Sinteza nr 4 final issuu small

Revistă de cultură şi gândire strategică

Nr. 4  Aprilie - Mai 2014

ZOOM Gheorghe Hagi: " Fotbalul a devenit mai important decât religia"

Convorbiri Dacian Cioloş: "Vestul nu a înţeles încă Estul"

REPORTAJ Fenomenul Tăşuleasa.

"Nimeni nu se va atinge de noi"

14,99 lei

Fotbalul merge la puşcărie

Un nou sport.

Fotbalul încătuşat.

Se joacă pretutindeni.

De acum, şi în România.

Paginile 8-67

E D I T O RI A L

„Don’t hate the media, become media” Jello Biaffro – solist punk

Politica psihedelică

P

olitica și internetul: utopii și speranţe.

A trecut mai bine de un deceniu din momentul în care s-a născut un nou teritoriu de cucerit pentru politică: internetul. Chiar dacă Putin ar avea dreptate și într-adevăr acesta ar fi creaţia CIA, este clar că efectele acestui lucru nu pot fi controlate și, fiind încă la început, este și foarte greu să anticipăm unde se va ajunge. Încă din primii ani în care politica a pășit pe teritoriul nou al internetului, au apărut și semnele utopiei. Idealul atenian al democraţiei directe se va realiza negreșit, au început să creadă foarte mulţi entuziaşti, iar alţii vedeau deja îndeplinit idealul sferei publice, teoretizate de Jurgen Habermas.

Va crește participarea politică, informarea va exploda și conștiinţa civică va schimba comportamentele, au apreciat unii, politicienii vor fi cenzuraţi şi evaluaţi mai bine, au spus alţii. Primele măsurători și unele fenomene derivate din această întâlnire a politicii cu internetul i-au entuziasmat pe mulţi sociologi: militantismul politic pe reţelele de socializare a prins radăcini și chiar a coborât în stradă prin flashmob-uri sau prin revoluţii twitter-izate. S-a observat că power-userii, cei mai activi facebook-iști sunt cei mai tari militanţi politici, au sute de prieteni și pot atinge audienţe medii pe peste 150.000 de persoane. Aceștia sunt legaţi, când intră într-un grup de militanţi politici, de sentimentul tonic al apartenenţei la echipă și devin deosebit de motivaţi și eficienţi.

Pesimism și realism. Au apărut, apoi, și realiștii sau pesimiștii, cei care au văzut primii că internetul și reţelele sociale nu sunt chiar atât de eficiente în scopul informării, așa cum se credea, fiind medii foarte permeabile la dezinformări și manipulare. În mediul virtual, indivizii nu sunt neapărat mai activi, doar o mică parte participă la dezbatere, chiar mai puţini decât cei din spaţiul clasic al politicii, majoritatea fiind cei care dau like și atât.

Cercetările din ultimii ani au observat că tehnologia duce la o subiectivizare autonomizantă în care individul trăiește iluzia ieșirii din structura relaţiilor de putere, dar pe de altă parte devine tot mai izolat social și tot mai puţin activ în societatea civilă.

Critica îndreptată asupra reţelelor sociale s-a acutizat și pe fondul observaţiilor legate de utilitatea lor în favoarea omului politic și nu în favoarea democraţiei sau a schimbării raporturilor de reprezentare. Spre exemplu, Facebook este privit tot mai mult ca un instrument pentru „vedetizarea” oamenilor politici prin folosirea frecventă a unor mecanisme psiho-comunicaţionale pe

3 SINTEZA # 4, mai 2014

E.

Vasile Dâncu

care înainte aceștia nu le aveau la dispoziţie, precum conversaţionalizarea relaţiei și simulacrul proximităţii.

Politicienii schimbă contractul de comunicare. Prin comunicarea lejeră și preponderent emoţională, oamenii politici care comunică pe reţele schimbă contractul de comunicare printr-un simulacru al intimităţii, al lejerităţii, al spontaneităţii dublate de sinceritate. În fond, politicienii caută să înlocuiască băile de mulţime și strângerea de mâini cu o baie de mulţime în bazinul deschis de pixelii albaștri. Vocabularul emoţional transmite faptul că și omul politic este fragil și sensibil, aspecte care întăresc iluzia intimităţii și imping contractul de comunicare spre imaginea de cordialitate. Procedurile expresive fac exces de pronume, de diminutive ori de expresii care conotează familiaritate.

Dar ceea ce nu s-a studiat suficient până acum este schimbarea pe care o poate suferi omul politic. În general, noi îl vedem doar ca pe un strateg cinic, avid de imagine și pornit să-și construiască fanii într-o zonă în care performează aparent într-o postură non-politică. În cele ce urmează, analizăm un studiu de caz în care omul politic, în viziunea mea, intră în această comunitate - grupul lui de Facebook - și actionează spontan ca membru al acelei comunităţi, comunitate cu care este în comunicare, dar și în comuniune.

Cazul Victor Ponta și declaraţia de abandon politic.

Strategie sau spontaneitate?

Despre cazul anunţului făcut de Victor Ponta pe Facebook cu privire la retragerea sa din politică s-a vorbit în exces. Unii au spus că este o strategie, chiar și 80% dintre românii chestionaţi într-un sondaj IRES cred acest lucru despre anunţ. Eu cred că Ponta nu a făcut o strategie, chiar dacă, emoţionând electoratul propriu, a câștigat niște procente bune de mobilizare și intenţie de vot. Eu cred că Ponta a fost sincer, deoarece Facebook-ul are o mare influenţă asupra politicienilor, influenţă pe care nu am analizat-o până acum. Odată cu Facebook, dispare politica tradiţională, cea în care liderul este mereu asistat de experţi, comunică oficial și strategic sau tactic, anulează subiectivitatea. Politica de pe Facebook începe să aibă o viaţă proprie, o anumită autonomie. Liderul are acolo fanii lui, diferiţi de cetăţenii care se uită doar la televizor, la talk show-uri sau alte emisiuni. Pe Facebook, comunicarea este directă, instantanee, emoţională. Liderul îi anunţă prima dată pe cei din reţeaua lui, uneori intenţionat, înaintea presei. În reţeaua lui, liderul scapă de mediere si de critică, se simte confortabil și trăiește intens.  (continuare în pagina 7)

U GÂND 4

SINTEZA # 4, mai 2014

Istoria torturii părea să fi apus. Victor Hugo credea că va veni o zi când tunul va fi piesă de muzeu. S-a înşelat! A mai trecut un secol, secolul al XX-lea, când nazismul a ridicat tortura la rang de politică. A urmat comunismul şi regimul

5 SINTEZA # 4, mai 2014

său torţionar, Guantanamo Bay, închisorile din Africa, China, apoi Siria.

Acum, războiul din Ucraina îngrozeşte prin cruzime, pare desprins din Evul Mediu. Un lider pro-european a fost răpit, torturat şi ucis cu bestialitate.

Descrierea torturilor care i-au fost aplicate poate fi greu reprodusă. Adevărul e crud: n-am învăţat nimic în două mii de ani de creştinism, umanism, iluminism, civilizaţie politică.

Omul barabar trăieşte încă, e în noi.

DESTINE

Margit Şerban sau despre cum un rănit îi vindecă pe alţii

Cuprins ZOON POLITIKON Reforma statului: responsabilitatea elitelor, nu a politicienilor

COVER COVER STORY STORY

Turcia între conflictul valorilor şi lupta pentru Putere

100

INTELLIGENT BUSINESS START-UP

Distinsele doamne dansează din nou

Unguri şi Români

8-59

73

Meridian

142-147

Fotbalul românesc merge la puşcărie 8-67

112

REPORTAJ Fenomenul Tăşuleasa. „Nimeni nu se va atinge de noi!”

Convorbiri Dacian Cioloș: Vestul nu a înţeles încă Estul

130

AMINTIRI PENTRU VIITOR Tătucul şi Tatăl nostru

INTELIGENT BUSINESS

106-111

148

VERDE Ne tăiem craca de sub picioare

158

Relaţiile economice dintre Occident şi Rusia, prin prisma crizei ucrainiene

ARTE Arta care te convinge s-o priveşti

ARHITECTURĂ Spaţii fără timp

168

SPORT LIFE Talent în mişcare

178

GOOD LIFE TRAVEL

Călătorie între cer şi pâmânt

182

AUTO

Tesla Motors şi viaţa pe Marte

192

DINE & WINE

Istoria ceaiului 6

SINTEZA # 4, mai 2014

118-121

164

198

PUNCT ZERO

Meridian 78-95

Noua dezordine amoroasă

Soare cu dinţi la Cernăuţi

172-177

Editorial (continuare din pagina 2)

Revistă de cultură și gândire strategică

Director: Vasile Dâncu Redactor-șef: Caius Chiorean Senior editor: Ruxandra Hurezean Editori: Elena Nicolae, Traian Brad, Bogdan Stanciu, Marius Avram Contributors: Marius Benţa, Maria Rus Bojan, Bogdan Brânzaș, Magor Csibi, Adriana Dîncu, Vasile George Dâncu, Augustin Ioan, Valentin Ionescu, Dan Jurcan, Radu Magdin, Sorin Mitu, Călin Moldovan Teselios, Luminiţa Paul, Florin Popa, Patrice Podină, Vasile Racoviţan, Tudor Raţ, Ciprian Rus, Sergiu Rusu, Alina Staicu, Ilie Ștefan, Cătălin Tolontan, Eduard Ţone Art Director: Ciprian Butnaru Tehnoredactare: Rareș Olteanu, Gabriel Roşca Corectură: Elena Gădălean Foto: Vakarcs Loránd, Dan Bodea SINTEZA folosește imagini: Agerpres, 123rf.com, dreamstime.com Publisher: Adrian Pop Director executiv: Mihaela Orban Revistă editată sub egida Asociaţiei Române pentru Evaluare și Strategie

ISSN 2359-8131 Adresa redacţiei: Cluj Napoca, 400495, str.Cometei, nr.1 email: revistasinteza@yahoo.ro Abonamente si informaţii la tel: 0733.333.800 Tipar: Toate drepturile asupra materialelor aparţin Asociaţiei Române pentru Evaluare și Strategie © ARES. Opiniile aparţin autorilor.

7 SINTEZA # 4, mai 2014

Acești oameni îi asigură un confort afectiv, iar liderul tinde să-i răsplătească, devine sensibil și, în ocazii de cumpănă, caută să fie sincer cu ei, să le testeze reacţia. Pe Facebook se fac noile băi de mulţime, iar politicianul este deja alt om. Uneori vrea să arate că este altul, că adevărata lui esenţă nu este dorinţa de putere, ci umanitatea trăită plenar. Textul lui Ponta este unul foarte simplu, dar rotund, l-a scris el - niciunul dintre consilierii lui nu l-ar fi scris așa! - și cred că a fost cel mai citit text politic din ultimii zece ani. La prima vedere, văzut din perspectiva politicii clasice, am putea spune că este o gafă, o ocazie de a demobiliza care arăta slăbiciune sau ezitare, ceea ce nu e bine înainte de alegeri. Unii analiști au mers mai departe, au calificat acest text ca unul de maximă strategie, un mesaj subtil către baronii PSD, un fel de șantaj pentru mobilizare. Nici prima, nici cea de-a doua interpretare nu sunt corecte, sunt doar clasice, ca să spun așa.

Aici este vorba de altceva: un mesaj sincer care arată că liderul alege să se retragă în familie și, în același timp, alături de comunitatea sa de prieteni și fani - adică, sutele de mii de fani de pe Facebook care îl înţeleg și care se bucură pentru acest favor și această exclusivitate. Când spune asta, liderul poate nu s-a gândit tactic la acest lucru ori poate doar a simţit, dar ecoul a fost senzaţional.

A dinamizat reţeaua, a cimentat relaţii cu fanii, iar acest lucru s-a văzut imediat, prin câteva procente în plus la încredere sau intenţie de vot. Dar mai mult, a crescut printre votanţii săi dorinţa de a merge la vot, lucru foarte important.

Subconștientul politicianului pragmatic A fost un act de viaţă, sunt sigur că a fost „act gratuit”, dacă nu cumva subconștientul de politician pragmatic i-a dictat lui Ponta acest sentiment comunicant. Gândiţi-vă la text, el merge până la un punct alături de sentimentul de neputinţă al publicului. În prima parte, Premierul împărtășește descurajarea oamenilor, pare învins. Pe de altă parte, transformă dorinţa de a se retrage în victoria unei generaţii noi. Spune în subconștient: voi câștiga, dar nu voi păstra victoria pentru mine, o dau tinerilor, v-o dau vouă, o nouă generaţie. Atunci când câștigătorul refuză prada de război, când „învingătorul nu ia nimic”, efectul este maxim. Publicul nu poate decât să se mobilizeze, fiecare membru al comunităţii caută să urmeze exemplul premierului, adică să sacrifice ceva.

Efectul de Facebook deschide o nouă eră politică. Spre o politică psihedelică Avem un adevărat catharsis, o reacţie de transfer emoţional reciproc între politician și fani, moment în care cele două părţi se recunosc una pe alta ca similare, ca făcând parte din aceeași lume, constituite din același aluat.

Acest efect de Facebook deschide o nouă eră politică, elimină mult mediatorii tradiţionali de pe traseul „fabricării” liderului sau câștigării de voturi. Presa tradiţională pierde mult din rol, de altfel, vedem că, la segmentele de vârstă care au peste 30% implicaţi pe reţele de socializare, scade drastic audienţa la TV. Politicienii care știu să comunice direct - care au curajul să se dezvăluie sau să posteze ca oameni reali și vulnerabili - încep să câștige tot mai mult. Cei care vor putea să-și valorifice asemenea tipuri de „spontaneităţi” vor câștiga în viitor.

Internetul naște, în fond, o contracultură politică devenită un fel de inconștient politic colectiv. E adevărat, politica pe Facebook pare și este o politică descentralizată, dar dezordonată. Nu realizează imperativul participării, doar 2-3% dintre participanţi sunt activi, majoritatea participă doar la etapa de „I LIKE IT”. Deocamdată, avem o masă mare de ailaicheri și câţiva militanţi.

Acum 10 ani, un articol devenit celebru avea drept titlu o frază care tinde să devină realitate: „Următoarea revoluţie nu va mai fi televizată”. Au venit primăverile arabe care au părut a împlini aceasta profeţie, deși doar parţial.

S-au realizat mișcări de contestare care au bulversat ordinea socială și politică.

Revoluţii sau lovi-luţii, asta încă nu putem să știm. Este clar doar că Facebook a lărgit sfera publică și acest fapt va modifica mult realitatea social politică viitoare. Dar, cu siguranţă, nici oamenii politici nu vor putea rămâne neatinși, vor intra într-un joc care-i transformă și pe ei, poate vor deveni victime, la fel cum astăzi sunt priviţi doar ca sforari, într-o politică tot mai psihedelică. n

Fotbalul românesc merge la puşcărie O Românie în miniatură. Fotbalul este un univers românesc tipic. Perceput ca şi corupt, cu zeii lui pentru o seară, cu saltimbanci şi farseori cu care oamenii s-au obişnuit.

Vasile Dâncu

8

SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

ZOOM

ZO OM

n Giovanni Becali, la ieşirea de la DNA

U

n cutremur de 4 martie, după trei decenii. A spune că fotbalul seamănă cu societatea sau că este oglinda societăţii a devenit deja un înfiorător truism. O căutare simplă pe Google ne arată că este spusă mereu, de toată lumea. Şi când spun asta oamenii nu se gândesc la lucrurile frumoase ale societăţii.

Se referă. de cele mai multe ori. la violenţă, corupţie, huliganism sau evaziune fiscală. Societatea noastră era avizată cu privire la partea întunecată a sportului rege. Într-un studiu IRES din 2011, 83% dintre români erau la curent cu arestările unor arbitri şi ale unor conducători de cluburi din ultima perioadă. Dintre aceştia, 80% considerau că există meciuri trucate în Liga I a fotbalului românesc.

Toţi oamenii din fotbal sunt văzuţi drept vinovaţi de către 46% dintre cei care consideră că se truchează meciuri în Liga 1. 21% îi considerau vinovaţi pe finanţatori şi pe patroni, alţi 17% pe conducătorii de cluburi, în timp ce 8% consideră că vina este a arbitrilor. Mai mult de trei sferturi dintre români cred că există echipe de fotbal care sunt ajutate de arbitri în meciurile din campionatul intern.

Steaua şi Dinamo sunt nominalizate în măsură aproape egală (câte 20%) drept echipele pe care arbitrii le ajută, 41% dintre respondenţi declară că nu ştiu care echipe sunt ajutate de arbitri. De scandalul „Valiza” au auzit 85% dintre respondenţi. Gigi Becali este văzut drept vinovat de 44% dintre respondenţii care au auzit de acest scandal, drept

9 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

nevinovat de 38%, în timp ce 18% dintre aceştia nu ştiu ce să creadă. Şi totuşi într-o seară de 4 martie, ziua comemorării cutremurului devastator din 1977, un cataclism a lovit fotbalul şi societatea românească. Oamenii cei mai puternici din fotbalul nostru, acuzaţi în celebrul „Dosar al transferurilor”, cu peste 66 de înfăţişări. George Copos, Mihai Stoica, Cristi Borcea, Victor şi Giovanni Becali, Jean Pădureanu, Gigi Neţoiu, dar şi capitanul „Generaţiei de Aur”, Gică Popescu, au fost condamnaţi să îşi petreacă de la trei ani la şase ani după gratii. Cei mai mulţi nu credeau că se va întâmpla vreodată acest lucru. La început, românii au acuzat mai mult justiţia pentru o mare cruzime. Dezmeticiţi, pe urmă, cei mai mulţi dintre chestionaţii sondajelor de opinie s-au ferit să mai ceară graţierea.

Ce este fotbalul pentru societate?

O Românie în miniatură.

Fotbalul este un univers românesc tipic. Perceput ca fiind corupt, cu zeii lui pentru o seară, cu saltimbanci şi farseori cu care oamenii s-au obişnuit. Ca şi în politică, la fotbal avem mai multe Românii. Ca şi în viaţă, pasionaţii de fotbal migrează spre Europa sau America de Sud, unde pot găsi o prestaţie a fotbaliştilor mai aproape de visul lor. Ca în politică, absenteismul de pe stadioane este tot mai mare, iar violenţa tot mai accentuată. Rămân doar ziarele, televizorul sau internetul ca să medieze legătura dintre suporteri şi

o mistuitoare pasiune. Defilarea la DNA a politicienilor a început a fi egalată doar de cea a oamenilor de fotbal. Mai nou, investiţiile publice în stadioane, făcute la preţuri de cost astronomice, încep să pună cătuşe unor administratori ai bugetelor publice. Ca şi în politică, arbitrii devin jucători, iar publicul a uitat să aplaude, s-a obişnuit să înjure, pentru că simte că este tot mai spectator, tot mai puţin participant la un spectacol politic care lipseşte. De fapt, publicul participă, îşi aduce contribuţia directă, fără să-şi dea seama, la un spectacol tot mai degradat şi degradant. Şi totusi fotbalul poate fi altceva.

Vizibilitatea extraordinară ar trebui să conducă la o mai mare responsabilitate, iar fenomenul nu poate fi lăsat doar la inspiraţia patronilor, finanţatorilor sau a unor foruri birocratizate ce instituţionalizează grupuri de interese. Fotbalul este cel mai popular sport din România şi are un potenţial incredibil de socializare care nu trebuie ignorat. Este unul dintre domeniile care poate genera oaze de excepţionalitate acolo unde ele sunt aproape imposibile, la copii sau tineri care nu au avut şansa să se nască într-un loc mai potrivit pentru a performa pe dimensiuni care ţin de educaţia şcolară. Din păcate, fiecare ministru al Educaţiei încearcă să elimine cu totul orele de sport din orar, cu toate că ar fi mult mai pragmatic darcă ar construi un status şi un rol tot mai important pentru educatorul sportiv.

Dincolo de bani sau violenţă, 

ZO OM

n România - Argentina, 5 martie 2014. Meciul s-a încheiat egal, 0-0

fotbalul este purtătorul unor virtuţi sociale importante. Fotbalul înseamnă efort, spirit de echipă, solidaritate, respectul unor valori, angajament colectiv. Este un loc de manifestare a egalităţii şanselor unde, în majoritatea cazurilor, doar talentul departajează. Respectul regulilor, angajamentul colectiv, reuşita colectivă sunt dimensiuni care dau acestei practici sociale un important rol educativ. Faptul că este sportul cel mai popular este un argument în plus pentru valenţele colective şi educative. În 2008, preşedintele Traian Băsescu a promulgat „Legea privind prevenirea şi combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi jocurilor sportive” , în ciuda cererii suporterilor de a retrimite actul normativ Parlamentului. Proiectul a fost adoptat cu 198 de voturi pentru, 4 împotrivă şi 11 abţineri, în condiţiile în care deputaţii care au luat cuvântul în plen au exprimat, de la tribuna Camerei, numai opinii favorabile asupra necesităţii acestei legi, deşi au fost câţiva care au considerat-o „perfectibilă” .

Potrivit legii în discuţie, spectatorii care pătrund pe suprafaţa de joc pot primi o amendă cuprinsă între 1.000 şi 3.000 de lei sau prestarea a 150 – 300 de ore activităţi în folosul comunităţii, precum şi interzicerea accesului la competiţiile şi jocurile sportive de genul celor la care au săvârşit fapta.

Amendă între 1.000 şi 3.000 de lei pot primi şi cei care fac speculă cu bilete. Organizatorii de evenimente sportive pot primi şi ei amenzi care merg până la 50.000 de lei 10 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

dacă nu respectă unele prevederi precum cele legate de interzicerea vânzării, distribuirii sau consumului de băuturi alcoolice în arenele sportive. Este interzisă afişarea în arena sportivă a simbolurilor, sloganelor sau textelor cu conţinut obscen sau care incită la denigrarea ţării, la xenofobie, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, la discriminări de orice fel şi la violenţă, indiferent pe ce suport ar fi inscripţionate. Este interzis accesul în stadioane persoanelor aflate în vădită stare de ebrietate, care au asupra lor băuturi alcoolice, arme sau muniţii de orice fel, ori făclii, torţe sau petarde.

Doar dimensiunea represivă nu va ajunge niciodată pentru a bloca violenţa din sport. Promovarea fair-playului ar trebui gândită drept o strategie pozitivă. Să nu rămânem doar la incitare negativă, sunt posibile şi aspectele de incitare pozitivă.

Sigur că în fotbal sunt mai mulţi bani decât în toate celelalte sporturi luate împreună, probabil, dar aceasta este pentru că noi cerem fotbalul zilnic pe ecrane.

Dacă societatea s-ar îndrăgosti subit de scrimă, de atletism sau tenis de masă, atunci actorii acestor forme de spectacol ar câştiga banii fotbaliştilor. Este injust, dar este efectul popularităţii, fotbalul este popular şi popularitatea aduce banii care se împart în această industrie.

Popularitatea are însă şi reversul adversităţii şi negării. Când un halterofil se dopează, când ratează o încercare un gimnast, aceşti sportivi nu sunt înjuraţi, scuipaţi şi nici nu

trebuie scoşi cu maşina blindată a jandarmilor din stadion.

Vedetele din fotbal vin de cele mai multe ori, din păturile sărace ale societăţii şi poate şi de aceea fotbalul este popular. În jurul unor fotbalişti ca Dobrin, Dumitrache, Balaci sau Hagi renaşte identitatea unor cartiere sărace sau localităţi uitate ori marginalizate. În jurul fotbalului se poate organiza identitatea întreprinderii, a şcolii, a comunei sau chiar a unei bresle.

Evident, instituţionalizarea violenţei poate fi un fenomen secundar al acestor forme de aglutinare grupală.

Bandele de tineri au găsit în fotbal un teren unde îşi pot legitima o identitate grupală şi pot găsi un debuşeu, pentru manifestarea violentă a unor frustrări. Însă această resursă socializantă nu este folosită pozitiv sau canalizată de către cluburi sau autorităţi. În schimb, se produce o încărcare emoţională negativă a galeriilor de către conducătorii de cluburi şi televiziuni căutătoare de rating.

Popularitatea ia forma angajamentului suporterilor faţă de echipă, iar acest angajament poate duce la violenţă, dar este şi suportul cel mai important pentru ambianţă, este parte a spectacolului sportiv.

Dacă am vrea să ne închipuim alţi suporteri, probabil că nu ne-am opri la modelul spectatorilor de teatru care aplaudă civilizat doar la finalul unor secţiuni ale spectacolului.

Fotbalul îşi datorează forţa de atracţie tocmai faptului că stârneşte trăiri şi pasiuni majore. Aceastea vin din faptul că este vorba de un sport care mobilizează valori ca:

ZO OM

n „Se mai cheamă asta civilizaţie?”, IPS Bartolomeu Anania

egalitate, justiţie, merit, reuşită, valori constitutive pentru societăţile moderne.

Suporterii şi lumea lor Reacţiile oamenilor în faţa deznodămintelor în partidele de fotbal pot fi cele mai diverse. Am fost mai buni, am reuşit un joc de echipă, e logic să câştigăm, îşi justifică suporterii victoria. Am pierdut, dar am jucat frumos, spun altădată apelând la judecata estetică.

Am fost furaţi ca în codru, se revoltă uneori când li se pare că nu s-a făcut dreptate. În echipele de fotbal este nevoie de experienţa maturilor şi de avântul tinerilor, de organizare colectivă cât mai bună, dar şi de o marjă de libertate individuală, ca şi în viaţa socială, de aceea este spaţiul afirmării identităţilor colective, locale, regionale sau naţionale şi a ierarhizării acestora.

Galeriile echipelor sunt folosite în campaniile electorale, cei care se implică în fotbal ajung de cele mai multe ori să dorească mai mult - devin primari, parlamentari, alteori calea aleasă îi duce spre penitenciare.

Pe de altă parte, sunt momente în care se vorbeşte despre valenţele negative ale fotbalului – în principal violenţa şi corupţia – ca şi cum acestea ar fi cu mult peste ceea ce se petrece în administraţie, politică sau societate, în general. Mulţi oameni aşteaptă de la fotbal ceea ce acesta nu poate oferi: salvarea unei naţiuni de la marasm, indiferenţă şi imagine externă proastă sau chiar invizibilitate internaţională. Sunt şi alţii care cred că fotbalul este de 11 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Să intrăm însă într-un stadion. El este expresia modernă a vechilor arene romane, unde doi gladiatori se băteau între ei cu spada, pe viaţă şi pe moarte, în văzul a mii de spectatori, dornici de sânge. Cu vremea, spada a fost înlocuită cu o minge, iar crima înlocuită cu pătrunderea acesteia în poartă. Nimic mai paşnic, nimic mai frumos, nimic mai civilizat.

La sfârşit, învingătorii se imbrăţisează, învinşii se aştern, tăcuţi, pe iarbă. Ce ne facem însă cu suporterii? Învinşii se năpustesc asupra unor oameni din aceeaşi tribună, care însă nu au altă vină decât că şi-au încurajat echipa, şi totul se transformă într-o uriaşă scenă de sălbăticie, cu vânătăi pe feţe şi capete sparte. Se mai cheamă asta civilizaţie? Că de cultură nu putem vorbi.”

Pastorala lui IPS Bartolomeu, 16 aprilie 2009

vină pentru multe din nereuşitele noastre. Fotbalul nu este diferit de societatea în care se produce, el nu trebuie privit izolat ca un fenomen în sine, fenomen care s-ar putea extrage unor determinări sociale sau mentalitare. Pe de altă parte, este un fenomen care îşi datorează marea popularitate emoţiei implicate şi atunci este de înţeles că emoţia va domina şi încercările de analiză.

Pasiunile din orice partidă dintre România şi Ungaria nu sunt cu nimic mai intense decât cele din momente de vârf ale conflictului politic (şi identitar) dintre români şi unguri. Pasiunea a început să fie taxată chiar şi în pastoralele conducătorilor Bisericii Ortodoxe: În Europa, suporterii sunt organizaţi în asociaţii de sprijin sau în grupări de tip „ultra”.

Suporterii, indiferent de tipul de organizare, vor în primul rând să fie recunoscuţi ca parte importantă a clubului şi a spectacolului. Ei fac sacrificii, construiesc o întreagă regie, consumă bani, iar atunci când strigă: „Cine nu sare, cine nu sare ⁄ Ori este gabor, ori e prost de moare” de fapt caută să mobilizeze, dar şi să arate diferenţa între ei şi spectatorii consumatori, neparticipanţi.

După anii '80, organizarea tot mai orientată spre profit a cluburilor produce de multe ori ruptura între scopurile suporterilor (simpatii pentru jucători, patriotism local vizavi de transferuri, vânzarea unor jucători) şi conducătorii de cluburi. În Italia există peste 200.000 de suporteri organizaţi în grupări „ultra” şi peste 1 milion în asociaţii recunoscute oficial, 

ZO OM

n Suporterii ultra, nucleul dur al galeriilor

dar în România totul este rămas la nivelul informal al grupării tip bandă.

Grupările ultra au început să se organizeze după 1995, dar încă sunt tributare stilului italian. De multe ori, galeriile sunt folosite în competiţia internă dintre conducători sau acţionari sau chiar sunt închiriate în campaniile electorale pentru anumite acţiuni de aşa-zis protest politic sau civic.

Suporterii ultra sunt organizaţi în grupuri. În interiorul unei galerii din România, există în jur de zece astfel de grupuri. Membrii unui astfel de grup plătesc o cotizaţie lunară, iar deciziile privind activitatea grupului sunt luate într-un mod democratic - prin vot egal. Trebuie făcută încă de la început o distincţie clară: suporterii ultra nu reprezintă ansamblul galeriei unui club, ci numai o parte a acesteia - nucleul ei dur şi liderii ei de opinie. De altfel, galeriile au o ierarhie foarte clară, conformă unei structuri piramidale (Adrian BEIU, în Dilema Veche nr.

54/2004)

Nu doar conducătorii corupţi sunt vinovaţi pentru actuala situaţie Câteva probleme sunt importante, dacă încercăm să privim fenomenul fotbalistic ca fenomen complex, nu doar ca pe un fenomen condamnabil prin excelenţă şi generator de dezordine. În primul rând, dacă fotbalul este o afacere, atunci ar trebui să ne preocupe mărirea numărului de spectatori prin politici îndreptate spre suporteri.

12 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Lipsesc în România politici de fidelizare a suporterilor şi de diversificare a lor, realizate de cluburi sau chiar de federaţie, politici faţă de suporteri sau spectatori, în general. Cooptarea suporterilor în elaborarea strategiilor de securitate poate fi o soluţie interesantă care să dea rezultate bune, fără a elimina gardurile, jandarmii sau controlul sever la intrare. Trebuie schimbată viziunea generală despre suporter, nu ca fiind doar element perturbator al spectacolului, ci încercând sa-l cooptăm şi pe el în definirea meciului ca o sărbătoare comună. În plus, normal ar fi să analizăm diferit suporterii şi grupările care îi compun, în funcţie de pericolul real pe care îl reprezintă fiecare.

Uneori, forţele de ordine aruncă cu gaze lacrimogene sau pun furtunul de apă pe o întreagă tribună, rănind de multe ori femei, copii sau bătrâni care suferă din cauza proximităţii cu grupurile de huligani. Negocierea cu grupurile organizate de suporteri înainte de fiecare meci este un imperativ necesar al societăţilor noastre democratice şi o practică ce dă rezultate în pacificarea tribunelor. Este necesar ca aceste politici să facă distincţia între huligani şi suporteri, iar suporterii trebuie integraţi în sistemele de securitate ale stadioanelor, învestiţi cu responsabilităţi. Stadioanele nu trebuie transformate în lagăre împrejmuite cu sârmă ghimpată, ci deschise spre noi categorii de public. Importanţa fotbalului ca regenerator al legăturii sociale trebuie să pună instituţiile statului în poziţia de a gândi mecanisme

de integrare ale suporterilor în dinamici de formare şi ghidare. În loc ca fiecare nou ministru al Educaţiei să vină cu ideea de a scoate orele de sport din programele de învăţământ, fotbalul ar trebui introdus mai puternic în educaţia sportivă a elevilor.

Din păcate, fotbalul românesc este astăzi lipsit de orice fel de politică publică. Este lăsat să se dezvolte de o manieră „naturală”, din când în când doar fiscul anunţând vreun control pe la cluburi, activităţi urmate imediat de o lungă tăcere. Este lăsat undeva la intersectia dintre spectacol şi lumea interlopă, între public şi privat.

Nimeni nu încearcă integrarea lui în mecanisme educative sau în politici de promovare a identităţii si imaginii unor comunităţi sau ca element de integrare pentru indivizii din familiile sărace sau cu handicap cultural sau educativ.

Nu mai poate statul să susţină uzine de produs campioni, dar este necesar să cultive practicarea lui în masă pentru a educa gustul pentru competiţie, cultura performanţei, dorinţa de succes sau pregătirea fizică a copiilor şi a tinerilor.

Trebuie să recunoaştem aportul pe care fotbalul îl poate avea pentru societate şi să nu acceptăm ruptura care se naşte tot mai mult între instituţionalizarea fotbalului profesionist şi practicarea liberă a celui mai iubit dintre sporturi.

Profesionalizarea fotbalului a produs o ruptură între scopurile si viziunea suporterilor si cea a conducătorilor. Războiul permanent dintre patronul echipei Steaua şi

ZO OM

suporteri este un exemplu relevant, dincolo de stilul antimanagerial al patronului Gigi Becali. Suporterii care spun cu legitimă îngrijorare: „Vrem Steaua înapoi”, „Steaua înseamnă demnitate şi onoare / Nu valize şi dosare” sunt sinceri, ei vor o altă echipă. „Steaua suntem noi” sintetizează cel mai bine filosofia populară a fotbalului ca spectacol public, popular şi colectiv. „Steaua sunt eu”, spune patronul, şi are şi el dreptate în logica pieţei fotbalistice, unde el investeşte şi urmăreşte profitul, poate mai mult decât spectacolul sau satisfacerea unor pulsiuni colective.

Mişcarea împotriva fotbalului de consum este destul de puternică şi are din ce în ce mai multi adepţi.

Un site interesant al ultraşilor din România – www.romanianultras. net - sintetizează foarte bine acest conflict de viziune, conflict care este responsabil pentru o parte a violenţei de pe stadioane. Este timpul ca toţi cei pasionaţi de fotbal să înţeleagă ce se întâmplă între FIFA,UEFA, companiile de televiziune şi cei care conduc ligile naţionale, spune un manifest îndreptat împotriva actualei stări de lucruri. Scopul final al celor care decid soarta fotbalului actual este crearea unui campionat supranaţional destinat DOAR celor mai bogate cluburi. Acest lucru le va garanta câştiguri enorme din drepturi de televizare şi vânzarea biletelor.în mod evident echipele mici vor fi sacrificate, ele neavând o audienţă uriaşă şi nici stadioane arhipline. Este clar că lupta se dă între audienţa TV, menită să crească fabulos şi publicul de pe stadioane, destinat să ajungă un element de decor. În câţiva ani, terenul de joc, acum verde, va fi invadat de siglele sponsorilor, ca în fotbalul american. Suporterilor le va fi interzis orice gen de manifestare care ar putea „dăuna” publicităţii prezente pe stadion (afişarea bannerelor, fluturarea steagurilor, folosirea elementelor pirotehnice, etc). Ultimele directive ale UEFA recomandă ca toţi spectatorii să privească meciul pe scaune, urmărindu-se crearea unei asistenţe similare celei de la teatru sau cinema! Din păcate, acest proces de mutilare a fotbalului se petrece 13 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

cu largul concurs al mass media, care devine din ce în ce mai mult un adversar al celor de pe stadioane.

Epilog La o zi după ce fotbalul românesc a ajuns la puşcărie, un tânăr care candida, aparent fără nicio şansă, era ales preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal.

Răzvan Burleanu era curat şi, credeau unii, probabil un mare naiv.

Venea cu un program interesant şi a devenit alternativa la vechile cooperative. Cârcotaşii au spus că se pun bazele noii cooperative, dar nu au demostrat cu nimic acest lucru.

