hazardantă, dar trebuie să ne reamintim că el nu o considera drept unică forţă pulsională şi că i-a opus în mod constant o altă forţă; în ceea ce priveşte rolul primordial pe care i-l rezerva, importantei sale descoperiri e nevoie de precizări ulterioare.

La început, Freud reamintea, fără îndoială, din motive mai degrabă tactice şi polemice, faptul că Schopenhauer a arătat oamenilor „în ce măsură întreaga lor activitate este determinată de tendinţele sexuale” şi că „ideea unei sexualităţi mai extinse se apropie de Erosul divinului Platon”[7].

Ca urmare, el îşi va situa foarte categoric propria concepţie în descendenţa celorlalte doctrine, cele ale Erosului platonician şi a carităţii creştine: 

ZO OM

n Lucian Freud, Benefits Supervisor Sleeping, 1995 (ulei pe pânză, 151,3 x 219 cm), colecţie particulară

„Erosul lui Platon prezintă, în ceea ce priveşte originile, manifestările şi raporturile sale cu dragostea sexuală, o analogie completă cu energia amoroasă, cu libidoul psihanalizei, şi când în faimoasa sa Epistolă către Corinteni apostolul Pavel ridică în slăvi iubirea şi o pune mai presus de orice altceva, acesta o concepe fără îndoială în acest sens «extins»” [8]. Pe măsură ce doctrina evoluează, Erosul psihanalitic dobândeşte în consecinţă o extensie teoretică şi speculativă din ce în ce mai remarcabilă, care furnizează freudismului una dintre deschiderile sale majore asupra tradiţiei culturale şi filosofice a Occidentului.

Aceste precizări, rezultate dintr-o analiză a evoluţiei doctrinei freudiene şi care tinde să nuanţeze soluţia simplistă şi vulgarizată a problemei ridicate de plăcerea artistică nu caută să absolve cu orice preţ psihanaliza de energetismul ştiinţific şi filosofic dominant la momentul naşterii sale; aceasta nu acordă credit teoretic total nici elaborărilor influenţate de motivele bine cunoscute ale romantismului german: iubirea şi foamea sau iubirea şi moartea. Este posibil ca extensia uşor speculativă pe care o ia tema Erosului în psihanaliză 70 SINTEZA # 7, august 2014

să prezinte o tentă biologică, de „filosofie a naturii”, şi, cu siguranţă, tezele, ipotezele şi explicaţiile freudiene în domeniul „psihologiei colective” a grupurilor sociale, culturii sau artelor comportă revizuiri sau amendamente.

Dar dacă admitem că „energiile” aparatului psihic sunt limitate, că nu există o sursă energetică specific culturală sau specific artistică a comportamentelor umane, că nicio altă pulsiune nu este la fel de variabilă, atunci explicaţiile propuse de freudism şi extensia pe care acesta o acordă Erosului în psihanaliză dobândesc o relativă soliditate. Precizările privind specificarea şi distribuirea energiei în aparatul psihic clarifică şi confirmă congruenţa mecanismului economic general al plăcerii artistice, în raport cu diferitele sale forme: în toate cazurile, pe de o parte, pulsiunea libidinală (în accepţiunea sa extinsă: în raport cu „obiectul” precum şi în raport cu sinele) se manifestă şi, în consecinţă, presiunea sa absolută se diminuează, pe de altă parte, se face economia unei contra-investiţii, a unui efort al aparatului psihic care ar fi împiedicat sau blocat manifestarea sa directă.

Trecerea Amendamentele pe care leam adus până aici concepţiei tradiţionale a plăcerii artistice în psihanaliză se limitează la a clarifica câteva aspecte neglijate şi a stabili un acord între formula plăcerii produsă de artă şi formele sale specifice de manifestare; acestea abandonează mecanismul său general domeniului abstractului.

Pentru a-i găsi acestuia o exprimare mai concretă, va trebui să părăsim această dimensiune metapsihologică şi să luam în considerare nu numai economia energetică a „aparatului psihic”, ci şi topica sa. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât schematismul soluţiei psihanalitice tradiţionale a problemei plăcerii produsă de arte se explică nu numai prin caracterul limitat al primei forme a teorie pulsiunilor - care opunea pulsiunile libidinale celor „de autoconservare”dar şi prin caracterul liniar al primei formule topice - care diviza „aparatul psihic” în inconştient, preconştient şi conştient.

Să ne amintim, în sprijinul interpretării noastre, modul în care Freud a reprezentat funcţiile fiecărui termen şi rapoartele dintre „plăcerea preliminară” şi „plăcerea finală” în „teoria sexualităţii”, care

ZO OM

n Henri Rousseau, The Dream, 1910 (ulei pe pânză, 204,5 x 298,5 cm), Museum of Modern Art, New York

a servit cu siguranţă drept model pentru analiza plăcerii artistice şi pentru descompunerea acesteia în doi termeni: o „plăcere preliminară” care produce o tensiune generală şi difuză şi care serveşte „energic” la realizarea „plăcerii finale”. La fel, „plăcerea preliminară” artistică provoacă, prin jocul semnificanţilor şi a semnificaţilor, un fel de „ionizare” care permite tensiunilor să străpungă eventualele bariere de defulare şi să se descarce prin „scurtătura” simbolului, evitând drumul mai lung al „principiului realităţii”.

Reuniunea unor multiplicităţi de sensuri Legătura dintre cele două faţete ale plăcerii artistice ridică numeroase întrebări: care este rolul lor în naşterea artelor, cum se modifică termenii acestei relaţii în cursul evoluţiei sociale şi istorice, care este raportul fiecăruia dintre ei cu motivaţia individuală a creaţiei artistice? Preferăm, pentru a concluziona, să revenim la tema pe care am ales-o: am văzut că, în ciuda caracterului specific artistic al „plăcerii preliminare”, raportul între cele două faţete ale plăcerii produse de artă îşi găseşte modelul în teoria freudiană a sexualităţii. Ne rămâne 71 SINTEZA # 7, august 2014

să ne întrebăm dacă tehnicile artistice definite de noi cu ajutorul conceptului de polisemie se lasă sau nu ataşate Erosului psihanalitic, în accepţiunea lărgită, culturală şi filosofică, pe care i-a dat-o ultima perioadă a evoluţiei freudismului. Şi ne permitem să facem aici o speculaţie interogativă mai degrabă decât o corelaţie fermă: estimăm corect că interacţiunea muncii şi a sistemelor primare de semnalizare a contribuit, în mod esenţial, la oameni, la apariţia limbajului. Ori, pentru a asigura coordonarea, rapiditatea şi precizia necesare acţiunii, munca a acţionat în direcţia monosemiei. Dar tehnicile artistice sunt caracterizate de semiologic, aşa cum am văzut, prin polisemie. În cazul în care acest lucru este adevărat, n-ar fi lucrurile astfel şi pentru că – fără a nega rolul muncii în punerea în mişcare a acestor tehnici – este totuşi Eros – forţa care caută să „reunească fragmentele substanţei trăitoare” – care, pentru a crea un limbaj al Sărbătorii, a reunirii grupului în întregime, prin opoziţia la împărţirea impusă de activităţile cotidiene, a condus la polisemie, la convergenţa celui mai mare număr posibil de coduri particulare şi la reunirea unei multiplicităţi de sensuri?

Aurel Codoban este doctor în filosofie (1984), profesor la Universitatea de Artă şi Design, Facultatea de Drept a Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” din Cluj-Napoca şi la Universitatea „Babeş-Bolyai” (a fost timp de mai mulţi ani şeful departamentului de filosofie al acestei universităţi).

Codoban este un cunoscut specialist în domeniul semiologiei, hermeneuticii şi filosofiei religiilor.

Referinţe bibliografice: [1] Roland Bathes, Le plaisir du texte, Seuil, coll. Tel Quel, Paris, 1973, coperta 4.

[2] Karl Marx, Introducere la Contribuţii la Critica economiei politice, în: Marx, Engels, Despre artă, Editura Politică, Buc. 1966, vol.

1, p. 131 [3] K. E. Gilbert, H. Kuhn, Istoria esteticii, Meridiane, Buc., 1972, cap.

XVIII, Estetica în era ştiinţei.

[4] Sigmund Freud, Au-delá du pricipe du plaisir, în: Essais de psychanalyse, Payot, Paris, 1976, p.7 şi p. 8.

[5] idem, p. 8-9 [6] idem, p. 10 [7] Idem, pp. 12 şi 13 [8] S. Freud, Psychologie collective et analyse du Moi, în Essais de psychanalise, op. cit., p. 110 n

ZO OM

Delia Enyedi

Ecourile mute ale filmului românesc Cu un secol înainte ca apariţia așa-numitului „nou val” al cinematografiei românești să reașeze filmul autohton în scaunul fierbinte al criticii internaţionale, oamenii de știinţă au fost cei care au înscris România pe harta mondială a cinematografiei.

Captive în pelicule mute, vocile lor nu și-au pierdut ecoul.

M

arcarea centenarului izbucnirii Primului Război Mondial în programul a diverse instituţii de cultură și în mediul academic din Europa anului 2014, a verificat, deși nu plana vreun dubiu asupra ipotezelor, amploarea consecinţelor dramatice ale conflagraţiei asupra tuturor aspectelor societăţii începutului de secol XX. Domeniul cinematografic nu a făcut nici el excepţie.

După aproximativ două decenii de existenţă, marcate de hegemonia, aparent inatacabilă, a Franţei și a ţărilor nordice la nivelul producţiei și distribuţiei de film pe plan mondial, războiul a fost factorul care a înclinat definitiv balanţa în favoarea Statelor Unite ale Americii. În cazul companiilor franceze Pathé și Gaumont, principalii

72 SINTEZA # 7, august 2014

jucători de pe piaţa filmului anilor ’20, rocada a reprezentat, în parte, preţul plătit pentru îndârjirea cu care cele două își disputaseră influenţa asupra cinematografiilor naţionale, speculând tensiunile naţionaliste premergătoare războiului. Drept dovadă, incapabilă de a-și sprijini primii pași pe resurse proprii, piaţa cinematografică românească a devenit, încă de la începuturi, ţinta acestora.

Istoria filmului românesc înregistrează în anul 1911 primele trei producţii autohtone.

Două dintre acestea, „Amor fatal” și „Înșir-te mărgărite”, se leagă de numele lui Grigore Brezeanu, Aristide Demetriade și de Pathé.

Cel de-al treilea, „Războiul 1877-1878, româno-turc”, este produs la București de către compania Gaumont. Alegerea acestui subiect de non-ficţiune este simptomatică pentru eforturile afirmării identităţilor

ZO OM

naţionale ce caracterizează popoarele central și est-europene la acel moment. Simultan, în Rusia, cineaștii ruși V. M. Goncharov și A. Hajonkov abordează subiectul Războiului Crimeii în Apărarea Stevstopolului, iar în Transilvania Austro-Ungară, omul de teatru Jenő Janovics pregătește lansarea unei industrii cinematografice locale prin adaptarea unei drame populare cu un caracter naţional exacerbat, „Mânzul șarg”.

Aspectul fundamental care diferenţiază filmul românesc menţionat în raport cu cele două exemple similare ca tematică este faptul că nu a fost niciodată terminat. În decembrie 1911, când o echipă românească de producţie care îi include pe Brezeanu și Demetriade anunţă, cu mare fast, intenţia de a ecraniza câștigarea independeţei României de Imperiul Otoman, directorul filialei Gaumont din București, Raymond Pellerin, demarase deja, în mare secret, filmările la „Războiul 1877-1878, românoturc”. Tocmai pentru că miza filmului este dublă, naţionalistă și comercială, societari ai Teatrului Naţional previn autorităţile române care decid să ia imediat măsuri concrete.

Rezultă distrugerea versiunii Gaumont de către poliţie în preziua proiecţiei unor fragmente, declararea lui Pellerin persona non-grata (!), în timp ce la Paris se decide închiderea filialei bucureștene a companiei franceze. În mod injust, pulsiunile melodramatice ale acestui episod aruncă în umbră prima contribuţie a filmului mut românesc la devenirea celei de a șaptea arte. Pe lângă acest tip de confruntări de orgolii, speculatori financiari sau oameni de teatru seduși de oportunităţile noului mediu artistic, cineaști români autodidacţi au jucat o carte distinctă în afirmarea lor pe plan internaţional, cea a excelenţei într-un domeniu opus artelor vizuale, și anume medicina.

73 SINTEZA # 7, august 2014

Cu stimă, Auguste Lumiere În 1898, publicul amator de experienţe inedite se află încă sub vraja imaginilor în mișcare, invenţie pe care proiecţioniști ai companiei Lumière o popularizează în toate colţurile lumii, la scurt timp după demonstraţia de mare succes a celor doi fraţi, Auguste și Louis, realizată în Salonul indian al Grand Café din Paris. La trecerea dintre secole, filmul nici nu își propune o altă miză, decât aceea de a demonstra posibilitatea redării imaginii în mișcare, un truc echivalat, cu onestitate, cu atracţiile de bâlci. Este motivul pentru care sosirea unui tren în gară sau demonstraţia virtuozităţii unor dansatori reprezintă subiectele dominante ale primelor filme mute. Scopul lor este de a uimi spectatorii prin posibilităţile tehnice ale aparatului de filmare capabil să înregistreze viaţa în derulare. Din acest motiv, estetica producţiilor cinematografice de până la 1906-1907 este încapsulată astăzi în sintagma „cinematograf al atracţiei.” În Bucureștiul anului 1898, fondatorul școlii românești de neurologie, Gheorghe Marinescu se lasă și el subjugat de atracţia exercitată de film. Proaspăt reîntors în ţară după un stagiu extins de studiu a clinicii sistemului nervos, desfășurat în laboratorul spitalului Salpêtrière și la catedra Universităţii Sorbona din Paris, acesta identifică în posibilitatea imprimării mișcării pe peliculă elementul care îi poate desăvârși ilustrarea rezultatelor cercetării sale. În locul reacţiilor spontane ale spectatorului de rând la vizionarea unui film, Marinescu identifică posibilitatea extraordinară de a-și ilustra rezultatele cercetării în locul graficii manuale rudimentare. Cu ajutorul operatorului Constantin M. Popescu și cu spaţiul spitalului Pantelimon la dispoziţie, Gheorghe Marinescu realizează 

Tulburările mersului în hemiplegia organică.

Cele cîteva zeci de secunde de filmare cu pacienţi care traversează cadrul reprezintă pentru reputatul neurolog prima parte a unei trilogii, iar pentru restul lumii primul documentar știinţific din lume.

Ceea ce astăzi pare o logică banală, trasarea unei punţi de legătură între tehnica cinematografică și un scop diferit de strictul divertisment, traduce vizionarismul reumitului doctor român. Ce poate fi mai elocvent în acest sens decât recunoașterea primită nu doar din partea lumii medicale, ci și din partea celei cinematografice. Scrisoarea primită de Gheorghe Marinescu pe data de 29 iulie 1924 este mai mult decât elocventă:

Am citit cu cel mai viu interes (...) foarte interesantele dumneavoastră lucrări (...) și sunt bucuros să vă prezint sincere felicitări. Comunicările dumneavoastră asupra utilizării cinematografiei în studiul bolilor nervoase mi-au trecut prin mână (...). Din păcate puţini savanţi au urmat calea deschisă de dumneavoastră. (...) Fiind cu totul la dispoziţia dumneavoastră, vă rog să acceptaţi, scumpe Coleg, expresia celui mai cordial devotament.”

Auguste Lumière

74 SINTEZA # 7, august 2014

Filmul în slujba igienei sociale

Între recunoașterea inovaţiei la nivelul utilizării filmului în scop știinţific de către Georghe Marinescu și redefinirea limitelor acestei inovaţii se scurg mai bine de douăzeci de ani, în care într-adevăr, după cum remarca just Auguste Lumière, puţini au fost cei care au urmat calea documentarului știinţific deschisă de doctorul Marinescu. Tot în acest interval de timp, filmul ca simplă ilustrare a mișcării lasă loc filmului bazat pe naraţiune, iar Transilvania devine provincie românească, în urma semnării Tratatului de la Trianon.

Legătura dintre cele două evenimente este Jenő Janovics, în calitatea sa de arhitect al unei industrii cinematografice transilvănene extrem de prolifice. Ultimul lungmetraj pe care artistul îl regizează, în 1921, conciliază nu doar imaginile documentare cu ficţiunea, ci și lumea filmului maghiar cu mediul știinţific românesc. „Din grozăviile lumii” abordează un subiect extrem de actual în epocă, și anume epidemiile de boli venerice din perioada războiului, răspândite în rândul soldaţilor și apoi în familiile acestora. Povestea îl are ca protagonist pe Pierre Sylvain (Mihály Fekete), soţul unei artistei de operă pe nume Doria (Lili Poór) care, în ciuda unei căsnicii aparent fericite, are o aventură cu actriţa Shiva (Erzsi Baróti). Contactează de la ea sifilis și, rușinat de perspectiva de a se afla

aspectele reprobabile ale vieţii sale intime, nu se tratează și își infectează soţia, astfel că spectatorul devine martor al degradării ei fizice și psihice.

La primă vedere, alegerea subiectului nu se încadrează în perioada de extremă actualitate a filmelor de igienă socială, anume anii de război. Mai mult, nu reprezintă o noutate nici măcar în contextul filmelor mute clujene. Actorul Mihály Fekete, de data aceasta protagonist, regizase el însuși, în 1918, Contagiunea, bazat pe principala sursă dramaturgică a filmelor mute din această categorie, piesa Les Avariés a lui Eugène Brieux. Cele mai cunoscute alte două astfel de ecranizări îi păstrează titlul traducerii engleze Bunuri deteriorate (Damaged Goods), una fiind un scurtmetraj mut american, din 1914, regizat de Tom Ricketts și Richard Bennet, și cealaltă o dramă mută britanică, realizată în 1919 de către Alexander Butler.

Ceea ce evidenţiază versiunea lui Janovics pentru un aparent film de igienă socială este popularizarea, din câte se pare în premieră mondială, a unor imagini știinţifice în contextul unei naraţiuni cinematografice.

Scenaristului care semnase adaptarea literară pentru Contagiunea, Jenő Gyalui, i se alătură în mod excepţional două nume importante din domeniul medicinei. Este vorba în primul rând de savantul Constantin Levaditi, fondator al inframicrobiologiei moderne, specializat în virusologie și imunologie în cadrul Institutelor Pasteur din Paris și a celui de Terapie Experimentală din Frankfurt. Mai puţin cunoscut este, însă, aportul profesorului universitar Dominic Stanca, fondatorul primei clinici ginecologice clujene, preocupat intens de identificarea focarelor de sifilis de pe întreg teritoriul Transilvaniei și tratarea acestei boli grave.

Se pare că implicarea celor două personalităţi atrage și interesul Ministerului Sănătăţii, care își aduce contribuţia financiară

75 SINTEZA # 7, august 2014

la realizarea acestui proiect social-educativ important, iar impactul acestui sprijin este concret. Inovaţiile pe care le aduce filmul Din grozăviile lumii în dezvoltarea genului de documentar știinţific constau în inserarea extra-diegetică a unor imagini cu pacienţii mutilaţi de sifilis ai doctorului Stanca, în a cărui clinică au loc o parte din filmări. Însă, chiar mai importantă este introducerea unor cadre cu imagini de nivel microscopic, mostre ale cercetărilor efectuate de doctorul Levaditi în vederea detectării virusului și a unui tratament eficace, știut fiind faptul că metoda de detectare a spirochetei sifilitice poartă numele „Levaditi-Manouélian”, iar savantul român este cel care introduce bismutul în terapeutica acestei boli.

Ceea ce este remarcabil la filmul Din grozăviile lumii este modul în care depășește dilema impactului pe care îl poate avea colarea unor scene reale într-o poveste de ficţiune. Scenariul, semnat de Jenő Gyalui, se bucură de contribuţia profesorului Levaditi, reușind să potenţeze drama protagonistei feminine prin intermediul dramelor pacienţilor reali ai spitalului clujean, fără a anula în vreun moment convenţia ficţională.

Dar poate chiar mai important este faptul că, forţând limitele încadraturii generale utilizate de Gheerghe Marinescu până sub lupa miscroscopului lui Constantin Levaditi, filmul lui Janovics consolidează amprenta românească asupra istoriei imaginilor cinematografice cu caracter documentarștiinţific, în peisajul cosmopolit al inovaţiilor din lumea filmului.

Delia Enyedi este doctor în Teatru şi Artele spectacolului, cadru didactic la Universitatea „Babeş-Bolyai” din ClujNapoca. Cercetează şi scrie despre istoria cinematografiei mute europene şi evoluţia n structurilor narative în film.

Au venit cu un concept nou, cu o experienţă de ani buni în organizarea de evenimente şi cu un profesionalism pe care, din modestie, încă îl neagă. S-au asociat, au riscat şi au reuşit performanţa de a organiza un festival care la a doua ediţie a adunat 80.000 de persoane.

76 SINTEZA # 7, august 2014

ZO OM

Interviu cu Teodor Negrea - director artistic, Vlad Sulea - director executiv şi Andi Vanca - PR manager, organizatorii ELECTRIC CASTLE,

Festivalul care schimbă mentalităţi Cristina Beligăr

Î

n doar doi ani, Electric Castle a devenit un festival de referinţă în Estul Europei, în care juxtapunerea dintre istorie şi contemporaneitate a început să schimbe mentalităţi şi să responsabilizeze comunităţi de zeci de mii de tineri. Electric Castle nu a fost gândit doar ca experienţă singulară, ci este un proiect pe termen lung, cu credibilitate. Situat într-un cadru „de poveste”, asigurat de complexul de edificii al domeniului Bánffy, festivalul Electric Castle este primul din România care a adus muzica electronică şi concertele live pe scenele în aer liber ale unui castel. Cea de-a doua ediţie, desfăşurată între 19-22 iunie 2014, a stabilit noi standarde în materie de organizare de evenimente, devenind o experienţă senzorială şi spaţială complexă, asemenea unei festivităţi a artelor contemporane. Ce îşi doresc organizatorii pentru „copilul” lor este să crească şi să devină, „bigger, stronger, better”.

SINTEZA: Cum s-a născut ideea Electric Castle?

Andi Vanca: Totul a început cu organizarea evenimentelor în Booha Bar, apoi a apărut parteneriatul cu Boiler Club şi evenimentele au tot crescut până în momentul când au fost mutate în afara cluburilor. Am început să facem evenimente la Hotel Continental din Cluj sau în parcarea de la Cluj Arena, conceptul fiind de la început să alegem locaţii neconvenţionale. Festivalul Electric Castle a fost următorul pas.

Vlad Sulea: Festivalul nu este unul făcut neapărat de oameni de specialitate, ci de oameni cărora le place să meargă la evenimente, să facă evenimente şi care au înţeles organic cum trebuie să crească un eveniment şi ce vrea lumea de la acel eveniment.

77 SINTEZA # 7, august 2014

Teodor Negrea: Noi ne-am conturat festivalul pe efectivul de oameni de care dispuneam şi pe banii pe care îi aveam anul trecut, în jur de 500.000 de euro.

Nu am făcut un festival doar de dragul de a-l face. În prealabil ne-am gândit cum să-l împachetăm, am studiat terenul, ne-am proiectat un plan pe termen mediu şi lung. Aproximativ am gândit tot proiectul timp de doi ani pentru a-i da drumul.

- Aţi făcut cercetări în piaţă pentru a stabili profilul festivalului şi publicul căruia urma să vă adresaţi?

V. S.: Noi am fost şi suntem în piaţă. Teo face evenimente de ani de zile, Andi şi Mihai, la fel, astfel încât contactul cu piaţa şi know-how-ul a fost mult mai organic decât o cercetare.

- Eraţi nemulţumiţi de ceea ce oferea piaţa de evenimente din România?

T. N.: Am simţit că există un gol pe piaţa de evenimente. Am mers la multe festivaluri din străinătate şi simţeam cumva că publicul din România tinde să migreze spre alte locuri, spre Ungaria, Serbia, Germania.

Motivul ar fi fost că nu li se oferea ceea ce trebuie, respectiv atenţia la detalii, raportul calitate-preţ, artişti buni, concert şi poveste. Când am venit noi cu ideea festivalului, am simţit acel gol pe piaţă pe acest segment şi de acolo a pornit totul. Mulţi oameni de pe piaţa de evenimente au un fel de aversiune faţă de publicul român, cum că românii nu plătesc bilet sau că sunt foarte cârcotaşi. Eu dimpotrivă cred că, dacă tu le oferi oamenilor ceea ce le trebuie, dacă eşti atent cu ei şi le oferi ce îşi doresc de la un festival, românii vor veni, îi vei fideliza, vor fi alături de tine şi vor plăti şi bilet. 

ZO OM

n 80.000 de persoane au participat la a doua ediţie a Festivalului Electric Castle

- Care este profilul spectatorului care vine la Electric Castle?

T. N.: Genul de muzică pe care l-am ales are o tentă electronică, dar nu este un festival cu muzică electronică. Profilul omului care vine la festivalul nostru şi spre care ţintim este omul inteligent căruia îi place diversitatea. Ne place să ne punem în locul publicului nostru şi, dacă şi nouă ne place să ascultăm Thievery Corporation şi Massive Attack, dar şi Notes & Ties Orchestra, atunci le va plăcea şi oamenilor. Mizăm întotdeauna şi pe o pată de culoare.

- Mizaţi şi pe atenţia pentru detalii.

T. N.: Atenţia pentru detalii este un input foarte important. Dacă am trăit experienţa, să zicem, a zece festivaluri am simţit şi ce nevoi am eu. Atunci am încercat să le aplic în propriul meu festival.

- Au existat comentarii post-festival cu privire chiar şi la cât de curate erau toaletele.

T. N.: Aşa este, am încercat să fiu cât mai selectiv.

Am sunat la firma care ne aduce toaletele şi mi-am exprimat dorinţa să aducă toalete cât mai noi şi să îmi dau eu acordul final în privinţa lor. Doamna manager nu înţelegea concret cerinţa mea şi i se părea chiar bizară. Până la urmă au fost aduse loturile bune. Un alt exemplu al atenţiei noastre pentru detalii a fost faptul că în acest an am avut echipe foarte discrete care mergeau în timpul concertelor să strângă toate paharele goale de plastic. Vroiam tot timpul să fie curat.

- De ce aţi ales Castelul Bánffy de la Bonţida ca loc de desfăşurare a Festivalului Electric Castle?

78 SINTEZA # 7, august 2014

V. S.: Tot festivalul avea nevoie înainte de toate de un proiect şi de o implementare. Având în vedere că festivalul se desfăşoară într-un sit cu valoare istorică, avem o colaborare foarte bună cu Transylvania Trust, fundaţia care administrează locaţia. Ei întotdeauna sunt vocea istoriei şi a valorii locului. Ne consultăm cu ei ce este bine şi ce nu este bine să se facă în locul respectiv.

Am învăţat anul acesta, mai mult decât anul trecut, că trebuie să avem o atitudine diferită atât noi, cât şi partenerii, în faţa locaţiei. Este un efort de convingere şi amprenta noastră acolo este foarte vizibilă.

T.N.: De locul pe care l-am ales, a depins inclusiv modul cum am implementat proiectul. Noi nu avem voie să batem un cui unde nu trebuie sau să săpăm mai mult de zece centimetri în pământ. Atunci trebuie să găsim soluţii cum să ridicăm o terasă, spre exemplu, fără a bate ţăruşi în pământ.

V. S.: Niciodată nu am ales soluţiile simple. Am fi putut discuta cu sponsori sau cu parteneri să ne dea 200 de umbrele colorate dintr-o parte în alta şi să facem acolo terase cu mese de lemn, de bere şi arată ca pe terenul de la Sala Sporturilor din Cluj. În primul rând, lângă zidul acela de cărămidă, trebuia să venim cu un element foarte diferit. E o lege a contrastelor, care cere întotdeauna să nu semeni cu altceva. Dacă tu vii dintr-o lume diferită şi propui o lume diferită, nu trebuie nici să îi omori cu vizualul tău, nici să semeni cu ceilalţi. Acest proiect se referă la foarte multe lucruri, de la estetică, la implementare, timing. Challenge-ul cel mai mare este să te încadrezi în timing cu soluţii noi. În plus, nu ai un an să tot lucrezi în interiorul castelului. Noi intrăm cu două săptămâni înainte şi tot planul trebuie să fie implementat.

ZO OM

n Ansamblul de clădiri istorice se întinde pe 20.000 de m2 şi cuprinde şase construcţii

- De ce v-aţi „complicat” cu acest loc?

T. N.: Eu am văzut prima dată locul şi am simţit vibeul pozitiv. Din experienţa mea de organizator ştiu că există locuri care transmit o energie.

A.V.: În plus, ne place să îi punem pe oameni în alte contexte, într-un hotel părăsit, într-o parcare a unui stadion, mergem în ţară cu party-uri de promovare în parcări de mall-uri. De altfel, Boiler Club a pornit la subsolul spaţiului de artă contemporană, Fabrica de Pensule.

V.S.: Muzica este atracţia principală, afişul, scânteia care atrage oamenii. Un concert poate da mult mai mult în contextul în care spectatorul este mişcat de locul în care este chemat. Tot festivalul este o experienţă completă şi castelul este o parte importantă în povestea pe care încercăm să o creăm. Tot festivalul este un mix între locaţie, concerte şi activităţile din timpul zilei.

- Când aţi adresat invitaţiile către artişti, cât de mult aţi mizat pe loc în sine pentru a-i atrage?

T. N.: Anul trecut pe asta am mizat în primul rând, pentru că eram un festival nou. Aveam totuşi o anume credibilitate pentru că ne recomandau celelalte evenimente pe care le organizaserăm anterior. Când a venit vorba de artişti, a trebuit să-mi scot aşii din mânecă. Anul trecut Morcheeba, care a fost headlineul festivalului, a acceptat mult mai puţini bani decât în mod normal doar datorită faptului că aveau o bază de fani în România şi datorită locaţiei. Eu îmi începeam mailurile promovând locul şi se gândeau la Castelul lui Dracula, dar le spuneam că nu este vorba de acesta. Am încercat să le explicăm artiştilor să nu asocieze castelul 79 SINTEZA # 7, august 2014

cu Dracula. Nu suntem festival medieval, noi venim cu elemente urbane într-un context care musteşte de istorie.

- Cât de greu este să transformi Bonţida în reşedinţă de judeţ pentru câteva zile?

V.S.: Festivalul are şi un scop mai mare decât un eveniment şi se văd efectele. Comunitatea din Bonţida trebuie să crească. Stă acolo pe o nestemată şi e foarte greu pentru ei să se promoveze. Probabil este vorba şi de formaţia lor de istorici, de oameni care nu ies foarte mult în faţă. Dacă li se oferă posibilitatea, au un spirit foarte întreprinzător şi acest festival le oferă o foarte bună expunere, atât lor cât şi castelului. Se vede, de la an la an, că sunt mai multe locuri de cazare şi sperăm ca infrastructura să ajungă din urmă festivalul. La acest capitol încă există mari deficienţe, în ceea ce priveşte iluminatul public, căile de acces, parcările. Acolo avem noi o nemulţumire, pentru că acestea sunt lucrări de infrastructură în beneficiul comunităţii. Cu ocazia festivalului pot fi făcute, dar autorităţile întârzie să răspundă. Faţă de anul trecut, prin demersurile noastre, s-a instalat un punct de transformare nou pentru castel, pe care îl împarte cu satul. Astfel, castelul poate suporta evenimente de amploare. Până acum, orice eveniment funcţiona pe generator. Nivelul Electric Castle este mare din punct de vedere al consumului, dar e un plus semnificativ.

T. N.: Autorităţile trebuie să realizeze dimensiunea festivalului. Poate au rămas surprinşi. Noi mergem înainte, evoluăm, încercăm să facem lucrurile „bigger, stronger, better”, să ajungem de nivel internaţional, dar ei nu se mişcă tot atât de repede. Ar trebui să înţeleagă că este o muncă de echipă. 

ZO OM

n În săptămâna premergătoare evenimentului se construiesc ultimele structuri: scenele, barurile, food court, spaţiile de agrement

Noi ne ocupăm de perimetrul festivalului, dar nu avem pârghiile necesare să facem noi căile de acces, să tragem apă sau curent. Trebuie să înţeleagă că un astfel de eveniment se termină astăzi, dar mâine încep pregătirile pentru următoare ediţie. Nu putem să ne facem planurile şi să ne stabilim bugetele, dacă nu ştim că drumurile sunt făcute de Primărie, spre exemplu. Nu putem să stăm şi să aşteptăm până în ultimele două-trei săptămâni. Am ajuns noi, organizatori de evenimente, să ştim ce este un compactor, un greder, ce înseamnă o canalizare.

- Cum s-a desfăşurat amenajarea spaţiului pentru festival?

V. S.: Locaţia trebuia pusă în valoare, fără a se interveni foarte mult. Am lucrat cu echipa Atelier Mass, un studio de arhitectură din Cluj care a mai avut proiecte de intervenţii temporare în spaţii vechi. Ca viziune am găsit la ei un punct comun. Împreună cu ei dezvoltăm proiectul şi conceptul vizual. Noi avem viziune şi ei vin cu implementarea concretă. Până la urmă, este o direcţie în care reuşim să integrăm lumea noastră de advertising şi comunicare şi susţinerea unui flux mare de oameni într-un spaţiu care trebuie după plecarea noastră să rămână intact.

T.N.: Noi am mers de la început pe ideea de prefabricat, o expresie urbană foarte uzuală, pe care o găsim în foarte multe forme. Una dintre problemele noastre concrete era, spre exemplu, cum poţi funcţiona ca şi punct de vânzare de băuturi fără să te plouă. În loc să baţi stâlpi în pământ sau să te bazezi pe ancore care ocupă mult spaţiu, am venit cu ideea de a amplasa containere, fără pereţi, doar ca structură şi structura să îţi ofere podea, acoperiş şi iluminare. Anul trecut am 80 SINTEZA # 7, august 2014

exploatat ideea de paleţi vopsiţi ca să nu ajungem într-o zonă de similaritate, de cheapness şi nici să nu semene lemnul cu ce găsim în jur.

- Spre deosebire de multe alte festivaluri aţi optat pentru varianta no brand.

V. S.: Aşa este. În spatele scenei am ales să vedem cât se poate de mult castelul şi scenele au fost dispuse întotdeauna în relaţie cu clădirile. Pentru noi scena este castelul. Am venit doar cu funcţionalităţile, dar castelul este scena, toată coregrafia a fost îndreptată spre castel.

Marele lucru pe care l-am realizat a fost că am reuşit să convingem sponsorii. Un sponsor care se duce într-un spaţiu aglomerat de informaţii vizuale îşi produce de obicei, la rândul lui, materiale foarte aglomerate. Noi le-am spus să nu vină cu bannere, să nu vină cu flyere.

Atunci cu ce să venim? Ne-au întrebat. Ca urmare, am construit obiecte şi spaţii pentru ca sponsorii să aibă posibilitatea să facă activări. Am încercat să îi facem să înţeleagă semnificaţia „less is more”. Anul acesta am dus la un alt nivel această relaţie. Am adus nişte containere de marfă, astfel încât să poată fi transformate în standuri ale partenerilor. Branding pe exterior nu a fost pe niciun container şi sponsorul a înţeles dorinţa noastră. Cei mai mulţi fani ai EC stau patru zile acolo, non-stop şi cu siguranţă vizitatorul devine conştient de prezenţa unui anumit sponsor acolo. Doar un banner, o prezenţă vizuală, nu înseamnă nimic, dar dacă reuşim să asociem un sponsor cu o funcţionalitate a festivalului rămâne mult mai bine întipărit în minte.

T.N.: Pe oameni îi scoţi greu din zona lor de confort.

Mulţi manageri sunt obişnuiţi să fie puternic agresivi într-o locaţie, sponsorul principal să domine locul şi dintr-o dată tu vii şi le oferi ceva discret. Până la urmă

ZO OM

n Întreaga scenografie a festivalului a invitat la descoperirea pe numeroase trasee şi în diverse moduri a fostului domeniu Bánffy

oamenii au înţeles. Principiul nostru este să continuăm parteneriate pe care le avem, ca furnizori şi sponsori şi astfel, de la an la an creşte încrederea în noi şi în ce propunem noi. Nu vrem să ne facem bugetul gândindu-ne că un anumit procent din sponsorizări ne revine.

Noi suntem atipici şi la acest aspect în România. Paradoxal, mergem pe vânzarea de bilete. Sponsorii nu au fost luaţi în calcul pentru că nu vrem să depindem de ei şi să facem compromisuri. Dacă înţeleg condiţiile noastre, batem palma.

- Ce aţi învăţat după prima ediţie a EC şi aţi aplicat în ediţia a doua?

T. N.: Am învăţat că trebuie să îi oferi publicului calitate. La a doua ediţie am vrut să demonstrăm că anul trecut nu a fost o întâmplare şi că nu facem lucrurile „pe genunchi”.

Sunt convins că erau temeri că vom mări preţurile biletelor sau că nu vom mai oferi calitate. Electric Castle este un plan pe termen lung.

Vrem să fim aici 10-20 de ani.

- În cât timp credeţi că EC va deveni reper pentru festivalurile din afară?

81 SINTEZA # 7, august 2014

Ediţia a doua a oferit nişte repere oamenilor. Îi auzeam pe oameni spunând că anul trecut era ceva şi acum e altceva. Încercăm să upgradăm şi să motivăm oamenii să fie într-un quest, ca pe o hartă”, Teodor Negrea (34 de ani) director artistic

T. N.: Este pe cale să ajungă reper internaţional. Feedback-ul pe care l-am avut din partea artiştilor ne face să credem că anul viitor sau în doi ani festivalul va ajunge unul dintre cele mai importante din Europa. Avem locaţie incredibilă, producţie bună şi cel mai bun public. Mulţi artişti ne-au spus după festival că depăşim 90% din festivalurile din Anglia.

- De obicei un festival începe de jos şi devine în timp tradiţie. În cazul Electric Castle prima ediţie a avut din start un succes neaştepat.

T.N.: Aşa facem noi lucrurile: Atipic.

V.S.: Sunt festivaluri care la prima ediţie au 2.000 de oameni, dar noi facem evenimentele de promovare ale festivalului Electric Castle cu 2.000 de oameni şi astfel publicul la festival este foarte mare.

T. N.: Oricum, în primul an am riscat foarte mult. Am gândit totul la nivel mare, cumva am ars etapele anterioare, având deja experienţa şi contextul dinainte. Nu multe festivaluri încep cu patru scene şi 100 de artişti. Nu este o chestie de aroganţă, dar când ai încrederea 

ZO OM

n Peste 130 de trupe şi artişti au concertat la Electric Castle pe cinci scene

că faci nişte lucruri bune fără să transmiţi mesaje eronate, este uşor să livrezi publicului un eveniment de calitate.

- Organizarea unui festival implică şi multe situaţii neaşteptate. Cum le gestionaţi?

T. N.: În momentul în care îţi doreşti să aduci 138 de artişti într-un festival este normal să intervină situaţii neprevăzute. DJ Rusko, unul dintre headlineri, s-a îmbolnăvit şi cu cinci zile înainte de festival a anunţat că nu mai poate veni în Europa. Eram puşi în situaţia de a ne împăca cu ideea sau de a încerca să găsim un înlocuitor de acelaşi nivel. Ne-am dat de trei ori peste cap şi l-am găsit pe Dub Fx. Mesajul pe care am vrut să îl transmitem a fost acela că încercăm să rezolvăm orice problemă în timp real. Totul ţine de pasiune şi de a avea grijă de „copilul” nostru. Orice aspect care ţine de imagine negativă pe mine mă afectează sufleteşte.

- A devenit Electric Castle, în cele două ediţii, un fenomen social?

T. N.: Da. Oamenii îşi fac tricouri, îşi fac grupuri şi e important că s-au format comunităţi. Am dezvoltat în Cluj, comunitatea Boiler-Booha prin petrecerile noastre şi acum este formată şi comunitatea Electric Castle.

Oamenii din Timişoara sunt pe locul trei ca participanţi la eveniment, urmaţi de cei din Iaşi şi din Bucureşti. De aceea mergem la ei cu evenimente Electric Castle mai mici, să simtă un vibe din Electric Castle, să vadă cum ne facem treaba şi să câştigăm credibilitate.

Atunci avem fani peste tot. La fiecare eveniment pe care îl facem vin 2.000 de oameni. Vorbim despre aproximativ 12 promo party-uri pe parcursul unui an, incluzând Clujul.

La aceste party-uri aducem un artist relevant la nivel de 82 SINTEZA # 7, august 2014

festival sau un artist pe care l-am „crescut” noi, Dj Shiver.

Apelăm la ambele concepte. Fanii din afară se formează.

Am fost surprinşi să aflăm că, special pentru festival, au venit oameni din Argentiana, Australia, SUA şi din toată Europa, mai ales din Anglia, Germania, Ungaria, din ţările nordice. Ei sunt într-un fel corul festivalului, avizi de nou, oameni foarte deschişi şi ambasadori ai noştri.

Ca strategie ne propunem cât mai mult să pătrundem pe pieţele internaţionale.

- Cât de mult a contat nominalizarea la European Festival Awards 2013 în categoria „Medium-Sized”, imediat după prima ediţie a festivalului?

A.V.: A ţinut foarte mult de fani pentru că ei au fost de fapt forţa care a pus în mişcare totul, prin vot. Se dădeau o notă din partea juriului şi una pe baza voturilor primite. Noi am ajuns de la prima ediţie în primii zece la categoria festival mediu. Nici noi, nici alţii nu se aşteptau la asta şi am concurat inclusiv cu festivaluri din România precum Bestfest, Summer Well, Peninsula şi am ajuns în finală alături de festivaluri precum Melt, VOLT, Balaton Sound, I Love Techno, festivaluri poate cu 20 de ani în spate, plus forţă financiară.

- Aveţi un model de festival din afară la nivelul căruia v-aţi propus să ajungeţi, bineînţeles păstrându-vă propria identitate?

T. N.: Festivalul EXIT din Serbia poate fi un reper pentru noi. Este un festival care se întâmplă într-o fortăreaţă şi cumva de acolo ne-a venit ideea de poveste şi concept din spatele festivalului Electric Castle. Ca şi abordare artistică suntem destul de similari, mergem pe muzică electronică şi mainstage unde se întâmplă live-urile.

ZO OM

n Capetele de afiş ale festivalului au fost Die Antwoord, Thievery Corporation, Bonobo, DJ Fresh, Sasha, Gramatika

V.S.: În cazul nostru există o hartă care ne-a fost dată, setup-ul clădirilor, chiar şi copacii, aşa că este clar că avem identitate proprie la care şi lucrăm. Propriu-zis ce am împrumutat a fost ideea de juxtapunere a unei piese de istorie cu un eveniment contemporan.

- Aţi ales foarte atent şi activităţile din timpul zilei care să ofere o alternativă participanţilor la festival.

A.V.: Într-adevăr. Am avut în ediţia din 2014 concursul Dirt on fire şi skatepark-ul Burn, cu evenimente care s-au adresat bikerilor şi skaterilor. Peste 50 de oameni au venit doar pentru concurs şi evident că au stat şi la festival. Anul viitor vor veni, cu tot cu prietenii, peste 200. Am mai făcut un amfiteatru din lăzi de Cola şi au fost aduşi artişti de street dance. Tot acolo am amplasat nişte hinte şi balansoare, am mai organizat momentele de silent cinema în timpul zilei, în care oamenii mergeau şi se uitau la filme, workshop-uri de producţii audio, de spacepainting.

Un concept interesant a fost eco-pointul, proiect pilot care încurajează oamenii să fie conştienţi de impactul pozitiv pe care îl pot 83 SINTEZA # 7, august 2014

Dacă tu vii dintr-o lume diferită şi propui o lume diferită, nu trebuie nici să îi omori cu vizualul tău, nici să semeni cu ceilalţi. Acest proiect se referă la foarte multe lucruri, de la estetică, la implementare, timing.

Challenge-ul cel mai mare este să te încadrezi în timing cu soluţii noi”, Vlad Sulea (33 de ani) director executiv

avea asupra Castelului şi a mediului în care se desfăşoară tot festivalul, începând cu campingul. Erau activităţi în care i-am încurajat să recicleze, să-şi încarce telefonul în timp ce pedalau o bicicletă, să aducă un sac de gunoi, activităţi în urma cărora primeau puncte şi se puteau înscrie în tombola pentru o bicicletă. S-au strâns câteva zeci de mii de pahare goale, ceea ce este extraordinar.

T.N.: Eu sunt foarte, foarte mândru şi vreau să laud publicul nostru. E senzaţional de educat şi civilizat. Şi anul trecut şi anul acesta am avut un public jos pălăria. Noi ne temeam anul trecut că vor exista distrugeri, că vor dărâma castelul, că se vor arunca în lac. Punându-i pe oameni în contextul în care le oferi tot ce au nevoie, nu au existat stricăciuni. Oamenii trebuie să înţeleagă când vin la festivalul acesta că nu vor avea condiţiile de acasă. Trebuie să vii cu inima deschisă şi să trăieşti experienţa de Electric Castle chiar dacă mai plouă sau e frig, sau mai stai la coadă la duşuri. În puţine festivaluri ai condiţii ca la Electric Castle. La Glastonbury, în Anglia, stau oamenii în noroi până la genunchi şi nu au nicio problemă. 

ZO OM

n În grădina palatului au fost amplasate locuri la umbră, treceri şi volume geometrice prin vegetaţie

Sindromul post-festival - Cum decurge pentru voi prima zi după festival?

V. S.: Noi multă vreme după ultima zi de festival suntem într-o atmosferă post-festival. Imediat după feedbackul din acest an, încep pregătirile pentru ediţia următoare. În zilele după Electric Castle trebuie să eliberăm toată zona pentru că acel castel trăieşte şi după noi. Trebuie să lăsăm exact aşa cum am găsit. Adunarea mucurilor de ţigară este o problemă mare şi de aceea avem şi proiectul de ecologizare a zonei. Prevenţia este o soluţie. Am avut câteva mii de scrumiere portabile pe care le împărţeam oamenilor, dar nu au funcţionat foarte bine.

A. V.: Eu de obicei sunt obosit, nostalgic şi nerăbdător. Sindromul post-festival este o combinaţie între a fi trist că s-a terminat, a fi fericit că poţi să te odihneşti, dar parcă vrei să o iei de la capăt.

T. N.: Noi sperăm ca sindromul acesta să îl aibă mulţi pentru că înseamnă că suntem acolo printre fanii noştri.

- Cum menţineţi relaţia cu fanii pe parcursul unui an?

T. N.: Comunicăm constant cu fanii, îi ţinem aproape, facem concursuri, le arătăm poze, video-uri, ca şi cum ai menţine o prietenie. Nu-i corect să-l ignori pe om un an întreg şi după aceea să te aştepţi să vină la ediţia următoare. La baza oricărei relaţii dezinvolte stă comunicarea şi asta facem şi noi cu prietenii noştri.

Le înţelegi dorinţele, îi întrebi ce ar schimba ei, le răspundem la mesaje şi învăţăm foarte multe de la ei.

V.S.: Oamenii de festival sunt foarte adaptabili.

Ani întregi au trăit foarte bine cu evenimentele care li se ofereau şi sunt curios ce se va întâmpla de acum înainte. Mi se pare o schimbare de mentalitate sau de 84 SINTEZA # 7, august 2014

perspectivă şi cred că toate festivalurile ar trebui să vină cu ceva nou. Fiecare om care vine la festival aşteaptă o experienţă.

- Cum vedeţi voi piaţa de evenimente din România?

T.N.: Noi ne dorim să crească, dar nu aş intra în polemici. Problema este că, dacă promiţi, trebuie să şi dai. S-a săturat lumea ca descrierea unui eveniment să nu corespundă cu realitatea, vine omul, plăteşte bilet şi până la urmă nu are încredere în promoter. A doua oară nu mai merge. Omul trebuie să aibă încredere în tine, să ştie că nu exagerezi, că nu îl păcăleşti. În plus, dacă mergi doar la un concert, nu mai este suficient pentru consumatorul de evenimente de astăzi. La Electric Castle seara sunt 12 ore de muzică, iar ziua te trezeşti şi simţi altceva. Vrem să insuflăm oamenilor ideea de a simţi festivalul ca o vacanţă, ca un concediu, câteva zile în care să trăiască acolo. E o vacanţă vibrantă, iar unii oameni caută asta, nu doar vacanţe de şapte zile în Grecia.

- 80.000 de spectatori au fost în 2014 la Electric Castle. Va suporta festivalul mai mulţi participanţi?

V. S.: Opţiunile de extindere sunt foarte mari şi mizăm pe acest lucru. Anul acesta a fost un test, să vedem ce se poate întâmpla cu mai mulţi oameni. Anul viitor vor fi şi mai mulţi. Probabil vor mai apărea scene la anul şi astfel vom extinde suprafaţa festivalului.

T.N.: Ce mi-a plăcut mie a fost că anul trecut publicul a fost surprins, dar anul acesta chiar au gustat festivalul. În acest an am văzut lume care descoperea fiecare colţişor din festival, fiecare scenă. Au fost într-un fel lacomi. Pe noi ne stimulează să investim în mai multe zone de genul acesta şi să mărim festivalul şi ca activităţi, dar şi să mergem pe profilul fiecărui

ZO OM

n Pentru amenajarea spaţiilor, organizatorii au colaborat cu echipa Atelier Mass, un studio de arhitectură din Cluj

om. Locaţia ne permite lucrul acesta, are un layout complicat şi lumea se plimbă acolo ca într-un labirint.

Ediţia a doua a oferit nişte repere oamenilor. Îi auzeam pe oameni spunând că anul trecut era ceva şi acum e altceva. Încercăm să upgradăm şi să motivăm oamenii să fie într-un quest, ca pe o hartă.

La următoarele ediţii, schimbările nu vor fi drastice, pentru că oamenii au nevoie de repere, dar vor exista plusuri. Noi sondăm de fiecare dată noi teritorii şi vedem reacţia oamenilor.

V. S.: Să nu uităm că avem un an la dispoziţie să îl pregătim şi în patru zile trebuie să se vadă ce am planificat tot anul.

- Cum aţi ajuns la numele Electric Castle?

T. N.: Prietena mea este copywriter, ea m-a ajutat şi cu numele clubului pe care îl conduc şi, când am avut nevoie de un nume pentru festival, ne-a dat variante de nume. A patra opţiune este întotdeauna scrisă mai mare şi pe aceea o alegem. Denumirea a fost foarte naturală.

Eu aveam în minte un nume foarte războinic Burn the Castle (râde). Numele actual ne duce un pic spre zona muzicii electronice, dar noi l-am gândit mai mult ca atmosferă electrizantă, diversificată de diferite genuri fresh şi actuale.

- Cine se ocupă de alegerea lineup-ului festvalului?

T. N.: Cheia lineup-ului este consistenţa, dar uneori vii cu ceva pentru suflet. Cum a fost anul acesta Thievery Corporation, aşa mai old school sau Morcheeba anul trecut. Anul acesta eu am avut statementul Die Antwoord, mi-a trebuit Die Antwoord şi am zis că ăştia suntem noi, ca să întăresc cumva impactul de Electric Castle ca fiind ceva diferit, 85 SINTEZA # 7, august 2014

actual, nou, fresh. Am propus Die Antwoord care sunt controversaţi. Nu trebuie neapărat să-ţi placă.

Spectatorii au auzit multe despre ei şi au avut ocazia să îl şi asculte. El a fost headineul, dar a fost susţint de muzică de calitate, ca Thievery Corporation, Bonobo.

Nu am invitat 138 de artişti, români sau străini, ca să bifăm un număr. Omul trăieşte Electric Castle şi descoperă poate un artist foarte talentat, la scena Dance Garden de la ora 12.00 la 14.00, într-o vineri. Asta e o experienţă pe care am trăit-o şi eu la alte festivaluri.

Eu am descoperit Parov Stelar, la Sziget, acum nouă ani, într-un cort unde cântau în faţa a trei sute de oameni. Acum cântă în faţa a a zeci de mii de oameni.

La noi nu vin neapărat cele mai mari nume din lume.

Oamenii trebuie să înţeleagă că lineup-ul este compact, consistent, cu forţă şi foarte bine distribuit şi cu care noi credem că nu dăm greş în sensul de show. Trebuie să se gândească şi la raportul calitate-preţ. În festivalurile din afară preţurile artiştilor nu diferă în funcţie de ţară.

Preţul unui bilet dincolo este de 100-200 de lire, noi vindem biletul la 30 de euro la presale. Trebuie găsită o formulă corectă vizavi de raportul preţ bilet-artişti.

- Cât de receptivi sunteţi la propunerile fanilor în privinţa invitaţilor din festival?

T. N.: Suntem, cred, primul festival care încurajăm propunerile. Ascultăm ce îşi doresc oamenii, unele lucruri sunt mai realizabile decât altele. Nu ştiu cât de repede vor veni Daft Punk la Electric Castle, sau Coldplay, dar cine ştie. Anul viitor sigur nu. (râde).

V. S.: Festivalul nu trebuie să graviteze în jurul unui singur pivot. E o experienţă de patru zile, echilibrate şi niciodată nu vor vedea un singur nume care îţi va mânca trei sferturi din buget. n

ZO OM

86 SINTEZA # 7, august 2014

ZO OM

87 SINTEZA # 7, august 2014

ZO OM

Maria Rus Bojan

Art and the Specters of the Real

W

ar and violence no longer represent a distant abstraction, but men, women and children mutilated by bombs, falling from the sky onto hostile territory, devastated families andmany unanswered questions.

I am in Amsterdam, and as I am writing these lines, I can’t seem to refrain from resonating with the sorrow and pain of the Dutch around me, who lost their families andfriends in the terrible MH17 plane crash in Eastern Ukraine. We read the newspapers everyday and see on TV how people are dying in Gaza, Syria or Mali, and in too many other places on this planet.

But today, like never before, the war is right down my street. As I am passing by the improvised flower mausoleum made of thousands of bouquets placed on the steps of the Amnesty International building, a couple of steps away from my office, I wince at the thought that nobody is safe anymore. We are all exposed to the globalization of war and violence, and against our will, we witness other people's wars and helplessly assist to fights that are no longer fought in the

88 SINTEZA # 7, august 2014

name of moral principles and ideologies. One no longer has to go on mission-campaigns for Amnesty International to risk his or her life, it’s enough to go on vacation by plane and have the bad luck to fly over conflict-zone territories…

To the economic globalization correspond an increased global aggressiveness, and the conflicts between democracy and terrorism, human rights and religious fanaticism or imperialist rights, are no longer a theatre of shades, but a painful reality hidingthe unsolved or the unsolvable problems.

What does culture represent for us nowadays, in an environment in which media outlets constantly force us to process informationthat levels heaven and earth, war and peace, global and local, human and non-human?

According to Bruno Latour, contemporary culture no longer categorizes, but mixes and overlaps, expecting from everyone to be in turn sociologists, historians, economists, political scientists, philosophers, and so on. The blurring of discipline borders completely reshaped our mental view and changed, in a radical manner, not only the very substance

of the thinking process, but the society as a whole as well. We tend to forget who we really are, forcontext and its technological progress forces us to permanently reinvent ourselves. As a result, under the growing pressure of modernization, analytical continuity becomes impossible. Nevertheless, deep down in our being, this process is not and cannot be effectively assumed. Consequently,what does it mean to be modern if according to the very same Bruno Latour, „we have never been modern”[1] ? How modern is contemporary culture and to what degree is a reflection of the proliferation process associated with hybrids and hybridizations processes of different kind?

In the 1990s, when we experienced a great frenzy with regards to the new postmodern means of expression, the writings of Bruno Latour prophetically announced what recently became a very palpable reality: the need to fundamentally rethink and redefine the idea of modernity by recoupling two concepts: nature and culture. An attempt to recreate the natural order of things. The same way physicist David Bohm's advocated for the necessity of an integrative vision,

ZO OM

aligned with the structural plenitude of our universe, Bruno Latour, in his thesis, starts from the idea that the new scientific discoveries recognize the connection between nature and culture, while we are still aligned, due to our routine, to the same outdated way of thinking and action, based on accelerated growth and continuous change, never leaving enough room for a plenary vision.