Mulţi văd venirea lui Burleanu drept o speranţă, iesirea dintr-un tunel al tranziţiei spre o altă societate. A început bine, dar tânărul preşedinte al fotbalului nu va putea scoate singur fotbalul din puşcăria în care singur s-a băgat. Este nevoie de noi toţi pentru asta, este nevoie să înţelegem că fotbalul poate fi o lume care şterge diferenţele, care apropie oamenii şi ţările, care aduce spectacolul unei emoţii nemaivăzute, cel al solidarităţii cu echipa, cu comunitatea, cu semenii noştri. Nu ajunge proiectul lui Răzvan Burleanu pentru a schimba lumea fotbalului, trebuie ca acest proiect să se întâlnească acum cu un nou proiect de societate. Un proiect în care trebuie să fim mai sinceri cu noi înşine, dar şi cu ceilalţi, un proiect în care trebuie să respingem nonvaloarea, şmecheria, blatul şi furtul, minciuna şi falsul. Fotbalul nu va iesi singur din puşcăria la care s-a autocondamnat decât atunci când societatea noastră va căuta disperată ieşirea din marasmul şi mlaştina nepăsării faţă de interesul comun, din lipsa de respect a valorilor autentice şi încercarea continuă de a ne fura căciula cu o insistenţă seculară, demnă de o cauză mai bună.

Pe baza analizelor dezvoltate de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES, în ultimii 5 ani, cu privire la modul în care este perceput de public şi influenţa pe care evenimentele asociate acestui fenomen o au asupra percepţiei generale, putem avansa câteva concluzii legate de rolul social al fotbalului:

1. Fotbalul este o activitate socială cu valenţe identitare, educative sau de divertisment cu mare impact în România şi globalizarea acestei practici face ca fotbalul să devină o o activitate tot mai importantă în deceniile care vor veni; 2. Fotbalul poate genera violenţă sau corupţie în mediile sociale unde aceste practici există, dar el poate promova valori importante dacă este o practică socială organizată, poate contribui la integrarea socială, la întărirea legăturilor sociale, respectul regulilor şi promovarea unor valori colective; 3. În ceeea ce priveşte eradicarea violenţei din fotbal, trebuie perfecţionat cadrul legislativ şi, mai ales, legile antiviolenţă trebuie aplicate cu hotarâre; trebuie perfecţionată tehnic supravegherea suporterilor, dar politicile de securitate pe stadioane nu se pot baza doar pe coerciţie si puniţie; 4. Violenţa trebuie pedepsită, dar să nu uităm că spectacolul vine şi din tribune; jocul cu tribunele goale este o sancţiune care nu disciplinează în niciun fel, probabil doar sărăceşte spectacolul sportiv; 5. Practicile afirmative de promovare a întâlnirii dintre suporteri, arbitri, conducători, fotbalişti sau jurnalişti ar putea să producă efecte importante de cunoaştere şi definire comună a regulilor de interacţiune pe stadioanele de fotbal si cele ale spectacolului sportiv; 6. Va trebui să reflectăm şi asupra mijloacelor materiale pe care colectivităţile locale le pun la dispozitia fotbalului amator, tot mai puţine şi tot mai dependente de participarea la competiţii, fără a ţine cont de rolul central al fotbalului ca practică educativă şi practică de loisir; 7. Este nevoie de politici publice îndreptate spre suporteri şi spectatori, în general; 8. Este nevoie ca fotbalul românesc să se reglementeze şi autoreglementeze în funcţie de un proiect social şi comunitar mult mai larg. n

Un nou sport: fotbalul românesc

E

xistă cel puţin două atitudini faţă de fotbal în societatea contemporană, atitudini care argumentează contradictoriu importanţa şi funcţionalitatea acestui fenomen. Există o viziune a sociologilor sau a psihologilor, esenţialmente pozitivă, care privește fenomenul fotbalistic ca obiect de studiu şi practică socială afirmativă. În ultimele decenii însă, a apărut o dimensiune criticistă care pornește de la unele aserţiuni de gândire critică ale Școlii de la Frankfurt și care apreciază că substanţa fotbalului este exaltarea colectivă, intoxicarea ideologică, conformismul automat, infantilizarea, fascismul şi regresul cultural.

Sociologii francezi consideră fotbalul drept o adevărată „ciumă emoţională” , o practică alienantă care este expresia unei patologii sociale pandemice şi a unor practici idolatrice, fetişiste, iar spectacolul de pe stadion o estetizare a gregarului (J-M., Brohm, M. Perelman, Le football, une peste emotionnelle, Gallimard, Paris, 2006)

Vasile Dâncu, Adriana Dîncu, Mihai Mocanu, Mihaela Orban

14 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

15 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

ZO OM

Fotbal, societate, media, senzaţional Din perspectivă sociologică, fotbalul este un fapt social și cultural important în societatea noastră, care revendică tot mai multă atenţie și resurse din partea societăţii și a statului, fiind tot mai mult un sector economic ce nu poate fi neglijat.

Fotbalul nu mai este de mult un joc și a ieșit deja de pe porţile stadionului; ridică multe întrebări în societate unde produce, pe lângă pasiune, emoţie, dedicaţie, îngrijorare sau efecte sociale negative. Fotbalul este folosit de mediul politic ca vehicul de imagine pe durata campaniilor electorale, finantaţorii devin deputaţi, primari de mari orașe sau... uneori deţinuţi.

Totodată, în ultimii 10 ani, media translatează din ce în ce mai mult interesul de la aspectele sportive ale competiţiei spre aspectele senzaţionale sau despre mondenitatea creată în jurul balonului rotund.

Pe de altă parte, din ce în ce mai des fotbalul este criticat pentru violenţă sau corupţie, însă la o analiză atentă am putea vedea că violenţa din societate sau corupţia din administraţie nu sunt mai puţin intense decât cele de pe stadioane și din vestiarele care ascund o mare parte a acestui fenomen. În pofida criticilor prin care este mediatizat fotbalul din România, percepţia publicului cu privire la fotbalul românesc este una bună.

Un sondaj realizat de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES în decembrie 2013 arată că peste 50% dintre cei chestionaţi au o părere bună și foarte bună despre fotbalul românesc. De cealaltă parte a balanţei se află mai puţin de 50% dintre respondenţi, opinii negative extreme regăsindu-se la 10% dintre participanţi. (grafic 2)

Fotbal şi politică Dacă analizăm favorabilitatea percepţiei comparativ cu cea pe care populaţia o are cu privire la politica românească, vedem că fotbalul este în avantaj: întrebaţi cu privire la părerea despre anul politic 2013, doar puţin peste un sfert dintre respondenţi apreciază politica din 2013, în timp ce aproape trei sferturi 16 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

g1. Sunteţi pasionat de fotbal?

NU / 44

DA / 56

g2. Ce părere aveţi despre fotbalul din România?

3%

49%

35%

10%

3%

Foarte bună

Bună

Proastă

Foarte proastă

Nu răspund

g3. În general, ce părere aveţi despre anul politic 2013?

0,2%

49%

35%

38%

1,2%

Foarte bună

Bună

Proastă

Foarte proastă

Nuştiu / Nu răspund

IRES, Bilanţul politic al anului 2013, decembrie 2013, 1.218 subiecţi, ±3,13%

dintre participanţii la un studiu IRES au o părere proastă și foarte proastă despre ceea ce s-a întâmplat în 2013 în România din perspective politicii. (grafic 3) Observăm așadar că, deși au existat cazuri numeroase în care a fost asociat cu suspiciuni legate de meciuri trucate, infracţionalitate economică legată de transferul de jucători sau violenţă pe stadioane, fotbalul din România beneficiază, în raport cu politica, de o mai mare clemenţă din partea publicului cu siguranţă pe fondul emoţiei pe care o generează. Iar în fotbal frecvenţa emoţiilor pozitive este cu siguranţă mult mai ridicată decât în politică, pentru că în cazul a peste jumătate dintre români, fotbalul este o pasiune. (grafic 1)

ZO OM

Vocaţie, valori, spirit de echipă Dincolo de aspectele negative cu care este asociat, fotbalul poartă cu sine toate elementele de sportivitate care îl determină să fie cel mai iubit sport din România. În fotbal spiritul de echipă este la cote uriașe, solidaritatea, angajamentul colectiv, efortul, respectul regulilor sunt cele care primează, astfel încât rolul său social și educativ nu poate fi contestat.

Uriașul potenţial de educaţie sau de integrare și socializare ar trebui folosit de instituţii care au acestă misiune sau vocaţie. Spunem aceasta deoarece fotbalul este încă socotit drept o zonă care poate deveni una de excepţionalitate pentru copiii care nu se pot situa în centrul grupului prin performanţele culturale sau școlare.

Un studiu realizat de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES în martie 2014 arată că 9 din 10 români cred că fotbalul are valenţe educaţionale pentru copii și aproape trei sferturi și-ar încuraja copiii să facă fotbal de performanţă. (grafic 4, 5) Disciplina și spiritul de echipă sunt printre valorile cel mai des indicate de respondenţi ca fiind cele pe care le pot deprinde și împărtăși copiii prin intermediul fotbalului. (grafic 6) Fotbaliștii pot fi modele de urmat pentru copii, cred majoritatea dintre participanţii la studiul IRES citat, iar Gheorghe Hagi întrunește cele mai multe menţionări ale respondenţilor (44%). El este urmat la mare distanţă de Lionel Messi (8%), Gheorghe Popescu (6%) și Adrian Mutu (5%), chiar dacă ultimii doi s-au intersectat cu justiţia – de mai multe ori (în cazul lui Mutu), o singură dată, dar cu consecinţe importante (în cazul lui Popescu). (grafic 7) 17 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

g4. Credeţi că fotbalul îi poate educa pe copii?

g5. Dumneavoastră v-aţi încuraja copiii să facă fotbal de performanţă?

NU / 44

NU / 44

DA / 56

g6. Care sunt valorile pe care le pot deprinde şi împărtăşi copiii prin intermediul acestui sport?

19% 10% 8% 7% 4% 4% 3% 2% 2% 2% 2% 2% 1% 1% 1% 1% 1% 1% 1% 1% 5% 24% 1%

Disciplina Spiritul de echipă Dezvoltarea fizică Sănătatea Cinstea/Fair play Respectul Socializarea Inteligenţa Perseverenţa Îi educă Responsabilitatea Prietenia Performanţa Spiritul de competiţie Valoarea banilor Munca Devotamentul Învaţă o meserie Se maturizează mai repede Concentrarea Alt răspuns Nu ştiu Nu răspund

DA / 56

g7. Spuneţi numele unui fotbalist care credeţi că poate fi considerat un model pentru copii.

44% 8% 6% 5% 4% 2% 2% 2% 1% 1% 1% 1% 1% 1% 1% 1% 1% 1% 1% 8% 10% 1%

IRES, Românii şi fotbalul, martie 2014, 1.036 subiecţi, ±3,13%

Gică Hagi Lionel Messi Gică Popescu Adrian Mutu Cristian Chivu Cristiano Ronaldo Dan Petrescu Bănel Nicoliţă Pele Ronaldo Helmuth Duckadam Ilie Balaci David Beckham Marius Lăcătuş Mircea Lucescu Raul Rusescu Ciprian Tătăruşanu Ciprian Marica Ronaldinho Alt răspuns Nu ştiu Nu răspund

ZO OM

Fotbalul se trăieşte în faţa televizorului Fotbalul este o oglindă a societăţii, dar o oglindă în care se uită milioane de oameni în fiecare moment.

Consumul de fotbal în România este mai degrabă mediat decât direct: dacă ne referim la frecevenţa cu care românii merg pe stadion constatăm că peste jumătate dintre ei nu merg pe stadion, iar unul dintre principalii factori care contribuie la această cifră este și faptul că în România lipsesc

politicile de fidelizare a suporterilor și spectatorilor, în general, iar participarea la meciuri a femeilor este susţinută de cluburi, fără să fie încurajată prin măsuri care să stimuleze prezenţa lor într-un număr semnificativ. (grafic 8) În 2014 audienţele eternului derby Steaua - Dinamo au intrat într-o nouă eră: partida disputată în 24 martie de cele două rivale bucureștene a avut cele mai mari cifre de audienţă înregistrate vreodată pentru meciurile celor două echipe. 21, 7 % rating și 43,6% cotă de piaţă sunt cifrele obţinute

de PRO Tv, postul care a transmis partida tur.

Tendinţa de „tele-participare” a suporterilor este, de altfel, vizibilă și în sondajul IRES, 79% dintre participanţii la un sondaj spun că urmăresc meciuri de fotbal la televizor. Prin comparaţie, 73% dintre respondenţi spun că nu merg pe stadion.

Iar pentru 9 din 10 români principala sursă de informare cu prrivire la fotbal este televiziunea, în condiţiile în care trei sferturi dintre cei intervievaţi spun că nu citesc vreun ziar de sport. (grafic 9, 10, 11)

g8. Cât de des mergeţi pe stadion?

2%

8%

12%

26%

53%

O dată pe săptămână

De câteva ori pe lună

De câteva ori pe an

Mai rar

Niciodată

g9. Dumneavoastră personal urmăriţi meciuri de fotbal la...?

NU

DA

Televizor -21%

Pe stadion -73%

NU

DA

NU

Televizor -10%

90%

Presa scrisă -21%

79%

27%

Radio -71%

29%

Discuţii cu prietenii -73%

27%

Pe internet 19%

-64%

Altă sursă 36%

-81%

Radio -83%

DA

79%

Pe internet -81%

g10. Dumneavoastră din ce surse vă informaţi despre fotbal?

17% NU / 24

g11. Citiţi un ziar de sport?

IRES, Românii şi fotbalul, martie 2014, 1.036 subiecţi, ±3,13%

18 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

DA / 76

19%

ZO OM

Fotbal şi modele Cu toate că în ultimii 10 ani în liga 1 de fotbal au apărut echipe noi, care au reușit performanţe atât în campionatul intern, dar și în competiţiile internaţionale, echipele din București – Steaua, Dinamo și Rapid, domină topul preferinţelor românilor. 54% dintre participanţii la studiul IRES au declarat că ţin cu Steaua, pe locul secund, dar la mare distanţă, se clasează Dinamo București, urmată de Rapid București. Universitatea Craiova, Petrolul Ploiești, CFR Cluj și FC Timișoara se află și ele în lista echipelor menţionate de microbiști (grafic 12). În ceea ce privește jucătorul de fotbal preferat, întrezărim noua generaţie din fotbal. Gheorghe Hagi rămâne jucătorul preferat de români, dar vin din urmă tinerii care

au făcut performanţă la echipe care au jucat în competiţii internaţionale: Ciprian Marica sau Gabriel Torje (Dinamo), Vlad Chiricheș, Alex Bourceanu, Ciprian Tătărușanu, Alexandru Chipciu, Raul Rusescu, Bănel Nicoliţă, Cristian Tănase (Steaua) sau Lucian Sânmărtean (FC Vaslui). Dintre jucătorii „generaţiei de aur”, în vârful topului îi regăsim în continuare pe Adrian Mutu, Cristian Chivu și Gheorghe Popescu.

Gheorghe Hagi este deopotrivă și cel mai respectat om din fotbal, un sfert dintre participanţii la studiou indicându-l în acest sens. Top 5 este completat de Gigi Becali, Gheorghe Popescu, Laurenţiu Reghecampf și Mircea Lucescu (grafic 14).

Interesant este că, atunci când sunt rugaţi să indice persoana care face de rușine fotbalul românesc,

g14. Cum se numeşte fotbalistul român preferat al dumneavoastră?*

g12. Cu ce echipă de fotbal din România ţineţi?

54% 11% 6% 5% 3% 3% 2% 1% 1% 1% 1% 3% 6% 6%

Steaua Dinamo Rapid Universitatea Craiova Petrolul Ploieşti CFR Cluj FC Timişoara (Poli Timişoara) Echipa naţională a României Universitatea Cluj Pandurii Târgu Jiu Oţelul Galaţi Alt răspuns Niciuna Nu răspund

g15. Cum se numeşte fotbalistul dumneavoastră preferat din fotbalul internaţional?* * Întrebare filtrată – respondenţi care au un fotbalist din fotbalul internaţional preferat - 50%

47% 23% 3% 2% 2% 1% 1% 1% 1% 1% 1% 1% 1% 1% 1% 1% 8% 5% 1%

Lionel Messi Cristiano Ronaldo Diego Maradona Graziano Pelle Zlatan Ibrahimovic David Beckham Carles Puyol Frank Lampard Franz Beckenbauer Steven Gerard Javier Mascherano Francesco Totti Wayne Rooney Andrea Pirlo Franck Ribery Marek Hamsik Alt răspuns Nu ştiu Nu răspund

19 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

44% dintre cei intervievaţi spun că nu știu cine este acesta (grafic 13).

Revelaţia ultimilor 10 ani, argentinianul Lionel Messi, jucător al FC Barcelona, singurul fotbalist din istorie care a câștigat consecutiv Balonul de Aur, este și jucătorul străin preferat de cei mai mulţi dintre români. Topul este completat de portughezul Cristian Ronaldo și la mare distanţă de legenda fotbalului mondial, Diego Maradona (grafic 15).

Campionatul Spaniei este de departe preferat de români, fiind urmat de cel al Angliei și al Italiei, iar FC Barcelona și Real Madrid sunt cluburile străine de fotbal preferate de cei mai mulţi dintre cei 44% dintre românii care au declarat că au un club străin de fotbal preferat (graficele 16, 17). 

g13. Cine este omul care credeţi că face de ruşine fotbalul românesc?

6% 6% 2% 5% 5% 3% 3% 2% 2% 2% 2% 1% 1% 1% 4% 4% 44% 7%

Gigi Becali Mitică Dragomir Fraţii Becali Adrian Mutu Mircea Sandu Gică Popescu Meme Stoica Victor Piţurcă Adrian Cristea Giovanni Becali Adrian Mititelu Cristian Borcea George Copos Răzvan Burleanu Alt răspuns Nici unul Nu ştiu Nu răspund

* Întrebare filtrată – respondenţi care au un fotbalist român preferat -59%

25% 19% 8% 8% 7% 5% 4% 3% 2% 2% 2% 2% 1% 1% 1% 1% 1% 1% 4% 3% 1%

Gheorghe Hagi Adrian Mutu Vlad Chiricheş Cristian Chivu Gheorghe Popescu Ciprian Marica Alexandru Bourceanu Ciprian Tătăruşanu Alexandru Chipciu Raul Rusescu Bănel Nicoliţă Lucian Sânmărtean Marius Lăcătuş Ilie Balaci Nicolae Dobrin Nicolae Stanciu Gabriel Torje Cristian Tănase Alt răspuns Nu ştiu Nu răspund

16. Care este campionatul d-voastră preferat de fotbal? (Din ce ţară?)*

g17. Care este clubul internaţional de fotbal preferat al d-voastră?*

* Întrebare filtrată – respondenţi care urmăresc meciuri din fotbalul internaţional - 49%

* Întrebare filtrată –respondenţi care au club internaţional de fotbal preferat -44%

33% 17% 11% 8% 5% 4% 2% 1% 3% 1% 11% 4%

34% 19% 9% 7% 4% 4% 4% 3% 2% 2% 1% 1% 9% 1%

Spania Anglia Italia Germania Brazilia România Franţa Argentina Alt răspuns Nu am un campionat preferat Nu ştiu Nu răspund

FC Barcelona Real Madrid Manchester United Bayern Munchen AC Milan Inter Milano Juventus Liverpool Chelsea Dinamo Borussia Dortmund Şahtior Doneţk Alt răspuns Nu ştiu

Care este omul din fotbal pe care îl respectaţi cel mai mult?

26% 15% 8% 5% 4% 2% 2% 1% 1% 1% 1% 1% 1% 1% 1% 1% 10% 4% 15% 3%

20 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Gică Hagi Gigi Becali Gică Popescu Laurenţiu Reghecampf Mircea Lucescu Anghel Iordănescu Mircea Sandu Mitică Dragomir Adrian Mutu Dumitru Dragomir Victor Piţurcă Răzvan Burleanu Cornel Dinu Helmuth Duckadam Emeric Ienei Lionel Messi Alt răspuns Nici unul Nu ştiu Nu răspund

ZO OM

Fotbalul românesc – la fel de corupt ca societatea 6 din 10 români cred că în Liga 1 de fotbal există meciuri trucate și trei sferturi apreciază că unele echipe din campionatul intern sunt ajutate de arbitri. Notorietatea cazurilor de corupţie asociate fotbalului atinge, în majoritatea studiilor, cote record, ultimul și cel mai răsunător exemplu este legat de sentinţa recentă din Dosarul Transferurilor de care au auzit 97% dintre participanţii la un sondaj IRES (grafic 18).

Mai mult de jumătate dintre participanţii la studiu cred în justeţea deciziei instanţei, însă pentru o treime dintre respondenţi

acest eveniment nu va avea drept consecinţă reducerea corupţiei din fotbal (graficele 19-20).

Impactul major la nivelul opiniei publice al arestărilor din Dosarul Transferurilor a fost generat de prezenţa lui Gheorghe Popescu printre cei care au fost condamnaţi cu executare, el fiind așteptat ca din 5 martie să conducă și să reprezinte fotbalul românesc în calitate de președinte al Federaţiei Române de Fotbal având sprijinul public al fostului președinte FRF, Mircea Sandu, dar și al majorităţii exponenţilor „generaţiei de aur”. În spaţiul public s-a discutat intens despre o eventuală graţiere a lui Gheorghe Popescu, iar 64%

dintre participanţii la studiul IRES se declară de acord cu graţierea acestuia, chiar dacă 55% dintre respondenţi cred totuși că Popescu este vinovat. De fapt, aici putem vorbi despre o dedublare a percepţiilor în funcţie de pespectiva la care individul se raportează: pe de o parte respondenţii sunt admiratori ai fostului fundaș central al Naţionalei de „aur” și îl percep pe Popescu în calitatea lui de mare sportiv, cu o reputaţie impecabilă până la acest moment, pe de altă parte o mare parte dintre aceiași indivizi fac parte din categoria celor din ce în ce mai mulţi care doresc o curăţenie în fotbal și în societate, în general (graficele 21-22).  g21. Credeţi că Gică Popescu este vinovat de faptele pentru care a fost condamnat?

NU / 3%

g18. Aţi auzit de condamnarea la închisoare cu executare a 8 personalităţi din fotbalul românesc (fraţii Becali, Gigi Neţoiu, Gică Popescu etc.) în Dosarul Transferurilor?

DA / 97%

g19. Ce părere aveţi despre condamnarea acestora, a fost dreaptă sau nedreaptă?

55%

A fost dreaptă

18%

14%

A fost nedreaptă

A fost dreaptă doar în cazul unora

10%

Nu ştiu

55%

Este vinovat

34%

Nu este vinovat

11%

Nu ştiu

2%

Nu răspund

g22. În opinia dumneavoastră, ar trebui ca Gică Popescu să fie graţiat?

64%

g20. Credeţi că în urma acestor evenimente, mai există corupţie în fotbalul românesc?

33%

Da, la fel de multă

55%

6%

4%

1%

Da, dar mai puţină

Nu mai există

Nu ştiu

Nu răspund

21 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Ar trebui să fie graţiat

30%

Nu ar trebui să fie graţiat

6%

Nu ştiu / Nu răspund

ZO OM

Fotbalul românesc în 2020 La finalul lunii aprilie, Federaţia Română de Fotbal a depus candidatura României la UEFA EURO 2020. Bucureștiul este în competiţie cu alte 16 orașe care doresc să găzduiască meciuri din grupe, șaisprezecimi și sferturi.

UEFA va anunţa în septembrie care sunt cele 13 orașe în care se va desfășura ediţia aniversată – a 60 a – a Campionatului European de Fotbal, a cărei finală se va disputa în Londra sau München și care, potrivit Președintelui UEFA, Michel Platini, va fi una istorică.

Candidatura României a fost puternic susţinută la nivelul autorităţilor din România, Guvernul României declarând-o de interes public și importanţă naţională (prin Hotărârea de Guvern nr.

1093 din 11 decembrie 2013). Un Comitet interministerial compus

din reprezentanţii ministerelor, ai Primăriei și Prefecturii Bucureștiului, dar și ai altor instituţii centrale, a fost constituit și a sprijinit Federaţia Română de Fotbal în realizarea dosarului de candidatură. Potrivit premierului Victor Ponta, participarea la organizarea UEFA EURO 2020 reprezintă o șansă pentru fotbalul românesc, dar mai ales o oportunitate majoră de promovare a României. Ar fi pentru prima dată în istorie când România ar avea șansa să găzduiască meciuri dintrun turneu final, iar beneficiile nu vor fi numai cele de imagine care decurg din expunerea media de care va beneficia Bucureștiul și implicit România pe parcursul competiţiei, putem anticipa oportunităţi de investi'ii majore pentru pregătirea infrastructurii necesare unui eveniment cu o asftfel de anvergură,

dar și de dezvoltarea sustenabilă a turismului local, prin urmare, vorbim de crearea unor factori pentru accelerarea dezvoltării economice a României.

Susţinerea public a acestui eveniment este majoră: 90% dintre participanţii la studiul IRES – „Românii și fotbalul” care au auzit despre candidatura României la UEFA EURO 2020 au o părere bună și foarte bună cu privire la acest lucru, iar optimismul lor este la cote ridicate – un sfert dintre ei sunt siguri că România va obţine aprobarea UEFA, iar peste jumătate cred că aprobarea este probabilă.

Trei sferturi dintre români și-ar dori să participe la o partidă din cadrul UEFA EURO 2020, pe Naţional Arena, iar peste jumătate cred că, dacă turneul s-au desfășura la București, ar reuși să participe la competiţie. (graficele 23-26). n

g23. Ce părere aveţi despre faptul că România candidează la organizarea pe stadionul naţional a unor meciuri de fotbal din cadrul Campionatului European de Fotbal din anul 2020?

35%

Foarte bună

55%

Bună

1%

2%

1%

5%

Nici bună, nici proastă

Proastă

Foarte proastă

Nuştiu / Nu răspund

g24. Credeţi că România va reuşi să obţină aprobarea oficialilor UEFA pentru organizarea de meciuri pe Naţional Arena?

24%

53%

11%

8%

4%

Cu siguranţă da

Probabil da

Probabil nu

Cu siguranţă nu

Nu ştiu

g25. Dumneavoastră aţi dori să mergeţi la un meci din Campionatul European din 2020 pe Naţional Arena?

NU / 26%

g26. Dacă s-ar organiza aceste meciuri în 2020, dumneavoastră credeţi că aţi reuşi să mergeţi?

20%

Cu siguranţă da

35%

Probabil da

22 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

14%

26%

5%

Probabil nu

Cu siguranţă nu

Nu ştiu

DA / 74%

19 oraşe candidează pe 13 locuri.

Printre ele şi Bucureştiul

Stockholm Sankt Petersburg

Glasgow Copenhaga

Londra Dublin

Minsk

Amsterdam Cardiff

Bruxeles Munchen

Bilbao

Budapesta

Bucureşti

Roma Sofia Skopie Baku

Ierusalim

23 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

ZO OM

24 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

ZO OM

„Nu pozez în salvatorul fotbalului, dar îmi place să fiu în «arenă»!”

Răzvan Burleanu Patrice Podină

L

a fel cum în decembrie 1989 românii au ieşit în stradă pentru a schimba regimul politic, în 2014, în luna lui Mărţişor, oamenii din fotbal de această dată au votat o nouă schimbare.

Astfel, „greii” din fotbalul românesc au fost înlăturaţi, democratic de această dată, iar în fruntea forului care conduce şi guvernează acest sport, devenit un adevărat fenomen social, a fost ales candidatul cu cele mai puţine şanse de reuşită, Răzvan Burleanu. Slalomând între politică, sport în general şi fotbal în particular, Răzvan Burleanu conturează noua imagine a „sportului rege”, pornind de la exemplul personal.

Sinteza: Domnule Răzvan Burleanu, înainte de orice, v-aş întreba de unde această mixtură de preocupări - politică şi fotbal. Dumneavoastră sunteţi absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative, aţi fost angajat în cadrul Parlamentului României şi al Administraţiei Prezidenţiale, iar ulterior aţi devenit preşedintele Federaţiei Române de Minifotbal.

Răzvan Burleanu: Într-adevăr, ştiu că, la o primă vedere, poate părea o asociere bizară însă, în realitate, lucrurile s-au legat cât se poate de firesc pentru mine.

Am practicat fotbalul de performanţă până la vârsta de 19 ani, moment în care am decis că orientarea spre un parcurs academic mi s-ar potrivi într-o mult mai mare măsură. Trebuie spus că, deşi petreceam foarte mult timp la antrenamente şi în cantonamente, nu am neglijat niciodată şcoala. Vreau să fac această precizare, pentru că doresc ca, în special părinţii, să fie încredinţaţi că practicarea unui sport de performanţă nu echivalează cu eşecul şcolar. Cu puţină disciplină şi ceva dorinţă de a fi bun la învăţătură, un copil poate îmbina foarte bine educaţia cu sportul.

M-am orientat spre domeniul ştiinţelor politice pentru că mi-am dorit să obţin instrumentele necesare pentru înţelegerea cât mai corectă a fenomenelor sociale. Încă din timpul facultăţii am început să lucrez în administraţia publică, fiindcă era zona de activitate de unde puteam extrage cunoaşterea practică despre funcţionarea instituţiilor, luarea deciziilor şi dinamica puterii.

25 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Construcţia Federaţiei de Minifotbal a fost pentru mine o urmare firească a tot ceea ce învăţasem până în acel moment: fotbal şi construcţie instituţională.

Am vrut ca toţi cei care iubesc fotbalul, fără să fie profesionişti, să aibă şansa să aibă o competiţie specifică. Simplificând mult lucrurile, aşa am ajuns preşedinte al Federaţiei de Minifotbal din România, iar ulterior preşedinte al Federaţiei Europene de Minifotbal. În luna mai chiar voi susţine o conferinţă la SNSPA despre legătura dintre fotbal şi ştiinţele politice, pentru că îmi doresc foarte mult ca tinerii să înceapă să vadă în sport un domeniu al vieţii sociale, care nu este dedicat doar foştilor sportivi, ci şi performerilor din spaţiul academic de a căror contribuţie este absolută nevoie pentru a repoziţiona sportul românesc pe orbita performanţei europene şi internaţionale.

Aţi jucat fotbal şi totuşi aţi renunţat foarte devreme, la doar 19 ani, de ce?

Deşi am fost un fotbalist bun, eram conştient că nu sunt un talent ieşit din comun. De ce spun asta, pentru că în România, în general, prima şansă o aveau, aşa cum este şi firesc, talentele evidente. Când se trecea mai departe, începea să se întindă o pâclă a incertitudinii, care era alimentată de o vastă reţea dominată de „pile” şi „atenţii”, ce făcea foarte dificilă şi imprevizibilă evoluţia jucătorilor care erau „doar” buni. Nu am vrut să intru în acest sistem, în care viaţa şi cariera mea ar fi depins în foarte mare măsură de voinţa altora. Am considerat că este mai bine să apuc pe drumul pe care mi-l pot construi eu însumi.

Sunteţi fiu de fost fotbalist, haideţi să facem o comparaţie între fotbalul cu care aţi crescut şi fotbalul pe care l-aţi practicat, atât cât aţi apucat.

Este dificil să vă răspund, pentru că tatăl meu nu a vorbit absolut niciodată acasă despre partea murdară a fotbalului cu care, evident, s-a confruntat. De la el am învăţat să iubesc fotbalul doar pentru ceea ce are mai bun acest sport.

Era mai frumos, mai spectaculos, mai curat fotbalul practicat de generaţia din care a făcut parte tatăl dumneavoastră decât cel pe care l-aţi practicat în  perioada junioratului?

ZO OM

Cu siguranţă, a fost mai frumos şi mai spectaculos fotbalul anilor ‘80 pentru că, deşi exista faimoasa „cooperativă”, totuşi ambiţia jucătorilor şi a conducătorilor de cluburi era ghidată foarte mult de performanţa sportivă. În acei ani, corupţia se manifesta din plin în fotbal, dar existau nişte limite destul de bine stabilite, peste care nu se putea trece. După Revoluţie, perioadă în care eu am evoluat la FCM Bacău, acele limite despre care vă vorbeam au căzut şi fiecare a făcut cam ce l-a tăiat capul. Nu vreau să se înţeleagă de aici că nu s-au făcut şi lucruri bune, însă fotbalul a suferit destul de mult din cauza lăcomiei sau a nepriceperii unora sau altora.

Cum era perceput de către oameni, suporteri, acest fenomen (fotbalul), în vremea în care mergeaţi la stadion să vă susţineţi părintele?

Meciurile de fotbal de pe arena municipală erau o adevărată sărbătoare pentru oraş. Stadionul din Bacău era arhiplin aproape la fiecare joc pe care îl găzduia.

Erau o fervoare şi o pasiune extraordinare, care făceau din fotbal efectiv un mod de viaţă pentru suporteri. În ciuda faptului că aveaţi acest „microb” în sânge, aţi ales o altă cale de afirmare în plan social. Aţi început prin a lucra la Primăria Municipiului Bacău, apoi în Parlamentul României - Comisia juridică, Autoritatea Electorală Permanentă - controlul respectării legalităţii în procesele electorale şi Administraţia Prezidenţială - Departamentul pentru minorităţi naţionale. De ce această alegere?

Aşa cum vă spuneam ceva mai devreme, mi-am dat seama că dacă eşti „doar bun” este destul de dificil să răzbaţi în fotbalul românesc fără să faci anumite compromisuri la un moment dat sau altul.

Sunt un om care apreciază compromisul ca soluţie de mediere a conflictelor sociale, dar detest compromisul în accepţiunea de cedare în faţa unui lucru injust. Or, a merge mai departe într-o carieră de fotbalist ar fi însemnat să intru, foarte probabil, într-o sarabandă a cedărilor, ceea ce a fost inacceptabil pentru mine. Şi totuşi fotbalul a învins. Aţi ajuns preşedintele Federaţiei Române de Minifotbal, iar în 2012 preşedinte al Federaţei Europene de Minifotbal... V-a ajutat experienţa acumulată în domeniul politicoadministrativ?

Foarte mult. În facultate m-am deprins să gândesc în termeni de fenomene sociale, performanţă instituţională, bună-guvernanţă, europenizare etc., iar în domeniul politico-administrativ am învăţat despre regulile democraţiei aplicate, despre legitimitate, consens şi autoritate, despre cum se construiesc legile şi politicile publice. Spunându-vă toate aceste lucruri pare că am vorbit doar despre politică, dar, în aceeaşi măsură am vorbit şi despre sport. Fiind un fenomen social atât de complex şi cu un orizont social atât de vast, care uneşte atât de mulţi oameni prin pasiune sau interes comercial legitim, sportul are o componentă politică extrem de consistentă. Evident, mă refer la mecanismele instituţionale, nu la implicarea partidelor sau a oamenilor politici în deciziile sportive. De altfel, în cel mai apreciat program de pregătire profesională pe care îl oferă UEFA, Executive Master in European Sport 26 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Governance, una dintre instituţiile de top partenere este SciencesPo, celebră universitate dedicată cercetării în domeniul ştiinţelor sociale.

Când aţi decis că veţi candida la şefia FRF şi cine sau ce v-a influenţat în această decizie?

Proiectul candidaturi la preşedinţia FRF s-a conturat undeva la începutul anului 2013, după ce tot mai mulţi oameni pe care îi întâlneam îmi spuneau că ar trebui să-mi asum lupta pentru preşediţţia FRF întrucât, altminteri, fotbalul va intra pe panta degradării definitive. Era o certă disperare în vorbele lor care m-au pus pe gânduri. A nu se înţelege de aici că m-am proiectat în rolul de „salvator”, ci pur şi simplu am considerat că am datoria, dacă sunt atâţia oameni care îşi puneau speranţa în mine, să intru în arenă. De altfel, credinţa mea este că măsura patriotismului adevărat este capacitatea de a-ţi face cât mai bine treaba în domeniul în care activezi. Poate că vi se par vorbe mari, dar eu trăiesc cu convingerea că, fără măcar o doză de patriotism, nu poţi face mare lucru oricât de bun profesionist ai fi. De ce? Pentru că, întotdeauna, trebuie să existe o motivaţie mai înaltă decât obiectivul de management pe care ţi l-ai fixat.

Ca să vă răspund la întrebare, vă pot spune că am trăit cu un acut sentiment că fotbalul românesc trebuie readus pe făgşul performanţei, şi aici nu mă refer doar la sport în sine, ci mă gândesc inclusiv la toţi oamenii care ar fi ratat întâlnirea cu acest sport dacă această schimbare de direcţie a FRF nu s-ar fi produs.

Ca să-l parafrazăm pe Gheorghe Ştefan (preşedinte de onoare al Ceahlăului Piatra-Neamţ n.a.) aţi făcut pasul de la „grădiniţă” la „facultate”, adică aţi trecut de la minifotbal, o mişcare sportivă de masă, în care fotbalul se practică din pasiune, direct la şefia Federaţiei Române de Fotbal, adică în fruntea forului care coordonează activitatea cluburilor profesioniste şi semiprofesioniste. Cât de dură este această schimbare?

Dacă am avea această discuţie în Germania sau în Anglia, observaţia făcută de domnul Ştefan s-ar fi susţinut. În România, din păcate, FRF s-a aflat la nivel de grădiniţă. Ambiţia mea este să duc nu doar performanţele sportive la nivel de top în Europa, ci şi instituţia ca atare. Vreau să fim cel puţin un model regional de succes şi un lider în această zonă în ceea ce priveşte calitatea guvernanţei sportive.

Sinteza: Dacă la minifotbal nu aveaţi atât de multă expunere în mass-media, acum aveţi poate prea multă şi, de cele mai multe ori, vi se aduc doar critici şi acuze. Care este secretul puterii de a răspunde tuturor atacurilor?

Onestitatea. Nu m-am ferit niciodată să spun lucrurilor pe nume şi asta voi face şi de acum înainte.

Toată lumea aşteaptă să vadă ce veţi reuşi să faceţi concret pentru a ajuta fotbalul românesc, care sunt primele trei etape pe care le ţintiţi?

Regândirea componentei sportive, cu accent pe profesionalism şi dezvoltarea sectorului de copii şi juniori, management de calitate la Casa Fotbalului şi crearea primelor centre sportive regionale.

ZO OM

Îmi amintesc de un concept pe care dumneavoastră l-aţi „lansat” la începutul acestui an – guvernanţa sportivă. Explicaţi pe înţelesul tuturor ce înseamnă asta.

Într-adevăr, nu cred că în România s-a discutat până acum de guvernanţă sportivă, însă organizaţiile sportive de succes din Europa, inclusiv UEFA, îl folosesc. Prin „guvernanţă sportivă” eu înţeleg viziunea de organi­zare a unei entităţi sportive, scopul, obiectivele şi proce­du­rile care, prin mijlocirea tehnicilor manageriale, asigură buna funcţionare, bunăstarea şi dezvoltarea organizaţiei. Cu alte cuvinte, urechismul şi datul cu părerea sunt înlocuite de cunoaşterea şi setul de reguli specifice, care orientează activitatea instituţiei sportive.

Fotbalul, şi nu doar cel românesc, a devenit un mod de viaţă, atât pentru jucători, cât şi pentru suporteri. Este poate puţin prea multă pasiune în joc, mă refer aici la suporterii din cauza cărora majoritatea cluburilor plătesc amenzi, au terenurile suspendate etc.

Nu cred că pasiunea este de vină. Dacă vă uitaţi la meciurile Borussiei Dortmund de pe teren propriu veţi vedea un stadion plin de oameni care cântă permanent afişând însemnele echipei. E vorba pur şi simplu de cultura socială a suporterului. Oamenii fac ceea ce au văzut şi au fost învăţaţi să facă.

Cum credeţi dumneavoastră că s-ar putea „reeduca” suporterul român?

Prin dialog şi, de ce nu, prin traininguri special concepute pentru şefii de galerie. Oamenii trebuie să vadă şi să afle că se poate face şi altfel atmosferă.

Dar conducătorii de cluburi? Aici mă refer la toate dialogurile care de multe ori depăşesc sfera sportivă şi cu siguranţă influenţează şi atitudinea suporterilor.

Da, aici este o zonă sensibilă, care depinde exclusiv de judecata fiecărei persoane în parte.

Care sunt primele măsuri pe care le veţi lua pentru a relansa activitatea la nivel de copii şi juniori? Sau este această activitate bine conturată şi coordonată?

Nu, sunt foarte multe lucruri de făcut. În primul rând am adus un profesionist belgian confirmat care este specializat pe sectorul de copii şi juniori. El se va ocupa de strategia naţională dedicată fotbalului juvenil.

Am înfiinţat un departament special de scouting intern şi extern, care să identifice tinerii jucători cu potenţial.

Vom trece printr-o analiză foarte serioasă întregul staff al naţionalelor de tineret, pentru a decide cine trebuie să plece şi cine trebuie să rămână. De asemenea, vreau ca anul acesta să demarăm lucrările la cel puţin unul dintre centrele regionale.

Nu vi se pare că suporterii şi-au pierdut încrederea în „tricolori”? Parcă un meci al României nu mai este atât de atractiv ca în urmă cu 20 de ani când indiferent de adversar tribunele erau arhipline.

Există mai multe explicaţii care vin de pe paliere diferite. Mai întâi trebuie să fim conştienţi de faptul că, la începutul anilor 1­ 990, fotbalul românesc era încă în perioada sa de efervescenţă maximă. Se încheia un deceniu extraordinar cu Craiova, Dinamo şi Steaua atingând performanţe de excepţie în Europa. Ori 27 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

aceste performanţe mobilizau extraordinar publicul consolidând foarte mult identitatea noastră fotbalistică.

Mai trebuie să ţinem cont că, acum 20 de ani, fotbalul era printre puţinele posibilităţi de entertainment pe care românii le aveau la dispoziţie. A venit apoi, după 2000 seria de eşecuri ale naţionalei care a făcut ca speranţa suporterilor să se transforme în dezamăgire şi, mai grav, în resemnare. Îmi doresc foarte mult, şi fac toate demersurile posibile în acest sens, ca această campanie de calificare pentru europenele din 2016, care debutează în toamnă, să fie una de succes. De asemenea, un obiectiv foarte important pentru Federaţie este să reclădim încrederea suporterilor în tricolori, pentru că vor avea nevoie de sprijinul nostru total. Trebuie să ne dorim cu toţii, cu ardoare, această calificare, să ajungem să credem în ea, ca să putem da tot ceea ce avem mai bun.

Sunt tot mai mulţi jucători care refuză echipa naţională, de ce? Altădată era o mândrie pentru orice jucător să îmbrace tricoul cu tricolor, să fie de vină şi modul de selecţie?

Cred că echipa naţională nu a mai beneficiat de atenţia cuvenită din partea FRF. Trebuie să fii atent şi să gestionezi o mie de detalii ca să poţi spune că întradevăr ai făcut tot ceea ce se putea face pentru prima selecţionată. Motivele pentru care unii dintre jucători au ales să nu mai vină la echipa naţională sunt diverse şi nu are rost să le analizăm acum. Eu cred că mulţi dintre ei vor simţi că atmosfera a devenit una favorabilă performanţei. Tocmai de aceea am certitudinea că oamenii pe care selecţionerul Victor Piţurcă îi va convoca se vor prezenta la lot. Îmi amintesc că aţi spus la un moment dat că, atunci când aţi participat la selecţia pentru echipa naţională de juniori, aţi observat că alegerea se făcea „pe pile”.

Să fie acesta motivul pentru care unii jucători aleg să nu se mai prezinte la convocările selecţionerilor?

Veţi reuşi să reintroduceţi conceptul de selecţie pe baza performanţelor şi nu în funcţie de numele impresarului care se află în spatele jucătorilor?

„Pilele” sunt o meteahnă de care se pare că ne dezbărăm foarte greu în orice domeniu al vieţii sociale româneşti. Cu siguranţă că şi astfel de metode primitive i-au determinat pe unii să se retragă, aşa cum şi eu am fost scârbit la vremea mea văzând cum tineri vizibil nepregătiţi erau selecţionaţi în locul celor care meritau. În ceea ce mă priveşte, în calitate de preşedinte al FRF, nu voi admite niciodată altfel de criterii de selecţie în afară de performanţa individuală. După ce vom cerne organizaţia, nu voi ezita să dau afară, pe loc, orice persoană dovedită a fi coruptă. Şi ultima întrebare. Despre ce aţi fi vrut să vorbim şi nu am apucat să vă întreb?

Evident, despre politică. Dacă am discutat despre fotbal… Glumesc, desigur.

Aş fi vrut să fi vorbit şi despre speranţă. Despre speranţa că, în România, profesioniştii fiecărui domeniu vor alege să intre în arenă şi să se bată fiecare, pe culoarul său pentru acele lucruri care merită să fie recucerite şi redate cu onestitate societăţii. Eu am încercat şi am reuşit într-unul dintre cele mai anchilozate domenii. Mesajul meu este că se poate. Trebuie doar să îndrăznim. n

Prăbuşirea „zeului“ din München Vasile Racoviţan

F

ostul campion mondial şi preşedintele al celui mai puternic club de fotbal din lume la ora actuală, FC Bayern München, câştigător al „triplei” Champions League – Bundesliga – Cupa Germaniei în 2013, Uli Hoeness va sta trei ani şi jumătate după gratii, după ce a fost condamnat pentru evaziune fiscală. „Uli Hoeness, acuzat de evaziune fiscală”. Rezultatul investigaţiilor jurnaliştilor de la revista „Focus”, făcut public în aprilie 2013, a aruncat în aer o ţară întreagă. Un cont într-o bancă din Elveţia, câteva milioane de euro şi o pasiune pentru speculaţiile pe bursă, transformată în dependenţă, au dus la prăbuşirea lui Uli Hoeness. Aura pe care şi-o construise cu atâta migală creatorul celei mai puternice echipe de fotbal din Europa, omul privit aproape ca un zeu – nu doar în lumea sportului, ci şi în mediile economic şi politic, inclusiv datorită relaţiei apropiate cu Angela Merkel – s-a evaporat, odată apărute acuzaţiile. Nimeni şi nimic nu l-au mai putut „salva”. Iar opinia publică din Germania a pus serios umărul ca lucrul acesta să se întâmple.

Tribunalul din München, unde a fost judecat Hoeness în aprilie, a stabilit o pedeapsă de trei ani şi jumătate de închisoare, cu executare, plus plata, cu dobândă, a sumelor „ascunse” de ochii fiscului. Hoeness va fi încarcerat la Landsberg, în aceeaşi închisoare unde, între 1923 şi 1924, Adolf Hitler a petrecut 264 de zile şi a scris „Mein Kampf” (Lupta mea). Dacă fostul lider al Germaniei naziste şi-a început lupta şi „opera” după gratii, pentru Hoeness totul se va încheia acolo. Când va părăsi porţile închisorii, nu va mai fi – aşa cum a notat revista „Spiegel” – decât un „banal infractor” cu un trecut strălucitor. Şi cu datorii de peste 28 de milioane de euro către statul german.

28 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

35 de ani de glorie, 12 ani de chin Lupta lui Uli Hoeness a început în 1979, când o accidentare i-a stopat cariera de fotbalist. La doar 27 de ani, campionul mondial din 1974 a fost nevoit să se retragă şi a folosit acest prilej ca pe o oportunitate de a revoluţiona fotbalul german. A „inventat” funcţia de manager la FC Bayern München, unde a lucrat la început cu jumătate de normă. A preluat un club cu o cifră de afaceri de 12 milioane de mărci germane, pe care l-a transformat, în 35 de ani, timp în care a devenit preşedinte (în 2009) într-un concern care „învârte” anual peste 430 de milioane de euro.

Paralel, însă, departe de ochii opiniei publice şi – după cum afirma chiar Hoeness – inclusiv departe de ochii apropiaţilor săi – şeful lui Bayern şi-a creat o „afacere” proprie mult peste limita legalităţii. În 2001 a primit de la Robert-Louis Dreyfus, fostul şef al Adidas, unul dintre acţionarii clubului Bayern, 20 de milioane de mărci (aproximativ 10,3 milioane de euro), bani care au fost transferaţi într-un cont la banca elveţiană Vontobel şi a căror destinaţie a fost, potrivit lui Hoeness, aceea de a „se juca” cu ei.

Din 2002 şi până în 2006, a jucat pe bursă „zi şi noapte”, a câştigat enorm, după care a început să piardă şi a renunţat. A „uitat” însă, în tot acest timp, să declare tranzacţiile.

Suma exactă „ascunsă” de autorităţile germane nu se ştie nici azi. Oficial, e vorba despre 27,2 de milioane de euro, dar faptul că nici Hoeness şi nici procurorii – care au solicitat o pedeapsă de cinci ani şi jumătate - nu au contestat verdictul, plus faptul că studierea majorităţii documentelor s-a efectuat abia în timpul procesului care a durat patru zile (10-14 martie 2014) lasă multe întrebări fără răspuns.

Chiar şi aşa, cea mai importantă întrebare – aceea dacă „zeul” Hoeness va plăti pentru ilegalităile comise - nu a rămas fără răspuns.

Dimpotrivă. În faţa Justiţiei, nu a mai contat că Uli Hoeness a împărţit acelaşi vestiar cu Franz Beckenbauer, că datorită lui FC Bayern München s-a transformat dintr-un simplu club care lupta pentru supremaţia locală cu rivalii de la 1860 într-o putere mondială, că e în relaţii foarte bune cu politicieni de top sau cu şefi ai marilor companii germane. Tot ce a contat a fost că un cetăţean a încălcat legea.

Iar pentru asta, va plăti. Sistemul a funcţionat „nemţeşte”, aşa cum funcţionează şi la Bayern, unde, după cum remarca „Frankfurter Allgemeine Zeitung,” Hoeness a creat structuri în care nimeni să nu fie de neînlocuit. Nici măcar el, cel care a „inventat„ FC Bayern.

Patru zile vs. şase ani În vreme ce Germania „fierbea” în aşteptarea procesului lui Hoeness, în România judecătorii finalizau cea mai răsunătoare cauză din lumea fotbalului: după şase ani de la startul „Dosarului Transferurilor”, cei opt inculpaţi, între care fostul căpitan al echipei naţionale Gică Popescu, au fost condamnaţi la pedepse cu închisoarea cu executare. O parte a opiniei publice a lansat apoi o campanie de „salvare” a lui Popescu.

La München, Hoeness a aflat în patru zile verdictul. O campanie de „salvare” a sa nu a mai avut loc.

Singurul aspect pe care Hoeness îl mai putea salva era imaginea clubului Bayern München. Iar a doua zi după verdict a demisionat din toate funcţiile, explicând că a făcut-o pentru ca, pentru greşelile sale, să plătească doar el, iar „clubul său” să nu aibă de suferit. n Vasile Racoviţan locuieşte din 2011 la Berlin, unde activează în domeniul telecomunicaţiilor. Timp de 10 ani a lucrat ca ziarist în Cluj-Napoca, la publicaţii precum „Monitorul de Cluj”, „Transilvania Jurnal”, „Sport Cluj”, „Ziua de Cluj”, „Clujeanul/Ziarul Clujeanului”, „România Liberă” şi „Adevărul”.

Uli Hoeness, una dintre cele mai populare persoane din Germania, merge la închisoare.

Informaţia a reuşit chiar să scoată de pe primele pagini ale ziarelor evenimentele din Ucraina” New York Times

29 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

ZO OM

OP I N I E

Sport, corupţie, viaţă Cătălin Tolontan

„Fotbalul este o luptă pentru imaginaţia lumii”.

Invidiez această definiţie...

O

admir pentru că vine de la un jurnalist american pe care The New Yorker l-a trimis în Europa ca să redea pe înţelesul yankeilor spiritul Campionatului Mondial de fotbal.

O invidiez pentru că este reală, puternică și apropiată de vibraţia unui microbist. A fost nevoie de cineva venit din afară ca să obiectiveze ceea ce noi simţim, dar nu putem întotdeauna exprima.

Mi-am amintit definiţia din The New Yorker în orele grele ale după-amiezei de 4 martie 2014. O profesoară de știinţe politice dintr-o mare capitală europeană a intrat la cursuri. „Când am ieșit, aveam 12 apeluri pierdute și 6 sms-uri”, povestește românca. „Am văzut că mă căutaseră prietenii și rudele. M-am speriat, am crezut că s-a întâmplat ceva acasă, în ţară! Creierul meu încerca să înţeleagă ce poate fi atât de urgent și de important... într-o fracţiune de secundă mi-au trecut prin cap o groază de variante, printre care vestea neagră a unui cutremur!”, spune ea.

A sunat, precipitat, în România.

A făcut o pauză de respiraţie, ca plămînii ei, „singurii care mai funcţionau normal”, să preia vestea.

30 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

A aflat că opt șefi din fotbal fuseseră condamnaţi la închisoare pentru un total de 34 de ani. Cu executare.

Profesoara nu era microbistă, întâi a expirat ușurată și imediat a fost tîrîtă, aproape fără voia ei, în fluxul știrii. Atît de multă forţă se simţea de la oamenii cu care vorbea în ţară!

Aceeași sperietură, mai apoi detonată într-o izbucnire de satisfacţie, i s-a întâmplat unei studente aflate cu o bursă în Flandra. „Stătusem în bibliotecă și, dintr-o dată, telefonul meu a început să vibreze cu o sumedenie de mesaje de bucurie!”.

Senzaţia a descrisă identic de cei pe care vestea i-a prins izolaţi în metroul bucureștean. Câţiva călători prinseseră vestea condamnării fraţilor Becali, a lui Cristi Borcea și a celorlalţi în staţiile unde există semnal GSM. „Aţi auzit? I-au condamnat pe toţi!”, vorbeau ei tare, peste capetele vecinilor de vagon, propagînd vestea din om în om.

Cruzime a mulţimii? Poate.

Sentimentul că se face dreptate?

Probabil. Dar, mai întîi de toate, oamenii realizau că este pedepsită, în sfîrșit, macularea unui domeniu care rămăsese printre puţinele refugii ale inocenţei. „Cred cu putere că sportul e o forţă masivă a binelui și o forţă a punerii

oamenilor laolaltă”, spunea Sir Paul McCartney înaintea ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Londra, din 2012. Într-un fel, o dată cu vestea aceasta rea, care priva niște semeni de libertate, lumea își recupera imaginaţia. Și românii doreau să anunţe evenimentul ca pe o izbîndă, căutîndu-i nu doar pe cei apropiaţi, ci și pe toţi cei izolaţi în liniștea bibliotecilor, a universităţilor sau a spitalelor. Niciun om nu e o insulă și toţi meritau să afle vestea cea mare.

După 22 de ani de jurnalism de investigaţie, am observat o tendinţă care desenată pe hîrtie ar semăna cu înmulţirea vieţii unei bacterii.

La începutul anilor '90, un caz de corupţie implica doar cîţiva oameni.

De pildă, în articolele despre complexul sportiv de la Piatra Arsă, am descoperit un secretar de stat și doi, trei directori. Un cerc interior al încrederii și al puterii și atît. La fel se întîmpla în cazul „Loteria” și în altele.

Numărul celor implicaţi a crescut însă, tăcut și sigur. Virusul a coborît de pe platoul Bucegilor și a căpătat scoruri urbane.

Pe parcursul ultimilor șase, șapte ani, orice investigaţie, cu miza oricît de mică, scoate la iveală zeci de oameni care, mai apoi, se

ZO OM

n Gică Popescu, un exemplu că nimeni nu e mai presus de lege

multiplică în sute de beneficiari direcţi sau indirecţi. Ca în orice organism care n-a găsit căile luptei, infecţia corupţiei s-a lăbărţat în România și, pentru că sportul e o ţară în mic, am putut pune sub microscop mai ușor pe acest fenomen al extinderii hoţiei și incompetenţei motivate. În momentul în care, din cauza crizei, locul de muncă a devenit miza esenţială a acţiunii sociale a aproape oricărui român, corupţia și-a lărgit bazinul de selecţie, ca un regizor care poate face casting dintre milioane de actori speriaţi că nu-i va alege nimeni.

La cazul Ridzi, au fost 12 inculpaţi, toţi 12 fiind găsiţi vinovaţi.

Numai citirea verdictului a durat 45 de minute! Și vorbim despre un 31 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

dosar cu potul iniţial de 650.000 de euro!

Dincolo de această plasă cu ochiuri toxice, am crezut că nu mai e aproape nicio rezistenţă. Că numărului mare nu i se opune nimic de aceeași anvergură. Eventual, niște procurori, ceva oameni din servicii, judecătorii corecţi, funcţionarii publici ambiţioși... prea puţin pentru cît de mult atîrnă pe talerul celălalt.

Dar, cumva, mitul unei lumi oneste și al unei vieţi transparente a continuat să supravieţuiască, chiar la cei care reprezentau mulţimea potenţial coruptibilă. În România, în pofida exemplelor televizate sau a celor din viaţa de zi cu zi, corectitudinea și libertatea de a-ţi imagina o viaţă onestă au rămas

dezirabile. Pe cît de mare este ameninţarea, pe atît de încăpăţînată se dovedește rezistenţa sufletelor.

E dezirabil să nu furi, să te califici prin merit și să te consideri un cetăţean cu drepturi egale chiar și în faţa idolilor copilăriei tale, precum Gică Popescu. „Gică Popescu a fost exemplu ca fotbalist și, acum, va fi exemplu că nimeni nu e mai presus de lege”, a scris un cititor al Gazetei Sporturilor, imediat după sentinţă.

Omul care a așternut acest gînd nu lucrează pentru The New Yorker, dar probabil că este trimisul special al imaginaţiei noastre, venit dintrun viitor de care ne e dor fără să fi apucat să fi trăit vreodată în el. n Cătălin Tolontan, jurnalist, este redactor-şef la „Gazeta Sporturilor”

32 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Adriana Dîncu

Fotbalul, perspectivă antropologică

33 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

ZO OM

n Revoluţia industrială creează condiţiile pentru apariţia unui nou sport de arenă

E

venimentul care, în 1978, a atras atenţia celei mai mari proporţii a populaţiei globului nu a fost unul politic sau celebrarea unei mari realizări artistice sau știinţifice, ci a fost meciul Argentina - Olanda din Campionatul Mondial – se estimează că un sfert din populaţia globului (aproximativ un miliard de oameni, la momentul respectiv) au urmărit acest meci.

Cu toate că, aparent, fotbalul nu pare cu mult deasupra unui joc pentru copii, trebuie investigat de ce milioane sau chiar miliarde de oameni îl urmăresc constant și cu mare entuziasm. Pentru copii acest joc reprezintă o distracţie, dar pasiunea pentru el persistă la maturitate, când se transformă într-o adevărată industrie. În zilele noastre, fotbalul este privit cu cea mai mare seriozitate, iar întregul ritual este ridicat la rang de eveniment social foarte important. În acest context, întrucât acţiunile propriu-zise ale jocului sunt foarte simple, explicaţia pentru atracţia pe care o exercită asupra oamenilor trebuie căutată în încărcătura sa simbolică.

Conform lui Desmund Moris, fiecare club de fotbal este organizat ca un mic trib, cu teritoriul, șamanii, bătrânii și eroii săi. Astfel, acesta a demarat un demers antropologic de studiere a așa-numitului „trib fotbalistic”.

Originile tribale Rădăcinile „tribului fotbalistic” se pot regăsi în trecutul preistoric al omenirii, când strămoșii noștri 34 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

vânau animale sălbatice. Mare parte a evoluţiei omului ca specie se datorează perioadei în care principala activitate generatoare de hrană era vânătoarea, întrucât aceasta nu era făcută pentru sport, ci însăși supravieţuirea speciei depindea de asta. Această perioadă i-a modelat pe oameni și i-a făcut ceea ce sunt astăzi, din punct de vedere genetic. Pentru a deveni buni vânători, oamenii au trebuit să dobândească și să își dezvolte anumite calităţi, atât fizice, cât și mentale. Astfel, au devenit mai atletici și mai inteligenţi. Lucrând în echipă, aceștia au început să pună la punct strategii, tactici, să își asume riscuri, să întindă capcane și, până la urmă, să ucidă mai eficient. Și în acest stadiu, sună ca și cum am vorbi despre prototipul ideal al unei echipe de fotbal.

Răspunsul la întrebarea: „cum au ajuns aceste abilităţi umane să fie transpuse în goluri și nu în pradă ucisă?” stă, în primul rând, în apariţia agriculturii, care s-a dovedit un mijloc mai sigur și mai eficient pentru a asigura hrană. Tranziţia de la vânătoare la agricultură s-a produs foarte repede, iar acest nou stil de viaţă nu se potrivea în mod necesar cu „spiritul ancestral de vânător”. Oamenii încă simţeau nevoia de provocarea urmăririi, de aplicarea tacticilor, de risc, de pericol și, nu în ultimul rând, de punctul culminant: uciderea prăzii. Soluţia a fost una simplă, oamenii au continuat să vâneze, chiar dacă această activitate a devenit recreaţională și nu mai reprezenta esenţa supravieţuirii lor. Astfel începe epoca „sporturilor

sângeroase”.

După revoluţia agricolă a urmat explozia urbană. Au apărut orașe mari, unde era imposibil pentru mase să participe la vânătoare.

Romanii au găsit o rezolvare acestei probleme, care va influenţa modul în care se va dezvolta ulterior fotbalul, construind arene, prin intermediul cărora puteau „aduce oamenilor vânătoarea”, dacă ei nu puteau participa. Lupta cu taurii este un sport care s-a dezvoltat ca un urmaș al sporturilor sângeroase din arenele romane și care a rămas popular până în timpurile moderne în anumite zone. În perioada medievală, acestea erau răspândite în întreaga Europa, iar în Anglia au persistat până în secolul al XIX-lea. În secolul al XIX-lea, când a început să se contureze o atitudine mai compătimitoare în ceea ce privește modul în care sunt tratate animalele, apune și popularitatea sporturilor sângeroase cu spectatori.

Acest moment coincide cu revoluţia industrială, care a presupus că mari mase de oameni au ajuns de pe câmp în fabrici. Acești doi factori au dus la existenţa unor populaţii urbane vaste, dar cărora le lipsea divertismentul oferit de „pseudovânătoare”. Astfel, se creează condiţiile pentru apariţia unui nou sport de arenă, nesângeros – jocul cu mingea. Cu toate că acest tip de jocuri exista și anterior, nu era luat în serios, reprezenta o activitatea informală, cu foarte puţină organizare. Aceste jocuri au început să capete importanţă odată cu declinul sporturilor sângeroase cu spectatori.

Pentru înţelegerea fenomenului

ZO OM

n Cu cât sportul prezintă mai multe elemente ale vânătorii, cu atât este mai popular

fotbalistic în ansamblu, este important să nu pornim de la prejudecata cum că este „doar un joc”. Acest argument este adus de cei revoltaţi de atenţia care i se acordă acestui sport, de faptul că ocupă mai mult spaţiu în mass media decât subiecte mai relevante din punct de vedere social, precum arta, știinţa, educaţia sau chiar politica. Fotbalul este mai mult decât un joc, de aceea oamenii îi acordă atâta atenţie; un meci este un eveniment simbolic de mare complexitate.

Faţetele fotbalului

1.

Meciul de fotbal ca vânătoare rituală

Acest aspect al fotbalului poate fi oarecum obscurat de faptul că avem de a face cu două echipe, care se confruntă în efortul de a înscrie goluri. Cu toate că, aparent, avem de a face cu o bătălie, în realitate cele două echipe nu au scopul de a se distruge una pe cealaltă, ci doar să treacă de adversari pentru a „ucide” simbolic prin tragerea la poartă. Inclusiv exprimările folosite în comentarea meciurilor de fotbal sugerează această analogie: atac, a trage etc. Acestea constituie un indiciu care arată faptul că fotbalul este o pseudo-vânătoare.

Una dintre explicaţiile faptului că fotbalul reușește să atragă un public semnificativ mai numeros decât oricare sport la nivel global este faptul că păstrează cele mai multe elemente ale vânătorii dintre toate sporturile. Alte sporturi păstrează câteva, dar omit altele, astfel oferind o paralelă mai puţin 35 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

evidentă. Unele, precum tragerea cu arcul sau darts se concentrează asupra punctului culminant, dar nu au elemente de risc sau de pericol. Altora, precum tenisul, le lipsește efortul de grup caracteristic modelelor de vânătoare preistorice.

Pentru spectator, cu cât sportul prezintă mai multe elemente ale vânătorii, cu atât este mai atractiv, de aceea fotbalul este atât de popular în rândul publicului și domină detașat orice alt sport.

2.

Meciul de fotbal ca bătălie stilizată

O altă perspectivă asupra meciurilor de fotbal, care poate este mai evidentă, este aceea de a le vedea ca pe mini-războaie.

Acest lucru nu este în întregime adevărat, întrucât cele două echipe nu au drept scop, cel puţin nu oficial, distrugerea adversarului.

Elementele asimilabile unei bătălii adaugă savorii spectacolului, cu toate că rănirea adversarilor nu este permisă, existând un arbitru care are rolul de a preveni sau sancţiona asemenea situaţii. În meciurile de fotbal, de regulă, există un învingător și un învins, precum în cazul unei bătălii, acest aspect neputând fi atribuit faţetei simbolistice a pseudo-vânătorii.

Astfel, rezultatul final al unui meci poate fi înţeles prin prisma simbolisticii bătăliei. Ambele faţete, atât cea a vânătorii, cât și cea a bătăliei, aduc elemente de emoţie pentru publicul spectator. Aceste emoţii, nu rareori, sunt de natură violentă.

Faţeta războinică a fotbalului, precum și violenţa pe care o suscită

au reprezentat subiectul a multiple dezbateri. În acest sens, există două viziuni dominante divergente.

Există cei care consideră că fotbalul oferă spectatorilor posibilitatea de a-și manifesta frustrările sau violenţa acumulate din alte contexte într-un mod inofensiv, ducând la disiparea acestor emoţii prin faptul că la meciuri este socialmente acceptabil să se exprime violent, cel puţin din punct de vedere verbal.

Acest lucru nu este permis în societate în alte contexte, precum la locul de muncă sau în familie, iar atunci când se întâmplă, duce la repercusiuni. La meciurile de fotbal se exprimă și se disipează emoţii care oricum sunt acumulate de indivizi de-a lungul timpului și care au nevoie de un context în care să se manifeste vizibil. Așadar, prin intermediul fotbalului, agresivitatea internalizată este canalizată într-un mod inofensiv. Pe de altă parte, există și cei care consideră că, de fapt, meciurile de fotbal în sine generează frustrare și violenţă în rândurile spectatorilor și, chiar dacă prin câștigarea unui meci, acestea sunt contracarate de un sentiment de satisfacţie, în cazul suporterilor echipei perdante acest lucru nu este adevărat, frustrarea acumulată la un meci de fotbal putând să permeeze alte aspecte ale vieţii indivizilor. Astfel, nu doar că nu oferă un mijloc pentru eliberarea de sentimente negative sau violente, ci fotbalul are abilitatea de a potenţa sau chiar de a crea emoţii negative sau agresivitate, care pot rămâne nerezolvate la finalul unui meci și care se pot perpetua. 

ZO OM

n Galeria cântă imnuri care sună ca nişte cântece religioase

Agresiunea este o emoţie care apare ca reacţie la o ameninţare, iar în cazul fotbalului, confruntarea cu echipa adversă poate duce la o asemenea interpretare din partea suporterilor. Pe parcursul unui meci, tensiunea crește, continuând să facă acest lucru până la încheierea meciului. Iar în cazul suporterilor echipei care a pierdut, fluierul de final de meci nu duce la dispariţia agresivităţii sau a furiei. În cazul majorităţii, acest lucru nu va rămâne valabil pentru mult timp, iar sentimentele acestea se vor disipa treptat. În cazul altora, însă, vor duce la violenţe sau acte de vandalism după încheierea meciului.

Cu toate că aceste două viziuni par a fi incompatibile, cel mai probabil amândouă sunt corecte.

Ambele procese tind să apară în rândul spectatorilor, depinzând de context.

3.

Meciul de fotbal ca modalitate de etalare a statusului social

Dacă echipa gazdă câștigă un meci, suporterii locali se pot lăuda cu o îmbunătăţire psihologică semnificativă, demonstrând un simţ crescut al statusului social. În cazul majorităţii echipelor există o puternică identificare a comunităţii locale cu echipa de fotbal, iar o victorie a celei din urmă reprezintă o victorie pentru întreaga comunitate. De asemenea, multe echipe de fotbal au evoluat în conjuncţie cu industria locală, astfel că o victorie fotbalistică se manifestă și într-un succes al industriei, existând o legătură demonstrată între câștigarea unui 36 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

meci de fotbal de către echipa locală și creșterea productivităţii în fabrici. Și reversul este valabil, insuccesele echipei de fotbal determinând o scădere a performanţei industriei.

Ordinea socială este reprezentată, în fotbal, de existenţa unui sistem de clasificare a echipelor, în divizii, în funcţie de performanţă. Acest lucru nu înseamnă că suporterii sau jucătorii provin din clasele cu care ar corespunde divizia din care face parte echipa respectivă, ci că această ordine se aplică în cazul echipelor în sine. Chiar dacă la nivel declarativ, orice suporter va spune că echipa pe care o susţine este cea mai bună, acesta conștientizează că aceasta este mai slabă decât cele dintr-o divizie superioară, în același timp desconsiderându-le pe cele din divizii inferioare. În fiecare sezon se dă o bătălie de status pentru a promova sau pentru a evita retrogradarea, aceasta reprezentând cea mai semnificativă situaţie de criză de status cu care se vor confrunta membrii „tribului fotbalistic”, iar ameninţarea retrogradării reprezintă una dintre cele mai mari forţe motivatoare în fiecare concurs. Nu există o rușine mai mare decât retrogradarea, aceasta reprezentând o pierdere de status atât de importantă încât, de regulă, duce la un „sacrificiu” ritualic – concedierea unui manager sau a unui antrenor.

4.

Meciul de fotbal drept ceremonie religioasă

Multe persoane, în glumă sau în serios, au asemănat fotbalul cu un ordin religios, asemănând suporterii înfocaţi cu fanaticii religioși.

Jucătorii vedetă sunt veneraţi de către fani și văzuţi drept semizei.

Superstiţiile, practicile magice sunt frecvente, iar galeria cântă imnuri în unison, care, în ciuda frecvenţei versurilor obscene, sună ca niște cântece religioase.

Meciurile de fotbal au înlocuit, în mod real, mersul la biserică și festivalurile la care mare parte din populaţie participa în trecut.

Pe măsură ce religia a pierdut teren în rândul populaţiei în ţările occidentale, comunităţile au pierdut o ocazie de socializare importantă.

Mersul la meciurile de fotbal le dă membrilor comunităţii un sentiment de apartenenţă, reprezentând o modalitate prin care aceștia își pot exprima atașamentul faţă de localitate. Oamenii nu au doar ocazia de a socializa sau de a se întâlni la meciurile de fotbal, ei sunt uniţi de credinţa în echipă, iar pentru mulţi dintre ei, care au o existenţă ternă, acestea reprezintă o oportunitate să demonstreze, prin intermediul lozincilor, al emblemelor, precum și al încurajărilor, prezenţa în comunitate, precum și credinţa într-o cauză comună. Chiar dacă nu este vorba despre idealuri politice sau religioase grandioase, semnificaţia psihologică este aceeași.

5.

Meciul de fotbal ca drog al maselor

O perspectivă abordată de anumiţi autori care au tratat subiectul fotbalului este aceea conform căreia fotbalul reprezintă un soi de drog proliferat de exploatatorii capitaliști. În timp ce primii comuniști vedeau religia

ZO OM

plătiţi, iar managerii cluburilor sunt specializaţi în afaceri și nu se feresc să organizeze sportul prin prisma speculei comerciale.

7.

Meciul de fotbal ca spectacol de teatru

n „Nemulţumirile generate de capitalism produc nevoia unei supape emoţionale”, Gerhard Vinnai, politolog

drept „opiul maselor”, alţi socialiști văd fotbalul în aceeași manieră. În viziunea politologului Gerhard Vinnai, nemulţumirile generate de condiţiile sociale din capitalism generează nevoia unei „supape emoţionale”, pentru ca aceste nemulţumiri să nu ducă la răsturnarea societăţii burgheze: „Pseudo-activitatea fotbalului canalizează energiile care ar putea duce la distrugerea structurilor de putere existente” Acesta explică faptul că, în perioada victoriană, antreprenorii au promovat acest nou sport, în scopul de a le distrage atenţia muncitorilor de la politică sau de la problemele sindicale.

Conform acestei viziuni, fotbalul are dublul avantaj de a îi ţine pe muncitori „departe de bucluc”, în același timp îmbunătăţindu-le condiţia fizică, pentru a fi mai performanţi în fabrică. La sfârșitul secolului al XIX-lea, unii dintre jucătorii de fotbal, foști muncitori, au devenit profesioniști, lucru care i-a determinat pe muncitori să dorească să asiste la meciuri, pentru a-i vedea pe „idolii” lor, care s-au ridicat de la statutul de muncitori.

Astfel au apărut primii suporteri, au început să se construiască tribune și să se perceapă taxe de intrare. Directorii de fabrici au devenit manageri ai cluburilor și au încurajat dezvoltarea acestui sport, precum și construirea de stadioane.

Astfel, în Anglia, în centrele industriale s-au construit stadioane imense și s-au creat importante tradiţii ale cluburilor.