If till recently the thematic way of redefining modernity was presented from a theoretical and philosophical perspectivethat rather aimed towards the exploration of the „century”, to paraphrase Alain Badiou, the visual art domain serving as the best suited example of succession in the avant-garde movements, what can be observed now, is an increased tendencyto recuperate, assimilate and integrate the plurality of forms of modernity, such as the „alter”modernity or the „off”-modernity (as defined by Svetlana Boym), with the purpose of globally understanding the entire process of modernization.

Such an integrative effort is more visible in visual arts than in other cultural disciplines, forthe art works contain visible and essential information on specific matters pertaining to different periods.

The sudden interest of well-known Western museums like MOMA, Tate Modern or Centre Pompidou, in what represented the 1970-1980 neo-avant-garde in Eastern Europe, respectively countries that belonged to the former Soviet-Union, the Middle East, East Asia or South America, as well as the countries resulted from the disintegration of former Yugoslavia and countries that suffered a radical transformation, such as Iran, foster circumstances for a better perception of the different dynamics of modernization, offering, at the same time, precious information on some community-specific features of the communities belonging to the above mentioned countries, features that are not directly noticeable in other forms of cultural expression.

The thesis according to which art „translates” social, political and ideological or identity matters, besides personal and emotional ones, is as old as art itself. But, what is probably less known is that during the Cold War, between 1960 and 1970, pop art, conceptual and abstract art inspired the North-American secret services to develop new propaganda directions, 89 SINTEZA # 7, august 2014

postulating the American superiority in terms of visual representation and in direct opposition with the Russian propaganda, focused exclusively on a powerful figurative art.

Nowadays, the emergence of Asian or South American markets and the increased interest in the development of local art markets ruined the Western plan and resulted in the movement of capital to other centres, creating alternative fluxes and exchange networks. The thesis according to which the Western art is dominant began to lose ground, but aside from the process of global democratization of markets, art reached its historical maximum, and became subject of major financial transactions atthe well-known auction

houses Christie’s and Sotheby’s in New York or London. This phenomenon clearly indicated a tendency to refocus and realign art, by involving the great art specialists, by accrediting once again the idea that only the Western experts were capable to assess, classify and elaborate an expertise, imposing this way new value thresholds for artall over the world.

The game of imposing assessment categories in art appreciation is more and more obvious for us, Easterners, living in the West. As observed by the art historian Boris Groys, once the interest for Western art diminished, we notice the tendency in the West to strengthen the organizations that deal with promoting and protecting Western art by all means, which paradoxically means using strategies that only slightly differ from the dissemination and marketing techniques used by the communist

propaganda[2]. Behind the thematic exhibitions, biennials, festivals and other actions meant to „educate” and „inform” the masses, and beyond the intelligent and expensive marketing there is a clear attempt to accredit, once more, the dominant and historical role of Western art, as a sole vector that „civilizes” by using visual images and representations.

Which in fact is a truth that doesneed any demonstration, but the very fact that this is again and again reiterated makes everything sound like manipulative propaganda.

The last edition of the nomadic biennial Manifesta, hosted in Sankt Petersburg, is a good example in this direction. Although introduced as an ambitious plan for inserting the contemporary spirit in the Hermitage Museum, in a „subversive” presentation of some projects with „explosive” content, Manifesta missed unfortunately the opportunity to greatly achieve these objectives. In this respect, the work of the Belgian artist Francis Alys illustrates,with great accuracy, the result of the failed marriage between the two type of dominances, the one of the Western culture, on one hand, and of Russian culture, on the other: a crash in its own right. The artist's old, Russian car Lada,gets to its destination, after a 3000 kilometre trip in the Western and the North-Eastern part of Europe, but finally crashes into the first tree it encounters in the yard of the above mentioned museum.As a lesson on the irreconcilable cultural differences between the West and the East, this biennial mastered the inadequate western „propaganda”strategies, right at the heart of the soviet historical propaganda and of the updated versions of Putin’s regime. The experience of a failed collaboration between the Western trusteesand the Russian side makes me believe that such formats, of imposing artistic vision to contexts that function in another cultural paradigm, can no longer fulfil the purpose they serve.

In my opinion, an efficient communication can be acquired only by adapting the message to the context and by being aware of the context’s specificity and of the structure of the audience, otherwise, what is intended as an good example, inevitably ends up as a demonstration of improper and completely unacceptable arrogance in today’s world. In this case, the 

ZO OM

uninspired manner of dealing with these specificities triggered critics both in the West and Russia.

I intentionally maintained my discourse anchored in the area of contemporary art, because, as I already have mentioned before, in this area, new paradigms started to shape up, moreover, their meaning became more and more visible, informing us on the status and on the characteristics of our times. Contemporary art teaches us that in order to understand our epoch and its hidden realities, we must search its manifest signs.Therefore, alongside the action of re-evaluation and re-assimilation of the contents of the last decades, new ways of thinking and action arise, having as a theme „humanity manifested in its own essence, beyond the alienations manifested in its concrete history”.

According to Alain Badiou, „the ontological matter regarding the twentieth century art is that of the present” . As a result, „the art of the past century is centred on the act, rather than on the art work, for the act is the intense power of the beginning and is focused on the present” [3].

What I dare notice is that the art of the beginning of the 21st century is coming back to the oeuvre, on one hand, through a process of purification and „incineration” of the violent and ill-fated past, and on the other hand, through the projection of a future filled with humanistic values.However, this type of humanism does not coincide with its classical form, but it’s emptied of its faith in God that used to support its vitality until now. If in the visual representations of the last decade the recurrence of the human figure and presence could not be considered a new form of anthropomorphism, but rather 90 SINTEZA # 7, august 2014

an acknowledgement of the condition of being a figurantwithin the extended field of contemporary visibility,the present return to the humanfigure has a deeper significance. In my opinion, it restates the role played byman’s individual power in his battle with the generalized trans-visibility that already became a living condition- justified by the global powers as a right and as a defence norm. A form of defence against the defence technologies.

Interestingly enough, one can notice that the new contemporary representation does not have, as previously thought, a correlation with the development of photography, but is the explicit manifestation of a new emancipation form of the man,an attempt to escape the simple condition of interface that sends only signals to carriers. From a prisoner of media the man desperately tries to turn into a master of media. The return to the primitive photography –such as the photograms or the monotype image transfers – as well as the return to the analogue forms of experimental photography and cinema, represent nothing else but mere expressions of the very same need of mastering the medium,of fully dominating it, and use it in accordance with the will of the creator.

From media and technology’s images we are returning to the pure representation, which is a mental vision, and in this respect, whoever considers drawing, painting and sculpture obsolete and traditional mediums, understand nothing of the dialectics of representation.

Our perception of the world evolves in synchronicity with technology; consequently any representation - even if it makes reference to the

history of the visual representations - is new and submitted to contemporariness.

With the risk of asserting a controversial argument, I feel the need to state that the new form of humanism that I mentioned before in my article, can be found in a plethora of subjects with prophetic or apocalyptic content, and is meant to ascertain, rather than to transcend.

The representations of man as massacred, starved to death, victim of sophisticated wars and lab-generated diseases, are expressions of the new type of corporality - emptied of sacred and belief in a better future. The image of the skulls excessively multiplied on scarves, purses, or fashionable jewellery, are such noticeable signs among decorative motifs, although they represents expressions that are still far from reaching the depth of reflection illustrated by the Vanitas and the Memento Mori portrayals in the history of art. They are missing the allegorical content, being mere formal conceptualizations that only state, but do not develop the subject beyond the first level of perception.

Alain Badiou’s reflection – „any figure of the absolute became suspect at the beginning of the 21st century”[4]corresponds thus, to this very moment of our becoming. Consequently, the aggressive emergence of the religious fundamentalism must be interpreted in this key, which is the fight for the maintenance of faith and of the metaphysical dimension, irrespective of the price paid, in a world that has the tendency to function strictly based on capitalistic economic criteria.

I conclude by saying that we probably need this denunciation of capitalism and of everything that is

ZO OM

inhumane, of what is carnal in humans, or of the formalized humanism, to move on to the next stage, that of the new man, of the superior form of humanism, maybe similar to the one called by Deleuze, as „interstellar”.

This issue of the magazine Sinteza intends to map the cultural background of the moment through a series of well thought-out articles, by presenting an inventory of some of the predominant characteristics of contemporary culture in the field of contemporary art with its multiple promotion formats, media technologies, architecture, urbanism, design and music. Without getting into matters that hold for the ultraspecialized perspectives of these disciplines, this selection intends to outline the preoccupations and the directions that stand for the major changes that have occurred in our society, changes that we perceive punctually, as isolated phenomena, but which are difficult to connect or understand from an integrated perspective.

The article of the World Bank specialist, professor Ton Venhoeven from Eindhoven University, and one of the most important Dutch architects of the moment, addresses the way innovation in urban planning and intelligent infrastructure can contribute to a better social interaction and a durable development of the cities.

His mega-project of planning again the urban infrastructure into a densely populated metropolis, such as Beijing, involves an integrated humanistic philosophy, announcing principles by which architecture will work in the near future. The same integrating principle is found in the statement of the Romanian designer established in New York, Dan EmilianCarţiş, „Plan the Design, Design the Plan”, postulating the idea of a strategic design and of a cooperation synchronicity among the actors involved in the designing process.

The architect Eliza Jurcă, addresses the „green” philosophy, offering design solutions that involve the use of natural and recycled fabrics, as well as other architectural projects that resort to ecological materials and reduced power usage, with the help of solar and geothermal energy. The visual art section is meant to offer a broad view when it comes to the general tendencies manifested in the contemporary art.

Horea Avram talks about a new perceptual and aesthetic paradigm: 91 SINTEZA # 7, august 2014

„the augmented reality”, a visual model and an aesthetic statement focused on the convergence in the same perceptual space of the physical reality and of the virtual images.

In what follows, I intentionally choose to present the argument of the 10th edition of the Biennial in Gwangju, South Korea. Following the most progressive line of thought within the field of contemporary art, the concept of the biennial’s artistic director, Jessica Morgan, entitled „Burning Down the House”, has as a purpose the idea according to which, art can be charged with humanistic substance through radical artistic engagement.

In the emerging context of the new type of visual figurativeness, which was addressed earlier, the presentation of the series of drawings entitled „Dust to Dust”, by the Cluj artist Mircea Suciu,

a project especially created for the Gwangju Biennale, aims at underlining, once more, the idea of correspondence between the new humanism and its „translations” in the artistic field. In an attempt to align and bring forth some images with historical content, essential for the understanding of the structural dynamics of the past century, as well as for the one we live in, the artist addresses the different types of humanistic vision, corresponding to different representations and figurative styles, depending on the epochs they make reference to. I believe that his drawings appropriately synthesize the new artistic paradigm illustrated in the visual art section, and I chose for the cover of the magazine and as main illustration for my text his drawings that are to be presented at Gwangju.

In the chapter dedicated to the art market, we decided to publish an interview with Frank Demaegd, the owner of Zeno X Gallery in Antwerp, whose amazing work of over 30 years will be celebrated this fall at the Art and Design University of Cluj-Napoca, where he is to be awarded the title of Doctor HonorisCausa. An interview with the top Romanian Collector OvidiuSandor, who asserts that art should be collected by passion and not for investment completes this chapter.

Last, but not least, we give special attention to music, respectively to the success registered by the electronic music festival Electric Castle, which was recently organized at the Banffy Castle, Bonţida, Cluj. n [1] Bruno Latour, Nous n’avons jamais été modernes: Essais d’anthropologie symmétrique, 1991, ed. La Découverte [2] Boris Groys, Art Power, 2008, MIT Press, p.8 [3] Alain Badiou, Secolul, 2010, ed. Idea [4] Alain Badiou, Secolul, 2010, ed. Idea Born in 1967 in Cluj, Maria Rus Bojan is an art historian and independent curator. She graduated the Cluj Art University, and postgraduate studies at International Centre for Culture and Management, Salzburg and University of Amsterdam.

Between 1994-1999 she was a curator of the Art Museum Cluj, and between 1999-2003 she was the general director of Sindan Cultural Foundation Bucharest, respectively Sindan Cultural Centre.

In that period, she contributed to the international debut of an number of Romanian artists, such as Victor Man, Ciprian Mureşan, Cristian Pogăcean, as well as, in 2002, the first solo exhibition of Adrian Ghenie. In more than twenty years of activity, Maria Rus Bojan curated an impressive number of exhibitions all over the world: in New York and Beijing, Berlin, Paris, Amsterdam, Murcia, Linz, Luxemburg, etc.

In 2011, she co-curated the Romanian Pavilion at the Venice Biennale.

Currently she lives and works in Amsterdam, where she established an office for supporting Eastern European contemporary art and specific donation to important museum worldwide.

Maria Rus Bojan is an AICA and IKT member as well as part of the Russia and Eastern Europe Committee of Acquisitions at Tate Modern.

Since 2013 she is a permanent collaborator of Sinteza magazine.

IN BRIEF The Fissures Between Worlds Get Sown With Surgical Thread When it comes to matters concerning with the global context, we have the recommendation made by professor Dennis Deletant’s, author of several academic books on the history of the communist dictatorship and professor of Romanian Studies at the School of Slavic Studies and Eastern European Studies at London University In the interview for Sinteza Magazine, professor Deletant addresses at first, the importance and the role played by religious differences in Eastern Europe in the dissolution of the Eastern European empires, and then, the Middle East conflict and the time spent in Romania before 1989, with focus on his preoccupations regarding the communist regime. ďƒœPage 160 92 SINTEZA # 7, august 2014

IN

BRIEF

The Illusion of Absolute Knowledge and the Importance of Strategic Thinking in the Construction of Order in Foreign Relations The text is part of the volume ”Incertitude, Strategic Thinking and Foreign Relations in the 21st Century”, second Edition, RAO House, authored by George Maior, director of the Romanian Intelligence Agency (SRI).

In his study, George Maior uses a literary reference to present a reflection on the instruments we can use, not only to predict the future, but to optimize it as well. The author starts from Isaac Asimov's premises, as presented in the „Foundation”, according to which the technological evolution generates a different kind of individual, described as individualistic, interactive, desynchronizing and „physically” isolated, though such an individual can interact in a reactive way, in a fast and engaged way, in a so-called network-community.

According to George Maior, the challenge, when it comes to the management of development and foreign relations, is in the way we connect prediction models with decision-making models and procedures in a world, on one hand affected more and more by uncertainty, and on the other hand governed by a certitude that still gives hope: human knowledge and creativity are antientropic and inexhaustible resources. The conclusion is filled with hope and is a true humanistic research program of analysis and future prediction, when it comes to foreign relations, and especially when it comes to the future of Romania as a sovereign, national state and as an actor involved in systems of partnership and collaboration meant to ensure security. Page 146

93 SINTEZA # 7, august 2014

I N

B R I E F

Giving Life to Via Maria Theresia The Maria Theresia road is a historical one, and is situated in Călimani Mountains. It was built hundreds of years ago, and its purpose was to logistically sustain the military frontier guards with food supplies and weapons, during the Austro-Hungarian Empire. This summer, hundreds of volunteers belonging to the Tăşuleasa Social Association will recreate a permanent thematic path, which is meant to cross the Călimani Mountains from east to west and vice-versa. The path is to be used all year round, both during the day and at night. This way, the Tăşuleasa Social Association wants to draw the attention of tourists, hikers and sportsmen to this heaven-like spot in Romania, exceptionally clean and bearing a natural beauty.

The project “Via Maria Theresia” has several objectives. The first, and the most important, refers to raising awareness of the importance of nature, forests and national parks, as well as of practicing outdoors sports. The second objective is linked to promoting and giving value to a road - a historical monument and contributing this way to the education of the young people. In a subsidiary way, the promotion of Călimani National Park and the development of local tourism have as a goal the decrease in illegal deforestation, and are helped along the way by the presence of a great number of tourists in the area, of hikers and of sportsmen.

The Maria Theresia’s road was the meeting point for different cultures hundreds of years ago, and today it serves the same purpose, that of an intercultural bond - this is the reason why the website www.via-maria-theresia.ro was simultaneously launched in four different languages: Romanian, Hungarian, German and English.

The road will be open for marathon runners, bikers and hikers as well, on August 16th and the inauguration of Via Maria Theresa will be in the form of a sport competition. Page 177

94 SINTEZA # 7, august 2014

95 SINTEZA # 7, august 2014

A Trip to the Center of Romania Where is Romania’s geographic center? A common question, to which only very few people know the answer. The popular geographical knowledge, consulted and cultivated especially via Google, indicates as the center of the country the village Dealu Frumos, Merghindeal, in Sibiu county. A piece of information that proves to be false, based on rumors, as we later found out. In reality, the center of Romania is about 30 kilometers further, at the outskirts of the town Făgăraş. The road trip to Făgăraş is a spectacular one, irrespective of where you start your travel. The Făgăraş Mountains, nicknamed the Alps of Transylvania, and Olt Valley, on its Transylvanian course, shadowed up north by smooth hillocks, offer a serene landscape of Făgăraş Country. The Făgăraş Fortress, Sâmbăta de Sus and Şinca Veche Monasteries, a series of ethnographic museums in the villages of the region, as well as the romantic ruins of the Cistercian abbey of Cârţa, are just a few of the cultural attractions that give color to the region. Sinteza also presents a few scenic routes that lead to the center of Romania. Page 204 96 SINTEZA # 7, august 2014

IN

BRIEF

Utopia There is a place where things work differently than in the rest of the world. We do not know why and how this happened, but while Europe is governed by hysteria, crimes take place in France, here the Romany own factories and sit at the same table with lords and university professors.

Utopia is the place where doors are never locked with keys.

Utopia is a place in Romania, where Colin Richards, an experimental archeologist, conservation officer, and one of the most famous and appreciated archaeologists promoting the living history of Europe, comes every year and takes history out of museums helping different communities to become productive again, the way their parents and grandparents used to. This happens in Viscri, where Colin teaches GheorghiĹŁÄƒ to support his family by making bricks. ďƒœPage 167

97 SINTEZA # 7, august 2014

POLITICĂ

POL IT ICĂ

Barbu Mateescu

Conflictul dintre palate o istorie sociologică

D

e la Revoluţie încoace au existat trei perioade marcate în mod semnificativ de conflicte între ocupantul Palatului Victoria şi cel al Palatului Cotroceni: a) 2001-2004, când Ion Iliescu şi Adrian Năstase au avut poziţionări diferite asupra câtorva subiecte precum introducerea cotei unice sau strategia Partidului Social Democrat; b) 2005-2008, când Traian Băsescu şi Călin Popescu-Tăriceanu s-au aflat într-un conflict intens pe numeroase teme, de la modelul economic al României sau fuzionarea partidelor din Alianţa DA până la justiţie sau controlul asupra instituţiilor statului; c) perioada care a debutat pe 7 mai 2012 cu desemnarea lui Victor Ponta drept prim-ministru şi care este în desfăşurare.

Am scos din calcul perioada 1997-2000, când relaţiile dintre preşedinte (Emil Constantinescu) şi premieri (Victor Ciorbea, Radu Vasile, Mugur Isărescu) au cunoscut o varietate de nuanţe, existând în plus şi elemente precum opoziţiade-la-guvernare a Partidului Democrat sau o criză economică de

dimensiuni considerabile. În termenii statisticianului american Nate Silver, în acei ani „zgomotul de fundal” este mai puternic decât „semnalul” - o analiză ar fi dificil de realizat şi mai ales de lecturat. O formulare succintă a stării de fapt ar fi următoarea: niciunul din cei implicaţi nu au mai avut un viitor politic după 2001, deşi tentative au existat. Bătălia s-a încheiat cu îngenunchierea tuturor combatanţilor.

Conflictul Iliescu - Năstase Partidul Social Democrat a obţinut la alegerile din 2000 şi 2004 acelaşi scor: 37%. Între timp însă intenţia de vot pentru partid a cunoscut o evoluţie sub formă de cocoaşă: ascensiune spre 60% la sfârşitul anului 2001 şi o coborâre vertiginoasă odată cu apropierea alegerilor.

Drumul descris în paragraful anterior are două explicaţii decelate de către Sebastian Lăzăroiu spre sfârşitul anului 2001: „opoziţie slabă, oscilantă şi puternic divizată [precum şi faptul că] actualul guvern pare preocupat de realizarea promisiunilor electorale, ceea ce dovedeşte că întreaga clasă politică învaţă din corecţiile electorale aplicate în anul 2000 partidelor care

au guvernat în mandatul precedent”.

Realizarea unei unităţi de acţiune a opoziţiei precum şi apariţia unor teme cărora guvernarea Năstase nu le-a putut da un răspuns eficient au avut rolul de a reduce intenţia de vot pentru PSD spre cota din 2000. În altă parte trebuie căutat efectul conflictelor dintre preşedinte şi prim-ministru. Să fie oare vorba de încrederea în cei doi, şi în special în cel din urmă?

Disputele s-au acutizat spre sfârşitul anului 2003 şi prima jumătate a anului 2004. În acest interval popularitatea prim-ministrului rămâne stabilă, iar apoi... creşte. Există două momente când încrederea în Năstase înregistrează o scădere evidentă (iarna 2002-2003 şi vara lui 2004), dar ele nu sunt asociate cu intervenţii critice ale preşedintelui Iliescu. Graficul de mai jos demonstrează mai degrabă stabilitate decât tendinţe acute. Cei doi termină ciclul electoral aşa cum l-au şi început: la cote identice de încredere. Erodările sunt minore – 2% de încredere pierdute, per an de fiecare.

Următorul război între palate conţine o dinamică evidentă şi mult mai uşor de descris. 

60 50 40 Încredere mare sau foarte mare în Adrian Năstase

30 20

Încredere mare sau foarte mare în Ion Iliescu

10 0 Primăvară '01

Toamnă '01

Toamnă '02 Primăvară '01

100 SINTEZA # 7, august 2014

Primăvară '01

Toamnă '03

Toamnă '04

Primăvară '01

101 SINTEZA # 7, august 2014

POL IT ICĂ

Conflictul Băsescu-Tăriceanu În perioada 2005-2008 pe scena politică s-a petrecut o inversare considerabilă, ale cărei efecte s-au stins relativ recent. La alegerile parlamentare care avuseseră loc la sfârşitului anului 2004, Alianţa PNL+PD obţinuse 3,2 milioane de voturi. Conform sondajelor de dinaintea formării listelor comune de candidaţi, raportul între intenţia de vot pentru cele două partide era de 1,3 la 1, în favoarea PNL, cu alte cuvinte aproximativ 1,8 milioane din voturile Alianţei DA proveneau de la PNL, iar restul de 1,4 milioane de la PD. Să dăm timpul înainte cu câţiva ani. La următoarele alegeri parlamentare, PNL a obţinut 1,2 milioane voturi (scădere 600 de mii) iar PD 2,2 milioane (creştere 800 de mii). Cele două partide au schimbat practic locurile între ele, PD devenind al doilea partid ca forţă din România.

Victoria de imagine a preşedintelui Băsescu în conflictul cu prim-ministrul s-a făcut resimţită şi în alte moduri, mai subtile, dar cu un efect important asupra scenei politice: - la alegerile locale din 2008, popularitatea înaltă a preşedintelui a ajutat la obţinerea unui număr record de primari pentru PDL, o anomalie din 102 SINTEZA # 7, august 2014

acest punct de vedere fiind pierderea primăriei Bucureştiului, dar nu în favoarea unui candidat promovat de Tăriceanu; - la alegerile prezidenţiale din 2009, Traian Băsescu a obţinut atât în primul tur, cât şi în al doilea, un număr de voturi comparabil cu cele obţinute în 2004, deşi spre deosebire de 2004 PNL avea alt candidat (în primul tur) sau îi era ostil (turul doi); - Călin Popescu-Tăriceanu a intrat într-un con de umbră după încheierea mandatului său de primministru, pierzând preşedinţia PNL şi necandidând la alegerile prezidenţiale din 2009 din partea partidului pe care îl condusese.

Băsescu vs. Ponta Relaţia conflictuală dintre preşedintele şi prim-ministrul actual a avut loc în cea mai bogată din punct de vedere comunicaţional şi mediatic perioadă din ultimele decenii. Mai mult - într-un interval de 26 de luni ea a fost punctată de patru scrutine (localele şi parlamentarele din 2012, referendumul de suspendare a preşedintelui de acum doi ani şi alegerile europarlamentare care tocmai au avut loc); practic la fiecare şase luni a existat câte un scrutin care, într-un mod mai vizibil sau opac, i-a

contrapus pe cei doi. Acest ritm va fi de altfel menţinut în continuare, prezidenţialele având loc la... 5 luni şi jumătate după europarlamentare.

Efectele confruntărilor dintre cei doi au fost însă minimale. Creşterea intenţiei de vot pentru actualul prim-ministru în vederea alegerilor prezidenţiale din 2014 poate fi mai degrabă legată de: a. îmbunătăţirea percepţiei situaţiei economice (conform sondajelor CSOP din perioada februarie-iunie) şi/sau b. evenimente care nu-l includeau pe preşedinte – precum ruperea USL. Intensitatea şi conţinutul mesajelor critice ale ocupantului Palatului Cotroceni par să fi jucat un rol secundar. O privire aruncată altor indicatori sugerează de asemenea „stagnarea în tranşee”: intenţia de vot pentru PSD s-a modificat foarte puţin de-a lungul ultimilor ani; numărul celor care aveau încredere mare sau foarte mare în preşedinte a rămas static.

Concluzii La prima vedere şi înainte de prezentarea datelor de mai sus, am fi fost tentaţi să împărţim conflictele dintre Palatul Cotroceni şi Palatul Victoria în două categorii cu trăsături

POL IT ICĂ

şi evoluţii diferite: a) preşedintele şi premierul aparţin aceluiaşi partid (2001-2004) sau b) cei doi provin din forţe politice diferite (Băsescu vs. Tăriceanu / Băsescu vs. Ponta).

Un alt model ar fi luat poate în calcul popularitatea preşedintelui, vorbindu-se atunci despre: a) preşedinte cu credibilitate înaltă, 40% sau mai mult (2001-2004 şi Băsescu vs. Tăriceanu) sau b) preşedinte cu credibilitate scăzută, 30% sau mai puţin (Băsescu vs. Ponta). În realitate, cele mai puternice asemănări sunt între perioada 2001-2004 şi cea actuală: criticile preşedintelui au un impact redus asupra imaginii guvernului, primuluiministru sau intenţiei de vot pentru partidul acestuia. De altfel, nici imaginea preşedintelui nu se erodează datorită bătăliei comunicaţionale.

Precum pe frontul de Vest din primul război mondial, războiul este asurzitor, dar nicio tabără nu înregistrează o victorie măcar tactică.

Se pare că elementele cruciale în determinarea unei paradigme sunt altele decât cele menţionate la începutul subcapitolului „Concluzii”.

Este de fapt relevant dacă preşedintele se află la ultimul său mandat, iar 103 SINTEZA # 7, august 2014

disputele au loc spre finalul acestui ultim mandat, situaţie întâlnită şi în 2003-2014, dar şi în 2012-2014. În asemenea situaţii, impactul preşedintelui este diminuat de apropierea unor alegeri care nu-l vor conţine în prim-plan. De remarcat că nici Ion Iliescu şi nici Traian Băsescu - până în ziua scrierii acestui articol - nu au operat în coordonare strânsă cu un candidat care să poată capta eventualele avantaje electorale derivate din criticarea guvernului. De altfel, principalii adversari electorali ai prim-ministrului se găsesc în cu totul altă parte decât la Palatul Cotroceni: ADA în 2004, prezidenţiabilii PNL în 2014.

Situaţii precum cea din 2005-2008 pot fi interpretate în sens invers drept exprimarea unui conflict inerent între un deţinător al puterii desemnat printr-un puternic vot popular, dar care are la dispoziţie pârghii constituţionale limitate (preşedintele) şi un manager al statului care a ajuns la putere printr-o susţinere populară indirectă (prim-ministrul). În acest context, apartenenţa la partide diferite a preşedintelui şi a prim-ministrului are rolul de a accentua o stare de fapt cu potenţial exploziv: cei doi sunt potenţiali contracandidaţi la următoarele alegeri prezidenţiale.

Dacă nici trăsăturile psihologice ale vreunuia dintre ei nu au rolul de a elimina tensiunea, în planul legitimităţii simbolice, cei doi sunt destinaţi să intre în coliziune. Nu întâmplător, coabitările liniştite au avut drept punct comun tehnocraţi - Stolojan la începutul anilor '90 sau politicieni – Boc - care nu şi-au exprimat în timpul mandatului de prim-ministru dorinţa de a ocupa Palatul Cotroceni şi al căror profil comportamental în relaţia cu preşedintele în funcţie era unul din care ambiţia politică personală absenta. n La scrierea acestui articol am folosit: datele oficiale BEC; sondajele INSCOP şi CSOP publicate de la începutul anului şi până pe data de 15 iulie inclusiv; sondajele efectuate în perioada 2001-2004 la comanda Fundaţiei Soros, precum şi articolul „Gulliver în ţara piticilor (Un an de guvernare)” scris de Sebastian Lăzăroiu în caietul de prezentare al sondajului CURS/Soros din octombrie 2001.

Barbu Mateescu a absolvit cursurile facultăţii de sociologie din cadrul University of Pennsylvania în anul 2005 şi activează în domeniul consultanţei politice.

104 SINTEZA # 7, august 2014

POL IT ICĂ

Poate războiul e o ieşire din criză

Interviu realizat de Marius Avram cu Aurel Vainer, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România

Un proverb evreiesc spune aşa: dacă vine fata la rabin, rabinul e rabin, iar fata e fată, pe când dacă rabinul merge la fată, rabinul nu e rabin, iar fata nu-i fată. Proverbul evreiesc ar spune că împrejurarea, contextul fac ca acelaşi lucru să aibă valenţe diferite în situaţii diferite. Războiul din Orientul Mijlociu, de exemplu, ca şi conflictul mai din vecinătatea noastră, Ucraina, dar şi altele care s-ar putea să apară nasc îngrijorări mari în rândul celor

105 SINTEZA # 7, august 2014

mai mulţi, cu atât mai mult cu cât se vorbeşte şi de o posibilă extindere a lor. Dar puţini ar crede că aceste războaie – cinic spus – pot fi mecanismul care să repună în mişcare o economie globală afectată de criză. N-ar fi tocmai o premieră. Aşa cum spune şi Aurel Vainer, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, doctor în economie, specialist în marketing şi familiarizat cu geopolitica şi cu problemele din Orientul Mijlociu.

POL IT ICĂ

Portret şi autoportret Născut în urmă cu 82 de ani, pe 10 ianuarie 1932, la Ştefăneşti, Botoşani, Aurel Vainer conduce din 2004 destinele evreilor din România. Atâţia câţi au mai rămas, până în 4.000, după datele oficiale. Printre altele este şi parlamentar. A trecut prin multe în viaţă şi spune că munca l-a ajutat şi-l ajută şi acum, când simte că munceşte parcă mai mult ca niciodată. Au fost şapte fraţi şi n-a avut de ales. Mai ales că, evreu fiind, regimurile politice prin care a trecut România în timpul vieţii sale i-au creat uneori mari probleme. A luat-o de multe ori de la capăt, dar nu s-a lăsat: „Sunt un om la o vârstă apreciabilă, ca să nu spun respectabilă, am 82 de ani, născut în România, pe malurile Prutului, în Moldova, într-un mic târg româno-evreu pe vremea aceea, se cheamă Ştefăneşti. Poartă numele lui Ştefan cel Mare. A fost o localitate în care, din sursele pe care le-am citit, s-au instalat primii evrei în Moldova. M-am născut acolo, viaţă de copil evreu care face şcoală româno-israelită. Acolo am început să deprindem la fel de bine slova română şi slova ebraică, să învăţăm despre istoria României şi istoria evreilor şi apoi am ieşit în stradă, întâlnindu-ne cu concetăţenii tineri sau mai în vârstă evrei şi neevrei. A fost o şcoală de viaţă. Ca să vă dau un exemplu, alături de casa mea era casa pretorului, pe vremea aceea existau preturiile, se numea Gheorghe Banu, iar el avea o familie ca noi – noi cu şapte copii, el cu trei-patru copii – şi fiind vecini, am intrat cu ei în horă. Revenind în '47 – pentru că eu am plecat destul de repede de acolo – am jucat fotbal, noi, echipa evreilor, cu echipa neevreilor. Şi am jucat cu acest Banu, cu băieţelul de atunci, şi ne-am înţeles. Erau celebrele zile de târg sau iarmaroc, unde totul se schimba ca atmosferă, veneau carele încărcate cu cereale de prin satele vecine în zilele de joi şi duminică şi era un vacarm teribil, începea după miezul nopţii şi se continua cu toată atmosfera asta de târg în care nu lipsea aldămaşul. Aşa s-au dezvoltat cârciumile. Acolo se întâlneau, într-un târg cu 3.000 de evrei şi vreo 6-7.000 de neevrei şi erau 23 de crâşme care trăiau în cea mai mare parte din aceste zile de târg.

Părinţii mei au fost copii de evrei cu o poziţie materială foarte modestă, colegi de clasă. Dorinţa de a te integra a apărut la mine din tot acest început de istorie, care 106 SINTEZA # 7, august 2014

ne-a schimbat de ici acolo. Lache Atanasiu, un negustor engrosist de vite, creştin din Brăila, vine la Ştefăneşti, se duce la măcelar, la care i se spunea atunci casap.

Bunicul meu era casap care trăia cu familia lui de 7 copii din vânzarea a două animale pe săptămână. Bunicul se împrieteneşte cu negustorul şi îşi dă copilul, pe tatăl meu, la Brăila. Îl ia la Brăila pe tata, un băiat de vreo 19 ani, şi-l învaţă meseria de negustor de vite. Tata o prinde foarte repede; era suficient să pună mâna la spatele unei vite şi să spună exact câte kilograme are. Tata s-a întors acasă şi a început să facă această afacere de comerţ en gros de vite şi i-a mers foarte bine, s-a dezvoltat. Dar venirea legionarilor care ne-a luat tot – am acte în regulă - l-a demoralizat complet. Eu eram la liceu pe la 11 ani şi lucram după masă într-un magazin ca să aduc acasă un bănuţ, că eram şapte copii, doi bunici. Era greu. Tata nu avea unde să lucreze, că nu era voie să lucreze. Viaţa ne-a învăţat să muncim. Am fost şi în mişcarea sionistă un timp. Am muncit un an jumătate la Ferometal, am intrat la facultate. Am terminat facultatea cu diplomă de merit, dintr-un an de 400 de studenţi eram în plutonul foarte fruntaş Am fost repartizat să lucrez la Direcţia centrală de statistică, unde, în 4 ani, la 22 de ani, am ajuns membru în consiliul ştiinţific, cu oameni foarte importanţi.

Apoi fost verificări, era necesar aviz MAI, au aflat că tatăl meu nu era cel mai sărac om din Ştefăneşti şi aşa a trebuit să plec de acolo, trei ani am fost într-o întreprindere de construcţii şi apoi am ajuns la Oficiul de studii şi documentare din minister şi din 62 până în 90 am lucrat în activitatea de cercetare ştiinţifică. A devenit mai târziu Institutul de Economia Comerţului, de comerţ interior. Am avut norocul să fiu trimis la un stagiu de formare în Franţa, două luni, la Paris, care a însemnat foarte mult pentru mine, am făcut studiul pieţei. Am fost unul din promotorii marketingului în România, am predat marketing. După revoluţie am fost la Camera de comerţ a României, unde am fost ales, spre surprinderea mea, vicepreşedinte şi unde am terminat activitatea în 2004 şi am venit aici, la Federaţie. Am fost deputat al comunităţii evreieşti, cu 8.000 de voturi, în 2008 am redevenit deputat cu 23.000 de voturi. Foarte multă populaţie neevreiască m-a votat, că noi nu suntem atâţia evrei.”.

POL IT ICĂ

Nu există alternativă decât dezarmarea Hamas

pericol. Am trăit asta şi am văzut că Israelul nu are nicio altă soluţie decât a dezarma, a distruge acest arsenal SINTEZA: Pornind de la economie, de la politică, de de război pe care l-a creat mişcarea Hamas. Prin aceste la deschiderea dumneavoastră, să facem un pas spre metode – tuneluri şi depozite sub şcoli, spitale. Am Orientul Mijlociu. Cum a început războiul acolo, dar văzut o imagine când un fel de poliţişti Hamas loveau mai ales când o să se termine? cu bâtele populaţia arabă, palestiniană, ca să se ducă Aurel Vainer: De mic, pentru că am fost şi sionist, înapoi în casele de unde i-au chemat evreii să plece, ca eram apropiat de tematica aceasta a să poată să anihileze baza militară.

Israelului, a Ţării Sfinte, a Palestinei.

Am certitudinea că aşa e: nu există Apoi am citit mereu. De exemplu, în alternativă decât dezarmarea România anilor ceauşişti, informaţii acestei mişcări teroriste despre Orientul Apropiat se dădeau Hamas. Aţi văzut că Autoritatea Nu vă ascund şi faptul zilnic, era o rubrică în „România Palestiniană nu are niciun cuvânt. că am proclamat liberă”. Sau era revista „Lumea”, E o confruntare între Israel şi o această idee, am unde exista un ziarist foarte bun, mişcare teroristă foarte puternică, Crăciun Ionescu. Întorcea toate finanţată puternic şi sprijinită adus-o la o afirmare problemele. Întotdeauna Orientul logistic din Iran şi financiar din foarte susţinută, dubla e o problemă extrem de complexă Qatar. Nu e în ordine. Ei spun: noastră fidelitate, faţă şi complicată. Revenind la acum. În cum, că ei ne-au alungat din primul rând este clar, după părerea de patria noastră de ţara noastră. Nu este aşa. Istoric mea, că un evreu - şi de aici, şi de vorbind, în mod cert, evreii au fost naştere şi de viaţă, oriunde - nu poate să nu fie alături primii locuitori ai zonei. Arabii au şi faţă de patria de de cauza poporului israelian. Am venit mult mai târziu acolo decât obârşie, Ţara Sfântă. vizitat Israelul începând din 1972, evreii. cred că de 40-50 de ori. În ultimii Pe linia aceasta am - Ce se poate face acum, în opinia ani, de 3-4 ori pe an. Acum am trăit încercat să dezvolt dumneavoastră? Se poate împăca 9 sau 10 zile în Israelul fierbinte de trecutul cu viitorul? relaţii, să intensific azi, când pentru prima dată au ajuns - Eu cred că da. Dar sunt de contactele etc. Şi pot rachetele şi la Tel Aviv, şi la Haifa, părerea foarte adevărată după şi la Eilat. Altădată se aruncau să vă mai spun că am mine că trebuie să se accepte nişte chibrituri mai mari care încercat să reprezint existenţa a două state. Evreu şi ajungeau la 20 km de Gaza. Acum, România aşa cum se arab, palestinian. Dar evreii nu pot pericolul e foarte real, mereu sub renunţa la asigurarea securităţii cuvine oriunde am fost” imperiul alarmei. Eu mi-am amintit sau a vieţii lor. Gaza a fost dată de alarmele pe care le-am trăit în complet pe mâna palestinienilor. timpul războiului la Bucureşti, cu o Ariel Sharon a dat, a zis: dăm Gaza altă sonoritate. Vedeţi, şi asta diferă: înapoi. Au scos toate aşezările evreieşti care erau acolo atunci era un muget puternic, acum alarma care se dă şi din Gaza au făcut un teren de confruntare dintre în Israel e ca un sunet de durere, dar nu foarte puternic. cele mai proaste. De aceea există în strategia aceasta a Am constatat că, într-adevăr, pericolul e mare. Pentru negocierilor: plecăm din aceste teritorii ocupate din 67, că această sosire de rachete – una, două, trei, şapte - a dar să avem o prezenţă militară oarecare, care să ne dea ajuns să fie o ploaie de rachete. O ploaie de rachete siguranţă.  întinsă pe tot teritoriul Israelului. Deci, toată lumea e în 107 SINTEZA # 7, august 2014

POL IT ICĂ

În faţa unui atac există replică - Înţeleg că există o propunere a premierului Netanyahu cu două state arabe şi unul evreu. E posibilă?

- Da, foarte posibilă. Şi astăzi, gândiţi-vă, că Gaza e alimentată cu energie din Israel. Dacă Israelul ar vrea să omoare – cum spun ei - ar închide gazele, ar închide apa etc. Ori nu face acest lucru. Vă spun o mărturie, nu e citită din cărţi: în periplurile mele prin Israel din 70 până acum, am văzut ce modificări substanţiale au apărut în lumea aşezărilor arabe. Arabii din Israel şi din teritorii şi-au făcut case ca lumea etc. Acum există o singură diferenţă: în Israel, apa caldă se ia de la energia solară şi sunt nişte rezervoare pe acoperişuri. Ei, la israelieni au culoarea albastră sau gri sau… iar cele de la arabi toate sunt cu negru. Aşa vor ei. Dar diferenţa de construcţii nu mai e atât de frapantă. Înainte, o localitate arabă era prea puţin curată, acum o să vedeţi şi la ei regulile de curăţenie, de civilizaţie. Deci, eu cred că nu ar avea decât de câştigat aceste populaţii. Cred în această posibilitate, dar fără o dorinţă reală din partea palestinienilor nu se va ajunge nicăieri.

- Sunt şi comentarii care spun că Netanyahu şi Hamas se hrănesc reciproc politic prin demersurile lor…

- Nu cred că poate fi o susţinere. Eu vă spun că, fiind în Israel, şi lipsa de reacţii… E drept că au concentrat 40.000 de rezervişti, dar n-au făcut niciun gest. Abia când am plecat eu din Israel, pe 17 iulie, atunci au intrat. Şi cu toate măsurile… Anunţă, prin diferite căi, populaţia civilă să iasă, să se retragă. Ştiţi că sistemul de informaţii al Israelului e foarte bun şi nu se poate… Când au mers spre aceste tunele…. Dacă ar fi o dorinţă reală, dacă Iranul n-ar dori să se extindă spre aceste zone, ar fi altceva. Iată că Egiptul a avut politica cea mai înţeleaptă: şi-a luat partea lui, e o pace între Israel şi Egipt, n-au fost confruntări.

- Înţeleg că premierul Netanyahu chiar a fost criticat de o parte a coaliţiei de guvernare…

- Nu, la ora actuală există o unitate totală. Inclusiv partidele din opoziţie, Partidul Muncii, Partidul Merez sunt împreună. Singurele voci: există elementele de stânga, de extrema stângă, care continuă… Ca într-o 108 SINTEZA # 7, august 2014

democraţie. Vreau să spun asta: statul Israel este un stat democratic. Eu n-am văzut poliţişti pe stradă. Arareori vezi un poliţist. Dar sunt informaţi. Parlamentul, Knesset, de la înfiinţarea statului Israel, 1948, are 120 de membri care se aleg, cu posibilitatea ca 10-12 deputaţi să fie arabi palestinieni. Acum există o solidaritate foarte profundă a poporului israelian.

- Dar stângiştii de ce protestează? Înţeleg că la protestele lor participă şi arabi.

- Stângiştii au această concepţie, spun – şi eu aş spune - că nu e bine să omori oameni, că nu-i bine să ataci. Dar când e vorba de existenţa ta… Toată istoria arată că în faţa unui atac există replică. Ori, aici nu greşesc cu nimic când spun că iniţiativa războiului e venită de la Hamas. Prin această ploaie de rachete, ei mizau pe mai multe lucruri: fie distrugere efectivă datorită acestor rachete, fie o descurajare şi o scădere a moralului general al Israelului. Fie chiar şi revenirea la teritorii, adică poţi să vii după ce ai distrus. Dar n-au reuşit şi, poate că aţi aflat, există un miracol – în istoria evreilor există miracole… Vreau să vă dau un exemplu de miracol: aceste rachete ale Hamas nu mai sunt rachetele iniţiale, sunt adevărate armamente, sunt vreo patru tipuri de rachete, unele din cele mai sofisticate.

Ei, a dat Dumnezeu, dar şi oamenii, că au inventat acest Iron Dome, această cupolă de oţel. Şi dacă o vedeţi la formă, e ceva meşteşugăresc, dar care a dovedit o eficienţă fantastică. Faţă de Patriot, celebrele rachete anti-rachetă americane… Am cunoscut, când am fost în Israel, la o întâlnire, cinci tineri locotenenţi, patru fete şi un băiat, 22-24 de ani, care urmăreau orice lucru…

Au descoperit, de pildă, o încercare de comando, una pe mare – au fost anihilaţi complet - şi una în faţa unei aşezări, a unui chibuţ. Dintr-o dată se scot 10 sau 20 de capace de groapă, ca la un canal, şi ies oameni înarmaţi, care vin să tragă. Dar au fost descoperiţi prin sistemul de informaţii.

Fără Hamas, lucrurile s-ar rezolva - Cum reuşeşte Hamas să rămână la putere?

- Prin susţinerea aceasta financiară şi prin violenţa pe care o manifestă faţă de propriii cetăţeni. Aşa cum a stat comunismul la noi. E un regim dictatorial.

POL IT ICĂ

- Dacă n-ar fi Hamas, credeţi că lucrurile s-ar rezolva?

Turcia care are un mesaj antiisraelian foarte puternic, dl Erdogan. Lucrurile sunt complicate. Nu uitaţi că relaţiile dintre Turcia şi Israel au fost dintre cele mai bune de-a lungul timpului.

- Eu am convingerea că da. Depinde ce oameni vin.

Să ne amintim o pagină: Gaza a fost sub Autoritatea Palestiniană şi dintr-o dată o luptă între Hamas şi, - Din ce aţi văzut, oamenii s-au obişnuit cu războiul?

Autoritatea Palestiniană i-a scos complet din joc şi A devenit o parte din viaţa lor? cei de la Hamas au rămas singurii stăpâni ai Gazei. E - Da, categoric. Am văzut cu clar: sunt consideraţi organizaţie ochii mei. Oamenii merg pe stradă, teroristă, pe plan internaţional, cu autobuzul, se duc la o terasă. În dar cu un ajutor foarte puternic primele zile s-a văzut o reţinere. financiar. Acum s-a descoperit că au Oricum, suferă economia, că nu avut grupuri de comando formate mai e aceeaşi viaţă socială ca Înainte de 1990 am în Malaezia. O relaţie tot pe liniile înainte. Dar până la urmă reintră încercat să fac o punte astea islamice. Există o susţinere în normal. Şi unde eşti, a învăţat internaţională de partea lor. între marketing şi fiecare regula, când e alarma, - Populaţia – şi evreii, şi socialism. Noi spuneam gata. De aceea populaţia e atât de palestinienii – cum vede solidară cu această intervenţie a că luptăm pentru conflictul, care e starea de armatei israeliene. Şi e şansa lor că bunăstarea omului. Ce spirit? au o astfel de armată. înseamnă asta? Pornind - Populaţia evreiască – eu vă Sunt prea multe focare spun de ei, că n-am fost în Gaza, de la nevoi. Dar e vorba ca să nu se extindă focul nu ştiu… Dar am auzit ce a spus o cum le satisfaci, cu femeie la televiziune în Gaza, când - Din punct de vedere economic, ce le satisfaci, când, ăia veneau să-i bată ca să se ducă cam încotro se îndreaptă lumea? înapoi. Spunea: sunteţi mai răi unde etc. Sunt multe - Greu de spus. Dacă o să fie decât evreii. Deci, vă daţi seama, întrebări. De aceea pace, e bine, dar dacă nu… cu educaţia care li se face despre am putut să spun că evrei… Eu cred că populaţia paşnică - Sunt multe focare, a început în din Gaza e total nefericită. marketingul poate fi Israel, e aici Ucraina…

Oricât de mare e ploaia, tot vine şi curcubeul - Cum vedeţi în continuare derularea evenimentelor, o să se amplifice conflictul?

folosit în socialism, ca bază a deciziilor economice şi care vizează viaţa omului”

- Eu ştiu că, după o ploaie, oricât de mare, vine un curcubeu.

Eu sper în venirea curcubeului acolo. Nu se poate, că mai au şi limite lucrurile în lume. Numai că acum sunt nişte lucruri nu prea de înţeles. Să spunem de rolul SUA, care a convocat acea conferinţă la Paris, împreună cu ministrul de externe al Franţei, aducând pe Qatar şi Turcia. Qatarul care e suportul financiar al Hamas şi 109 SINTEZA # 7, august 2014

- Da, războiul rece bate la uşă.

Am spus că-s prea multe focare ca să nu se întindă focul. Prea multe…

Nu se poate termina o anchetă cu un avion căzut cu atâţia oameni şi se dau lupte acolo? Se încinge hora. Dacă nu există luciditate în cele mai bune capete, se poate încinge hora. Există o înfierbântare a lumii şi, dacă nu se potoleşte unde trebuie, e rău.

- Criza economică a trecut, vine alta?

- Nu vine aşa de repede. Sau poate războiul e o ieşire din criză. S-a ştiut asta, nu o dată, s-a văzut şi aşa ceva. 

POL IT ICĂ

Se ştie că se duc resurse spre industria militară, spre armată.

- Şi războiul să fie un mecanism care să dezmorţească economia, s-o facă se meargă?

- Sigur. După criza din 29, de exemplu, a venit războiul mondial. Dar nu vreau să cred asta. Vreau să cred că există destule capete în lumea asta şi care au puterea să oprească pericolul care există. Fiindcă e pericol.

- Gândindu-mă şi la preocuparea dumneavoastră pentru ecumenism, faptul că aceste religii ale combatanţilor sunt toate avramice, n-ar putea să contribuie la procesul de pace, înţelegere în zonă?

- Şi capacitatea lor este cât este. Depinde. Papa Francisc a făcut două-trei apeluri. Dacă ar fi Biserica Catolică, să spunem, partea bună a islamismului, cu influenţa pe care a avut-o Biserica Catolică în Polonia comunistă, poate că s-ar putea să se întâmple ceva bun.

Dar nu este probabil atât de mare. E fundamentalismul care are cuvânt mai mare decât ceilalţi. Sunt nişte tendinţe acum în lumea arabă foarte periculoase şi grele, vor să dezmembreze Irakul, Iordania, Siria. Şi Spania. Au spus că vor să ajungă să refacă Califatul până în Europa. Deci, există un pericol pentru Europa.

Spunea ambasadorul Israelului la o întâlnire recentă cu noi că există acest pericol real, pentru că salafiştii – aşa îi cheamă - vor să cucerească şi Europa. Nu le-a ajuns Orientul Apropiat.

E o teorie cu o genă evreiască - Rămânem în zonă şi pentru că sunteţi şi economist: cum credeţi că a reuşit un stat ca Israelul să fie o ţară aşa de dezvoltată fără să aibă aproape deloc resurse? Plus faptul că probabil şi cheltuielile militare sunt foarte mari.

- Ar fi nedrept să nu spunem că a fost sprijinul SUA pe linie militară. Pe urmă, nu uitaţi că, în domeniul construcţiei de locuinţe, s-a dat un mare credit american, îmi amintesc eu, acum vreo 10 ani, de unul de vreo 10 miliarde de dolari. Mai mult, Banca statului Israel a fost cea mai neatinsă de criza economică, când s-a declanşat acum marea criză. Apoi, este această 110 SINTEZA # 7, august 2014

deschidere spre noutatea tehnologică, care i-a ajutat foarte mult. Sunt relaţii între industria militară sau cea energetică israeliană şi Elveţia. Elveţia, cea mai neutră, cea mai paşnică ţară, e una din ţările cu cea mai bună armată; e un paradox. Şi – nu vreau să fac afirmaţii de grozăvie - dar ştiţi că în Biblie spune că poporul evreu e poporul ales, sau poporul Cărţii. Un procent ridicat din populaţia evreiască din Israel şi din lume are un grad de instruire ridicat. Există şi în societatea israeliană oameni foarte slabi, mediocri, dar educaţia din start pro-muncă şi pro creativitate este foarte importantă. Învăţământul lor se bazează mult pe asta. Apoi, la ei este şi acest sistem militar obligatoriu, şi la băieţi, şi la fete, care îi cam educă într-un anumit fel. Eu am rămas cu obiceiuri alimentare din cele trei luni de convocare militară: nu plec de acasă nemâncat dimineaţa. Se învaţă. Şi cred că un sistem stimulativ real pentru dezvoltare, pentru iniţiativă… Şi tot sistemul acesta de organizare a şcolii este foarte important.

- Sunt şi foarte mulţi laureaţi Nobel printre evrei. E vorba de o inteligenţă nativă, e sistemul de educaţie, care e explicaţia?

- Există o teorie cum că ar exista o genă evreiască.

Care s-a perpetuat. Dar eu cred că sunt împrejurările în care a trebuit să te lupţi foarte mult pentru existenţă... A fost o dorinţă de a obţine o poziţie cât de cât acceptabilă ca să poţi să ai o existenţă. Nu uitaţi de evreii care au fost meşteşugari, în România, au contribuit foarte mult la civilizarea îmbrăcăminţii. Primii croitori, cojocari, rotari, dulgheri. Au făcut meserii care au însemnat cumva şi o parte creativă. Există la această populaţie o înclinaţie spre creativitate. Sigur că depinde şi de context. Dacă sunt stimulaţi, dacă întâlnesc mediul.

Să luăm exemplul profesorului Palade, cel care a fost laureat român al Premiului Nobel. El a avut o calitate umană, dar nu putea da rezultate dacă nu lucra într-un laborator din SUA. Apoi dorinţa de a se realiza. Israelul este considerată acum o ţară novatoare şi a star-upurilor. Au pornit afaceri tineri, care până la urmă au ajuns foarte departe, afaceri care s-au vândut la preţuri colosale. Şi noi avem un foarte mare potenţial, dar probabil că ne lipseşte acel ceva prin care să putem duce mai departe, să punem pe picioare.

POL IT ICĂ

României îi lipseşte ambiţia de a merge mai departe - Tocmai aici au fost mulţi evrei, încă mai sunt, de ce n-a ajuns şi România o ţară mai dezvoltată, la fel ca Israelul?

- Nu pot să vă dau o explicaţie. Se pare că învăţământul superior e mai performant acolo. Apoi, sistemul de sprijinire a iniţiativei private este foarte redus la noi. Tot sistemul de impozite, de taxe… nu e în ordine. Chiar dacă duce la ceva evaziune, lasă mai multă libertate mediului de afaceri, să încerce oamenii să găsească ei remedii.

- De când a devenit Israelul o ţară aşa de dezvoltată?

- Până în 1948, când nu era stat, era numai cămin naţional, au făcut mai ales o dezvoltare a agriculturii.

Au revenit evreii la munca agricolă. E un lucru foarte important. A fost un proces. Aşa au apărut formele astea de chibuţ, colective, care au fost motivate şi sufleteşte, intelectual. Apoi, în 48, de la 600.000 de oameni, ei au ajuns la 7 milioane de evrei acum. De 10-11 ori în 66 de ani. S-a încurajat imigraţia, care a fost foarte puternică. Şi acolo au venit din toate colţurile lumii, cu toate moştenirile bune sau rele. Apoi, au venit cu natalitatea.

Familia israeliană modernă – nu cea religioasă, care are 10-12 copii -, asta modernă fără trei-patru copii nu este. Şi această emulaţie demografică, şi de educaţie, de cultură a dus aici. Posibilitatea de a fi în contact cu realizările performante din alte ţări. Mulţi medici, ingineri din Israel au făcut studii în SUA. La fel e şi la noi, numai că acolo îi lasă să aplice cu ce vin de dincolo.

România a fost prima ţară în care s-a creat un teatru evreiesc permanent, «Pomul Verde» de la Iaşi, are peste 100 de ani, a fost un mare om de teatru, Avram Goldfaden, care s-a impus pe Broadway, New York.

Evrei în România sunt 3.500 după ultimul recensământ, dar populaţia care se declară de religie mozaică este de 3.800. Sunt 38 de comunităţi, Bucureştiul e cea mai mare, cu 3.000, urmează Oradea, Cluj, Timişoara, Iaşi, care au câteva sute bune. În rândul membrilor comunităţilor există şi neevrei, în primul rând căsătoriile mixte, inclusiv cu posibilitatea de a se înmormânta împreună într-un cimitir evreiesc, unde am creat o zonă pentru familiile mixte.”