Cu toate aceste, a pune toată dezvoltarea acestui sport pe seama dorinţei antreprenorilor de a le distrage atenţia muncitorilor 37 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

de la revoltă reprezintă o gravă distorsiune, în viziunea lui Morris.

Acesta consideră că există un sâmbure de adevăr în această ipoteză, însă consideră că nu este vorba despre un argument politic cât despre natura umană. Un eveniment distractiv, captivant și care reţine atenţia unor grupuri mari de oameni are puterea de a reduce preocuparea acestora pentru terorism sau pentru revoltă. Pe de altă parte, asta poate însemna că vor exercita influenţe politice, dar într-o manieră mai puţin violentă.

6.

Meciul de fotbal ca afacere de succes

O faţetă des menţionată atunci când vine vorba despre fotbal este aspectul financiar, existând aceia care spun că anumiţi actori din fotbal sunt implicaţi în acest sport pentru a face bani. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, acest aspect este exagerat. A spune că fotbalul este doar o afacere presupune să ignori un aspect esenţial, anume faptul că majoritatea celor implicaţi, de la cel mai înalt la cel mai jos nivel, fac acest lucru datorită iubirii pentru acest sport.

Trebuie menţionat însă că aceste lucruri nu se manifestă la fel la nivel global. Dimensiunea de business a fotbalului este semnificativ mai mult exploatată în America de Nord. Pentru meciuri de fotbal se fac campanii publicitare masive, catering de înalt profit și bilete scumpe. Jucătorii, care participă la mult mai multe activităţi promoţionale sunt, de asemenea, semnificativ mai bine

Fotbalul contemporan reprezintă, în mod evident, un mijloc de divertisment în masă, presupunând toate capcanele showbiz-ului.

Acesta are mari vedete, performanţe virtuoase, ocazii de gală, fan cluburi, însă din acest punct de vedere, se poate observa și o atitudine ambivalentă din partea susţinătorilor mai fermi, spectacolul și teatralitatea fiind privite drept degradante într-o anumită măsură. Această tendinţă este mai pronunţată în Europa, în timp ce în SUA tendinţa este de a le oferi spectatorilor cât mai mult spectacol cu ocazia meciurilor de fotbal, atât înaintea, cât și în timpul lor. Au loc parade, cu fanfare și dansatori, apar majorete îmbrăcate sumar, se oferă mâncare și băutură din belșug. Jucătorii își fac intrarea în mod teatral, iar panouri electronice imense arată informaţii privind progresul jocului. Membrii echipelor sunt trataţi ca niște vedete. În Anglia, în schimb, nu se face atât de multă publicitate meciurilor de fotbal, iar confortul de pe stadioane lasă de dorit. În ciuda acestei aparente lipse de confort, sute de mii de persoane participă la meciuri de fotbal săptămânal, fără a se plânge.

Suporterii înfocaţi consideră chiar că îmbunătăţirile din acest punct de vedere ar face acţiunea de a asista la meciuri mai puţin „bărbătească”, iar suporterii trebuie să „sufere” din solidaritate cu jucătorii.

Acestea sunt faţetele fotbalului, iar împreună îl fac, în opinia autorului, să fie „mai mult decât un joc”. Explică de ce este iubit și urât cu fervoare de unii sau de alţii, îi demonstrează punctele forte și punctele slabe și arată „pericolul” din a identifica fotbalul cu doar una dintre aceste faţete. Fiecare vizită pe stadion presupune întâlnirea tuturor aspectelor tribale odată, lucru care generează în rândul spectatorilor o atracţie deosebită faţă de acest joc cu mingea. n The Soccer Tribe, Desmond Morris, a apărut în 1981 la editura Jonathan Cape din Londra

ZO OM

Fotbal înlănţuit cu ţara Caius Chiorean

M

ingea n-a fost dintotdeauna rotundă. Nu putea ajunge la o asemenea perfecţiune a formei atunci când era împletită din cârpe legate cu sfoară şi bătută de copii desculţi pe maidan. Ceva mai târziu, plasticul s-a făcut ieftin şi mingile de fotbal şi-au găsit loc în magazinele de jucării. Cele de 3 lei erau toate, mai mult sau mai puţin, ovale. Cele de 35 de lei începeau să semene cu o sferă.

Abia mingile de piele erau aproape de rotundul perfect, dar le vedeai doar pe stadioane, atât erau de scumpe. Fotbalul, ca şi viaţa, şi ca mai târziu procurorii, a urmat întotdeauna banul. Dar, desigur, nu e vorba doar de atât.

Cu rotunjimea ei aproximativă, mingea de fotbal a ajuns în România prin 1890, adusă de la Londra de medicul stomatolog Iuliu Weiner.

Prima consemnare la gazetă a unui meci datează din 1907. Revista „Din lumea sporturilor” oferă cronica unei partide în care lucrătorii englezi şi germani, angajaţi în textile la Bucureşti şi la sonde, în Ploieşti, fugăreau balonul priviţi cu uimire de români. Se întâmpla undeva în apropierea Şoselei Kiseleff. Apoi, în octombrie 1909, se înfiinţează ASAR (Asociaţiunea Societăţilor Atletice din România), care este formată din cele trei cluburi existente pe atunci: Colentina CA şi Olimpia SC, ambele din Bucureşti, şi United AC din Ploieşti. Majoritatea practicanţilor erau desigur străini. Olimpia Bucureşti câştigă, în 1910 şi 1911, primele două competiţii fotbalistice din Vechiul Regat.

38 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

În timp, tinerii români au simţit famecul în creştere al noului sport. În 1913, elevi români de la Liceul „Sf. Sava”, care aveau ca intenţie să „românizeze” fotbalul, înfiinţează o echipă căreia i-au dat numele străzii pe care locuiau: „Colţea”. Mulţi ani mai târziu, în 1928, filiala echipei din Braşov va câştiga campionatul României. Până atunci însă, România se rătăcea în vâltoarea sângeroasă a Primului Război Mondial şi fotbaliştii se mutau din teren în tranşee.

Sfărşitul războiului schimbă profund faţa sportului care va deveni rege atungi când ţara va renunţa la monarhie. România era de acum mult mai rotundă şi fotbalul o activitate mult mai serioasă. În 1920 are loc unificarea sportivă a ţării. Apar în peisaj românesc echipele din Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia. Ruşii n-aveau treabă cu fotbalul, dar cele trei regiuni care aparţinuseră Austro-Ungariei erau puternic industrializate şi urbanizate şi jucau un fotbal bun. E semnificativ că cea mai veche echipă care activează şi astăzi este din Ardeal. Înfiinţată în 1907 sub denumirea de K.V.S.C (Koloszvari Vasutas Sport Club, în traducere: Clubul Sportiv Feroviar din Cluj), actuala CFR a fost abia a treia echipă înfiinţată la Cluj şi a zecea pe teritoriul actual al României. Cu o astfel de densitate, nu e de mirare că echipele din Banat şi Ardeal au dominat primele ediţii de campionat.

Bucureştiul îşi revine însă, produce echipe tot mai bune şi fotbalul ia avânt odată cu exaltarea care străbătea o ţară care se făcuse, dintr-o dată, dodoloaţă. Echipa

naţională joacă primul meci, la Belgrad, în 1922, şi, cum altfel, câştigă. Ţării îi mergea din plin, la fel şi fotbalului, care devenea tot mai popular. Au urmat şi eşecuri, dar savoarea vieţii, trăită, în acele vremuri, fără încrâncenare, e sintetizată de un fotbalist care a jucat pentru echipa naţională la prima ediţie de campional mondial de la Montevideo, din 1930. Întrebat, 45 de ani mai târziu, de cronicarul Ioan Chirilă, care ar fi diferenţa între fotbalul de pe vremea lui şi cel actual, bănăţeanul Rafinschi a răspuns: „Noi pierdeam frumos, cei de astăzi câştigă urât”.

Dar urâtul n-a intrat în fotbalul românesc adus de comunişti. S-a întâmplat inevitabil, după ce a evoluat dintr-un sport într-un fenomen. În 1938, România renunţase la democraţie şi la farmecul discret al vieţii. N-o făcuse însă entuziasta echipă a ceferiştilor care juca în Giuleşti. Rapid Bucureşti, pe atunci CFR, învinge în semifinalele Cupei pe Venus, echipă patronată de prefectul Capitalei, Gavrilă Marinescu. Furios la culme, acesta dă ordin să fie arestaţi patru jucători ceferişti şi nu-i eliberează decât după ce Rapidul e de acord cu rejucarea meciului. Cum a făcut-o însă şi în alte dăţi, fotbalul ştie să se ridice peste vremuri. Rapid câştigă rejucarea cu patru la unu.

Fără legătură cu fotbalul, Marinescu va sfârşi doi ani mai târziu omorât în închisoare de legionari, partidă rejucată la un an după ce dăduse ordinul de executare a mai multor legionari implicaţi sau nu în asasinarea lui Armand Călinescu.

Pasiunea pentru fotbal dispare în 1940, când războiul descătuşează

ZO OM

n Stadioane pline, în comunism

furii mult mai intense. Nu însă din primul an, când campionatul continuă. Ca la război am spune, cu onoare, dar şi cu pragmatism.

Aplaudată de o întreagă ţară împuţinată, echipa de fotbal urmează în bejenie Universitatea izgonită de unguri din Cluj. Se întâmpla în septembrie, pentru ca în primăvara anului viitor, echipa, redenumită „U” Sibiu, să se facă de ruşine. Federaţia Română de Fotbal decide că meciul pe care l-a câştigat la Bucureşti cu 4-3 în faţa Sportului Studenţesc a fost aranjat şi le interzice celor două echipe să mai joace. Aceeaşi decizie a fost luată şi în privinţa partidei Ripensia - FC Ploieşti 3-4. Micile decepţii ale campionatului au fost însă repede uitate, pentru că în iunie 1941 încep luptele şi stadioanele îşi închid porţile.

Le vor redeschide în 1945, în buimăceala de după război şi în inocenţa speranţei că viaţa va reveni la normal. Un baron de lume veche îşi face o echipă la Arad care câştigă primele două campionate. În acelaşi timp, instituţiile de forţă ale noului stat întemeiază două echipe care curând nu vor mai permite împotrivire. Echipa Armatei câştigă în serie campionatele din 51' 52', 53'. În 55' echipa Miliţiei scoate şi ea capul şi începe o cursă în doi.

Era totuşi o perioadă de dictatură proletară mai îngăduitoare cu sportul, aşa încât între titlurile câştigate de Steaua şi Dinamo se mai ivesc pauze când triumfă echipe ca UTA Arad, Petrolul Ploieşti, FC Argeş, Universitatea Craiova. După 1981, când tirania se înăspreşte, nu se mai permit dizidenţe. Steaua şi Dinamo iau tot. Ca ulterior în 39 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Irakul lui Saddam Husein, clanul preşedintelui acaparează tot.

Valentin Ceuşescu, fiul cel mare, patronează Steaua, cumnatul lui Ceauşescu înfiinţează o echipă a Securităţii pe care o intitulează semnificativ Victoria, satul natal al conducătorului primeşte în dar o echipă, până şi mezinul familiei, Nicuşor, numit prim-secretar la Sibiu se ambiţionează să o promoveze pe Inter, într-un entuziasm de nedescris al tribunelor. Delirul suporterilor sibieni l-am trăit pe pielea mea.

Făceam armata la Sibiu, mai săream gardul şi mă duceam la stadion, acolo unde fundaşul stânga Dorinel Munteanu făcea primii paşi în ceea ce va deveni o frumoasă carieră.

Văduvită de protecţia familiei Conducătorului, Dinamo este nevoită să inventeze Cooperativa. Modelul urma viaţa cotidiană din comunism, când lipsurile stimulau piaţa neagră şi schimburile de bunuri şi servicii.

Nu poate face faţă însă voinţei lui Valentin, care construieşte la Steaua o echipă atât de puternică încât triumfă şi în Europa. Succesele internaţionale ale Stelei de la sfârşitul anilor 90 pun în umbră degradantele mijloace prin care îşi asigura supremaţia în campionat, astfel că ea se clasează şi astăzi pe locul doi într-un top european al celor mai iubite echipe din ţările lor, după Benfica în Portugalia.

Când comunismul se duce, se duc şi fotbaliştii buni din ţară.

Fotbalul se reinventează, ca şi ţara, cu ce se nimereşte. Formată din stranieri, echipa naţională îi face mândri o vreme pe români, apoi cade în anonimat. Campionatul decade mai rapid. Steaua continuă

din inerţie să câştige titluri. În timp, îl reinventează pe Păcală, care o scapă de Armată, dar îi aduce pe suporteri în trista situaţie de a iubi o echipă păstorită de un caraghios.

Cresc şi descresc echipe sprijinite fie de baroni locali, fie de milionari autohtoni dornici de notorietate.

Cooperativa se risipeşte, lăsând locul unor potlogării mai rafinate, după cum sunt timpurile. Furtul se profesionalizează prea târziu, astfel încât mulţi oameni ai fotbalului ajung în puşcărie atunci când ţara se mai normalizează. Cu jucători aduşi din străinătate, spectacolul începe să revină, dar nu fotbaliştii sunt eroii, ci angajatorii lor certăreţi.

Se retrage însă şi spectacolul atunci când austeritatea determină cluburile să cumpere jucători ieftini şi scandalagiii ajung după gratii aşa cum o păţesc şi prietenii lor din politică. Dansul înlănţuit al fotbalului cu ţara continuă.

Rândurile de mai sus transcriu o istorie lipsită de emoţie a fotbalului românesc. Fotbalul este însă mult diferit de propria sa istorie, chiar şi pentru că se rescrie cu fiecare meci. M-am îndepărtat de fotbal aşa cum m-am îndepărtat de mai toate . Dar ţin minte şi acum echipa Universităţii din Cluj de la mijlocul anilor 90. Iasko, Dobrotă, Ciocan, Neamţu, Meszaros, Bucur, Mujnai, Sabău, Biro, Tim Câmpeanu. Numele închizătorului l-am uitat. Probabil, aşa li se întâmplă celor care pendulează între apărare şi atac. Au mai fost şi alţii, poate îi încurc pe câte unii. Dar dârzenia care Ciocan, fundaş central scund şi îndesat, venit de la CFR, îi depăşea pe toţi în săritură o am în amintire. Ciocan era mic, fotbalul l-a făcut mare. n

ZO OM

Regionalism, centralism şi naţionalism în fotbalul românesc Sorin Mitu

N

imeni nu se îndoieşte (cel puţin în lumea bărbaţilor) că fotbalul este mai mult decât un sport de mare popularitate. În primul rând, el e un fenomen social de excepţie.

Pe întreaga planetă există circa un sfert de miliard de indivizi (dintre care 10% sunt individe) care joacă fotbal într-un mod cât de cât organizat, ceea ce este deja enorm. Dacă mai adăugăm încă nu ştiu câte sute de milioane de amatori de miuţe, obţinem nişte cifre fabuloase. Dar aceste mase în mişcare nici nu se compară cu miliardele de pământeni care privesc fotbalul, din tribune, dar mai ales din faţa televizoarelor, care consumă zilnic ştirile sportive şi care fac din el un subiect de conversaţie savuros, bărbătesc şi inegalabil, dimineaţa la serviciu sau după-masa la o bere. În pofida zicalei potrivit căreia la fotbal şi la politică se pricepe toată lumea, fenomenul fotbalistic este prea puţin analizat „la rece”, ca un obiect al reflexiei, supus interpretărilor teoretice. Cu excepţia unor faze mai rare din careu, fotbalul se joacă în primul rând cu picioarele, şi mai puţin cu capul, iar spectacolul fotbalistic este în primul rând trăit şi prea puţin gândit.

Cele mai populare comentarii despre fotbal vor rămâne mereu urletele de bucurie sau de năduf din sufragerie, scandările din tribune ori polemicile de la birt, iar excesul de filosofie pe marginea acestui subiect nu va fi niciodată agreat.

Chiar dacă întotdeauna au existat şi comentatori de fotbal de mare talent

40 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

artistic sau calibru intelectual, de la Camil Petrescu şi Fănuş Neagu până la Nicolae Manolescu, până la urmă şi ei au scris tot din interiorul fenomenului şi au fost citiţi tot ca nişte cronicari sportivi.

Fotbalul este însă un subiect fascinant şi pentru sociologi, economişti şi politologi (sau chiar pentru specialiştii în istorie militară, dacă ne aducem aminte că a avut loc şi un război al fotbalului, desfăşurat în 1969, între Honduras şi Salvador). Dacă privim fotbalul în contextul lui social, observăm că el se întâlneşte mereu cu puterea politică şi financiară, şi cu dorinţa de recunoaştere şi de integrare a indivizilor în societate. Stadionul este un spaţiu în care politicienii şi oamenii cu bani câştigă vizibilitate şi validare socială, copiii şi tinerii îşi caută modele şi visează la o carieră de succes, iar publicul larg (majoritar masculin) îşi exprimă nevoile psihologice cele mai profunde, primare: bucuria trăită plenar, necenzurat, ataşamentul faţă de o cauză, exprimarea directă a instinctelor violente, sentimentul de apartenenţă, identificarea gregară cu o masă solidară de semeni, delimitarea faţă de Celălalt şi competiţia acerbă cu acesta.

Modul în care se desfăşoară competiţiile fotbalistice, prin intermediul cluburilor reprezentative în raport cu o comunitate locală, un cartier, o fabrică, o universitate, o localitate sau o întreagă ţară, arată legătura strânsă dintre fotbal şi societate.

Fotbalul este una dintre oglinzile cele mai fidele ale lumii în care trăim. Privindu-l, înţelegem mai

bine cum se articulează identităţile sociale, de factură regională, naţională sau de gen.

Cu lopta prin Ardeal Spre exemplu, istoria de o sută de ani şi mai bine a fotbalului românesc ne oferă indicii interesante cu privire la evoluţia identităţilor regionale din România, la relaţia acestora cu modelul naţional, la modalităţile destul de problematice prin care „provincia” şi variatele sale înfăţişări s-au integrat într-o „echipă naţională”. În pofida faptului că, în lumea multiculturală de astăzi, unii îi caută originile prin China sau Japonia, oricine are un minimum de bun-simţ istoric ştie că fotbalul este un fenomen prin definiţie (şi etimologie) modern şi european.

Ca urmare, la români (la fel ca toate lucrurile care ţin de modernitatea noastră mai mult sau mai puţin împlinită), şi fotbalul, ca toate celelalte elemente ale civilizaţiei actuale, a venit dinspre Apus, lucru pe care l-a evidenţiat multă vreme geografia soccer-ului autohton.

Pentru români, Vestul a însemnat, progresiv, Transilvania, Ungaria, Imperiul Habsburgic, aşadar pe această filieră a ajuns mai întâi şi fotbalul pe maidanele noastre. În Ardeal, popular, mingea mai este numită încă „loptă” (din cuvântul maghiar „labda”), după cum „tenisul” jucat cu piciorul mai este numit „laptenis” (de la acelaşi unguresc „láb”, adică „picior”). Nu ne surprinde, aşadar, că practicarea jocului cu „lopta” este atestată pentru prima dată în taberele lui

ZO OM

n CFR Cluj este cea mai veche ecnipă din România încă în activitate

Avram Iancu, la 1848!

Primul meci oficial de fotbal jucat undeva pe teritoriul de astăzi al României s-a desfăşurat în data de 16 august 1899, la Arad, un oraş situat pe atunci în ţara străbunicilor noştri ardeleni numită Austro-Ungaria. Pe terenul respectiv s-a ridicat ulterior Stadionul „Vagonul”. Ca unul care am copilărit pe acest gazon, nu pot să nu amintesc şi împrejurarea că, în anii din urmă, oficialităţile locale au demolat vechea arenă şi au cedat terenul în vederea construirii unui indispensabil hipermarket, motiv pentru care le transmit împricinaţilor, şi pe această cale, toate urările ce pot fi auzite pe un stadion la adresa unei echipe adverse!

Ardealul cucereşte România În veacul care a urmat, pornind de la Arad, geografia identitară a fotbalului românesc a pus în evidenţă un lung război, din fericire încă neterminat, care a opus „provincia” minunatei noastre capitale de pe malurile Dâmboviţei.

Primele campionate de fotbal din vechea Românie, desfăşurate între anii 1909-1920, angrenau aproape exclusiv echipe bucureştene, cum au fost Olympia sau Colentina.

Singura excepţie era reprezentată de echipa ploieşteană United, redenumită ulterior Prahova, prima echipă din afara Bucureştilor care a câştigat un campionat românesc. În anul 1921, fotbalul din România s-a schimbat însă în mod radical, o dată cu intrarea în competiţiile naţionale a echipelor provenite din 41 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

noile provincii unificate. În Imperiul Austro-Ungar existase până atunci, o mişcare fotbalistică incomparabil mai dezvoltată decât în Vechiul Regat. Ca urmare a acestei moşteniri istorice, în perioada interbelică, echipele de peste munţi vor domina categoric campionatele româneşti. Din 20 de competiţii desfăşurate între anii 1921-1941, 12 vor fi câştigate de echipe bănăţene şi ardelene (primele şase, consecutiv, de Chinezul Timişoara, patru de Ripensia Timişoara şi câte unul de Colţea Braşov şi UDR Reşiţa), iar opt de echipe bucureştene (Venus şase titluri, Juventus şi Unirea Tricolor câte unul). Dar nu distribuţia titlurilor este elementul care ilustrează cel mai bine dominarea completă a fotbalului românesc de către echipele „ardelene” (în sens lărgit), ci geografia competiţiilor. Aproape toate echipele româneşti interbelice proveneau din Timişoara, Arad, Oradea, Cluj, Braşov, Sibiu, TârguMureş, Reşiţa sau Cernăuţi. Din cele 12 sau 16 echipe care participau la campionatul naţional, două sau trei erau bucureştene, una ploieşteană iar restul reprezentau provinciile din fostul imperiu. Timişoara singură a avut, la un moment dat, cinci echipe în campionatul naţional! În plan fotbalistic, Ardealul era cel care cucerise România, şi nu invers!

Această situaţie se explică sociologic prin împrejurarea că majoritatea echipelor de atunci aveau fie o extracţie muncitorească, fie una studenţească. În primul rând, industria mai dezvoltată din Ardeal şi Banat alimenta fotbalul de aici

cu sponsori, dar mai ales cu copii crescuţi în cartierele muncitoreşti, unde sportul cu mingea era popular de câteva decenii. În al doilea rând, universităţile din Cluj şi Timişoara furnizau contingentele studenţeşti din care se recrutau mulţi fotbalişti ai vremii. La Bucureşti, doar câteva cartiere populare, cum erau Griviţa, fieful echipei Venus, sau Oborul, de unde pornise Unirea Tricolor (ca şi rafinăriile prahovene, în cazul echipelor din Ploieşti), mai asigurau un mediu economic şi social comparabil cu cel din oraşele ardelene, sub raportul atracţiei pentru fotbal.

Paradoxurile toleranţei etnice La fel ca localităţile urbane din care proveneau, echipele de peste munţi erau dominate numeric, sub raport etnic, de jucători maghiari, şvabi sau evrei. Dar pentru că fotbalul vremii se profesionaliza treptat, echipele bucureştene vor achiziţiona şi ele, cu timpul, mulţi jucători minoritari, recrutaţi din Ardeal. Această situaţie se reflecta şi în componenţa naţionalei, în care străluceau Zombory, Baratky sau Vogl. Chiar şi în primele decenii ale perioadei comuniste, jucătorii „maghiari, germani şi de alte naţionalităţi” erau suprareprezentaţi în echipa naţională, în raport cu ponderea pe care o ocupau în ansamblul populaţiei României grupele etnice din care proveneau, dacă ne gândim la nume cum ar fi Zavoda, Covaci, Jenei, Petschovschi, Dembrovschi, Bölöni sau Duckadam. Într-un mod absolut remarcabil, de cariera ulterioară de antrenori sau oficiali a unora 

ZO OM

n Baronul arădean, Francisc Neumann, înfiinţează în 1945 echipa UTA, care va câştiga şase titluri naţionale

dintre ei va prelungi efectul inerţial al acestei tradiţii, care datează de dinainte de Primul Război Mondial, până în zilele noastre!

Deşi fotbalul este un sport capabil să concentreze în arenă toate pasiunile din societate, aşadar şi cele etnice şi naţionaliste (astăzi, pe stadioanele noastre, la meciurile România – Ungaria se scandează în delir: „Afară, afară, cu ungurii din ţară!”), cu toate acestea, el a prilejuit şi manifestarea unor sentimente de toleranţă absolut remarcabile. Este adevărat că, în perioada interbelică, au existat proiecte de eliminare a minoritarilor din echipa naţională (nematerializate însă), iar românii au încercat să contrabalanseze, prin echipe proprii, cluburile maghiare din Ardeal (cazul Universităţii Cluj).

Pe de altă parte, jucătorii de altă limbă maternă, dacă erau talentaţi, au fost întotdeauna iubiţi de public, fără nicio discriminare (în afara unei eventuale stâlciri a numelui, datorată însă doar incompetenţei lingvistice, şi nu vreunei intenţii răuvoitoare). În mod paradoxal, fotbalul, care a pus în mişcare mai multe steaguri tricolore decât toate câmpurile româneşti de bătălie adunate la un loc, pare pe de altă parte destul de neutru din punct de vedere etnic. În momentul în care un străin îmbracă tricoul unui club sau al naţionalei, el devine automat unul de-al nostru şi este asimilat fără nicio problemă de către suporteri.

Doar cu condiţia să marcheze – sau să apere, dacă e portar!

Dar asemenea fenomene nu trebuie să ne surprindă, dacă ştim că asimilarea, integrarea, apartenenţa 42 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

şi identificarea sunt cuvintele-cheie care explică uriaşul succes la public al fotbalului.

Fotbalul se transferă la Bucureşti Supremaţia Ardealului – şi în acest fel a provinciei – în fotbalul românesc, contestată de Venus încă din perioada interbelică, va fi erodată treptat, aproape până la dispariţie, în perioada comunistă şi apoi în cea postcomunistă. În primele decenii de după Al Doilea Război Mondial, Ardealul mai reuşea să sfideze Bucureştiul, prin UTA (de şase ori campioană a României!!!

– fapt pentru care eu, ca arădean, simt nevoia să înmulţesc semnele de exclamare), tocmai în anii în care se năştea eterna şi monotona rivalitate dintre Steaua şi Dinamo.

Ca o ironie nelipsită de semnificaţii a istoriei, în perioada regimului „burghezo-moşieresc” echipele erau mai ales muncitoreşti şi studenţeşti. În schimb, în epoca „democraţiei populare”, în pofida proliferării FCM-urilor, cele mai tari echipe ale ţării nu-i mai reprezentau pe proletarii ai căror prunci fugeau după loptă, ci pe cei doi piloni de nădejde ai sistemului represiv comunist: armata şi Internele, MFA-ul şi MAI-ul. Sportul trebuia să confere forţă, iar regimul avea nevoie de forţă, la început cât se poate de brută, iar apoi tot mai simbolică şi difuză. Cât despre suporteri, ei se vor identifica treptat cu noile simboluri şi vor învăţa să le iubească, până astăzi, când toată lumea a uitat că Dinamo a fost echipa Miliţiei şi Securităţii,

iar Steaua a noii armate populare, croite după chipul şi asemănarea suratelor de la Răsărit, înlănţuite în cazaciocul frăţesc al spartachiadelor şi dinamoviadelor. Mai dăinuie astăzi echipe cu asemenea nume, în Europa, doar pe la Moscova, Kiev, Minsk, Sofia sau Belgrad.

Albanezii măcar au schimbat câţiva ani numele echipei Dinamo Tirana, după căderea comunismului, dar au revenit şi ei, cu nostalgie, la denumirea blagoslovită de istoria recentă.

Din 1945 şi până astăzi, fotbalul românesc a fost prins şi el în menghina procesului de centralizare, de subordonare a provinciei în faţa directivelor şi instituţiilor dâmboviţene. Ardealul şi-a pierdut locul privilegiat pe care îl ocupa în fotbal în primul rând din această cauză, iar în al doilea rând datorită procesului de industrializare a întregii Românii, care a introdus, treptat, noi şi noi regiuni ale ţării în circuitul sportiv.

Dacă ne uităm la componenţa de astăzi a Ligii 1, constatăm o distribuţie destul de echilibrată sub raport geografic: Muntenia (inclusiv Oltenia şi Dobrogea) are opt echipe (dintre care trei sunt bucureştene), Moldova patru echipe, iar Ardealul şi Banatul şase echipe. În schimb, clasamentul titlurilor pe provincii indică, fără tăgadă, dominaţia sufocantă a centrului: Muntenia a câştigat 72 de titluri (dintre care Bucureştiul 60), Transilvania 22 de titluri (dintre care 19 până în 1970), iar Moldova unul singur (Oţelul Galaţi, abia în 2011).

Fotbalul, un indicator subtil

ZO OM

n O legendă a Rapidului, Rică Răducanu

al gradului de modernizare şi urbanizare a unei societăţi, ne arată că procesul de omogenizare civilizaţională a României, început la 1918, s-a terminat foarte târziu, abia când Moldova a reuşit să producă şi ea cluburi de fotbal puternice (altele decât Poli Iaşi), mai întâi la Bacău sau Galaţi, iar mai recent la Vaslui, Piatra-Neamţ sau Botoşani.

Patronajul, politica şi fotbalul Pe lângă industrializare şi urbanizare, a mai existat un fenomen esenţial care a intermediat toate schimbările spectaculoase din fotbalul românesc: patronajul politic şi financiar. Prin acest tip de patronaj nu înţeleg cumpărarea unui club profesionist şi administrarea sa ca o afacere, de o persoană fizică sau privată. Este vorba de altceva: în primul rând, de protejarea unei echipe, prin orice fel de mijloace, inclusiv ilicite, de către persoane sau instituţii influente; în al doilea rând, de obţinerea de avantaje politice, notorietate şi putere, cu ajutorul fotbalului.

Acest tip de „patron” fotbalistic a apărut în România încă din perioada interbelică şi el are în spate, probabil, arhetipul boierului omnipotent şi despotic din epoca fanariotă. Faimosul Gavrilă Marinescu, prefect al Poliţiei Capitalei şi om de încredere al regelui Carol al II-lea, a susţinut Venus prin toate metodele: de exemplu, prin arestarea jucătorilor rivali de la Rapid, dacă aceştia marcau prea multe goluri! Tot în acum va apare practica racolării abuzive a jucătorilor de la alte 43 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

echipe, inclusiv prin şantaj, ameninţări, presiuni administrative sau acordarea de favoruri. În timpul comunismului, Steaua şi Dinamo vor desăvârşi acest sistem, aducând în propriul teren tot ceea ce era mai bun pe la alte cluburi.

Dacă aveau nevoie de un jucător, el primea un ordin de încorporare, era obligat să vină la Bucureşti şi transferat automat într-una din cele două echipe militare. De aici şi până la Viitorul Scorniceşti, echipă creată de la zero şi adusă de familia Ceauşescu din campionatul judeţean până pe locul patru în Divizia A, nu a mai fost decât un pas.

După 1990, tradiţia împletirii vinovate a fotbalului cu politica a ajuns la apogeu. Urmând exemple de pe la case mult mai mari (Bernard Tapie, preşedintele clubului Olympique Marseille şi ministru socialist, ajuns ulterior după gratii; sau binecunoscutul Silvio Berlusconi, patron de club şi prim-ministru, condamnat şi el în 2013), România i-a dat pe Gigi Becali, George Copos, Dumitru Dragomir sau Gheorghe Ştefan, care, cu toţii, s-au folosit de fotbal pentru a face politică şi de politică pentru a face fotbal, banii nefiind nici ei absenţi din această ecuaţie.

Unii dintre ei, după cum se ştie, au suferit condamnări penale.

Fără îndoială, patronajul în fotbal, dacă este exercitat în mod corect şi legal, nu e un fenomen negativ, iar sportul a avut nevoie întotdeauna de finanţatori sau promotori puternici. Chiar şi în cazurile de mai sus, se pot remarca

şi aspecte pozitive. George Copos, de exemplu, are meritul de a fi preluat o echipă extrem de iubită, dar săracă şi „faultată” în mod tradiţional de Steaua sau Dinamo, reuşind să câştige cu ea două campionate şi patru Cupe ale României.

We are the champions... till the end!

Au existat şi patroni „buni”, mai puţin controversaţi, cum a fost baronul arădean Francisc Neumann, cel care a făurit echipa ITA, în 1945, şi a construit stadionul acesteia, după modelul Arsenalului londonez. În ultimii ani, rezultatele cele mai spectaculoase le-a obţinut Árpád Pászkány, patronul CFR Cluj, prin preluarea unei echipe de tradiţie, dar complet uitată şi pierdută prin eşalonul al treilea, care a câştigat de trei ori campionatul României, întrerupând astfel agasanta dominaţie a echipelor bucureştene.

Din 1970, de la ultimul titlu obţinut de „Bătrâna Doamnă”, nicio echipă din Ardeal nu s-a mai apropiat de o asemenea performanţă. Scriind despre regionalism, naţionalism, etnicitate şi fotbal, performanţa chefereului nu poate decât să mă bucure, chiar dacă tata e stelist, eu lucrez la Universitate şi, evident, voi ţine întotdeauna numai cu UTA! n Sorin Mitu, profesor, specializat în istoria Transilvaniei, imagologie comparată şi studiul naţionalismului. Director al Departamentului de Istorie Modernă la Universitatea „BabeşBolyai” din Cluj.

ZO OM

n Tudorel Stoica (Steaua) dă mâna cu Ioan Andone (Dinamo). Arbitrul este Ion Crăciunescu

Steaua – Dinamo O poveste în culori de pe vremea televizoarelor alb-negru Ciprian Rus

Născută în plin heirup comunist, în obsedantul deceniu 6, la scurt timp după înfiinţarea, în 1947, a celor două echipe, rivalitatea dintre Steaua și Dinamo București rescrie, la scară mică, însăși istoria României socialiste. Într-o lume în care un singur adevăr, cel oficial, era valabil și posibil, dialectica Steaua – Dinamo a antrenat o ţară întreagă într-un naiv, dar cât de viu!, joc al toleranţei și al curajului de a spune lucrurilor pe nume despre care aveam să aflăm, ceva mai târziu, după ’89, că i se mai spune și democraţie.

S

teaua – Dinamo e o poveste cu de toate. O poveste cu politruci „încurcă-lume” și cu generali zeloși, cu profesioniști obsedaţi și cu boemi neînţeleși, cu intriganţi discreţi și cu blatiști lipsiţi de scrupule, cu artiști de geniu și „cărători de piane” pe care doar statistica, în mare mila ei, îi mai ţine minte, cu securiști veroși și cu interlopi lingușind marile vedete.

Steaua – Dinamo e o poveste despre integritate și turnătorie, despre ambiţie și obtuzitate, despre absurd și sublim, despre abuzuri strigătoare la cer și despre gesturi

44 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

de nebunesc curaj. Peste toate, o poveste despre dramul acela – uneori iluzoriu, alteori palpabil - de libertate și de speranţă, fără de care anii televizoarelor în alb și negru ar fi fost cu adevărat insuportabili... * 22 martie 1989. Neînvinse de 19 meciuri – era epoca în care nici cei care ar mai fi putut să le ţină piept celor două echipe ministeriale nu mai aveau curajul să o facă! -, Steaua și Dinamo se întâlnesc, în Ghencea, într-un meci crucial. Titlul era deja, de ceva ani, o afacere în doi. Ambele echipe veneau galonate de sezoane absolut remarcabile în cupele

europene, așa încât rivalitatea istorică dintre cele două echipe e mai ascuţită ca oricând. La centru oficiază Ion Crăciunescu, iar în teren sunt Hagi, Lăcătuș și Balint, Andone, Lupescu și Lupu, „generaţia de aur” care avea să se rodeze, peste doar câteva luni, la Coppa del Mondo ’90, pentru marile victorii din SUA ’94.

Hagi îl îngenunchează pe Stelea, la propriu și la figurat, în minutul 14, cu un vinclu „marcă proprie” dintr-o lovitură liberă de la peste 30 de metri. Agresivi și motivaţi, dinamoviștii nu cedează presiunii și egalează prin Andone,

ZO OM

n Galeria Stelei, pentru care Lăcătuş rămâne o legendă

în minutul 75, după o lovitură de colţ. Spiritele se încing, atmosfera din tribunele pline-ochi devine irespirabilă, iar în teren tibiile trosnesc în ritmul tobelor de fanfară.