Aurel Vainer

- Ce-i lipseşte societăţii româneşti?

- Cred că-i lipseşte ambiţia de a merge mai departe.

Prea ne place să fim într-un dolce farniente. Merge de la sine, merge şi aşa…

- E ceva ce ţine de interiorul nostru, ne-a deformat aşa tare sistemul comunist, ce e?

- Se pare că problema mentalităţii e una majoră a noastră. Dar nicio mentalitate nu se schimbă uşor dacă nu e acompaniată de o creştere a nivelului de trai, de o stimulare a câştigului. Dom’le, muncesc mai bine, dă-mi 111 SINTEZA # 7, august 2014

mai mult. Ori noi am avut mereu restricţii, îngheţăm salariile, scoatem oameni, iar îi aducem. Eu, aici, de trei ani am îngheţat salariile. Dar nu-i bine, pentru că nivelul de trai cade, evoluţia preţurilor şi celelalte sunt realităţi.

Atunci, de ce să muncesc dacă nu mă stimulează nimeni?! Eu cred că oamenii de bine şi de curaj din România – nu sunt mulţi - trebuie adunaţi şi să se aşeze, să gândească şi să pornească mai bine la treabă. n

BUSINESS 112 SINTEZA # 7, august 2014

113 SINTEZA # 7, august 2014

BUSINESS

Mamutul energetic al României a intrat la apă Călin Poenaru

U

n proiect major pritocit acum 30 de ani trage să moară înainte de a se fi născut. Hidrocentrala Tarniţa-Lăpuşteşti a fost fluturată mereu ca una de importanţă strategică, atât în comunism, cât şi capitalism. Totul se blochează când este vorba despre finanţare, mai ales că investiţia ar putea trece de 2 miliarde de euro, în noile condiţii de piaţă. Hidroelectrica a intrat în insolvenţă, iar consumul de energie a scăzut în ţară. Ultimatumul guvernamental: dacă investitorii nu apar în cinci luni, proiectul e aruncat în lada de gunoi a istoriei. În 1975, Institutului de Studii şi Proiectări Hidroenergetice (ISPH) i s-a dat ca temă de casă elaborarea studiilor pentru realizarea în România a unei centrale hidroelectrice de acumulare prin pompaj, luând în calcul necesitatea acoperirii vârfului de sarcină, creşterea continuă a cererii de energie şi intrarea în funcţiune a 2-3 unităţi nucleare la centrala de la Cernavodă. Dintre cele 17 amplasamente reţinute a fost preferat cel din bazinul Someşului Cald, unde lacul de acumulare Tarniţa putea îndeplini rolul de rezervor inferior, pentru a reduce costurile de investiţii, 114 SINTEZA # 7, august 2014

dar şi situarea viitoarei centrale lângă un centru important de consum, zona industrială Cluj. În 1999, Electric Power Development - EPD (Japonia) realizează un studiu de oportunitate bazat pe datele anterioare, iar în 2003, altul de prefezabilitate, elaborat de ISPH-ISCE, propune o putere unitară mai mare pentru grupurile reversibile, de 300-350 MW, în conformitate cu progresul în domeniu pe plan mondial.

Studiul de expertiză efectuat de Banca Mondială în 2007 se bazează tot pe soluţiile ISPH-EPD. Un alt studiu de fezabilitate e elaborat în 2008 de ISPH. Varianta aleasă: o putere instalată de 1.000 W: echipare cu patru grupuri clasice de câte 250 MW, lucrări finalizate în şapte ani. Lacul artificial de acumulare, de 10 milioane mc, este prevăzut pe dealul din satul Lăpuşteşti.

Unul dintre efectele economice expuse era că viitoarea centrală asigura condiţii optime pentru instalarea unei puteri mai mari de 2.000 MW în centralele eoliene. Statul nu îşi asuma obligaţii de preluare a energiei produse. Investiţia a fost calculată la 4,24 miliarde de lei - inclusiv 135 de milioane de euro pentru racordarea la Sistemul Energetic Naţional (SEN) fără taxa pe valoarea adăugată (TVA), la cursul de 3,64 lei pentru un euro.

„În structura acţionariatului viitoarei societăţi comerciale vor fi prezenţi doi sau mai mulţi acţionari, Hidroelectrica urmând să deţină pachetul majoritar de 51%. Statul român va participa la majorarea capitalului social al Hidroelectrica, prin alocarea de sume din fondul naţional de dezvoltare (FND), cu respectarea dreptului de subscriere/ preferinţă al celorlalţi acţionari, în mod proporţional cu cota de capital social deţinută de aceştia, şi va acorda, dacă este cazul, Hidroelectrica SA credite atrase garantate de stat, în condiţiile legii. Hidroelectrica va fi acţionarul majoritar, contribuind la capitalul social, atât prin aport în natură, cu active existente şi contravaloarea lucrărilor şi serviciilor pregătitoare (studii, documentaţii, autorizaţii, licenţe), servicii de operare şi mentenanţă, cât şi prin aport în numerar, provenit din operaţiuni de majorare a capitalului său social, statul român urmând să subscrie la majorarea de capital al Hidroelectrica SA cu sume provenite din FND, surse proprii, credite atrase garantate de stat, fonduri din listarea la bursă, alte forme de participare financiară. Se va acţiona pentru atragerea unor investitori strategici

BUSINESS

n Barajul Tarniţa este un baraj în arc, construit în anul 1974, cu o înălţime de 97 m, cu o lungime a coronamentului de 237 m

care să demonstreze un real potenţial financiar şi care să poată prezenta garanţii în realizarea investiţiei. În structura acţionariatului, care va fi promovată, se va evita conflictul de interese între acţionari, lucru ce se poate realiza prin selectarea unor investitori, care din punctul de vedere al bonităţii de piaţă sunt apropiaţi şi care au interese fundamentale asemănătoare, respectiv producerea de energie electrică la costuri competitive”, se menţionează în fişa proiectului de la Ministerul Economiei şi Comerţului (MEC).

Finanţarea investiţiei urma să fie doar 15% din surse proprii şi 85% din surse atrase. Creditul necesar trebuia să aibă o perioadă de graţie de cinci ani, cu rambursare în şapte ani, iar durata de recuperare a investiţiei era calculată la 34 de ani. Ideea era ca, odată cu intrarea în funcţiune a grupurilor 3 şi 4 de la Cernavodă, se impunea un consumator tampon, care să utilizeze cu eficienţă maximă energia produsă acolo, care nu avea acoperire optimă cu consumatori pentru întreaga perioadă de exploatare. Soluţia propusă era centrala de la Cluj, care, pompând apa din rezervorul inferior în cel superior în perioadele de gol de sarcină 115 SINTEZA # 7, august 2014

(noaptea şi în weekend), consumă prin pompaj energia electrică în exces şi capabilă să genereze energie electrică în perioadele de vârf de sarcină, la dispoziţia SEN, înlocuind pentru acest serviciu de sistem centralele electrice pe gaz natural, costisitoare prin combustibilul utilizat. La acea oră erau în exploatare în lume 200 de centrale de pompaj cu 100 GW instalaţi şi se aflau în construcţie sau proiect alte 60, iar în Europa, dintre ţările ce aveau condiţii favorabile, numai România nu avea una la dispoziţia SEN. În concordanţă cu prevederile memorandumului din 2009, prevăzut în strategia energetică a României 2007-2020, Hidroelectrica angajează, prin procedură de licitaţie, un consultant general (asocierea Deloitte Consultanţă, HydroChina, BCR) în vederea selectării de investitori şi înfiinţării societăţii comerciale pentru realizarea obiectivului, cu termen de finalizare martie 2012. Emil Boc, fost premier al României, le prezintă în 2011 oficialilor chinezi de la cel mai înalt nivel cinci proiecte prioritare, care să fie realizate de către companii chineze cu susţinere financiară de la instituţii financiar-bancare din această ţară, printre care şi unităţile de la Cernavodă sau centrala Tarniţa-

Lăpuşteşti. Atât în capitală, cât şi în zona Clujului s-au perindat mulţi chinezi. „Ultima delegaţie a venit la noi în iulie. Au mai fost vreo trei.

Vin, vizitează locaţia şi pleacă, dar important este să investească. Din punctul nostru de vedere, treaba este făcută 99%: am măsurat terenul, am făcut exproprierile pe fâşia din Lăpuşteşti, e realizată baza de date, există studiile de mediu şi de impact, partea de hârţogărie e gata.

Noi tot aşteptăm, că da de, da de!”, mărturiseşte Ioan Morar, primarul comunei Râşca. În 2012, compania-mamă, Hidroelectrica, intră în insolvenţă, administrator judiciar fiind Euro Insol.

Societatea acumula o pierdere de 508 milioane de lei. În consecinţă, în 2013 se taie din cheltuieli, iar angajaţii se reduc de la 5.095 la 4.172: 608 sunt concediaţi, în trei tranşe, 335 pleacă singuri, iar personalul administrativ este redus de la 39 la 29%. Conducerea vinde microhidrocentrale (MHC), ca să reducă din costuri şi să aibă bani pentru întreţinerea celorlalte: pentru 14 dintre ele obţine 47 de milioane de lei de la firmele Basikdue (Italia), Mineral Oil Braşov şi Three Farm Târgu-Mureş. Deşi cifra de afaceri anuală creşte de la 2,5 la 3,1 miliarde 

BUSINESS

n Pentru proiectul Tarniţa-Lăpuşteşti, statul român a plătit nu mai puţin de cinci studii de fezabilitate

de lei şi compania de stat intră pe profit, 718 milioane, nu poate susţine investiţiile majore. „Prin vânzarea MHC se creează premisele obţinerii de venituri suplimentare estimate în următoarele runde de licitaţii la 50-55 de milioane de euro. Societatea nu dispune de surse de finanţare pentru a susţine retehnologizările în curs. La CHEAP Tarniţa au fost alocate resurse pentru actualizarea documentaţiilor preinvestiţionale, a fost asigurată participarea de specialişti”, consemnează administraţia Hidroelectrica, în raportul anual.

Numai pentru mentenanţă, societatea a cheltuit 123 de milioane de lei, cele mai multe la sucursalele din Haţeg (21 de milioane), Vâlcea (20 de milioane), Argeş (18 milioane), Bistriţa (16 milioane), Porţile de Fier (15 milioane), Cluj (14 milioane). Printre investiţiile finalizate se numpără Izbiceni (90 de milioane), Ostrovul Mare (20 de milioane), Răcăciuni (9 milioane).

De asemenea, societatea a scos la vânzare 22 de MHC, de până la 10 MW, şi un teren de 3.200 mp în Târgu-Jiu, cu 200.000 de euro. În ianuarie 2014, Hidroelectrica a scos la mezat 14 unităţi, pe care a cerut 10,4 milioane de euro, dar a vândut numai trei, cu 2,5 milioane. Societatea are în plan să 116 SINTEZA # 7, august 2014

vândă, în perioada 2013-2014, 88 de MHC, deoarece înregistrează, în fiecare an costuri de operare şi mentenanţă peste veniturile pe care le generează. „Reorganizarea Hidroelectrica a presupus şi ruperea contractelor cu traderii de energie cunoscuţi sub numele de «băieţi deştepţi», concedieri masive şi denunţarea mai multor contracte dezavantajoase.

Hidroelectrica se va lista la bursă în decembrie 2015, după ieşirea din insolvenţă, din iunie anul viitor”, a precizat şeful Euro Insol, Răzvan Borza.

Firma a obţinut un profit brut de 115 milioane de euro în primele şase luni ale acestui an. Tăierea costurilor şi renunţarea la credite au compensat scăderea veniturilor. Necesarul de investiţii pentru retehnologizarea centralelor este de 1,8 miliarde de euro, conform evaluărilor ISPH, în timp ce consumul de energie în România s-a redus cu 1,4% în primele cinci luni.

Profitul a fost obţinut pe fondul unor venituri care au scăzut cu 7% din cauza pieţei nefavorabile.

Puţini dintre demnitarii perindaţi la putere au recunoscut că statul nu are bani pentru Tarniţa. „În buget nu au mai fost alocate sume de la stat pentru electrificarea satelor, sumele vor cădea în responsabilitatea

distribuitorilor. Nu avem fonduri pentru reactoarele 3 şi 4 de la Cernavodă şi nici pentru Tarniţa", afirma Varujan Vosganian, fost ministru al Economiei. Cu toate acestea, premierul Victor Ponta îi solicita acum doi ani ministrului Infrastructurii, Dan Şova, să includă proiectul de la Cluj pe lista celor prioritare finanţate în sistem publicprivat. Ulterior, Şova a dispărut din peisaj. Un promotor al proiectului era fostul ministru al Energiei, Constantin Niţă. Înainte de a veni investitorii promişi din China, a cerut principalelor companii energetice de stat să contribuie cu câte 2 milioane de euro la societatea de proiect, pentru studii de fezabilitate, în condiţiile în care se cheltuiseră deja alte milioane. În schimb, înlocuitorul său, Răzvan Nicolescu, se numără printre opozanţii proiectului. „Acest proiect este vital pentru zona Ardealului, pentru că scoate şase-şapte judeţe din şomaj şi implică mii de oameni. Este clar că statul n-a avut bani şi nici nu va avea pentru centrala de la Tarniţa-Lăpuşteşti.

Nu înseamnă că nu există investitori interesaţi, inclusiv din China. Soluţia este parteneriatul cu privaţii, iar statul poate să deţină 20-30% din acţiuni,

BUSINESS

să vină cu terenul, cu apa", susţine Ştefan Gadola, vicepreşedinte al companiei EnergoBit. Administraţia locală apreciază că, după declanşarea investiţiei, vor avea de lucru 5.000 de oameni numai în perioada şantierului, iar turismul va prospera aici, prin folosirea noului lac din Lăpuşteşti. „Proiectul de la Tarniţa este unul fezabil, dar greu de finanţat. Acesta trebuie introdus pe fonduri europene; chiar 40% dacă vin de la Uniunea Europeană e bine. Sunt multe proiecte mai puţin costisitoare care pot fi derulate; în Anglia există un sistem de reglare a cursului de apă, pentru protejarea Londrei de inundaţii, ce dublează debitul Tamisei în perioada secetoasă. Eu aş atrage Germania, Austria, Cehia într-un proiect Europa Verde, care ar mări volumul Dunării cu 10%. Astfel de proiecte pot fi realizate şi în Ardeal, din Tarniţa, Răstoliţa, Arieş sau Someş, pentru evitarea inundaţiilor sau asigurarea apei în zone secetoase precum Câmpeneşti sau MociuCămăraş”, subliniază Augustin Dănilă, promotorul programului energetic România Verde. Lucian Davidescu, de la portalul Riscograma, observă că solicitările investitorilor în parcuri eoliene ajunseseră până la 17.000 MW, echivalentul a 24 de reactoare 117 SINTEZA # 7, august 2014

de la Cernavodă, o producţie de 30 de miliarde de euro. „Agenţia Naţională de Reglementare a Energiei, BNR-ul energiei, refuza cererile pe bandă rulantă. De ce? Lipsesc două lucruri: 1. capacitatea Transelectrica de a prelua fizic surplusul, lucru care, însă, se poate rezolva cu bani, chiar ai clientului, 2. capacitatea dispeceratului naţional de-a găsi surse rapide de energie pentru arbitraj, în momentele în care nu bate vântul, iar producţia scade mult sub necesar.

Hidrocentralele acoperă, în general, doar vârfurile de consum. Pentru că, în loc să fie furnizor în caz de urgenţă este consumator în caz de urgenţă, Hidroelectrica nu poate acoperi găurile provocate de funcţionarea intermitentă a eolienelor”, susţine Davidescu. În 2013 se înfiinţează societatea pe acţiuni Hidro Tarniţa Bucureşti (HTB), în scopul de a implementa pe cont propriu proiectul, în numele acţionarilor săi fondatori, a acţionarilor cooptaţi ulterior şi împreună cu unul sau mai mulţi investitori privaţi, care urmează a fi selectaţi prin licitaţie internaţională pentru finanţarea investiţiei. Sediul societăţii este pe Bd. Ion Mihalache nr. 15 din capitală, deşi proiectul

e programat la Cluj. HTB avea planificate investiţii de 15,6 milioane de lei şi venituri de 6.000 de lei pentru 2014. Hidroelectrica deţine 41% din HTB, iar Nuclearelectrica anunţa iniţial că ia în considerare participarea la proiect, cu un pachet minoritar, în perspectiva realizării reactoarelor de la Cernavodă. Alţi acţionari erau Complexul Energetic Hunedoara, Complexul Energetic Oltenia, Electrica şi Romgaz, cu câte 11,74% din acţiuni. Cu toate acestea, Fondul Proprietatea, unul din acţionarii minoritari ai Nuclearelectrica, a depus o cerere la Tribunalul Bucureşti de blocare în instanţă a participării acesteia în proiect. Nuclearelectrica urma să participe cu 8,9 milioane de lei la majorarea capitalului social al HTB. De asemenea, Departamentul pentru Energie, acţionar majoritar al Romgaz Mediaş, decidea să amâne, la cererea minoritarilor, implicarea producătorului de gaze naturale, deoarece nu existau suficiente informaţii referitoare la proiect şi la finanţarea acestuia pentru a lua o decizie în deplină cunoştintă de cauză.

HTB urmează să preia de la Hidroelectrica toate studiile, avizele, documentaţiile tehnico-economice şi lucrările executate în decursul 

BUSINESS

timpului în legătură cu dezvoltarea proiectului, toate drepturile decurgând din calitatea de titular al acestuia. Până acum, Deloitte a finalizat 17 din cele 20 de sarcini contractate, mai puţin etapele privind derularea propriu-zisă a licitaţiei internaţionale pentru selectarea unui investitor şi negocierea unui acord de investiţii. În această vară, Valeriu Binig, coordonatorul proiectului, a migrat de la Deloitte la EY (Ernst&Young). HTB trebuia să finalizeze procedurile de actualizare a studiului de fezabilitate la nivel de 2014, fără costuri suplimentare faţă de cele angajate de Hidroelectrica, până la începutul lui iulie, conform indicaţiilor ministrului pentru Energie. „Suntem una dintre foarte puţinele ţări din Europa care nu dispun de o centrală cu acumulare prin pompaj pentru siguranţa SEN, deşi avem o locaţie excepţional de favorabilă.

Dezvoltarea impetuoasă din ultimii ani a energiilor regenerabile (curate dar şi necontrolabile) fac din proiectul Tarniţa o necesitate absolută pentru siguranţa SEN şi pentru valorificarea optimă a acestor energii curate şi ieftine, în beneficiul direct al consumatorului final, prin stocarea energiei ieftine din perioadele de exces de producţie şi redarea acesteia către consumatorii racordaţi la SEN în perioadele de vârf de consum şi preţ. Niciun alt tip de tehnologie disponibilă în România nu e capabilă să realizeze acest transfer temporal de resurse energetice. Sperăm că piaţa energetică, principalii beneficiari ai proiectului, autorităţile guvernamentale care ne sprijină, publicul larg au încredere că ne vom face bine treaba şi că nu se pune problema închiderii sau abandonării proiectului, atât timp cât există un interes cert din partea investitorilor”, a declarat Dan Cârlan, directorul HTB. Între timp, site-ul dedicat proiectului a fost dezafectat, la fel ca planul urbanistic zonal şi raportul de mediu de pe portalul Hidroelectrica.

La inaugurarea din primăvară a celor cinci centrale de pe Oltul Inferior, al căror cost a crescut de la 130 la 400 de milioane de euro, diriguitorii Hidroelectrica au spus că funcţionează în pierdere. Ca la Lăpuşteşti, erau gândite pentru a produce energie ziua, noaptea apa era pompată în amonte, iar lacurile de acumulare erau reumplute. Totuşi, din cauza investiţiei în retehnologizare, 118 SINTEZA # 7, august 2014

energia produsă acum ar costa 450 lei/MW, faţă de 160-170 de lei pe bursă. Practic, Hidroelectrica testează, pe o perioadă determinată, cele cinci unităţi, cu o capacitate de 200 MW. „Procesul de retehnologizare a început prin 2011. Valoarea lucrărilor executate de consorţiul Andritz & Voith a fost de trei ori mai mare decât costurile reale de piaţă. Din acest motiv, aceste hidrocentrale nu sunt rentabile dacă vor funcţiona în regim de generare pompaj", a menţionat Borza. O astfel de investiţie e amortizată în 22 de ani. Centralele Ipoteşti, Drăgăneşti, Frunzaru, Rusăneşti, Izbiceni vor funcţiona în acest regim pentru ca Hidroelectrica să facă o analiză asupra costurilor de producţie, a timpilor de amortizare şi preţului de vânzare, iar guvernul să

Suntem una dintre foarte puţinele ţări din Europa care nu dispun de o centrală cu acumulare prin pompaj pentru siguranţa SEN, deşi avem o locaţie excepţional de favorabilă”, Dan Cârlan, directorul HTB poată lua o decizie în cazul proiectului Tarniţa. Nicolescu ameninţă că, dacă până pe 15 decembrie nu se găseşte investitor, proiectul nu se mai face.

Conducerea HTB şi-a asumat ca, până la finele anului, să menţină cheltuielile societăţii la minim şi să limiteze numărul de angajaţi.

Acuzaţi de subminarea economiei naţionale Creanţele Hidroelectrica au crescut în 2013 la 276 de milioane de lei, de la 246 de milioane în 2012, datoriile s-au diminuat de la 3,8 la 2,6 miliarde, iar creditele, de la 2,2 la 1 miliard. Cele mai substanţiale credite erau la Alpha Bank – 80 milioane lei, BRD – 300 milioane lei, 30 milioane euro, Citibank – 30 milioane dolari, RBS – 18 milioane euro, BT – 120 milioane lei, BERD – 110 milioane euro, Eurobank – 30

milioane euro, Unicredit – 117 milioane euro, ING – 120 milioane euro, BCR – 50 milioane euro. Credite de 176 de milioane de dolari cu BIRD şi de 77 de milioane cu Citibank sunt garantate de guvern sau prin cesiunea creanţelor din contractele cu Luxten Lighting, Elsid Titu, Electromagnetica, EuroPec. Societatea a reziliat contractul cu Andritz Hydro pentru retehnologizările de la Porţile de Fier 2 (254 milioane euro) şi Gogoşu (54 milioane), iar la reabilitarea celor de pe Oltul Inferior cu Voith Siemens şi Voith Hydro (356 milioane) nu a recepţionat lucrările. Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit creanţe de 339 milioane lei pentru MEC şi de 129 de milioane pentru Agenţia Naţională de Administare Fiscală, în urma unui proces în care unii membri ai conducerii Hidroelectrica sunt acuzaţi de subminare a economiei naţionale.

Decizia instanţei poate fi atacată cu apel.

Consumul de energie a scăzut cu 5% Producţia de energie a ţării s-a ridicat la 58.658 GWh anul trecut: 17.390 GWh cărbune, 15.102 GWh hidro, 11.619 GWh nucleară, 9.094 GWh hidrocarburi, 4.721 GWh eoliană, 413 GWh fotovoltaică, 319 GWh biomasă. Hidroelectrica deţinea 261 de hidrocentrale, producând 25,3% din energia generată în SEN. Consumul anual în România a coborât cu 5,19%, de la 59.561 la 56.465 GWh. Vânzarea celor 14 MHC, lucrările de reparaţii, deficienţele la turbine şi restricţiile de exploatare au dus la scăderea cu 267 MW a puterii generate de Hidroelectrica. Cea mai mare producţie s-a înregistrat la Porţile de Fier, Vidra, Stejaru, Vidraru, Oaşa, Mărişelu. Pentru trei proiecte de retehnologizare, de la Vidraru, Retezat, Mărişelu, conducerea a solicitat sprijinul Băncii Mondiale. Societatea a beneficiat de ajutorul BERD pentru retehnologizarea de la Stejaru, suspendat temporar, pentru care a invitat 300 de companii.

Proiectele hidro: conflicte şi subfinanţare * Primăria din Colibiţa (BistriţaNăsăud) a intrat în conflict cu proprietarii de terenuri, cabane şi pensiuni când ei au aflat de un proiect al unei hidrocentrale noi, care să aducă anual la bugetul local 1 milion

BUSINESS

n În data de 7 august, Compania Hidro-Tarniţa a publicat anunţul internaţional privind procedura de selecţie a investitorilor pentru proiectul Hidrocentralei Tarniţa-Lăpuşteşti. Investiţia este estimată la 1 miliard de euro

de lei, plus locuri de muncă. Sute de construcţii au apărut în ultimii ani în jurul lacului de acumulare, iar noua unitate urma să fie construită pe unul dintre versanţi. Promotorii proiectului susţineau că lucrările se vor face în subteran şi că nu vor avea impact asupra zonei. Lucrările ar dura trei ani, cu bani de la un fond de investiţii. * Proiectul de 310 milioane de euro Someş River, iniţiat de Asociaţia de Dezvoltare Comunitară, propunea amplasarea pe acest râu a şapte MHC, de la Dej la Benesat, altă variantă fiind de la Câţcău la Surduc. Ideea era ca locuitorii de pe Someş să aibă energie electrică ieftină, iar seceta să fie evitată în agricultură. Modelul îl constituiau două MHC din apropierea Sofiei, construite de compania PVB Power Italia, cu diguri de protecţie împotriva apelor pe malurile râurilor.

Investiţia s-a blocat din lipsa finanţării. * Construirea a 13 hidrocentrale pe râul Prut, de peste 1 miliard de euro, a fost pusă în discuţii de parlamentarii din Republica Moldova şi România, pentru finanţare prin parteneriat public-privat sau prin fonduri europene. Dacă va include amenajarea Prutului, pentru a-l face navigabil, costul ajunge la 2 miliarde.

Pe Prut există o hidrocentrală la 119 SINTEZA # 7, august 2014

Costeşti-Stânca, ce asigură doar 2-3% din necesarul de curent electric al Moldovei. Cele două state discută de două decenii interconectarea liniilor electrice de înaltă tensiune. * Două hidrocentrale pe Dunăre, între România şi Bulgaria, vor produce atâta energie cât singura centrală nucleară a ţării vecine, de la Kozlodui - 2.000 MW, a afirmat Plamen Dilkov, director executiv al PVB Bulgaria.

Tronsonul e singura porţiune a fluviului fără hidrocentrală. Sunt două proiecte, la Călăraşi - Silistra şi la Turnu Măgurele - Nicopole, de câte 1.000 MW, care să lucreze împreună, cu turbine-bulb, ce permit migrarea peştilor. Preşedintele Bulgariei, Rosen Plevneliev, a opinat că obiectivul depinde mult de găsirea de investitori. * Tribunalul Federal din Brazilia a hotărât să fie oprită construirea unei hidrocentrale gigantice în bazinul fluviului Amazon, deoarece constructorii nu s-au consultat îndeajuns cu triburile de indieni şi nu au participat la un congres naţional pentru a expune raportul legat de expertiza ecologică. Norte Energia, compania care construieşte barajul, poate face apel la decizia instanţei.

Dacă hidrocentrala va fi ridicată, ea va fi a treia ca mărime din lume. n

În aşteptarea licitaţiei internaţionale Hidro Tarniţa se afla în stadiul final de pregătire a licitaţiei şi îşi propunea să publice, în prima jumătate a lunii august, anunţul privind iniţierea procedurii de selecţie de investitori. „Scopul procedurii este identificarea unui investitor care să participe la proiect, prin cooptarea acestuia în calitate de acţionar al societăţii de proiect. Selecţia investitorilor se va realiza prin aplicarea unor metode combinate, respectiv licitaţie cu ofertă închisă în plic sigilat, precedată de negociere pe bază de oferte preliminare şi neangajante, cu criterii de precalificare. Această procedură reprezintă momentul startului efectiv al implementării proiectului”, a declarat, pentru Sinteza, Dan Cârlan. El susţine că noua centrală va fi o alternativă de reducere a gazelor de seră şi va permite României să devină un furnizor de energie ieftină atât pentru nord-vestul ţării, cât şi pentru statele vecine. Investiţia de racordare la SEN, care include liniile de putere Tarniţa - Gădălin şi Tarniţa - Mintia, celule noi în ambele staţii, staţia de evacuare a puterii de la Lăpuşteşti, ar urma să fie asigurate de Transelectrica.

BUSINESS

1. Three Gorges (China)

7. Grand Coulee (SUA)

120 SINTEZA # 7, august 2014

22.500 MW

6.809 MW

2. Itaipu (Brazilia)

8. Longtan (China)

14.000 MW

6.426 MW

3. Xiluodu (China)

13.860 MW

Marile hidrocentrale ale lumii

BUSINESS

4. Guri (Venezuela)

8.850 MW

5. Tucurui (Brazilia)

8.370 MW

6. Xiangjiaba (China)

9. Krasnoiarsk (Rusia)

6.000 MW

10. Robert-Bourassa (Canada) 5.616 MW

Ce se construieşte pe glob Hidrocentrală Baihetan (China)

121 SINTEZA # 7, august 2014

Putere

An finalizare

14.000 MW

2019

Belo Monte (Brazilia)

11.233 MW

2015

Wudongde (China)

10.200 MW

2015

TaSang (Myanmar)

7.110 MW

2022

Renaissannce (Etiopia)

6.000 MW

2018

Diamer-Bhasha (Pakistan) 4.500 MW

2020

Dasu (Pakistan)

2019

4.320 MW

Myitsone (Myanmar)

3.600 MW

2017

Rogun (Tajikistan)

3.600 MW

2015

Lianghekou (China)

3.000 MW

2015

7.750 MW

BUSINESS

Bătrânele hidrocentrale, reinstalate pe apa Sâmbetei Ruxandra Hurezean

Între 2004 şi 2008, Hidroelectrica a vândut 81 de microhidrocentrale, pentru 60 milioane de euro. În iunie 2013, a mai vândut 14 microhidrocentrale, obţinând 10,5 milioane de euro. Hidroelectrica are datorii către bănci în valoare de 250 de milioane de euro şi vrea să vândă, în perioada 2013-2014, 88 de microhidrocentrale, deoarece compania nu are resurse pentru investiţiile necesare. În martie 2014 au mai fost scoase la licitaţie 22 de microhidrocentrale. Iar în perioada 15-18 septembrie 2014, alte 27 de Centrale Hidroelectrice de Mică Putere vor fi vândute la o licitaţie cu strigare.

122 SINTEZA # 7, august 2014

BUSINESS

n Hidrocentrala Korniş 2 şi barajul de la Mănăstirea, de lângă Dej

Î

ntr-o zi de luni, era 15 iulie 2013, între orele 12.00 și 15.00, s-au vândut 14 microhidrocentrale scoase la licitaţie de statul român, din patru judeţe: Cluj, Bihor, Bistriţa și Sălaj. Hidroelectrica a dat un comunicat entuziast: a primit 10,599 milioane de euro pe ele, 750 de mii de euro pe bucată. Presa a criticat însă afacerea şi a catalogat-o drept proastă: investitorul îşi va recupera banii, din energia vândută și din certificatele verzi, (300 de mii de euro pe an), în doar doi ani! În timp ce, în Uniunea Europeană, termenul mediu de recuperare a unei investiţii în energie este de 15 ani.

Una dintre hidrocentralele vândute a fost ridicată acum un secol, pe cursul Someşului Mic, de sătenii care trăiesc acolo şi de un grof al locului. Barajul de la Mănăstirea, de lângă Dej și hidrocentrala sunt făcute de contele Korniș, cu banii lui, cu sprijinul Societăţii Anonime tot de el înfiinţată și cu braţele, chiar cu viaţa unor oameni ai satului. Astfel că, în 1910, satul lor avea să fie prima localitate rurală electrificată din estul Europei. În 2013, hidrocentrala a fost cumpărată de o companie farmaceutică, fără ca localnicii să fie informaţi, fără ca ei știe ceva despre asta.

123 SINTEZA # 7, august 2014

Uzină electrică, de la un conte pentru sătenii lui Contele Korniș avea un castel frumos la Mănăstirea în judeţul Cluj, înconjurat de o moșie cu vii și grîne bogate. Umbla mult prin Europa, era interesat de cultura şi civilizaţia Vestului şi studia ingineria în Germania. Atunci începuseră să apară primele becuri prin marile capitale ale lumii. Pe la Paris sau Viena puteai să vezi așa ceva. Castelul și-l renovase în stil occidental, primea aristocraţia Europei în vizită, l-a avut la castel chiar şi pe regele Carol. Groful Korniș a realizat primul muzeu de ornitologie din estul Europei, într-o aripă a castelului. Tot el a făcut şi prima uzină electrică pentru un sat din România.

Era într-o primăvară ploioasă, după ce trecuse o iarnă grea și contele, sătul de fumul lămpilor, dar și de inundaţiile care îi spălau pământurile, hotărăște să facă o uzină electrică pe râul din satul lui. Îi adună pe săteni, nu erau mai mult de 20 de familii atunci și le spune ce vrea să facă. Sătenii nu prea înţeleg, dar sunt de acord să înceapă construirea barajului care avea să-i apere de inundaţii și să le dea apă vara, când e secetă. Apoi, cu becurile, vor vedea…

Contele merge şi consultă ingineri din Germania, vine cu schiţe și pornește lucrul. Era anul 1906.

Sătenii zidesc barajul, zi de zi, până când îl termină. În anii următori contele Kornis cutreieră Europa și cumpără două motoare nemţești pentru hidrocentrala lor și le aduce la Mănăstirea. Cele două turbine erau de fabricaţie Ganz-Danubius de tip Francisc cu ax orizontal cu o cădere de 4,3 m, o putere de 450CP cu turaţia de 106 rot/min echipat cu un generator Simens-Schukbert 425kVA la 6000V. În 1913 montează alte trei grupuri Diesel, compuse din motoare Grazer, Sultzer și Nicholzer Lietzemayar la 6 Kv fiecare. Unele sunt funcţionale şi astăzi.

Printre primele localităţi electrificate din Europa În 1910, contele și sătenii lui au pus în funcţiune Uzina de Electricitate, așa cum i s-a spus întotdeauna. Satul și orașul Dej, dar și Salina de la Ocna Dej, se alimentau cu curent electric de la Uzina grofului.

După aceea, viaţa grofului și a satului cunoaște o perioadă de înflorire economică și socială. „Era altă lume, aveau ambiţie, ardoare să facă ceva, erau luminaţi, 

BUSINESS

povestește bătrînul Szatmary fost vizitiu la Castel. Groful nostru nu s-a lăsat până n-a făcut Uzina, oamenii spuneau și părinţii mei care or lucrat acolo, că era ca beat de fericire când or pornit motoarele”. Se întâmpla acum 104 ani. Fostul vizitiu își amintește noaptea în care ai lui au aprins prima dată becul, 10 ani mai târziu, dar și altă noapte, atunci când sătenii au năvălit în castel și l-au devastat. Au dat foc şi pe grof l-au alungat. Acesta a coborât și a bătut în ușa paznicului de la Uzina Electrică, acolo unde tot el construise câteva camere pentru lucrători.

Paznicul l-a primit. Şi în camerele acelea a trăit ani la rând contele pînă la sfîrșitul vieţii, lucrând pe postul de contabil la Uzina de Electricitate al cărei constructor și proprietar fusese.

Legenda Legenda spune că era o ţigancă pe vale, i se spunea Zali, care avea un copil beteag. Contele i l-ar fi cumpărat.

Bunica profesorului de limba română, Pavel Rusu, l-a botezat, ea a spus şi povestea. Nimeni nu-i mai ţine minte numele pus atunci. Pentru ca barajul să reziste, așa cum era credinţa în popor, oamenii contelui l-ar fi zidit într-o noapte în zidul de piatră al barajului. Nenorocirile care s-au abătut apoi asupra contelui sunt astfel puse pe seama unor blesteme. Alţii spun că nu poate fi adevărat, că sunt doar povești, scorneli. Însă barajul, construit de conte cu ţăranii lui, rezistă și acum.

Oameni care lasă urme „Adesea venea în Dej”, povestește profesorul de sport, Nicolae, de pe strada Kogălniceanu. „Vedeţi casa aia? Acolo stătea și picta pe prispă, la etaj. Eu îi duceam ţigări și câte o bere.

Mi-a dat tablourile astea, haideţi să vi le arăt”. Și ne întinde câteva lucrări în ulei, semnate de contele Korniș, picturi de amator, cu peisaje din Transilvania, învăluite într-o lumină caldă, ca amintirile. „Contele iubea viaţa, era pornit pe fapte mari. Avea muzeu de păsări în castelul lui și sta la masă cu regii. Venea cu caleașca la Club, se uita după femeile frumoase, juca şi cărţi, dar avea ţinută, eleganţă.

Avea și ambiţie, construia, aducea cu el noutatea, progresul. Câte a făcut contele Korniș pentru locuitorii de pe valea asta n-a făcut niciun primar după aceea! Vă daţi seama că orașul și satele și salina au avut acum o sută de ani curent datorită lui?”, povestește profesorul Nicolae de pe strada amantei lui Korniș. Îi spuneau Piţa. De la Grofiţa.

Contele a murit aproape singur și este înmormântat în cimitirul din Dej. Pînă la moarte n-a mai urcat niciodată, deşi îl despărţeau doar cîteva sute de metri, pînă la castelul devastat de săteni la venirea comuniştilor. Și-a înecat amărăciunea în cămăruţele de la Uzina Electrică făcute de el pentru muncitori. Acum statul le-a vândut unor lucrători. O aripă a casei a rămas nevândută și este în paragină. Doar un câine mai stă acolo, pripășit prin curte.

Unii spun că acelea sunt chiar odăile unde a stat groful.

124 SINTEZA # 7, august 2014

nu există. Ei nu mai știau demult a cui era Uzina Electrică, ce se întîmplă cu ea și care ar fi potenţialul ei. Primarul comunei Mica, Pavel Goron, a aflat din presă că microhidrocentralele din localitatea lui și cea făcută de Korniș, dar și cea de mai jos, au fost vândute. Acum, desigur, spune că ar fi fost minunat dacă statul le-ar fi dat înapoi Uzina: „Să ne fi alimentat gratis măcar becurile de pe străzi, că suntem vai de mama noastră! Dar și pentru săteni ar fi fost un avantaj, dar dacă nu ne-am gândit, nici n-am știut a cui mai este și ce vor să facă cu ea! Acum aflu prima dată! Desigur, uzina era a mănăstirenilor, aici s-a băgat lumina prima dată la bec, dintre toate satele, dar vedeţi, s-a pierdut orice mândrie și nici interes nu mai e!”, a spus primarul imediat după vânzare.

Implicaţi în sistem

Eu sunt de acord cu privatizarea, sunt pentru privatizare, dar trebuie să recunosc, la fel de lucid și sincer, că investiţiile, chiar cu ultima reeșalonare a certificatelor verzi, sunt foarte profitabile”, Valentin Ionescu, analist economic Nicăieri în Dej sau în Mănăstirea nu există niciun însemn al contribuţiei contelui la istoria construcţiilor, a localităţilor. În monografia orașului Dej nu se pomenește niciunde de electrificarea pionierat a zonei, nu se pomeneşte de vreo uzină electrică sau vreun conte care a adus lumina. Nici printre personalităţile de seamă nu-l găsim pe groful-pionier. Dar nici pe uzina lui nu este nicio plăcuţă care să ateste istoria acelei construcţii și numele făuritorului. Doar umbra ei peste stuf și vuietul apei în turbine te fac să crezi că nimic nu piere, ci totul devine al altcuiva.

Comunităţile locale, ignorate În jocul acesta de profit și putere legat de energie, locuitorii unui sat dintre dealuri, cum e Mănăstirea, nici

Angajaţii de la Hidroelectrica au spus că, dacă preţul scos pe microhidrocentrală este sub un milion de euro, afacerea este un cadou dat investitorilor. „Este un preţ corect, foarte bun dacă îl raportăm la preţul cu care s-au vândut în 2004-2007, cam de şase ori mai mult ca atunci. Acest lucru arată că ne-am pregătit, că am încercat să maximizăm profitul printr-o procedură competitivă, transparentă şi obiectivă, nu ca în trecut, când foarte multe vânzări erau pe sprânceană sau încredinţare directă”, a susţinut Remus Borza, preşedintele Consiliului de Supraveghere al Hidroelectrica. „Va obţine un profit serios pentru că au prioritate la livrarea energiei în sistem. Cred că ăsta e trendul şi sensul afacerii, miza acestei afaceri”, spunea Ilie Roşu, reprezentant al Federaţiei Sindicale Hidrosind. „Eu sunt de acord cu privatizarea, sunt pentru privatizare, dar trebuie să recunosc, la fel de lucid și sincer, că investiţiile, chiar cu ultima reeșalonare a certificatelor verzi, sunt foarte profitabile”, ne-a precizat Valentin Ionescu, analist economic. Se pare că multe dintre microhidrocentrale pot fi profitabile şi ca afacere în domeniul turismului. Unele sunt însoţite de hectare întregi de pădure, cursuri de apă și construcţii care pot fi transformate în pensiuni.

Reprezentanţii Hidroelectrica au spus că aceste centrale sunt vândute pentru că multe sunt vechi, construite în anii '50 şi produc energie scumpă.

BUSINESS

n Hidrocentrala de la Mănăstirea, în barajul căreia se spune ca a fost zidit un copil de viu, funcţionează fără întrerupere de 104 ani

Printre cumpărători, şi o companie de medicamente În judeţul Cluj, Hidroelectrica a scos la licitaţie anul trecut, în 2013, șapte microhidrocentrale. Printre acestea era şi cea de la Someşul Rece.

Această unitate are capacitatea de a furniza energie electrică pentru aproximativ 300 de gospodării.

Câștigătorii celor trei pachete de microhidrocentrale din Transilvania u Basikdue SpA Italy pentru Grupul de active – CHEMP-uri din bazinul râului Crișul Repede, jud.

Bihor: CHEMP Baraj CET, CHEMP CET Restituire, CHEMP Aștileu 1 și CHEMP Aștileu 2. u Mineral Oil SRL pentru centralele Grupul de active – CHEMPuri din bazinele râurilor Bistriţa și Budac, jud. Bistriţa-Năsăud: CHEMP Bistriţa, CHEMP Bolovani și CHEMP Budac 1, u Three Pharm SRL pentru Grupul de active – CHEMP-uri din bazinele râurilor Huza, Someșul Mic și Sălașele, jud. Cluj: CHEMP Huza 1, CHEMP Huza 2, CHEMP Someșul Rece, CHEMP Mânăstirea Dej 1, CHEMP Mânăstirea Dej 2, CHEMP Sălașele 1 și CHEMP Sălașele 2. u Unitatea de la Someşul Rece 125 SINTEZA # 7, august 2014

are capacitatea de a furniza energie electrică pentru aproximativ 300 de gospodării

Premierul a precizat că subvenţiile pentru energia regenerabilă nu sunt diminuate, ci reeşalonate.

Muzeul, guvernul şi nişte scheme de lucru

Alimenta 300 de gospodării încă de la 1906

Discutând despre energie și situaţia hidrocentralelor, primministrul a spus că, în ultimii şapte ani, preţul energiei electrice în SUA a scăzut cu 4%, în timp ce în Europa a crescut cu 38%, iar preţul gazelor în industrie a scăzut cu 66% în SUA şi a crescut cu 35% în Europa. „Nu trebuie să fii specialist în energie ca să înţelegi că, atunci când unii scad preţurile cu 60% şi alţii le cresc cu 35%, probabil că în România şi în Europa, dacă nu luăm măsuri, se vor închide toate fabricile. Şi o să rămânem să fim doar muzeu, eventual, al omenirii, ceea ce nu cred că e bine nici pentru România, nici pentru Europa”, a spus Ponta.

El a adăugat că în România există mari unităţi producătoare care riscă să se confrunte cu pierderi tot mai mari şi să îşi închidă porţile. De aceea, el a precizat că apelează la scheme de ajutor pentru populaţie, dar doreşte găsirea liniei de mijloc care să permită câştiguri pentru cei care investesc în energii regenerabile, dar şi dezvoltarea industriei.

La Someşu Rece se află uzina electrică realizată de austro-ungari, care a asigurat, din 1906, timp de 64 de ani, energia electrică pentru Cluj-Napoca. Instalaţiile sunt şi acum perfect funcţionale şi pot oricând da, din nou, lumină. În 15 iulie 1906, se pune în funcţiune centrala, iniţial cu două hidroagregate Francisc, a câte 1.200 cai-putere fiecare. „A fost ales acest loc pentru că apa din această zonă avea mult potenţial energetic, iar investiţia a fost cea mai convenabilă. Sunt două văi importante în zonă, ale căror ape au fost captate, apa a fost dirijată printr-un tunel și prin conducte forţate și ajungea la cele două generatoare”, spunea inginerul Liviu Alb, care a lucrat 45 de ani la Electrica și care de-a lungul timpului s-a ocupat și de uzina de la Someșul Rece, conform unui documentar apărut în presa locală.

La 15 iulie 2013 hidrocentrala a fost vândută și a intrat în caruselul marilor afaceri legate de energie și profituri rapide, ultima găselniţă de făcut bani a băieţilor deștepţi. n

BUSINESS

CU GET& BU G ET

Pe culoarele labirintului recesiunii globale.

Politica bunăstării sustenabile Adrian Marius Dobre

P

reocupările de pe „Bătrânul Continent” sau din Statele Unite ale Americii care vizează actuala recesiune economică, financiară și societală au la bază realităţi diferite, dar, în mare parte, dezbaterile și preocupările merg pe aceleași drumuri. Cu diferenţa că, urmând linia generală, abordarea americană este mult mai pragmatică și orientată către rezultate.

Drumuri care, în mod evident, duc către nicăieri. Ce înseamnă un drum care duce către nicăieri?

Vom încerca o definiţie oarecum simplistă. Să spunem că este un parcurs generat de opţiuni sterile, ineficiente (chiar dacă la prima vedere par inteligente, oportune și dezirabile). Parcurs care nu se îndreaptă către Rai, dar nici către Iad. Aterizează într-o zonă gri, într-un Purgatoriu, moment în care toţi participanţii încearcă să se convingă pe ei înșiși și să se obișnuiască cu ideea că Iadul nu va fi chiar atât de rău și că Raiul oricum nu putea fi atins sau chiar nu există.

Deși, undeva acolo în intimitatea sinelui, fiecare știe că da, va fi rău.

126 SINTEZA # 7, august 2014

Dar pentru asta există soluţii individuale, nu?

Tranziţia de la Purgatoriu la Iad va fi făcută cu ajutorul timpului.

Pentru că, în acest caz, timpul nu vindecă, timpul condamnă. Definitiv și irevocabil.

Ce pierdem?

Economia, sistemul, ordinea mondială? În nici unul dintre cazuri.

Economia se va regla, chiar dacă va fi să se întoarcă la originile primitive ale trocului, „Sistemul” se va reinventa, iar ordinea mondială va rămâne aceeași, cu mici ajustări temporare de nuanţă.

Pierdem oameni, pierdem generaţii, pierdem conștiinţe.

Ne pasă?

Ar trebui! Pentru că toate aceste pierderi se vor contabiliza într-un sfârșit în dreptul nostru. Sau al urmașilor noștri.

Acest concept al drumului către nicăieri este valabil în economie și în politică deopotrivă. Dacă am vrea să răspundem la întrebarea „În ce fază a crizei suntem?”, nu o vom putea face numai analizând cifrele care susţin o dinamizare economică anemică.

Recesiunea despre care vorbim a devenit de mult cronică, s-a extins

și s-a transformat. Criza economică, financiară, societală, educaţională, comportamentală, identitară și, în mod firesc, politică. Economiile și societăţile noastre se află în acel Purgatoriu.

Un mic exemplu de inadecvare.

Farul după care ne ghidăm în analiza dinamicii economiilor naţionale, continentale sau globale este evoluţia Produsului Intern Brut, cu toate variantele sale de declinare.

Deși știm că acest indicator nu mai are de foarte mult timp, capacitatea, de a evalua mersul economiei și, cu atât mai puţin, al societăţilor noastre.

Astfel, ceea ce ar fi important de urmărit nu este în special stadiul recesiunii, dacă am ieșit din recesiune sau dacă va reveni – ea fiind oricum în faza cronică – ci mai degrabă ce politici să punem în mișcare, care să fie modul nostru cel nou de gândire, care să fie unghiurile și perspectivele de analiză, care sunt măsurile necesare, defalcate pe etape și pe obiective de etapă, care să fie „adâncimea” de la care să plecăm în acţiunea sistemică ș.a.m.d.

Trăim cu o evidenţă: recuperarea, revenirea nu se produc

BUSI N ESS

•

CUG ET&BUG ET

n Românii stau la cozi pentru a-şi depune declaraţiile pe veniturile din activităţi independente

sau, cel puţin, nu se arată a se produce într-un ritm echilibrat și sănătos. Financiarii aleargă în continuare după plasamentele cele mai riscante, dar cu randamente ridicate, băncile par că și-au uitat cu desăvârșire locul și rolul în economie, producţia industrială a rămas în continuare „Cenușăreasa”, fiind relocată către periferii, care oferă costuri reduse și reguli cât mai relaxate ale jocului.

Politicul deţine în continuare bagheta magică. Poate lua decizii și poate alege în continuare ce politici să implementeze. Dar o face? De ce nu folosește politicul puterea pe care o deţine în mod real? Din lipsa de soluţii, din lipsa de voinţă, din dorinţa de a rămâne în continuare în zona de confort, sau poate toate împreună?

Tabloul impactului austerităţii prezentat de Caritas Europa într-un raport „Criza europeană și costurile sociale – Un apel la alternative și soluţii corecte” relevă că programele aplicate în Spania, Italia, România, Portugalia, Grecia, Cipru și Irlanda nu au dus la redresare economică, ci au adâncit efectele recesiunii, dezvăluind un șomaj fără precedent, 127 SINTEZA # 7, august 2014

accentuarea gradului de sărăcie și un blocaj efectiv al dezvoltării economice și societale, ba chiar un regres semnificativ.

Am constatat astfel decesul politicilor „infailibile” neoliberale.

Le-am înlocuit cu ceva? În prea mică măsură. Practic, atât Europa Occidentală, cât și SUA se încăpăţânează să accepte evidenţa, își arogă în continuare dreptul de a clama că această tipologie de politici trăiește și este viabilă.

Raportul Caritas este un raport atipic, pentru că el este compus dintr-o colecţie de povestiri și nu doar dintr-un set de cifre. El afirmă că urmările recesiunii se transpun în realitate prin „case care nu și-au putut permite încălzirea pe timpul iernii”, „o lipsă fără precedent a accesului la servicii sociale, inclusiv la servicii de sănătate” și prin „probleme psihologice serioase ale populaţiei”. Prin intermediul acestor descrieri ne putem apropia de primul nivel al unei realităţi tot mai răspândite și care nu suportă amânare.

Același raport arată că România „are o problemă foarte răspândită și profundă cu sărăcia”, iar „majorarea

TVA de la 19% la 24%, introdusă de guvernul român în 2010, în cadrul programului UE-FMI, a afectat veniturile persoanelor sărăce prin creșterea preţului la produsele de bază”. Toate acestea sunt agravate de procentul mare, de 35%, de români care trăiesc în familii cu venituri mici.

Riscurile sociale sunt imese și în creștere, sistemele sociale nu mai fac faţă provocărilor actuale, coeziunea socială devine un principiu foarte îndepărtat și toate creează o problemă structurală, a cărei proiecţie în viitor poate fi îndelungată, persistentă și cu efecte grave.

Lanţul vicios austeritate - șomaj - sărăcie - polarizare socială -izolare - extremism este marea provocare a acestor ani.

Problema actuală, majoră este lipsa unei alternative la austeritate.

Ce punem în locul austerităţii?

Discursul populist al dezvoltării, lipsit de fundament solid, nu face decât să prelungească trendul de iresponsabilitate.

Multe dintre aceste erori provin de fapt de la neînţelegerea conceptului de austeritate. „Marii 

BUSI N ESS

gânditori neoliberali” nu s-au mai obosit să îl explice. Austeritatea nu înseamnă tăierea cheltuielilor cu barda, nu înseamnă foamete, drame sociale, blocarea angajărilor, eliminarea, practic, a unor capitole importante din buget sau altele asemenea.

Austeritate înseamnă eliminarea acelor cheltuieli neproductive și ierarhizarea celor productive, în funcţie de rezultatele estimate ale efectuării lor, prioritizarea investiţiilor în funcţie de valoarea adăugată scontată a se realiza, configurarea unui aparat birocratic mai suplu, mai flexibil și în mod categoric superior în calificare (chiar dacă acest lucru înseamnă o investiţie suplimentară în resursa umană).

Austeritatea înseamnă modestie, oportunitate și calcul.

Mai departe, aceasta necesită însă o regândire profundă a pieţei interne și obiective noi pentru cea externă.

Cu alte cuvinte, austeritatea nu poate fi în niciun caz un obiectiv.

Politica de austeritate poate fi cel mult un instrument, o măsură.

Austeritatea, un instrument al bunăstării. Paradoxal, nu?

Dacă am fi înţeles politicile necesare a fi implementate la modul corect, am fi câștigat câţiva ani buni din dezvoltarea noastră. Dar, cel mai important, salvam o generaţie pierdută acum.

Acesta este noul concept economic pe care trebuie să îl promovăm și să îl aplicăm. Dar nu se va numi cu certitudine „austeritate economică”. Îl vom denumi și defini ca fiind „o politică a bunăstării intra și intergeneraţionale”.

Sună pretenţios, dar conceptul și implementarea ne sunt la îndemână.

Revenind pe tărâmul cifrelor și al analizelor, avem raportul Băncii Mondiale din luna iunie privind perspectivele economice globale pentru 2015-2016, care conchide că motorul principal de creștere al zonei euro rămâne cererea externă, cu amendamentul că agravarea tensiunilor dintre Europa și Federaţia Rusă poate schimba datele problemei. Prognoza instituţiei bancare a fost realizată pe scenariul existenţei unei tensiuni care nu se va agrava. Și probabil se va agrava.

128 SINTEZA # 7, august 2014

•

CUG ET&BUG ET

Totuși, există o preocupare majoră în privinţa evoluţiilor conflictului din Ucraina și efectele acestora asupra economiei mondiale. În afară de implicaţiile asupra pieţei energetice, și piaţa agricolă este supusă unor presiuni serioase. Rusia și Ucraina sunt exportatori importanţi de cereale, participând cu 11% și respectiv 5% la exporturile globale de grâu.

Ucraina are o pondere de 14% și la exporturile de porumb.

Cât despre exportul de gaze

De ce nu folosește politicul puterea pe care o deţine în mod real? Din lipsa de soluţii, din lipsa de voinţă, din dorinţa de a rămâne în continuare în zona de confort, sau poate toate împreună?” rusesc, Banca Mondială a calculat o pierdere de 10% din PIB pentru Federaţia Rusă și de o creștere de minim 50% la preţurile pentru gazele necesare în Europa Centrală și de Sud-Est. Aceste cifre sunt valabile fără a lua în calcul alte posibile sancţiuni și efectele acestora.

Creșterea preţului la gazul rusesc va arunca în aer randamentele și productivitatea companiilor europene, precum și preţurile bunurilor și serviciilor, inclusiv cele livrabile populaţiei.

Astfel, populaţia europeană va mai sărăci încă o dată.

Cum vor reacţiona societăţile europene la acest nou val de sărăcie și polarizare? Vor exploda sau vor face implozie?

Greu de spus în acest moment. În consecinţă, proiecţia de dezvoltare economică pentru anul acesta a fost ajustată de la 3,2% la 2,8%. Ajustările foarte dese și pe procente oricum foarte mici ne confirmă faptul că măsurile luate nu produc efecte pe termen lung și că evoluţiile pozitive nu sunt de

durată, ci conjuncturale. Și probabil că estimările își vor continua ritmul retrograd, cel puţin pentru zona euro.

Pieţele sunt fragmentate, cu o contracţie a creditării și un cost ridicat al împrumuturilor, creșterea economică a zonei euro fiind supusă mai multor tipuri de riscuri, șocuri interne sau externe care în mod inevitabil afectează încrederea pieţelor, oprește redresarea economică și poate declanșa deflaţie, toate acestea fiind susţinute și de un raport al Fondului Monetar Internaţional publicat în luna iulie 2014. Încă un semnal de avarie este activat de Jaime Caruana, directorul general al Băncii Reglementelor Internaţionale, care surprinde aceeași vânătoare feroce după randamentele ridicate, aceeași practică periculoasă, care a favorizat apariţia crizei.

Adaugă și datoriile economiilor dezvoltate care au crescut cu 20 de puncte procentuale, la 275% din PIB și se arată foarte îngrijorat de companiile care se împrumută masiv doar pentru a-și răscumpăra acţiunile, 40% din împrumuturile sindicalizate fiind acordate unor companii și instituţii cu calificative care nu sunt recomandate pentru investiţii, această cotă fiind mai mare decât cea din 2007. Chiar și puterile emergente din Asia nu mai pot acţiona ca amortizoare pentru economia globală, așa cum s-a întâmplat în timpul crizei Lehman, fiind de preconizat că se pot transforma ele însele în surse de pericol.

Observăm că, în acest moment, sunt numeroși indicatori într-o stare agravantă faţă de perioada antecriză, fapt ce ar conduce în mod firesc la o prognoză negativă.

Politica bunăstării sustenabile inter și intrageneraţionale trebuie înţeleasă corect și aplicată rapid.

Altfel, piesele de domino ale economiei și societăţii nu numai că se vor înclina, dar se vor prăbuși.

Să nu uităm, de această dată, că timpul nu este aliatul nostru!

Adrian Marius Dobre este, în prezent, secretar general al Institutului Social Democrat „Ovidiu Şincai”, secretar general al Fundaţiei Europene „Titulescu” şi director general al PointMax n

129 SINTEZA # 7, august 2014

Meridian

130 SINTEZA # 7, august 2014

MERIDIAN

Coeziunea europeană Mihnea Teodorescu

L

a aproape 60 de ani de când şase state au lansat ideea Europei unite, după decenii de dezbateri, frământări, succese, dispute şi provocări, ne întoarcem în acelaşi loc: în 2014, 28 de state membre se întreabă, a câta oară, dacă este oportună sau nu continuarea „proiectului european”. În aceşti termeni s-ar putea rezuma campania electorală pentru alegerile europarlamentare din mai 2014 şi alegerea unei noi conduceri a Uniunii Europene, în total câteva luni bune de emfază discursivă proeuropeană, respectiv eurofobă, a candidaţilor şi analize ultrasceptice de pe spaţiul extra-comunitar.

Dincolo de partea emoţională a discursului public, rămân însă o serie de provocări interne care pot avea repercusiuni asupra nivelului de coeziune internă a Uniunii: lipsa unui consens general asupra formulei în care acest deziderat poate fi atins, problemele moştenite din criza globală, dar şi o serie de derapaje care pot genera o scădere a entuziasmului proeuropean.

Dintre acestea din urmă, trei merită urmărite cu atenţie în perioada următoare: capacitatea noului şef al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, şi a Preşedinţiei italiene de a impune pe agenda europeană ambiţioasele programe propuse, factorul „Marea Britanie” şi impactul amplificării naţionalismului politic în Parlamentul European/ PE.

„Un nou început pentru Europa” Mandatul lui Jean-Claude Juncker a debutat sub auspicii defavorabile în 131 SINTEZA # 7, august 2014

Nimeni nu a ascuns, la Bruxelles, faptul că succesul candidaturii fostului premier luxemburghez a fost rezultatul unor negocieri acerbe şi al unor compromisuri serioase, care indică profunzimea preocupării celor două „tabere” pentru strategia economico-socială. plan economic: o creştere modestă în Zona Euro, de doar 0,7% în 2013; o rată medie a şomajului ridicată, de 11,7%, în condiţiile în care, în unele ţări, precum Spania, a depăşit 25%; divergenţe puternice între liderii din Zona Euro privind modul de relansare a creşterii economice, ce opun, de pildă, Italia şi Franţa, care s-au pronunţat pentru reducerea constrângerilor fiscale, Germaniei, care a susţinut continuarea austerităţii bugetare.

Nimeni nu a ascuns, la Bruxelles, faptul că succesul candidaturii fostului premier luxemburghez a fost rezultatul unor negocieri acerbe şi al unor compromisuri serioase, care indică profunzimea preocupării celor două „tabere” pentru strategia economicosocială.

Pe termen scurt, cel puţin, pare să prevaleze varianta primilor: o analiză a

„programului de guvernare” propus de noul preşedinte al Comisiei Europene1 indică multiple similitudini cu cel al Italiei2 , deţinătoarea preşedinţiei rotative a UE până în decembrie 2014 şi principalul susţinător al relaxării fiscale europene.

Agendele acestora sunt mai mult decât similare în ceea ce priveşte problemele care rezonează cel mai tare la nivelul opiniei publice europene, precum îmbunătăţirea creşterii economice şi a nivelului de trai ori soluţionarea problemei migraţiei. Au fost propuse soluţii asemănătoare pentru: • relansarea creşterii economice prin investiţii, plasând sporirea numărului de locuri de muncă în centrul politicilor europene - JeanClaude Juncker a accentuat ca prioritare domeniile infrastructură, educaţie, cercetare şi inovare, energetic (surse regenerabile şi eficienţa energetică), iar Matteo Renzi a nominalizat ca importante energia, infrastructura, protecţia mediului şi serviciile digitale; • identificarea de resurse financiare pentru punerea în aplicare a proiectelor majore, fie prin sporirea rolului Băncii Europene de Investiţii, fie prin flexibilizarea reglementărilor europene în privinţa bugetului; • consolidarea Uniunii Economice şi Monetare; • revizuirea politicilor europene în domeniul migraţiei şi azilului, focalizându-se pe sporirea capabilităţilor FRONTEX, încheierea de acorduri cu terţe ţări în domeniul imigraţiei şi creşterea sprijinului acordat statelor de provenienţă a migranţilor.“ 

MERIDIAN

n Jean-Claude Juncker a fost ales, în 15 iulie 2014, preşedinte al Comisiei Europene

Propunerile în domeniul economic şi în ceea ce priveşte migraţia sunt apropiate de cele ale Franţei.

Preşedintele François Hollande a avansat un plan de investiţii în valoare de 1.200 de miliarde de euro, respectiv 1% din PIB-ul UE, pentru relansarea creşterii economice. Investiţiile ar urma să fie realizate prioritar pentru: extinderea infrastructurii, îndeosebi în domeniile energetic, transporturi şi tehnologii digitale; cercetare şi dezvoltare; educaţie; sănătate. Ca surse alternative de finanţare, Parisul a propus relaxarea constrângerilor bugetare ale UE prevăzute în Pactul de Stabilitate şi Creştere. De asemenea, Franţa sprijină creşterea fondurilor destinate FRONTEX, instituirea gărzilor de frontieră europene şi crearea postului de coordonator pentru migraţia mediteraneană, care s-ar subordona direct Consiliului European.

Planul guvernului francez este sprijinit de cancelariile europene social-democrate, ai căror reprezentanţi3 s-au întâlnit la Paris, la 21 iunie 2014. De altfel, reducerea constrângerilor bugetare a constituit o precondiţie esenţială pentru susţinerea, de către socialişti, a lui Jean-Claude Juncker la preşedinţia 132 SINTEZA # 7, august 2014

Comisiei Europene, premergător reuniunii Consiliului European din 2627 iunie 2014.

De cealaltă parte, Germania, „campionul austerităţii”, a exprimat opinii nuanţate cu privire la „flexibilitatea fiscală” şi prevederile Pactului de stabilitate în ceea ce priveşte nivelul creşterii cheltuielilor bugetare în ţările membre. De altfel, la Summitul european din 19-20 iunie 2014, cancelarul Angela Merkel a menţionat că Pactul pentru creştere şi stabilitate, pe care îl susţine necondiţionat, „oferă o multitudine de instrumente pentru flexibilitate”.

Potrivit acesteia, în zona euro, criza nu s-a terminat şi, deşi situaţia „s-a mai calmat”, rămâne încă fragilă, iar reformele structurale sunt în continuare necesare în unele state membre ca fundament al revenirii sustenabile. Cu toate acestea, Berlinul a girat deschis candidatura lui Jean-Claude Juncker, obţinând în schimb postul de preşedintele al Parlamentului European şi, probabil, un post important în viitoarea Comisie Europeană.

Mediile de analiză au proclamat, la unison, drept „cui al lui Pepelea” procesul de extindere a Uniunii Europene, pornind de la faptul că

Jean-Claude Juncker a propus ferm „o pauză”, în următorii cinci ani, necesară pentru „consolidarea a ceea ce s-a realizat în rândul celor 28 de state membre”, în timp ce Italia şi Germania au declarat că susţin continuarea procesului, în special în Balcanii de Vest. În realitate, fiecare dintre părţi a evidenţiat cele două feţe ale aceleiaşi monede: actualul exerciţiu bugetar european nu prevede suficiente resurse pentru integrarea efectivă a vreunui nou stat în UE, însă a alocat fonduri semnificative pentru susţinerea negocierilor cu toate ţările care aspiră la acest statut.

Cel mai probabil însă, timpul îi va da dreptate fostului premier luxemburghez, care a remarcat că niciunul dintre candidaţi nu va fi capabil să îndeplinească criteriile de aderare înainte de anul 2019.

Factorul „Marea Britanie” cât de fezabil este un eventual „Brexit”? În acest moment, Marea Britanie pare să fie izolată în cadrul UE, alături de Ungaria, dar opiniile sale au greutate. Astfel că, în Declaraţia finală a Consiliului European din 26-27 iunie 2014, au fost inserate referiri

MERIDIAN

n Premierul britanic David Cameron este dispus să demisioneze dacă nu va reuşi organizarea până în 2017, a unui referendum privind statulul Marii Britanii în UE

la „îngrijorările Londrei cu privire la direcţia viitoare a UE” şi acordul şefilor de state şi guverne din ţările membre ale Uniunii că „principiul unei uniuni mai coezive prevăzut în tratate a permis căi diferite de integrare pentru diferite ţări”.

Poziţia de frondă adoptată de Marea Britanie în cadrul UE, materializată recent prin refuzul de a vota în favoarea susţinerii candidaturii lui Jean-Claude Juncker pentru funcţia de preşedinte al Comisiei Europene, nu este o surpriză majoră, semnale în acest sens reapărând încă de acum trei ani.

Think tank-ul britanic Centre for European Reform/ CER a publicat, la 9 iunie 2014, o analiză amplă4, în care a rememorat că, în decembrie 2011, premierul David Cameron a refuzat să semneze Acordul de Stabilitate Fiscală, efectul imediat fiind ieşirea Marii Britanii din centrul nucleului decizional al UE. Divergenţele s-au adâncit în octombrie 2012, odată cu anunţul Cabinetului de la Londra privind intenţia de a înceta cooperarea cu Bruxellesul în domeniile justiţiei şi afacerilor interne.

Mai mult, confruntat cu perspectiva diminuării sprijinului opiniei publice faţă de Partidul 133 SINTEZA # 7, august 2014

Conservator, David Cameron a propus, în ianuarie 2013, ca, în eventualitatea menţinerii la putere după alegerile din 2015, să organizeze, până la sfârşitul anului 2017, un referendum privind apartenenţa ţării la UE. Un referendum similar, dar pentru a se retrage din predecesoarea UE, European Economic Community, a avut loc în Marea Britanie în 1975, cetăţenii britanici respingând însă această opţiune cu un semnificativ procent de 67,2%.

Intenţia anunţată de Cameron de a renegocia atribuţiile naţionale cedate în favoarea Bruxellesului mizează pe faptul iluzoriu că un succes ar permite Guvernului conservator să rezolve o serie de probleme interne care îi afectează şansele rămânerii la putere după scrutinul din mai 2015. Premergător alegerilor pentru Parlamentul European, David Cameron a lansat, deocamdată preluat doar de presa britanică, un plan pentru „renegocierea calităţii ţării sale de membru al UE”, prin care a propus diminuarea atribuţiilor instituţiilor de la Bruxelles, cooperarea dintre Parlamentele naţionale pentru a bloca legislaţia europeană nedorită, liberalizarea afacerilor, astfel încât britanicii să beneficieze de consolidarea pieţei

unice europene, sporirea capacităţii sistemelor poliţienesc şi judecătoresc britanice de a proteja cetăţenii ţării de „interferenţa nenecesară” a instituţiilor europene, circulaţia liberă a persoanelor, strict în scopul de a munci, continuarea extinderii UE, prin noi „mecanisme” care să prevină fluxuri migratorii masive. Mai mult, în încercarea de a câştiga sprijinul euroscepticilor, David Cameron a promovat un proiect de lege care stipulează necesitatea organizării unui referendum pentru orice transfer de competenţe spre Bruxelles.

Atitudinea actualei Puteri de la Londra pare cel puţin periculoasă, dacă avem în vedere „roadele” atâtor ani de mesaje politice eurocritice: potrivit unui sondaj de opinie publicat în iunie 2014, de „YouGov”, dacă referendumul propus de David Cameron ar fi avut loc în acel moment, 39% dintre respondenţi ar fi votat în favoarea rămânerii în UE, iar 37% pentru ieşirea din Uniune.

Un rezultat pozitiv la plebiscitul naţional este doar una dintre modalităţile posibile vehiculate în mass-media prin care Marea Britanie poate părăsi Uniunea Europeană.

Acesta ar fi urmat de negocieri între Londra şi Bruxelles în privinţa 

MERIDIAN

aplicabilităţii tratatelor UE, estimate să dureze aproximativ doi ani, după care rezultatul acestor negocieri trebuie supus aprobării restului UE, inclusiv Parlamentului European.

O altă posibilă soluţie ar fi retragerea unilaterală, în urma unui vot al Camerei Comunelor privind revocarea Actului Comunităţilor Europene, care a stat la baza accederii Marii Britanii în UE, în 1972. O astfel de variantă ia în calcul faptul că tratatele europene obligă la negocieri, însă neconsultarea opiniei publice britanice cu privire la o asemenea decizie ar conduce la o avalanşă de probleme politice, legislative şi economice.

In extremis, Londra ar putea „provoca” excluderea sa din UE. O asemenea ipoteză este însă cel mai puţin probabilă, în condiţiile în care chiar şi suspendarea calităţii de membru al Uniunii este dificilă, orice încercare de excludere presupunând acordul unanim al celorlalţi membri ai Uniunii, dificil de obţinut. Această situaţie ar determina animozităţi atât între Londra şi Bruxelles, cât şi în interiorul Uniunii, unele state temându-se că ar putea fi următoarele pe lista de potenţiali expulzaţi.

Dincolo de faptul că, din punct de vedere normativ, ieşirea unui stat membru din UE este extrem de dificilă, o astfel de decizie nu poate fi luată fără a fi puse în balanţă avantajele şi dezavantajele pe care le implică un asemenea demers, în plan economic, politic şi social.

Experţii CER au concluzionat că, în ansamblu, calitatea de membru al UE a adus multiple beneficii Marii Britanii, în plan comercial, în pofida criticilor promovate de eurosceptici, care au susţinut „Brexit”-ul prin argumente precum: impactul redus asupra comerţului cu UE, susţinând că Bruxellesul creează puţine oportunităţi exportatorilor britanici; accelerarea creşterii economice, dată de posibilitatea de a semna acordul de liber schimb cu ţări din afara UE, proces actualmente blocat de reglementările constrângătoare ale UE privind cooperarea cu ţări non-UE; economisirea a 0,5% din PIB pe an între 2014 - 2020, sume care în prezent alimentează bugetul UE; creşterea perspectivelor de angajare ale cetăţenilor britanici şi diminuarea poverilor fiscale, generate de controlul 134 SINTEZA # 7, august 2014

mai strict asupra imigraţiei din ţările membre ale UE. De asemenea, au invocat studii ale cercetătorilor de la Institutul Naţional pentru Cercetare Economică şi Socială, conform cărora ieşirea Marii Britanii din UE ar conduce la o diminuare a PIB-ului ţării cu 2,25%, în principal ca urmare a reducerii investiţiilor străine directe, însă calculele sunt relative, dat fiind că se bazează pe nesemnarea unui acord, fie chiar şi parţial, privind accesul pe piaţa unică europeană.

O serie de consecinţe negative ar putea apărea din pierderea fondurilor alocate prin Politica Agricolă Comună, cu repercusiuni mai ales asupra comunităţilor rurale din Scoţia şi Irlanda de Nord. Absenţa subsidiilor în domeniul agricol şi al dezvoltării rurale va trebui compensată de Cabinetul de la Londra.

Din acelaşi material rezultă că

Partidul Independent din Marea Britanie/ UKIP are 24 de locuri în Parlamentul European, faţă de cele 13 din legislatura precedentă, după ce a obţinut 27% din voturile britanicilor.

Platforma politică a formaţiunii conduse de Nigel Farage este centrată pe ieşirea Marii Britanii din UE

oricare dintre variantele posibile de continuare a relaţiilor comerciale cu blocul comunitar, după o eventuală separare, comportă riscuri şi dezavantaje majore în primul rând pentru Marea Britanie.

Aderarea la Zona Economică Europeană/ ZEE, alături de Norvegia, Islanda şi Liechtenstein, presupune acces nelimitat la piaţa unică şi menţinerea beneficiilor din acordurile comerciale ale UE cu alte ţări. Marea Britanie va trebui totuşi să respecte

reglementările Uniunii, pentru a avea acces pe piaţa unică şi nu va avea niciun cuvânt de spus în ceea ce priveşte politica comercială a UE. În plus, UE are dreptul să suspende unilateral apartenenţa unei ţări care nu respectă regulile. Statele ZEE, care nu aplică Politica Agricolă Comună sau Politica Comună în domeniul Pescuitului, riscă să fie supuse unor reglementări anti-dumping în ceea ce priveşte exporturile de produse agricole şi peşte.

Semnarea unui acord de uniune vamală, similar celui dintre UE şi Turcia, presupune eliminarea taxelor vamale, dar prezintă dezavantajul că firmele britanice vor trebui să se conformeze acordurilor preferenţiale încheiate de UE cu terţe ţări. În condiţiile în care principala nemulţumire a Londrei vizează „interferenţa Bruxellesului”, autorităţile britanice ar putea să considere intolerabile aderarea la ZEE sau conformarea la regulile specifice unui acord de tip uniune vamală, iar o relaţie bazată pe negocierea fiecărei componente a colaborării, cazul Elveţiei, pare cea mai plauzibilă.

Principalul dezavantaj al unei astfel de relaţii îl constituie necesitatea renegocierii acordurilor bilaterale, pe măsură ce legislaţia UE se modifică.

Semnarea unui acord de liber schimb, precum cele pe care UE le are cu o serie de ţări, de la Coreea de Sud la Africa de Sud, are avantaje în ceea ce priveşte eliminarea taxelor în relaţia cu UE şi posibilitatea stabilirii de către Londra a propriilor politici comerciale cu statele non-UE. Susţinătorii ieşirii Marii Britanii din UE argumentează că Londra nu va avea probleme în a negocia un acord de liber schimb cu Uniunea, pentru că înregistrează un deficit comercial cu restul ţărilor membre, iar, în cazul ridicării de bariere comerciale, ţările din UE vor pierde mai mulţi bani din exporturile către Marea Britanie decât invers. În acelaşi timp, Marea Britanie va fi eliberată de constrângerile UE şi va putea să-şi mărească schimburile comerciale cu ţările care au creştere economică rapidă, semnând acorduri comerciale cu acestea. Londra nu va putea însă dicta termenii negocierilor pe această temă cu UE, în condiţiile în care 50% din exporturile Marii Britanii se îndreaptă spre ţări ale Uniunii. În plus, orice acord comercial dintre

MERIDIAN

n Liderul naţionaliştilor britanici, Nigel Farage, promovează ieşirea urgentă a Marii Britanii din UE

Londra şi Bruxelles presupune acordul celorlalte 27 de state membre ale Uniunii, dintre care unele importă mai mult din Marea Britanie decât exportă.

Este de aşteptat ca UE să formuleze cereri privind competiţia, piaţa forţei de muncă, sănătate şi siguranţă, iar Londra va fi supusă reglementărilor anti-dumping, similar situaţiei în care ar încheia o înţelegere privind participarea la uniunea vamală. În fine, o ultimă posibilitate ar fi desfăşurarea de relaţii comerciale cu UE în conformitate cu reglementările Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

Nici în ceea ce priveşte diminuarea presiunii migraţioniste asupra forţei de muncă şi bugetului de asigurări sociale britanice, principalul argument invocat pentru o eventuală ieşire din blocul comunitar, lucrurile nu par foarte clare. Experţii CER au estimat că este puţin probabilă oprirea fluxului de imigranţi dinspre ţările europene spre Marea Britanie, în condiţiile în care Londra favorizează anumite categorii profesionale cu pregătire superioară sau în cazul cărora există un deficit pe piaţa forţei de muncă.

Dacă un astfel de scenariu s-ar concretiza, rămânerea imigranţilor din ţările UE pe teritoriul britanic va fi un subiect sensibil, ce ar putea fi folosit în 135 SINTEZA # 7, august 2014

cadrul negocierilor Londra - Bruxelles privind drepturile britanicilor care trăiesc în ţări europene.

Ascensiunea naţionalismului politic în Parlamentul European Creşterea prezenţei formaţiunilor naţionaliste şi de extremă dreapta în Parlamentul European, în urma scrutinului din luna mai a.c., confirmă previziunile potrivit cărora criza economică, care i-a afectat în special pe tineri, va duce la creşterea susţinerii opiniei publice pentru formaţiuni eurosceptice, antieuropene, anti-imigraţie şi chiar neonaziste.

Frontul Popular, formaţiune de extremă dreapta din Franţa, şi-a majorat numărul de delegaţi în Parlamentul European de la 4 la 24, întrunind sprijinul a 25% din electoratul francez, ca urmare a frustrărilor acestuia faţă de neîndeplinirea promisiunilor Partidului Socialist şi ale preşedintelui François Hollande privind creşterea economică, crearea de locuri de muncă şi soluţionarea problemei imigraţiei.

Partidul Independent din Marea Britanie/ UKIP are 24 de locuri în Parlamentul European, faţă de cele 13 din legislatura precedentă, după ce a obţinut 27% din voturile britanicilor.

Platforma politică a formaţiunii conduse de Nigel Farage este centrată pe ieşirea Marii Britanii din UE. UKIP s-a opus eliminării, începând din ianuarie a.c., a restricţiilor pe piaţa britanică a forţei de muncă pentru muncitorii români şi bulgari, poziţie ce reflectă profunda ostilitate a formaţiunii faţă de imigraţie, însă a respins acuzaţiile de rasism şi xenofobie, subliniind că „afluxul de forţă de muncă străină şi ieftină provoacă scăderea salariilor şi creşterea ratei şomajului în rândul tinerilor britanici”.

Partidul pentru Libertate din Olanda are patru locuri în forul legislativ european. Liderul formaţiunii, Geert Wilders, a militat în campania electorală pentru blocarea accesului imigranţilor musulmani şi repatrierea celor care se află în Olanda. În Ungaria, Jobbik a obţinut patru locuri de europarlamentar, cu un scor intern de 14,7% din voturi.

Membrii formaţiunii au propus crearea unui registru special în care să fie înregistraţi cetăţenii unguri cu origine evreiască.

Frontul Libertăţii din Austria este prezent în Parlamentul European cu patru membri, întrunind la scrutinul 

136 SINTEZA # 7, august 2014

MERIDIAN

Componenţa actuală a Parlamentului European NI 7% EFDD 6%

PPE - Partidul Popular European

PPE 29%

S&D - Grupul Alianţei Progresiste a Socialiştilor şi Democraţilor CRE - Conservatorii şi Reformiştii Europeni

Verzii/ALE 7%

ALDE - Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa GUE/NGL - Stânga Unită Europeană/ Stânga Verde Nordică

GUE/NGL 7%

Verzii/ALE - Verzii/ Alianţa Liberă Europeană

ALDE 9%

S & D 26%

NI - Deputaţi neafiliaţi

CRE 9%

din mai 2014, aproape 20% din voturi, dublu faţă de legislatura anterioară, cu o platformă anti-imigraţie.

Partidul Popular din Danemarca/ DPP are 4 europarlamentari, obţinând aproape 27% din voturi, dublu faţă de scrutinul din 2009. Fondatorul DPP, Pia Kjarsgaard, susţine că „Danemarca nu este o ţară în care imigraţia este binevenită”.

Formaţiunea neo-nazistă Zorii Aurii din Grecia, pentru prima dată reprezentată în PE de trei europarlamentari, este interzisă în ţara de origine, unde mai mulţi membri ai conducerii acesteia se află în închisoare pentru infracţiuni de criminalitate organizată.

Partidul Finlandezii Adevăraţi are doi europarlamentari. Are o orientare anti-europeană, unul dintre membrii săi, parlamentarul James Hirvisaari, fiind judecat în 2011 pentru poziţii defăimătoare la adresa musulmanilor, postate pe blogul personal.

Partidul Naţional Democratic/ NDP, neo-nazist, din Germania, este reprezentat de un membru în PE. Are o platformă anti-imigraţie şi a folosit sloganuri precum: „Bani 137 SINTEZA # 7, august 2014

EFDD - Grupul Europa Libertăţii şi Democraţiei Directe

pentru bunici, nu comunităţilor de indieni şi romi”, „Barca este plină”, „Europa este continentul albilor”.

Printre formaţiunile extremiste care vor fi reprezentate în forul legislativ se mai numără Liga Nordului din Italia (cinci reprezentanţi, obţinând 6% din voturi) şi Vlaam Belang din Belgia (un mandat).

Procentual, aceştia reprezintă aproximativ 10% din totalul europarlamentarilor, prea puţin pentru a putea influenţa decisiv procese legislative la nivel european (76 din 751 de europarlamentari). Punţile de legătură între formaţiunile din care provin sunt şi vor rămâne fragile şi este puţin probabil că vor reuşi să se grupeze într-un pol distinct, capabil să facă diferenţa în cazul adoptării actelor legislative importante. În plan simbolic, efectul asupra coeziunii europene poate fi unul important, în condiţiile în care naţionalismul exacerbat, antisemitismul, extremismul politic, euroscepticismul - antivalori pe care aceste formaţiuni politice le promovează -, subminează însăşi ideea de coeziune europeană, în

toate valenţele sale - politică, socială, teritorială.

Optimism moderat Există voinţa politică, resursele şi cadrul general pentru ca proiectul european să se dezvolte, chiar dacă mai lent decât şi-ar dori unii lideri europeni promotori ai idealului „Statelor Unite ale Europei” şi ai consolidării coeziunii interne.

Circumspecţia care caracterizează establishment-ul politic european ar trebui bine cântărită şi parcimonios exprimată în circumstanţele sociopolitice relativ incerte descrise mai sus, cărora li se adaugă cele externe, pentru care este esenţială formularea de decizii consensuale. n *1. Jean-Claude Juncker, „Un nou început pentru Europa: Agenda mea pentru locuri de muncă, creştere, echitate şi schimbări democratice”, Strasbourg, 15 iulie 2014 2. Italia2014.eu 3. Din Austria, Belgia, Danemarca, Italia, România, Slovacia, Cehia 4. cer.org.uk - „The Economic Consequences of Leaving the EU. The Final Report of the CER Commission on the UK and the EU Single Market”

MERIDIAN

Republica Moldova 20 de ani de parteneriat cu NATO Andrei Ionescu

Repere temporale De la declararea independenţei, în 1991, politica externă a Republicii Moldova a fost marcată de o multitudine de evenimente care au marcat despărţirea de trecutul sovietic şi voinţa de a consolida statutul de neutralitate asumat constituţional.

Unul dintre acestea, cu o importantă încărcătură simbolică, a fost înscrierea în programul NATO „Parteneriat pentru Pace” (PpP). La doar trei ani de la desprinderea de blocul sovietic, în 1994, autorităţile de la Chişinău au răspuns pozitiv iniţiativei euroatlantice, al cărei unic scop era construirea încrederii reciproce cu state din Europa şi ale fostei URSS. După încetarea Războiului Rece, NATO a instituit Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic ca variantă de relaţionare cu fostele state membre ale Pactului de la Varşovia şi cu cele din spaţiul ex-sovietic. Etapa-cheie în modificarea structurii Alianţei a fost construirea de parteneriate stabile în Europa de SudEst şi gestionarea crizelor geopolitice ce se manifestau în zonă.

Consolidarea cooperării politice şi militare în Europa miza pe preocuparea ţărilor din regiune pentru separarea de trecut, motiv pentru care Documentul-cadru al programului PpP a consemnat că „NATO îşi asumă rolul de a se consulta cu fiecare Partener activ, în cazul în care acesta percepe o ameninţare directă la integrarea sa teritorială, independenţa politică sau securitatea naţională”.

Acum, după 20 de ani de exerciţii militare comune cu NATO, Republica Moldova a confirmat că este un partener de încredere, statut în curs de consolidare de către Statele Unite, prin proiectul de lege votat de Congresul american, la 15 iulie a.c., prin care 138 SINTEZA # 7, august 2014

„NATO îşi asumă rolul de a se consulta cu fiecare Partener activ, în cazul în care acesta percepe o ameninţare directă la integrarea sa teritorială, independenţa politică sau securitatea naţională”, fragment din Documentulcadru al programului PpP

Chişinăul, alături de Kiev şi Tbilisi, va deveni partener strategic non-NATO al SUA. Etapele parcurse, din 1994, când Republica Moldova a devenit a 12-a ţară semnatară a Documentului cadru şi a doua din CSI, după Ucraina: 1995 - elaborarea Programului individual de Parteneriat (PIP); 1997 – crearea Misiunii Republicii Moldova pe lângă NATO şi aderarea la Procesul de Planificare şi Analiză a Parteneriatului (PARP); 2001 – semnarea Memorandumului de înţelegere cu Organizaţia NATO pentru Menţinere şi Aprovizionare (NAMSO) privind cooperarea în domeniul logistic; 2002 – membru în cadrul Grupului de Cooperare în domeniul Securităţii în Sud - Estul Europei (SEEGROUP), parte a Iniţiativei sud-est europene (SEEI);

2006 - adoptarea Planului Individual de Acţiuni al Parteneriatului Republica Moldova – NATO (IPAP), care statua aprofundarea cooperării cu structurile şi instituţiile europene şi euroatlantice, reformarea şi modernizarea sectorului de securitate şi apărare, consolidarea controlului democratic asupra forţelor armate etc.; 2007 - lansarea Centrului de Informare şi Documentare privind NATO din Republica Moldova (CID NATO); 2010 – actualizarea IPAP, din perspectiva realităţilor existente care impuneau strategii de combatere a terorismului şi sporirea protecţiei împotriva atacurilor cibernetice a sistemelor strategice de comunicare şi informare, precum şi acordarea unei atenţii deosebite instituţiilor-cheie de profil, în special Consiliului Suprem de Securitate, ca autoritate naţională de coordonare în sectorul de securitate şi apărare; 2013 – obţinerea statutului de partener operaţional, oferit de Consiliul Nord-Atlantic, forul politic decizional superior al NATO.

Parteneriatul pentru Pace – o formulă de succes Ancorarea Republicii Moldova în cadrul PpP s-a dovedit un pas oportun şi ofertant pentru un stat ex-sovietic, confruntat cu serioase provocări de securitate naţională şi cu posibilităţi reduse de a-şi consolida capacităţile de apărare.

Transformările care au avut loc în Republica Moldova în cei 20 de ani de parteneriat au fost clădite pe reforme şi dialog continuu pe probleme de securitate. Statul a uzitat experienţa edificiului militar specific ţărilor membre NATO pentru perfecţionarea

MERIDIAN

propriilor Forţe Armate şi pregătirea cadrelor. Încurajarea pe care a primit-o Chişinăul prin implicarea în acţiuni militare, alocare de fonduri, asistenţă logistică, a avut ca rezultat o conduită cooperantă în plan extern. Armata Republicii Moldova a participat în teatrele de operaţiuni din zone de conflict şi s-a familiarizat cu metodele de organizare a operaţiunilor de menţinere a păcii. În perioada 2003-2008, mai multe contingente de genişti ale Armatei Naţionale au luat parte la misiunea internaţională post-conflict din Irak, acţiunile lor aducând Republicii Moldova un capital important de imagine. De asemenea, din luna martie a acestui an, un contingent militar participă la misiunea de menţinere a păcii din Kosovo.

Mai mult, organizarea, în premieră, de către Chişinău, în perioada 16-17 iunie 2011, a reuniunii Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic în formatul sesiunii Grupului Consultativ pentru Politică Atlantică (EAPC/ APAG) care a reunit 59 de delegaţi din partea Secretariatului NATO, misiunilor ţărilor membre şi partenere şi statelor membre ale EAPC a fost apreciată de către participanţi drept „un succes”.

Colaborarea cu Organizaţia Atlanticului de Nord în domeniul ştiinţific s-a concretizat în proiecte susţinute financiar de NATO, precum cele iniţiate de Academia de Ştiinţe a Moldovei cu privire la accesul la reţeaua Internet şi la dezvoltarea ulterioară a acesteia sau crearea reţelei informaţionale a Academiei de Ştiinţe şi a Universităţii Politehnice din Moldova.

139 SINTEZA # 7, august 2014

Neutralitatea constituţională – reper al politicii externe Statutul de membru al NATO nu a constituit, în niciun moment, un obiectiv declarat al clasei politice de la Chişinău. Aceasta deoarece formatele de dialog s-au dovedit suficient de generoase pentru ca statul vecin să-şi asigure acumularea de expertiză necesară şi garanţii de securitate suficiente. În 2009, la momentul preluării funcţiei de premier, Vlad Filat declara că „aderarea la NATO nu figurează printre priorităţile Republicii Moldova”. Într-un interviu acordat cotidianului rusesc „Kommersant”, şeful Executivului de la Chişinău accentua că „se fac prea multe speculaţii... Republica Moldova este o ţară neutră, ceea ce constituie o normă a Constituţiei. Suntem cetăţeni care respectă legea şi vom guverna ţara în conformitate cu normele Constituţiei.

Milităm pentru relaţii normale cu NATO, care să fie cel puţin apropiate de raporturile pe care le întreţine Rusia cu Alianţa”.

Aceeaşi poziţie oficială s-a păstrat şi în documentele asumate de guvernarea pro-europeană de la Chişinău, astfel că, între prevederile IPAP actualizat în 2010 se menţiona, explicit, că „ţinând cont de statutul său de neutralitate, Moldova, prin implementarea Planului Individual de Acţiuni, nu urmăreşte obiectivul aderării la Organizaţia Atlanticului de Nord”.

Mesajele liderilor de la Chişinău, dar şi ale celor occidentali nu au ieşit din formatele consacrate de dialog diplomatic. În contextul situaţiei din Ucraina, când au fost exprimate temeri privind exacerbarea tensiunilor din

regiunea transnistreană, premierul Iurie Leancă a confirmat hotărât că „problema aderării sau neaderării la NATO, dincolo de faptul că este un principiu consfinţit în Constituţie, iar Constituţia trebuie respectată, este un subiect care divizează societatea noastră şi nu are, deocamdată, prioritate”.

De cealaltă parte, atât declarativ, cât şi în documente oficiale ale NATO, referirile la Republica Moldova nu au depăşit cadrul impus de reglementările constituţionale ale statului.

Recent, în cadrul prelegerii susţinute la 13 mai 2014, la Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative din cadrul Universităţii de Stat din Moldova, secretarul general adjunct al NATO, Alexander Vershbow, şi-a exprimat îngrijorarea faţă de „presiunea crescândă la care este expusă în prezent Republica Moldova, prin prisma crizei între Rusia şi Ucraina. În următorii ani ne putem concentra pe sporirea capacităţii de apărare a ţării. În acelaşi timp, vrem să ne arătăm şi sprijinul nostru politic, pledăm pentru suveranitatea şi integritatea teritorială a tuturor partenerilor noştri, mai ales în contextul evoluţiilor din Ucraina”.

Subiectul aderării la NATO pe agenda cetăţenilor Conform rezultatelor Barometrului de Opinie Publică din Republica Moldova (aprilie 2014), 52% dintre respondenţi au optat pentru păstrarea neutralităţii ca soluţie pentru asigurarea securităţii ţării, în timp ce doar 14% au indicat Organizaţia Atlanticului de Nord.

Ambasadorul Republicii Moldova la NATO, Mihai Gribincea, afirma, 

MERIDIAN

în februarie 2011, că „moldovenii privesc NATO cu ochelari sovietici”.

Rolul presei este definitoriu în formarea percepţiei populaţiei, motiv pentru care este explicabilă raportarea preponderent negativă la NATO sau la politicile euro-atlantice în plan internaţional într-o piaţă media dominată de sursele de limbă rusă.

Directorul Centrului de Informare şi Documentare NATO la Chişinău, Elena Mârzac, aprecia că „populaţia Republicii Moldova are încă multe stereotipuri despre NATO, care vin inclusiv pe filiera presei ruseşti”.

Mai mult, dintre partidele aflate pe eşichierul politic de la Chişinău, Partidul Liberal este singurul care şi-a propus, în programul electoral din 2010, examinarea, în perspectivă medie şi lungă, a iniţierii negocierilor asupra Foii de Parcurs pentru aderarea Republicii Moldova la NATO. De atunci, a avut însă o singură iniţiativă concretă pentru aderarea la NATO. În luna mai a.c., a solicitat Curţii Constituţionale interpretarea articolului 11 al Constituţiei Republicii Moldova, privind statutul de neutralitate al ţării, în sensul excluderii acestei prevederi care ar fi „nulă”, cu argumentul că „în momentul adoptării şi intrării în vigoare a Constituţiei, pe teritoriul Republicii Moldova erau dislocate trupe militare ale altui stat”.

Aderarea imediată la NATO – temă de propagandă lansată de pe spaţiul estic Pe fondul percepţiei publice negative faţă de Organizaţia Atlanticului de Nord, cultivate atâţia ani cu asuiditate, şi al tensionării relaţiilor dintre Rusia şi Occident, 140 SINTEZA # 7, august 2014

ca urmare a situaţiei din Ucraina, în ultimul timp s-au înmulţit mesajele alarmiste referitoare la o iminentă aderare a Republicii Moldova la NATO. Blamul a căzut, aşa cum se aştepta, pe coaliţia aflată la guvernare, a cărei orientare pro-occidentală este criticată de susţinătorii vectorului estic pentru Chişinău. Mulţi le-au făcut deja proces de intenţie celor de la putere că încalcă prevederile constituţionale şi pun în pericol integritatea şi independenţa acesteia.

Divizarea opiniei publice din Republica Moldova faţă de subiectul aderării a fost speculată şi s-a transformat în temă de campanie pentru PCRM, de altfel, un promotor al relaţiilor cu Organizaţia Atlanticului de Nord, în perioada în care s-a aflat la guvernare. Vladimir Voronin, cel care a vizitat în repetate rânduri Cartierul General NATO (2005, 2007 şi 2008) şi a avut întrevederi cu liderii la nivel înalt ai Alianţei, a cerut demisia preşedintelui Nicolae Timofti, doar pentru că a răspuns afirmativ unei întrebări lansate de postul de radio „Europa Liberă” cu privire la perspectiva aderării Republicii Moldova la NATO. Deşi nu a fost o declaraţie oficială a Administraţiei Prezidenţiale cu privire la obiective strategice ale Republicii Moldova, a fost speculată de Opoziţie, iar alegaţiile făcute cu acest prilej au generat tensiuni în societatea de pe malul stâng al Prutului.

Acţiunile propagandistice desfăşurate în Republica Moldova nu au nimic nou, poate din acest motiv nimeni nu se mai deranjează să o analizeze şi să reacţioneze.

Ar putea da de gândit, în

comparaţie, reacţia fermă şi clară a Letoniei, care a anunţat recent că urmează să deschidă, la Riga, un nou centru strategic de comunicare susţinut de NATO, a cărui misiune va fi „de contracarare a tentativelor Moscovei de a influenţa importanta minoritate rusofonă din această ţară baltică”. Potrivit premierului leton, Laimdota Straujuma, „Rusia duce un război al informaţiilor” în această republică fostă sovietică, devenită membru UE şi NATO în 2004.

Pe termen mediu – doar o opţiune O relaţie de succes în actuala formulă, aşa cum s-a dovedit a fi până acum cea dezvoltată între Organizaţia Atlanticului de Nord şi Republica Moldova, este singurul mod de acţiune posibil, cel puţin până când situaţia din teren nu va reclama o abordare strategică diferită. În fond, neutralitatea militară a fost una dintre cărţile pe care Republica Moldova le-a jucat foarte bine atât în raporturile cu Moscova, pentru păstrarea unui minim control asupra afacerilor interne şi în negocierile din dosarul transnistrean, cât şi cele cu Occidentul, pentru atragerea de fonduri şi know - how pentru care alte state au plătit un preţ enorm.

Până la crearea masei critice interne, care să genereze decizia politică de schimbare a opţiunii neutralităţii, eforturile construcţiei politice, oricum supuse unor presiuni acerbe din partea Rusiei, vor fi canalizate spre obiective asumate la nivel naţional, precum îndeplinirea standardelor de aderare la Uniunea Europeană ori refacerea unităţii teritoriale. n

5

poveşti spuse cu o linie Tudor Raţ

B

enjamin Disraeli, primministru al Marii Britanii la sfârşitul secolului al XIX-lea, este cunoscut nu doar pentru influenţa şi moştenirea sa politică, ci şi pentru o serie de aforisme. Lui îi aparţine citatul des atribuit scriitorului american Mark Twain: „Există trei tipuri de minciuni: minciuni, minciuni sfruntate şi minciuni statistice”. Se spune, de asemenea, că marele matematician şi informatician român Grigore Moisil, rugat fiind de un student să explice ce e media aritmetică, a replicat: „Dacă stai cu o fesă pe un bloc de gheaţă şi cu cealaltă pe o plită încinsă, în medie e bine, dar în realitate e vai de fundul tău!”.

Cu toate acestea, statistica are meritele ei. Săpând prin volume mari de date, poţi descoperi tendinţe sau modele extrem de interesante, imposibil de surprins cu ochiul liber.

Mai jos, câteva astfel de descoperiri, reduse la forme digerabile.

1. Prietenii tăi sunt de vină că te îngraşi...

Sau tu eşti de vină că se îngraşă ei... Nicholas Christakis, profesor de sociologie la Universitatea Harvard, 141 SINTEZA # 6, iulie 2014

şi James Fowler, profesor de genetică medicală la Universitatea din California, au descoperit, făcând o cercetare longitudinală pe un eşantion de persoane cu probleme de greutate, că sintagma „epidemia de obezitate” nu este doar o metaforă interesantă.

Urmărind evoluţia greutăţii subiecţilor şi a prietenilor lor pe o perioadă de câţiva ani, cei doi cercetători au descoperit că obezitatea „se transmite” de la individ la individ, similar unui virus sau unei bacterii. Explicaţia pentru acest fenomen constă în faptul că persoanele care se înconjoară de indivizi supraponderali îşi pliază stilul de viaţă (mănâncă mai puţin sănătos, fac mai puţin sport) pe cel al prietenilor sau îşi schimbă percepţia

cu privire la ce constituie un aspect fizic normal. Practic, problema obezităţii trebuie înţeleasă prin prisma difuziei de comportamente şi norme.

Un lucru cu adevărat interesant este că nu doar fluctuaţia în greutate a persoanelor din proximitatea unui individ influenţează greutatea acestuia, impactul schimbărilor corporale în reţeaua socială având un efect semnificativ (mai mare decât şansa statistică, aleatorie, ca un individ să fie obez) cu până la 3 grade de separare.

Cu alte cuvinte, dacă un prieten de al tău este obez, probabilitatea ca tu, la rândul tău, să fii obez creşte cu 45%.

Dacă un prieten al prietenului tău, adică o persoană aflată la 2 grade de separare, este obez, 

Influenţa reţelei sociale asupra obezităţii

MERIDIAN

şansele tale să fii obez cresc cu 25%.

Dacă prietenul prietenului prietenului tău, o persoană pe care este posibil să nici nu o cunoşti (3 grade de separare) este obez, probabilitatea ca tu să fii obez creşte cu 10%. Influenţa reţelei sociale devine nesemnificativă statistic (adică nu diferă faţă de probabilitatea normală ca un individ să fie obez) abia la al 4-lea grad de separare.

O descriere amănunţită a metodologiei de cercetare se regăseşte în cartea Connected: The Surprising Power of Social Networks And How They Shape Our Lives. Poate că, dacă statistica, care se rezumă la persoane din SUA, ar fi luat în calcul şi modul de viaţă, antecedentele medicale sau repartiţia geografică a persoanelor obeze, la nivel global, rezultatele ar fi fost mult nuanţate.

2. Avem mai multe războaie, cu mai mulţi beligeranţi, dar...

Conform datelor colectate de Peace Research Institute Oslo şi Upsala Conflict Data Program (proiectul Data on Armed Conflict), în perioada 1946-2012, a crescut atât numărul de actori aflaţi în conflict sistemic de tip război (de la 27 la 117, cu un vârf, în 1991, de 129 actori aflaţi în conflict), cât şi numărul de relaţii conflictuale (de la 38 la 206, cu un vârf, în 2004, de 346 conflicte). Analizând repartiţia conflictelor la numărul de actori, se poate observa o distribuţie de tip „coadă lungă”, nu una de tip gaussian ce relevă faptul că există un număr mic de actori ce generează majoritatea conflictelor, în timp ce restul actorilor, în număr foarte mare, dezvoltă, de fapt, puţine relaţii conflictuale.

8,3% dintre actorii din grup au fost implicaţi în 50,66% dintre conflicte. Cu alte cuvinte, în cei 62 de ani analizaţi, 52 dintre actori au avut mai multe relaţii conflictuale decât ceilalţi 574, cumulat. Dacă am reduce numărul de conflicte la 100 şi numărul de părţi beligerante la 10, atunci un actor ar avea 50 de conflicte, iar restul de 9 le-ar „împărţi” pe celelalte 50.

Ar fi interesant dacă am putea corobora această statistică cu studii antropologice privind conflictele, care ar explica, poate, atât distribuţia geografică a acestora, cât şi manifestarea repetată, la anumite grupuri, de violenţe colective, ori cu studii care să arate legătura dintre cauze, durată şi actori implicaţi în conflicte.

142 SINTEZA # 7, august 2014

Evoluţia numărului de beligeranţi

MERIDIAN

Evoluţia numărului de conflicte

Evoluţia numărului de victime în războaie

3. ...mor mai puţini oameni în aceste conflicte Un alt set de date colectat de PRIO (Battle Deaths) pentru intervalul 1946 – 2008 arată că, în pofida proliferării conflictelor în ceea ce priveşte numărul de ciocniri şi de participanţi, numărul de victime (fatalităţi) a scăzut puternic în ultimii ani.

Nu doar cuantumul total a scăzut, ci şi numărul de victime per conflict, de-a lungul timpului.

Considerând datele la un nivel absolut, constatarea PRIO este corectă, însă poate ar fi necesară o corelare cu creşterea populaţiei la nivel global… ori cu faptul că, în unele conflicte, prioritară este regula „targetted killing”, nu „mass killing”.

4. Trăim într-o lume din ce în ce mai puţin violentă

Evoluţia numărului de victime raportat la numărul de relaţii de conflict

Evoluţia numărului de infracţiuni cu violenţă în SUA

143 SINTEZA # 7, august 2014

În pofida percepţiei generate de „Ştirile de la ora 5”, conform statisticilor FBI, în acest an, criminalitatea violentă din Statele Unite ale Americii a atins cel mai scăzut nivel al ultimilor 40 de ani.

Acest trend nu este specific doar SUA – Eurostat şi birourile de statistică din ţările dezvoltate economic (Canada, Japonia şi Marea Britanie, precum şi alte state membre ale unori structuri precum G7 sau OECD) atestă că infracţiunile cu violenţă - crimele şi tâlhăriile - sau infracţiunile împotriva proprietăţii au scăzut puternic în ultimii ani. În Marea Britanie, conform UK Peace Index 2013, în ultimii cinci ani, numărul omuciderilor a scăzut cu 28%, cel al infracţiunilor violente cu 21%, cel al infracţiunilor legate de arme de foc (posesie ilegală, folosirea abuzivă armei în medii rezidenţiale etc.) a scăzut cu 34% şi infracţiunile de disturbare a liniştii publice au scăzut cu 29%.

O explicaţie unică şi fermă pentru acest fenomen nu există.

Anumiţi oameni de ştiinţă consideră că scăderea nivelului infracţional violent poate fi atribuită declinului consumului de droguri tari (heroină şi cocaină bază liberă/crack) şi proliferării consumului de droguri uşoare (marijuana, ecstasy etc.). Alţii sunt de părere că scăderea violenţei poate fi atribuită creşterii atractivităţii infracţionalităţii electronice şi a fraudei, activităţi mai profitabile şi cu riscuri asociate mai mici. 

MERIDIAN

De asemenea, numărul persoanelor încarcercate a crescut în întreaga lume şi poliţia a devenit mai eficientă (tactici folosite, noi metode de analiză şi prevenţie ş.a.m.d.).

Două teorii controversate susţin faptul că infracţiunile cu violenţă sunt în scădere, deoarece în ultimele decenii avortul a devenit legal în multe zone ale globului sau că această scădere poate fi atribuită interzicerii produselor cu plumb (vopseluri, chimicale), în special a benzinei cu plumb, începând cu anii 70, momentul care marchează începutul declinului violenţei. Deşi această corelaţie poate indica o falsă relaţie cauzală, unul din cele mai cunoscute efecte ale intoxicării cu plumb este comportamentul violent.

Evoluţia numărului de ore lucrate pe an, conform Max Roser

Evoluţia numărului de ore lucrate pe an, conform Michael Huberman şi Chris Minns

144 SINTEZA # 7, august 2014

5. Veştile bune continuă – muncim mai puţin ca în trecut Statisticile OECD şi studiile unor istorici specializaţi în economie, precum Angus Maddison, arată că numărul de ore lucrate pe an a scăzut simţitor începând cu 1870. Conform acestuia, în 1870, în medie, un angajat muncea 6 zile pe săptămână, 10 ore pe zi. Datele de mai jos corespund eşantionului selectat de cercetătorul american Max Roser pentru a ilustra această scădere în mai multe spaţii socio-culturale.

Michael Huberman şi Chris Minns au găsit date similare, neexistând diferenţe semnificative între trendurile înregistrate în lumea „veche” (Europa) şi cele din lumea „nouă” (America de Nord, Australia).

Sigur că nici în acest studiu nu se ia în calcul statul peste program „voluntar”, practicat atât la marile companii, dar şi la organizaţii mai mici. Îmbucurătoare cu adevărat pentru multă lume este tendinţa de a reduce cheltuielile logistice prin renunţarea la prezenţa fizică a angajaţilor la locul de muncă şi trecerea la lucrul de acasă.

Un studiu al Telework Research Network din 2013 indica faptul că unul din 5 americani lucrează de acasă, în timp ce aproximativ 3 milioane de persoane active pe piaţa muncii nu au lucrat niciodată într-un birou. Dintre aceştia din urmă, 54% au declarat că sunt foarte fericiţi în această situaţie.

Nu cunoaştem încă implicaţiile psihosociologice ale acestei transformări, aşteptăm un nou studiu... n

145 SINTEZA # 7, august 2014

146 SINTEZA # 7, august 2014

Pornind de la Asimov: Iluzia cunoaşterii absolute şi importanţa gândirii strategice în construcţia ordinii în relaţiile internaţionale

INSIDE Visul unei teorii unificate, definitive a relaţiilor internaţionale, o teorie care să explice limpede natura universului internaţional și care, mai ales, să poată prognoza evoluţiile viitoare va bântui multă vreme, poate pentru totdeauna, gândirea umană. Cine nu și-ar dori să știe precis ce se va întâmpla cu statele, cu societatea, cu indivizii în 5, 10, 100 sau 500 de ani, dacă va fi pace sau război, dacă vom parcurge crize sau instabilitate, dacă va fi ordine sau haos în universul global?

George Cristian Maior

147 SINTEZA # 7, august 2014

INSIDE

Fragmentul face parte din volumul ”Incertitudine. Gândire strategică şi relaţii internaţionale în secolul XXI”, ediţia a II-a , Editura RAO, 2014

O

astfel de teorie este, desigur, foarte departe de a fi construită. Limitele unei atare întreprinderi sunt date de vulnerabilităţile și slăbiciunile epistemologice în principal - a știinţelor sociale în general, cărora le aparţine și ramura, încă relativ tânără, a relaţiilor internaţionale. Bineînţeles, progrese importante s-au realizat în cercetare și analiză în traseul academic și intelectual, dar drumul spre o teorie universal acceptată este foarte lung (așa cum bine remarca o personalitate cunoscută din domeniu) și nu se știe dacă va fi parcurs vreodată până la capăt. Dar care ar trebui să fie de fapt capătul? În ce ar consta structura, elementele fundamentale unei teorii finale a politicii și relaţiilor internaţionale? O teorie care să explice, până la urmă, ceea ce ar trebui de fapt explicat în primul rând, pentru a înţelege în mod absolut de ce se întâmplă lucrurile în acest fel în relaţiile internaţionale, în geopolitică, diplomaţie și război: comportamentul uman și, mai departe, comportamentul statelor, al imperiilor etc. ce compun acest univers. Acest lucru nu pare posibil în mod absolut. Poate doar la nivelul utopiei sau în literatura știinţifico-fantastică.

Hari Seldon, eroul romanelor din seria „Fundaţiei” lui Isaac Asimov, este un cercetător relativ anonim care propune la o conferinţă galactică desfășurată în capitala (Trantor) a marelui imperiu universal ce cuprindea cvasitotalitatea lumilor galaxiei, o teorie generală de înţelegere a lumii. Ea este, în mod evident, și o teorie a comportamentului uman, aplicabilă într-adevăr la mase mari de indivizi, dar care ar putea prognoza cu precizie evoluţia imperiului și a lumilor care îl compun în viitor. La data prezentării sale, teoria nu este completă și trebuie perfecţionată, lucru pe care Seldon ţine să-l precizeze cu obstinaţie atunci când forţele politice conducătoare, în frunte cu împăratul galaxiei, se interesează imediat de această descoperire uluitoare.

Interesul puterii politice „galactice” pentru teoria lui Seldon este ușor de înţeles. Dacă o asemenea teorie a universului s-ar afla la îndemâna guvernului imperial în frunte cu Împăratul, atunci direcţia strategică de guvernare, de control a evoluţiilor politice și sociale, ar fi clară în sensul prezervării imperiului (aflat oricum

148 SINTEZA # 7, august 2014

într-o fază de declin intern și turbulenţe) și, bineînţeles, în scopul conservării puterii imperiale. Cunoscând în avans ce se va întâmpla, ar putea fi luate exact măsurile necesare pentru consolidarea ordinii imperiale și chiar sporirea forţei sale sau ar putea fi preîntâmpinate evenimente grave de genul celor care măcinau deja regimul și ordinea universală galactică. Pe de altă parte, dacă o asemenea teorie ar încăpea pe mâna dușmanilor imperiului, tot mai mulţi și mai puternici în ultimele milenii, ea s-ar putea transforma într-o armă politică totală împotriva regimului imperial. Mai mult, simpla deconspirare a teoriei la nivelul opiniei publice galactice ar constitui un pericol fatal: pe de o parte, și-ar pierde automat din eficacitatea politică și strategică, pe de altă parte am avea de a face cu același risc al folosirii sale de către diverse forţe ostile ordinii imperiale. Iată de ce, încă din debutul romanului, aflăm de interesul stringent legat de prezervarea cu stricteţe a secretului cercetării din acest domeniu, un lucru considerat esenţial pentru liderul imperiului și pentru însuși Hari Seldon. Măcar din motive de securitate personală.