Vaișcovici e eliminat după un fault dur la mijlocul terenului, iar, după câteva minute, Crăciunescu trimite la vestiare încă un dinamovist, pe Cămătaru. Steaua profită de superioritatea numerică și sparge apărarea la sacrificiu a „alb-roșilor” după o fază antologică începută de Balint la mijlocul terenului și finalizată tot de el, în minutul 88. 2-1, și Steaua mărșăluiește spre un nou titlu. În tabăra dinamovistă, frustrarea e de nestăpânit. Opt jucători, în frunte cu căpitanul Ioan Andone, fug în faţa tribunei oficiale și îi aplaudă ironic pe mai marii vremii pentru presupusul sprijin acordat Stelei. Ando merge chiar mai departe și face gesturi obscene la adresa lui Valentin Ceaușescu, fiul dictatorului și omul din spatele marilor performanţe ale steliștilor din anii ’80. Conducerea federaţiei de fotbal e pusă pe jar: se vorbește, pe șoptite, chiar despre excluderea pe viaţă din sport a lui Ioan Andone, la ordinul lui Valentin Ceaușescu!

Mai blândă în final, decizia e, oricum, una fără precedent: suspendarea din activitate pe o perioadă de 2 ani...

45 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

* Indiferent de simpatiile sportive, gestul de frondă al lui Andone, făcut în văzut unei întregi tribune și preluat în direct de TVR, a șocat România. Ce nu și-a permis niciunul dintre marii dizidenţi, să înfrunte făţiș, de faţă cu mii de oameni, camarila comunistă, tocmai reușise un tânăr jucător de fotbal! Un gest de neconceput în primăvara lui 1989, pe care fotbalul românesc, prin expresia lui cea mai populară, mai spectaculoasă și mai competitivă a momentului, derbyul Steaua – Dinamo, îl oferea drept pansament opiniei publice din ţară, frustrată ea însăși, de implacabilul și imperturbabilul arbitrariu al „tribunei oficiale”, fie ea sportivă, socială sau politică. Și a mai fost ceva care a uimit România. Peste doar câteva luni, în toamna lui ’89, Andone juca în echipa naţională în meciul decisiv de calificare la Cupa Mondială contra Danemarcei. În spatele prezenţei în teren a stoperului dinamovist e gestul fabulos al unui alt mare fotbalist român: stelistul Marius Lăcătuș, adversarul „pe viaţă și pe moarte” din teren al lui Ioan Andone s-a folosit de relaţia sa privilegiată cu Valentin Ceaușescu pentru a obţine reducerea la minimum a suspendării bunului său prieten de la echipa naţională,

tocmai în interesul echipei naţionale. A insistat până a reușit. În doar o jumătate de an, marele public microbist avea o nouă dovadă a faptului că sistemul poate fi învins. * 15 noiembrie 1989. Cu Ando și Lăcătuș în teren, România învinge cu 3-1 puternica reprezentativă a Danemarcei, viitoarea campioană europeană de peste numai 2 ani, și se califică la Mondialul italian.

Avea să fie ultima bucurie adusă de selecţionata mixtă „Steaua - Dinamo” în timpul regimului comunist. A urmat „Italia Novanta” și nopţile magice în faţa noilor televizoare, stridente precum bomboanele din reclamele „Bonibon”. Derby-ul Steaua – Dinamo intra și el, ca și România, într-o nouă etapă. O poveste ce trăiește, însă, mai mult din nostalgia culorilor de pe vremea televizoarelor alb-negru. n Ciprian Rus este jurnalist, trainer şi analist media. A coordonat, ca redactor-şef sau ca adjunct, publicaţii precum „Monitorul de Cluj”, „Sport Cluj”, „Compact” Bucureşti , www.capital.ro şi revista „Capital”. Din 2010, este reporter special la „Formula AS” şi publică pe site-ul manager.ro. Are la activ colaborări cu BBC, „Dilema Veche”, „Gazeta Sporturilor” şi Europa FM. Este coautor al cărţii de publicistică sportivă „Vestiarul campionilor”.

46 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

ZO OM

Elemente de rivalitate – istorie şi discursivitate Sergiu Rusu

R

ivalitatea este un fenomen intens răspândit în lumea sportului, indiferent că ne referim la sporturile de echipă sau la cele individuale. Adesea, rivalitatea reprezintă un cumul de înţelesuri construite istoric, care se desprind din competiţia sportivă și transcend în discursuri ale fanilor și susţinătorilor. Poate într-o măsură mai pregnantă decât alte sporturi, cel puţin pe teren european și sud-american, fenomenul fotbalistic a reprezentat un suport propice pentru dezvoltarea rivalităţilor.

Mai mult decât atât, se observă tendinţa dezvoltării rivalităţilor între echipele de fotbal care reprezintă același oraș. Așadar, fenomenul de rivalitate, deși răspândit la nivel global, va descrie întotdeauna imaginea localului, devenind astfel un melanj de înţelesuri globale și locale. Ca fenomen global, implicaţiile fotbalului transcend realitatea economică, implicând modificări culturale societăţilor care îl îmbrăţișează. Apelând la conceptul de glocalizare, putem urmări cum anumite practici locale devin modele globale, pentru ca apoi să fie internalizate și adaptate specificului local, căpătând o tentă coloristică specifică societăţilor „gazdă”.

Rivalitatea dintre echipele de fotbal din același oraș constituie, în acest sens, un teren de analiză aparte, în care elementele locale se îmbină cu elemente globale, ţesând o pânză care descrie comunitatea locală și care poate

47 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

evidenţia anumite fenomene sociale specifice comunităţii. Prin caracterul discursiv al construcţiei rivalităţii, adesea pot fi identificate tensiuni sociale altfel latente, tribunele devenind o supapă pentru manifestarea acestor disensiuni.

Clujul, prin cele două reprezentante ale orașului în fotbalul de primele ligi, nu reprezintă o excepţie.

Rivalitatea dintre Universitatea Cluj și CFR Cluj, așa cum se manifestă prin discursul suporterilor, preia elemente ale culturii sociale locale și devine o oglindă a comunităţii locale, a frustrărilor, trăirilor, valorilor și tensiunilor sale.

Perspectiva istorică Fondat în 1907 de către muncitori la căile ferate sub numele de KVSC (Kolozsvári Vasutas Sport Club), clubul de fotbal CFR Cluj a evoluat, în primă fază, în competiţia fotbalistică internă din Ungaria. În perioada 1912 – 1920 clubul poartă denumirea de Kolozsvári Torna Club, iar în 1920 devine CFR Cluj.

De-a lungul timpului, denumirea clubului va varia, ajungând, într-un final, la cea actuală: CFR 1907 Cluj.

Cu toate acestea, CFR-ul rămâne, până de curând, un club mic în istoria fotbalului intern, cea mai mare realizare a acestuia până la achiziţionarea sa de către Arpad Paszkany fiind, probabil, faptul că a reușit să supravieţuiască anilor de secetă economică și competiţională. Istoric vorbind, CFR Cluj a reprezentat muncitorii de la căile ferate și, prin extensie, clasa muncitoare. Bazele campionatului

naţional de fotbal din România sunt puse după 1945, iar regimul politic al perioadei favorizează asocierea dintre cluburile de sport și instituţiile statului, astfel că CFR Cluj devine instituţia sportivă a Regionalei CFR Cluj. Datorită perioadei în care a fost finanţat, clubul a devenit, întrucâtva, un simbol pentru etnicii maghiari din Cluj-Napoca. Ulterior, ca urmare a apartenenţei etnice a actualului proprietar, imaginea CFR-ului, în presa fotbalistică cel puţin, dar și la nivel discursiv în rândul „oamenilor din fotbal” și al suporterilor altor cluburi românești, capătă din nou culoare etnică, redescoperindu-se, practic, acest element simbolic în cadrul clubului. După preluarea sa de către investitorul Árpád Pászkány, CFR Cluj s-a regăsit, în perioada 2001-2002, în faţa a ceea ce poate însemna o provocare, dar și o oportunitate. Dat fiind că singurele atribute simbolice moștenite sunt cele legate de dimensiunea etnică și de clasă, clubul a trebuit să adune fani cât de repede posibil, dar în același timp a avut posibilitatea de a-i selecta, de a forma grupul de simpatizanţi după propriile reguli. Alături de vechii suporteri maghiari, au început să adere la grupul de simpatizanţi și români atrași de promisiunea de succes a clubului. În timp, conducerea CFRului a coagulat în jurul clubului una dintre cele mai cooperante galerii de suporteri din ţară. Începând cu sezonul 2001-2002, CFR Cluj își începe ascendenţa în lumea fotbalistică autohtonă, 

ZO OM

n Şepcile roşii

iar la finalul acestui sezon promovează în defuncta Divizie B. Două sezoane mai târziu, în vara anului 2004, clubul clujean promovează în prima ligă naţională, după un final de eșalon secund emoţionant, câștigând promovarea în ultimul meci al sezonului, după ce Jiul Petroșani egalează în ultimul meci cu Gaz Metan Mediaș și ratează promovarea. Prin ceea ce poate fi numit drept o ironie a sorţii, antrenorul echipei Gaz Metan Mediaș de la acea vreme este Ioan Ovidiu Sabău, unul dintre simbolurile rivalilor locali ai CFRului, Universitatea Cluj. Odată cu urcarea în prima ligă de fotbal, rezultatele ceferiștilor continuă să se îmbunătăţească, iar în vara anului 2005 CFR Cluj încheie pe locul secund în CUPA UEFA Intertoto, pentru ca la finalul sezonului 20072008 să câștige atât Titlul Ligii I, precum și Cupa României, devenind prima echipă din afara Bucureștiului care câștigă campionatul naţional de fotbal după performanţa clubului Universitatea Craiova din 1991.

Ulterior, CFR Cluj mai câștigă două campionate naţionale (în 2010 și 2012) și două cupe ale României (2009 și 2010), alături de alte participări în cupele europene.

La un an după Marea Unire Naţională, în 1919, ia fiinţă clubul de fotbal Universitatea Cluj, în urma efortului depus de Societatea Sportivă a Studenţilor Universitari.

Jucătorii sunt recrutaţi, în această perioadă, din rândul studenţilor clujeni, în special din rândul studenţilor la medicină. Între 1940 48 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

și 1945, ca urmare a Dictatului de la Viena, echipa Universităţii se mută la Sibiu, cu scopul declarat de a juca în continuare în cadrul campionatului românesc de fotbal.

Acest eveniment va deveni, ulterior, unul dintre elementele centrale în discursul suporterilor Universităţii Cluj, ca o declaraţie de apartenenţă etnică. În sezonul 1964-1965, echipa Universităţii câștigă singurul trofeu remarcabil din palmares, Cupa României, o performanţă rememorată de suporterii clubului până în prezent. În întreaga istorie a clubului, acesta oscilează între prima și a doua divizie a campionatului naţional de fotbal, cu un sezon petrecut în al treilea eșalon în 1999-2000.

Cele două cluburi clujene se conturează, din perspectivă istorică, drept reprezentante simbolice ale comunităţii locale pe două paliere distinctive: clasa muncitoare (CFR Cluj) versus universitari („U” Cluj), respectiv etnici maghiari (CFR Cluj) versus români („U” Cluj).

Vom urmări în continuare în ce mod și în ce măsură cele două perechi antagonice sunt produse și reproduse în practicile discursive ale ambelor grupări de suporteri.

(Auto)Definirea ca suporter Susţinătorii mai în vârstă ai fotbalului clujean rememorează cu un sentiment de nostalgie perioadele în care grupuri mari de microbiști ieșeau de pe stadionul Universităţii Cluj și traversau orașul pentru a participa la meciurile jucate de CFR Cluj,

în jurul anilor 1970-1990. După căderea regimului comunist și liberalizarea accesului la informaţie, diferite elemente definitoare ale modelului de suporter, precum fenomenul „ultras” sau fenomenul „hooligan”, au pătruns în rândul microbiștilor români. Unele grupări ale suporterilor au preluat aceste modele de organizare și de comportament și le-au adaptat specificului local.

Pentru o mai bună înţelegere a organizării tribunelor și peluzelor, trebuie, în primul rând, să identificăm tipurile de public prezente pe stadion. Studiile cu caracter antropologic utilizează cel mai adesea o categorisire formată pe principiul autodefinirii prin diferenţiere a acestor tipuri de public. Prima scindere a publicului microbist este în categoriile spectatori și suporteri. Suporterii valorizează susţinerea activă a clubului favorit, prin participare la toate meciurile echipei, atât la cele jucate pe teren propriu, cât și la cele din deplasare. Susţinerea directă a echipei presupune cântarea cântecelor personalizate echipei, purtarea însemnelor și simbolurilor clubului, afișarea afilierii. De regulă, suporterii sunt organizaţi în grupuri bine determinate, interacţiunile lor transcend peluzele stadionului.

Existenţa grupului este atestată oficial, însă acelaşi lucru nu poate fi spus cu siguranţă și despre statutul de membru. Unele grupări sunt puternic formalizate, altele prezintă un grad mai ridicat de fluiditate. Totuși, indiferent de caz, există tendinţa de a acţiona în mod

ZO OM

organizat. Spectatorii, în schimb, compun un grup puternic fluidizat: apartenenţa la grup nu este atestată prin simboluri clare, iar dinamica internă este mai degrabă specifică maselor, decât grupurilor. Pentru a evita dezbaterile, putem considera spectatorii ca un grup fluid, în care forţele de legătură dintre membri sunt aleatorii și, în general, slabe, acestea ajungând să capete forţă și să coaguleze grupul doar în cazul unor evenimente excepţionale (golul echipei favorite, rezultatul unui meci important, dezavantajarea echipei de către arbitru etc.). Prin diferenţiere faţă de suporteri, spectatorii participă rareori și în număr redus la meciurile din deplasare ale echipei favorite, afișarea unor obiecte-simbol cu însemnele clubului nu este obligatorie, nu pregătesc coregrafii speciale pentru meciuri etc.

Suporterii se împart, la rândul lor, în mai multe subcategorii (tipuri). Vom descrie doar cele care sunt relevante pentru analiza rivalităţii „U” Cluj – CFR Cluj, și anume fanii și ultrașii. Fenomenul ultras reprezintă cazul tipic de glocalizare, adaptarea unor modele dintr-o cultură diferită la specificul socio-cultural local. Astfel, modelul ultras este preluat din cultura fotbalistică italiană și presupune un grad mai ridicat de coagulare internă a grupului. Similar suporterilor și spectatorilor, ultrașii se autodefinesc prin diferenţiere de fani: poartă simbolurile proprii alături de cele ale clubului (cu toate că, stilistic vorbind, în cele mai multe cazuri, elementele stilistice sunt asemănătoare), iar fidelitatea faţă de club este depășită de fidelitatea faţă de grup (la nivel discursiv, fidelitatea faţă de grup este o dovadă a dragostei faţă de club). O altă trăsătură generală a ultrașilor este tendinţa spre violenţă și extremism. Istoric, grupările ultras sunt asociate chiar cu grupările profasciste, extremiste și xenofobe. Cu toate că aceste trăsături nu sunt remarcate la același nivel în cadrul ultrașilor clujeni, anumite forme latente ale naţionalismului sunt prezente sporadic în discursul galeriilor. În termeni de grupuri și modele de organizare, galeria reprezintă 49 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

întreg ansamblul de suporteri.

Aceasta este împărţită într-o serie de subgrupuri, denumite brigăzi.

Fiecare brigadă are simboluri proprii, poartă un nume (de obicei inspirat din cultura fotbalistică italiană, adaptată la specificul local sau regional, precum și trimiteri la clubul susţinut).

Modele de susţinere a echipei – cum să fii suporter în Cluj Odată cu îmbunătăţirea rezultatelor, tribunele clubului CFR Cluj au început să devină neîncăpătoare. Renovarea și extinderea Stadionului „Dr. Constantin Rădulescu” este un semn al exploziei de fani noi și vechi, care au inundat arena fotbalistică din Gruia. Acest fenomen, împreună cu elementele de susţinere fanatică și noile modele comportamentale adoptate în timp de suporterii Universităţii Cluj, a condus la aprinderea scânteii rivalităţii dintre cele două galerii.

Nostalgia vremurilor în care cele două cluburi își împărţeau aceiași spectatori a fost înlocuită de scindarea microbiștilor clujeni. Deși sondajele de opinie realizate la nivel local arată că o bună parte a fanilor fotbalului clujean susţin ambele echipe, manifestările galeriilor menţin încă puternică rivalitatea dintre cele două cluburi.

Incandescenţa rivalităţii a pornit pe linia simbolurilor și asocierilor istorice, pe linia celor două perechi discursiv antitetice, români – maghiari, respectiv universitari – clasa muncitoare. Cele două grupări de susţinători se autodefinesc prin diferenţiere, după modelul expus mai devreme, imaginea de sine devenind astfel o contraimagine a celuilalt. Suporterii clubului „U” Cluj au îmbrăţișat cultura ultras, o parte importantă a galeriei internalizând și reproducând elemente ale acestei culturi. Inclusiv numele brigăzilor au rezonanţă italiană sau preiau elemente distincte din denumirile brigăzilor ultras din Italia (două exemple notabile sunt „Vecchia Guardia” și „Ultra Curva Groapa” – U.C.G.). Suporterii Universităţii Cluj tind să păstreze o independenţă semnificativă între conducerea clubului și acţiunile galeriei,

atașamentul fiind manifestat în primul rând faţă de culori și simboluri, iar abia apoi faţă de conducători, antrenori sau jucători.

Scandările grupurilor de suporteri fac adesea referire la brigăzi și la condiţia de suporter, alături de cântecele de încurajare a echipei.

Căutând să se diferenţieze de modelul impus de susţinătorii Universităţii, grupurile de suporteri ceferiști tind să respingă afilierea cu fenomenul ultras, iar membrii mai vechi ai galeriei relatează cum acele facţiuni care au încercat aproprierea unui astfel de model comportamental au fost marginalizate (brigada „Romaniacs” este un exemplu edificator in acest sens). Fiind o galerie tânără (cel puţin în structura actuală), galeria echipei CFR Cluj este încă într-un stadiu de cristalizare, și, așa cum se întâmplă și în peluzele Cluj Arena, uneori apar disensiuni între grupurile de suporteri. Cu toate acestea, brigăzile „Commando Gruia” și „K.V.S.C.” tind să deţină monopolul asupra modelului comportamental admis în peluza ceferistă – o respingere a fenomenului ultras, susţinerea clubului și a conducerii acestuia (nu neapărat susţinerea deciziilor conducerii, cât recunoașterea acesteia ca autoritate de facto – nu neapărat morală – în luarea deciziilor), respingerea actelor de violenţă și, în general, susţinerea ideii „suporterului civilizat” și a „stadionului civilizat” – stadionul ca spaţiu de loisir, lipsit de pericole și în care siguranţa familiei nu este pusă sub semnul întrebării.

Pe de o parte, acesta este un model comportamental susţinut cu tărie și de conducerea clubului, nu doar declarativ, ci prin acţiuni de organizare a suporterilor încă din perioada anilor petrecuţi în divizia secundă.

Discurs şi argumentare Noua aranjare și definire a suporterilor celor două cluburi de fotbal clujene preia și elemente din simbolistica istorică, adaptate la situaţia actuală. Tematica universitarilor versus clasa muncitoare se transformă adesea în zeflemea în cadrul discursurilor 

ZO OM

n Fotbalistic, un singur Cluj

ambelor tabere. Diferenţierea etnică este, în schimb, adesea prezentă în discursurile anti-ceferiste, nu doar în rândul suporterilor universitari.

Există, așadar, la nivel discursiv și chiar în unele surse din massmedia sau din zona fotbalistică autohtonă această tendinţă de percepţie a clubului CFR 1907 Cluj drept club maghiar. Inclusiv în discursul cotidian al suporterilor cluburilor rivale, această asociere este descrisă ca fiind una negativă, într-o încercare de a decredibiliza și de a contesta performanţele clubului și a dreptului său la succes. Reacţia suporterilor ceferiști nu este una de respingere a argumentelor, ci una de deconstruire argumentativă.

Astfel, argumente precum faptul că CFR Cluj este o echipă fondată de către maghiari, în perioada în care orașul era sub ocupaţie ungurească, sau că actualul finanţator este de etnie maghiară nu sunt respinse.

Argumentul privitor la perioada în care a fost fondat clubul apelează la un raţionament elaborat, construit pe mai multe paliere, toate având însă la bază o legătură cu orașul Cluj-Napoca. În primul rând, se face comparaţia între oraș și clubul de fotbal, primul argument fiind că, dacă se poate considera că CFR 50 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Cluj este un club maghiar datorită faptului că a fost fondat de către etnicii maghiari, atunci acelaşi lucru se poate spune despre majoritatea instituţiilor clujene. În acest sens, orașul în sine este unul maghiar.

Dacă această concluzie este acceptată, atunci acuzaţia își pierde relevanţa, iar dacă este respinsă, atunci argumentul este cel care nu mai are sens. Un al doilea nivel al discursului este legat de momentul actual, și anume faptul că, indiferent de legăturile istorice, în prezent CFR Cluj reprezintă orașul Cluj-Napoca în campionatul intern, respectiv orașul și întreaga Românie în competiţiile europene. Un alt mod de respingere a discursului bazat pe acuzaţii etnice este prin calificarea acestuia ca mesaj xenofob și prin contestarea legitimităţii unor astfel de mesaje. Pentru cel de-al doilea argument, cel legat de apartenenţa etnică a finanţatorului, tendinţa este cea de a apela la alte exemple din lumea fotbalului european pentru a deconstrui acest argument: cel mai des întâlnit exemplu este cazul Chelsea Londra, care are finanţator de naţionalitate rusă, dar nu este considerat un club rusesc. Astfel, subiecţii acceptă gradul de adevăr al afirmaţiei, dar nu și relevanţa sa.

Două Clujuri sau unul singur?

Rivalitatea dintre cele două cluburi preia, așadar, forma comunităţii locale: disensiuni etnice și discursuri naţionaliste, reminiscenţe ale clasei muncitoare care valorizează caracterul de oraș universitar al Clujului, nevoia de rezultate, de simboluri și de legende, lupta între acceptarea noii structuri capitaliste (reprezentată prin investitori) ca autoritate și impunerea unui sistem de responsabilitate colectivă, acceptarea sau respingerea valorilor externe ca modele comportamentale.

Rivalitatea dintre „U” Cluj și CFR Cluj nu este o sursă a disensiunilor din comunitate, ci o supapă, o falie prin care aceste disensiuni, inerente comunităţii, devin mai vizibile și își găsesc manifestare.

Cele două modele comportamentale nu reprezintă două Clujuri, ci un singur Cluj, un Cluj tumultuos, un Cluj care însă se autodefinește, prin asemănare, prin aderare, prin agregare și prin diferenţiere, prin opoziţie și prin luare de poziţie, prin argumentare, prin respingere și acceptare. Un singur Cluj, încă în căutarea sinelui. n Sergiu Rusu este cercetător sociolog la Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie - IRES

51 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

ZO OM

Cele două feţe ale monedei: ultras şi hools, coregrafii şi violenţă Tudor Raţ

Î

n melodia „Pun pariu”, trackul cu cel mai puternic şi mai personal mesaj de pe albumul Nopţi prea lungi, Nimeni Altu construieşte portretul tinereţii trăite în periferia gri a Bucureştiului anilor tranziţiei.

La mijlocul piesei, separând problemele cotidiene, apare un singur moment de bucurie, cel dăruit de fotbal: „Pun pariu ca n-ai fost în peluza unui stadion// Şi că de la televizor nu poţi să sari direct pe gard când echipa ta dă gol”.

Pentru ultraşi, fenomenul înseamnă iubirea totală pentru un club de fotbal, trăirea celor mai frumoase şi mai triste momente alături de un grup de indivizi care gândesc şi simt la fel - totul pentru club. În autopercepţia ultras, coregrafia şi spectacolul galeriei „împing” echipa spre victorie sau o încurajează atunci când e condusă, iar peluzele, locurile unde se adună suporterii - distinct de „cetăţeni” -, sunt parte integrată a echipei.

De cealaltă parte, marea masă a „cetăţenilor” percepe fenomenul ultras ca fiind, de fapt, un tip de manifestare huliganică, al cărei singur scop este iniţierea de conflicte între grupări de suporteri sau între suporteri şi forţele de ordine. Totuşi, în România nu există „firme” de huligani bona fide, astfel de grupări organizate putând fi găsite, mai degrabă, în ţările din Nordul şi Centrul Europei, precum Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Polonia, Rusia, Suedia sau Danemarca.

Cu toate acestea, organizaţiile ultras de la noi din ţară nu pot fi

52 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

confundate cu vreun cor bisericesc.

Ultraşii au fost implicaţi în numeroase incidente violente, individuale sau de grup.

Cazul „Tweety” (suporterul Stelei, Cătălin Iordan, care l-a lovit cu lanţul pe un cameraman TVR în aprilie 2007), legăturile capilor galeriilor cu grupuri de criminalitate organizată (cazul liderului galeriei Steaua, Gheorghe Mustaţă, sau al „Profesorului” Mihnea Ionescu, lider al PCH Dinamo), implicarea fanilor ultra’ în protestele violente din Bucureşti din ianuarie 2013 şi bătăile generalizate de pe stadion sau din afara lui sunt doar câteva din petele de pe imaginea pe care suporterii ultras şi-au creat-o.

Iar de moştenirea violenţei ultraşii nu se pot (şi, poate, nu vor a se) dezice. Poate mai puţin cunoscut publicului larg, dar ocupând un loc important în mentalul colectiv al suporterilor ultras, evenimentul puternic definitoriu al fenomenului este incendierea unei peluze a stadionului Ghencea în 1997, la o iteraţie a eternului derby. Pe 10 mai, suporterii „câinilor” au dat foc peluzei în care erau găzduiţi pe stadionul Stelei, reuşind să o distrugă aproape în totalitate.

De atunci, în fiecare an, fanii dinamovişti sărbătoresc distrugerea „casei” marei rivale. Acest moment este definitoriu pentru fenomenul ultra’ din România nu doar prin amploarea, simbolistica şi îndrăzneala gestului, ci şi pentru faptul că punctează cea mai mare rivalitate fotbalistică din România: cea dintre Steaua şi Dinamo. Cele două cluburi sunt cele mai îndrăgite

echipe de fotbal din România (conform unui sondaj IRES din 2009, dintre microbiştii români, 44% sunt suporteri ai Stelei şi 16,3% sunt ai lui Dinamo) şi au cele mai puternice organizaţii ultra’: Peluza Cătălin Hâldan/ PCH Dinamo şi cele două peluze – Nord şi Sud – ale Stelei. Eclipsate de această rivalitate, activează, mai timid, şi grupurile ultra’ ale celorlalte cluburi din România – de la Black Devils ai U Cluj, la Băieţii Veseli ai lui Poli Iaşi sau la... legendarul „lup singuratic” al defunctei Unirea Urziceni.

Existenţa şi configuraţia acestui ecosistem ultras nu sunt întâmplătoare, ele reflectând structura bipolară a fotbalului românesc, dată de rivalitatea istorică dintre Steaua şi Dinamo.

Astfel, nu este o exagerare afirmaţia conform căreia conflictele dintre ultraşii stelişti şi cei dinamovişti îşi au originea în rivalitatea de pe teren şi în afara lui dintre grupuri de interese complet diferite de suporterii de azi: cea dintre „greii” din Armata comunistă (Steaua) şi omologii lor din Miliţie (Dinamo). În memoria microbiştilor revin mereu imaginile ce opun puterea clanului Ceauşescu - Valentin „cel bun” fiind emblema Stelei - unui Minister, de Interne, ubicuu, cu prietenii şi relaţionări complice de care era Dinamo era indisolubil legat.

Cu toate acestea, rivalitatea era mult mai veche, unii dintre bunicii noştri legând-o de cea dintre Venus şi Unirea Tricolor, două dintre formaţiile interbelice care animau

ZO OM

n Jandarmi fugărind suporteri pe Stadionul Naţional din Bucureşti

stadioanele Capitalei şi competiţia dintre cartiere acelei vremi - Griviţa şi Obor -, alături de nelipsitul Rapid.

Poveştile vremii arătau însă un alt tip de sport, un alt tip de suporter, un alt tip de manifestare.

Cursa „înarmării” cu resurse umane şi nu numai (sunt legendare poveştile fotbaliştilor retraşi din activitate cu privire la „morcovul şi băţul” folosite de fiecare club în parte pentru a atrage mari speranţe), iniţial o extensie a ambiţiilor de surclasare reciprocă a diverselor facţiuni ce populau establishment-ul din profunzimea sistemului comunist, a generat o isterie de joasă intensitate ce a cuprins nu doar Bucureştiul, ci România întreagă. Observaţia lui Eric Cantona, conform căreia un bărbat îşi poate schimba nevasta, orientarea politică sau chiar religia, dar nu îşi schimbă niciodată echipa de fotbal preferată, este la fel de adevărată pe malul Dâmboviţei ca în Manchester. Şi totuşi, dincolo de o analiză istorică superficială, analiza fenomenului reprezintă mai mult decât o curiozitate sociologică, mecanismele de supravieţuire şi funcţionare a acestor grupuri ultras fiind relevante pentru habitusul mediului urban din ziua de astăzi.

Fanii ultras sunt greu de catalogat conform unor etichete clare, congruente. Nu sunt structuri 53 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

criminogene, deşi au legături puternice cu lumea interlopă, nu sunt doar grupări de fani dedicaţi, deşi majoritatea membrilor participă la viaţa peluzei pentru socializarea oferită de acest mediu.

Dincolo de certitudinea unei concluzii analitice ce aşteaptă a fi trasă, grupările ultra’ sunt ceva în mod cert - un turnesol social ce poate întrupa, simultan, ce e mai frumos şi ce e mai urât la acţiunea colectivă umană: de la violenţe generalizate, la coregrafii superbe pe muzică de Maurice Ravel. În clipele de mai slabă inspiraţie, reflectă meme-uri şi fixaţii socioculturale de moment: vine în minte exemplul abordării subiectului „de interes naţional” al dispariţiei avocatei Elodia Ghinescu, subiect translatat, acum câţiva ani, de galeria Politehnicii Timişoara în refrenul „ole-ole, ole-ola, unde e Elodia?”.

Dintr-o perspectivă funcţionalistă, existenţa acestor grupuri asigură o formă de suport şi un cadru de socializare pentru o categorie cu posibilităţi limitate.

Bărbaţii din clasa de jos şi de mijloc din cartierele marilor oraşe, pentru care ieşitul în oraş sau weekend-ul la munte sunt prohibitive, participă, pentru preţul unui bilet la peluză, la o experienţă colectivă fascinantă: ajută la punerea în scenă a unui spectacol vizual şi acustic de

proporţii, al cărui rezultat este oferit stadionului – nu doar pentru echipă, ci şi pentru „cetăţeni”.

Acelaşi adeziv social este, totodată şi din nefericire, cauza apariţiei violenţei de grup. Din logica „noi versus ei” nu poţi ieşi atât de simplu, odată ce ai părăsit stadionul. „Înţepăturile” şi ofensele pot genera spirale de violenţe, exacerbate de factori structurali (aglomerări urbane, canale de defluire intersectate etc.) sau de particularităţi sociale specifice grupurilor (mulţimi de bărbaţi, majoritatea tineri, dornici de a se integra în grup, predispuşi la acte de violenţă pe fondul unor frustrări sociale şi/ sau economice). Cealaltă faţă a monedei...

Evident, mulţimea ce constituie un grup ultras este ceva mai pestriţă decât am descris mai sus: există şi femei, şi corporatişti cu „gulere albe” şi... nu numai. Fiecare „excepţie” cu propriile motive de a participa la frenezia sinestezică ce se naşte în peluze.

Totuşi, fotbalul este sportul maselor, al participării şi incluziunii (nu al experienţelor trăite individual), al persoanelor care găsesc în cele 90 minute de spectacol atletic promisiunea bucuriei victoriei sau ameninţarea înfrângerii. Nu doar a echipei, ci a „noastră”, a grupului. A comunului trăit. Cu bune şi cu rele. n

54 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

I have a dream Este povestea juniorilor din fotbal. Joacă pe maidanul unde-și ascund visele.

Din locul acela, ei știu că poate începe EVADAREA. Dar România nu are politici de finanţatre pentru evadări, pentru maidanele cu vise.

Singurul prieten al unui copil, care joacă fotbal acum, rămâne mingea.  Ruxandra Hurezean

55 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

ZO OM

n Drumul copiilor spre visele lor trece printr-o staţie unde microbuzul nu opreşte întotdeauna

M

ădălin are 15 ani, e mic și vesel, prea mic. I se spune Bănel, dar ar putea fi și Messi. A fost selectat de pe maidanul din sat pentru echipa de juniori Știinţa Hurezani și are meci sâmbătă, cu AS Stejari. Nu trece de un metru patruzeci, e slab ca o pasăre și merge la școală la Hurezani. S-a apucat să joace mingea pentru că nu avea ce face. Muncește la câmp cu mama lui, dar clipele alea puţine, de când se termină treaba și până apune soarele, îi rămâneau pustii.

Pe uliţă mai are doi vecini care joacă fotbal cu el. Și-au făcut un fel de teren jos, în albia pârâului. Ei singuri au curăţat locul de sălcii și mărăcini, au făcut două porţi din prăjinile tăiate și le-a ieșit un loc destul de bun, dacă n-ar fi dincolo de apă și nu s-ar inunda de câte ori plouă. Au o minge desfundată, o calcă în picioare ca pe o cârpă, dar mingea tace și rabdă, e prietena lor. Cristi e mai mare un pic. Are 17 ani, iar fratele lui, Liviu, are 18. Și el joacă fotbal, „dar pe fals, n-are legitimaţie”.

Copiii fac naveta la TârguCărbunești, la liceu. Pleacă dimineaţa pe jos din Totea, un sat al comunei Hurezani. Se scoală la cinci și jumătate. Pleacă din curte pe la 6. Ajung la Hurezani la 7, sunt ceva mai mult de șase kilometri de mers, vară, iarnă. Acolo așteaptă un microbuz care vine de la Craiova.

Uneori vine și-i ia, alteori nu-i ia. Au fost dimineţi, și iarna, când i-a lăsat jos, pentru că ei au abonamente,

56 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Idolii copiilor de la ţară care bat mingea pe maidan par a fi celebrităţi ale fotbalului care au fost și ei copii săraci cândva. Ronaldo, Bănel, Ribery, Ibrahimovici. Sau au fost, pur și simplu mici, ca Messi, și au devenit mari jucând fotbal. Lăsaţi singuri să lupte cu realitatea, fără prea multe șanse în lumea în care pînă și petrolul este scos din puţuri de angajaţi austrieci, copiii români ajung să-și proiecteze vise care le stau lor în putinţă. Ei cred că, asemeni lui Ronaldo, vor ajunge într-o zi departe, alergând după minge.

Singurul lor prieten.

iar șoferii preferă clienţii la negru.

Iau banii, nu dau bilete și umplu microbuzele. Abonamentul e plătit, de la el nu mai pică nimic. De ce să-i ia?

Cristi și Liviu trăiesc doar cu mama lor, părinţii s-au despărţit.

Primesc pensie alimentară de la tată, dar mai muncesc și ei, să scape. Liceul „Tudor Arghezi”, din Cărbunești, este bun, dar are doar secţii teoretice: știinţe sociale, știinţele naturii, filozofie și matematică. „Degeaba spui că ai terminat un liceu bun, dacă n-ai o meresie, n-ai cu ce să te alegi de acolo!”, spun copiii.

Ronaldo Cristi a început să joace fotbal pe la 8-9 ani. Pe atunci a descoperit că există un mijloc de a scăpa din ghearele realităţii. „Mă uitam la televizor și de acolo am început să prind câte ceva, să învăţ figurile, am zis că aș putea să le încerc și eu. Jucam singur, apoi cu copiii, acolo, în vale, la apă. Nu avem mingi ca lumea, se sparg repede că sunt proaste, chinezești. Dar nu-i nimic, merge și așa, să știţi.

Jucăm după cum vedem la meciuri, ce puteam, bineînţeles. Am făcut și antrenamente la școală. Acum suntem la echipa de juniori a comunei. Nu ne antrenăm cu profesorul de sport, ci cu un domn de aici, din comună, nea Căploiu. Cred că e tâmplar. După meciuri ne dau câte un sandviș, dar nu întotdeauna, și un pahar de suc, atunci când câștigăm. Ne-ar prinde bine măcar 10 lei după meci, să ne luăm ghete, apărători. Dar nu ne dau, nu știu de

ZO OM

n Şi-au făcut singuri un teren de fotbal, „maidanul”

ce, poate că nu au”, spune Cristi în timp ce mergem spre maidanul lor din valea pârâului.