Asimov este destul de parcimonios cu explicarea fundamentelor teoriei lui Seldon. Am putea zâmbi condescendent la o asemenea afirmaţie și pe bună dreptate; până la urmă, e vorba de nimic altceva decât un roman știinţifico-fantastic. Teoretic, se poate inventa orice sau se poate demonstra orice - nimeni nu va suferi de vreo acuzaţie privind validitatea știinţifică sau lipsa de legitimitate intelectuală a prezentării coerente a unei teorii definitive, absolute a societăţii. Dar Asimov este un scriitor inteligent și atent la logica internă formală a demonstraţiilor sale (Asimov a fost și om de știinţă).

Astfel, fie în discursul naratorului detașat, fie prin vocea eroului principal și a altor eroi ai romanului, aflăm treptat cam în ce constă o astfel de teorie. Care sunt premisele și ipotezele sale știinţifice, cum se testează și se verifică ele în practică, care este capacitatea sa de prognoză și predicţie. (...) Bineînţeles, aflăm și care sunt aplicaţiile sale în politică și stategie, dar asupra acestui aspect voi reveni ulterior.

Iată câteva referinţe asupra naturii „psihoistoriei” explicate însă în Wikipedia (ceea ce arată și succesul de public al conceptului de ficţiune care a inspirat baza narativului seriei Fundaţiei):  

INSIDE

wi ki Psihoistoria este și numele unei știinţe de ficţiune din universul trilogiei „Fundaţiei” lui Issac Asimov, care a combinat istoria, psihologia și statistica matematică pentru a crea o știinţă (aproape) exactă a comportamentului unor populaţii foarte largi precum Imperiul Galactic. Asimov a folosit analogia gazului unde, dacă traiectoria unei particule este foarte greu de prezis, masa comportamentului gazului poate fi prognozată cu un grad înalt de acurateţe.

Acest concept l-a aplicat apoi la populaţia ficţionalului Imperiu Galactic, ce număra miliarde de oameni. Personajul responsabil de creaţia acestei știinţe, Hari Seldon, a stabilit două postulate: populaţia al cărei comportament a fost modelat trebuia să fie suficient de largă și ea ar trebui să rămână în ignoranţă cu privire la rezultatele aplicaţiilor analizelor psihoistorice.”

149 SINTEZA # 7, august 2014

INSIDE

n Isaac Asimov a început să scrie seria „Fundaţia” în 1942

B

ineînţeles, interesante sunt definiţiile sau, mai bine zis, schiţele explicative legate de psihoistorie, presărate în narativul lui Asimov. Așadar personajul central Hari Seldon afirmă, la un moment dat, comentând cu un colaborator apropiat asupra valorii știinţifice a psihoistoriei, că „... întotdeauna intervine intuiţia. Dar noi vrem mai mult, nu? Căutăm un procedeu matematic care să ne dea posibilităţile unei anumite evoluţii viitoare, în funcţie de diverse condiţii. Dacă intuiţia ar fi suficientă pentru a ne dirija, nu am mai avea deloc nevoie de psihoistorie.”

Un discipol al lui Seldon afirmă că: „Am încredere în principiile psihoistoriei. E o știinţă ciudată. A atins maturitatea printr-un singur om - Hari Seldon - și a pierit odată cu el, pentru că nimeni n-a mai reușit să-i stăpânească iţele complicate. Dar, în această scurtă perioadă, s-a dovedit cel mai puternic instrument de studiere a umanităţii inventat vreodată. Fără a pretinde anticiparea acţiunii oamenilor ca indivizi, ea a formulat legi precise, capabile de analiză matematică și de extrapolare, în scopul dirijării și de extrapolare în scopul dirijării și anticipării acţiunii concertate a grupurilor umane”. Iar la auzul unor asemenea judecăţi absolute, un personaj se întreabă retoric dacă „ne aflăm în strânsoarea zeiţei Necesităţii Istorice?” primind prompt răspunsul ilustrativ că ne aflăm de fapt în „strânsoarea necesităţii psihoistorice...” În sfârșit, deși am putea continua cu astfel de exemple, mi se pare deosebit de relevantă afirmaţia din roman că „legile istoriei (psihoistoriei n.n.) sunt absolute, aidoma legilor fizicii”, cu toate că ea este oarecum atenuată de notarea posibilităţii intervenirii unor erori deoarece „oamenii, prin număr și trăsături, nu sunt la fel

150 SINTEZA # 7, august 2014

ca atomii, în sensul că variaţiile individuale atârnă mai greu”.

L

iteratura știinţifico-fantastică sau filmul S.F. au reprezentat și reprezintă subiecte interesante de analiză pentru filozofia relaţiilor internaţionale. Ceea ce interesează, poate în primul rând, este capacitatea intelectuală de extrapolare, prin narativul neîncorsetat al S.F-ului a tendinţelor prezentului într-o perspectivă temporală mai îndepărtată. Cu alte cuvinte, cum va arăta politica, societatea sau ordinea internaţională în viitor, pornind de la datele momentului istoric actual.

Pe de altă parte, interesează și viziunea degajată din text sau subtext în legătură cu problemele prezentului, captarea în metafore a unei anumite înţelegeri critice a unor factori politici, sociali, strategici etc. ţinând de dilemele istoriei contemporane a societăţii, a universului internaţional. Într-o recenzie critică destul de bună a unei cărţi intitulate sugestiv „To seek out new worlds: exploring links between science fiction and world politics” (În căutare de noi lumi: explorând legături dintre S.F. și politica globală), Graham Slight vorbește de această dualitate „în care S.F.-ul servește ca o metaforă a situaţiei actuale a lumii” faţă de S.F.– ul privit ca „extrapolare” în semnificaţiile descrise mai sus (ar trebui să menţionez însă că Slight îi dă credit lui Ursula Le Guin pentru introducerea acestei distincţii importante în literatură). Exemplele sunt nenumărate, unele foarte cunoscute. O producţie de mare succes precum Battle Star Galactica sugerează explicit multiplele probleme morale și politice ale unei lumi atinsă la nivel existenţial de ameninţarea perversă a terorismului (un fel de meditaţie la provocările lumii

INSIDE

n „Fundaţia” şi „Roboţii” sunt cele mai cele mai cunoscute scrieri science-fiction ale lui Asimov

post atentatele de la 11 septembrie 2001). Vedem astfel cum ameninţarea teroristă obligă adesea la devieri serioase de la cadrele democraţiei, inclusiv prin interogatorii dure, detenţii cu caracter preventiv dar și la anumite măsuri operative și atacuri militare anticipate. Tensiunea dintre libertate și securitate atât de dezbătută astăzi la nivel filozofic, dar și politic - reprezintă un leitmotiv al mesajelor și narativului Battle Star Galactica, până spre finalul seriei. Popularul serial Star Trek, întins pe câteva decenii, atunci când nu deviază în naivităţi mai mult sau mai puţin ridicole, transpune explicit în narativ principii și concepte ale liberalismului internaţionalist american (moștenire a wilsonialismului), ale globalizării în dimensiunea sa pozitivă (uneori și cu umbrele sale), atunci când abordează subiecte legate de organizarea democratică a așa-zisei Federaţii Unite a Planetelor și modul său de operare în relaţiile intergalactice, în abordarea altor lumi, a altor societăţi. Bineînţeles că „luminata” Federaţie preferă alianţele strategice și operaţionale cu forţele galactice progresiste și poartă războaie defensive teribile cu forţe ostile unui anumit concept liberal asupra organizării și securităţii universului. Uneori însă, Federaţia e obligată să renunţe temporar la principiile la care ţine atât de mult atunci când interesele sale strategice superioare cer acest lucru. E interesant să constatăm că, atunci când o specie posedând o tehnologie superioară, ameninţă integritatea fizică a Federaţiei (sau a reprezentanţilor săi de pe navele de explorare galactică aflate sub steagul său) ea nu ezită să formeze alianţe defensive cu sisteme profund antidemocratice, cum este de exemplu Imperiul Borg, bazat pe o filozofie politică pur colectivistă și pe o 151 SINTEZA # 7, august 2014

concepţie de-a dreptul tiranică asupra lumii, la care nu se raportează practic decât prin intenţia expansionistă de ocupare a noi civilizaţii și asimilare rapidă a lor în „colectiv”. Este faţeta clasică a realismului și a realpolitikului din relaţiile internaţionale, extrapolată în S.F., așa cum nici America nu s-a reţinut de la încheierea de alianţe cu sistemul totalitar sovietic, atunci când imperativul geopolitic a cerut-o, în perioada celui de-al doilea război mondial. În ceea ce privește „Fundaţia” lui Asimov, se poate spune că ideea de știinţă a psihoistoriei reprezintă atât o extrapolare în imaginar a unor dezbateri și căutări în știinţele sociale din anii 50, 60 ai secolului trecut, în special în corelaţie cu statistica și matematica, culminând cu moda behavioralismului din acea perioadă, cât și o metaforă legată de potenţialul de a atinge în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat un punct final în dezvoltarea unei știinţe integratoare, în care să fuzioneze partea intrinsec subiectivă din știinţele sociale - psihologia, sociologia, politologia, dar poate și istoria cu partea considerată „obiectivă” a știinţelor pure (naturale), fizica și matematica în primul rând.

I

ntitulată psihoistorie, teoria cu acest nume avându-l ca fondator pe Hari Seldon constituie așadar o sinteză perfectă între istorie, matematică, statistică, sociologie și psihologie. Ea reprezintă astfel mai mult decât cele cinci (poate chiar mai multe) știinţe adunate la un loc și are pretenţia de a constitui o nouă știinţă asupra comportamentului uman, care poate explica cu precizie realitatea și poate prognoza viitorul mulţimilor, al societăţilor și măcar implicit al politicii. Se bazează pe ecuaţii matematice complexe și o dinamică 

152 SINTEZA # 7, august 2014

INSIDE

permanentă de dezvoltare epistemologică a acestora, operaţiune știinţifică ce reprezintă coloana vertebrală conceptuală și practică a unei noi sociologii. Ea nu mai are foarte multe filiaţii cu sociologia clasică, întrucât matematica și logica pură, statistica perfectă, elimină la maximum posibil variabilele cunoscute ale unei știinţe sociale tradiţionale. Există desigur și vulnerabilităţi, așa cum am putut constata în prezentările anterioare, întrucât psihoistoria nu poate fi aplicată la indivizi singulari sau la grupuri umane foarte restrânse, doar mulţimilor mari, doar maselor. Dar și aceste limite epistemologice sunt, până la urmă, parte a naturii știinţifice a teoriei - vorbim de legi ale istoriei în sensul cel mai strict - iar puritatea sa, peste care nu se trece datorită matematicii aplicate, are oricum în vedere ansambluri sociale foarte largi.

Așa cum spuneam, conceptul lui Asimov poate fi înţeles în sensul unei extrapolări a sinuoasei dezbateri din știinţele sociale - care continuă, după cum vom vedea mai încolo, și astăzi. Problema e legată de visul mai vechi al integrării în știinţele sociale a ceea ce un mare teoretician, Immanuel Wallerstein, numește viziunea newtoniană asupra lumii. Cu alte cuvinte, așa cum fizica newtoniană a descoperit legi naturale, perfect aplicabile în timp și spaţiu, demonstrabile matematic și empiric, așa și știinţele sociale să lucreze la descoperirea de generalizări, de legi sociale clare, care să explice societatea, comportamentul uman, politica, oferind bineînţeles predicţii și prognoze. Simplu spus, să avem un fel de știinţă fizică (naturală) integratoare a societăţii. Astfel, după cum observa Wallerstein,

„Determinismul a fost piesa centrală a mecanicii newtoniene exprimând angajarea cea mai adâncă a știinţei moderne....

Trioul nomotetic al economiei, știinţelor politice și sociologiei a devenit intrinsec cantitativ, insistând foarte puternic asupra presupoziţiei unui univers social deterministic. Obiectul știinţei sociale, au reiterat cei din domeniul știinţelor sociale, este de a discerne legi universale similare cu cele pe care ei credeau că le-a statuat fizica. Marea problemă cu care s-au confruntat a fost că, în practică, au fost incapabili să realizeze măcar prognoze pe termen scurt suficient de corecte încât să merite aplauze sociale... Și atunci au acuzat nivelul lor de competenţă și nu modul lor de teoretizare”.

153 SINTEZA # 7, august 2014

D

ar viziunea deterministă newtoniană a intrat în impas în colosala încercare de extrapolare epistemologică la domeniul social, iar cauzele acestui blocaj (pe care nu am intenţia să le evoc aici pe larg) se regăsesc în însăși transgresarea sa de evoluţia spectaculoasă a fizicii quantice, care a pus la îndoială cauzalitatea tradiţională și determinismul imprimat de marea revoluţie newtoniană. Am mai vorbit în alte părţi de principiul incertitudinii dezvoltat de Heisenberg, de teoretizările spectaculoase ale lui Prigogine asupra entropiei, echilibrului și complexităţii, desprinse din studiul termodinamicii care au imprimat constant un dubiu asupra fundamentelor tradiţionale ale fizicii newtoniene, dar și asupra modului său de reflectare în modelele teoretice ale știinţelor sociale. În eseul meu asupra incertitudinii l-am mai citat pe același Wallerstein (și simt nevoia să revin) care observa în acest sens cum „...în special în ultimii douăzeci de ani, un mare grup de oameni de știinţă a provocat premisele știinţei newtoniene. Acești oameni de știinţă văd viitorul ca intrinsec determinat. Ei văd viitorul ca intrinsec indeterminat. Ei văd echilibrul ca excepţional și asertează că fenomenele materiale se mișcă constant departe de echilibru. Ei văd entropia ca ducând la bifurcaţii care generează noi ordini din haos (deși impredictibile)... Și exprimă aceste perspective în câteva slogane de bază: nu certitudine, dar incertitudine ca prezumpţie epistemologică, nu simplitate ca ultim produs al știinţei ci mai degrabă explicarea complexităţii”. Și mai apăsat, „În loc de certitudini, probabilităţi, în loc de determinism, haos deterministic, în loc de liniaritate, tendinţa de mișcare dinspre echilibru spre bifurcaţie, în loc de dimensiuni integrale, fractale, în loc de reversibilitate, săgeata timpului”.

R

evenind la Asimov, am arătat deja cum personajul său fictiv, marele om de știinţă Hari Seldon pare să fi depășit în mod revoluţionar acest aparent relativism epistemologic. În „psihoistorie”, această știinţă totală, el a găsit modelul teoretic perfect de înţelegere știinţifică a mișcării universului social. Pe baza acestui model poate face predicţii și prognoze. Poate identifica legi universale aplicabile socialului și politicului. A descoperit ultima formulă a cunoașterii totale, absolute, visul etern al filozofiei și al știinţei, care acum de fapt fuzionează. Cu alte cuvinte, exact invers faţă de ce postula Wallerstein: în loc de probabilităţi, certitudini, în loc de haos deterministic, determinism... Și, cel mai frumos, în loc de incertitudine ca prezumţie epistemologică, certitudine! Dar oare să fie chiar așa, până și în narativul știinţifico-fantastic? Într-adevăr, singura problemă e cum procedezi în practica politică cu acest depozit total de cunoaștere pentru a atinge anumite scopuri (în cazul fundaţiei lui Asimov scopul fiind, reiterez, refacerea ordinii și stabilităţii în univers). E clar că e nevoie de un plan, de o strategie și aici începe partea interesantă: și acest plan are nevoie de strategi, politicieni, diplomaţi, spioni, militari etc. pentru aplicarea sa. Așadar, are nevoie de oameni pentru implementare. O afirmă chiar un personaj important din roman: „Legile psihoistorice ale lui Seldon, pe care ne bazăm cu atâta comoditate conţin, probabil, ca o variabilă importantă, o anumită iniţiativă din partea oamenilor fundaţiei și mi se pare normal să fie așa. Legile lui Seldon îi ajută pe cei ce 

INSIDE

se ajută singuri” (observaţi cum intervin deja concepte mai relativiste precum „variabile” sau noţiuni încărcate de o anumită doză de subiectivism, precum „iniţiativă”...).

Seldon, artizanul teoriei supreme unificate a cunoașterii, este de altfel, primul om care trece la planificarea transpunerii acestei teorii în practica politică universală. În acest sens, el concepe două fundaţii (similare cu două state diferite) care să-i susţină viziunea strategică și planul său grandios, având ca obiectiv final refacerea ordinii într-un sistem internaţional (intergalactic, să-i spunem), marcat de ineluctabila dezintegrare prognozată de altfel în știinţa „psihoistoriei”.

P

rima fundaţie ar fi echivalenta unui stat tânăr și dinamic, situat la periferia universului aflat deja în descompunere și, prin aceasta, ferită oarecum geopolitic de centrele principale de conflict și turbulenţe care afectau miezul vastului imperiu (fantezia lui Asimov poate fi întâmplător sau nu legată de istoria Americii, a cărei identitate strategică și politică s-a fondat pe despărţirea de vechea lume europeană, inclusiv geopolitic, prin intermediul marelui Ocean Atlantic, care oferea iniţial un baraj de protecţie vizavi de pericolele și problemele istorice ale bătrânului continent). Ideea principală era ca acestă formaţiune statală - planeta Terminus - să se fortifice în timp, să se întărească economic și strategic și apoi să înceapă cumva un proces de expansiune regională și universală, prin care să instituie treptat o nouă ordine în raporturile intergalactice. Adică, să controleze haosul care va fi generat de colapsul imperiului, aducând prin diplomaţie sau forţă militară (dacă era cazul), prin comerţ, tehnologie și putere culturală, fermenţii acţionali ai unor noi concepte de ordine politică și de legitimitate, într-un univers marcat tot mai mult de o instabilitate cronică și de criză. Povestea devine astfel fascinantă literar, dar și interesantă din punct de vedere al lecţiilor de strategie și gândire strategică pe care ni le oferă epicul romanului. Din această ultimă perspectivă, este povestea unei puteri mici și izolate, undeva spre marginea galaxiei care reușește pe termen lung să-și crească tot mai mult forţa internă și externă, să-și proiecteze influenţa spre alte lumi (planete) să recreeze în timp, pe alte baze strategice, politice și sociale, ordinea imperială. Este istoria unei lumi noi, care își folosește eficient puţinele resurse pe care le avea iniţial pentru a se dezvolta și a-și impune viziunea politică în universul internaţional, preemineţa strategică și geopolitică în echilibrele fragile ale miilor de lumi ce formau un sistem anarhic, pe fundalul violent al dezmembrării vechiului imperiu corupt și degenerat.

Cu toate că teoretic, gândirea strategică asupra impunerii sale în Univers era bazată pe planul Seldon și pe premisele știinţei sale absolute, Terminus (sau Prima Fundaţie) are nevoie de politicieni abili, de adevăraţi oameni de stat, pentru a surmonta nenumăratele obstacole și pericole care ameninţau din exterior (sau din interior uneori) securitatea și evoluţia sa strategică dedicată scopurilor menţionate. Nimic nu este dat pur și simplu, nimic nu se întâmplă cumva de la sine sau în mod automat. Totul este o luptă abilă pentru putere și supremaţie, adesea pentru supravieţuire, dusă și dirijată de politicieni abili, precum Primii Miniștri

154 SINTEZA # 7, august 2014

Salvador Hardin sau Hubert Mallow, care sunt nevoiţi să cântărească bine între diverse opţiuni și căi posibile de urmat, între diverse forţe și contraforţe pentru realizarea intereselor strategice ale lumii lor. Și aici metodele folosite, strategiile aplicate par a fi cele cunoscute de pe vremea lui Tucidide, Machiavelli sau Clausewitz, chiar dacă vorbim de lumi ce evoluează ( e adevărat în S.F.) la zeci, sute de mii de ani distanţă în istorie. Cu alte cuvinte, realismul sau realpolitikul își prezervă cumva valoarea practică în universul politic concret, căci e nevoie de diplomaţie, de război de întreg arsenalul clasic al strategiei și politicii pentru a izbândi și atunci când progresul tehnologic, economia, gradul de sofisticare al organizării militare, civilizaţia însăși au evoluat în milenii și milenii de curgere a istoriei.

Aflăm astfel direct din textul romanului că liderii Primei Fundaţii „au acţionat întotdeauna în mod realist, ceea ce înseamnă că au făcut abstracţie de moralitate” și că „unul dintre eroii lor, Salvador Hardin, chiar dădea sfaturi împotriva moralei” (el spunea, la un moment dat că nu e bine ca „sensul moralei să te împiedice să faci ceea ce trebuie”, un fel de parafrazare a lui Machiavelli).

Dincolo de principiile realismului politic, vedem o adevărată ţesătură de elemente tactice și strategice prin care Prima Fundaţie - planeta Terminus – își realizează obiectivele, de la alianţe cu alte planete, la conducerea de războaie, diplomaţie, spionaj, extindere economică și comercială: întreg arsenalul cunoscut al unei grand strategy intergalactice, de reconstrucţie a ordinii universale. Problema e legată însă de planul Seldon și de modelul de cunoaștere totală dezvoltat de acest personaj genial. De ce ar mai fi astfel nevoie de toată această muncă politico-strategică titanică, desfășurată adesea în necunoscut și incertitudine, dacă există o paradigmă inexpugnabilă critic și știinţific, prin care se poate prognoza perfect viitorul, și un plan perfect de acţiune pentru a realiza politic ce și-a propus inventatorul ei? De ce ar mai fi nevoie de politicieni geniali, de creativitate acţională pentru a îndeplini un obiectiv strategic, dacă într-adevăr condiţiile sunt ideale pentru a nu greși vreodată? De ce am mai avea vreodată surprize? Aici fie e vorba de o ușoară contradicţie, care poate fi rezolvată eventual doar la nivel de ficţiune, fie nici măcar un model teoretic absolut de cunoaștere nu este capabil să ducă la înţelegerea complexităţii realităţii umane, care își va păstra întotdeauna o doză de mister și necunoscut.

Asimov este însă mai subtil decât s-ar putea crede la prima vedere. Prin personajul său genial Hari Seldon, el imaginează o a Doua Fundaţie, a cărei sarcină strategică primordială e de a urmări permanent evoluţia planului său iniţial, implementarea sa, de a sesiza prompt obstacolele pe care le-ar putea întâmpina realizarea sa.

A

Doua Fundaţie poate fi asemuită așadar, cu un grup de analiști care strâng informaţii și evaluează în permanenţă planul în toate componentele sale și în arhitectura sa complicată, bazată pe matematică, logică, psihologie, dar și pe evoluţia istorică a realităţii politice și strategice din univers. Un fel de serviciu de informaţii foarte sofisticat și complex al viitorului (nimeni, nici măcar Prima Fundaţie, nu trebuie să știe locaţia sa sau alte amănunte legate de misiunea sa. Secretul e vital pentru apărare, dar și pentru intervenţie ofensivă!).

El se uită cu atenţie la posibilele deviaţii de la plan; orice perturbare este supusă unei cercetări și analize

INSIDE

scrupuloase. Mai mult, oamenii celei de-a Doua Fundaţii au și misiunea de a îmbogăţi planul, de a-l dezvolta, dacă este necesar, de a-i adăuga componente în cazul în care acestea ar putea contribui la reușita sa.

A Doua Fundaţie e într-un fel o grupare de indivizi de elită, extrem de selectă, ce guvernează în principal prin informaţie și cunoaștere. În termeni postmoderni, dacă pot să folosesc acest concept aici, e expresia unui stat cu adevărat inteligent și de aceea foarte puternic și versatil. Nu e vorba de putere în sensul tradiţional dat de forţa materială (economică), militară sau demografică a unui teritoriu. E vorba de putere cognitivă care evident trebuie să se coreleze cu o anumită structură materială pentru a reuși acţional în implementarea sofisticatului plan Seldon. Iar acea structură e prima Fundaţie, planeta Terminus, a cărei atribute sunt cele mai apropiate de un stat suveran clasic, ce posedă, așa cum am văzut, toate atributele clasice ale puterii și instrumentele ei de exprimare: diplomaţia, forţa militară și comercială.

Spuneam că a Doua Fundaţie este posesoarea știinţei inventate de Seldon - psihoistoria și, în același timp, custodele planului său grandios de direcţionare strategică a raporturilor de forţe din Univers până la formarea unui nou imperiu, deci a unei noi ordini universale. Metafora deosebit de inspirată imaginată de Asimov, prin care guvernul celei de-a Doua Fundaţii veghează la dezvoltarea, dar și la implementarea planului este cea a unui Radiant, un instrument prin care multitudinea de fire ale planului Seldon este reprezentată holografic în mii și sute de mii de direcţii de evoluţie politică, geopolitică, economică sau socială a forţelor din galaxie, spre scopul propus (Primul instrument de acest fel fusese construit de însuși Seldon). Ele sunt fixate în ecuaţii matematice complexe, care esenţializează tabloul strategic al echilibrelor de putere din galaxie aflate oricum în continuă mișcare și transformare. Diferenţiate pe culori, aceste linii cartografiate minuţios în holograme complexe se raportează la linia de bază imprimată de Seldon planului originar, iar deviaţiile și diversele bifurcaţii sunt reprezentate în nuanţe distincte tocmai pentru a surprinde, pornind de la perspectiva istorică obligatorie, modul în care planul a fost, este și mai ales va fi respectat. Este vorba de o analiză continuă a realităţilor geopolitice și sociale fluctuante, ce include variabile, dar și elemente de prognoză ce necesită evident studiu permanent bazat pe informaţie corectă asupra evoluţiilor. O discuţie asupra planului Seldon desfășurată între doi membri ai guvernului celei de-a Doua Fundaţii este ilustrativă pentru complexitatea acestei munci intelectuale și analitice cu caracter strategic: „Vom aduce totul înapoi, către începuturi, pe vremea lui Hari Seldon și vom crea o mișcare înceată de înaintare. Vom segmenta șuvoiul pentru a putea vedea doar câte o decadă din dezvoltare dintr-o privire. Asta dă un sentiment minunat de scurgere a istoriei...

- Te rog să observi cât de răzleţe sunt liniile negre de la început. În cursul primelor decenii nu exista șansa unor alte soluţii. Punctele de bifurcaţie cresc totuși exponenţial pe măsura trecerii timpului.

Urmări fascinat cum scurgerea anilor și a liniilor subţiri scrise în negru și roșu se împleteau într-o ţesătură aproape hipnotică. Modelul în sine nu însemna nimic.

Importante erau simbolurile din care se compunea acest 155 SINTEZA # 7, august 2014

model. Ici și colo își făcea apariţia câte-un pârâiaș, umflându-se, ramificându-se și devenind proeminent...

-Deviaţia albastră, zise Primul Orator (șeful guvernului, n.n.) cu un sentiment de dispreţ.... Vom ajunge evident la secolul deviaţiilor.”

Reiese din acest dialog faptul că analiza evoluţiilor politice, sociale, geopolitice din vastul univers internaţional („galactic”) se realiza în permanenţă, alimentată de torentul de informaţie care trebuia evaluată sistematic și apoi reprezentată grafic în scurgerea istoriei. Se vede că realitatea echilibrelor de forţe geopolitice din galaxie trebuia contrapusă planului iniţial, dar ceea ce era și mai interesant (după cum am mai subliniat, de altfel) e faptul că planul însuși trebuia evaluat în raport de realităţi, de deviaţiile și variabilele produse în politic sau social. De asemenea, se vede cum atât analiza realizată matematic și apoi reflectată în acest tip special de hărţi complexe ale evoluţiei politice nu era una lineară, perfect deterministă (în sensul newtonian de care vorbeam), ci una care evidenţia puncte majore de bifurcaţie și deviaţii, ceea ce însemna că planul trebuia reeavaluat în permanenţă, adaptat, chiar schimbat, dacă era necesar. Un alt dialog între membri ai acestei a Doua Fundaţii este elocvent pentru înţelegerea mai bună a ceea ce reprezintă strategie, planificare și acţiune politică efectivă, chiar în ipoteza deţinerii celor mai perfecţionate instrumente teoretice ale cunoașterii. O cunoaștere care nu poate fi niciodată absolută în relaţie cu mișcarea, uneori imprevizibilă, a lumii politice și sociale. Aflaţi tot în faţa acelui interesant instrument de reprezentare grafică a cursului istoriei și a posibilităţilor viitorului, dar și de prelucrare a informaţiilor numit radiant, liderul celei de-a Doua Fundaţii îi explică următoarele unui discipol de-al său: „Planul Seldon nu este nici complet, nici corect. Este doar cel mai bun lucru care a putut fi făcut în acea vreme. Mai mult de o duzină de generaţii de oameni s-au concentrat asupra acestor ecuaţii, au lucrat la ele, le-au descompus până la ultima zecimală și le-au pus din nou la loc. Au privit scurgerea a aproape patru sute de ani, au dirijat realitatea conform predicţiilor și ecuaţiilor și au învăţat.

Au învăţat mai mult decât a știut Seldon vreodată și, dacă am putea reface opera lui folosindu-ne de cunoștinţele acumulate în aceste secole, am putea face o treabă mai bună. Îţi este perfect clar?

Studentul părea un pic șocat.

- Înainte de a ajunge Vorbitor, continuă Primul Vorbitor, va trebui să-ţi aduci tu însuţi o contribuţie originală la plan.... Fiecare semn roșu pe care îl vezi pe perete este contribuţia unuia dintre noi, cei care păzim planul după moartea lui Seldon... Privi în sus: - Uite acolo!

Peretele veni parcă spre el.

- Asta, spuse el, este a mea.

O linie subţire și roșie încercuia două săgeţi bifurcate care cuprindeau patruzeci de centimetri pătraţi de deducţii, pe fiecare rând. Între cele două se afla un șir de ecuaţii scrise cu roșu.

- Nu pare cine știe ce, spuse Vorbitorul. Se referă la un punct din plan care nu va surveni decât peste o perioadă cel puţin egală cu cea care a trecut până acum.

Este vorba de perioada de fuziune, atunci când Al doilea Imperiu va depinde de diferite personalităţi rivale, care vor ameninţa să îl sfărâme dacă lupta va fi prea egală sau îl vor menţine în rigiditate dacă lupta 

INSIDE

va fi prea inegală. Aici sunt luate în considerare ambele posibilităţi, sunt studiate și se indică metoda pentru a le evita.

- Totuși, continuă el, acestea sunt probabilităţi.

Poate exista și un al treilea curs. Unul cu o probabilitate relativ mică- doisprezece virgulă șaizeci și patru la sută, ca să fiu exact – dar deja s-au petrecut evenimente cu o probabilitate și mai mică... A treia probabilitate constă dintr-un posibil compromis între două sau mai multe personalităţi aflate în conflict. Acest lucru, am arătat eu, mai întâi va bloca imperiul într-un șablon ineficient, iar apoi, în cele din urmă, va implica pierderi prin războaie civile... Din fericire și acest lucru a putut fi prevăzut și va putea fi împiedicat. Aceasta a fost contribuţia mea”.

Observăm, așadar, cu claritate, cum e nevoie de ajustări și modificări constante ale planului iniţial, dar și de intervenţii efective în lumea reală a politicului și geopoliticului pentru a putea impune în practica strategică datele noi ale planului. Constatăm de asemenea că procesele de dezvoltare teoretică a înţelegerii universului social nu se opresc la un cadru conceptual fix, ci se îmbunăţesc la rândul lor constant, în consonanţă cu progresul cercetării și al știiinţei, dar și cu evoluţia realităţii.

Cum analiza și informaţia nu sunt de ajuns pentru a schimba realităţile politice și tabloul strategic evolutiv, a Doua Fundaţie este obligată ea însăși să facă politică în teren, intervenind în momente de criză pentru realizarea obiectului strategic final. Într-adevăr, ea folosește de exemplu spioni pentru a dărâma regimuri ostile, pentru a anihila forţe inamice ce zguduie constant echilibrele de putere din univers pe care ea le vrea dirijate în interesul construirii acelei noi ordini universale, propusă de planul iniţial al lui Seldon. În mod spectaculos, a Doua Fundaţie este constrânsă să iniţieze chiar operaţiuni complexe de spionaj pe Prima Fundaţie pentru a masca existenţa sa și a prezerva prin aceasta esenţa planului originar.

Ceea ce e demn însă de remarcat e faptul că totuși această lume – A Doua Fundaţie – posedă, teoretic, cea mai importantă armă în realizarea scopului său și anume teoria absolută - psihoistoria.

Ce ne învaţă însă lecţia Fundaţiei, dincolo de imaginaţia lui Asimov, de ingeniozitatea sa (uneori eșuată într-o anume puerilitate), pornind de la ipotezele sale privind teoria și practica relaţiilor sociale și de putere, în marea lor devenire istorică?

Î

n primul rând, faptul că există întotdeauna o diferenţă între cadrul teoretic (chiar unul perfect sau aproape de perfecţiune) din domeniul știinţelor sociale și planul necesar pentru realizarea unui scop politic sau strategic în realitatea socială. Un asemenea plan se sprijină bineînţeles pe o teorie a universului social, dar pentru realizarea sa efectivă în realităţile politice și geopolitice, infuzia de cunoaștere este vitală, la fel și analiza permanentă a mișcării forţelor ce acţionează în structura intimă a acestor realităţi. Niciun plan nu este fix, iar un plan bun este cel care se poate schimba rapid, în funcţie de circumstanţe.

Cu tot progresul matematicii, al tehnologiei ce potenţează diversele instrumente de cunoaștere și analiză, nicio teorie a socialului nu pare să fie însă perfectă; întotdeauna vor exista variabile datorită imprevizibilităţii acţiunii umane, a dozei inerente de

157 SINTEZA # 7, august 2014

subiectivitate în răspunsul indivizilor la gama variată de situaţii ce apar în viaţa socială și politică concretă.

Demersul lui Asimov, construit prin narativitatea ficţională, nu este unic ca rădăcini, dar nici în ceea ce priveșc ecourile lui. Vom putea aminti doar două contribuţii, prima fiind contribuţia clasică a lui Adolphe Quetelet pe baze de probabilităţi și statistică a inventat ceea ce el a numit o fizică socială, un mod de a descrie un fel de unitate de sens („omul mediu”) , descris prin media valorilor unor variabile măsurate sub forma unei distribuţii normale: indicatori demografici, rata criminalităţii, a nupţialităţii, mortalităţii, sinuciderilor.

Omul mediu este o realitate sui generis, diferită de indivizi, conceptul ajutând la stabilirea unor legi și determinări prin care putem anticipa sau explica trecutul. În aria de similaritate cu demersul psihoistoriei avem și ansamblul teoretic propus de John J. Xenaki numit Dinamica Generaţională (Generational Dynamics), la a cărei bază stă o metodologie de analiza evenimentelor în comparaţie intergeneraţională şi foloseşte aceste analize pentru a face predicţii bazân­ du-se pe comparaţia dintre atitudinile generaţionale, prezente şi cele din trecut, mai ales pe criteriile analizei erorilor generaţionale. În ultima vreme, sociologia, dar și alte știinţe sociale, vorbesc despre faptul că trăim într-o societate a riscului. Sociologi precum Ulrich Beck, „World risk society” (2001), Niklas Luhmann în „Risk: A Sociological Theory” (1993), Deborah Lupton în „Risk and sociocultural theory: New directions and perspectives” (1999) au pus importante disfuncţionalităţi sociale și identitare analizează devierea de la regularităţi si determinisme prin imprevizibilul adus de noile provocări pe care indivizii trebuie să și le asume, dar care depăsesc capacitatea sa de gestiune cognitivă sau chiar socială și economică.

Determinismul clasic este depășit și prin nașterea unor noi discipline de cercetare și studiu cum sunt: teoria structurilor disipative, știinţa complexităţii, teoria haosului, fizica cuantică, teoria Catastrofelor, teoria jocurilor, neuroștiinţele, sinergetica, domenii care fundamentează concluzii prin calculul statistic al probabilităţilor și caută să modeleze procese și trenduri sociale, economice sau chiar politice.

Toate acestea s-au născut și dintr-un imperativ pragmatic, nevoia de predictibilitate în sensul unui minim control al deciziilor și evaluării efectelor pe termen mediu și lung. Evident, specialiștii în modelarea viitorului se vor lovi mereu de slaba adecvare cognitivă la situaţii din viitor, mai ales prin raportare la axa temporalităţii (trecut - prezent - viitor). Dificultăţile sunt și mai mari dacă luam în calcul sistemele sociale complexe, unde putem spune că dinamica sistemului provine de la pluri-agenţi, necoordonaţi, cu interese de multe ori contradictorii sau chiar competitive. Dincolo de slăbiciunile sau criticile fondate aspiraţia privind transcrierea comportamentului individual și social în propoziţii matematice și construcţia de modelări cu caracter previzional va rămâne și va cunoaşte mereu alte și alte încercări. Ne vom lovi mereu de faptul că, deocamdată, nu putem stabili corespondenţe între structurile matematice şi structurile complexe ale morfologiei sociale sau structurii relaţionale.

Este de așteptat să se facă progrese chiar din interiorul studiilor de management a sistemelor 

INSIDE

complexe, în condiţiile în care recunoaștem tot mai mult că incertitudinea este o condiţie inevitabilă a lumii și orice proces de decizie se lovește cel puţin de două forme de incertitudine, una ontologică și alta de factură cognitivă. Chiar dacă nu putem spune că trăim într-o lume nedeterminată, este clar că nu putem vorbi azi de un determinism laplacean, ci de un determinism probabilist. Însă nu incertitudile cu caracter ontologic sunt cele mai frecvente, ci incertitudinile cognitive, cele generate de cunoașterea incompletă, cea care îl face pe decident să atribuie probabilităţi nesigure, imposibil de verificat si validat, unor posibile evoluţii sau consecinţe.

Cu toate acestea, incertitudinea cognitivă este, până la urmă, reductibilă prin acumularea de informaţie și perfecţionare a metodelor sau instrumentelor de cunoaștere, inclusiv prin intervenţia masivă a tehnologiilor cunoașterii.

Dincolo de aceste limite asumate, cunoașterea de tip probabilistic avansează continuu în crearea de modele analitice, problemele cele mai importante apar atunci când analizăm competitudinea listei de soluţii alternative posibile, greu de validat prin raţionalitate aplicată, în multe situaţii, modelul analitic presupune condiţii concrete care nu pot fi satisfăcute integral. De multe ori însă, în teoria relaţiilor internaţionale sau în situaţiile de conflict trebuie luate decizii în condiţii de incertitudine persistentă și aici putem vorbi de scenarii cum este cel al optimalităţii tendenţiale sau scenariul satisfacătorului acceptabil, ca alternativă la primul scenariu.

Concepţia lui Asimov nu a rămas insulară in peisajul contemporan, efortul de a căuta noi teritorii pentru optimizare socială și inginerie socială este frecvent și în zilele noastre. Astfel, s-a născut o teorie și chiar o știinţă, după cum cred întemeietorii, ce se declară moștenitoarea directă a psihoistoriei, cliodinamica. Inventată de matematicianul Peter Turchin, cliodinamica folosește baze de date cu evenimente istorice căutând să găsească regularităţi și să propună modele de evoluţie, căutând să descopere procese istorice pe care să le aplice unor contexte particulare. Ipoteza fundamentală pe care caută să o verifice cliodinamica este că societăţile trebuie urmărite pe ciclurile istorice, care se suprapun și care sunt identificabile dacă urmărim diferiţi parametri.

Studiind trei mari imperii: Imperiul Roman, Europa ca spaţiu istoric și Rusia ţaristă, cliodinamica ajunge la concluzia că civilizaţiile răspund la două cicluri istorice suprapuse: un ciclu lung, de două sau trei sute de ani și un ciclu scurt, în jur de o jumătate de secol. Ciclul lung este un ciclu descris prin structurare și restructurare demografică, determinante find progresele tehnologice și modul de folosire a mâinii de lucru. Folosirea mâinii de lucru, crearea de oferte și optimizările sunt făcute de o elită care se dezvoltă, crește numeric pe masură ce crește bunăstarea, dar care caută să rentabilizeze cât mai mult câștigurile în detrimentul folosirii integrale a forţei de muncă. În faza a doua, în interiorul elitei se crează competiţe pentru resurse, se creează condiţii pentru violenţe si dezordine socială și apare schimbarea majoră. Sunt unii care consideră acest model ca fiind foarte simplist, că nu valorifică complexitatea factorilor de evoluţie socială, nu ţine cont de rolul personalităţilor din istorie etc. Dar Turchin aduce câteva idei interesante care merită evidenţiate și care sunt certe câștiguri de conceptualizare și chiar de operaţionalizare a unei 158 SINTEZA # 7, august 2014

teorii prin aplicare la realităţi concrete. Turchin pune în centrul analizei un concept din filosofia arabă, asabiya, concept care s-ar putea traduce prin cooperare sau coeziune socială. Nu știu dacă Turchin cunoaște conceptul de capital social, dar este asemănător, mai ales în teoria asupra istoriei pe care o dezvoltă Francis Fukuyama. Competiţia între societăţi crește asabiya, deci coeziunea internă, pe când competiţia între grupuri din societate, scade asabiya. Pe de altă parte, Turchin consideră că factorul creșterii inegalităţii și generalizarea corupţiei sunt predictori excelenţi pentru căderea unui imperiu, deci pentru revolte, revoluţii sau violenţe sociale dezintegratoare de sistem. Karl Popper a criticat aspru toate formele de istoricism, observând că tentativele de predicţie pe termen mediu sau lung au caracter nonlinear, iar evoluţiile sunt imprevizibile și chiar dacă ciclurile istorice nu sunt comparabile cu cele din cadrul fenomenelor periodice, repetabile, în fizică.

Dacă observăm fenomenele sociale vom constata că indivizii şi chiar colectivităţile mai mari sau mai mici au marje de libertate importante, dar cu toate acestea existenţa ciclurilor istorice poate fi demostrata și cu cât vom descoperi mai multe cauze care le individualizează, cu atât vom putea acţiona asupra consecinţelor şi deci acţiona pentru modificarea evoluţiilor socialului.

Este probabil și motivul pentru care cliodinamica are un oarecare succes, chiar pentru oamenii de stiinţă veritabili, deși este lansată din 2003, astăzi apar studii sub această etichetă semnate de savanţi cunoscuţi ca Heinz von Foerster, Leonid Borodkin, Jack Goldstone, George Malinetsky, Serge Kapitsa, Yuri Pavlovsky, Serge Nefedov și Andrey Korotayev.

Nu este lipsit de importanţă să menţionăm că unele studii lansate în interiorul acestui curent de gândire prognozează pe baza unor analize de ciclu, dar și privind capitalul social că, în jurul anului 2020, vor avea loc ample violenţe și bulversări sociale la nivel mondial.

Anterior, un studiu al New England Complex Systems Institute (NECSI), din 2010, prognozase pentru aprilie 2013, mișcări sociale violente în Africa de Nord și Orientul Mijlociu.

Vorbim, în ultimii ani, de tot mai multe încercări ştiinţifice care caută să materializeze, prin metode cantitative, utopiile psihoistoriei. Un exemplu relevant este dat de echipa de cercetători de la NECSI care studiază dinamica sistemelor complexe, amintit deja. În Centrul pentru reţele complexe și sisteme de cercetare (CNetS) din cadrul Institutul de Tehnologie de la Universitatea Indiana se stimulează cercetarea interdisciplinară în toate domeniile legate de sisteme complexe. Tipurile de probleme pe care le conţine agenda de cercetare sunt: studierea interacţiunii dintre dinamica socială și comportamentele on-line; modelarea evoluţei reţelelor sociale și tehnologice complexe, înţelegerea reţelelor biologice complexe și reacţie-complexă în biochimie; dezvoltarea de modele de răspândire a epidemiilor; înţelegerea modului în care apare un comportament coordonat de interacţiunea dinamică a sistemului nervos, corp, și de mediu; studierea comportamentului social uman și multe altele.

Mulţi statisticieni din ştiinţele sociale merg pe ideea că civilizaţia noastră s-a îmbolnăvit de maladia timpului scurt și fac recurs la ceea ce numesc long data pentru a înţelege evoluţia și chiar a prelungi tendinţele actuale în viitor.

INSIDE

n La Perot Museum (Dallas, SUA) există un întreg etaj dedicat unei incursiuni prin sistemul solar şi descoperirilor oamenilor de ştiinţă cu privire la secretele Universului

Recent, Google a anunţat că finanţează câteva proiecte la Universitatea din Tel Aviv care ţintesc ca, prin inteligenţă artificială, să sprijine prezicerea unor tendinţe legate de viitor, iar CIA și Defense Advanced Research Projects Agency (DARPA) lucrează la un soft pentru a construi motoare de analiză temporală pentru a descoperi legăturile invizibile dintre subiecte și fapte, fenomene și evenimente.

Nu în ultimul rând, în ultima perioadă, Teoria lebedelor negre, propusă de Nassim Nicholas Taleb, servește la explicarea rolului disproporţionat al evenimentelor rare, unde avem, din cauza probabilităţilor mici, aproape o imposibilitate a calculării probabilitaţii de apariţie cu mijloace știinţifice.

Teoria citată este interesantă și pentru că face o analiză prejudecăţilor noastre, individuale și colective, care ne fac să le ignorăm, și să nu le acordăm rolul important pe care îl au. Un asemenea eveniment se află în exteriorul așteptărilor noastre, fiindcă analiza trecutului nu-l recomandă ca fiind posibil sau probabil.

Suntem puși, de multe ori când facem asemenea raţionamente de tip prognostic, în situaţia de a constata că informaţia și cunoașterea joacă un rol esenţial nu doar în predicţie, dar și în managementul proceselor sociale, economice sau politice din suprasistemele complexe de astăzi. În expresia lui Keneth Boulding, factorul informaţional poate pune diferite probleme, ceea ce am putea numi paradoxul epistemologic, deoarece la baza oricărui sistem stă informaţia, actorii sociali sunt mereu în căutare de informaţii, iar primul efect este că activitatea cercetătorului, a observatorului, 159 SINTEZA # 7, august 2014

poate modifica parametrii sistemului. În plus, actorii sociali sunt ei înșiși producători de informaţie nouă, de aceea modelarea absolută este imposibilă. Dar împotriva acestui aparent nihilism epistemic, există tot mai mulţi cercetători, chiar din domeniul economiei, cum sunt Ludwig Lachman și Geoge Shalke, care merg la extrema cealaltă, considerând că în centrul modelării comportamentului social sau economic trebuie să punem rolul imaginaţiei și creativităţii, metode prin care indivizii vor căuta și vor găsi, mereu, noi soluţii. Hayek, la rândul lui, consideră că este necesar să reperăm patternurile sistemelor studiate și principiile generale de funcţionare, dar să nu uităm că, dacă vorbim despre comportamente, ele par aleatorii, însă și indivizii urmează reguli și sunt constrânși de cadre instituţionale. Vom putea constata și aici că una dintre problemele și provocările cele mai mari pentru societăţile contemporane este cea legată de căutarea modalităţilor de integrare ale modelelor de previziune în modele și proceduri de luare a deciziilor într-o lume tot mai afectată de incertitudine, dar guvernată totuși de o certitudine care ne dă speranţe:

cunoașterea și creativitatea umană sunt resurse antientropice și sunt resurse inepuizabile.

n

Convorbiri Dennis Deletant 160 SINTEZA # 7, august 2014

CONVORBIRI

Faliile dintre lumi se cos cu ață chirurgicală Profesorul Denis Deletant despre conflicte, interese, religie şi viitor. În dialog cu Marius Benţa

Marius Benţa: Domnule Dennis Deletant, s-a vorbit foarte mult despre „falia lui Huntington”, concept în jurul căruia s-a construit o adevărată mitologie. Cât de importantă credeţi că e, pentru criza din Ucraina, problema diferenţelor religioase şi rădăcinile ei istorice din această regiune a Europei de Est?

Dennis Deletant: Această diferenţă religioasă joacă un rol foarte important. Am putea spune că Biserica Greco-Catolică din Ucraina, la fel ca echivalentul ei din Transilvania, este identificată cu un anumit aport cultural al Occidentului. Biserica Ortodoxă este identificată — uneori pe nedrept, aş spune — cu un anumit conservatorism…

- Balcanism?

Dennis Deletant este autorul mai multor cărţi academice despre istoria dictaturii comuniste în România, cele mai cunoscute fiind „Aliatul uitat al lui Hitler: Ion Antonescu şi regimul său.

1940-1944” respectiv „Ceauşescu şi Securitatea”.

E căsătorit cu o olteancă, vorbeşte fluent româneşte şi a scris, de asemenea, câteva manuale de limba română. Este profesor de studii româneşti la şcoala de Studii Slavone şi Studii Est-Europene de la Universitatea din Londra. La fel ca mai toţi universitarii care au vizitat şi studiat România lui Ceauşescu, a fost acuzat, desigur, că e agent secret.

- Da, chiar un anumit balcanism. În acelaşi timp, datorită rolului Bisericii Ortodoxe Ruse, ea se identifică şi cu o anumită ostilitate faţă de Occident. Deci e clar că diferenţele religioase joacă un rol în această problemă. Statul rus a exploatat această apartenenţă religioasă a ruşilor la Ortodoxie. Dar e interesant de observat că, destul de recent, preşedintele Putin a erijat Rusia drept o putere luminată, progresistă şi, în schimb, a caracterizat Occidentul drept o cultură retrogradă; a inversat imaginea tradiţională.

- Putin se foloseşte, pentru scopurile sale politice, de susţinerea liderilor ortodocşi…

- Da, şi vedem chiar şi în ziua de azi cum anumite forţe ale clerului ortodox din Grecia, bunăoară, se manifestă foarte ostil faţă de cultura occidentală în general. Este un fenomen pe care Huntington l-a reliefat în studiul lui când a vorbit despre această falie.

- Dar iată că Uniunea Europeană s-a extins şi dincolo de această falie. Există aceste ţări ortodoxe în UE: Grecia, Bulgaria, România. Credeţi că UE s-a grăbit înglobând aceste ţări care nu sunt şi în interiorul frontierelor sale „spirituale”?

- Nu, pentru că UE a încercat să scoată în evidenţă valorile pe care uniunea propriu-zisă le promovează în cadrul comunităţii europene. Ea a invitat, aş spune, aceste forţe mai conservatoare din ţări precum Grecia ori Bulgaria să-şi reconsidere atitudinea faţă de respectarea drepturilor omului, tot aşa cum a făcut-o în Occident: când a venit vorba de rolul Bisericii Catolice, papalitatea a fost, în mod subtil, invitată — dată fiind apartenenţa Italiei la Uniunea Europeană — să-şi reconsidere unele dintre preceptele ei.

- Vaticanul nu e, practic, membru în UE.

- Nu e membru, însă, fiind o forţă politică foarte importantă, a fost invitat să-şi reconsidere trecutul — iar aici mă gândesc la  161 SINTEZA # 7, august 2014

CONVORBIRI

tratamentul aplicat orfanilor, la abuzurile făcute de unii membri ai Bisericii Catolice — şi să conştientizeze importanţa pe care o acordă acestor probleme care ţin de drepturile omului instituţiile Uniunii Europene, în special Consiliul Europei. Încetul cu încetul se vede, mai ales sub noul papă, o încercare de a prezenta Biserica într-o imagine mai bună, mai în acord cu sentimentul public general. Asta e valabil nu numai în Europa de Vest, ci şi în SUA, unde imaginea Bisericii Catolice a suferit destul de mult.

- Dar cum e posibil ca Vaticanul să aibă o putere politică atât de mare, aşa cum spuneaţi, atâta timp cât Uniunea Europeană este o structură seculară, la fel ca toate statele democratice? Dumnezeu nu există în constituţiile acestor ţări.

- E posibil, din cauza apartenenţei unui segment important al populaţiei din ţările respective la credinţa catolică…

- ... un segment din ce în ce mai puţin numeros…

- … invazie care, de fapt, a început…

- Aşa e, avem deja mulţi muncitori turci în Germania ori în Franţa. Aţi pus degetul pe o problemă care, de fapt, preocupă foarte mulţi politicieni din UE. De aceea eu cred că este prea devreme ca politicienii să încerce să abordeze această chestiune a aderării Turciei. Eu unul nu o văd posibilă nici peste zece ani. Chestiunea e rezolvabilă doar pe termen lung.

- Asta înseamnă că Europa rămâne fundamental creştină?

- Da, rămâne fundamental creştină, pentru că asta e dorinţa unei zone importante a membrilor săi actuali.

- Există şi o anumită extindere simbolică a UE, mă gândesc la concursul Eurovision, unde vedem ţări care nu sunt europene, precum Israelul. S-a vorbit chiar de Emiratele Arabe că ar putea intra în Schengen. Credeţi că avem de a face cu un fel de pregătire morală a populaţiei din UE pentru a se putea deschide mai mult în viitorul îndepărtat?

- Aşa e, însă un segment totuşi semnificativ în - Cred că Israelul şi-ar dori să devină stat membru al comparaţie cu procentul protestanţilor din Occident.

Uniunii, însă nu cred că se va întâmpla asta. Dar aveţi Procentul celor care au rămas fideli Bisericii Catolice dreptate, există un fel de pregătire a publicului, un fel este destul de important, iar ei au o influenţă puternică, de sădire a ideii că, poate, Israelul în special în ce priveşte populaţia ori Turcia ar putea deveni cândva feminină. În ţări precum Spania membri. sau Italia, predica preotului din Se foloseşte această sat cântăreşte greu, inclusiv - Există însă, mai spre Vest, alte în comportamentul de vot al expresie, „Vestul a ţări creştine. Se vorbeşte despre enoriaşilor. Deci influenţa politică parteneriatul transatlantic. Credeţi trădat”. Dacă privim a Bisericii este importantă atât în că ar fi mai apropiat ca posibilitate Occident, cât şi în Europa de Răsărit. lucrurile din punct temporală un parteneriat mai - Credeţi că Europa e pregătită să depăşească şi cealaltă falie religioasă, aceea dintre creştinism şi Islam?

de vedere strategic, militar şi politic, ce puteau să facă americanii şi britanicii atunci, în 1945 (ne referim la Yalta)?

- Nu cred că e pregătită încă să depăşească această falie.

Am văzut la recentele alegeri europarlamentare cum a reacţionat electoratul în anumite ţări membre, nu în toate. Aici, pe fondul unei migraţii pe alocuri semnificative, a crescut nemulţumirea faţă de extinderea UE şi a apărut un fel de oboseală în publicul european privind continuarea extinderii uniunii. Asta se referă nu doar la posibilitatea ca Turcia să devină membră, ci şi la state ca Bosnia. Se observă o tărăgănare a acestor negocieri legate de o nouă extindere a uniunii.

- Credeţi că o extindere în viitorul apropiat spre ţări precum Turcia sau Bosnia ar da naştere la tulburări sociale?

- Dacă se face pripit, există acest risc, însă eu cred că pe termen lung aceste ţări merită să fie înglobate.

- Economic vorbind, Turcia este o ţară puternică.

- Da, este în creştere economică şi să nu uităm că Turcia este deja membră NATO şi îndeplineşte mai multe dintre criteriile impuse pentru aderarea la UE. Totuşi, faptul că Turcia este o ţară islamică, generează acest spectru în unele state membre ale uniunii legat de o invazia islamică…

162 SINTEZA # 7, august 2014

strâns între SUA şi UE?

- Desigur, există deja un parteneriat, dar sunt nişte diferende pe plan comercial între cele două blocuri. Totul depinde de interesele economice şi, chiar dacă va continua să existe o concurenţă puternică între cele două „state”, nu va fi împiedicată colaborarea strânsă dintre ele, colaborare care există de altfel de ani buni. Aici aş spune un lucru. De când locuiesc în Statele Unite, am constatat, european fiind, că există un fel de resentiment american faţă de unele state membre ale NATO care profită de scutul strategic pe care îl oferă SUA, dar nu contribuie cu mai nimic.

- Spre exemplu?

- Spre exemplu, Germania. Statele Unite au recomandat, de mulţi ani, ca fiecare stat membru să cheltuiască măcar 2% din PIB pentru apărare, dar Germania nu se conformează. România a promis că se va conforma, Polonia la fel, două dintre ţările baltice au promis şi ele că vor majora bugetul pentru apărare. Însă Germania este un exemplu foarte grăitor, întrucât profită în continuare de legături în plan comercial cu Rusia.

- E văzută deci ca o atitudine duplicitară?

- Nu chiar duplicitară, însă americanii sunt de părere

CONVORBIRI

că nemţii ar trebui să contribuie mult mai mult la costul apărării lor, întrucât se bucură de asigurarea strategică pe care le-o oferă NATO. - Pe de altă parte, nu e lăudabilă orice încercare europeană de apropiere de Rusia şi de reconciliere cu spiritul rus?

- Ba da, însă pentru reconciliere e nevoie de o dorinţă din ambele părţi. Prin acţiunile sale recente, Rusia nu a prea arătat o dorinţă de a aplana situaţia tensionată care s-a ivit în urma anexării Crimeei.

- Totuşi, unii au spus, iată, că Rusia a reuşit să anexeze Crimeea fără să verse o picătură de sânge, în vreme ce în urma revoltelor de la Kiev au murit oameni.

- Există un precept al legilor internaţionale de după 1945, potrivit căruia un stat sau o regiune nu poate fi anexată împotriva voinţei majorităţii populaţiei din acest stat.

- Dar nu sunt majoritari ruşii în Crimeea?

- Ba da, însă la fel de bine am putea să luăm exemplul maghiarilor din România. Dacă într-o regiune există o anumită coerenţă etnică, regiunea ar trebui să aibă dreptul la autonomie, şi deci ar însemna că Ungaria ar trebui să anexeze această regiune de aici?

- Nimeni nu îndrăzneşte să facă vreun referendum pe tema asta în Transilvania, însă există o opinie tot mai puternică în ultimii ani şi în rândul românilor din Transilvania referitoare la autonomie — nu la independenţă, ci la autonomie în interiorul României.

- Pentru ca un referendum să se bucure de respect internaţional, trebuie să aibă loc în asentimentul statului pe teritoriul căruia este organizat.

- Asta s-a întâmplat foarte rar în istorie.

- Pentru prima oară, după 1945, un teritoriu european, Crimeea, a fost anexat fără voia statului căruia îi aparţinea.

- N-a fost la fel şi în Kosovo?

- În Kosovo, era vorba de un stat care nu mai exista: Iugoslavia s-a fărâmiţat atunci când s-a produs independenţa.

- Serbia nu a fost de acord cu independenţa Kosovo.

- Serbia şi Muntenegru rămăseseră singurele republici ale Iugoslaviei ca stat, care se prăbuşise, deci situaţia era alta decât în Crimeea. Ucraina nu s-a prăbuşit din interior. Această ştirbire a statului ucrainean s-a produs tocmai prin acţiunea Rusiei, care a organizat referendumul împotriva voinţei parlamentului de la Kiev. A fost singurul caz în care a avut loc un asemenea gest din 1945 încoace. Hai să luăm exemplul Regatului Unit. Scoţienii spun că vor independenţă.

Anglia a spus atunci: foarte bine, deşi Scoţia face parte din Regatul Unit, Parlamentul Britanic acceptă ideea ca scoţienii să se exprime prin vot în privinţa independenţei.

- În trecut nu au fost la fel de binevoitori cu cei din Irlanda de Nord.

163 SINTEZA # 7, august 2014

- Cu Irlanda de Nord s-a creat, totuşi, acest parlament în care sunt reprezentaţi şi catolicii, şi protestanţii…

- … după numeroase tensiuni şi după multă vărsare de sânge.

- Aşa e, dar totuşi s-au recunoscut anumite principii democratice. Această soluţie a fost acceptată de Republica Irlandei. Marea Britanie a recomandat această soluţie împreună cu Republica Irlandei şi a fost acceptată.

- Nu e paradoxal că sunt atât de importante cetăţeniile naţionale într-o structură care e, totuşi, unitară — Uniunea Europeană?

- E, oarecum paradoxal, dar a existat o dorinţă a catolicilor din Irlanda de Nord să aibă drept la cetăţenia irlandeză, iar britanicii au acceptat această dorinţă.

Desigur, nu prea mai contează acum, pentru că toţi sunt în Uniunea Europeană.

- Dar vorbeam de Rusia. Aţi studiat foarte atent, în cercetările dumneavoastră, regimurile totalitare.

Cum vedeţi în acest moment regimul de la Moscova?

Este un regim totalitar sau democratic?

- N-aş spune că e un regim totalitar. Au avut loc alegeri în mai multe rânduri în Rusia. Dar trebuie să ţinem cont de faptul că Putin provine din KGB. Ruşii consideră că, după 1990, au fost „învinşi” în urma războiului rece. Nu au fost învinşi militar: nimeni din NATO nu i-a alungat din ţările fostului lagăr socialist.

Dar există acest sentiment, care este încercat mai ales de KGB-işti şi de alţii din oligarhia rusească, faptul că oarecum au pierdut un joc. N-a fost rezultatul unui conflict, ci au cedat de bună voie. Iar Putin încearcă să refacă, aş spune, prestigiul Rusiei, prestigiu care a suferit foarte mult după 1990 şi în special în timpul lui Boris Elţîn, când a fost criza bancară, când şomajul era ridicat, iar nivelul de trai scăzuse simţitor. Putin a venit pe fondul acestei situaţii cu un program prin care promitea că va restitui Rusiei fosta ei glorie.

- Dar cu ce fel de ideologie a venit Putin?

- Cu o ideologie care pune pe primul loc caracterul rusesc şi statul rus şi ceea ce a reprezentat el în trecut.

- Deci o ideologie nazistă?

- N-aş spune asta, pentru că nu putem vorbi de suprimarea unor populaţii pe baze rasiale sau etnice. Însă ideea că Rusia a suferit după 1990, în sensul că nu a fost în stare să-şi menţină importanţa pe plan mondial, a făcut ca Putin să exploateze acest sentiment de decepţie care a fost agravat de criza economică de la începutul anilor 90 din Rusia, această pierdere a respectului de sine al ruşilor pe care Putin l-a speculat foarte bine. Într-un fel, el se vede pe sine drept un fel de ţar al Rusiei. În mintea lui, el râvneşte la o extindere a puterii ţării, dar asta nu înseamnă că va duce la capăt vechea dorinţă a Rusiei de a ajunge la Bosfor şi de a avea acces nesupravegheat la Marea Neagră. Se vede totuşi, din personalitatea şi din acţiunile lui, că el se consideră un fel de moştenitor al împărătesei Ecaterina sau a ţarului Petru cel Mare, un fel de urmaş al acestor monarhi care au fost semnificativi nu numai pentru istoria Rusiei, ci şi pentru istoria Europei. 

CONVORBIRI

n Dennis Deletant a fost declarat persoana nongrata ca urmare a comentariilor defavorabile regimului Ceauşescu pe care le-a făcut în presa britanică

- Cât de stabilă este în interior Rusia? Credeţi că există germeni de revoltă similari celor de la Kiev?

- Nu cred asta. Lucrul care ar putea reprezenta o ameninţare la adresa securităţii Rusiei este factorul islamic şi minorităţile islamice din interiorul federaţiei.

Am văzut că Cecenia reprezintă o problemă reală, iar aici există anumite lucruri care nu prea se comentează în presa naţională. Există o cooperare americano-rusă în combaterea terorismului, dat fiind că extremiştii musulmani din Rusia reprezintă o ameninţare şi la adresa securităţii americane. Există o colaborare cu fundament creştin care urmăreşte realizarea unui fel de scut împotriva ameninţării terorismului islamic.

Acelaşi lucru se vede şi în China, unde un grup islamic minoritar a făcut mai multe atentate recent — bombe în Beijing şi atacuri în gări, unde oamenii au fost pur şi simplu măcelăriţi, fie prin focuri de armă fie cu cuţite, de către membri unei mişcări care cere autonomie pentru o populaţie minoritară. Există o coaliţie tacită de combatere a fenomenului islamismului militant.

- Pentru că sunteţi expert în istoria recentă a României, sunt curios în ce măsură pentru dumneavoastră şi pentru vesticii care au studiat punctele sensibile ale istoriei noastre a fost uşor să aveţi credibilitate, dat fiind că uneori apăreau suspiciuni că aţi lucra pentru servicii secrete — a fost şi cazul domnului Watts. E greu pentru omul de ştiinţă să-şi păstreze credibilitatea şi să nu aibă o umbră generată de suspiciunea unei „agende secrete”?

- Este o întrebare foarte pertinentă în ceea ce mă priveşte, pentru că în dosarul meu de securitate, pe 164 SINTEZA # 7, august 2014

care l-am consultat, sunt etichetat drept agent MI6, serviciile noastre de spionaj. Dar aici e vorba, aş spune, de o inabilitate de a aprecia ce înseamnă să fii cadru universitar în Occident. Există cazuri — şi vedem asta mai ales în istoria Angliei ori a Statelor Unite — în care unii experţi să-şi dorească să ştie ce se întâmplă în alte zone ale lumii. În efortul lor de a-şi informa corect studenţii, aceştia se deplasează în acele zone pe banii statului lor, întrucât nimeni nu ar da bani din buzunarul propriu ca să vină în Europa de Est ori în Orientul Mijlociu. Să vă dau un exemplu. În 1982, m-am dus cu socrii mei — care sunt români — în satul natal al bunicului socrului meu, lângă Craiova, unde bătrânul fondase o biserică ortodoxă din banii lui. Preotul local se plânsese socrului meu că nu are bani ca să refacă picturile din biserică. Socrul meu a angajat un pictor din Bucureşti care urma să vină în sat, în maşina socrului meu, împreună cu soacră-mea, cu mine şi cu nevas­ tă-mea. Ne-am deplasat deci în satul respectiv, unde preotul ne-a tratat cu o masă îmbelşugată, după care ne-am întors la Bucureşti. Ulterior, prin 2008 cred, când mi-am consultat dosarul de la Securitate, am găsit acolo un raport al Securităţii locale, care spunea că eu — agent al serviciului respectiv — am fost în sat şi am luat masa cu oamenii Bisericii. Socrii mei erau numiţi „trădători” în raport; scria negru pe alb: „cei doi trădători, cutare şi cutare, l-au însoţit” etc. O astfel de mentalitate redusă prin care compartimentalizezi lucrurile arată că nu înţelegi care este interesul omului respectiv. Dorinţa mea era să ştiu şi, în primul rând, dintr-un sentiment de solidaritate cu socrul meu, să merg să văd o biserică fondată de un strămoş al familiei soţiei mele. Ideea asta că tot ce vrei să afli ţine de domeniul secretului,

CONVORBIRI

n În decembrie 1989, Dennis Deletant a fost consultantul BBC pentru relatările despre căderea comunismului din România

secretomania asta care exista în rândul Securităţii, trădează o anumită mentalitate care persistă şi azi, aş spune: „De ce să fii interesat de România, ca occidental?

Ce te interesează? Ce tot vii? De ce ai stat aşa de mult?

De ce faci tot ceea ce faci? Ar trebui să fie un motiv, nu?

Motivul este că vii ca ofiţer de informaţii!” *** Acum să vă povestesc altceva. În 1993, Ambasada Britanică a fost rugată de către domnul Virgil Măgureanu să ajute cu nişte sfaturi şi cu legislaţie în ce priveşte modul în care este abordată în Anglia infracţionalitatea la tineri. În perioada aceea, eu eram membru al Ministerului nostru de Externe. Nu eram diplomat, ci profesor universitar, însă eram membru al acelui comitet. Şi m-a chemat ministrul adjunct al Afacerilor Externe britanice şi mi-a spus: „Domnule Deletant, am primit această cerere din partea domnului Măgureanu. Noi nu vrem să însărcinăm un diplomat de-al nostru să ducem legislaţia respectivă. Sunteţi dispus dumneavoastră să faceţi acest lucru, fiind membru al comitetului?” Iar eu am spus sigur că da, pentru că mă interesa să am posibilitatea să stau de vorbă cu domnul Măgureanu. Ministerul a trimis, prin Ambasada Britanică, acele volume de legislaţie, eu le-am ridicat de la Bucureşti şi le-am dus la SRI. Domnul Măgureanu mi-a mulţumit foarte călduros şi a venit cu obişnuita replică, „Cu ce vă putem ajuta noi pe dumneavoastră?” În momentul ăsta i-am spus: „Nu mi-aţi putea înlesni un acces la documentele Securităţii în anumite probleme care mă interesează?” A stat şi s-a gândit şi a spus, „Bine, scrieţimi şase teme care vă interesează şi vedem ce putem face.

Daţi-mi un telefon peste două luni şi vom vedea.” Peste 165 SINTEZA # 7, august 2014

două luni m-am întors la Bucureşti şi am dat telefon.

Mi-a zis să vin la sediu să discutăm. M-am dus, mi-a oferit o cafea, am stat de vorbă şi mi-a spus că mi s-au aprobat toate cele şase teme. Eu l-am întrebat: „Domnule director, din câte am înţeles, niciun alt cercetător nu a avut acces la arhiva Securităţii. Puteţi să-mi spuneţi de ce îmi aprobaţi mie, un străin, un britanic, accesul la aceste documente?” Iar el mi-a răspuns: „Am încredere în dumneavoastră, în alţii nu.” Şi mi-a spus că în alţii nu are încredere pentru că există jurnalişti care deformează ce spune el, în sensul că umblă după scandal. Pentru mine a fost un compliment.

- Înseamnă că era familiar cu cărţile dumneavoastră?

- Da, da. Vedeţi, faptul că eşti străin poate uneori să fie un avantaj. În cartea mea despre Ceauşescu şi despre Securitate am explicat cum am ajuns la arhive, pentru că prietenii mei de aici îşi puneau întrebarea: „Cum de tocmai Deletant a ajuns la arhiva Securităţii şi noi nu?”. Mi-am dat seama că există această reţinere faţă de străini, faţă de profesorii străini care se bucură de acces la arhive. Nu e vorba numai de arhivele din România, ci şi de arhive din alte ţări unde e greu pentru un cercetător român să ajungă din motive, de cele mai multe ori, financiare, întrucât bursele sunt puţine şi, chiar dacă ar exista bani, ţi-ar trebui ani întregi să studiezi, spre exemplu, toate microfilmele legate de România din Muzeul Holocaustului din Washington.

- Aţi menţionat atunci şase teme…

- Da, mă interesa aşa: componenţa Securităţii în august 1948, când a fost înfiinţată; procesul lui Pătrăşcanu; fenomenul rezistenţei în munţi; un



CONVORBIRI

n Dennis Deletant este membru al Consiliului Ştiinţific al Institutului de investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER)

raport trimestrial al Securităţii din perioada 1948-52 ca să văd cum lucrau… şi mai era o temă, dar acum nu-mi mai amintesc.

- Ce temă aţi vrea să studiaţi acum şi nu puteţi?

- E o temă… (râde) e o temă cam sensibilă. Am cerut să văd, dacă se poate, măcar o parte din arhiva Unităţii Militare 0110, unitatea care urmărea agenţii sovietici din România în anii '80. Mi s-a răspuns că nu pot vedea aşa ceva.

- E prea proaspăt subiectul?

- E prea proaspăt… şi cred că e prea relevant pentru situaţia de astăzi, pentru că, totuşi sunt… după cum e şi de înţeles, ruşii au oamenii lor, aşa cum au şi americanii oamenii lor în zona asta…

- V-a interesat deci implicarea ruşilor în Revoluţia din 1989?

- Da, sau mai bine zis m-a interesat dacă a fost vreo implicare, pentru că nu îmi e prea clar. Dar mă interesa asta mai mult nu ca să fac scandal ori ca să lansez nişte învinuiri la adresa cuiva, ci ca să înţeleg cum vedea regimul lui Ceauşescu această ameninţare, în ce consta această ameninţare şi dacă avea motive Securitatea să urmărească acei oameni. Trebuie să ţinem cont că Securitatea românească a fost singura securitate comunistă care avea o asmenea direcţie, contra sovieticilor. Ceilalţi nu aveau.

- Aţi studiat modul în care s-a instaurat dictatura comunistă în România şi în alte ţări. Cum se istalează o dictatură? Vine brusc, peste noapte, sau vine subtil, în timp? Întreb asta pentru că aş vrea să ştiu dacă există riscul acum — în România ori în altă ţară democratică din Europa — să se întâmple la fel. Cine trebuie să vegheze, cine trebuie să nu doarmă?

- Aici cred că factorul comercial este foarte important. În momentul în care oamenii de afaceri, fie în România, fie în exterior, ajung la concluzia că statul democratic nu mai funcţionează din diverse motive, atunci există primejdia să vină cineva şi să instaureze un regim dictatorial, astfel încât statul în sine să supravieţuiască. Problema cu corupţia este că, dacă ajunge într-un anumit grad, riscă să destabilizeze statul 166 SINTEZA # 7, august 2014

din interior, astfel că trebuie să intervină cineva. De obicei intervine armata în interesul securităţii naţionale, ca să ocrotească teritoriul naţional.

- Dar uneori naţiunea e lipsită de apărare, cum a fost în România atunci. Românii au sentimentul că Vestul i-a trădat şi i-a lăsat în braţele ruşilor.

- Se foloseşte această expresie, „Vestul a trădat”.

Dacă privim lucrurile din punct de vedere strategic, militar şi politic, ce puteau să facă americanii şi britanicii atunci, în 1945 (ne referim la Yalta)? Stalin cu armata lui ocupase România, Ungaria, Bulgaria. Uniunea Sovietică era aliatul Statelor Unite şi al Angliei. Tocmai când înfrânseră Germania nazistă şi Japonia să intre în război cu URSS? Anglia şi Statele Unite sunt şi erau şi atunci, state democratice, iar opinia publică era ferm împotriva unei acţiuni împotriva Uniunii Sovietice.

- Problema a fost că a avut loc o împărţire secretă a sferelor de influenţă. România şi statele din Est erau dominate pe jumătate: erau independente, dar de fapt nu erau.

- România intrase în război împotriva Uniunii Sovietice, iar URSS avea o poliţă de plătit. Haideţi să ne uităm la negocierile privind armistiţiul din septembrie 1944 de la Moscova. Ce i-a zis un diplomat rus lui Pătrăşcanu, care era membru al delegaţiei române? I-a zis: „Fasciştii voştri au invadat URSS! Nu vreau să aud nimic de la dumneavoastră! Să nu vă băgaţi nasul!” Şi, pur şi simplu, nu l-a lăsat pe Pătrăşcan, să-şi afirme ideile, care erau foarte naţionaliste, în sensul bun al cuvântului. Pătrăşcanu a devenit, din acel moment, o ţintă a sovieticilor.

- Credeţi că Vestul Europei şi ţările cu tradiţie democratică au un „vaccin” împotriva totalitarismului?

- Prin istoria lor, au un vaccin. George Orwell a scris un eseu foarte interesant, prin 1940 cred: a zis că englezul de rând se îndoieşte de orice doctrină extremistă. Asta e valabil şi pentru Statele Unite — deşi sunt şi multe exemple de extremişti în SUA — unde marea majoritate a populaţiei a moştenit această reţinere a omului de rând faţă de politicieni. n

REPORTAJ

Utopia 167 SINTEZA # 7, august 2014

REPORTAJ

n Colin Richards vine tocmai din Anglia din ţinutul Ludlow, Shropshire, în fiecare an, ca să-l înveţe pe Gheorghiţă ceea ce acesta a uitat

Există un loc unde lucrurile merg altfel decât în restul lumii.

Nu știm de ce și cum s-a întâmplat asta, dar în timp ce Europa se isterizează, în Franţa au loc crime, aici romii au fabrici și stau la masă cu lorzi și profesori universitari.

Utopia este locul unde ușile nu se închid niciodată cu cheia.

Ruxandra Hurezean / Foto: Vakarcs Loránd Cristian Radu

168 SINTEZA # 7, august 2014

G

heorghiţă nu are dinţi, dar are mustaţă. Pălăria o lasă ușor pe spate, are vârsta aceea care te păcălește, ochi tineri, vii, dar faţa brăzdată de riduri.

Ridurile vin de la pământ, de la uscăciune. Trăiește cu nevasta și copiii în pădure, la Fabrică. El este proprietarul acum.

S-a întâmplat așa: a venit la el Doamna, nemţoaica. Au fost colegi de școală. Și i-a zis: Gheorghiţă, hai, ia tu fabrica de cărămidă că ai sămânţă de cărămidar în tine. Bunicii și străbunicii tăi și părinţii tăi au fost cărămidari. Dar eu nu mai știu să fac așa ceva, Doamna mea, eu sunt muncitor, la comuniști eu n-am mai făcut cărămidă! Îţi aduc profesori, Gheorghiţă! Dar vei avea fabrica ta și vei putea trăi din ea. Neam de neamul tău. Iar noi vom avea cărămidă cât e lumea, că avem nevoie să reconstruim Ruina. Și Gheorghiţă a zis da. Și-a făcut casă lângă Fabrică și într-o zi s-a trezit cu Profesorul, venit să-l înveţe cărămidărie. „Este ăl mai tare om ce l-am văzut vreodată, pe onoarea mea! Este lord la el în ţară, are statuie, precis că are statuie! Știe să facă și fier și cărămidă și tot ce vrei, mai ceva

ca un inginer! A învăţat din cărţi, că e profesor și studiază vechimea, se ocupă cu ruinele. De aia a venit și la noi, să ne înveţe să facem la loc ce s-a fărâmat. E rudă cu Regina și are grămadă de prieteni în toată lumea.

Vine la noi în fiecare vară, stă câte o lună, două. Stă cu noi, mănâncă cu noi, muncește cu noi. Mi-a arătat cu mâinile lui ce să fac. Vine cu fata lui, Lidia, e prietenă cu a mea, Mina. Se joacă amândouă, da’ mai fac și treabă că acum sunt măricele!” Și Gheorghiţă începe să-mi explice și să-mi arate cum face el cărămida învăţat de Profesorul-Rudă-cu-ReginaOm-cu-Statuie-Prieten-cu-el, Colin Richards (are numele și numărul lui de telefon, adresa, scrise pe o hârtie, mi-o arată). Colin căci așa își spun, pe nume, vine tocmai din Anglia, din ţinutul Ludlow, Shropshire, în fiecare an, ca să-l înveţe pe Gheorghiţă ce acesta a uitat. Cineva de la capătul celălat al continentului îi ducea grija...

Lecţia despre trecut Colin Richards este arheolog experimentalist, ofiţer de conservare, unul dintre cei mai celebri și apreciaţi arheologi care promovează istoria vie în Europa. Este medaliat cu cel mai înalt Ordin al Imperiului Britanic

REPORTAJ

n Lidia, fiica englezului Colin Richards şi Mina, fiica romului cărămidar Gheorghiţă, jucându-se împreună în Utopia

(MBE), participă la importante întruniri ale arheologilor din lume și-n timpul în care nu topește fier sau coace cărămidă în experimente istorice în Anglia, stă în biroul lui și se ocupă de proiecte de conservare de anvergură care testează vechi tehnici și procese industriale și artizanale care amintesc de antichitate. Lucrează cu profesioniști și experţi cheie, scena lor principală de cercetare este Acton Scott Farm, în sudul regiunii Shropshire. Colin Richards a scos istoria din muzee, unde vizitatorii ajungeau să caște de plictiseală și o pune în practică, recreează obiceiuri și meșteșuguri după care s-au făcut filme, emisiuni de televiziune. Astfel, Colin și colegii lui au devenit niște vedete, iar presa spune povestea lor de aventură cu mult succes la public.

Când vrea să le arate cum se face cărămida, Colin scoate din buzunar o poză cu Gheorghiţă umflând focul la cuptorul lui din România și le spune: El e cel mai tare!

Colin este un istoric-antropolog foarte implicat. El s-a gândit că, dacă istoria încetează să le mai ofere lecţii de viaţă oamenilor, este pentru că ea singură nu poate să meargă la ei. Astfel că el, Colin, merge la oamenii care au nevoie și-i reînvaţă ce el a aflat din 169 SINTEZA # 7, august 2014

cărţi și cercetare. Ajută comunităţile să redevină productive în felul în care o făceau părinţii și bunicii lor. Merge în taberele lui de cercetare și locuiește în corturi rudimentare, doarme pe baloţi de paie și se spală la râu.

De multe ori își ia copiii cu el, pe Lidia (13 ani) și pe Dan (16 ani). Lidia vine adesea cu tatăl ei în România.

Doarme, mănâncă, se joacă cu Mina, fetiţa lui Gheorghiţă și-l ajută la modelat cărămida. Când se întâmplă să spună la școală cum și-a petrecut vacanţele, nu este crezută, profesorii și colegii o suspectează că inventează. Ei nu cred în utopii.

Lecţia despre lut ...i-a fost predată lui Gheorghiţă, la început, prin gesturi. Ce făcea Colin, făcea și Gheorghiţă. Apoi fiecare a învăţat câte un cuvânt din limba celuilalt. Și au ajuns să vorbească ceva inexistent, o limbă doar de ei înţeleasă.

Lutul e bun de făcut cărămidă pentru că se ţine, e untos, se leagă.

Lângă Fabrica lui Gheorghiţă e grămadă de lut, e un Deal de lut.

De acolo, Gheorghiţă cu femeia lui, Dorina, cu băiatul, cu fata, uneori și cu familia lui Colin, încarcă lutul în căruţă și-l duc în curtea casei. Îl pun pe pământ, îl stropesc dacă e cald,

dar acum nu e cald, că a tot plouat. Îl lasă să se moaie vreo 24 de ore. Apoi îl frământă bine-bine cu picioarele și-l pun modelat, cu mâinile, în forme.

Lutul trebuie să fie potrivit, nici prea moale să se scurgă printre forme, nici prea tare să crape, ci numai bun! Și asta a învăţat de la Colin, cum să simtă lutul. După ce îl pune în formă, Gheorghiţă o întoarce și șterge faţa cărămizii cu capacul, să fie netedă. Într-o zi bună de muncă face împreună cu familia vreo mie de bucăţi. Le lasă să se usuce, 4-5 săptămâni dacă nu e cald, patru zile dacă e cald, dar la umbră, să nu le ardă soarele, că se crapă. Și vântul le crapă.

După ce cărămizile se usucă, le scoate din forme și le bagă în cuptor.

Cuptorul a fost construit tot de Colin, cum a știut el. E cuptor de cărămidă cum era mai demult, intră în el cam 4-5.000 de cărămizi și 6-8.000 de ţigle. Gheorghiţă a învăţat și cum să facă focul: în primele trei zile mai încet, să nu crape cărămida, și apoi tot mai tare până la 1.000 de grade.

Zece zile și nopţi arde focul în curtea lui Gheorghiţă. Colin l-a învăţat și că lemnul de mesteacăn îi dă cărămizii o culoare mai albăstruie, iar cel de măr o face vărgată. De aceea, are grijă la culoare, pentru ţiglă. 

n Gheorghiţă poate să facă, pe o vreme bună de lucru, şi 1.000 de cărămizi pe zi

170 SINTEZA # 7, august 2014

REPORTAJ

n Fierarul Istvan şi nevasta lui în atelierul moştenit de şapte generatţii

„Ce să vă zic, Colin e un om mare la el în ţară, dar nu e mândru deloc, o dată la o sută de ani dacă se naște așa ceva!”, spune despre el Dorina, nevasta lui Gheorghiţă.

Lecţia despre libertate Gheorghiţa își desfășoară activitatea prin propria lui afacere PFA (persoană fizică autorizată). După ce atelierul de făcut și ars cărămida a fost construit de către Fundaţia Mihai Eminescu Trust a fost predat lui. El vinde cu 0,80 lei o cărămidă și cu 1,10 o tiglă. Iarna arde piatra de calcar într-o parte a cuptorului de ars cărămida și vinde var bulgăr cu 1,25 lei kg. Venitul lui Gheorghiţă este în functie de câte cărămizi, ţigle și var bulgări produce. PFA-ul lui Gheorghiţă plătește 21,5 % taxe la stat (impozit și asigurare de sănătate). Aproape tot ce produce se folosește la restaurarea clădirilor de patrimoniu și a caselor din satele învecinate.

Cuptorul a fost construit în anul 2006, cu sprijinul Stichting Horizon din Olanda și a fost pus în funcţiune pentru prima dată în octombrie același an. Lucrările au fost supravegheate de Colin Richards împreună cu alţi meşteri britanici şi arhitectul român Gabriel Lambescu. Iar îndată după 171 SINTEZA # 7, august 2014

Pentru mine, elita este orice om care îşi realizează propria lui excelenţă. Deci elita este de găsit oriunde vezi omul care-si face treaba bine. E, de fapt, elogiul, nu al elitismului, care-i o ideologie, ci al lucrului bine făcut. Asta am vrut sa spun când am zis: «De elite au nevoie românii»”, Patapievici despre elită

inaugurare, a început să aducă un venit suplimentar pentru localnici. În anul 2012, cuptorul a fost modificat astfel încât să ardă şi piatră de var. „Gheorghiţă - i-a spus Colin înr-o zi -, tu iarna nu faci cărămidă, nu ai ce mânca, hai să învăţăm să arzi var”. Și asta face iarna, de atunci încoace. Își ţine copiii la școli, crește cai, și-a făcut căruţă standard, (pentru că, în Utopia, toţi au căruţele la fel, vopsite în verde) și acum se gândește că ar fi bine să mai angajeze un om la Fabrica lui.

Lecţia despre fier Toată lumea ne spune că fierăria ţiganului Istvan este mai jos, pe uliţă, aproape ultima casă. Mergem printre gâște și noroi și ajungem în poarta lui strâmtă odată cu un grup de suedezi. Îl găsim pe Istvan bine dispus, dând la foale, în fierăria lui moștenită de șapte generaţii. Toţi fierari. Ţine în mână un clește, ia bucata de fier topit și o pune pe nicovală, o bate cu ciocanul și o modelează ca pe gumă, râzând de curiozitatea oasteţilor. Cât ne-a spus verzi și uscate, ţiganul a „gătat” o potcoavă. Le dă cu zece lei bucata, dar el și potcovește caii, că-i treabă mai complicată și pentru asta mai ia ceva. 

REPORTAJ

n La început au constatat că toţi minţeau, dar pe măsură ce măsurau, din lapte ieşea adevărul

„Nu poţi să baţi cuiul oriunde, că dai de viu”, ne precizează el.

Turiștii cumpără potcoava caldă, ieșită din cleștele lui Istvan și, cu banii primiţi, o trimite iute pe muiere după un pachet de ţigări. Nu-și face griji pentru ziua de mâine, cât timp are atelierul, foalele, menghina, topește fier și face „lucruri”.

Mate, fratele lui, stă cu spatele la musafiri, el lucrează ceva migălos. Face o încuietoare de poartă. Ceva imens, ca o încuietoare de castel, comandată de cineva din București. E solidă, bătută frumos, cu multe limbi și un mâner albăstriu, din fier brut. O capodoperă în domeniu. Cât cere pe ea? Mate e mai taciturn, se uită la noi și răspunde sec: „Încă n-am stabilit!”

Ultimii fierari fac și porţi și balamale, încuietori și potcoave. Iau fierul din magazinul de la Rupea și-l moleșesc în focul lor de cărbune, apoi îl prefac în ce vor, cu uneltele și reţeta moștenite de acum două veacuri.

Lecţia despre lapte ...o predă Ben Mehedin. El e inginer chimist și, după ce s-a lăsat de asta, a încercat să folosescă ce știa pentru refacerea lumii din jurul lui. A constatat că, în satele pe care le știe, deși e lapte din belșug, e o 172 SINTEZA # 7, august 2014

Eu chem oamenii la mine, le arăt ce pot să facă, îi ajut să facă și apoi îi eliberez, le dau drumul pe cont propriu.

Dacă au învăţat lecţia despre libertate, se descurcă!”, Ben Mehedin

problemă cu colectarea și crescătorii de vaci rămân tot mai puţini. Ţăranii nu au încredere în analizele de lapte făcute de colectori și colectorii nu au încredere în ţărani, îi suspectează că ar pune apă în el.

Ben a făcut un laborator unde verificarea laptelui o poate face oricine, să se convingă: și ţăranul, și colectorul. La început au constatat că toţi minţeau, dar pe măsură ce măsurau, din lapte ieșea adevărul. Și cu adevărul acesta au început să se obișnuiască. Decât să nu li-l mai ia nimeni, mai bine nu mai pun apă și, decât să minţi producătorul, mai bine dai și ai lapte de calitate. Acum laptele este mai bine plătit și este preluat cu regularitate pentru 1,2-1,5 lei pe litru.

Vacile lor pasc ierburi curate, de pe câmpuri care n-au văzut chimicalele și laptele are un gust dumnezeiesc. Dar Ben s-a gândit mai departe și acum pregătește o fabrică de brânză pe care să o pună la dispoziţia sătenilor.

Pentru că, spune Ben, brânza stă mai mult pe raft decât laptele, este mai bună pentru comerţ. A achiziţionat tot ce trebuie, mai trebuie să găsească o persoană potrivită, un alt Gheorghiţă care să preia afacerea.

Ben este un om viu, gata să sară, să zboare, să cutreiere lumea și să facă

REPORTAJ

n La şedinţele lor nu vine primarul, pentru că ei sunt doar un sat Utopic. Mai au nevoie de patruzeci de familii ca să poată deveni localitate de sine stătătoare

acele lucruri în care aproape nimeni nu mai crede. Lucrează la „Adept” și umblă prin târgurile din toată lumea, merge la congrese și face seminarii despre natură și rolul ei „colosal” în viaţa omului modern. De când a ieșit dintr-o fabrică comunistă, își ia porţia de libertate construind utopii care funcţionează. „Eu chem oamenii la mine, le arăt ce pot să facă, îi ajut să facă și apoi îi eliberez, le dau drumul pe cont propriu. Dacă au învăţat lecţia despre libertate, se descurcă!”, spune Ben Mehedin, un om care-ţi scapă printre degete pentru că el însuși este un om liber.

Lecţia despre ciorap ...a predat-o Harald Riese, un neamţ care a venit ca turist și a rămas aici zece ani. A închiriat o casă și a început să trăiască precum sătenii. Într-o zi a mers la el o femeie săracă din sat, Leana. Pentru că știa că primește alimente, i-a dus lui Harald o pereche de ciorapi împletiţi din lână. Harald i-a pus într-un coș și i-a dat femeii mâncare. A doua zi Leana s-a dus iar, cu încă o pereche de ciorapi. Spre sfârșitul anului, coșul lui Harald era plin de șosete din lână, primite de la Leana. Când au sosit prietenii lui de Crăciun din Germania, Harald le-a dat 173 SINTEZA # 7, august 2014

cadou câte o pereche de șosete din coș. Nemţii au fost foarte încântaţi.

Au plecat cu ele și le-au lăudat acasă.

Au cerut apoi și pentru prietenii lor.

La început a fost greu, Harald pleca cu rucsacul plin de șosete în Germania, stătea și la colţ de stradă și prin pieţe ca să le vândă. Venea apoi acasă cu banii și-i împărţea femeilor din sat care împletiseră ciorapi. După câţiva ani, ciorapii lui Harold aveau atât de mult succes că au început să vină comenzi din ţările nordice și nu mai era nevoie să plece cu marfa în rucsac.

Așa au ajuns femeile să facă sute de mii de perechi de șosete din lână. Au făcut și o asociaţie a lor, se numește „Începe”.

Mariana e acum blondă. Are cafenea, pensiune și magazin în curte.

Se așază pe băncuţă, bea din cafea și începe să spună povestea ei, încet, cu voce egală, într-o limbă curată, de școală. Magazinul de lângă casa ei este al Asociaţiei Femeilor „Începe”. În asociaţie, la început au fost patru femei, acum sunt 120. În 2004 au făcut magazinul și-n 2012 cafeneaua Artizanat. Acum sunt 25 de femei care fac și papuci din pâslă, ei merg mai bine ca șosetele. O pereche de papuci costă 110 lei, iar o pereche de ciorapi, 30-35 de lei. La o pereche de papuci lucrezi

opt ore, și a doua zi mai coși talpa, cu mâna. 25% din tot ce se încasează este pentru asociaţie. Asociaţia ajută copiii care merg la școală, cu 300 de lei pe lună. Mai plătește o asistentă care merge la bătrânii bolnavi acasă și le duce medicamente gratis. Pentru unii copii mai sărmani, asociaţia plătește tinere absolvente din sat să facă meditaţii cu ei.

Lâna pe care o folosesc pentru ciorapi și papuci este de la oile din sat. Înainte să Înceapă totul, cu lâna nu mai făceau nimic. Femeile o spală și o scarmănă la un dărac într-un sat vecin.

Apoi o torc și o împletesc de mână, zi și noapte lucrează.

Asociaţia și tot satul se întâlnesc la începutul anului și discută ce au de făcut și pentru ce vor strânge bani. Cât va fi preţul la pensiuni și cât vor da pentru școală, pentru cantină, pentru medicamente. O dată pe an strâng gunoaiele din tot satul și de pe dealuri.

Tot ei au împletit coșuri de gunoi din nuiele, le-au pus pe stâlpi. La ședinţă se stabilește câţi bani se dau pentru cosit iarba pe șanţuri și cât pentru curăţarea coșurilor. La ședinţele lor nu vine primarul, pentru că ei sunt doar un sat Utopic. Mai au nevoie de patruzeci de familii ca să poată deveni comună. 

REPORTAJ

Lecţia despre Utopie ...încă o mai predă într-un sat plin de romi, Doamna nemţoaică. Caroline Fernolend. În decursul celor 14 ani de activitate, fundaţia Mihai Eminescu Trust pe care o conduce a format peste 300 de meseriași: zidari, tencuitori, dulgheri, tâmplari și caramidari în parteneriat cu firme acreditate în aceste domenii. Totodată a organizat cursuri de formare pentru lucrători în

174 SINTEZA # 6, 7, august iulie 2014 2014

agroturism, pentru 83 de persoane.

A reînviat tradiţii, a dezvolatat turismul și a salvat câte ceva din Ruină. „În fiecare sat în care activăm, căutăm să-i identificăm pe localnicii care încă deţin cunoştinţe despre ocupaţii tradiţionale şi care pot practica vechile meşteşuguri şi meserii şi le pot transmite mai departe noilor generaţii. Îi sprijinim prin acordarea de fonduri nerambursabile pentru

înfiinţarea de mici întreprinderi rurale, care au un rol dublu - pe de o parte, contribuie la conservarea meșteșugurilor şi meseriilor tradiţionale, iar pe de altă parte, în cadrul acestor întreprinderi, meşterii produc şi comercializează obiectele de artizanat, fapt ce le permite să rămână în localităţile de unde provin.

Motivul pentru care ajutăm persoanele instruite în meserii tradiţionale și doamnele care conduc case de oaspeti

REPORTAJ

să-și deschidă o mică afacere, de obicei PFA, este pentru a fi siguri că aceștia își vor desfășura activitatea și după ce fundaţia Mihai Eminescu Trust își concentrează activitatea în alt sat. Noi am numit proiectul «Satul de sine stătător» și, mai nou, «Satul trainic»”, spune Caroline Fernolend, director executiv al Fundaţiei Mihai Eminescu Trust. În jurul acestei fundaţii, satele cândva pustii încep să se repopuleze, iar cei câţiva sași, puţini, le arată

175 SINTEZA # 6, 7, august iulie 2014 2014

celorlalţi cum a fost și cum ar putea să mai fie. În timp, urmele lor se risipesc peste dealuri și din seminţele trecutului răsar noi povești de viaţă, care circulă prin lume, devin subiecte greu de crezut, dar asta nu tulbură liniștea celor care fac istorie și-n fiecare zi merg mai departe.

Lecţia despre Utopie este cea mai grea. Nu o poţi înţelege dacă nu ai curaj. Dacă nu iubești oamenii. Poate că nu toate satele din lume au parte de

nemţi, englezi, de lorzi și prinţi. Dar toate au câte un Gheorghiţă, o Leană, un Istvan... E destul să crezi în ei.

P.S.: În Utopia, la pensiune, seara, am găsit poarta deschisă, masa pusă pe terasă și toate ușile camerelor descuiate. Și un bilet de noapte bună, prins într-un stâlp. Când am căutat cheia de la cameră, am aflat că ea nu există... În satul lor, ușile nu se închid niciodată. Satul este dincolo de acest deal şi, aţi ghicit, se numește Viscri. n

VERDE 176 SINTEZA # 7, august 2014

VERDE

Bogdan Brânzaş / Foto: Andrei Dăscălescu

Viaţă pentru Via Maria Tereza Un drum istoric din Munţii Călimani este refăcut de voluntari cu mâinile lor. În 16 august se aleargă pe Via Maria Tereza pentru prima dată într-un maraton al izbânzii. Astfel, vor să atragă atenţia turiștilor, drumeţilor și sportivilor asupra acestui colţ de ţară și de rai, de o excepţională curăţenie și frumuseţe naturală

T

imp de patru săptămâni, 150 de voluntari au montat 300 de borne și 278 de momâi din piatră, undeva în creierii munţilor, pe o potecă frumoasă care cândva era drum, la o altitudine de 1.700 metri. Și încă nu s-a terminat. În total sunt 42 de kilometri de curăţat şi marcat şi munca de reabilitare a Drumului Mariei Theresia este abia la jumătate. De 4 săptămâni, Tăşuleasa Social s-a mutat în Munţii Călimani, unde se lucrează la redescoperirea drumului pe care istoria l-a croit aici.

Peste 150 de voluntari, tineri şi adulţi, români, germani şi americani, au participat deja la lucrările de amenajare a potecii tematice Maria Theresia din munţii Călimani. Printre aceştia s-au numărat elevi germani de la şcoli partenere Tăşuleasa Social, angajaţi ai băncii Raiffeisen, partenerul proiectului şi mulţi voluntari Tăşuleasa Social. Până acum, voluntarii au cărat cu mâinile şi spatele lor pe distanţe de kilometri peste 300 de borne în creastă, au săpat gropi, au fixat bornele şi, până acum, 278 de momâi, pentru a apăra stâlpii de ploaie şi pentru a-i stabiliza. O bornă măsoară peste 2 metri, este din lemn tratat să reziste la intemperii, trebuie îngropată în pământ aproximativ o jumătate de metru, poate cântări până la 15 kilograme şi se amplasează din sută în sută de metri. Momâile au aproximativ un metru şi sunt alcătuite din bolovani căraţi şi clădiţi la baza bornelor.

3.600 de plăcuţe de marcaj frumoase şi reflectorizante au fost realizate şi abia aşteaptă să fie montate.

Mii de crengi şi zeci de mii de pietre au fost îndepărtate din potecă pentru că traseul să-şi deschidă larg braţele şi să primească sportivii şi drumeţii care îl vor străbate. Poveştile voluntarilor de la faţa locului sunt dintre cele mai diverse, despre oboseală, transpiraţie, ploaie, muşchi suprasolicitaţi, mâncare frugală „la botul calului” în pauză de masă de o jumătate de oră la ora 2, despre ziua de lucru care începe la 7 şi se termină la 9 seara înainte de asfinţit, dar mai ales despre voinţa şi bucuria de a realiza ceva împreună, indiferent câte Golgote au de 

177 SINTEZA # 7, august 2014

Proiectul „Via Maria Theresia” are mai multe obiective. Primul şi cel mai important se referă la creşterea conştientizării importanţei naturii, a pădurilor şi a parcurilor naţionale, dar şi a practicării sporturilor în aer liber. Cel de-al doilea obiectiv se referă la promovarea şi punerea în valoare a unui drum - monument istoric – contribuind în acest fel la educaţia tinerilor. În subsidiar, promovarea Parcului Naţional Călimani şi dezvoltarea turismului montan au ca obiectiv scăderea infracţiunilor forestiere, datorită prezenţei în teren a unui număr cât mai mare de turişti, drumeţi şi sportivi.

178 SINTEZA # 7, august 2014

urcat pe munte cu stâlpii de marcaj în spate. Am fost acolo şi am muncit şi transpirat cot la cot cu voluntarii ca să văd ce înseamnă. Până atunci, împreună cu colegii mei şi stafful Tăşuleasa am fost implicaţi în desenarea şi proiectarea marcajelor şi a sistemelor de informare – munca de birou. În teren, cu cerul desupra şi jnepenii de jur împrejur e cu totul altceva. Toţi cei care au muncit la Drum spun că e o experienţă eliberatoare pentru trup şi suflet.

Drumul Maria Theresia este unul istoric aflat în Munţii Călimani, construit în urmă cu sute de ani cu scopul de a susţine logistic trupele militare grănicereşti ale Imperiului Austro-Ungar cu armament şi hrană. În această vară, voluntarii asociaţiei recreează aici o potecă tematică permanentă, care să străbată Călimanii de la Est la Vest şi în sens invers, practicabilă tot timpul anului, pe timp de zi sau de noapte. Astfel, Tăşuleasa vrea să atragă atenţia turiştilor, drumeţilor şi sportivilor asupra acestui colţ de ţara şi de rai, de o excepţională curăţenie şi frumuseţe naturală. Proiectul „Via Maria Theresia” are mai multe obiective. Primul şi cel mai important se referă la creşterea conştientizării importanţei naturii, a pădurilor şi a parcurilor naţionale, dar şi a practicării sporturilor în aer liber. Cel de-al doilea obiectiv se referă la promovarea şi punerea în valoare a unui drum - monument istoric – contribuind în acest fel la educaţia tinerilor. În subsidiar, promovarea Parcului Naţional Călimani şi dezvoltarea turismului montan au ca obiectiv scăderea infracţiunilor forestiere, datorită prezenţei în teren a unui număr cât mai mare de turişti, drumeţi şi sportivi. Partenerul proiectului, Raiffeisen Bank, creează, de asemenea, şansa de participare a 200 de copii la programele specifice asociaţiei Tăşuleasa Social în Pădurea Pedagogică.

Drumul Mariei Theresia a fost unul de legătură între mai multe culturi acum sute de ani şi iată că astăzi împărtăşeşte aceeaşi menire de liant intercultural – motiv pentru care site-ul www.via-maria-theresia.ro a fost lansat în 4 limbi: româna, maghiară, germana şi engleză. Primele trei sunt chiar limbile care se vorbeau în zona pe vremea împărătesei, iar engleza a fost aleasă datorită largii sale răspândiri, şi, speram că în acest mod proiectul să poată fi cunoscut de cât mai mulţi iubitori de frumos, de istorie şi de sport. Pentru că Drumul – cum îi spun pe scurt voluntarii – va fi deschis maratoniştilor, bicilcliştilor şi drumeţilor deopotrivă începând cu data de 16 august când va avea loc inaugurarea Via Maria Theresia prin organizarea unei competiţii sportive .

Proiectul Drumului a fost iniţiat cu aproape un an în urmă şi de atunci a fost pusă la punct organizarea şi logistica acestuia, operaţiunile, numărul de oameni necesari, a fost făcută recunoaşterea traseului în două rânduri cu aparate GPS, s-a realizat proiectarea marcajelor, a tăbliţelor indicatoare, a tăbliţelor de informare asupra istoriei locurilor în patru limbi, şi încă multe alte operaţiuni premergătoare. De 13 ani, Tăşuleasa Social luptă împotriva defrişărilor masive, atât prin acţiuni de împădurire, cât şi prin proiecte educaţionale, cum este de pildă Pădurea Pedagogică. Anul acesta, eforturile asociaţiei de a salva pădurile trec la un alt nivel, punând accentul pe încurajarea a cât mai multor doritori să practice drumeţia şi alte sporturi montane , în felul acesta ei fiind mai des prezenţi în păduri şi devenind străjeri voluntari ai acestora. n Bogdan Brânzaş este Creative Director/CEO al Brânzaş, absolvent al Academiei de Arte şi Design din Cluj-Napoca. Activează ca designer, consultant de brand, comunicare şi marketing. De multe ori trainer. Uneori, mai rar, speaker, doar când merită. Experienţă profesională din 1994. Pasionat de natură.

179 SINTEZA # 7, august 2014

AMINTIRI PENTRU VIITOR

180 SINTEZA # 7, august 2014

AMI N T IRI

PENT RU

VIITOR

A fost odată:

Proletcultism, realism socialist, protocronism Se afirmă deseori că Nicolae Ceaușescu a emis ,,tezele din iulie” 1971 inspirat, în vizita din Asia Roșie, de ,,revoluţia culturală” chineză și de festivismul coreean. A restrâns și el libertatea creatorilor și a impus instituţiilor culturale, fără drept de apel, ideologia naţionalist-comunistă. Evoluţia culturii din regimurile comuniste și documentele din arhivele românești devoalează o mult mai complicată istorie. Care nu poate fi despărţită de etapele ideologiei și de implozia economiei ţărilor cu regim comunist.

Lavinia Betea

Literatură, artă şi ştiinţă proletară Despre experimentele culturale din primii ani de existenţă ai statului sovietic s-a vorbit puţin sau deloc.

Dar, în momentul sovietizării României, cultura sovietică se afla în plin avânt al realismului socialist.

Curentul a fost imitat și la noi în ţară, simultan cu anumite principii și forme ale proletcultismului.

Mai întâi, creaţiile literare, artistice și știinţifice anterioare au fost considerate burgheze. Bune, așadar, de aruncat ,,la lada de gunoi a istoriei”. Împreună cu numele creatorilor, exponenţi ai lumii vechi. Locul acestora ar fi trebuit luat de creatoriproletari. S-ar fi demonstrat astfel tezele marxist-leniniste privind rolul și superioritatea clasei muncitoare în progresul omenirii. Aberaţia a culminat cu propunerea creării unei limbi a proletariatului mondial. În noua Uniune Sovietică, fizicienii şi-au apărat cel mai bine terenul în disputele dintre savanţi şi ideologi privind știinţa proletară. Într-o conferinţă publică, Iakov Frenkel a declarat că adevărul partinic nu slujește creaţiei ştiinţifice. „Nici Engels, nici Lenin nu reprezintă o autoritate pentru fizicieni, a susţinut acesta. Ca și cetăţean 181 SINTEZA # 7, august 2014

Adică a admiraţiei pentru arta și știinţa occidentală și americană sau a legăturilor cu creatori imperialiști.

Realismul socialist în slujba omului nou

sovietic, eu personal nu pot simpatiza cu o opinie care este nocivă pentru ştiinţă. Nu poate exista matematică proletară, fizică proletară etc.”

Goarna victoriei în lupta de clasă cu burghezo-moșierimea a fost și semnul despărţirii de proletcultism, în favoarea realismului socialist.

Dar în prima etapă a ,,războiului rece” dintre cele două lagăre s-a reluat, belicos, principiul dihotomiei proletcultiste dintre vechi și nou sub forma condamnării cosmopolitismului.

Scopul final al ideologiei şi practicilor comuniste a fost, în fapt, unul psihologic: crearea omului nou. În grandioasa prefacere, Stalin repartizase scriitorilor rolul de „ingineri ai sufletelor”. ,,Sufletele oamenilor – aceasta e o producţie importantă. Voi sunteţi ingineri ai sufletelor omeneşti”, s-a adresat el ,,cremei” scriitorilor sovietici în toamna lui 1932. Astfel, creaţia a devenit ,,producţie” literară, muzicală sau dramatică. Iar creatorul s-a transformat într-o piesă a uriaşului angrenaj planificat şi etatizat.

Pe motiv că nu are vreme „să pătrundă amănunte de genul ăsta”, Stalin l-a însărcinat pe Andrei Jdanov să se ocupe de ,,inginerii sufletelor”. La primul congres al Uniunii Scriitorilor Sovietici (1934), Jdanov a oficializat realismul socialist. Un prim canon al noului curent a fost descrierea vieţii ,,în dezvoltarea ei revoluţionară”. După definiţia criticului Andrei Sineavski, aceasta însemna înfăţișarea și interpretarea faptelor ,,aşa cum 

AM I N T IRI

n Modelarea sufletelor

182 SINTEZA # 7, august 2014

PENT RU

VIITOR

AMI N T IRI

avem nevoie să le vedem şi aşa cum trebuie să devină conform logicii marxismului”. Nu așa cum sunt, ci cum ar trebui, la modul ideal, să fie.

Ficţiunea aceasta poartă numele de adevăr partinic, opus adevărului obiectiv burghez.

Creatorilor români li s-au impus, așadar, modelele, practicile şi teoriile realismului socialist. Dacă ,,producţia” lor slujea programului politic, partidul îi răsplătea cu mare dărnicie. În 1966, spre exemplu, Premiul de Stat avea o valoare pecuniară de 50.000 de lei. Adică, aproximativ 33 de salarii medii pe economie. Atunci l-au primit, printre alţii, romancierul Eugen Barbu („Facerea lumii”), poetul Alexandru Philippide („Poezii”) și regizorul Liviu Ciulei („Pădurea spânzuraţilor”).

Mișcarea desprinderii de Moscova, iniţiată de Gheorghiu-Dej, a antrenat însă și breslele de creatori. Atunci s-au iniţiat reconsiderările personalităţilor culturale din perioada intrebelică și s-a încurajat ieșirea creatorilor români la rampa mondială. Apusese vetusta documentare stalinistă în tranșeele industrializării și colectivizării.

Bursele, documentările și participările la manifestări culturale în străinătate au devenit noi resurse ale puterii în stimularea creatorilor. A fost și un timp fertil turneelor și expoziţiilor în străinătate. Editurile publicau cu generozitate jurnale de călătorie.

România nu contractase încă datorii externe, iar promovarea valorilor culturale românești, pe valută, intra în firesc.

Comunism şi creaţie naţională Pe fondul comunismului naţional de după moartea lui Stalin, protocronismul cultural a completat realismul socialist. În România și nu numai.

Laboratoarele noului curent sunt însă mai complicate decât lasă să se întrevadă discursul și deciziile lui Ceaușescu despre menirea artei și a creatorilor. Un filon bogat de idei l-au reprezentat, fără îndoială, sintezele serviciilor speciale despre reeducarea deţinuţilor politici în vederea eliberării și reinserţiei sociale (1962-1964). Se poate spune și că o magmă fertilă a noii orientări au fost trăirismul și viziunea legionară asupra misiunii neamului românesc. Naţionalismul a fost, de altfel, un punct de întâlnire al exceselor stângii și dreptei politice. Nu pot fi omise nici influenţele emigraţiei românești. În 1967, Iosif Constantin Drăgan a pus bazele Fundaţiei 183 SINTEZA # 7, august 2014

PENT RU

VIITOR

Europene „Drăgan”, organizaţie cu scop declarat de promovare a „valorilor civilizaţiei românești”.

Dar în evoluţia lui Ceaușescu nu pot fi decelate etape distincte în viziunea asupra culturii și rolului creatorilor. În primăvara lui 1965, bunăoară, după moartea lui Gheorghiu-Dej, înaintea congresului care l-a înscăunat lider al partidului, Ceaușescu s-a întâlnit cu reprezentanţii oamenilor de știinţă și ai uniunilor de creaţie. Printre altele, le-a făcut acestora următoarele precizări despre arta pe care-o slujesc: „Creaţia de toate genurile, cântecele de masă şi patriotice au înflăcărat poporul nostru în munca şi lupta sa pentru o viaţă mai bună.

Arta plastică redă, într-o formă artistică, aspecte ale muncii socialiste, ale vieţii oamenilor muncii, ale frumuseţii patriei noastre socialiste.

Creaţia arhitecturală contribuie la înfrumuseţarea oraşelor şi satelor patriei noastre, care îşi schimbă cu fiecare zi înfăţişarea.

Oamenii de teatru redau pe scena teatrelor din patria noastră opere create de dramaturgii noştri şi dramaturgii străini, contribuind prin aceasta la educarea oamenilor muncii în spirit socialist. Un rol important îl joacă, în această direcţie, cinematografia noastră în plină dezvoltare care îşi aduce de pe acum aportul său (sic!) la educarea întregului nostru popor.

Toate activităţile acestea au rol important în creşterea conştiinţei socialiste a oamenilor muncii, făuritori ai societăţii noi.”

Nu putem invoca, de asemenea, nici dovezi în sprijinul unor concepţii mai liberale, diferită celei de după ,,tezele din iulie” 1971. În 1968, anul apoteozei sale politice, Ceaușescu s-a revăzut cu scriitorii. „Este de înţeles, tovarăşi, li s-a adresat el, că noi suntem partizani, de la început până la sfârşit, ai unei literaturi militante şi nici nu putem să concepem un alt fel de literatură.

Nu e vorba de diversitate de concepţii că mie îmi face impresia că la unii s-a înţeles diversitate de concepţii.