Plouă mărunt de câteva zile.

Cristi, Liviu și Mădălin fac un șir indian pe poteca îngustă, se strecoară prin hăţișuri, încălţaţi în papuci și cu o minge zdrenţuiţă în mână. Ajung pe mal și văd terenul lor plin de băltoace. Nu se poate ajunge la el, s-au umflat apele.

De ce vrea să joace fotbal? Ca să ajungă ca Ronaldo. Cristiano Ronaldo. Fotbalist mare de tot. Era și el sărac de acasă, râdeau profesorii de el din cauza asta, dar a devenit unul dintre cei mai bine plătiţi sportivi din lume. Acum e bogat și profesorii aceia se pot uita de jos la el. „Și a ajuns mare doar pe puterile lui, cu picioarele lui! El singur!”, spune Cristian cu ochii deschiși spre terenul băltos din valea Toţii.

Sâmbătă au meci la Stejari, cu echipa de acolo. Ei sunt în D, pe penultimul loc al clasamentului, al 13-lea. În sezonul ăsta au primit 78 de goluri... Dar nu contează, și alţii au fost jos și au ajuns sus. Copiii se plâng de echipament. „E de la ăi mari, de la seniori și ne e mare, arătăm ca niște paiaţe în el, parcă avem fuste. Când au trecut seniorii pe un loc mai sus, și-au făcut alt echipament și ni l-au dat nouă pe ăl vechi. Un rând, de unde mai multe?”

Voluntarii Antrenamentele, la sfârșit de săptămână, se fac pe terenul amenajat lângă primăria din Hurezani. Copiii merg șase kilometri dus, șase întors, pe jos.

De multe ori sunt deja obosiţi

57 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Contează doar talentul, degeaba are unul bani și-și dă copilul la fotbal, dacă n-are talent, nu face nimic! Dar altul care e sărac și are talent poate reuși!”

Cristi Clenciu, un copil care-și plănuiește evadarea fugind după o minge

când ajung acolo. Terenul oficial are tot ce-i trebuie, inclusiv gazon sintetic. L-a făcut „Primăria din fonduri guvernamentale. Acolo se antrenează și echipa de seniori a comunei, care este pe locul 10 în Liga a patra. Nu ca ei, pe locul 13.

De la juniori, doar 1-2 pe generaţie ajung să joace la seniori. În total sunt treizeci care au legitimaţii.

Primarul comunei, Gigi

Cârstea, spune că a primit fonduri guvernamentale, dar numai pentru infrastructură. „Am făcut terenul în anii trecuţi, l-am prins într-un program din fonduri guvernamentale și am zis că nu e rău să aibă tinerii unde să facă sport, să joace ce vor ei. Am pus și fileu de volei și un coș de baschet.

Păcat că nu avem finanţare și pentru echipe, le dăm echipament, câte un sandviș, ce putem din bugetul local, dar pentru sport nu vine nimic. Nu există finanţare guvernamentală pentru așa ceva, doar pentru infrastructură. Tot ce se face se face voluntar. Tocmai de aceea, antrenorii sunt oameni din sat, pasionaţi de fotbal care fac treaba asta voluntar, dar nu sunt profesioniști. Asta e drama, dacă vreţi, pe profesorii de sport nu-i poţi obliga să facă ceva în afara programului, neplătiţi, cu atât mai puţin cu cât nu sunt din sat! Facem ce putem, cu ce avem. Până acum am reușit să le dăm echipamente, să plătim transportul la meciuri și le mai oferim câte un suc. Dacă ar fi finanţare și pentru sport, pe linie guvernamentală, de la Educaţie să zicem, sau de la Sport, atunci ar fi altceva! Sperăm să putem face un centru sportiv la Hurezani, iar asta ar intra pe finanţare europeană, este o linie prevăzută pentru etapa 2014-2020. Încercăm, să vedem dacă reușim”, explică primarul.

Cât privește sponsorizările, agenţii privaţi locali sunt puţini și slabi, le merge și așa greu, „nu-ţi vine să le mai ceri nimic”. Deși în zonă se fac extracţii petroliere și de gaze naturale, OMV Petrom, 

ZO OM

n Bunica unui copil vine să-l ia acasă: cum să joace fotbal pe ploaie?

fiind beneficiarul celei mai mari sonde din sud-estul Europei, instalată la Totea, contribuţia lor, spune primarul, a fost doar la început, la construirea terenului.

Deși pentru OMV Petrom, niște ghete sau tricouri pentru copii ar fi o nimica toată.

Messi Ionuţ Alexandru are 14 ani, este și el în echipa de juniori Știinţa Hurezani. Joacă mingea singur, pe iarba din curte. Ai lui sunt la muncă, pe câmpuri. Nu are serviciu niciunul. Tatăl lui se mai ocupă de terenul de fotbal, îl întreţine. Copilul vrea să mergă la Târgu Jiu la școală, la „...teologie... ăăă, filologie!”, acolo unde se învaţă limbi străine și te faci traducător! Așa, bate mingea și visează să ajungă ca Messi și să joace la Steaua. Lui îi place Steaua.

Crede că cel mai important lucru care ţi se întâmplă, dacă ajungi mare e că te știe lumea. Acum, după meci, când vine acasă și spune că au câștigat, nimeni nu-l crede. Cei din sat îi zic: „Ce, mă, iar aţi mâncat bătaie?” Și dacă câștigă, și dacă pierd, dar nu întotdeauna, după meci li se dă un pachet. Și Ionuţ arată cu mâna cam cât de mare: atât, cît palma lui. Ce e în el? Salam și cașcaval. Mai târziu mă dumiresc: acela este sandvișul de care avea să pomenescă toată lumea.

Ionuţ, Cristi, Mădălin și colegii lor de pe uliţă cred că fotbalul românesc a fost stricat de unii hoţi, dar au și un exemplu bun: Dinamo. „Acolo este domnul Negoiţă, care se ocupă de echipă, promovează și tineri, le dă multă 58 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

încredere, ăsta e planul lui. Poate e din lipsă de bani, dar e și ăsta un plan bun. Promovarea celor de jos e importantă. Aici, de exemplu, n-ai nicio șansă, nu vine nimeni să te vadă cum joci la Știinţa Hurezani! Dar, dacă joci la Gilortul Cărbunești, de acolo mai ai șanse să te vadă cineva din A sau B și să te promoveze!”

Să fii în D, într-o echipă de pe la sate, oricum nu e bine, spun copiii.

E mai mult bătaie decât fotbal.

Săptămâna trecută un băiat a bătut arbitrul. Cu câţiva ani în urmă s-a întâmplat la fel, atunci au sărit vreo trei pe arbitru, a ieșit cu scandal, iar ăla s-a și retras. Dar nu s-a schimbat nimic. Iar dacă te accidentezi, dacă îţi rupi piciorul, nu-ţi plătește nimeni nimic, e treaba ta.

Bănel Sâmbătă dimineaţa plouă cu găleata. Copiii pornesc pe jos spre Hurezani, de unde îi ia un microbuz cu care ajung la Stejari, pe la 10.00.

La 11.00 începe meciul Știinţa Hurezani cu AS Stejari. Nu au spectatori, cine să vină la meci pe ploaie?

Stejarii sunt mai mari, mai voinici. „Mai bine mâncaţi!”, se justifică antrenorul lor. Dar băieţii au barbă proaspăt rasă și trec cu două capete de cei din Hurezani. Îl întreb pe unul câţi ani are și răspunde rapid: „19!” Dar se corectează imediat și repetă de câteva ori: „18, 18! Avem legitimaţii!” Într-adevăr, au legitimaţii, răspund la apel, au medic, un arbitru și două tușiere, amândouă fete. Au echipament. Cei din Hurezani și-au

legat jambierele cu scotch, să nu le cadă, pentru că sunt mai largi decât picioarele lor. Pe Mădălin, colegii îl strigă la „confruntare”: „Bănel, unde ești Bănel?” Cu un zâmbet pe jumătate de gură, Mădălin răspunde: „Aici!” Echipamentul îi flutură pe lângă genunchii ascuţiţi, intră de trei ori în tricou, dar se bucură că este acceptat. La meciul acesta au și un observator din oficiu, este jurnalistul Constantin Semen. A venit de la Tângu-Jiu, în ajunul Paștelui, pe ploaie, „ca să le dau copiiilor ăstora sentimentul că fac o treabă serioasă, că interesează pe cineva strădania lor!”, mărturisește de pe margine.

Arbitrul fluieră începutul partidei. De sus, cerul toarnă o ploaie nemiloasă peste copii și terenul lor și așa plin de băltoace.

De marţi a plouat fără întrerupere, iar acum suflă un vânt rece dinspre Rânca, unde „precis că a nins!”.

Mădălin-Bănel își mai trage din când în când tricolul prea larg peste mâini, se bagă în el cu totul. Mingea nu sare, se oprește în bălţi, nimic nu merge cum trebuie. Domnul Semen, observatorul, va face la sfârșit un raport de joc pentru Federaţie.

Mutu În minutul 17, Piţigoi înscrie un gol în poarta Stejarilor. Dorin, zis și Mutu, căpitanul echipei Hurezani, vine spre antrenor să-l îmbrăţișeze.

Antrenorul ţine umbrela într-o mână și un caiet în alta, nu prea poate să-i ia pe băiat la piept, dar o face în cele din urmă și rămâne plin de apă.

La un moment dat, apare o bunică din sat, intră pe teren cu

ZO OM

n Meciul Ştiinţa Hurezani - A.S. Stejari se joacă cu greu pe un teren plin de gropi

umbrela în cap și strigă la antrenori: „Cine răspunde de copiii ăștia dacă răcesc? Ce înseamnă asta, trimiteţi copiii acasă! Pe al meu îl iau!” Și-l strigă, dar îl strigă degeaba, nepotul nu se dă dus, iar femeia stă ce stă pe margine, apoi pleacă bombănind.

Domnul Semen, observator oficial trimis de Federaţie, explică: „Problema la echipele astea de la sate e că nu au antrenori profesioniști. Iar profesorii de sport nu se implică, pentru că nu sunt obligaţi! Altă problemă e că la meciurile juniorilor nu vin antrenorii de la marile echipe, pentru că doar ei ar putea vedea potenţialul complet al unui jucător, nu doar cum joacă ci și ce talent au, ce rezistenţă, viteză, ce s-ar putea face din ei. Dar nu vin! Apoi nu sunt bani și pentru echipe, s-a investit în săli de sport, în terenuri, dar copiii sunt săraci, au nevoi, dacă le-ai da ceva, măcar 10 lei de meci, să-și ia un salam, ar fi altceva! Dar să vă spun de ce cred că nu se investește în juniori: pentru că mahării din fotbal nu au interesul să promoveze jucători de la noi, deși unii poate că sunt adevărate talente!

Dacă iei un jucător de la Știinţa Hurezani, dai pe el cel mult o mie de euro. Ce comision să-ţi tragi de la o mie de euro? Așa, cumperi fotbaliști străini pe bani grei și ai comision de mii de ori mai mare! Logic! Dar incorect! Dacă fotbalul nostru are o mare problemă, atunci asta cred eu că e: juniorii, materialul de unde trebuie să selectezi este complet ignorat! Să nu mă consideraţi demagog, dar și în fotbal, ca și în alte domenii, mai trebuie să fii și un pic patriot ca să faci lucrurile cum 59 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Dacă iei un jucător de la Știinţa Hurezani, dai pe el cel mult o mie de euro. Ce comision să-ţi tragi de la o mie de euro? Așa, cumperi fotbaliști străini pe bani grei și ai comision de mii de ori mai mare! Logic!

Dar incorect!”

Constantin Semen, observator oficial trimis de Federaţie

trebuie! E necesar să te uiţi în primul rând la ce ai în ţara ta, la românii tăi. Banii nu înseamnă totul! Îi vedeţi cum joacă pe ploaie, pe frig? Și o fac gratis, pe ei nu-i plătește nimeni!”

Zeus Meciul pare desprins din iad.

Ploaia continuă, iar copiii încep să dea semne de oboseală. Un off-said

contestat, un fault și Hurezanii încep să cedeze. După pauză, le intră golurile în poartă, unul după altul. Dacă la început „ceata lui Piţigoi” era animată de ambiţie, după primele 45 de minute, le-a scăzut rezistenţa, n-au mai putut.

Antrenorul este negru de supărare, iar băieţii se demoralizează cu fiecare gol primit. Forţa fizică a Stejarilor și-a spus cuvântul, iar antrenorul pretinde că sunt ajutaţi și de arbitri. Este supărat pe ei.

George Căploiu este electrician, tâmplar, are multe calificări. S-a „angajat” să-i antreneze pe copii pentru că-i place fotbalul, dar nu e plătit pentru asta, e voluntar. „E bine să-i atragem pe teren, mă gândesc că așa fac ce le place și nici nu se duc în cârciumi! Sigur că visez ca ei să ajungă cineva, cei mai mari în fotbal, dar până atunci, să facem aici, pe porţiunea noastră de treabă ce putem face! Copiii cresc frumos făcând sport și se împrietenesc între ei, sunt ca o familie, nu e puţin lucru în zilele noastre!”, spune George Căploiu, antrenorul voluntar al echipei Știinţa Hurezani.

Meciul se termină 6 la 1 pentru AS Stejari. Noroc că plouă, printre șiroaiele de apă nu se văd lacrimile.

Hurezanii nu i-au învins pe cei din Stejari, dar au învins ploaia.

Tricorile mari de ei, pe care se mai văd literele: ZEUS, Primăria Hurezani, li s-au lipit de oase. Pleacă spre casă, iar Ionuţ „a’ lu Sisoe”, care se visează Messi, se gândește că acum, pe bună dreptate, o să-l întrebe cei din sat: „Iar aţi mâncat, mă, bătaie?” n

ZO OM

Hagi: Fotbalul a devenit mai important decât religia.

Patrice Podină

În 1984 îi spunea lui Ioan Chirilă: „Jucătorii din trecut gustau din plin plăcerea jocului. Jocul era mai liber. Spaţiile erau mai largi. Nu era atâta tactică.

Astăzi, înainte de a ataca, trebuie să te gândeşti cum blochezi atacul advers.

Schema îţi răpeşte bucuria jocului”. Acesta era Gheorghe Hagi acum 30 de ani.

Jucătorul spectacol. Idolul tribunelor. Ulterior, Regele. Cine este el astăzi.

Domnule Hagi, cum vedeţi fotbalul astăzi? Mai conţine el bucuria jocului?

În primul rând, fotbalul a devenit un spectacol.

Acesta este cel mai important atu al său, pe lângă toate celelalte pe care le-a avut întotdeauna.

Fotbalul a avut mereu această menire, de a fi un fenomen social important şi foarte iubit. Aşa a fost mereu şi aşa va fi în continuare: un fenomen social foarte iubit şi foarte urmărit.

Acum, în zilele noastre, fotbalul s-a transformat într-un spectacol total, fiind un business în sine. Nu poate fi văzut ca un fenomen separat, care nu ţine cont de ceea ce se întâmpla în societate. Într-adevăr, acum a crescut nivelul de tehnicitate al jucătorilor, totul e mai rapid în teren, jucătorii sunt mai atletici, aleargă mult mai mult şi trebuie să dea dovadă de calităţi fizice foarte bune. Totuşi, ceea ce a rămas ca element constant este tehnica. Orice ai face, trebuie să dovedeşti că eşti un bun fotbalist, că ai calităţi native pe care le poţi pune în valoare. Asta ca o consecinţă a faptului că performanţa se face pe ceea ce tu demonstrezi că posezi, pe calităţile cu care tu eşti dotat. În ansamblu, a crescut viteza de joc şi numărul de kilometri alergaţi pe teren. Calitatea a rămas o constantă. Oricând, în orice moment, în orice situaţie, în orice circumstanţă, un fotbalist bun trebuie să aibă calitate.

Se spune că fotbalul e mai iute astăzi, pentru că şi viaţa e mai iute. Modul de viaţă accelerează în continuare. Fotbalul va ţine pasul?

Fotbalul face parte din viaţă, din lumea în care trăim, din modul nostru de a fi. Fotbalul ţine pasul şi va ţine pasul. Aşa cum jucătorii, meciurile, evenimentele majore fotbalistice sunt mediatizate, aşa şi sportul în sine, fotbalul, va fi la fel de mediatizat şi de prezent în societate. Un lucru pe care eu îl cred şi îl spun mereu este că regulile şi principiile rămân, indiferent de viteză sau de cum se schimbă modul de viaţă ca ritm de desfăşurare. Se schimbă anumite aspecte, într-adevăr, dar principiile şi regulile rămân.

Cum apreciaţi dezvoltarea fotbalului şi mai ales boomul la nivel investiţional? Mai precis: se joacă fotbal la nivelul investiţiilor?

60 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Eu cred că fotbalul a devenit mai important ca religia. Este cel mai mediatizat sport din toată lumea.

Este prezent oriunde pe Pământ. Este ca un limbaj universal.

Fotbalul are menirea să unească lumea într-un fel special. E ca un fel de punte de legătură între oameni altfel foarte diferiţi. S-a întâmplat ca fotbalul să reprezinte în anumite momente ale istoriei, momentul de final, de apropiere dintre oameni.

Fotbalul a ajuns la acest nivel foarte înalt, de a fi foarte iubit şi foarte mediatizat. De aici, ca o consecinţă, a reuşit să atragă investiţii, bugete foarte mari, o atenţie sporită din partea zonei de afaceri. Iar fotbalul a avut de câştigat şi a progresat: stadioane moderne, facilitaţi extinse, condiţii din ce în ce mai bune pentru a creşte nivelul spectacolului, al performanţei.

Fotbal profesionist vs. fotbal amator, care ar fi diferenţele majore, pentru că şi la nivel de amatori sunt o serie de jucători despre care se spune că ar putea face faţă la profesionişti?

Fotbalul amator este practicat de plăcere, iar cel profesionist reprezintă o meserie, în sine. Aceasta este diferenţa majoră, iar el trebuie să rămână în cadrul acesta. Un jucător profesionist joacă mereu la rezultat, cu presiunea reuşitei mereu pe umerii săi, în timp ce amatorul o face din pură plăcere. Ambele ipostaze fac parte din fenomenul acesta unic, fotbalul.

Care au fost eroii dumneavoastră din fotbal? Vă întreb asta pentru că la rândul dumneavoastră sunteţi un model pentru foarte mulţi copii şi tineri.

Eroi nu pot fi în fotbal. Nu este un război, nu este o luptă. În fotbal există idoli.

Eu l-am avut pe Gicu Dobrin ca model când eram mic. Au urmat apoi Anghel Iordănescu şi Liţă Dumitru, de la Steaua. Ei au fost exemplele mele când eram copil.

Din afara României i-am descoperit şi i-am avut ca exemple de urmat pe Johan Cruyff şi naţionala Olandei din anii ‘70, echipa care juca finala de Mondial cu Germania, în 1974. Era echipa fotbalului total.

Iar un fotbalist pe care eu l-am simpatizat foarte mult a fost Ilie Balaci. Un superjucător pe care eu îl apreciez foarte mult. 

ZO OM

61 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

ZO OM

n România nu mai are un „zece” ca şi Hagi

Revenind la ceea ce înseamnă idoli în sport, eu cred că idolul ţi-l formezi când eşti copil, după cum te regăseşti tu în el. Acest lucru vine din faptul că tu încerci să fii ca el, să te apropii de acel personaj. Este inspiraţia ta, cumva.

Eu, unul, m-am simţit apropiat de aceşti oameni de care v-am spus mai devreme. Ei au fost idolii mei. În ultimii 20 de ani, s-a schimbat ceva în atitudinea suporterilor? Odinioară iubeau echipa naţională şi umpleau stadioanele acum doar la meciurile importante mai avem tribune pline.

Eu cred că suporterii de la noi iubesc foarte mult fotbalul. Fotbalul în sine este foarte iubit, oricum. Noi trebuie doar să ne organizăm ca să îi atragem pe aceşti oameni către fotbal.

Fiind un spectacol, trebuie să vedem cum reuşim să îl organizăm pentru ca suporterii să vină. O organizare foarte bună atrage automat şi fanii care, în acest fel, vor fi lângă echipă şi o vor susţine permanent. Până acum, Steaua, Dinamo şi Petrolul sunt exemplele cele mai bune de echipe care reuşesc să facă asta şi menţin exemplul acela, din anii ’70-’80-’90 când stadioanele erau pline.

De asemenea, trebuie să încurajăm această afinitate a omului către echipa lui locală, înainte de toate. Există în fotbal o cultură a sprijinului, a suportului moral, a simpatiei pe care o acorzi, înainte de toate, echipei din oraşul tău. Chiar dacă tu eşti fanul unei echipe de club cu un impact naţional, înainte de toate eşti suporterul echipei din oraşul tău.

Ca o concluzie, trebuie să existe o organizare la un nivel mult mai bun ca să îl putem transforma pe un simplu simpatizant al fotbalului într-un suporter adevărat.

Sunteţi implicat în fotbalul juvenil, aveţi o academie de fotbal, sunteţi proprietarul unui club de fotbal din Liga I. Cum îi ajută fotbalul pe tineri, pentru că, nu de puţine ori, fotbaliştii sunt văzuţi ca nişte persoane nu dintre cele mai trecute pe la şcoala?

Fotbalul şi şcoala au menirea să dezvolte un copil, să îl transforme într-un individ complet. În opinia mea, două lucruri sunt importante în ceea ce priveşte evoluţia unui copil: sportul şi cultura. În modul acesta, trebuie să educi un copil; el trebuie să facă şi sport şi şcoală.

62 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Cine demonstrează că are calităţi pentru fotbal trebuie să încline către partea aceasta. Cine vede că şcoala este alegerea potrivită trebuie să se dedice acestui lucru.

Până la vârsta de 13-14 ani este foarte bine ca individul să fie angrenat în acest circuit sport - şcoală.

El trebuie să se dezvolte, să facă mişcare din plăcere.

De la 14 ani în sus vorbim despre dezvoltarea calităţilor, despre perfecţionare. E momentul când trebuie să decizi care este prioritatea pentru că nu poţi să faci două lucruri foarte bine. E greu. E clar că trebuie să te concentrezi mai mult pe o direcţie, în timp ce pe cealaltă nu o mai poţi susţine la fel. În viaţă, nu poţi face două lucruri perfect. Trebuie să realizezi pentru ce ai calităţi şi să iei decizia potrivită pentru tine. Ce lucru are prioritate pentru tine? Aceasta este întrebarea-cheie.

Ne întoarcem în trecut. Cum erau văzute atunci ”vedetele” fotbalului anilor 80-90? Care era atunci atitudinea publicului faţă de voi? Şi cum vedeţi acum publicul de fotbal?

Întotdeauna, indiferent de perioada istorică, idolul va fi văzut bine, respectat, urmărit, promovat, căutat. Nu doar la noi s-a întâmplat să fie aşa, ci peste tot în lume.

Sportivul trebuie să fie, înainte de toate, un model, un exemplu de urmat, un performer, un individ respectat şi iubit. Aşa a fost şi atunci şi aşa trebuie să fie şi acum.

Dacă ar fi să vorbiţi în faţa unui stadion plin, ce le-aţi cere suporterilor?

Să îl iubeşti pe cel pe care îl susţii.

Suporterul înseamnă iubire pentru mine.

Cel mai important lucru este să rămâi fidel pentru că numai împreună poţi face ca lucrurile să meargă.

Unitatea este cuvântul de bază. Aşa este în sportul de echipă. Dacă ai ales să susţii pe cineva, atunci mergi până la capăt. Şi la bine, şi la rău. Chiar dacă eşti amărât atunci când pierzi şi foarte fericit atunci când câştigi.

VICTORIA O FACI ÎMPREUNĂ. Atunci eşti cel mai puternic, mai ales în sportul colectiv unde contează unitatea de grup.

Ce le spuneţi copiilor de la Academie atunci când nu le vorbiţi despre fotbal?

Comportament!

ZO OM

n 44% dintre români cred că Hagi este cel mai bun model din fotbal pentru copii. IRES 2014

În afara stadionului, a terenului de fotbal, trebuie să ştii să te porţi. Să ştii să ai un comportament adecvat, să dai dovadă de respect faţă de cei din jurul tău.

Care sunt motivaţiile principale pe care le au părinţii atunci când îşi orientează copiii să devină fotbalişti?

Un părinte nu îşi orientează copilul. Acesta trebuie să îşi aleagă drumul.

Tu ca părinte trebuie să îl descoperi, să vezi ce îi place, ce calităţi are, ce i-ar plăcea să facă. Şcoala şi părintele trebuie să joace acest rol de a descoperi ce anume i-ar plăcea copilului să devină. Iar părintele are obligaţia să îl susţină, să îl sprijine să îşi realizeze idealurile.

Credeţi că statul trebuie să aibă un rol important în creşterea performanţei în fotbal? Spre ce anume credeţi că ar trebui să se focuseze instituţiile statului din acest punct de vedere?

Statul trebuie să aibă cea mai mare contribuţie la dezvoltarea celor trei segmente sociale: sport, cultură şi sănătate.

Statul este cel care investeşte. Şi această investiţie se face în viitorul tău, al naţiunii tale. Dacă vrei să ai viitor, trebuie să faci această investiţie.

Statul este cel care trebuie să creeze facilităţi pentru susţinerea sportului, a culturii şi a sănătăţii ca segmente sociale cruciale. Obiectivul final este formarea următoarei generaţii.

Investeşti în tine pentru a avea viitor. O ecuaţie simplă.

Pe vremea când eraţi jucător, salariile erau departe de ceea ce regăsim astăzi în fotbal. Nu reprezintă un pericol această supraevaluare a activităţii fotbaliştilor sau chiar şi supraexpunerea comercială a lor? Adică, mă întreb cât de uman mai poţi fi când eşti plătit cu atât de mulţi bani încât nu-i poţi cheltui într-o viaţă ...

Fotbalistul sau sportivul care generează spectacol şi o face foarte bine va fi recompensat pe măsură. Întotdeauna. Câştigul este, de fapt, o sumă din performanţa sa. Sportivii au fost bine plătiţi întotdeauna.

Acum, din punct vedere al perioadelor de timp, este foarte greu să faci o comparaţie. În prezent, totul este 63 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

foarte mediatizat, foarte expus, dar sportivul adevărat rămâne; cel care face performanţă, este plătit pe măsură.

Faci ceva foarte bine, eşti plătit foarte bine.

Fotbalistul era şi atunci şi este şi acum respectat şi plătit pe măsură. Avem şi acum campioni, idoli, numai că totul se întâmplă mult mai repede.

Câtă forţă mai are fotbalul românesc să producă „audienţă” în condiţiile în care nu ne-am mai calificat de ceva vreme la un turneu final cu echipa naţională şi nicio echipă de club nu a reuşit vreo performanţă notabilă în ultimii ani? Cât timp va trece până publicul de fotbal se va reorienta din punct de vedere a preferinţelor şi afinităţii spre alt sport? Sau credeţi că fotbalul are o „rezervă specială” de pasiune din partea publicului?

Nu vă pot răspunde eu la această întrebare. Cel mai bine luaţi datele despre audienţe din statistici, din studii specializate. Cred că sunt, totuşi, nişte audiente foarte bune din moment ce s-au plătit şi se plătesc atâţia bani pentru transmiterea diverselor competiţii. În schimb, da, când vine vorba despre stadioane şi prezenţa spectatorilor la meciuri, aceasta este o situaţie la care trebuie să lucrăm. Este legat tot de organizare, aşa cum discutam puţin mai devreme. Este cel mai iubit sport, asta e clar, dar prezenţa la stadion ţine de organizare.

Pentru tinerii care vă au drept model şi care îşi propun să ajungă asemenea dumneavoastră, care ar fi principiile de viaţă după care i-aţi sfătui să se orienteze în viaţă?

Principiul numărul unu este să te dedici pentru ceva. Să descoperi acel ceva şi, dacă te dedici, să devii cel mai bun.

Al doilea principiu este comportamentul.

Pe lângă acestea, eu am un moto, un dicton personal: în viaţă, depinde de tine!

Totul stă în ambiţie şi în sacrificiul pe care eşti dispus să îl faci pentru tine. Aşa că totul ţine de tine, depinde de mine, nu de altul. Ce deschidere am, cât sunt dispus să fac, ce vreau să fac.

Noi, în România, trebuie să avem puterea şi să ne placă să vorbim despre noi. Atunci o să progresăm foarte mult. Fiecare să aibă ceva de zis despre el şi despre ce face el. E bine să vorbim despre noi. Aşa cred eu. n

ZO OM

FIFA Ballon d’Or sau geopolitica percepţiei performanţei în fotbal Călin Moldovan Teselios

F

ederaţia Internaţională de Fotbal (FIFA), forul mondial suprem al fotbalului, acordă anual singurul trofeu important care răsplătește performanţa sportivă în fotbal, în urma unei ierarhii rezultate altfel decât în urma unei competiţii sportive, FIFA Ballon d’Or, trofeu acordat în urma votului a trei categorii de actori relevanţi în fotbal: căpitanii și selecţionerii echipelor naţionale, precum și jurnaliștii sportivi.

Istoria Rezultatul fuziunii a două foste trofee, unul cu o istorie de 54 de ani (1956-2009), Ballon d’Or, conceput de France Football și acordat multă vreme celui mai bun jucător european care juca în Europa (fapt pentru care jucători precum Pele sau Maradona n-au fost eligibili pentru acest trofeu), în urma unei ierarhii stabilite exclusiv de către jurnaliștii sportivi europeni, și FIFA World Player of the Year, un trofeu apărut relativ recent, în 1991, și care se decerna în urma votului căpitanilor și antrenorilor echipelor naţionale, FIFA Ballon d’Or, în formatul prezent, e acordat din 2010, fiind unul din evenimentele-simbol ale politicii globaliste a FIFA, de integrare a cât mai multor naţiuni, state, teritorii cu regim special în fenomenul fotbalistic, indiferent de tradiţia sau popularitatea acestui sport.

Metoda Pe scurt, FIFA stabilește o listă scurtă cu 35 jucători. Votul se acordă pentru maxim trei dintre aceștia, din fiecare din cele 208 asociaţii naţionale afiliate FIFA votând căpitanul selecţionatei naţionale, antrenorul acesteia și un jurnalist sportiv (în unele ţări votează și tandem de jurnaliști). Pentru poziţia 1 se acordă 64 SINTEZA # 4, mai 2014

5 puncte, pentru poziţia 2 se acordă 3 puncte iar pentru poziţia 3 se acordă 1 punct. Scorurile se adună pentru fiecare jucător în parte și ierarhia se stabilește în raport cu punctajul total.

Legenda, challengerul şi „surpriza” Ultimii trei ani au consemnat, dincolo de o simplă ierarhie, și o concurenţă în tandem, doi dintre cei mai bine cotaţi fotbaliști ai momentului, Lionel Messi și Cristiano Ronaldo, împărţind lumea fotbalului în două, de la simpli microbiști la armata de funcţionari ai FIFA. Dacă această rivalitate a cumulat majoritatea voturilor și și-a adjudecat, firesc, primele două poziţii din ierarhie, „surpriza” a constituit-o locul al treilea de pe podium, fie că s-a numit Xavi, Andres Iniesta sau Franck Ribery.

Dacă în 2011 și 2012 argentinianul a adăugat încă două trofee celorlalte două deja deţinute, devenind deja o legendă, portughezul a fost principalul său challenger, urmând a-și lua revanșa în 2013. O revanșă așteptată, anticipată și până la urmă meritată, a conchis lumea sportului. Dar oare votul a fost unul atât de clar? E perceptul similar fotbalul de către jucători, antrenori sau jurnaliști, sau la nivelul tuturor continentelor? Fără a insista asupra explicaţiilor obiective care stau în spatele acestor voturi, am căutat să surprind mai degrabă aspectele mai puţin decelabile din simpla analiză a performanţelor sportive ale celor mai buni fotbaliști. În 2011, Lionel Messi a acumulat aproape jumătate din punctaj (48%), pentru ca scorul lui să se diminueze ușor în 2012 (42%) și să se prăbușească în 2013 (25%). Cine a profitat de această diminuare

drastică a scorului? Toata lumea! Dacă în 2012, Cristiano Ronaldo creștea de la 22% la 24%, surpriza adăuga și ea 2 puncte procentuale (pp), iar votul pentru ceilalţi performeri creștea și el cu 3 puncte procentuale. Dar, în 2013, când declinul lui Messi în ochii juraţilor a fost unul substanţial, din cele 17 pp pierdute de jucătorul Barcelonei, Cristiano Ronaldo n-a beneficiar decât de 4pp, ajungând la 28% și nu mai puţin de 12% au fost adjudecate de către „surpriza” Franck Ribery, care a ajuns la 24%.

Așadar, în 2013, votul a fost mai echilibrat ca niciodată în ultimii opt ani, primii trei competitor fiind despărţiţi de doar 5%. Suficient însă pentru ca jucătorul lui Real Madrid să își treacă din nou numele pe lista câștigătorilor.

ZO OM

100% 21% 75%

9%

50% 25% 0%

22%

24%

24%

11%

23%

24%

48%

42%

2011

2012

Lionel Messi

Cristiano Ronaldo

28% 25%

2013 Surpriză

Ceilalţi competitori

Votul pentru FIFA Ballon d’Or 2011-2013. Sursa: FIFA. Calcule proprii

65 SINTEZA # 4, mai 2014

Cum s-a votat la nivel continental? Dacă în 2011 și 2012 ierarhiile au fost similare la nivelul tuturor celor şase confederaţii continentale ale FIFA, în 2013 votul în cele nu a fost deloc similar. Cristiano Ronaldo a fost primul în doar două confederaţii (CAF-Africa și CONCACAF-America de Nord), în timp ce Lionel Messi a fost lider în CONMEBOL-America de Sud, iar Franck Ribery a avut cel mai mare punctaj în confederaţia europeană, UEFA. În AFC-Asi.a am avut, practic, egalitate și, interesant, în confederaţia OFCOceania, votul pentru ceilalţi competitori a fost mai mare decât pentru oricare dintre cei trei principali actori. Mai mult, singura confederaţie care a votat o ierarhie similară cu cea finală, globală, a fost cea nord-americană!

Cristiano Ronaldo AFC (Asia)

26,6%

Ceilalţi competitori

26,7%

23,4%

23,3%

CAF (Africa)

33,0%

24,0%

23,3%

19,8%

28,5%

27,7%

20,1%

23,7%

CONMEBOL (America de Sud)

20,4%

34,8%

20,7%

24,1%

OFC (Oceania)

31,7%

27,0%

5,3%

36,0%

UEFA (Europa)

25,7%

19,9%

27,5%

26,8%

FIFA

28,0%

24,7%

23,1%

24,1%

Lionel Messi

Franck Ribery

Ceilalţi competitori

Căpitani

30,8%

26,4%

17,5%

25,3%

Antrenori

27,5%

24,3%

19,0%

29,2%

Jurnalişti

25,6%

23,4%

33,7%

17,3%

FIFA

28,0%

24,7%

23,1%

24,1%

Votul pentru FIFA Ballon d’Or 2011-2013, la nivelul categoriilor de votanţi.

Sursa: FIFA. Calcule proprii

66 SINTEZA # 4, mai 2014

Franck Ribery

CONCACAF (America de Nord)

Dar cum au votat cele trei categorii de juraţi? Iarăși, dacă în 2011 și 2012 votul a fost în linii mari similar, ierarhia fiind una clară, în 2013 votul a fost iarăși unul diferit.

Cristiano Ronaldo

Lionel Messi

Căpitanii naţionalelor de fotbal l-au preferat pe Cristiano Ronaldo, antrenorii au votat într-o mai mare proporţie pentru ceilalţi competitori, iar media, l-a plasat pe Franck Ribery pe primul loc.

Ce ar fi fost dacă…?

Sunt voci care contestă tendinţa de democratizare a FIFA, de a acorda vot similar tuturor membrilor, indiferent de tradiţia, performanţa sau importanţa acordată fenomenului fotbalistic. Dând curs acestor opinii, cum ar arăta, de ex., ierarhia pentru FIFA Ballon d’Or dacă voturile ar avea o greutate diferită?