Una este problema de formă, de exprimare, de metodă şi alta este concepţia care trebuie s-o conţină literatura noastră şi în această privinţă suntem împotriva oricărei diversităţi de concepţii. Concepţia nu poate fi decât una singură – marxistleninistă, concepţia materialistă despre lume şi atitudinea militantă

împotriva concepţiei idealiste, a tot ceea ce serveşte concepţiilor claselor exploatatoare. (...) Noi nu ne-am propus vreodată libertate pentru concepţiile idealiste, dimpotrivă, pentru acestea noi nu considerăm că trebuie să existe libertate.”

Cinefilul Ceauşescu Nu întâmplător pionieratul paradigmei protocroniste s-a făcut prin cinematografie cu Dacii, în 1966. Și nu întâmplător, scenaristul filmului a fost Titus Popovici, membru al Comitetului Central al partidului. Și singurul autor contemporan, din câte se știe, din creaţia căruia Ceaușescu citise o carte - romanul Setea. Nici regizorul n-a fost ales din considerente pur artistice. Sergiu Nicolaescu devenise un apropiat al puterii prin mijloace de excepţie. Întâi prin relaţiile deosebite cu soţii Maurer, Ion Gheorghe Maurer fiind premierul României. Apoi prin includerea sa în anumite strategii de imagine ale Securităţii, care urmăreau impunerea unui James Bond autohton. Eroul ar fi trebuit să le inspire românilor simpatie, respect și admiraţie pentru miliţieni și securiști, prezentaţi după modelul agenţilor americani, britanici sau francezi.

Dar și această idee a epopeii naţionale în cinematografie, lansată cu filmul Dacii a fost o reconsiderare.

O lansase istoricul Nicolae Iorga la începutul secolului. Războiul pentru independenţă, primul film românesc de lungmetraj din acel proiect, a însemnat și debutul colaborării dintre studiourile cinematografice și Armată.

Aceasta va livra, în anii 70-80, sute de mii de figuranţi pentru filmele care rescriu istoria ţării după documentele partidului. În ce-l privește pe Ceaușescu, dintre ,,producţiile” artistice, el și-a limitat ,,consumul” personal la romanţe, poezii și cântece patriotice.

Ca tot românul, s-a crezut poet, o dovadă în acest sens fiind versurile găsite în Arhivele Naţionale Istorice Centrale printre documentele sale (a se vedea în pagina următoare). Dintre arte, a preferat-o pe cea mai nouă cinematografia. „Eu văd aproape toate filmele noastre”, a declarat liderul român în conclavul unor discuţii asupra filmului Reconstituirea... În mod paradoxal, acolo s-a arătat mai puţin critic decât ceilalţi demnitari la adresa regizorului Lucian Pintilie și a creaţiei sale. L-au deranjat 

De vrei să fii nemuritor Poete scrie pentru ţară Vers simplu dar cutezător În el mândria de popor tresară * Scrie de daci şi de romani De munţi, de râuri şi câmpii De muncitori şi de ţărani De cântecul voios de ciocârlii Scrie dece ni drag, dece iubim De eşti poet şi de partid să scrii Prin el în ţară liber azi trăim Scrie cât mai frumos aşa cum ştii * Să scrii că noi muncim din greu Că totul nu-i aşa cum vrem Dar mergem înainte tot mereu Noi făurim uniţi tot ce avem În tricolor avem şi... deplin Albastru cer cu stele şi senin Galben din holdele bogate aurii Roşu din sângele vărsat în bătălii Poezie scrisă de Ceauşescu într-un caiet de notiţe personale

184 SINTEZA # 7, august 2014

AMI N T IRI

mai tare onorariile artiștilor: fiecare actor a primit 10-15.000 de lei pentru o muncă de trei luni buni, fiind plătit simultan de instituţia unde-și avea cartea de muncă. Uneori, pentru turnarea unui film, unii actori câștigau 20-25.000 de lei. Prea mult!

Cinefilă a fost și Elena Ceaușescu. Își petrecea mare parte din vremea când soţul ei era la vânătoare vizionând filme în sala special amenajată din reședinţa prezidenţială.

Prin grija Securităţii, pentru cuplul Ceaușescu și apropiaţii lor se traduceau filme străine, predilect poliţiste americane. Expresiile licenţioase se înlocuiau cu ,,Du-te naibii!”. De altfel, Ceaușescu le-a dat diriguitorilor culturii, în mai multe rânduri, exemplul pozitiv al filmelor americane unde omul legii e bun, curajos și învingător.

Cu o invenţie voia să vină spre finele anilor 80. În criza de valută pentru plata datoriei externe, a importurilor de ţiţei și materii prime, el plănuia un sistem al traducerilor din literatura străină în sistem barter: se cumpără dreptul de traducere în limba română al unui autor străin, la schimb cu traducerea în acea ţară a unui român.

Modele culturale protocroniste În ce privește China, Ceaușescu nu era la prima lui vizită în 1971.

Avea, apoi, la îndemână și alte surse recente de inspiraţie. La vecinii bulgari, fiica prietenului Todor Jivkov crease un Instiutut de Tracologie în cadrul Academiei Bulgare de Știinţe.

Enver Hoxha căuta originile Albaniei comuniste în civilizaţia etruscă.

Iar Sadam Hussein se prezenta continuatorul glorios al babilonienilor și sumerienilor.

Profund copleșit a fost Ceaușescu de fastul manifestării organizate în toamna lui 1971, la Persepolis, ca sărbătorire a 2.500 de ani de la constituirea statului iranian. A trasat și el, apoi, o linie dreaptă între societatea socialistă multilateral dezvoltată și marele imperiu dac al lui Burebista, cu aniversarea aferentă. În februarie 1971, cu referire la politicile culturale din străinătate și la potenţialul lor inspirator, în şedinţa Biroului Executiv al Consiliului Naţional al Frontului Unităţii Socialiste, Tovarășul împărtășise și alte impresii pozitive. Impresionat, la americani, zice el, a fost de ,,preocuparea pentru crearea unei 185 SINTEZA # 7, august 2014

PENT RU

VIITOR

tradiţii culturale, pentru că ei nu au o tradiţie, toţi sunt o adunătură”. Iar, în Iran, şahinşahul adunase recent artiștii într-o clădire (,,destul de proastă, nu ca ale noastre că sunt palate”) şi i-a pus să lucreze, exclusiv, artă persană. În Maroc, regele a vrut o moschee nouă, după stilul vechi. Nimeni nu se plânge pe-acolo de libertate artistică, a menţionat Ceaușescu. Dar în România, ,,puţini încearcă să se inspire din trecut.”

Vizita în China n-a fost decât un moment al strângerii șurubului, acţiune începută în 1968, nicidecum o ,,reforjare” a gândirii lui Ceaușescu, a consemnat și Dumitru Popescu în memoriile sale. O opinie pertinentă, martorul fiind primul președinte al Consiliului Culturii și Educaţiei Socialiste, înfiinţat în toamna lui 1971. Întărită de însăși declaraţia lui Ceaușescu în faţa nucleului de decizie al partidului, după revenirea din China, Coreea de Nord și Mongolia. ,,Înainte să plec, am avut o şedinţă la Sectretariat şi acolo am stabilit să pregătim un material pentru plenară, că propaganda noastră este nemulţumitoare, că ea nu corespunde sarcinilor de educare a tineretului şi poporului în general, a zis el. Aşa că am spus-o înainte de a merge în China. Dar ceea ce am văzut în China şi Coreea demonstrează că concluzia (sic!) la care noi am ajuns este justă.”

,,Tezele din iulie” sau conştiinţa socialistă în locul banilor „Tezele din iulie” sunt un set de 17 propuneri adresate de Nicolae Ceauşescu Comitetului Executiv al PCR în data de 6 iulie 1971. De aceea li s-a spus așa. Propagandiștii epocii le-au elogiat atribuindu-le, după obicei, epitete și metafore exagerate de genul creaţie epocală, program revoluţionar ș.a.m.d. Coincidenţa difuzării lor la puţină vreme după lungul turneu efectuat în Asia roșie (1-21 iunie 1971) au lăsat impresia exclusivităţii inspiraţiei lor din ,,revoluţia culturală” chineză. În secretomania epocii, contemporanii nu aveau cum să cunoască halucinantul tablou al României, declarată în acel an societate socialistă multilateral dezvoltată. Foarte pe scurt spus, situaţia ameninţa să devină catastrofică. Enormele investiţii proiectate de Ceaușescu nu-și arătau eficienţa scontată. Ţara intrase deja în criză energetică, iar importurile

de minereu de fier și materii prime sporeau cu fiecare plan cincinal.

Dar Ceaușescu a continuat să facă investiţii pe termen lung, luând credite. În paranteză fie spus, liderul român s-a întors fericit din China, deoarece reușise să obţină un credit de 60 de milioane de dolari. ,,Revoluţia culturală” i-a adus pierderi, nu câștig. Pe motiv de subminare a interesului naţional, ,,banda celor patru” se împotrivise comerţului exterior. Astfel că din înţelegerile antamate anterior (ţiţei chinezesc contra îngrășăminte chimice românești), nu s-a ales nimic.

Productivitatea muncii era mică, în schimb infracţionalitatea societăţii creștea de la an la an. Statistici și recunoașteri ale acestor realităţi nu s-au publicat niciodată. Dar cum să-i faci pe oameni să muncească într-un sistem care refuza cointeresarea materială și competiţia?

S-a recurs, așadar, la soluţia... conștiinţei socialiste. Aceasta trebuia formată și dezvoltată de către toţi propagandiștii partidului, toate instituţiile și organizaţiile statului. Și, bineînţeles, de către ,,inginerii sufletelor” – scriitorii și artiștii. Însăși axioma fundamentală a marxismului, conform căreia existenţa determină conștiinţa, a fost modificată prin recursul la teoriile lui Lenin. Creatorul primului stat proletar postulase că scânteia revoluţiei proletare se aprinde prin inducerea conștiinţei de clasă celor exploataţi de către revoluţionarii de profesie.

Ceaușescu visa acum să inducă românilor conștiinţa socialistă, prin care să izbândească pe frontul îndeplinirii sarcinilor de plan. Prin ,,tezele din iulie”, revoluţionarii anilor 70 urmau să fie activiștii partidului, intelectualii și, bineînţeles, creatorii. Cărora li s-a impus o creaţie ,,mobilizatoare”.

Până la moarte, Ceaușescu a tot vorbit și ,,luat măsuri” de punere în funcţiune al acestui perpetuum mobile: conștiinţa socialistă datorită căreia românii să muncească în frig, cu alimentele cartelate și cu cât mai puţini bani. n Lavinia Betea, doctor în psihologie socială, istoric şi jurnalist, este profesor de psihologie politică şi socială la Universitatea „Avram Iancu” din Arad şi redactor-şef al „Revistei Internaţionale de Psihologie Politică Societală”.

ARTE

Alexandru Stermin este cercetător, a absolvit două facultăţi (Biologie şi Teologie), obţinând şi un masterat în Filosofie. Este ornitolog pasionat.

ART E

Povestea Păunului în Arta şi Religiile lumii Alexandru Stermin

C

a să studiezi păsările, nu ai nevoie numai de bocanci, binoclu şi răbdare, ascuns după o tufă de păducel. Sunt momente în care trebuie să te descalţi, să îţi pui şalvarii şi să cauţi cu sfială într-un templu budist ori într-o bazilică bizantină, să îţi găseşti răgaz în bibliotecă să răsfoieşti prin albume de artă sau tratate de istoria religiilor şi mitologie, numai în acest fel poţi să te bucuri mai mult de păsări şi de poveştile lor. Şi pentru că toate poveştile au cel puţin un personaj principal, personajul poveştii mele este păunul.

Imensitatea cozii, culorile penelor, strigătul puternic şi cu rezonanţă îl fac una dintre cele mai cunoscute păsări. Îmi amintesc perfect ziua în care l-am văzut pentru prima dată la grădina zoologică din Sibiu, iar următoarea întâlnire marcantă cu această pasăre am avut-o la Ravenna, în urmă cu câţiva ani. Nu l-am găsit într-un parc ornitologic, ci reprezentat fidel în unele din cele mai de valoare creaţii artistice din istoria omenirii - mozaicurile din bisericile bizantine ale oraşului.

187 SINTEZA # 7, august 2014

Din delta Po-ului în mozaicurile bazilicilor Totul a început în anul 395, după divizarea Imperiului Roman, când Honorius devine împărat al Imperiului de Vest, cu capitala la Milano. În 402, după asedierea acesteia de vizigoţi, Honorius strămută capitalul la Revena.

Aici, împreună cu soţia sa Galla Placidia, transformă Ravenna într-un important centru economic, politic şi cultural, desemnându-l reşedinţa lor permanentă. Din acest moment, cu suportul şi implicarea curţii împărăteşti, se construiesc aici primele biserici creştine, adevărate capodopere ale artei bizantine. Monumentele paleocreştine de aici sunt prezente din 1996 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO. Am intrat aici şi am găsit în mozaicurile ce împodobeau zidurile bisericilor peste 25 de specii de păsări.

Majoritatea lor erau reprezentate atât de fidel, încât puteai cu uşurinţă să spui din ce specie fac parte.

Prezenţa atâtor specii de păsări în mozaicurile de aici poate fi explicată, în principal, de aşezarea şi poziţia geografică a oraşului. Acesta a fost iniţial construit pe insule formate de aluviunile aduse de râul Po, pe malul mării, dar astăzi, datorită extinderii şi contopirii acestor insule, oraşul se află

la câţiva kilometri de mare. Este de înţeles, că într-o zonă umedă atât de extinsă, cu o variabilitate a habitatelor atât de mare să fi fost prezente acolo un număr impresionant de specii de păsări, nu doar cuibăritoare, ci şi migratoare, dacă ţinem cont de faptul că Peninsula Italică este parte din principalele rute de migraţie ale păsărilor. Exceptând câteva specii, majoritatea păsărilor ce zboară de veacuri în mozaicurile bisericilor sunt specii asociate zonelor umede.

Păunul nu este una dintre speciile caracteristice deltei, dar l-am găsit aici, în Ravenna, reprezentat fie cu coada închisă, la picioarele tronului lui Hristos, fie cu coada deschisă, la baza Arborelui Vieţii. Ca să înţeleg simbolistica din spatele asocierilor, m-am gândit că trebuie să ajung la originea poveştii, la locul în care s-a născut tot acest spaţiu simbolic din spatele păunului. Şi unde altundeva ar fi acest loc dacă nu în punctul de origine şi dispersie al speciei, adică locul în care aceasta a apărut şi de unde a pornit în ocuparea teritoriului său actual.

Acest punct este India, pe pământul acestui vechi continent a apărut pentru prima dată specia şi tot aici au apărut şi primele legende despre păun. Ajuns în Mumbai, desculţ şi cu şalvari, am pornit prin templele de aici ca să descopăr păunul. L-am găsit, era reprezentat 

ART E

n Păun lângă Arborele Vieţii. Detaliu din basilica San Vitale din Ravenna

ducând câte un zeu în spate. Din discuţiile avute cu călugării din temple am aflat că, în cultura lor, păunul este o pasăre care duce zeii în spate şi din acest motiv este o pasăre sacră.

Din India, prin Babilon, Persia şi Asia Mică, păunul a ajuns adus de oameni în Samos (o insulă din nordestul Mării Egee). După majoritatea cercetărilor, păunul nu a ajuns în Grecia în secolul IV, adus de Alexandru cel Mare, aşa cum se crede, dar conform lui Aristotel, s-a răspândit mai repede şi mai puternic în acea perioadă.

Fascinând şi grecii cu frumuseţea ei, devine pasărea sacră din sanctuarul Herei considerându-se că păunul este pasărea ce trage carele zeilor în Olimp. Au convertit astfel simbolistica primordială a acestuia la cultura lor.

Astfel, de la cel ce duce zeii Indiei în spate, a ajuns să fie cel ce duce carele zeilor în Olimp. Iar pentru că tot ceea ce înseamnă cultura creştină a primelor secole a fost influenţat de cultura Greciei, creştinii au început să reprezinte păunul în lucrările lor artistice, folosindu-l ca simbol al Împărăţiei Cerurilor, căci ştiau de la greci că vine din Muntele Olimp, din Muntele zeilor. Acesta este motivul pentru care păunul este reprezentat cu coada închisă la baza tronului lui Iisus căci marchează Împărăţia Cerurilor. În basilica „San Vitale” păunul este 188 SINTEZA # 7, august 2014

reprezentat la baza Arborelui Vieţii, la baza Pomului Cunoaşterii, fiind înfăţişat cu coada deschisă, reprezentare în care sunt foarte bine scoşi în evidenţă ocelii de pe pene. Aceştia simbolizează aici atotcunoaşterea divină, atotprezenţa lui Dumnezeu, căci fiecare ocel este considerat a fi un ochi al lui Dumnezeu.

Acest simbol îşi are originea tot în mitologia greacă, unde Zeus, îndrăgostit de Io, a încercat să o cucerească pe aceasta, însă au fost surprinşi de Hera, soţia lui Zeus. Acesta, ca să nu bănuiască Hera nimic, a transformat-o pe Io în vacă sub pretextul ca vrea să o dăruiască în dar Herei. Aceasta primeşte vaca şi o dă în grija lui Argus, un gigant cu 100 de ochi. Tatăl lui Io se transformă în văcar şi, cântând la liră, îl adoarme pe Argus şi îl ucide. După acest episod, Hera ia ochii lui Argus şi îi pune pe penele păsărilor sale preferate care erau păunii.

Bestiarele medievale şi Renaşterea Povestea păunului nu s-a oprit aici, cu trecerea timpului, bestiarele medievale îi dau şi o interpretare negativă acestei păsări, totul a plecat de la paradele nupţiale ale masculilor în cadrul cărora aceştia îşi deschid coada, etalându-şi penele pentru a atrage femelele. Acest comportament a fost interpretat ca fiind un act de mândrie

şi îngâmfare, devenind astfel simbol al trufiei şi aroganţei. Dar legenda spune că, atunci când îşi vede ghearele, acesta se întristează. Povestea surprinde aici acea dualitate a personalităţii compusă din calităţi şi defecte, o dualitate descrisă astfel din perspectiva subiectiv umană. Morala legendei este faptul că omul trebuie să îşi conştientizeze defectele şi calităţile. În multe lucrări ale Renaşterii, păunul înglobează toate aceste elemente: simbol al aerului, element guvernat de Junona (vezi Alegoria aerului, de Giorgio Anselmi- 1760, Montova, Palazzo Ducale) sau simbol al renaşterii spirituale şi învierii (vezi Hristos grădinarul de suflete, de Jan Bruegel cel Bătrân - 1610, Paris, Muzeul de Arte Decorative).

Povestea păunului este povestea unei singure specii de pasăre din cele peste 25 reprezentate în mozaicurile de la Ravenna şi din cele peste câteva mii reprezentate în alte opere artistice din întreaga lume.

Iată cum, pentru un ornitolog, fiecare loc, fie el muzeu, biserică sau templu, constituie un moment de întâlnire cu aripatele lumii ăsteia. În felul acesta, păsările, subiectul studiului său, devin, fără să realizezi, unealta explorărilor sale, prin tot ceea ce înseamnă istoria şi cultura lumii, evoluţia vieţii şi natura sa umană. n

ART E

SEM N

DE

CA RT E

Ioan Es. Pop

Călătorii de zi şi de noapte

C

ând deschid o carte, unii cititori aşteaptă de la ea întâmplări uşor de anticipat, personaje nesofisticate şi finaluri cât se poate de previzibile. Alţii preferă ambiguitatea de la un capăt la altul: acţiunea, personajele, deznodământul.

De ambele are parte cititorul care duce la bun sfârşit lectura volumului „Viaţa pe bază de abonament”*, o colecţie de povestiri care te pun pe gânduri, te iau prin surprindere, te fac să râzi amar şi, în cele din urmă, să-ţi dai seama că unul sau mai multe dintre personajele de acolo eşti sau ai putea fi chiar tu.

Bunăoară, în „Aproape de castel”, suntem puşi faţă în faţă cu două făpturi care urcă o coamă de deal şi ne aşteptăm ca ele să fie tovarăşi de drum. Dar peisajul în care se derulează întâmplarea este neliniştitor şi ne anunţă, prin stranietatea lui, că urmează să facem cunoştinţă cu o altă experienţă decât cea la care ne aşteptam: „Era un amestec ciudat de sălbăticie şi exuberanţă, de început şi sfârşit, totul părea aici fără identitate, un tărâm izolat, încă nedescoperit”. Pe tânără ajungem să o cunoaştem cât de cât, se numeşte Silvia, în studenţie a făcut oarece cursuri de folclor şi dialectologie, iar acum se îndreaptă spre castelul din vârful muntelui, despre care i s-a spus că, odinioară, i-ar fi slujit lui Vlad Ţepeş ca loc pentru întâlniri de taină, iar apoi, mai aproape de vremurile noastre, ar fi fost transformat în sanatoriu pentru boli psihice şi în spaţiu pentru experimente cu deţinuţi politici. Spre deosebire de sociabila Silvia, bărbatul este un străin din toate punctele de vedere. El se comportă ca un nimeni care se zbate să afle cine este şi, în cele din urmă, când îşi aduce aminte de propriul nume, misterul suferinţei şi al zbuciumului său rămâne intact, scriitorul lăsându-ne pe noi să ghicim dacă Victor e un călător 189 SINTEZA # 7, august 2014

în timp sau unul dintre acei deţinuţicobai supuşi experimentelor medicale inumane de la fostul castel.

Dar, dacă aveţi impresia că suspansul se alimentează doar dintr-un trecut aburos, vă puteţi convinge de contrariu parcurgând „Hard and soft”, în care, sub aparenţa faptului că nu se întâmplă nimic, are loc, sugerată doar, ciocnirea civilizaţiei omului cu aceea a calculatorului. Şi urmează o veritabilă gâlceavă a trupului cu sufletul în superba povestire „Gara lui Zăman”. El, Zăman, şef al unei gări de mâna a doua, „un fel de canton”, şi-a petrecut viaţa funcţionând după câteva clişee şi aşa s-ar întâmpla până la pensionare, căci el, om cu simţul datoriei, nu-şi întrevede niciun cusur, până când într-o zi, după ce tocmai dăduse semnalul de plecare unuia dintre trenurile ce treceau pe la cantonul său, îi apar în faţă doi indivizi care, dân­ du-se drept ziarişti „de la presa centrală”, îl acuză că a permis trenului să plece cu două minute mai devreme şi că fapta lui va fi dată la ziar. O asemenea perspectivă îl îngheaţă, iar replica unuia dintre cei doi devine cu atât mai şfichiuitoare: „Dumneata, domnule, habar nu ai pe ce lume trăieşti!” Din acel moment, viaţa lui Zăman se tulbură până în profunzimi, iar superficialitatea de până atunci face loc unei introspecţii tot mai apăsătoare: „Dacă sunt bolnav? se întrebă. Dar nu, nu era bolnav, trăia o stare nouă, necunoscută lui şi tocmai asta îi sporea teama, faptul că nu îi putea bănui efectele”. În aşteptarea ziarului care îl va compromite total (şi care nu vine niciodată), Zăman prinde gustul cărţilor, dar se cutremură în fiecare zi gândindu-se la ceea ce i-a spus acel ziarist: „Dumneata, domnule, habar nu ai pe ce lume trăieşti!” Abia pe ultima pagină a unei cărţi din care citeşte află cheia propriei vieţi, una la îndemâna tuturor, dar pe care o ignorăm

aproape toţi: „Ce poate simţi un om în astfel de moment e greu de cuprins în cuvinte: regret şi teamă în acelaşi timp, scârbă şi greaţă faţă de tine şi de tot ce te-nconjoară, un sentiment al inutilităţii şi al ratării definitive. (…) Şi nici ce urmează nu poate fi mai frumos: îţi dai seama că eşti vinovat…”

De un umor şi o ironie nebune sunt povestirea „Drepturi de autor” şi scurtmetrajul de ficţiune „Copyright”, două texte-surori care se deschid cu chei diferite. Nu m-aş apuca să le rezum aici, pentru că le-aş răpi savoarea şi suspansul, dar o călătorie la Paris cu vehiculul ficţiunii condus de Ioan Matei vă va prinde sigur bine, pentru că, aşa cum ne garantează criticul literar Alex Ştefănescu, autorul „vede ceva interesant şi acolo unde alţii nu observă nimic”.

Proza care dă titlul volumului este o „probă de roman” de 29 de pagini în care e refăcut un fragment dramatic din viaţa unei bătrâne doamne de la oraş şi a fiului ei care, în anii de prigoană instalaţi după preluarea puterii de către regimul comunist, primesc domiciliu obligatoriu într-un sat, probabil pentru simpla „vină” de a fi fost o familie înstărită. Ar fi păcat ca acest text să rămână doar o „probă”, pentru că el conţine în paginile sale germenii unui roman de largă şi autentică respiraţie.

Jurnalist de elită, care pe vremuri prefera investigaţia rece, dovezile şi concluziile fără tăgadă, astăzi, în postura de scriitor, Ioan Matei călătoreşte între înfricoşătoarea temniţă a omului interior, cu trăiri abisale şi voci care nu-l iartă, şi lumea de deasupra, a omului banal, plămădit din clişee şi mânat de aşteptări mărunte spre o zi de mâine care deja a fost. n Ioan Matei, Viaţa pe bază de abonament, Editura Tracus Arte, 2013

190 SINTEZA # 7, august 2014

PUNCT ZERO Jocuri, clickuri şi focuri de armă

Impulsivitatea de moment duce la mânie, mânia duce la ostilitate, iar ostilitatea e calea către incapacitatea de a mai controla agresiunea latentă! Atenţie la Jocurile Violenţei!

Traian Brad 191 SINTEZA # 7, august 2014

PUNCT

ZERO

n GTA IV, unul dintre jocurile care incita violenţa în rândul tinerilor din zilele noastre

S

-a întâmplat într-un orăşel din Louisiana, numit Slaughter (Măcel) - una dintre acele ironii ale sorţii, vom vedea imediat! Marie Smothers avea 87 de ani şi se uita la televizor când a fost împuşcată în ceafă cu o armă automată. Atacatorul a fost nepotul său, un băiat de opt ani, pe care îl supraveghea din când în când. „Indiciile de până acum arată că nu a fost vorba despre un accident. (…) Deşi motivul este încă necunoscut, anchetatorii au aflat că, înainte de folosi arma, suspectul minor a jucat Grand Theft Auto IV, un joc realist cunoscut pentru incitarea la violenţă şi care recompensează cu puncte jucătorii care ucid oameni”, se consemna imediat după incident într-un raport al poliţiei locale.

Suspecţii de serviciu Cercetările ulterioare au confirmat ipoteza unui gest deliberat, dar legislaţia din Louisiana spune că băiatul nu poate fi acuzat de crimă: „Persoanele care nu au împlinit vârsta de 10 ani constituie excepţii de la răspunderea penală. Cu toate astea, nimic din acest articol nu trebuie să afecteze în vreun fel jurisdicţia instanţelor pentru minori, aşa cum

192 SINTEZA # 7, august 2014

GTA merită pe deplin să fie recunoscut drept un simbol al culturii moderne şi suntem încântaţi să-l înscriem în Cartea Recordurilor.

Gamingul nu mai este un hobby de nişă, după cum GTA a dovedit-o” Craig Glenday, redactor-şef al Guinness World Records

este stipulată de Constituţie şi legile acestui stat”. În consecinţă, copilul nu a fost pus sub acuzare şi a rămas în custodia părinţilor. Înainte de a continua, să ne imaginăm un joc în care ameninţi o femeie cu arma, o împuşti de mai multe ori în spate, apoi torni pe ea benzină şi îi dai foc, un joc în care decapitezi poliţişti şi îi măcelăreşti cu o drujbă, un joc cu urmăriri de maşini, pietoni spulberaţi, explozii, elicoptere aruncate în aer cu bazooka, un joc cu psihopaţi la tot pasul, multă muzică, o poveste şmecheră şi o grafică excelentă. Să-l condimentăm cu nişte „iarbă”, dansuri în poală, câteva scene de sex şi o şedinţă lungă de tortură în care victima e înecată, electrocutată, îi este smuls un dinte cu un cleşte şi i se zdrobeşte cu o cheie unul dintre genunchi, şi obţinem Grand Theft Auto, una dintre cele mai bine vândute francize din istoria divertismentului digital.

Actele de violenţă (aparent) fără sens şi-au avut mai tot timpul suspecţii de serviciu. Poate e greu de crezut acum, dar cărţile de benzi desenate erau considerate prin anii '50 una dintre cauzele majore ale delincvenţei juvenile. Mai apoi a devenit evidentă legătura dintre rockul anilor '60 şi consumul de droguri sau dintre heavy metal-ul deceniilor

PUNCT

ZERO

1.000.000.000

de dolari sunt veniturile generate de Grand Theft Auto V în doar primele 72 de ore de la lansare

opt-nouă şi nimeni altul decât Prinţul Întunericului, Diavolul, atât de bine ascuns printre detalii. În 22 iulie 1995, o tânără de 15 ani din California a fost violată şi ucisă de trei adolescenţi care au mărturisit în timpul procesului că versurile trupei americane Slayer i-ar fi influenţat să „sacrifice o virgină Satanei”. A fost blamată atunci nu doar muzica Slayer, ci şi întreaga industrie muzicală.

Părinţii fetei au dat trupa în judecată, dar acuzaţiile au fost găsite nefondate din punct de vedere legislativ. În faţa Balanţei Oarbe au mai ajuns şi legendarii Judas Priest, pentru că anumite „mesaje subliminale” din muzica lor i-ar fi împins la sinucidere pe doi adolescenţi din Nevada.

Raymond Belknap (18 ani) şi James Vance (20 de ani) s-au împuşcat cu două zile înainte de Crăciunul lui 1985.

Belknap a murit pe loc. Vance şi-a zburat o parte din craniu, a mai trăit trei ani şi a fost operat de 140 de ori.

Cazul a fost clasat.

Era o chestiune de timp să vină şi rândul jocurilor.

Efectul (post)Columbine 20 aprilie 1999. Doi elevi înarmaţi cu arme automate au intrat atunci în clădirea liceului din Columbine, Colorado, şi au împuşcat mortal 13

193 SINTEZA # 7, august 2014

persoane, rănind alte 24. S-au sinucis amândoi. Presa vremii a scris atunci pe larg despre pasiunea lui Eric Harris şi Dylan Klebold pentru jocurile violente, dar şi pentru heavy metal şi subcultura goth, în care au tins să vadă mecanismul percutor al unei agresivităţi refulate de-a lungul anilor de şcoală. Cei doi au fost prezentaţi de media americană drept fani înrăiţi ai controversatului Marilyn Manson, pe care l-au şi arătat cu degetul drept vinovatul moral al masacrului – „Killers Worshipped Rock Freak Manson” sau „Devil - Worshipping Maniac Told Kids To Kill” au fost doar două dintre titlurile de atunci ale presei de scandal de dincolo de Ocean.

Ulterior s-a aflat că Harris şi Klebold nici măcar nu-i ascultau muzica.

Erau, în schimb, obsedaţi de Doom, un joc despre care se spune aposteriori că a deschis calea către titlurile uberviolente de astăzi. Într-o înregistrare video filmată de cei doi atacatori cu doar o lună înainte de masacru, Harris are o armă cu ţeava tăiată pe care o numeşte Arlene, după numele personajului său preferat din Doom, şi vorbeşte despre planul său de a ucide cât mai mulţi oameni pentru a da „startul unei revoluţii”. „Va fi exact ca şi în Doom. Tic, tic, tic, tic. Haa! F... ta asta de armă vine direct din Doom!”,

spune Harris. „Sperăm să-i omorâm pe 250 dintre voi”, îl completa Klebold.

Doi ani mai târziu, părinţii victimelor cereau în instanţă daune de 5 miliarde de dolari de la 25 de companii din divertismentul digital - printre ei Sony America, AOL/ TimeWarner, ID Software, Atari, Sega of America, Virgin Interactive Media, Activision, Polygram Film Entertainment Distribution, New Line Cinema, GT Interactive Software şi Nintendo -, pretinzând că jocurile produse de ei i-ar fi influenţat pe cei doi adolescenţi în comiterea crimelor. „În absenţa combinaţiei dintre jocurile video extrem de violente și dependenţa băieţilor faţă de acestea, masacrul nu ar fi avut loc”, subliniau reclamanţii. „Prin această acţiune încercăm să schimbăm comercializarea şi distribuirea jocurilor violente, care ne transformă copiii în monştri criminali”, explica atunci avocatul reclamanţilor, John DeCamp.

Plângerea a fost respinsă, dar întrebarea dacă violenţa virtuală (con)duce într-adevăr la acte reale de violenţă e încă disputată.

Marele Vinovat Auto Dacă mai era nevoie de cifre care să o demonstreze, e imposibil să-ţi izolezi copilul într-un soi de bulă protectoare la stimulii exteriori.

90% dintre filme, 68% dintre jocurile video şi 60% dintre serialele tv conţin manifestări şi forme diferite ale violenţei", spune Caroline Knorr, de la Common Sense Media (CSM), o organizaţie non-profit care monitorizează efectele media şi ale tehnologiilor 2.0 asupra tinerilor utilizatori, explicând că majoritatea copiilor au primul contact cu jocurile video în jurul vârstei de patru ani.

Aproape 90% dintre tinerii americani sunt atraşi de jocurile video, iar 90% dintre titluri preferate de aceştia au o doză mai mică sau mai mare de violenţă, în condiţiile în care 65% dintre copiii americani cu vârste între 7 şi 12 ani au jucat sau joacă frecvent Grand Theft Auto, un titlu cu rating M, adică interzis persoanelor sub 17 ani, arată statisticile CSM. Versiunea incriminată în incidentul din Slaughter, Grand Theft Auto IV, a fost criticată de o parte şi de cealaltă a Atlanticului încă de la anunţarea sa, dar nici generaţiile sale anterioare nu au avut o primire mai bună, pe lista contestatarilor săi regăsindu-i pe Hillary Clinton, 

PUNCT

politicianul britanic George Galloway, fostul procuror John Bruce „Jack” Thompson sau organizaţia americană Mothers Against Drunk Driving.

Lansat în aprilie 2008, GTA IV a fost evenimentul anului în materie de jocuri video, atât din punct de vedere comercial, cât şi al contestatarilor de profesie care s-au grăbit să-l înfiereze drept un corn al abundenţei în violenţă şi sex.

Leland Zee, senator al statului California, de exemplu, îndemna părinţii să saboteze vânzările şi să nu le cumpere copiilor GTA IV. „Din păcate, dezvoltatorii GTA au un precedent în încălcarea ratingurilor şi înşelarea publicului cu privire la conţinutul real al jocurilor”, spunea el într-o declaraţie, referindu-se la infamul modul „Hot Coffee”, un minijoc ascuns în Grand Theft Auto: San Andreas (2004), care simula o partidă de sex între personajul principal Carl „CJ” Johnson şi prietena sa.

Dar GTA nu pare să ţină cont de vârstă. În 2011, Ryan Donovan (23 de ani), membru al echipajului submarinului nuclear britanic HMS Astute, a fost condamnat la 25 de închisoare după ce şi-a împuşcat mortal unul dintre ofiţeri şi a încercat să-şi omoare alţi trei camarazi.

Procurorul Nigel Lickley a declarat în faţa instanţei că Donovan i-ar fi povestit, la un moment dat, unuia dintre colegii săi de pe submarin că s-a gândit că, dacă ar fi să înceapă vreodată un masacru, ar face-o în stil GTA. Ulterior s-a spus că Donovan şi-ar fi ieşit din minţi pentru că i s-a refuzat o cerere de transfer pe o altă navă.

Aşa cum aveau să o confirme încă o dată cifrele, orice controversă e o bună publicitate. GTA IV s-a vândut în prima zi în 3,6 milioane de copii, generând venituri de 310 milioane de dolari, un record absolut pentru industrie, surclasând astfel perfomanţa anterioară a Halo 3 de 180 de milioane de dolari în ziua lansării. Să mai spunem că, în prima săptămână, GTA IV a livrat la nivel mondial peste 6 milioane de unităţi, estimându-se că, până la finele lui 2012 întreaga franciză Grand Theft Auto ar fi vândut peste 125 de milioane de copii.

Tom&Jerry, lanţul cauzal Unul dintre primele studii de amploare pe tema relaţiei jocuri video/ violenţă a fost publicat în 2004 şi arată că acestea diminuează sensibilitatea 194 SINTEZA # 7, august 2014

ZERO

n Bioshock 2, detaliile vizuale s-au schimbat, violenţa a rămas aceeaşi

copiilor la violenţă chiar mai mult decât filmele sau serialele tv. „În cazul preşcolarilor şi al copiilor de gimnaziu, cercetările au relevat faptul că e mult mai probabil ca aceştia să imite gesturile violente ale personajelor privite de regulă drept «băieţii buni» pe care le văd pe ecrane, cu atât mai mult atunci când nu existe consecinţe realiste ale agresiunilor", explică Michelle Garrison, cercetător al Seattle Children's Research Institute Center for Child Health, Behavior and Development. Gândiţi-vă la un Spider Man care dă de pereţi cu unul dintre inamicii săi malefici, apoi cad amândoi de pe o clădire, dar se ridică nevătămaţi şi continuă să se lupte.

O recentă meta-analiză a 12 studii de specialitate independente, desfăşurate în ultimii ani, a relevat nu doar existenţa unei legături între expunerea tinerilor la conţinut violent şi intensificarea comportamentului agresiv/antisocial, dar şi o relaţie directă între timpul petrecut în faţa unei console de joc şi agresivitatea ulterioră din viaţa reală. Legat de timpul dedicat jocurilor, 7% dintre adolescenţii din Marea Britanie petrec în faţa consolelor video cel puţin 30 de ore pe săptămână Sintetizat, mecanismul cauzal al Părţii Întunecate a divertismentului ar

fi în esenţă următorul: impulsivitatea de moment duce la mânie, mânia duce la ostilitate, iar ostilitatea e calea către incapacitatea de a mai controla agresiunea latentă. De altfel, cercetările în cauză au fost considerate atât de convingătoare încât organizaţii precum American Academy of Pediatrics, American Psychological Association sau American Psychiatric Association au găsit oportună sublinierea faptului că expunerea la violenţă, inclusiv prin intermediul jocurilor, poate constitui un potenţial pericol pentru copii şi adolescenţi. Ce ne facem, atunci, cu un Jerry al cărui ciocan de tâmplar loveşte cu sete în capul lui Tom? Apropo! În februarie 2031, Kendall Anderson, un adolescent de 16 ani din Philadelphia, şi-a omorât mama pentru că i-a luat consola PlayStation ca pedeapsă. A intrat în dormitorul ei în timp ce dormea şi a lovit-o de 20 de ori cu un ciocan în cap, apoi a târât-o în bucătărie şi a încercat să o ardă într-un cuptor. Descoperind că mama sa mai respiră, a rupt un picior de scaun, i-a zdrobit capul şi apoi a abandonat-o pe o alee de lângă casă. A pledat vinovat şi a fost condamnat la o pedeapsă între 20 şi 50 de ani de închisoare.

PUNCT

ZERO

Jocul continuă!

O nouă serie de cercetări a demonstrat că expunerea la jocuri video violente poate avea un efect similar altor factori de risc de comportament agresiv, cum ar fi părinţii abuzivi sau traiul în zone cu o criminalitate ridicată. Mai mult, o echipă a Universităţii Indiana a descoperit că există o relaţie directă între expunerea la jocuri violente pe o perioadă îndelungată şi apariţia unor modificări ulterioare în regiunea frontală a creierului. „Regiunile în cauză joacă un rol important în controlarea emoţiilor şi, implicit, a comportamentului agresiv”, explică dr.

Yang Wang, profesor al Universităţii Indiana.

Alţi cercetători insistă pentru corelarea acestor rezultate cu influenţele biologice care pot avea efect asupra alegerilor unei persoane.

Sean P. Neubert, de la Rochester Institute of Technology, spune că o persoană biologic predispusă la agresiune va fi mai puternic influenţată de scenele violente şi, în consecinţă, va prezenta un grad de risc crescut exponenţial.

Pe de altă parte, există o mulţime de voci care pun la îndoială aceste teorii şi susţin că jocurile video, inclusiv cele violente, sunt doar o 195 SINTEZA # 7, august 2014

Regiunile în cauză joacă un rol important în controlarea emoţiilor şi, implicit, a comportamentului agresiv”, Dr. Yang Wang, profesor al Universităţii Indiana

etapă a dezvoltării normale. (Re) Scrisă din această perspectivă, teoria jocurilor violente spune că acestea pot stimula atenţia şi îmbunătăţi coordonarea ochi-mână a jucătorilor, capacitatea de a învăţa, multi-tasking-

ul, procesarea informaţiei şi luarea rapidă a decizilor. Dr. Cheryl Olson, medic al Massachusetts General Hospital şi autoare a cărţii „Grand Theft Childhood: The Surprising Truth About Violent Video Games", crede că multe dintre predicţiile sumbre despre adolescenţi şi jocurile video sunt exagerate, şi invocă inclusiv statisticile FBI din ultimii 20 de ani, care indică o scădere a infracţiunilor violente în rândul tinerilor la cel mai scăzut nivel din 1960 încoace.

Olson spune chiar că jocurile violente i-au ajutat pe subiecţii cercetărilor sale să facă mai bine faţă stresului şi provocărilor de zi cu zi, şi că 49% dintre băieţi şi 29% dintre fete recurg la jocuri violente de genul GTA IV ca o defulare a furiei lor.

E limpede că nu toţi jucătorii de titluri violente sunt nişte criminali potenţiali. După cum nici criminalii potenţiali nu sunt cu toţii jucători de titluri violente. În lipsa unei teorii unanim acceptate, preşedintele Barack Obama a cerut anul trecut Congresului american să aloce 10 milioane de dolari pentru cercetarea efectelor violenţei din divertismentul digital asupra tinerilor.

Până la publicarea unor noi rezultate, jocul îşi continuă contabilizarea victimelor din cele două universuri despărţite de ecran. n

Minunata lume 9 E limpede, există o grămadă de jocuri video cu un conţinut nepotrivit pentru copii, iar ăsta e şi motivul pentru care a fost creat chiar un sistem de rating pe modelul celui al filmelor. Dar chiar şi aşa, controversele au continuat să existe. Într-o ordine cronologică, nouă momente care au marcat industria violenţei digitalizate.

1

2

Death Race (1976) Văzut acum, stârneşte zâmbete, dar rămâne scânteia primordială care a aprins rugul pe care avea să fie arsă apoi violenţa din jocurile video. Bazat pe filmul cult „Death Race 2000”, are o grafică butucănoasă alb-negru, din topor, iar jucătorii vânează siluetele unor „gremlini” peste care trec cu o maşină construită parcă din lovituri stângace de bardă. Nu există strigăte de groază, însă trupurile victimelor sunt înlocuite pe ecran de pietre funerare. Nu s-a vândut foarte bine, dar a fost contestat de National Safety Council, o organizaţie nonguvernamentală americană dedicată protejării vieţii, care l-a etichetat „morbid”.

Mortal Kombat (1992) Declinat într-o franciză aflată într-un top al celor mai mari vânzări din gaming, a ieşit imediat în evidenţă prin grafica avansată şi scenele sângeroase cu inimi şi coloane vertebrale smulse din trupuri şi capete retezate fluturate în mâinile învingătorilor. A fost pus în fruntea unui pachet de jocuri care au făcut subiectul unor audieri în Congresul SUA, audieri care au dus la înfiinţarea Entertainment Software Rating Board, un organism care aplică ratinguri jocurilor video, după un sistem asemănător celui folosit în cazul filmelor.

3

Doom (1993)

4

Grand Theft Auto (1997)

Nu e primul shooter, dar e, cu siguranţă, titlul care a consacrat genul. Cu un puşcaş marin, opt arme şi o tonă e monştri demonici care trebuiau ucişi, Doom a preluat elementelecheie din Wolfenstein şi le-a transformat într-o experienţă mai sângeroasă, mai intensă şi, mai ales, fără precedent. Şi-a reconfirmat şi cimentat renumele infam după Masacrul de l a Columbine.

A fost controversat încă de la primele sale încarnări, dar situaţia a explodat în 2001, odată cu lansarea Grand Theft Auto III, care a fost criticat pentru orice vă puteţi imagina. Personajele pot fura maşini, plăti şi apoi ucide prostituate, pot jefui, împuşca poliţişti şi, în general, pot face cam orice ar putea genera haos. În toamna anului trecut, publisherul Rockstar Games a lansat Grand Theft Auto V, poate cel mai violent joc din întreaga serie, care a tocat mărunt toate recordurile precedente ale industriei şi a intrat în Guinness World Records cu nu mai puţin de şase menţiuni, printre care cel mai bine vândut joc video în primele 24 de ore de la lansare - 11,21 milioane de unităţi -, şi cele mai mari venituri generate în primele 24 de ore de la lansare - 815,7 mil. USD, venituri care au trecut de un miliard de dolari în următoarele 48 de ore.

196 SINTEZA # 7, august 2014

5

Silent Hill (1999)

6

Postal 2 (2003)

7

MadWorld (2009)

8

9

Lumea nu a fost pregătită pentru aşa ceva, un shooter morbid cu efecte vizuale peste cele din filmele horror ale momentului, din care au fost cenzurate scene de eviscerare şi crucificare.

Produs de Konami, jocul a putut fi lansat în SUA doar după redesenarea unuia dintre personaje, un monstru numit "The Grey Child", personaj scos integral din versiunea europeană.

Când statul California emis o lege prin care interzicea retailerilor să mai vândă jocuri violente copiilor, a fost în capul listei de exemple. Totul e permis în Postal 2, un joc interzis în Australia, de la abuzarea şi omorârea pisicilor, la decapitarea oamenilor şi urinarea pe corpurilor victimelor, iar statistici de genul „Oameni omorâţi”, „Oameni prăjiţi” sau „Capete zburate de gloanţe” vorbesc de la sine. Culmea, poţi ucide inclusiv oameni dintr-un grup care protestează împotriva violenţei din jocuri! Şmecher, nu?

Trebuie să recunoaştem că Nintendo's Wii nu a ajuns cea mai bine vândută consolă a lumii graţie jucătorilor inveteraţi de titluri sângeroase. Numai că MadWorld a fost un efort de a ajunge şi la aceştia, propunându-le un joc promovat drept cel mai violent din toate timpurile. Imaginaţi-vă o grafică a la „Sin City” şi un scenariu în care câştigi puncte măcelărind oameni, trăgând-i în ţeapă cu semne de circulaţie, prăjindu-i cu instalaţii electrice sau smulgândule inimile din piept. A fost interzis în Germania şi s-a cerut, fără succes, scoaterea de la vânzare în SUA şi UK.

Bioshock (2007) A fost un hit printre contestatarii jocurilor violente. Şi multe voci echidistante spun că a fost criticat pe bună dreptate. E vizual, e somptuos şi provocator, şi transpune jucătorul întrun univers futuristic în care lucrurile au cam scăpat de sub control în momentul în care jucătorii au şansa să omoare fetiţie pentru a câştiga diferite recompense. Tehnic, ar fi de fapt nişte monştri mutanţi care au fost cândva fetiţie, iar creatorii jocului au explicat că, spre deosebire de producţiile Disney - în care lucrurile sunt în alb sau negru, corecte sau incorecte -, ei au încercat să provoace jucătorii cu dileme dintr-o zonă gri a moralei.

Bulletstorm (2011) A fost controversat încă înainte de lansarea sa, când Foxnews a publicat pe siteul său un articol în care se întreba: „Este Bulletstorm cel mai prost joc video din lume?”. Nu lipsesc nici în cazul său oameni traşi în ţeapă, tăiaţi în două, limbajul vulgar, gesturi cu o conotaţie sexuală sau organe care explodează de-a lungul şi de-a latul ecranului. „Efectele limbajului şi violenţei din Bulletstorm asupra unui copil pot fi semnificative. Jocurile de acest tip pot transmite mesajul că violenţa şi insultele cu tentă sexuală sunt calea potrivită pentru rezolvarea disputelor şi depăşirea problemelor”, explica Dr. Jerry Weichman, psiholog al Hoag Neurosciences Institute, California.

197 SINTEZA # 7, august 2014

198 SINTEZA # 7, august 2014

SPORT LIFE

199 SINTEZA # 7, august 2014

SPORT

L IFE

Luminiţa Paul

Grade de celebritate Lista anuală a revistei Forbes include și 16 sportivi, între care 6 vin din tenis și doar 5 sunt europeni

C

elebritate. Dacă mergem la dicţionar, aflăm că a fi celebru înseamnă „a te bucura de mare renume și prestigiu”.

Sinonime? Faimă, glorie, reputaţie.

Cine o măsoară însă? E greu de stabilit. Tuturor ne plac însă listele, clasamentele, înșiruirile de nume, măcar pentru a colecţiona uimiri și a găsi motive de a nu fi de acord. Mai ales când vine vorba de o chestiune relativă, care nu ţine de secunde, metri, kilograme. După cum se va vedea, nici măcar de câștigurile cifrate la zeci de milioane de dolari.

Pentru că aceea e o altă ierarhie, mult mai seacă. Celebritatea, ei bine, celebritatea e ceva complex. În fiecare an, revista americană Forbes publică un clasament cu 100 de poziţii al celor mai faimoase persoane. Unele nume se regăsesc parcă dintotdeauna pe lista care este, la rândul ei, celebră. Pentru că devine un soi de etalon, cel puţin până când apare următoarea și reperele se schimbă. Ierarhia cuprinde 10 categorii, astfel că acolo regăsim 24 de muzicieni, 16 sportivi, 13 personalităţi (o categorie mai largă, în care e inclusă Kim Kardashian, dar și Dr. Phil McGraw, chiar doar la trei poziţii diferenţă), 10 actori, 10 actriţe, 8 regizori sau producători, 6 scriitori, 5 actori de televiziune, 5 actriţe de televiziune și 3 modele.

Pentru 2014, s-a anunţat recent, locul 1 este ocupat de Beyoncé Knowles. Ultimul, 100, i-a fost rezervat lui Natalie Portman. Între ele însă, ca a doua cea mai numeroasă categorie, cu 16 reprezentanţi, se află sportivii. De la LeBron James, plasat foarte sus, pe 200 SINTEZA # 7, august 2014

locul al doilea, și până la Na Li, treapta a 85-a, ei condimentează lista. 6 vin din tenis, trei femei și trei bărbaţi, 4 din baschetul american, doi din fotbal, doi din golf, câte unul din box și fotbal american.

Singurele femei sportive de la listă vin tot din tenis. Maria Șarapova, Serena Williams și Na Li, ultima fiind singura exponentă a Asiei, sunt presonalităţile cele mai pregnante ale ultimilor ani în acest domeniu.

Nu e de mirare că 9 dintre cei 16 sunt reprezentanţi ai SUA. Deși proiectat la scară mondială, clasamentul e făcut de o revistă americană. Iar cei amintiţi acolo, poate cu excepţia lui Peyton Manning și a lui Phil Mickelson, au o notorietate care depășește graniţele Americii de Nord. NBA, cel mai puternic campionat de baschet din lume, e urmărit peste tot, fiind indentificat cu etalonul spectaculosului, al forţei, al ingeniozităţii, chiar al suspansului.

Chiar modul de desfășurare, pe Conferinţe, sugerează un amical război intern, care poate fi savurat de oriunde și în care bătăliile aduc puncte și calificarea în play-off, nimic altceva. E posibil chiar ca NBA să fie

considerat cel mai puternic campionat de pe glob nu doar la baschet, ci la orice sport, de aceea vedetele de acolo capătă mult mai rapid notorietate.

Plus că baschetul se practică oriunde în lume, nu are o popularitate izolată. În acest context, LeBron James s-a impus de câţiva ani drept jucătorul cel mai important și valoros. Câștigător al titlului în NBA doi ani la rând cu Miami Heat, desemnat de patru ori MVP-ul Ligii, el a stârnit și mai mult interes vara aceasta cu întoarcerea la Cleveland Cavaliers, echipa la care se lansase în 2003 și pentru care jucase până-n 2010.

După LeBron, Kobe Bryant rămâne, în ciuda accidentărilor și a lipsei rezultatelor înalte ale celor de la LA Lakers din ultimii ani, un nume imposibil de ignorat. Un nume care există prin el însuși, nu atașat ca eticheta unei echipe. Urmează Kevin Durant, cel mai tânăr de pe lista celebrităţilor, 25 de ani, și Dwayne Wade.

Cel mai bine reprezentat este însă tenisul, sportul individual care livrează, de departe, cei mai captivanţi eroi. Specificul lui îl face atractiv pentru că acolo sunt mai vizibile decât oriunde lupta unu la unu, duelul direct, încleștarea, triumful și înfrângerea.

Fără să ţină cont de clasamentul mondial, Forbes îl plasează cel mai sus între jucătorii de tenis pe Roger Federer, pentru că faima lui s-a construit și s-a păstrat intactă de-a lungul anilor. Poate chiar a crescut din simplul motiv că elveţianul, câștigător al 17 turnee de Mare Șlem, ajuns la 33 de ani, e de mai bine de un deceniu acolo, sus, rămânând viu, de temut, redutabil, chiar și în faţa asaltului

n Starul NBA , LeBron James este considerat unul dintre cei mai buni jucﾄフori de baschet din lume

201 SINTEZA # 7, august 2014

202 SINTEZA # 7, august 2014

SPORT

flămând al următoarei generaţii, care nu mai e nici ea atât de tânără. Și care e reprezentată de Rafael Nadal, 28 de ani, 14 titluri de Mare Șlem, și Novak Djokovici, 27 de ani, 7 titluri majore.

Singurele femei sportive din listă vin tot din tenis. Maria Șarapova, Serena Williams și Na Li, ultima fiind singura exponentă a Asiei, sunt presonalităţile cele mai pregnante ale ultimilor ani în acest domeniu. Dacă Șarapova și Serena sunt cunoscute și recunoscute de ani buni, Li e o adăugire a ultimilor patru-cinci ani, de când a cucerit titlul la Roland Garros în 2011, devenind prima jucătoare din Asia care reușește acest lucru. Brusc, interesul pentru ea a crescut, fiind cel al unei pieţe imense, care avea nevoie de o personalitate cu care să se identifice.

Cei doi fotbaliști, Cristiano Ronaldo și Lionel Messi, nu puteau lipsi din clasament. Chiar dacă amândoi joacă în Europa, la Real Madrid, respectiv la Barcelona, iar soccerul mai are mici zone ale planetei de cucerit, numele lor sunt extrem de vizibile. Nu doar în meciuri și campionate, ci în reclame cu difuzare internaţională. Rivalitatea lor personală, combinată cu cea a echipelor pe care le reprezintă, le sporește notorietatea, deși fiecare în parte s-a remarcat vehement într-un sport de echipă, ceea ce e un semn de valoarea imposibil de contestat.

Revine pe listă Tiger Woods, la aproape cinci ani de la scandalul în care a fost implicat, după descoperirea numeroaselor sale infidelităţi, urmat de divorţ și de retragerea câtorva sponsori importanţi ai săi. Faptul că acum are o relaţie stabilă cu o altă sportivă importantă, schioara Lindsey Vohn, campioană olimpică și mondială, plus rezultatele mai bune din sezoanele anterioare i-au refăcut considerabil imaginea. Se mai află un golfer pe listă, Phil Mickelson, un reper al sportului, în vârstă de 44 de ani, cu o notorietate constantă. Și se mai află pe listă boxerul Floyd Mayweather și Peyton Manning, reprezentantul fotbalului american, alegeri firești pentru Forbes. Și un an la dispoziţie pentru a accepta, critica, dezbate o ierarhie. Prestigioasă, dar relativă, ca orice asemenea clasament.

Luminiţa Paul este jurnalist la Gazeta Sporturilor şi comentator Eurosport n

203 SINTEZA # 7, august 2014

Clasament 2.

7.

15.

16.

21.

24.

30.

33.

39.

43.

44.

45.

55.

63.

69.

85.