Un joc statistic, bazat pe clasamentul anual al FIFA privind performanţa echipelor naţionale, prin care am împărţit cele 208 naţiuni în 5 clase similare ca mărime, cu ponderi ale votului variind de la 0,5 (pentru cei cu o performanţă redusă) la 1,5 (pentru cei cu o performanţă ridicată), ne permite să calculăm noile punctaje:

Cristiano Ronaldo

Lionel Messi

Franck Ribery

Ceilalţi competitori

Vot 2011

48,2%

22,1%

9,5%

20,2%

Vot 2012

41,3%

23,9%

10,6%

24,2%

Vot 2013

24,0%

27,6%

24,4%

23,9%

Practic, nu există diferenţe mai mari de 1pp între valorile ponderate și cele neponderate. Dar, atunci când scorul e strâns, așa cum a fost în 2013, ierarhiile pot fi afectate. Într-o astfel de variantă de vot ponderat, Franck Ribery, „surpriza”, l-ar fi devansat pe Lionel Messi…

În loc de concluzie Votul pentru FIFA Ballon d’Or reflectă, în mare măsură, așteptările și anticipaţiile presei sau ale microbiștilor, imaginea sportului în sine. Dar, analizat în profunzime, ascunde propensiuni geografice majore, diferenţe perceptuale și, în consecinţă, alegeri semnificativ diferite. Toate acestea aspecte sunt mult potenţate de momentele de tranziţie de la o generaţie la alta sau cele care nu poartă amprenta unui singur jucător.

Fotbalul, asemenea oricărei religii, se află permanent în căutarea unei (noi) revelaţii. Odată descoperită și promovată ca transcendent, ea uniformizează percepţia, ușurând alegerea și dând un singur sens fotbalului. Dar efemeritatea revelaţiei, pentru că zeii fotbalului nu trăiesc foarte mult, face ca, odată consumată, să ne arunce înapoi, într-un mic haos primordial, în care trebuie să ne reconstruim repere, să ne refacem criteriile. Să ne reîntoarcem la mituri.

Cel mai bine clasat fotbalist român în FIFA Ballon d’Or a fost Gică Hagi, locul patru în 1994 , după parcursul istoric cu România la Cupa Mondială din SUA. În acel an, Balonul de Aur s-a dus la bulgarul Hristo Stoichkov.

67 SINTEZA # 4, mai 2014

Călin Moldovan-Teselios este sociolog, director de cercetare la Metro Media Transilvania

POLITICĂ Uniunea Europeană şi locul ei în lume

69

Cuprins secţiune 68 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Elitele Şi reforma

73

POL IT ICĂ

ANA LI Z Ă

Cum a schimbat criza Uniunea Europeana şi locul ei in lume Radu Magdin

C

riza financiară din 2008, din care nu am ieşit oficial nici în prezent, a marcat schimbări profunde la nivelul Uniunii Europene, atât în ceea ce priveşte interiorul său mecanismele de funcţionare, cât şi proiecţia sa în exterior. Acest articol este dedicat schimbărilor prin care a trecut Uniunea în încercarea sa de a transforma criza din pericol în oportunitate, drum mai mult sau mai puţin reuşit.

Cert este că decidenţii europeni, că vorbim de cei din marile capitale, din Bruxelles - pentru chestiunile legislative, sau din Frankfurt pentru chestiunile monetare, au reuşit să evite un scenariu tragic pentru proiectul european, şi anume o criză á la 1929-1933. Rămâne de văzut dacă Uniunea Europeană va reuşi să ajungă la finalul - declarat al crizei, oricând va veni el - mai puternică, ca Statele Unite ale Europei, sau dacă va urma un model mai puţin ambiţios, sub presiunea populismului politic. Vă propunem să începem cu analiza schimbărilor din interior, analizând în paralel efectul în exterior, şi anume cel asupra imaginii UE şi proiecţiei puterii sale, fie ea şi soft, faţă de partenerii sau competitorii externi.

Austeritatea, şi apoi „consolidarea bugetară” De remarcat, post-criză este pachetul financiar şi economic care a urmat, ca soluţie în plan european, şi internaţional. Spre diferenţă de SUA, care a preferat să printeze bani pentru a stimula economia, 69 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Europa a mizat pe austeritate.

După ani de reduceri salariale în diferite state UE, sau de tăieri de programe sociale, guvernamentale sau locale, s-au văzut efecte economice, dar şi socio-politice: guvernele succesive, de stânga sau dreapta, s-au demonetizat, partidele populiste sau extremiste fiind în ascensiune. De aceea a venit şi schimbarea de limbaj, sugerată de

atât interne - în ţările membre - cât şi externe; concret, criza a adus o mai mare presiune pe Comisia Europeană în ceea ce priveşte fondurile europene, şi a diminuat ambiţiile externe. Or, influenţă soft e că obrazul subţire se ţine cu cheltuieli, fie ele pentru ţările vizate de ajutorul pentru dezvoltare, fie pentru statele în diferite faze de discuţii pentru aderare sau parteneriat cu Uniunea Europeană: dacă Ianukovici a cerut înainte de summitul de la Vilnius 120 de miliarde euro ajutor pentru Ucraina, UE nici nu s-a gândit la mai mult de 20, dovada faptului că nici puşculiţa nu mai e plină ca pe vremuri.

Populism în floare: demonetizarea partidelor mainstream

Berlin şi adoptată de Bruxelles: nu mai vorbim de austeritate, ci de „consolidare bugetară”. Poate că sună mai bine, dar esenţa rămâne aceeaşi, şi dincolo de creşterile economice semestriale înregistrate în diferite ţări membre (România fiind premiantă în 2013), pentru cetăţeni contează şi ce se reflectă în buzunare, dincolo de veştile bune macro, care rămân generice, îndepărtate. Austeritatea a avut efect inclusiv asupra bugetului comunitar, asupra cheltuirii „banului european”, cu consecinţe

Revenind la aspectele sociale şi politice, populismul în floare în mai multe ţări membre ale Uniunii Europene e expresia şi nu cauza demonetizării partidelor mainstream, fie ele de stânga, dreapta sau orientate mai spre centru. Populiştii sunt concurenţa care comunică clar şi empatic într-o clasă politica obişnuită cu o viaţă politică plictisitoare, dar eficientă, bazată pe rotaţie. Or, populiştii strică această socoteală acuzând lipsa de rezultate a politicii actuale, fiind foarte buni în a sublinia „ce şi de ce nu e normal” fără a aduce însă soluţii. Din perspectiva Uniunii Europene în ansamblul ei, evoluţia - sau involuţia - populistă este de interes căci populiştii nu atacă numai „elita politică locală, coruptă”, ci îşi unesc forţele şi

POL IT ICĂ

n Motorul franco-german se gripează periodic din cauza diferenţelor de viziune între conservatoarea Merkel şi socialistul Hollande.

împotriva „Bruxellesului” văzut ca o entitate amorfă, birocratică, menită a subjuga popoarele europene. Acest narativ e centralizat pe moment de echipa alcătuită din Marine Le Pen, Gert Wilders şi alţi lideri populişti din Europa, care vor reuşi cel mai probabil, să scoată suficiente mandate la alegerile europene din mai 2014, încât să constituţie un grup separat în Parlamentul European. Alegerile din mai 2014 vor marca însă cel mai probabil şi o altă mare piatră de hotar: socialiştii şi democraţii (S&D) din Parlamentul Europeni ar putea (re)deveni prima familie politică a Europei, devansându-i pe popularii europeni (PPE). Dacă S&D a fost surclasat în 1999 de PPE, care au dominat politica europeană în ultimii 15 ani, 2014 ar putea fi anul care să marcheze un deceniu al revanşei pentru social-democraţi.

Reindustrializare, alianţe comerciale şi alegeri energetice Criză a fost una a serviciilor, a sectorului terţiar, nu una a agriculturii sau industriei. Însă ea a forţat Europa să se gândească la o reindustrializare, la eficientizare, practic la implementarea unor soluţii precum cele din Agenda 2010 a fostului cancelar german Schroeder; acelea practic au făcut Germania competitivă în înfruntarea crizei. În încercarea de a readuce economia la matcă, de a crea slujbe - pentru tineri şi nu numai, au fost explorate diverse modele de creştere şi s-a favorizat şi mai mult integrarea financia­ 70 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

r-bancară. Totodată, a fost scos de la naftalină proiectul unei zone comerciale comune cu Statele Unite ale Americii şi s-a pus problema echilibrului între mediu şi nevoi industriale. Într-adevăr, marea frustrare a industriaşilor europeni e că gazul rusesc costă, energia verde costă şi mai mult, iar colegii americani au energia ieftină de pe urma „revoluţiei gazului de şist” şi a începerii exploatării accelerate a resurselor de pe tărâm american.

Aceste tendinţe industriale, comerciale şi energetice, şi tensiunile inerente au avut efect în relaţiile externe, mai ales cu Rusia, SUA, China.

Eurozona, motoare bilaterale, trilaterale şi multilaterale Dacă e un lucru mai frapant ca oricare altul în Uniunea actuală, acela e clivajul crescând între eurozonă şi restul membrilor UE; practic, eurozona a devenit cutia de viteze a Uniunii, cine nu e în interior are sentimentul că, de fapt nu participă la decizii cu adevărat, asta şi pentru că multe decizii cu impact bugetar şi financiar general au fost adoptate aici, restul urmând a le urma, fie că le convine sau nu.

Zona euro e cel mai bun exemplu de cooperare consolidată, instrument gândit tocmai pentru a nu bloca din cauza consensului, un mamut alcătuit din 28 de ţări membre, cu interese variabile dincolo de frăţia comună. Formatele însă se diversifică, şi asta se vede şi intern şi extern: Visegrad+ (format din care face parte şi România) ia poziţii faţă de poziţia de coeziune,

Grupul de la Weimar se implică în criza din Ucraina (cu Polonia în poll-position), motorul francogerman se gripează periodic din cauza diferenţelor de viziune între conservatoarea Merkel şi socialistul Hollande. Apar la suprafaţă totodată alte relaţii bilaterale-cheie: fie mai vizibile abia acum, deşi deja existente (precum membrele de vază ale „flancului liberal”: Marea Britanie şi Olanda), fie nou-nouţe, bazate pe interese comune, dar şi pe prietenie personală, cazul Suedia - Polonia (la această prietenie a contribuit mult relaţia miniştrilor de Externe, Carl Bildt şi Radek Sikorski). Criza face ca toată lumea să joace de facto la mai multe capete, geometria europeană e din ce în ce mai variabilă.

Influenţa filierei germane: Berlin > Bruxelles?

Una din marile evoluţii ale perioadei de criză este locul ocupat de Berlin în jocul european.

După începerea crizei, şi odată cu prelungirea ei, germanii din instituţii sunt omniprezenţi în poziţii-cheie, sunt mai puternici ca oricând; francezii controlează în continuare poziţii cheie din instituţiile Uniunii Europene (printre care majoritatea serviciilor juridice) dar nu mai sunt la fel de vocali; britanicii au rămas eficienţi, dar jocul intern şi forţarea ideii de referendum în relaţia cu UE, dublate de ieşirea conservatorilor britanici din Partidul Popular European, i-a scos din ritm. Un spor de vizibilitate şi influenţă îl are şi Polonia, dar Berlinul este cel care nu e doar 

POL IT ICĂ

n Orice mare actor european are o reţea de influenţă

cireaşa de pe tort, ci şi bucata cea mai mare a tortului european. Asta se reflectă în lansările de viziuni, pe varii politici şi teme europene, în capitala germană, se reflectă în poziţiile cheie ocupate începând cu 2009 de germani în Bruxelles, se vede în vizitele demnitarilor străini, fie ei din China sau SUA, întâi la Berlin. La dilema lui Kissinger cu privire la persoana care răspunde la capătul firului telefonic în Europa (fie că telefonul e ascultat sau nu), răspunsul e mai degrabă Angela Merkel decât Barroso sau Van Rompuy.

la una din manifestările externe ale unui gigant precum UE, liderii europeni i-au luat faţa în continuu înaltei reprezentante pentru politică externă, Lady Ashton. E un drum lung pentru credibilizarea şi fortificarea instituţiilor europene cu potenţial federal. Dacă însă Marea Britanie nu va mai rămâne în UE, calea spre federalism e liberă, sub forţa motrică a Germaniei, care a patentat deja ea însăşi un model federal de succes; în plus, din perspectiva Berlinului, e ok ca Frankfurtul să înlocuiască Londra în funcţia de centrul financiar al Uniunii Europene.

Proiectul federal SUE sau altceva?

Lecţii pentru România

Proiectul federal - că va duce el spre Statele Unite ale Europei sau nu - nu e uşor de realizat şi comunicat într-o Europă în care a reintrat virusul populismului şi reticenţa unor noi transferuri de competenţe spre Bruxelles. Liderul laburist britanic Miliband spunea recent că, dacă va câştiga alegerile în 2015, nu va organiza referendum cu privire la ieşirea Marii Britanii din UE (spre deosebire de premierul conservator Cameron, care menţionase 2017 ca data referendară), mai puţin în cazul în care va exista tentaţia preluării unor noi competenţe de către Bruxelles.

Marea Britanie va concepe cu greu realizarea unei Europe federale; în consecinţă, Londra ca centru financiar îşi creşte puterea de negociere cu Bruxellesul prin construirea unei relaţii puternice cu lumea arabă şi cea chineză. În acelaşi timp, dacă e să ne gândim

Ce învăţăminte ar trebui să tragă România din ultimii ani de criză europeană? În primul rând, că e important să meargă în pas cu vremurile în care trăim, în continuă schimbare, şi nu să trăiască din percepţii perimate cu valoare de aşteptări înşelate: nu se intră cu una cu două în Schengen chiar dacă ai dreptate „tehnic” vorbind, nu funcţionează perfect lobbyul de ţară în lipsa unei strategii coerente şi a unei reţele active în oraş, nu vin banii europeni cu una cu două. Orice mare actor european (şi aici nu doar mărimea populaţiei contează - ex. Olanda) are o reţea de influenţă în oraş, nu doar ca hartă, ci ca motor de circulaţie a informaţiei care se transformă în gardă pretoriană şi în negociator profesionist când interesele naţionale sunt în joc. În al doilea rând, e necesară trecerea de la privirea Bruxellesului ca o

71 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Mare Poartă (la care mergem să ne plângem periodic) la o marea Masă Rotundă unde suntem ţara cu a şaptea putere de vot (din 28 - ceea ce nu e puţin, ca potenţial de reuşită). Predictibilitatea, seriozitatea, cultivarea prieteniilor personale, dar şi de ţară, o hartă a intereselor în funcţie de dosare, sunt cheia pentru o prezenţă românească cheie la Bruxelles; nu numai în sine ci şi ca test de succes concret pentru preşedinţia românească a Consiliului Uniunii Europene în 2019. În al treilea rând, încetarea auto-ponegririi: faptul că e nevoie să ne perfecţionăm nu înseamnă că până acum nu s-a făcut mai nimic, cum obişnuim să ne plângem. Cu munca unor diplomaţi buni profesionişti, a unor europarlamentari şi funcţionari foarte activi în instituţiile UE, capitolul observaţiei a fost depăşit, acum suntem în etapa de organizare tactică, şi e important să facem cât mai rapid tranziţia spre organizare şi gândire strategică. Vrem să facem jocuri mari în plan intern (căci deja UE e plan intern) dar şi extern (cu actori din afară UE, ca victoriile diplomatice din anii 70 şi 80)? O putem face, împrumutând din reţetele de succes din trecutul diplomatic şi de comerţ exterior, adoptând desigur noi bune practici, specifice prezentului şi economiei viitorului. În fond, râdem, glumim, dar pentru jocuri europene serioase trebuie să ne organizăm. n Radu Magdin, CEO Smartlink Communications, recent membru al Grupului de Lucru al Liderilor Emergenţi NATO.

72 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

PO LI TI CĂ

•

ZOON

POL IT IKON

Reforma statului: responsabilitatea elitelor, nu a politicienilor Marius Benţa Marius Benţa: Domnule profesor Bouckaert, la nivelul Uniunii Europene, românii tind să aibă un grad foarte ridicat de autopercepţie a corupţiei. De ce credeţi că e aşa? Cât de greu e să determini nivelul real al corupţiei dintr-o ţară?

Geert Bouckaert: Eu aparţin acelei categorii de oameni de ştiinţă care cred că datele legate de percepţia unui fenomen trebuie puse în balanţă vizavi de indicatori hard. Percepţiile manifestă tendinţa de a se auto-îndeplini: cu cât afirmi mai mult un anumit lucru, cu atât vor crede oamenii că e adevărat. Deci trebuie să avem grijă cu prezentarea unor astfel de date. Spre exemplu, dacă ne uităm la procentul sumelor pe care România le poate sau nu le poate obţine de la Uniunea Europeană, la gradul său de succes în scrierea de proiecte care pot aduce acei bani în ţară - succes care depinde şi de soliditatea controlului intern şi a capacităţii de audit interne - atunci vedem, în toată uniunea, o diversitate imensă a rezultatelor. Polonia, spre exemplu, se descurcă excelent; nu atinge 100%, desigur, dar se descurcă foarte bine...

Vorbim deci de un indicator uşor de măsurat...

Da, e un sistem diferit de măsurare a capacităţii, a gradului în care ne putem baza pe un anumit sistem.

Acesta e foarte important, pentru că ne atrage atenţia că trebuie să fim precauţi atunci când tragem concluzii despre acel sistem, dat fiind că putem, foarte bine, să cădem pradă stereotipiilor pe care le avem despre noi înşine. E un mod fatalist de a privi realitatea. Am un student care voia să-şi scrie teza despre percepţia corupţiei şi i-am spus că nu vreau să facă asta, ci mai degrabă să studieze modul în care sistemul face progrese în a investi în unităţile interne de control şi de audit şi în modul în care se pot folosi legitim astfel de indicatori precum gradul de atragere a banilor europeni, dar şi care sunt strategiile prin care aceste procente pot 73 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

fi îmbunătăţite. Acesta e un mod mult mai optimist de a privi o anumită ţară. Opinia mea e că avem nevoie, chiar cu disperare, de acest tip de optimism, pe care trebuie să-l insuflăm din nou în ţări precum România care sunt victimele stereotipiilor. E foarte greu să lupţi cu stereotipurile şi nu poţi lupta eficient decât făcând apel la date concrete, la fapte reale, spre exemplu prezentând dovezi că un sistem se întăreşte. Aceasta e calea pe care putem progresa, făcând apel la măsurători concrete şi solide.

Subiectul este foarte important în aceste zile în România, pentru că se pune problema de a certifica progresul intern al controlului. În speţă, există o dezbatere destul de aprinsă legată de progresul justiţiei, dat fiind că Uniunea Europeană a pus foarte multă presiune pe România la capitolul reforma justiţiei, în special în anii care au precedat aderarea, iar liderii uniunii păreau să ceară dovezi concrete că există şi capete importante care cad, nu doar lideri mărunţi.

Acest lucru chiar s-a întâmplat în ultimii ani, însă au apărut şi voci care au spus că o astfel de reformă a justiţiei ţine mai degrabă de show-biz, de componenta teatrală a societăţii. Poate fi acest tip de reformă o măsură adecvată a progresului unei ţări?

Aş spune două lucruri aici. Dacă ne uităm la agenda reformelor dintr-o ţară, vedem o acumulare a strategiilor. Linia întâi e, întotdeauna, linia executivului, cu puterea lui birocratică şi administrativă, zona în care se asigură serviciile directe şi se creează politicile. Acest lucru s-a întâmplat în ţările Uniunii Europene şi s-a bucurat de multă atenţie. Reforma s-a mutat apoi în zona legislativului. Cum poţi reforma, cum poţi îmbunătăţi componenta administrativă a legislativului, adică a parlamentelor, a acestor foruri supreme care asigură cadrul legal al statelor? Cum poţi să le profesionalizezi?

Această chestiune a devenit al doilea front al reformei.

Ultimul front este cel al sistemului judiciar, ramura judiciară a democraţiei liberale. De ce e ultimul?

Sistemul judiciar are două aspecte: există sistemul 

PO LI TI CĂ

•

ZOON

POL IT IKON

n Profesorul Bouckaert: cu cât lucrurile sunt mai politizate, cu atât e mai greu să faci reformă

curţilor judecătoreşti şi există sistemul urmăririi penale.

Urmărirea ţine de executiv, pentru că implică structurile poliţiei, închisorilor şi procurorilor. Curtea e şi ea importantă, dar ea se află la cea mai mare distanţă faţă de populaţie şi aşa trebuie să rămână în cursul acestei reforme a administraţiei sistemului judiciar...

Dar cât de departe trebuie să rămână faţă de politicieni, de puterea politică?



Aveţi dreptate, pentru că, în ce priveşte acest al treilea termen, problema e cum poate acesta să fie reformat şi, în acelaşi timp, să rămână independent politic. E crucială această problemă: cum îi poţi garanta autonomia şi independenţa şi, în acelaşi timp, să te asiguri că slujeşte societatea? Aici e vorba de responsabilitate...

Care e secretul? Cum se poate face asta? Alţii cum fac asta?

În primul rând, e nevoie de un cadru legal solid, care să garanteze modul în care se fac numirile în funcţie. Este nevoie, de asemenea, de profesionalizarea judecătorilor înşişi, de asigurarea formării lor corespunzătoare şi de includerea lor într-un sistem de verificări externe. Desigur, e nevoie şi de o anumită cultură. Trebuie implementată o anumită cultură a autonomiei şi independenţei. Iar acest lucru vine doar în timp...

Pas cu pas...

Pas cu pas, desigur, iar o platformă europeană poate convinge judecătorii că, dacă e posibil acolo, atunci trebuie să fie posibil şi aici. Aceasta e combinaţia adecvată. Ei sunt ultimii la rând, dar trebuie şi ei să devină conştienţi că trebuie să se reformeze. Cu cât lucrurile sunt mai politizate, cu atât e mai greu să faci reformă, iar de aceea e nevoie de linii foarte stricte.

Iată, s-a văzut asta şi în Ungaria, în modul în care s-a schimbat sistemul acolo, în contextul sistemului european de monitorizare, a Consiliului Europei, care e ceva benefic pentru statele membre.

O reformă a statului face parte, de regulă, dintr-un proiect naţional, un proiect care vizează o serie de obiective clare pe termen lung şi care dau naţiunii 74 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

puterea de a merge înainte. După Revoluţie, România a avut un astfel de proiect mare cristalizat în dezideratul intrării în UE şi NATO. În 2004, România a primit răspunsul pozitiv, iar după momentul aderării din 2007 românii şi-au dat seama că nu mai au o ţintă majoră, un proiect naţional. Cum e posibil ca ţările din Uniunea Europeană să aibă şi proiecte naţionale, dar, în acelaşi timp, să adere la un proiect transnaţional, suprastatal?

Dacă privim scena europeană, vedem ţări care se străduie să menţină agenda reformei, cu toţi agenţii implicaţi în ea, la nivel naţional. Mă gândesc, de exemplu, la Portugalia şi la schimbările de sistem de acolo, dar şi la ţări precum Irlanda sau la Finlanda, cu permanenta ei proximitate rusă...

Aceste ţări sunt, întâmplător, state periferice ale Uniunii...

Exact. Însă unele au reuşit să migreze spre centru prin crearea unor proiecte de societate care au vizat reformarea întregului lor sistem.

Cine e responsabil pentru astfel de schimbări?

În aceste ţări se poate vedea că au fost create platforme de întâlnire pentru elite...

Nu neapărat politicieni...

Nu neapărat politicieni! Vorbesc despre elite care, în ţările de care vorbeam - Irlanda, Portugalia şi Finlanda - s-au constituit platforme implicând asociaţii patronale, sindicate, asociaţii academice, asociaţii de jurnalişti, de funcţionari publici, dar şi de politicieni, desigur, structuri politice democratice. Aceştia au găsit platforme în care s-au putut întâlni şi în care au putut analiza opţiunile. Opţiunile nu sunt foarte multe - şi putem vorbi despre asta - însă, chiar şi după alegeri, trebuie să existe un proiect sustenabil. Proiectele de succes sunt cele în care strategiile de reformă nu au fost monopolizate de politicieni şi de funcţionarii publici. Atunci când s-au implicat şi societatea civilă cu asociaţiile oamenilor de afaceri, cu sindicatele, cu presa, creând o comunitate de interese în sensul reformei ţării, proiectul a devenit sustenabil şi s-a menţinut pe agenda publică. Vorbesc, desigur, despre un model mai degrabă ideal, pentru că el s-a regăsit în moduri diverse

PO LI TI CĂ

•

ZOON

în diferite ţări, însă e clar că acest lucru s-a întâmplat în Finlanda şi, într-o bună măsură, în Irlanda şi Portugalia.

Un astfel de cadru care poate fi creat într-o ţară poate, foarte bine, să fie unul informal - ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să fie public ori transparent - dar poate fi informal în sensul în care să permită schimbările de poziţii într-o manieră congruentă. Acesta e sfatul pe care îl dau statelor: să încerce să coaguleze elitele în platforme informale, unde să se vorbească despre viitorul lor. În Finlanda, spre exemplu, se fac luări de poziţie în faţa Parlamentului. Dar Finlanda e o ţară aparte, acolo există chiar şi institute ale viitorului, pentru că îşi permit să finanţeze cercetarea academică pentru a răspunde la întrebarea, cum ar trebui să ne pregătim pentru viitor şi cum putem să ne coroborăm acţiunile împreună cu sectorul privat şi cu sectorul non-profit pentru binele public? În unele ţări, acest lucru chiar se întâmplă.

Din păcate, în ultimii ani, guvernele din România au înregistrat eşecul unui proiect pe care guvernele însele îl considerau important, proiect care avea două componente: regionalizarea administrativă şi descentralizarea puterii. Au eşuat în ambele proiecte. Percepţia mea subiectivă e că politicienii nu au fost capabili de deschidere faţă de elitele ţării. În plus, descentralizarea puterii ar fi implicat şi descentralizarea resurselor care, în prezent, sunt prinse în circuite cu centri la Bucureşti. Se pune deci întrebarea, cum îi putem obliga pe cei care ţin frâiele puterii să permită migraţia de resurse şi de putere spre periferie?

Acest fenomen poate fi observat în multe ţări. În primul rând, e vorba de o problemă de tip „oul sau găina”. Nu faci descentralizare pentru că te temi că vei pierde controlul, iar argumentul folosit e acela că nici nu ar exista capacitate de a prelua mai multă autoritate la nivel local, iar capacitatea nu există pentru că nu ai făcut descentralizare. Deci seamănă cu paradoxul „oul sau găina”. Problema există în numeroase ţări, precum Turcia, Maroc sau chiar China. În al doilea rând, contează modul în care sunt structurate partidele politice, întrucât decizia e, până la urmă, una politică.

Avem un sistem de partide politice centralizat sau descentralizat? Răspunsul la această întrebare contează enorm. Liderii politici trebuie să-şi dorească să devină primari ai unor oraşe puternice sau guvernatori ai unor regiuni puternice. Descentralizarea partidelor politice înseamnă să existe lideri puternici şi în teritoriu. Aceste două chestiuni trebuie privite simultan: e nevoie de primari puternici, astfel încât să existe un interes din partea politicului pentru aceste funcţii, dar e nevoie şi de crearea unei capacităţi la nivel local care să facă loc iniţiativelor pe verticală de jos în sus. Clujul e, probabil, un bun exemplu în acest sens, dar contează şi faptul că primarul de aici a fost şi în centrul puterii la nivel naţional, astfel că deţine convingerile şi pârghiile care îi permit să întărească structura la nivel local.

Da, dar a fost, de asemenea, prim-ministrul care a eşuat în acest proiect al regionalizării...

Aşa e, dar cel puţin a încercat. Alţii, poate, nici nu ar fi încercat.

75 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

POL IT IKON

A încercat pentru că a existat şi o presiune externă, a existat ideea că Europa vrea să ne regionalizăm. Şi, de regulă, dacă se întâmplă ceva bun în România, vine ca rezultat al unei cerinţe europene.

Da, dar există argumente ştiinţifice în favoarea ideii că descentralizarea e ceva benefic. Încrederea populaţiei în guvernarea locală e, de obicei, mai ridicată decât încrederea în nivelul intermediar sau cel central al puterii. E un indicator foarte important care spune că, dacă vrei să întăreşti un sistem de guvernare, trebuie să-l descentralizezi. Atunci când obţii o încredere mai mare, poţi implementa politici şi servicii diferenţiate, iar asta întăreşte şi democraţia la nivel local. Deci există dovezi cre arată că, dacă vrea să stabilizezi un sistem, trebuie să-l descentralizezi într-o anumită măsură.

Reversul medaliei ţine de actuala criză financiară. Se poate observa o tendinţă spre centralizare, inclusiv în ţări precum Suedia sau Danemarca, cu singurul scop de a păstra controlul asupra finanţelor publice, asupra datoriei consolidate şi asupra deficitelor. Există şi o agendă ascunsă. Iniţial, s-a spus, hai să descentralizăm, pentru că, dând liderilor locali mai multe competenţe, fără a le da mai mulţi bani, vom face economii; asta a fost partea negativă a agendei descentralizării.

Acum se observă şi o reacţie la această mişcare, însă nu putem şti, deocamdată, dacă avem de a face cu un fenomen temporar sau nu. Rămâne de văzut ce urmează să se întâmple. Dar, în general, se poate spune că descentralizarea are consecinţe mai bune decât centralizarea, în special în societăţile cu diversitate ridicată. Eu sunt belgian, deci, prin definiţie, nu am cum să susţin principiile centralismului. Atunci când se vorbesc mai multe limbi, când există culturi diferite...

Asta e valabil şi pentru Transilvania, dar nu şi pentru celelalte zone ale României, în orice caz nu pentru Bucureşti, unde nu prea există experienţa multiculturalităţii. Puteţi, la final, să adresaţi un mesaj elitelor din România? Revista SINTEZA e o publicaţie care se adresează cu precădere elitelor din această ţară.

Transilvania a fost în Europa Centrală vreme îndelungată şi cred că are toate capacităţile pentru a reajunge în centrul Europei. Regiunea are numeroase avantaje din cauza intersecţiilor culturale multiple de aici. Istoria şi prezentul spun multe despre viitor. Întărirea sectorului public, a sistemului de guvernare a statului, a sectorului privat şi a sectorului non-profit, în sensul unor parteneriate mai puternice va fi benefică pentru toate regiunile. Sfatul meu e să nu vă fie teamă să lucraţi împreună cu sectorul privat şi cu sectorul nonprofit în manieră transparentă şi în sensul menţinerii societăţii deschise. n Geert Bouckaert este expert în domeniul reformei sectorului public. A fost implicat activ în dierse structuri vizând reforma administraţiei publice la nivele naţionale, europene sau internaţionale. A scris şi a coordonat numeroase studii academice comparative despre acest subiect. În prezent, este profesor la Institutul pentru Management Public din cadrul Universităţii Catolice din Leuven, Belgia iar, din 2013, este preşedinte al Institutului Internaţional de Ştiinţe Administrative (IIAS).

George Maior, decorat de Preşedintele Republicii Franceze

D

irectorul Serviciului Român de Informaţii, George Cristian Maior, a fost distins de către preşedintele Republicii Franceze, François Hollande, cu Ordinul Legiunii de Onoare în grad de Cavaler. Distincţia i-a fost înmânată de ambasadorul Franţei, Philippe Gustin, într-o ceremonie specială care a avut loc, în 17 aprilie, la Ambasada Franţei din România și reprezintă recunoaşterea contribuţiei lui George Maior la integrarea României în comunitatea euroatlantică.

Statul francez a remarcat contribuţia lui Maior la reforma profundă a Serviciului Român de Informaţii. ”SRI a devenit o instituţie eficientă şi riguroasă, care, prin contribuţia sa, sprijină statul român, fiind însărcinată să vegheze la respectarea legii şi să lupte împotriva corupţiei cu scopul de a permite României să îşi atingă obiectivul de a avea o guvernare care să se ridice la cele mai înalte standarde europene”, a spus Philippe Gustin în discursul său.

Directorul SRI, George Cristian Maior, a subliniat importanţa parteneriatului strategic pe care România îl are cu Franţa, mai ales în contextul acutizării provocărilor la adresa securităţii regionale, a Europei şi a NATO. „De-a lungul istoriei, România a văzut întotdeauna în Franţa un aliat natural, în ciuda orientării ideologice impuse ţării noastre în timpul Războiului Rece. Aceasta a făcut ca, odată cu revenirea României la democraţie, interacţiunea dintre serviciile de informaţii române şi franceze să fie cât se poate de naturală, astfel că astăzi s-a ajuns la o performanţă intelectuală şi operaţională demnă de remarcat. Atât serviciile române de informaţii, cât şi cele franceze împărtăşesc aceeaşi viziune în ceea ce priveşte lumea contemporană, dispunând în acelaşi timp de capacitatea operaţională necesară abordării provocărilor şi reducerii incertitudinii care planează asupra securităţii statelor şi cetăţenilor noştri. Acestea sunt cu atât mai importante acum, având în vedere evoluţiile îngrijorătoare de la graniţele de est ale Uniunii Europene şi ale NATO. Relaţia strategică dintre România şi Franţa are potenţialul să contribuie, pe de o parte, la înţelegerea acestei situaţii deosebite pentru Uniunea Europeană şi pentru NATO, iar, pe de altă parte, să găsească soluţiile inteligente pentru evitarea unui neo-război rece, de natură să afecteze întreg spaţiul euro-atlantic”, a arătat Maior.

Directorul Serviciului Român de Informaţii şi-a exprimat speranţa că, în spiritul acestei alianţe naturale istorice cu România, „Franţa va înţelege interesele României legate de ceea ce înseamnă graniţa de est a Uniunii Europene şi a NATO, inclusiv în ceea ce priveşte intenţiile noastre de accedere în Schengen, o chestiune legitimă, la care s-a lucrat mult şi pentru care, cel puţin din punct de vedere tehnic, îndeplim toate criteriile”.

Ordinul acordat de preşedintele Franţei reprezintă cea mai înaltă decoraţie onorifică franceză, instituită în anul 1802 de către Napoleon Bonaparte. n 76 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

PROFILE

77 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Meridian

Soare cu dinţi la Cernăuţi Cetăţeni cu aspiraţii europene într-o ţară incertă, românii din Ucraina privesc cu prudenţă spre un viitor nesigur.  de Bogdan Stanciu Foto: Vakarcs Loránd

78 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Cuprins secţiune

Soare cu dinţi la Cernăuţi

78

Ucraina o cheie de lectură

96

consecvenţa politică a Moldovei

98

Turcia: lupta pentru Putere

100

79 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

n Steagul Ucrainei şi drapelul UE flutură din turnul Primăriei Cernăuţi, deasupra Pieţei Centrale a oraşului, cu pavajul sărit şi mijloace de transport învechite

Românii şi moldovenii din Ucraina Total = 409,608 persoane, din care 36,86% români, respectiv 63,13% moldoveni

Basarabia

Herţa

80 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

MERIDIAN

n Statuia lui Taras Şevcenko din Piaţa Centrală este flancată de două corturi militare ale unor formaţiuni de dreapta. În fundal, hrisovul emis de Alexandru cel Bun, care atestă pentru prima dată Cernăuţiul

A

proape jumătate de milion de români şi moldoveni trăiesc în Ucraina, ţară care captează atenţia întregii lumi încă din toamnă. Evenimentele dramatice de la Kiev, soldate cu fuga preşedintelui Victor Ianukovici din ţară, au avut o consecinţă neprevăzută în Crimeea. Regiunea autonomă majoritar rusofonă şi-a declarat independenţa în­ tr-un referendum nerecunoscut de comunitatea internaţională, desfăşurat sub protecţia trupelor ruseşti şi a solicitat unirea cu Rusia. Moscova a anexat Crimeea în ciuda protestelor din cancelariile occidentale, şi a trimis lumea în pragul a ceea ce mulţi analişti numesc al Doilea Război Rece. În acest context, revista SINTEZA a luat pulsul comunităţii româneşti din regiunea Cernăuţi, unde se află cea mai mare concentrare de conaţionali din Ucraina, şi a încercat să afle problemele şi aşteptările lor.

Greu de trecut În Vama Siret, mâna birocratic miserupistă a românilor face casă bună cu morga militar-încruntată a ucrainenilor. La punctul nostru de control, cei care vor să intre în ţara vecină nu au decât să stea la coadă o oră, alături de șmecheri care se bagă în faţă sau intră pe banda de Corp Diplomatic. Apoi, vine controlul ucrainean, cu bariere, proceduri complicate, ștampile peste ștampile și fotografierea portbagajului, cu tăbliţa de înmatriculare la vedere.

După graniţă, drumurile din Ucraina sunt o migrenă. Șoseaua lată, 81 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

dar plină de denivelări și gropi, trece prin sate cu rezonanţă românească.

Unele au tăbliţe bilingve, altele nu, în funcţie de proporţia etnicilor români și de destoinicia primarului.