L IFE

Nume LeBron James Floyd Mayweather Kobe Bryant Roger Federer Tiger Woods Rafael Nadal Cristiano Ronaldo Kevin Durant Peyton Manning Novak Djokovici Phil Mickelson Lionel Messi Dwayne Wade Maria Şarapova Serena Williams Li Na

Câştiguri anuale 72mil.$ 105 mil.$ 62 mil.$ 55 mil.$ 61 mil.$ 45 mil.$ 80 mil.$ 32 mil.$ 27 mil.$ 33 mil.$ 54 mil.$ 65 mil.$ 30 mil.$ 24 mil.$ 22 mil.$ 24 mil.$

Vârstă 29 de ani 37 de ani 35 de ani 32 de ani 38 de ani 28 de ani 29 de ani 25 de ani 38 de ani 27 de ani 44 de ani 27 de ani 32 de ani 27 de ani 32 de ani 32 de ani

GOOD LIFE E N

N V

N

V

E

SE

SV

S 204 SINTEZA # 7, august 2014

Centrul României văzut din satelit, suprapus de o busolă. Centrul ţării corespunde mijlocului axei NordSud, indicată de busolă 45° 50' 03.8483", latitudine nordică, şi 24° 59' 49.1590", longitudine estică.

GO OD

L IFE

•

T RAVEL

O călătorie spre centrul României În pofida opiniei generale că în Dealu Frumos se află centrul României, calculele geografice demonstrează că acest „privilegiu” îi revine unei anonime tarlale cu sfeclă de zahăr, situată la marginea orașului Făgăraș Bogdan Stanciu / Foto: Vakarcs Loránd

U

nde este centrul geografic al României? O întrebare banală, căreia extrem de puţină lume îi cunoaște răspunsul adevărat.

Cunoștinţele geografice populare, consultate și cultivate mai cu seamă prin Google, indică satul Dealu Frumos din comuna Merghindeal, judeţul Sibiu, ca fiind centrul ţării.

Acest loc a fost legitimat ca „buric” al României atât de mass-media cu pretenţii, cât și de numeroase bloguri, prin publicarea de reportaje și relatări în acest sens. Argumentul suprem al acestei poziţionări este existenţa unui panou ruginit și cu greșeli de limbă, amplasat la intrarea în sat, panou care informează călătorul că se află în centrul ţării.

O informaţie falsă, bazată pe „gura satului”, după cum urma să aflăm. În realitate, centrul României se găsește la circa 30 de kilometri distanţă, la marginea orașului Făgăraș.

Modus operandi Pentru a determina centrul ţării, revista „Sinteza” a apelat la ajutorul conferenţiarului universitar Ioan Rus de la Facultatea de Geografie a Universităţii „Babeș-Bolyai”, Departamentul de geografie fizică și tehnică. Potrivit calculelor realizate de conferenţiarul universitar, centrul României are coordonatele: 45° 50' 03.8483", latitudine nordică, și 24° 59' 49.1590", longitudine estică. „Dacă România ar fi o bucată de carton și am sprijini-o în acest punct pe vârful unui creion, ea ar sta în echilibru”, explică, plastic, cadrul universitar.

Pentru calcularea centrului României, conferenţiarul a folosit un program informatic de tip GIS 205 SINTEZA # 7, august 2014

(Geographic Information System).

Rezultatele le-a suprapus peste harta tridimensională a României a programului Google Earth. „Sunt o serie de calcule geometrice destul de sofisticate care trebuie făcute, iar apoi rezultatul se confruntă cu o hartă cât mai detaliată și astfel se obţine centrul geografic al României”, a mai spus conf. dr. Ioan Rus. Coordonatele geografice indicate de universitarul clujean arată centrul ţării ca fiind situat la 53 de metri sudvest de o clădire amplasată pe strada Negoiu, aproape de ieșirea din Făgăraș spre Brașov.

La faţa locului, clădirea de pe hartă s-a dovedit a fi Sectorul Făgăraș a SC Transgaz Mediaș, iar centrul ţării, determinat conformă, indicaţiilor conferenţiarului Rus, se găsește pe o tarla cultivată cu sfeclă de zahăr. În sud, Munţii Făgăraș, supranumiţi Alpii Transilvăneni, asigură în zare un decor spectaculos, spre Nord, Valea Oltului se întinde domoală și înverzită de culturi, în timp ce spre Vest și Sudvest, peisajul e animat de două blocuri proeminente și de restul peisajului urban al orașului Făgăraș, situat cam la un kilometru distanţă. În final, spre est și Nord-Est privirea este blocată de șoseaua de centură (strada Negoiu) și clădirea industrial-posomorâtă a Transgaz.

Oamenii din centrul ţării În ghereta paznicului de la Transgaz, Constantin Judele este omul care lucrează zi de zi lângă centrul geografic al ţării. Râde cu toată inima când află că la 50 de metri de ghereta lui se află „buricul” României. Vesel și săritor, are în spate o poveste tipică pentru mulţi făgărășeni: a lucrat

32 de ani la combinatul industrial Nitramonia, apoi, în 2000 a ieșit în pensie, la numai 50 de ani, după ce în anii 1990, locul de muncă i-a fost mai tot timpul ameninţat, din cauza restructurărilor prin care a trecut platforma industrială. După trei ani de pensie, ca să-și rotunjească veniturile și încă în putere, s-a angajat ca agent la firma care asigură paza la Transgaz. „Și chiar aici îi centru’ României? Nu m-am gândit niciodată. Știm toţi că Făgărașul e în centrul ţării, dar că aici e chiar centrul-centrul, nu mă așteptam. Poate primesc vreo mărire de salariu că păzesc centrul ţării”, glumește paznicul, în vârstă de 64 de ani. În total, în cadrul sectorului Transgaz Făgăraș lucrează 89 de persoane, coordonate din birourile clădirii cu vedere spre centrul ţării.

Unul dintre vecinii parcelei de pământ din centrul ţării, Constantin Criste, are o grădină de zarzavaturi la care se deplasează cu bicicleta, deși numără 77 de ani. Nu se plânge de viaţa pe care o are - tocmai a băut un păhărel de vin bun, deși e doar miezul zilei - și nici de cea pe care a avut-o: s-a născut în Ghimpaţi, judeţul Giurgiu, dar s-a mutat în Făgăraș fix în 21 iunie 1956, ca electrician auto. „Să nu cumva să scrieţi ceva rău de Făgăraș, că e oraș frumos și cu oameni cum nu mai găsești niciunde. Am avut viaţă bună aici. Și soţia mea e tot din Regat, din Râmnicu Sărat, da’ ia întrebaţi-o dacă s-ar mai duce din Ardeal. Vă zic eu: oameni și viaţă ca în Ardeal nu mai e în toată ţara”, declară ritos bărbatul.

Proprietarul parcelei de pământ este doamna Paraschiva Brumboiu. O femeie în vârstă de 80 de ani, 

GO O D

văduvă, dintr-o familie făgărășană foarte respectabilă. Locuiește într-o casă frumoasă cu etaj, pe o stradă umbrită de copaci crescuţi în faţa porţilor aliniate nemţește. „Pământul de acolo este de la străbunicul și bunicul soţului meu. A fost al lor, apoi a fost luat de IAS (Întreprinderea Agricolă de Stat ), ni s-a retrocedat și apoi l-am dat în arendă”, povestește, pe scurt, doamna Brumboiu istoria petecului de pământ. Acum sunt doi proprietari ai terenului, deoarece soţul său a avut un frate, iar parcela se împarte, de drept, la doi. Dar cum nu s-a făcut succesiunea după fratele soţului său, la vânzarea pământului încă nu s-a gândit. În total, familia Brumobiu are în zona centrului României o suprafaţă de cinci hectare de teren, pe care încasează 800 de lei pe an din arendă. „Nu e mult. Poate că acum, că află lumea că acolo e centrul ţării, îi crește valoarea, dar eu sunt bucuroasă că-l lucrează și nu rămâne pârloagă”, încheie doamna Brumboiu.

206 SINTEZA # 7, august 2014

L IFE

•

T RAVEL

Pământul de acolo este de la străbunicul și bunicul soţului meu. A fost al lor, apoi a fost luat de IAS (Întreprinderea Agricolă de Stat ), ni s-a retrocedat și apoi l-am dat în arendă”, Brumboiu Paraschiva, 80 de ani, văduvă

Tarlaua de teren pe care se află centrul ţării este luată în arendă de Ferma 7 Valea Olt. „E un teren bun, cel mai bun care poate fi în Transilvania, de clasa II. clasa I nu este decât în Regat”, spune patronul fermei, Ștefan Stoleru. E amuzat de ideea că are în arendă „buricul” României, dar nu vede la ce i-ar folosi asta. „Păi, terenul nu dă producţia mai mare, nici dacă acolo e centrul Pământului. Și oricum, despre ce Românie vorbim, că dacă mai erau la noi Basarabia și Cadrilaterul, altundeva ieșeau calculele”, punctează arendașul.

Planuri de promovare Principalul obiectiv turistic din Făgăraș este cetatea orașului, protejată de un șanţ de apă, lucru care îi dă un farmec deosebit. Recent restaurată, fortificaţia a beneficiat de o promovare nesperată, după ce cunoscutul site american de știri Huffington Post a plasat-o pe locul doi într-un top al celor mai interesante castele din lume.

GO OD

L IFE

•

T RAVEL

n În mijlocul unei parcele cultivate cu sfeclă de zahăr, revista SINTEZA a identificat, cu ajutorul unui drapel, centrul geografic al României

Directoarea Muzeului Ţării Făgărașului, găzduit în incinta cetăţii, spune că va folosi în promovarea cetăţii faptul că pe raza orașului se află centrul ţării. „Acum facem panotajul exterior. Mă gândesc să introducem cumva și această informaţie. Noi, făgărășenii, știam că suntem în mijlocul ţării, dar nu știam că aici se află chiar centrul geografic. Vom exploata această informaţie pentru promovarea cetăţii”, a declarat directoarea muzeului, Elena Băjenaru.

Primarul orașului, Constantin Sorin Mănduc, spune și el că va încerca să exploateze din punct de vedere turistic amplasarea orașului, dar are și o perspectivă mai filosofică asupra chestiunii. „Destinul unor oameni și al unor locuri este de a fi la marginea lumii. Destinul fericit al Făgărașului este de a se afla la kilometrul zero al României. (...)

Studiile care demonstrează că Făgărașul se află exact în centrul României justifică și mai mult decizia 207 SINTEZA # 7, august 2014

înaintașilor noștri de a ridica, în urmă cu 600 de ani, o fortificaţie strategică de apărare. O cetate care nu a fost cucerită niciodată. Faptul că Făgărașul este locul de unde se ajunge cel mai rapid în oricare colţ al ţării, faptul că se află la baza unui triunghi cultural de excepţie (Brașov – Sibiu – Sighișoara) reprezintă un semn divin și un privilegiu pentru oamenii acestor locuri”, spune acesta.

Celălalt „centru” La aproximativ 30 de kilometri de Făgăraș, se află Dealu Frumos, fost sat săsesc, cu o biserică fortificată pitorească, cu străzi late și case ca niște cetăţi în miniatură. La intrarea în sat dinspre Agnita, un panou informează călătorul că acolo se află centrul României, alături de o hartă schematică a ţării, cu satul scos în evidenţă. În spatele panoului se găsește un mic monument de piatră, cu un vultur deasupra și inscripţii în limba germană, care sărbătoresc

finalizarea lucrărilor la drumul Agnita - Cincu, realizat în 1858, când Transilvania făcea parte din AustroUngaria. „Apăi, totul a pornit de la ce zicea lumea din sat, pornind de la monumentul din spate; e o legendă locală pornită de la acel monument că aici e centrul României, că sătenii nu știau mai demult germana și atunci au explicat existenţa monumentului prin aceea că acolo e centrul ţării.

Apoi, acum opt ani, pe baza acestei legende, fostul primar a pus panoul, ca să fie ceva și în limba română, nu doar în germană”, explică Aurel Ioan Ţerbea, primarul comunei Merghindeal, din care aparţine satul Dealu Frumos.

Cât despre măsurători știinţifice, nici poveste, mai spune primarul.

Totuși, panoul va rămâne acolo, deși a început să ruginească: „Îl lăsăm acolo, că am văzut că lumea oprește și își mai face fotografii și le pun pe interent, așa că a ajuns lumea să audă mai mult de Dealu Frumos”. n

GO O D

L IFE

•

T RAVEL

Cetatea Râşnov din judeţul Braşov / Foto: Bogdan Stanciu

Şase trasee spre centrul ţării

O

călătorie spre Făgăraş este un roadtrip spectaculos de oriunde l-ai începe. Alpii Transilvăneni, cum sunt porecliţi Munţii Făgăraşului, şi Valea Oltului pe cursul său ardelean, umbrită înspre nord de coline blânde, asigură un peisaj de basm pentru toată Ţara Făgăraşului. Cetatea Făgăraş, Mănăstirea Sâmbăta de Sus, cea de la Şinca Veche, o serie de muzee etnografice din satele şi comunele regiunii, dar şi romanticele ruine ale abaţiei cisterciene de la Cârţa sunt doar câteva din atracţiile culturale care pigmentează regiunea.

Iată şase propuneri de trasee rutiere spre centrul ţării: TRASEU 1. Dinspre Bucureşti, Dobrogea şi estul Munteniei: Pe Valea Prahovei şi apoi, trecând Ţara Bârsei, prin Codlea. Pe acest traseu, intrarea în Ţara Făgăraşului se face prin Şercaia. Obiective turistice majore: Castelul Peleş de la Sinaia, centrul vechi al Braşovului, biserica fortificată din Codlea.

208 SINTEZA # 7, august 2014

TRASEU 2. Dinspre Muntenia de Vest şi Oltenia: Din Câmpulung se urmează culoarul Rucăr-Bran, se ajunge la Râşnov, apoi se continuă prin Şinca Nouă, până la Făgăraş. Obiective turistice majore: Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung, Cetatea Bran, Cetatea Râşnov, mănăstirea rupestră Şinca Veche.

TRASEU 3. Dinspre Transilvania de Nord, Maramureş şi Crişana: Din Târnăveni se urmează şoseaua pe ruta Mediaş - Agnita - Voila, iar apoi se continuă până la Făgăraş.

Drumul superb traversează colinele din Podişul Târnavelor şi Podişul Hârtibaciului. Obiective turistice majore: centrul vechi din Mediaş, bisericile fortificate din Agnita, Dealu Frumos, Cincu şi Cincşor.

TRASEU 4. Dinspre Banat: De la Sibiu se urmează drumul spre Braşov, care străbate aproape toată Ţara Făgăraţului. Obiective turistice majore pe traseu: centrul

vechi din Sibiu, Palatul Brukenthal din Avrig, ruinele Abaţiei Cârţa, Muzeul „Badea Cârţan” din Cârţişoara, mănăstirea brâncovenească Sâmbăta de Sus. TRASEU 5. Dinspre Moldova: Se poate urma ruta prin Cheile Bicazului, care străbate apoi depresiunile din Secuime, pe traseul Gheorgheni - Sfântu Gheorghe - Braşov şi de aici traseul 1 sau 2. Obiective turistice majore până la Braşov: staţiunea Tuşnad, oraşul Sf. Gheorghe cu Muzeul Naţional Secuiesc, bisericile fortificate din Prejmer (patrimoniu UNESCO) şi din Hărman.

TRASEU 6. Pe Transfăgărăşan: În partea transilvăneană, şoseaua de munte se termină chiar în Ţara Făgăraşului, în localitatea Cârţa, apoi se urmează drumul spre Făgăraş.

Obiective turistice majore pe traseu: Curtea de Argeş, cu celebra mănăstire şi Biserica Domnească, Cetatea Poienari, Muzeul „Badea Cârţan” din Cârţişoara, Abaţia cisterciană de la Cârţa. n

Imagine cu centrul Europei văzut din satelit. Centrul continentului corespunde mijlocului indicatorului

E N

N V

N

V

E

SE

SV

S Centrul Europei, în Lituania La nivel continental, centrul Europei este disputat de mai multe ţări, în funcţie de definiţiile date teritoriului european.

Folosind metoda de determinare a centrului gravitaţional al figurii geometrice Europa (cea folosită şi de conf. dr. Ioan Rus pentru determinarea centrului României), un geograf francez a calculat în 1989 că acest loc se află în Lituania, la 26 de kilometri Nord de

209 SINTEZA # 7, august 2014

capitala Vilnius, în satul Purnuškěs. Un monument impresionant (foto) a fost ridicat aici în 2004, şi zona întreagă a devenit obiectiv turistic. În ceea ce priveşte centrul geografic al Uniunii Europene, acesta s-a mutat pe măsura extinderii. Actualul centrul al Uniunii formate din 28 de state se găseşte în Germania, în localitatea Westerngrund.

210 SINTEZA # 7, august 2014

MALDIVE

o destinaţie unică pentru vacanţe de vis

P

aradisul vă așteaptă …

Peisaje de neegalat, plaje cu nisip alb, lagune cristaline, nuanţe surprinzătoare de albastru și o lume subacvatică uimitoare fac din Maldive alegerea perfectă pentru o experienţă turistică unică. Încă de la început, resortul Baros Maldives a fost destinat să fie special.

Mica insulă de corali din Oceanul Indian, cu plaje de nisip alb, fin și un recif impresionant, se află la numai 25 de minute faţă de aeroportul Male.

Baros Maldives, unul dintre resorturile de excepţie din lume, premiat de nenumărate ori, a fost al treilea resort deschis în Maldive în anul 1973, devenind o destinaţie renumită și apreciată pentru serviciile excelente, ospitalitatea și 211 SINTEZA # 7, august 2014

profesionalismul personalului.

Baros a devenit un resort unic, datorită dimensiunii reduse, locaţiei idilice și aspectului imaculat, fiind situat în mijlocului atolului, cu propriul recif de corali care îmbrășisează laguna pură și ţărmurile neatinse. Pentru a conserva frumuseţea intrinsecă a insulei, familia care se ocupă și în ziua de azi de Baros și-a propus să păstreze puritatea resortului. Încă de la începuturile sale, acesta a fost renumit pentru verdeaţa tropicală luxuriantă și recifele încântătoare.

Datorită ospitalităţii inerente a locuitorilor din Maldive, încă de la deschiderea sa, resortul și-a câștigat reputaţia pentru stilul prietenos al personalului și atenţiei deosebite acordate detaliilor. Timp

de patru decenii, acest aspect a fost îmbunătăţit constant, ceea ce a determinat ca Baros Maldives să devină un simbol distinctiv al vacanţelor în Maldive.

Resortul își întâmpină oaspeţii în 75 de vile spaţioase cu un design adaptat tradiţiei din Maldive și se integrează perfect în natura exotică, fiind refugiul ideal pentu îndrăgostiţi sau pentru cei care își doresc clipe de odihnă pură.

Relaxaţi-vă la soare pe terasa privată și ascultaţi susurul oceanului. Creativitatea, estetica și autenticitatea staţiunii vă vor oferi o oază de relaxare în mijlocul Oceanului Indian.

Accesaţi www.deluxetour.ro pentru mai multe informaţii legate de această destinaţie. n

212 SINTEZA # 7, august 2014

AUTO

Florin Popa

Vacanţe la cheie Concediile „All inclusive” sunt supraevaluate.

De fapt, nu ai nevoie decât de mașina potrivită.

213 SINTEZA # 7, august 2014

GO OD

L IFE

•

AUTO

n Afară-i vopsit gardul, iar înăuntru este...

L

ui Homo Sapiens îi place să călătorească, asta-i clar ca lumina zilei. A migrat timp de milenii, mai întâi doar în căutarea mâncării, apoi și a bogăţiilor de tot felul. Astfel, plimbarea a devenit o trăsătură genetică, la fel de dominantă ca instinctul de supravieţuire. În trecut, populaţii întregi își mutau taberele odată cu anotimpurile, în căutarea soarelui sau fugind de el. Ulterior, cohorte războinice și-au clădit drumurile cu sabia în mână, către noi cuceriri, preferând să se servească din bogăţiile agonisite de alţii în

locul muncii cinstite. La urma urmei, și războiul este o meserie, nu?

Din fericire, acele vremuri au apus și astăzi migrăm de plăcere, mai ales în perioada vacanţelor. Nimeni nu își ia concediu ca să stea acasă, decât dacă vrea neapărat să-și renoveze sufrageria, plecatul cât mai departe de reședinţă fiind regula, nu excepţia.

Undeva, în adâncul ADN-ului, se pare că există o genă care ne instigă la drumeţii și escapade, forţându-ne să ne facem bagajele și să organizăm cu vecinii o schemă fermă de udare a plantelor rămase prizoniere în apartamente. Suntem „izmene pe

călător” ori de câte ori avem ocazia, limitaţi fiind în aventurile noastre doar de resursele finaciare. De multe ori ne începem vieţile de turiști independenţi odată cu adolescenţa, fugind pentru câteva zile la mare sau la munte, cu cortul, folosind autostopul sau bunăvoinţa nașilor pentru a ajunge la destinaţie. Pe măsură ce avansăm în vârstă, ne organizăm mai bine, cu rezervare la hotel, ghidul Michelin în buzunar și lista de resaturante care merită vizitate pusă undeva la îndemână. Ne întoarcem din vacanţe bronzaţi, cu un geamantan plin cu suveniruri și cu multe poze salvate pe

n Cortul gonflabil Audi stârneşte invidia în orice camping. Garantat!

214 SINTEZA # 7, august 2014

GO OD

L IFE

•

AUTO

n ...un mic dormitor de lux, echipat complet

carduri, ajutând industria turismului să devină una dintre cele mai puternice din lume. Și totuși, undeva în adâncul nostru, gena rebelă își cere drepturile.

Ea nu vrea voucher de cazare, pensiune completă, program cu ghid sau rezervări la restaurante.

Este sătulă să privească ceasul și să respecte ora de check-in, minutul de boarding și, în general, i s-a acrit de stresul înregimentării în batalionul umbreluţelor care ajung și pleacă de la plajă mai regulat decât o face mareea. Ea vrea o aventură, fără oră de pornire sau sosire, cu exuberanţa cu

n La nevoie, evacuarea este rapidă, bagajele sunt deja în maşină

215 SINTEZA # 7, august 2014

care deschizi o hartă pe masă și arunci pe ea un deget, cu ochii închiși. Și după ce ai ajuns acolo unde te-a trimis destinul, repeţi încă odată, și încă odată, până... simţi că este timpul să te întorci la plantele tale.

Pentru un randament sporit, strămoșii noștri se foloseau de cai sau cămile când plecau la plimbare, dar astăzi avem ceva mult mai bun: mașini și șosele. Pentru turistul aventurier, posesor de permis de conducere, rulota a reprezentat mult timp soluţia evadării perfecte. Doar că o rulotă vine la pachet și cu un set de dezavantaje care știrbesc din plăcerea vacanţei:

este mare, grea, dificil de manevrat și, mai ales, de parcat. Renunţi la multe din destinaţii, pentru că nu mai ai timp să ajungi la ele, sau îţi dai seama că pe o rază de multe zeci de kilometri nu există niciun camping. Îţi mai amintești că ultima oară când ai fost haiduc și ai intrat cu rulota în pădure, ţi-au trebuit trei zile până să fii scos la asfalt de un tractor forestier binevoitor? Exact! Cumva, spiritul aventurii nu se împăca prea bine cu rulota, logistica aferentă umbrind din plăcerea călătoriei. Și tocmai de aceea, producătorii auto care se respectă au în oferta lor și microbuze 

GO OD

transformate în miniapartamente pe roţi.

Volkswagen a dat tonul în 1988 cu prima generaţie VW California T3, o mașină care avea un preţ de pornire mai mult decât ispititor: 39.900 de mărci germane - sumă care se amortiza rapid în cazul unui călător hotărât să stea acasă cât mai puţin. Versiunea ulterioară, T4, nu a făcut decât să extindă gama echipamentelor opţionale și să paveze drumul modelului T5, lansat în 2010 și binecuvântat cu o ediţie specială în 2012. În total, 111.000 de exemplare (T3, T4, și T5) și-au găsit stăpâni care au considerat că viaţa de nomad li se potrivește de minune, cel puţin de câteva ori pe an. Cei drept, van-urile de astăzi sunt dotate cu frigider, aragaz, prize de 220V, spaţii de depozitare, paturi confortabile și în plus, pot fi echipate cu motoare puternice (între 84 și 180 de cai putere), cu transmisii de ultimă generaţie (cutie automată cu 7 rapoarte) precum și cu tracţiune integrală 4MOTION. Doar heliportul lipsește, dar nu le poţi avea chiar pe toate...

Marca soră de Grup, Audi, a identificat un potenţial în rândul clienţilor cu dor de ducă și a prezentat cu titlul de (deocamdată) „concept” un cort care să-i însoţească pretutindeni

216 SINTEZA # 7, august 2014

L IFE

•

AUTO

pe posesorii modelului Q3. În doar 7 minute, cortul gonflabil ajunge din starea de pliat în cea de operaţional, perfect adaptat haionului mașinii.

Desigur, cortul poate fi montat și independent, structura pneumatică fiind capabilă să reziste la vânturi de până la 70 km/h.

Tot la capitolul „vehicule în devenire” se încadrează și trei concepte MINI, care deși nu au încă o data fermă de producţie anunţată, sunt așteptate cu nerăbdare în showroom de către clienţii fideli mărcii, hipioţi și hipsteri deopotrivă. MINI Clubvan Camper este cea mai mică și cochetă rulotă de lux, plină cu echipamante și dotări care să te facă să te simţi ca un prinţ sau prinţesă răsfăţat/ă. MINI Cowley te trimite cu gândul direct în Ţara Minunilor, cu o bucătărie în miniatură (dar complet echipată), în timp ce MINI Countryman ALL4 Camp pune capac la toate, cu... un cort cocoţat pe plafon. Sunt trei interpretări diferite ale noţiunii de vacanţă „fără program”, și toate au un numitor comun: independenţa.

Desigur, oricare dintre ele te forţează la opriri periodice la benzinării, însă te scăpa de grija lăsării cheii la recepţie și de rezervarea șezlongului pe plajă.

Revenind în lumea reală, cea a mașinilor intrate în producţie și cu o

etichetă de preţ la vedere, întâlnim echivalentul pe roţi al unei vacanţe la Monte Carlo: Mercedes-Benz Marco Polo. Calitatea materialelor folosite în habitaclu te face să te gândești de două ori pe cine inviţi înăuntru și să verifici obsesiv dacă toată lumea s-a descălţat la intrare. În inventar găsești o bucătărie echipată cu aragaz, chiuvetă și frigider, toate luminate exclusiv cu becuri LED. Frigiderul are o capacitate de 40 de litri, poate coborî temperatura până la -20 de grade Celsius, iar canistra chiuvetei acceptă până la 40 de litri de deșeuri, cu 2 litri mai mult decât rezervorul de apă. Și pentru a nu lăsa dorul confortului de acasă să-ţi strice evadarea, Marco Polo este dotat și cu o garderobă cu uși culisante, bară pentru umerașe și oglindă luminată. Nu de alta, dar oricând te poate apuca dorul de mers la Operă. Și nu vrei să-ţi strice vacanţa un smoking șifonat, nu? n Florin Popa este redactor şef al BBC TopGear România, cu o experienţă de şase ani în jurnalismul auto. Anterior carierei publicistice a fost director de vânzări şi marketing în cadrul reţelelor de import şi distribuţie în România a automobilelor Mercedes Benz, Smart, Chrysler, Jeep şi Dodge

GO OD

L IFE

•

AUTO

n Interior polivalent: noaptea - pat matrimonial, ziua sală de şedinţe

n Mercedes-Benz Marco Polo – un hotel de cinci stele, pe roţi

217 SINTEZA # 7, august 2014

GO O D

D INE

LIFE

•

DINE

&

&

WINE

WINE

Dacă în lume nu există viaţă fără apă, în Rusia nu există viaţă fără votcă Adrian Pop

R

uşii, polonezii, suedezii şi finlandezii sunt printre primii consumatori de votcă din lume. Fiecare susţine, cu diverse argumente, că descoperirea acestei băuturi care este cristalină ca apa de izvor şi puternică precum zimbrul, le aparţine. Lupta cea mai aprigă se dă însă între ruşi şi polonezi. În documentele rămase se consemnează prin scrieri şi desene, că Ivan al IV-lea, cunoscut sub numele de Ivan cel Groaznic (ţar al Rusiei între1547-1584), deschide primele ,,cârciumi ale ţarului”, singurul loc de unde omul de rând putea să-şi procure votca (Bодка în rusă). Aceste cârciumi au avut drepturi exclusive de a vinde votcă, iar producerea băuturii acasă era pedepsită de lege. Această măsură, care aducea venituri însemnate curţii, nu era valabilă însă şi pentru nobilimea rusă. Treptat, votca devine băutura naţională a Rusiei şi băutura oficială de la curtea ţarului. Piotr Arsenjevitci Smirnov, un negustor rus, înfiinţează în anul 1860 o distilerie modernă şi are curajul să participe la târgul de la Viena în 1873, respectiv la Târgul de la Philadelphia din America în 1876, cu votca ,,Smirnovskaya” - care astfel devine prima votcă rusească recunoscută internaţional.

218 SINTEZA # 7, august 2014

Suedezii şi finlandezii, datorită politicii de ,,limitare a consumului”, nu şi-au revendicat niciodată prea zgomotos dreptul primului producător, mai ales în condiţiile în care au existat numeroase tentative ale guvernelor de-a lungul timpului de interzicere a producţiei de votcă.

Cele 100 de grame ale comisarului

Nu există substanţe nocive, numai doze nocive”, Dmitrii Mendeleev De partea cealaltă, istoricii polonezi susţin că votca (wódka în poloneză) a fost produsă în Polonia pentru prima dată în 1405. Un text medical din 1534 scrie despre o loţiune medicală cu denumirea de ,,Votcă pentru faţă, după ras”. În 1546, regele Jan I Olbracht al Poloniei (14591501) a acordat dreptul de distilare și de vânzare a băuturilor spirtoase pentru toţi cetăţenii adulţi polonezi.

Aristocraţia poloneză a reacţionat însă imediat şi reuşeşte, prin presiuni, ca privilegiul de distilare şi vânzare să le revină exclusiv.

La Sankt Petersburg se află Muzeul de Istorie a Votcii (Музее Русской Водки), primul de acest fel din lume.

Un tur al muzeului cu ghid costă 300 de ruble (6,5 euro). Cei care vor să se delecteze cu ,,votca muzeului” trebuie să-și mai cumpere un tichet de 300 de ruble. Cei care-şi cumpără mai multe tichete pentru degustare este de preferat să se cazeze la hotelul Arkadia, care se afla în apropierea muzeului. Una dintre scrierile aflate în muzeu spune că renumitul chimist rus Dmitri Mendeleev (1834 – 1907) ar fi stabilit că tăria ideală pentru vodcă este de 38 de grade. „Tăria ideală" a fost rotunjită ulterior la 40 de grade pentru a simplifica calculul impozitului pe alcool.

O inedită parte a colecţiei din muzeu este dedicată ,,Marelui Război de Apărare a Patriei” când, prin decretul din 22 august 1941

semnat de Iosif Visarionovici Stalin (președinte al Comitetului de Apărare a Ţării ,,SDC” al Uniunii Sovietice) se introducea o raţie zilnică de votcă pentru soldaţii ruşi care luptau în prima linie a frontului, denumită ,,Cele 100 de grame ale comisarului”.

Această raţie a fost extrem de bine primită de soldaţi, mai ales pe timpul iernii. Aici mai pot fi văzute şi afişele care împânzeau străzile, din timpul campaniei împotriva alcoolului, iniţiată în 1985 de ,,Perestroika” lui Mihail Gorbaciov, în care se decreta că ,,vodca se vinde numai între orele 11.00-17.00”.

Smirnov versus Smirnoff O interesantă şi aprigă luptă care se întinde pe parcursul unui secol se învârte în jurul ,,Regelui votcii din Rusia”, Piotr Arsenjevitci Smirnov.

După revoluţia bolșevică din 1917, celebra distilerie rusă care producea cunoscută votcă ,,Smirnovskaya” produsă de familia Smirnov este naţionalizată. O parte a familiei Smirnov părăseşte Rusia şi se mută în Polonia unde produce votca ,,Smirnovka”. La scurt timp se mută la Paris, unde produce votca Smirnoff. Începând din anul 1934, votca Smirnoff se produce în Statele Unite. Americanii susţin că au cumpărat brandul Smirnoff 219 SINTEZA # 7, august 2014

Boris Smirnov, un strănepot al fondatorului, declara la Moscova: „Numele de Smirnoff este doar o adunătură de litere. În primul rând, Rusia este patria votcii Smirnov. În al doilea rând, votca Smirnov foloseşte o reţetă originală lăsată de regele votcii din Rusia, Smirnov. Și nu în ultimul rând, ai nevoie de suflet de rus pentru a face vodca Smirnov”.

Banii, ca şi votca, transformă persoana într-un excentric”, Anton Pavlovici Cehov în 1920 de la un afacerist rus, care a obţinut, la rândul lui, drepturile numelui de la un urmaş al fondatorului. În 1997, brandul Smirnoff este cumpărat de una din cele mai mari distilerii de alcool din lume, Diageo, bucurându-se de un marketing pe măsură.

Alţi descendenţi ai familiei Smirnov au început şi ei să producă votca ,,Boris Smirnov”. Sticla de votcă arăta exact ca votca Smirnov și include toate însemnele imperiale, care sunt de altfel prezente şi pe votca Smirnoff.

Războiul Smirnov vs. Smirnoff îşi mai adaugă în felul acesta un combatant.

Votca rusească sau votca poloneză?

Rusia. Materiile prime folosite de ruşi sunt cerealele, în mod special grâul târziu de toamnă, dar şi o combinaţie secretă de grâu și secară. Se spune că votca produsă la distileriile din Moscova este cea mai bună la gust datorită apei „moi”.

Tradiţia în Rusia spune că o votcă adevărată trebuie să fie bărbătească, cristalină ca apa de izvor şi să nu aibă urme de arome. De aceea este distilată de trei ori și apoi filtrată prin cărbune obţinut din mesteacăn siberian.

Polonia. În mod tradiţional folosesc secară și cartofi. Apa provine din surse naturale, ce oferă un gust proaspăt băuturii. Distilarea este mai blândă, oferind o votcă mai aromată şi mult mai fină. Polonezii sunt specialişti la aromarea tăriei prin folosirea plantelor bine mirositoare. n

Sibirskaya Strong 0,5l/ 5$. Rusia.

Produsă din grâu, are 45% alcool.

Absolut Crystal 1.000 $

Toate sticlele sunt gravate şi șefluite manual.

Se produc maxim cinci sticle pe zi.

Kapitanska 0,75l/20$.

Polonia. Produsă din cereale, are 40% alcool.

Exclusiv 1,0l/ 20$. Moldova.

Produsă din grâu, 40% alcool.

Grey Goose 0,75l/ 30$.

Franţa.

Produsă din grâu, 40% alcool.

Finlandia 0,75l/ 20$.

Finlanda.

Produsă din orz, 40% alcool.

Swarovski Studded Alizé 2.000 $

Imperial Collection Super Premium 2.400 $

Stolichnaya Elit Himalayan Edition 3.000 $

Iordanov Vodka 4.000 $

Este o votcă îmbrăcată în cristale Swarovski de culoare roz, fiind cadoul ideal pentru îndrăgostiţi. Se pare că doamnele adoră acest cadou.

Votca se află într-un ou Fabergé, produs de meşterii veneţieni. Este placat cu aur de 24 K.

Ruşii se laudă că, în procesul de producţie, utilizează apă pură din izvoarele munţilor Himalaya.

Această ediţie limitată are aplicate pe sticlă 8.000 de cristale Swarovski.

Preţul poate să difere însă în funcţie de numărul de pietre preţioase.

Topul celor mai scumpe sticle de votcă din lume 220 SINTEZA # 7, august 2014

Cele mai populare şi cele mai apreciate de consumatori

Absolut 0,75l/ 20$.

Suedia.

Produsă din cereale, 40% alcool.

Grand Teton 0,75l/ 19$. USA. Produsă din cartofi, 40% alcool.

Oval Swarovski Crystal 7.000 $

Belver Bears Belvedere 7.240 $

Se găseşte doar în cele mai scumpe cluburi de noapte din lume. Cele 7.000 de cristale Swarovski atrag prin modul cum sunt luminate.

Lansat la Festivalul de Film de la Cannes, acest ursuleţ umplut cu votcă se află în toate camerele de hotel VIP din Cannes, Saint Tropez și Paris.

221 SINTEZA # 7, august 2014

Stolichnaya Red 0,75l/ 26$. Rusia.

Produsă din cereale, 40% alcool.

Diva Vodka 1.000.000 $

Votca este filtrată prin nisip de diamante. Pe sticlă se afla o baghetă cu 48 de cristale.

Combinaţia de cristale este făcută manual, fiecare sticlă fiind unicat.

Ruskova 0,75l/ 14$.

Rusia. Produsă din cereale, 40% alcool.

Stawski Zytnia 0,75l/ 16$.

Polonia. Produsă din secară, 40% alcool.

Russo-Baltique Vodka 1.350.000 $

Billionaire Vodka 3.700.000 $

O adevărată operă de artă manufacturată din fire de diamant, aur alb şi galben. Forma sticlei reprezintă radiatorul autovehiculelor Russo-Baltique produse în Rusia între 1909-1915.

După 1917, fabrica a produs maşini blindate de luptă.

Se spune că, atunci când o bei, simţi gustul diamantelor. O dată, fiindcă este filtrată numai prin diamante pure, a doua oară fiindcă pe sticlă sunt aplicate 3.000 de diamante preţioase, aranjate de designerul Leon Verres.

G OOD

H I P E

L IFE

&

V I BE

Beauty TV Femeile frumoase de pe micile noastre ecrane se pot număra pe degetele unei mâini. Oare de ce?

Eduard Ţone

V

orbeam cu nişte amici italieni acum câteva zile despre femeile de la TV. Oamenii se aflau pentru câteva zile în România şi, nefiind dornici de ieşit prin cluburi, obişnuiau să deschidă seara televizorul în camera de hotel şi să zapeze canalele înainte de a adormi. Cum nu există italian care să nu aibă ochi pentru sexul frumos, concluziile lor nu au mers către calitatea artistică a programelor ci către estetica feminină. S-au minunat câte „cântăreţe” se perindă pe canalele muzicale, dar au rămas dezamăgiţi de lipsa de şarm din alte emisiuni. Ba chiar, întâmplător, au dat de show-ul păcătos şi, fără să înţeleagă prea multe, s-au mărginit să pună o ştampilă dură: „fetele de acolo au clasa unor capre care se duc la stilist şi vin apoi să mănânce verze în direct”.

Am râs uşor ruşinat şi am tras discuţia către anii 90, când românii se uitau în draci la emisiunile de pe Italia Uno, Canale 5 sau Rete Quattro, posturile lui Berlusconi la care divertismentul era o stare de spirit şi ale căror emisiuni generau o cantitate (şi o calitate) apreciabilă de femei frumoase. Practic, nu exista emisiune acolo, fie ea de fotbal, karaoke, fashion, muzică, dresuri de animale sau citire de psalmi, în care italienii să nu „aşeze” una sau mai multe fete frumoase, mai tinere sau mai experimentate, însă întotdeauna elegante, vesele şi cu clasă. Începând cu celebra Ambra, adolescenta fashionistă careşi manipula cu simpatică graţie generaţia cu emisiunea Non e la RAI 222 SINTEZA # 7, august 2014

şi, terminând, poate, cu Raffaella Cara (foto), cântăreaţă şi dansatoare, care-şi găsise locul perfect ca prezentatoare la Carràmba! Che sorpresa, de la – e drept – RAI Uno, televiziunea de stat.

Sigur, italienii (şi nu numai) fac televiziune de peste 50 de ani, timp în care au înţeles că frumuseţea (şi nu prostul gust) expusă pe micul ecran nu dăunează nimănui. Ba dimpotrivă.

Pe la sfârşitul anilor 90 şi începutul noului mileniu, ProTV-ul realizase acelaşi lucru. Cine-şi aminteşte de Procesul Etapei al lui Ioaniţoaia, în vremea când emisiunea îşi propunea să fie un show, şi-o aminteşte cu siguranţă şi pe celebra asistentă Bella.

Care încerca să fie un fel de Antonella Elia de la Domenica Sportiva, blonda care-l seconda pe Raimondo Vianello şi, aparent lăsa inteligenţa s-o doboare, dar în realitate era tobă de fotbal. Au fost apoi bebeluşele de la Cronica Cârcotaşilor, prezenţe sexy într-un univers vesel, îmbibat de ironie – inspirat de altă emisiune din Italia, Striscia la notizia. Au fost şi emisiunile Mihaelei Rădulescu (Duminica în familie), cea care ştia cum să cucerească partea masculină nu doar prin profesionalism ci şi prin apariţii debordante. Dacă ne gândim cu atenţie, realizăm că, acum 10-15 ani, producţiile TV din România erau mult mai simpatice şi mai distractive decât cele de azi – desigur, cu excepţia celor grandioase, pe care, se pare, le vom regăsi transferate la toamnă, din Pache Protopopescu în curtea Antenelor.

Ce apariţii sexy de calitate vedem astăzi pe micul ecran? Încerc să număr mai sus de cinci şi o mână îmi e suficientă. Andra, la Românii au talent.

Loredana, la Vocea României. Nicoleta

Luciu, pe ici pe colo, deşi fosta vedetă Playboy nu are charisma unei prezentatoare care ştie să facă mai mult decât să citească de pe prompter.

Alina Puşcaş, prezentatoare la Te cunosc de undeva. În rest, asistente roz, care mai de care cu siliconul la vedere, buza umflată şi gândul la petrecerile din club. Dan Negru spunea de curând într-un interviu, pe bună dreptate, că în România nu există vedete TV. Nişând un pic, aş zice că în România nu există femei frumoase la TV. Şi aş arunca vina pe producătorii, care, în ultimii ani, au considerat că doar cancanul poate fi asociat cu prezenţele feminine – şi acestea de valoare îndoielnică, atât din punct de vedere intelectual cât şi estetic. Un entertainment de calitate ar trebui să includă mult mai multă frumuseţe, iar acest lucru e un lucru atât de simplu şi (aproape) superficial încât, când au plecat, le-am spus amicilor din Italia să nu ne judece greşit. Încă avem femei frumoase, aşa cum le plăcea străinilor să spună nu demult. Doar că nu ştim să le punem în valoare. E un defect naţional şi nu vizează doar femeile. n

Eduard Ţone este jurnalist din anul 1990, în prezent este redactor şef al revistei Playboy. Are la activ numeroase articole şi colaborări în presa vremii, fiind totodată autorul a două cărţi: Întoarcerea acasă (1997) – o carte-reportaj despre Campionatul European de fotbal Anglia 1996 - şi romanul Castelul Prinţesei de Caramel (2008)

223 SINTEZA # 7, august 2014

The Cultural Weapon – A Nucleus of Romanian Soft Power

E.

Vasile Dâncu

The obsessive discussions on the national brand theme

R

omania is revolving around a peculiar sensibility, a form of collective trauma, probably one of the very few collective sentiments that bring us together: the frustration accumulated by the unfavourable image projected abroad and the need to intelligently strategize our nation branding. It is a subject that frenetically unleashes various intellectually- destructive energies. Most of the times, the ones that address the issue, confuse the country brand with the touristic brand, but this is not the greatest of all inconsistencies.

All the people that get engaged in the discussion make reference to something miraculous, to a solution meant to all of a sudden project Romania among the greatest attractions, so as to convince millions of tourist to come visit, in turn, the only thing that we have to do is be present in different places in order to charge them. The greatest problem of them all is that nobody is trying to be realistic, or trying to engage in a group effort, on the contrary, the way we act is by getting involved in disputes and fights with the opposing parts. One of the last scandals was generated by the vegetal brand produced by Elena Udrea and her team. We remember the slogan Romania, always surprising, we all laughed healthily and made memorable jokes. Then came Romania – Fabulospirit, an interesting attempt on behalf of MAE to sell Romania, created by an intelligent Romanian specialist, Lucian Georgescu. People quickly jumped to attack him, some even said that only countries that are in poverty talk about the spirit, and we should not project to the world the message that we are starving, therefore the initiative died the very next day.

With Land of Choice there was a fabulous scandal that surprised no one, which lead to abandoning it, although legal contests and the scandals don’t always mean something bad, when it comes to an advertising concept.

Nothing resulted out of these national disputes, and this was for several reasons. It seems that we expect overnight miracles, a true communicational miracle, an enlightenment of the world, when it comes to our country, Romania. While politics did everything in its

224 SINTEZA # 7, august 2014

power to make Romania lose its credibility, I believe that a communicational construct can spread the lie as well. In consequence, what resulted was as such, for we did not intend to create an integrated project, without conflicts among offices, without absurd competitions among different actors that are involved.

The issues that occur in the making of a powerful nation brand have to do with finding a void in the mind of the world that could be filled. Needless to say, creativity is equally important, but there is an alternate mode that offers opportunities and occasions, for instance, being present at important moments, intensely participating to the making and torments of contemporary history and civilisation. The strategists state that what is important is not the size of the country, but being where decisions are made, and you cannot be there, unless you are right beside your coevals. With all the internal problems and shortcomings of some lame political generations, Romania is still an actor of the contemporary world. We are NATO and EU members, we are inside, not outside the circle, we participate, when decisions are made, even if we miss the most important events, sometimes foolishly, other times due to lack of specialists, but, most of the time, due to political disunion or ridiculous pride.

Culture as a nucleus of soft power Joseph Nye, the inventor of the soft power concept, foretold that the lethal weapon of the 21st century would be culture. I believe that the more unifying effects result out of the globalization process, the more the chances to give to the world cultural products that are no longer in a serial production. It is an important chance given to countries that had the occasion or ill-luck to go through historical experiences or experiments that generated a specific way of living in this world, of actualizing universal values or of inventing specific cultural practices.

Most often than not, we make the mistake of viewing soft power as the invisible war of the forces of attraction and rejection among countries, an influential competition, generally speaking, following the model of the cultures that carried hegemonic valency, and then

editorial

we get discouraged, we believe that we are missing parts of the hard power (the economy, the army etc.) which contribute to the creation of a smart power synthesis meant to give Romania advantage in the global competition. It is true, the United States turned „pop culture” into an invasion of culture and everyday life in the entire world, and China created the force of influence by assisting all the poor in the world, using its millennial culture, Confucianism, martial arts or its cuisine. These two models are impossible to imitate and extremely discouraging. The reason there are countries impossible to imitate is because their ambitions are different from ours. There were examples of some small countries in the past few years that made giant steps towards the accumulation of soft power: Norway, South Korea, Quatar and others.

If Nye theorized having as a first case study America and its need of expansion, today, more and more geostrategic analysts state that the greatest attraction condition of a country, the one the American strategist insists upon, respectively that of existence in a society equipped with a system of universal values, while the parochial cultures have less chances to build an efficient soft power, becomes vulnerable, for other conditions are necessary as well. One of them is supporting the institutions, the social and economical organisms and the powerful social forces. If Nye speaks about the force of a set of images on the apology of individualism and hedonism of a mass consumption society, associated with neo-liberal democracy and freedom, in the past years, the strongest soft power opponent appeared via Confucianism, and succeeded in penetrating the world.

This imagology and the system of ideas opposing the mass consumption society brings forth, with the help of Confucianism, different values: the subordination of the individual, the respect paid to duty as a path towards humanity, the promotion of austerity and the rejection of opulence, asceticism and morality against the universality of the pleasure principle promoted by the consumerist society.

I believe a third version is possible, in between these two choices of soft power demonstrated by important world actors, a soft power that gives value to culture and specific ways of living, concrete means of actualizing the universal values. I believe that Nye is right, when he talks about the societies that have universal values, but, I believe he is wrong, when he states that societies characterized by parochial cultures cannot produce or live in consonance with universal values. The studies on parochial political culture (local or provincial) are rather old and nowadays we don’t see evident support for the idea of existence of communities that are aware of the importance of matters pertaining to national and world interest, and have no interest in the values and mechanism of the national political system. Even if today there are manifestations of parochialism, communication and globalization, I believe it changed the political ethos in the societies placed at different stages of development and evolution, as opposed to the neo-liberal democracies taken as a standard reference point. I think that parochial societies are crossed by universal value streams, and that the specificity of the sentiments will always meet the universal, regardless of how closed or traditionalist a society seems to be.

225 SINTEZA # 7, august 2014

Romania, the champion at missing the chances, hopefully will succeed in reclaiming the chance to use culture as a means of accumulating soft power needed for the gain of influence and force, in a world and in a region of bouleversement and political and geostrategic tectonic movements.

Romanian way of life?

Naturally we wonder to what extent we can offer the world a complex of ideas and images that can make us attractive, or at least respectable and dignified, and, in my opinion, the answer is categorically affirmative.

Our cultural tradition, Romania’s participation to the birth of contemporary culture fundamentals is as powerful an argument as can be, on condition that it courageously promotes this position. Not many people know that Brâncuși is Romanian and the same is available for Eugen Ionesco, Cioran, Mircea Eliade or Tristan Tzara, Marcel Iancu. But, our frustration cannot offer more than a credible background for using contemporary culture as a soft power.

There were a few impediments during the 25 years of wandering in search of the golden wool of democracy.

First, for Romanian politicians, culture is only an annex containing a few phrases at the end of the electoral project, or at the end of the political program. Politicians and diplomats believe that the stage is used only to step upon, when campaigning, and the municipal art centers are only for county and municipal political party conferences. Both the left and the right, as much as we can differentiate between the two, merely by labeling them, cultivated around them producers and cultural managers, some of which genuine, but overusing the sinecures to fight the competition or to promote band interests. Both the Romanian Cultural Foundation, created and managed by Augustin Buzura, and the Romanian Cultural Institute, ran interesting projects, but were later politically decapitated. An institution such as the Romanian Cultural Institute, for instance, must develop branches in as many capitals as possible, but, evidently, not in Târgu Jiu. The strategists of cultural soft power are of opinion that this type of an institution must be removed from embassies, it must disengage from relations with departments of external affairs, in order to connect with contemporary culture market zones. Hence, their administration has to be in the hands of men with experience in the field of artistic management and creation and has to be connected to the entrepreneurship agencies, media broadcasting channels, trustees and internet distribution zones.

There is a tendency, in countries with paternalistic or authoritative regimes, to ostracize cultural currents or artists that do not present a beautiful image of the country. Japan is a good example of massive loss of soft power, for the request is to portray art in a way that embellishes reality.

Romanian culture needs to be strongly supported by society, but more than that, it needs freedom, any kind of freedom, besides the well-known freedom to starve to death, as it often happens in the relationship between politics and artists. The artists can earn their freedom on their own, but the only way to gain soft power is if sustained by long-term, common effort, supported by society, and chiefly by the Romanian government. 

editorial

The state cannot produce cultural contents that have great impact, but has to take care of the conservation of the patrimony. The state has to create the framework so that cultural and creative industries could develop, attract European funds and access bank credit loans or other sources. According to a press release of a local Romanian association, the SMEs, the cultural and creative sector all over Europe has a limited access to financing, and during 2014-2020, up to 13.4 billion Euros are going to be at risk of not being invested by banks in companies with a solid business plan, even though they represent 4.4 % of the European Union GDP. Hundreds of Romanian artists of fine arts are featured these days in the most important art galleries all over the world and critics characterize them as sending a fresh, unaltered message. This special issue of Sinteza, dedicated to contemporary art, displays a relevant map and a few clues, even though minimal, on the force of a spontaneous artistic soft power, but which has no effect as long as it is not backed up by the unitary force given by a state that supports art and discrete, but unifying, cultural policies.

Aside from the potential the state can advance through the budget, as it happened in the case of The Enescu Festival, in practice we see that where culture is decentralized or managed by skilled private managers, things move at a faster pace. The success of the Sibiu Theatre Festival or that of Transylvania International Film Festival (TIFF) in Cluj, show that we can bring in the country thousands of important people from abroad, people that can be convinced and can experience an eternal and fascinating Romania.

Literature and the book industry today are completely abandoned by the cultural policies made with haste and projecting to the world an image of a country that had, and still has, an experience that’s worth taking a look at for the uniqueness and the authenticity of the feelings experienced. There are Romanian authors, which are presently translated abroad, but of which nobody talks in Romania: Have you heard of Filip Florian, Florin Lăzărescu, Petru Cimpoieșu, Alexandru Ecovoiu? These authors, and many others, are authors translated in many countries, even though they are not as well-known as Herta Mueller, Norman Manea, Mircea Cartărescu, Dan Lungu or Gabriela Adameșteanu. If we promoted more, at least two of our great poets today: Ion Mureșan and Ioan Es. Pop, we would realize that our poetry can conquer the world, and the weakness of having a poem in a minor language, used less, is just a facile explanation.

The films directed by Călin Netzer, Puiu, Mungiu, Poromboiu, Nemescu, Ştefan or Tudor Giurgiu won international awards, which helped us discover how these young people live and create in Romania. The 21st century will be the century of images, and they talk about and give value to the international art market.

One of the last authentic things that we have left: the sorrow and the despair of being Romanian, the despair that determines us to go against history and aside from civilization. These children lived a childhood of transition, saw the wounds inflicted by communism, did not survive by relying on tricks and did not make major compromises. They live a Romanian reality that lost its sense, a reality in which the family drama is synchronized with the drama of the individual. It is a 226 SINTEZA # 7, august 2014

reality that dehumanizes and transforms the egoism in a replacement value and in a moral of transition. These children don’t lie, they do not use imagination to, but simply tell stories. They grew up with their house key hung around the neck and entered an epoch in which nobody had time to tell them stories. They probably grew up alone and invented their own stories, stories that had to be abandoned when they became adults.

What sets the difference in the case of these terrible children of the camera is that they don’t hate. They don’t merge „denial and involvement” as remarked by a communist critic when addressing Dan Piţa’s first film, but tell stories in a detached and in a desolating way, enlighten a corner of the world, do not create tragic heroes, and record the destiny of a disintegrating world.

They don’t hate, they don’t offer solutions, but are the first free men of our world. Unfortunately, they still don’t have a numerous public in Romania, a country incapable to look in the mirror, they are, as well as millions of other Romanians, exiled in Occident, an entity that awards them, but the very next day becomes indifferent to the drama of an Eastern European country that can’t seem to escape the Chekhovian agony we call transition, but is portrayed in their movies in a circular wandering, in a transition process towards nothing and nowhere.

Fore the past three years, the discos all over the world became invaded by Romanian house and dance songs. Inna, Antonia, Alexandra Stan, Morandi, Radio Killer or Eduard Maya are just a few of the names that became famous in Europe and in the United States.

AFP used to write in 2011 that „the success of these Romanian young artists is like a balm to the heart of their conational in a country that is affected by a severe economic crisis and is perceived by foreigners as being ‘small, grey and corrupted”. Even if it had to endure several critiques coming from exigent and assertive critics, house and dance genres are successful all over Europe.

This is the Romanian way of life that connects us with the rest of the world, in a context set around universal values. Even if, according to Verba or Joseph Nye’s criteria, we are still a society with a parochial culture, we can say that we used to live and are still living all the dramas of humanity and have a lot to say to the world about our life.

We have the power of living isolated and alone, we experienced treason and abandonment coming from the West, we looked for means of survival and conservation, when it came down to the humanity still existent within ourselves. We preserved the universal values in a history that crushed us every fifty years.

During the past century, George Enescu said that „our artistic movement is in a disproportionate contrast with the rest of our social life. If the administration and the Romanian politics had reached the level of our artistic life, we would have been one of the happiest nations”. Evidently so, nothing radical occurred recently.

Maybe this was a chance given in the great confrontation of future cognitive wars, which is not to stake on the force of art and culture as important weapons and soft power resources, it might be a guaranteed failure in the society project, no matter what the project will be and when is to happen. n

227 SINTEZA # 7, august 2014

33% Uneori un procent spune toate poveştile noastre

dintre românii din oraşe au colecţii de discuri de vinyl*

* conform Barometrului de consum cultural realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie - IRES, în iulie 2014 228 SINTEZA # 7, august 2014