Cernăuţiul nu are nici inscripţie bilingvă la intrare și nici primar, până la alegerile din 25 mai. În schimb, orașul este cuprins de febra steagurilor. De balconul situat la primul nivel al turnului primăriei atârnă un drapel imens al Uniunii Europene. Deasupra lui, chiar în vârful turnului, flutură steagul Ucrainei. În partea opusă a Pieţei Centrale, steagurile Ucrainei sunt arborate alături de cele ale unor formaţiuni naţionaliste, care și-au instalat corturi în dreapta și stânga statuii lui Taras Șevcenko - un poet naţional la fel de fetișizat ca Eminescu sau Petőfi .

Orașul e plin de mașini care au arborate culorile Ucrainei sau stelele Uniunii Europene. Există și un steag combinat, pe jumătate european, pe jumătate ucrainean. În unele intersecţii, vânzători ambulanţi comercializează pe mărunţiș astfel de însemne. Pe bulevardul Mihai Eminescu, un drapel ucrainean flutură chiar deasupra unei tăbliţe cu numele străzii. În marea bicoloră - galben şi albastru -, un tricolor atârnă stingher, pe jumătate încolăcit, la intrarea în Palatul Naţional Român, imediat lângă Primărie.

Vremuri tulburi De fapt, Palatul Naţional Român se rezumă la o sală încăpătoare de la parterul clădirii, unde își au sediul majoritatea asociaţiilor românești din Cernăuţi. „E un spaţiu pe care îl avem în arendă fără plată, restul clădirii nu

e a noastră”, spune posomorât Vasile Bâcu, președintele Societăţii „Mihai Eminescu”, una dintre asociaţiile de referinţă ale comunităţii românești din Ucraina. Înăuntru e destul de frig, fiindcă sala a fost debranșată de la reţeaua de gaz, din cauza costurilor prea mari.

Vasile Bâcu era student în urmă cu 25 de ani, când a participat la ședinţa de fondare a societăţii. Acum, a ajuns să conducă asociaţia prin vremuri tulburi. Anul trecut nu a primit niciun sfanţ de la statul român pentru finanţarea activităţilor culturale, deși sunt printre cele mai importante pentru comunitate. „Ţin minte că era 1 Martie. Trebuia să facem Festivalul Mărţișorul și, până la sfârșitul zilei, trebuia să fac de rost de 5.000 de grivne (cam 320 de euro - n.r.). Aveam 500 de grivne în buzunar. La finalul zilei, totul s-a terminat cu bine, primul care a dat bani a fost un pensionar din Boian, care a intrat aici și mi-a zis că el îmi dă pensia lui, de 800 de grivne, da să nu cumva să afle baba. Apoi au fost oameni de afaceri, alţi români, din Cernăuţi sau împrejurimi, care au dat bani, și totul a ieșit bine”, își aduce aminte Bâcu.

Societatea „Mihai Eminescu” este un caz fericit. Din cele peste zece asociaţii românești, dacă ar supravieţui două-trei, fără susţinerea statului român. România acordă finanţare societăţii civile românești din Ucraina, în principal prin Departamentul Politici pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni (DPRRP) din cadrul Ministerului Afacerilor Externe și prin Institutul Cultural Român. Prestaţia persoanelor controversate care au ajuns în anii 

MERIDIAN

n Într-un oraş unde salariul mediu este de 200 de dolari pe lună, puţină lume îşi permite să bea cafeaua la eleganta „Grand Café Czernowitz" (sus). Nevoiaşii îşi rotunjesc veniturile vânzând mere sau flori pe străzile din centrul oraşului (jos)

82 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

MERIDIAN

n Credincioşii, în special oameni în vârstă, sunt într-un permanent du-te vino în Catedrala „Pogorârea Sfântului Duh", ctitorie românească.

Inscripţia „Unul în trei ipostasuri Dumnezeu" a dispărut, iar lăcaşul de cult este vopsit la exterior în roz-bonbon (sus). La 200 de metri de biserică, tinerii ascultă pe strada pietonală o formaţie locală care cântă live (jos)

83 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

MERIDIAN

n Portretele unor eroi ai Euromaidanului sunt afişate la intrarea în Primăria Cernăuţi. În centru, cele două victime originare din oraş

precedenţi la cârma lor a avut darul să debusoleze elita intelectuală românească de la Cernăuţi. Natalia Intotero, care a condus DPRRP în 2012, a dobândit o tristă faimă, după ce le-a spus unor intelectuali bucovineni că în Chicago este nevoie mai mare de carte românească decât la Cernăuţi. Andrei Marga, președinte al Institutului Cultural Român în 2012-2013, a tăiat integral finanţarea revistei „Glasul Bucovinei” pe anul trecut. Așa că toate cele patru numere ale revistei au fost comasate într-unul singur, tipărit în martie anul curent, la Suceava, cu susţinerea financiară a Mănăstirii Putna. „Pentru altceva se găsesc întotdeauna bani, pentru noi, nu ”, spune cu tristeţe Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române şi redactorul-şef al „Glasului Bucovinei”.

Ungurii, model pentru români Alexandrina Cernov şi scriitorul Ilie Luceac conduc împreună Editura „Alexandru cel Bun” şi au în grijă singura bibliotecă românească din oraş. Sunt doi dintre intelectualii care militează cel mai intens şi deschis pentru păstrarea şi dezvoltarea culturii româneşti în Ucraina. Modelul propus de ei este cel adoptat de comunitatea maghiară din Ucraina şi România. „Avem nevoie de o linie de predare în limba română la universitatea din Cernăuţi, la fel cum au ungurii la Ujgorod (în regiunea Transcarpatia - n.r.), sau la Cluj, la «Babeş-Bolyai»”, punctează doamna Cernov una dintre principalele doleanţe ale românilor din Ucraina. În acest sens, s-au făcut anumiţi 84 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

paşi încă de pe vremea preşedinţilor Emil Constantinescu, respectiv Leonid Kucima, dar ideea nu s-a concretizat.

Acum, la universitatea din Cernăuţi se pot forma grupe de români la fiecare facultate, dar predarea se face în ucraineană, explică Alexandrina Cernov, care a fost profesor la universitate, până la pensie, în cadrul Catedrei de Filologie Română şi Clasică.

Lipsa unei linii de predare în limba română este dublată de o a doua mare problemă a comunităţii: nerecunoaşterea diplomelor româneşti. „Dacă un român de aici se duce şi face facultatea în România, diploma nu îi este recunoscută. Trebuie să dea un examen de echivalare la Kiev”, mai spune Alexandrina Cernov.

Costurile legate cu examenul sar de 1.000 de euro, potrivit mai multor surse din mediul românesc. În acest context, românii din Ucraina sunt descurajaţi să înveţe în România, iar în Ucraina nu se pot pregăti în limba română. Rezultatul este o criză de cadre didactice bine pregătite pentru şcolile româneşti, în mod special la discipline precum fizica, matematica, chimia, informatica etc.

Agenda politicienilor Impunerea unei linii de predare în limba română la Cernăuţi este de neimaginat fără susţinere politică. Dar românii din Ucraina nu se pot plânge că nu sunt reprezentaţi politic. În jur de 20 la sută dintre cei 104 membri ai Consiliului Regional Cernăuţi sunt români. Consiliul funcţionează ca un parlament regional. Clădirea consiliului este construită, ca mai tot centrul orașului, în perioada

austriacă a Bucovinei şi are în faţă doi lei impozanţi, la baza unei scări monumentale. Geamurile de la intrare au fost sparte în timpul „revoluţiei” cernăuţene din 24 ianuarie și, la mijlocul lunii martie, nu erau încă înlocuite. În locul lor, folii de plastic, cu iz de șantier. Înăuntru, holuri lungi, cu covoare roșii, desfășurate simetric pe axa centrală, dau un aer de „judeţeană de partid”.

Președintele consiliului este de origină română și se numește Mihai Găiniceru. A fost ales pe listele hulitului Partid al Regiunilor, condus până recent de preşedintele debarcat, Victor Ianukovici. Găiniceru a fost singura „victimă” a revoluţiei de la Cernăuţi, el fiind bruscat de protestatarii care au forţat intrarea în clădire. S-a ales cu capul spart și a necesitat o scurtă spitalizare.

Rănile fizice și politice i s-au vindecat însă miraculos: nu mai are nicio zgârietură, iar asupra demisiei depuse sub presiunea străzii a revenit. „Eu am anunţat că renunţ la putere, dar asta a fost sub presiune și cererea mea de demisie acum nu știu unde este. Problema este că cererea pot să o depun doar eu personal sau dacă împuternicesc pe cineva, și acum nu știu unde se află acea cerere”, explică lapidar omul politic cum şi-a dat demisia, dar de fapt e în funcţie. Întrebat ce părere are despre o linie de predare în limba română la universitatea din Cernăuţi, Găiniceru a răspuns ca şi când atunci ar fi auzit pentru prima dată de acest lucru: „Nu știu exact despre ce este vorba, știu că există o catedră de limba română puternică la universitate, dar mai multe nu pot să spun, pentru că trebuie

MERIDIAN

n Drapelul Ucrainei flutură deasupra unui indicator cu numele străzii „Mihai Eminescu". Poetul naţional român are şi o statuie în centrul oraşului

să văd despre ce este vorba”.

Pragmatic şi bine informat, Ion Popescu, singurul deputat de origine română ales în Rada Supremă (parlamentul naţional) de la Kiev, crede că o universitate multiculturală la Cernăuţi este realizabilă, dar paşii de urmat trebuie gândiţi pe termen mediu. „Pentru a avea o universitate este nevoie, în primul rând, de cadre.

Iar aceasta este o problemă destul de mare, fiindcă nu avem cadre.

Noi, politicienii, abordăm aceste probleme, dar trebuie să vină cadrele didactice cu propuneri. Trebuie făcut un program pe 2-3 ani, de formare a unor cadre didactice universitare, în funcţie de ce este nevoie, și în regiunea Cernăuţi și în Transcarpatia”, spune Popescu.

Despre un partid politic românesc nu poate fi vorba în Ucraina, deoarece în momentul de faţă, formaţiunile politice pe criterii etnice sunt interzise de lege. Prin urmare, o formulă de reprezentare politică de tip UDMR este privită cu scepticism în mediul românesc, chiar dacă mulţi intelectuali spun că lipsa unităţii politice ar fi a treia mare problemă a românilor din Ucraina.

Potrivit unei legi de anul trecut, abrogată de noul parlament naţional, dar fără ca abrogarea să intre în vigoare, în Ucraina, o limbă minoritară poate deveni oficială pe teritoriul unei unităţi administrative, dacă acolo minoritatea reprezintă mai mult de 10% din totalul populaţiei. Deşi legea există, ea nu a fost aplicată până acum în Regiunea Cernăuţi decât în 11 localităţi şi în Raionul Herţa.

Opinia generală este că politicienii de origine română şi-au pierdut în 85 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Ştiţi cum este?

Noi, românii de aici, am avut întotdeauna un frate mai mare. Până nu demult, erau ruşii, acum avem un altul (ucrainenii - n.r.).”

Dacă în estul Ucrainei e rău, la noi nu poate să fie bine.

Nicolae Toma, preşedinte Societatea Jurnaliştilor Români Independenţi din Regiunea Cernăuţi

mare măsură identitatea etnică şi sunt, înainte de toate, membri de partid şi doar mai apoi români. Din această cauză, deputaţii regionali români nu au reuşit nici să impună limba română ca limbă regională, deşi legea le-o permitea.

Un deputat regional marcant este Ioan Muntean, liderul de la Cernăuţi al partidului Batkivşcina (Patria), al Iuliei Timoşenko. Steagul partidului - întâmplător, roşu, galben şi albastru - stă frumos pe biroul lui Muntean, alături de steagul Uniunii Europene şi al Ucrainei, iar pe peretele din spatele său, Iulia Timoşenko scrutează zările dintr-un portret.

Pentru Ioan Muntean, toate problemele românilor din Ucraina s-ar rezolva dacă Iulia Timoşenko ar ajunge la putere în urma alegerilor din 25 mai. După discurs, Muntean este în plină campanie electorală, deşi mai sunt două luni până la alegeri: „Ştiu de pe când era Iulia Timoşenko premier cât au fost ajutate raioanele româneşti. Este un lider care vrea ca Ucraina să fie în Europa, este de partea minorităţilor şi a ajutat la dezvoltarea infrastructurii în zonele populate de români. Avem nevoie de drumuri, şcoli, primării şi spitale.

Este important ca românii să simtă că preşedintele ţării se gândeşte la minorităţi”.

Muntean spune că românii din Consiliul Regional au fost timoraţi permanent de deputaţii Partidului Regiunilor. „Nimeni nici nu se putea gândi să facă un grup de deputaţi români. Au fost tot timpul presiuni, mai ales pe noi, pe opoziţie”, explică politicianul de ce deputaţii regionali români nu au prea reuşit să se facă 

n Ilie Luceac

n Alexandrina Cernov

n Vasile Bâcu

n Mihai Găiniceru

n Ioan Muntean

n Iurie Stadniciuc

n Nicolae Costaş

n Maria Toacă

n Vasile Scripcaru

n86Veaceslav SINTEZASidor # 4, aprilie - mai 2014

n Elena Piligaci

n Larisa Sandu

MERIDIAN

n Clădirea principală a Universităţii „I. Fedkovici" din Cernăuţi. Aici s-a proclamat în 1918 Unirea Bucovinei cu România

auziţi până acum în Consiliul Regional.

Cât despre limbă, politicianul crede că este foarte important să se menţină şcolile în română, dar copiii săi merg la şcoală în ucraineană. „Ştiţi, e mai uşor pentru ei apoi să se descurce, dacă învaţă în limba statului, dar am nepoţi după fraţi şi alte rude care învaţă în limba română”, explică politicianul. „Vedeţi unde am fost eu?”, întreabă la finalul întâlnirii, şi apoi arată o serie de selfie-uri pe care şi le-a făcut pe Euromaidanul de la Kiev şi o înregistrare video tot de acolo.

El se află în prim-plan, cu o caschetă militară pe cap şi flăcările din piaţă joacă în plan secund. Din depărtare se aud împuşcături. Eroic.

O istorie complicată Cernăuţiul a fost, până în 1918, capitala Ducatului Bucovinei, parte din jumătatea austriacă a Imperiului Austro-Ungar, spre deosebire de Transilvania sau Banat, care făceau parte din jumătatea guvernată de la Budapesta. Între 1918 şi 1940, Bucovina a fost parte a României Mari. În 1940, partea de nord a Bucovinei a fost ocupată de URSS în 87 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

urma Tratatului Ribbentrop-Molotov. Între 1941 şi în 1944 a revenit sub administraţie românească, ca urmare a ofensivei Axei contra URSS. În 1944 a reintrat în componenţa URSS, ca parte a RSS Ucrainene. Din 1991 face parte din Republica Ucraina.

Pentru a înţelege Cernăuţiul actual, este nevoie de o recapitulare a celor mai tulburi ani din istoria sa recentă: 1940-1944. Atunci, populaţia oraşului s-a schimbat radical. O estimare făcută de surse româneşti arată că 95 la sută din populaţie a părăsit oraşul în acei ani, în urma unor valuri succesive de refugieri, deportări, schimburi de populaţie sau internări în lăgăr, provocate, pe rând, de prima intrare a sovieticilor în oraş (1940), apoi de intrarea armatelor române, sub regimul Antonescu (1941) şi de întoarcerea armatei sovietice (1944).

Schimbarea de populaţie stă la baza actualei configuraţii etnice a oraşului. Astfel, la recensământul din 1930, din cei 112.000 de locuitori ai oraşului - al treilea cel mai mare centru urban al României Mari, după Bucureşti şi Chişinău -, 38% erau evrei, 27% români, 15% germani, 10%

ucraineni, 8% polonezi şi 1,3% ruşi.

Acum, potrivit recensământului din 2001, cel mai recent desfăşurat în Ucraina, din totalul de 237.000 de locuitori, 80% sunt ucraineni, 11% sunt ruşi, 4,5% sunt români, şi 1,6%, moldoveni. Faţă de 2001, populaţia oraşului a crescut, preponderent cu ucraineni, până la 260.000 de locuitori, ceea ce îl face cam de dimensiunea Braşovului.

Toată această istorie complicată şi repercusiunile ei sunt puse în context, analizate cu ironie şi explicate admirabil de profesorul de română Nicolae Costaş, care lucrează şi ca ghid turistic, pentru Universitatea Naţională din Cernăuţi „Iurii Fedkovici”. „Vorbim de o schimbare radicală de populaţie. Şi românii care sunt acum în Cernăuţi sunt veniţi după 1945”, subliniază profesorul.

Austriecii au fost constructori harnici şi, la plecare, au lăsat Cernăuţiului o zestre de clădiri care dau oraşului un aer inconfundabil de Mitteleuropa. Cea mai importantă clădire din perioada austriacă este Palatul Mitropolitan, actualmente sediul universităţii. Aici, în actuala 

MERIDIAN

n Un pod şubred (dreapta) uneşte cele două maluri ale Prutului, între raioanele Herţa (românesc) şi Noua Suliţă (moldovenesc). În stânga, construcţia la un pod modern s-a oprit după montarea stâlpilor

sală care serveşte drept Aula Magna, a fost proclamată unirea Bucovinei cu România, în 1918.

Complexul de clădiri, o ctitorie a comunităţii româneşti din Bucovina, a fost proiectat de genialul arhitect ceh Josef Hlavka, care şi-a căutat inspiraţia în arhitectura maură. În 2011, Palatul Mitropolitan a intrat în Patrimoniul Mondial UNESCO, fiind al treilea obiectiv introdus de Ucraina pe această listă.

Mitropolia de la Cernăuţi, explică Nicolae Costaş, avea sub ascultare toţi ortodocşii din partea austriacă a imperiului. Grosul acestora locuia în Bucovina, dar existau insule de ortodoxie şi în îndepărtata Dalmaţie.

Astfel, mitropoliţii de la Cernăuţi au ajuns să-i păstorească şi pe ortodocşii din zona Zadar, astăzi în Croaţia, şi Kotor, astăzi în Muntenegru.

viitorul în societate, ca vorbitori ai limbii majoritare. Normele actuale prevăd că, dacă există cinci cereri de la părinţi pentru a se înfiinţa o clasă în limba ucraineană, aceasta se înfiinţează, şi şcoala devine mixtă. Ca observator independent, publicista Maria Toacă-Andrieş, de la „Zorile Bucovinei”, crede şi ea că transformarea şcolilor româneşti în unele mixte este primul pas care se face spre ucrainizare. „Aici, însă este şi problema asociaţiilor româneşti, care ar trebui să meargă pe la şcoli, să organizeze acolo acţiuni româneşti, nu doar în aule universitare”, opinează ea.

Trebuie spus încă că nicio şcoală românească nu poate deveni mixtă fără solicitările părinţilor, iar ele nu lipsesc, deoarece în mediul românesc există un curent de opinie care susţine că limba română este lipsită de viitor în Ucraina.

La ordinea zilei

Probleme greu de imaginat

Dincolo de ocupaţia de ghid, Nicolae Costaş, este în primul rând profesor de română la Şcoala nr. 13 din Cernăuţi, cu predare în limba română. „Simt că mi se rupe inima când văd românii că îşi dau copiii la şcoli ucrainene”, spune, întristat brusc, profesorul. Ucrainizarea şcolilor este un fapt demonstrat statistic, în diverse analize şi memorii, de Alexandrina Cernov. „Numărul şcolilor româneşti scade pe an ce trece, ele fiind transformate în şcoli mixte, româno-ucrainene, care, treptat se ucrainizează”, remarcă profesoara.

Ucrainizarea şcolilor nu este, însă, forţată, ci se desfăşoară natural. La fel ca deputatul regional Ioan Muntean, mulţi părinţi îşi dau copiii la şcoală în limba ucraineană, pentru a le uşura

Situaţia nu este însă chiar aşa de sumbră. În regiunea Cernăuţi funcţionează 70 de şcoli româneşti şi 15 şcoli mixte. Cel mai important, nu există legi care să restrângă şcoala în limba română, spune Veaceslav Sidor, directorul Liceului „Gheorghe Asachi” din oraşul Herţa. Şcoala pe care o conduce are 163 de elevi şi se predă exclusiv în limba română, cu excepţia limbilor străine - franceză, engleză şi ucraineană. Majoritatea manualelor sunt cele ucrainene, traduse în română, dar există şi manuale proprii claselor româneşti. La intrarea în liceu scrie „Bine aţi venit”, dar în interior majoritatea inscripţiilor de pe uşi sau din zonele de afişaj sunt în ucraineană, lucru care pare că nu deranjează pe nimeni.

88 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Elevii au de curând uniforme elegante, care le dau prestigiu şi îi diferenţiază de alţi elevi. Este cel mai important lucru pe care l-a făcut noul director, instalat doar anul trecut. „Am introdus uniforme, pentru că suntem singurul liceu românesc din raion, şi elevii merită să se ştie asta”, zâmbeşte Veaceslav. Îmbrăcată în uniforma nouă, Liliana Molodeanu, o fetiţă de clasa I-a, stă smirnă în prima bancă, cu ochii pe învăţătoarea Tatiana Culiceanu. Pe caietul de caligrafie a scris „Fiecare literă este o stea fermecată”, cu litere mari, frumos legate, aşa cum scrie un şcolar de clasa I-a. Abecedarul după care învaţă Liliana are mai mulţi autori, iar unul dintre ei, Elena Piligaci, predă chiar la liceul din Herţa. În timpul lucrului la abecedar s-a izbit de dificultăţi greu de imaginat pentru cei care vin dintr-o ţară unde românii sunt majoritari. A lucrat cu o firmă de grafică din Lviv şi cei de acolo nu au prea înţeles spiritul poveştilor româneşti. „Au făcut desenele aşa cum au ştiut ei, la poveştile care se învaţă chiar în primele zile de şcoală, şi, uitaţi, capra din «Capra cu trei iezi» are la gât mărgeluţe ucrainiene”, pufneşte învăţătoarea. Finalul a fost, însă, fericit: „învăţătorii sunt olecuţă mulţumiţi, aşa că şi eu sunt”.

Liceul „Gheorghe Asachi” are internat pentru elevii care vin din alte localităţi şi 50 la sută dintre cei care îl termină merg mai departe, la facultate, în Cernăuţi. „Cel mai mare plan este mărirea numărului de elevi care să vină aici. Este o problemă acută, pentru că în multe sate părinţii nu vor să-şi dea pe copii mai departe,

MERIDIAN

n Copiii din clasa I-a a învăţătoarei Tatiana Culiceanu, de la Liceul "Gheorghe Asachi" din oraşul Herţa, învaţă după un Abecedar conceput de o învăţătoare de la aceeaşi şcoală

la liceu, în alt loc. Aşa că trebuie să le facem condiţii mai bune la internat, cu mâncare mai bună, ca să îi aducem la noi”, spune directorul singurului liceu românesc din raionul Herţa.

În ţinutul Herţa Herţa este, în sine, o glumă proastă a istoriei. Actualul raion se suprapune în mare măsură peste teritoriul de 304 kilometri pătraţi al ţinutului Herţa, care a aparţinut Moldovei şi apoi României. Nu a făcut parte nici din Bucovina, nici din Basarabia şi nici nu a figurat în ultimatumul înaintat de URSS României în 1940, înainte de ocuparea Basarabiei şi Bucovinei din Nord. Totuşi, trupele sovietice au ocupat şi această zonă. Explicaţia a constat în faptul că linia roşie care trasa noua graniţă a URSS pe harta Armatei Roşii era foarte groasă şi acoperea şi Ţinutul Herţa. Raionul Herţa este acum cel mai românesc teritoriu al Ucrainei, cu o proporţie a românilor de 92 la sută. Practic, ucrainenii trăiesc într-un singur sat, Mamorniţa - alipit raionului fără să fi facut parte din Herţa istorică -, și în reședinţa de raion.

89 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Imediat după ieşirea din Cernăuţi, pe marginea drumului, un turn de cărămidă te informează în română şi ucraineană că ai intrat în raionul Herţa. Drumul spre oraşul Herţa, reşedinţa raionului, trece printr-o serie de localităţi de o sărăcie lucie. În Bănceni, turlele multicolore ale celebrei mănăstiri româneşti frapează prin contrastul cu griul înconjurător. În Herţa, urmele sovieticilor nu au dispărut. „Sovietul orăşănesc”, scrie cu litere de-o şchioapă pe primăria de buzunar din localitatea cu 2.100 de suflete. Administraţia raională a introdus româna ca limbă oficială, dar asta nu s-a întâmplat şi la nivel de localităţi. Primarul din Herţa, Vasile Scripcaru, la fel ca alţi primari, spune că nu îşi permite acest lucru, din cauza bugetului firav. „Ar trebui să mai angajez cel puţin un om, care să se ocupe de actele în limba română.

Nu îmi permit asta acum. Toată Primăria Herţa are cinci angajaţi: eu, secretara, contabilul-şef, casiera şi un om la cadastru”. Oricum, în primărie se vorbeşte română curent, fiindcă 80 la sută din populaţia oraşului este românească.

Deşi oraşul Herţa nu prea aduce cu un oraş, primarul are mici motive de bucurie: a reuşit să dubleze numărul măturătorilor, de la patru la opt, a reuşit să reamenajeze o piaţă în centrul oraşului, unde a fost amplasat şi un bust al lui Eminescu şi se zbate să găsească finanţare pentru refacerea stadionului din localitate. Plăpânda economie a oraşului se bazează pe o fabrică de textile, care lucrează în lohn, dar care, spune primarul, tocmai a încheiat contractul cu un investitor străin şi căuta alt contractor.

Vasile Scripcaru ştie exact ce aşteaptă de la România: redeschiderea punctului de trecere a frontierei de la Racovăţ, judeţul Botoşani, situat la doar cinci kilometri de oraş. Punctul de trecere a frontierei a fost închis pentru modernizare în 2010, şi de atunci aşa a rămas. „Economic, este mai important decât orice altceva.

Veneau foarte mulţi din România să-şi facă piaţa în Herţa, că e mai ieftin.

Deschiderea punctului de frontieră ar încuraja mult comerţul la noi în oraş, ne-ar fi de un mare ajutor”, spune primarul. 

90 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Damnatio memoriae la Hotin Cetatea Hotinului se ridică maiestuoasă şi formidabilă din apele Nistrului liniştit, cu turnuri rotunde şi ziduri puternice.

Fortăreaţa se află în raionul cu acelaşi nume, anexat de URSS de la România în 1940. Acum, în raionul Hotin din regiunea Cernăuţi mai trăiesc doar 5.000 de români/moldoveni. Cetatea a fost stăpânită când de polonezi, când de moldoveni, cazaci, turci, ruşi ş.a.m.d.

Voievozii moldoveni au întărit-o şi şi-au găsit des aici refugiu. Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare sunt printre cei care au zidit-o şi rezidit-o. Obiectivul are statut de rezervaţie arhitecturală naţională din anul 2000. În 2011 a beneficiat de un proiect european de promovare, derulat împreună cu cetăţile de la Suceava şi Soroca (Rep. Moldova), în valoare totală de 110.000 de euro. Totuşi, nici măcar un rând în română nu este scris în prezentarea turistică a cetăţii, deşi în poloneză există un text explicativ. Cât despre pliante sau de ghidaj în limba română, nici nu poate fi vorba.

91 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

MERIDIAN

n Indicatorul care semnalează intrarea în Raionul Herţa, la ieşirea din Cernăuţi, are pe mijloc o inscripţie şi în limba română

Bucovineni, basarabeni şi alţi români Altă „frontieră” a Herţei este Prutul, care trasează graniţa administrativă între Raionul Herţa şi Raionul Noua Suliţă. La fel ca istoria, şi geografia politică a regiunii este complicată. La crearea Regiunii Cernăuţi, sovieticii au folosit trei spaţii istorice românești distincte: Bucovina (partea de Nord), Moldova propriuzisă (ţinutul Herţa) şi Basarabia (fostul judeţ Hotin).

Aşa se explică existenţa în regiunea Cernăuţi a unei populaţii numeroase de „moldoveni”. Conform recensământului din 2001, în regiune, 67.000 de persoane s-au declarat moldoveni, majoritatea, peste 50.000, locuind în raionul Noua Suliţă. Împreună cu ei, cei 114.000 de români recenzaţi formează o minoritate de aproape 20% din totalul populaţiei regiunii.

Pe drumul cel mai scurt, oraşul românesc Herţa este unit de oraşul „moldovenesc” Noua Suliţă de un drum ca o metaforă: neasfaltat, nemarcat şi pe alocuri abrupt.

Podul peste Prut de pe acest drum este unul de fier, care susţine doar autovehiculele ușoare. O porţiune mică din pod s-a rupt complet, iar prin gaura rezultată se pot vedea apele râului. Autorităţile au avut în plan să construiască un pod solid chiar lângă cel actual. Au fost ridicaţi stâlpii de susţinere, apoi munca s-a oprit. Pilonii de beton se ridică acum din apă ca nişte semne de exclamare, lângă podul cel prăpădit, aflat încă în funcţiune.

Noua Suliţă este un oraş de trei ori mai mare decât Herţa şi pare mult mai 92 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Acord nou de mic trafic de frontieră O veste bună pentru românii din regiunea Cernăuţi a venit la începutul lunii aprilie. Miniştrii de externe ai României şi Ucrainei au parafat atunci acordul de mic trafic de frontieră. Acordul se aplică locuitorilor unei zone de 30 km, situate de o parte si de alta a frontierei comune, zona care poate fi însă extinsă la maxim 50 de km de linia de frontieră in cazul unităţilor administrativ-teritoriale care se întind dincolo de limita celor 30 km. Cele mai multe localităţi româneşti din regiunea Cernăuţi sunt situate pe această fâşie. Conform Ministerului Afacerilor Externe, de prevederile Acordului beneficiază toate persoanele care locuiesc de cel puţin trei ani, în zona de frontieră a României sau Ucrainei. Acestor persoane li se adaugă şi soţul/soţia şi copiii, minori sau majori, chiar dacă aceştia locuiesc de mai puţin de trei ani în zona de frontieră. Persoanele menţionate mai sus pot trece frontiera româno-ucraineană fără viză, pe baza permisului de mic trafic de frontieră.

Semnarea definitivă a acordului va avea loc după finalizarea de către partea ucraineană a procedurilor interne necesare.

prosper. Sediul administraţiei raionale se află într-o clădire masivă cu patru niveluri, situată lângă omniprezentul monument al lui Taras Şevcenko.

Locţiitor al administraţiei raionale Noua Suliţă, adică un fel de vicepreşedinte de Consiliu Judeţean la noi, este Iurie Stadniciuc, liderul mişcării moldoveneşti din regiune.

Unii români din Cernăuţi îl bănuiesc că ar fi unealta ucrainenilor, pentru a diminua procentul de populaţie românesc. „Mă consider moldovean, chiar dacă asta dumneavoastră nu vi se pare corect”, spune din capul locului Iurie Stadniciuc. Are funcţia de preşedinte al Societăţii Interrraionale a Culturii Moldoveneşti din Bucovina şi spune că scopul principal al asociaţiei pe care o conduce este organizarea de manifestări culturale care să contribuie la păstrarea identităţii moldoveneşti.

Vorbeşte repede şi este surescitat.

Deodată, schimbă tonul şi spune clar şi răspicat, ca o litanie îndelung repetată: „Moldovenii care trăiesc aici sunt cetăţeni ai Ucrainei, necătând la alţii. Statul ucrainean este patria noastră şi legile care au fost şi sunt în Ucraina sunt foarte dezvoltate, la un nivel înalt”. Totuşi, de ce se consideră moldovean şi nu român? „Socotind istoria, eu nu m-am identificat ca român. Istoric, socot că istoria diferă, socot că de la Ştefan cel Mare încoace a fost parte de Moldovă până în secolul al XIX-lea... Eu socot că există această naţionalitate şi am dreptul să mă identific”, răspunde uşor incoerent Iurie Stadniciuc.

L-am întrebat pe Ion Popescu, deputatul român din Rada Supremă de la Kiev, ales pe lista Partidului

MERIDIAN

n Ca o ironie a sorţii, satul care se află la frontiera comună dintre Ucraina, Republica Moldova şi România se numeşte Mămăliga

Regiunilor, dar beneficiar al voturilor exprimate atât de români, cât şi de moldoveni, cum comentează această diferenţă. „Ea va exista atâta vreme cât există două state, statul român și statul moldovenesc. Cei care au fost în componenţa Imperiului Austro-Ungar s-au declarat români, cei care au ţinut de imperiul sovietic, moldoveni. Este o problemă de mentalitate. Fiecare om trebuie să aleagă singur ce vrea să fie, mai ales că legislaţia îi permite acest lucru. Lucrul principal este să recunoaștem că este una și aceeași limbă, indiferent cum o numim, și să căutăm acele lucruri care nu ne dezbină, ci ne unesc”, a răspuns deputatul.

Înţelepciunea de la Mămăliga Satele din Noua Suliţă par ceva mai prospere decât cele din Herţa. În Marşinţi, case arătoase şi vile noi flanchează şoseaua care duce mai apoi la Tărăsăuţi, prima localitate din Ucraina unde a fost introdusă limba română ca limbă oficială. Puşi în încurcătură, aleşii locali din Tărăsăuţi au scris în hotărârea din septembrie anul trecut că limba regională este limba română şi au trecut în paranteze „moldovenească”.

Dincolo de Tărăsăuţi, la capătul Raionului Noua Suliţă se află satul Mămăliga. Un nume ca un as scos din mânecă de Păcală, la un poker cu geopolitica: localitatea se află exact acolo unde se întâlnesc frontierele Ucrainei, României şi Republicii Moldova.

La şcoala mixtă din Mămăliga, enigma român/moldovean şi-a găsit o rezolvare înţeleaptă. Directorul şcolii, Ghenadie Ioniţoi, ridică 93 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

din sprânceană a mirare când e întrebat de limba moldovenească şi spune diplomat: „noi îi spunem limba maternă. Nu am făcut niciodată diferenţă între română şi moldovenească”. Localitatea nu este mai prejos decât oraşul Herţa, ba chiar are o şcoală mai mare, cu 22 de clase, însumând 360 de elevi, jumătate ucraineni, jumătate români. Clasele „A” învaţă în română, clasele „B” în ucraineană. La intrarea în şcoală, în ambele limbi scrie „Bine aţi venit”.

Pe lângă şcoala din Mămăliga funcţionează şi un mic muzeu de istorie şi etnografie locală, îngrijit de profesorul de istorie Veaceslav Nistrean, care se mândreşte cu o figurină feminină aparţinând culturii Cucuteni şi trei figurine de animale aparţinând aceleaşi culturi - un cerb, un miel şi un mistreţ. Muzeul e curat şi îngrijit, dar exponatele nu au explicaţii decât în limba ucrianeană. „Asta e limba de stat”, explică un pic încurcat directorul.

Legenda spune că Ştefan cel Mare, în trecere prin Mămăliga, s-a oprit în sat şi a cerut de mâncare.

Localnicii i-au pregătit o mămăligă aşa de gustoasă, încât voievodul s-a lins pe degete şi a hotărât să boteze satul după ea. „Bineînţeles că e numai o legendă”, chicoteşte profesorul de istorie, „porumbul nu a ajuns în Europa decât după Ştefan cel Mare”. De fapt, satul are prima atestare documentară abia din 1771, dar pe cine interesează, când are aşa o legendă frumoasă?

Să mănânci acum o mămăligă în Mămăliga e o provocare. Singurul restaurant din sat se numeşte „Dolce Vita” şi nu serveşte decât borş şi pizza. Larisa Sandu, cea care are

în grijă restaurantul, mută pe TVR Internaţional când vede că are clienţi din România, şi, dacă e rugată, face şi o mămăligă. Se numeşte „mămăligă banuş” şi este un rulou auriu, deasupra cu un strat de brânză topită şi smântână, care coagulează bucăţi de ciuperci şi carne de pui. Se serveşte lângă castraveţi cornichon.

Restaurantul Larisei Sandu este de fapt al fetei sale, care a trimis bani din Italia pentru construcţie. Veselă şi plină de viaţă, doamna Sandu povesteşte cum a făcut ani de zile comerţ mic în România şi cum, după introducerea vizelor, afacerea a căzut. „Acum, trebuie să ne descurcăm cum putem, dar nu e cale să dăm înapoi”, încheie amfitrioana.

La fel ca fiica Larisei Sandu, mulţi dintre localnicii din Noua Suliţă au plecat în Vest şi de acolo trimit bani pentru familiile de acasă. Cei rămaşi sunt oameni gospodari, încearcă să-şi facă viaţa mai uşoară, aşa cum pot şi se pricep, explică directorul şcolii. În Mămăliga, ploaia răpăie pe acoperişul de tablă al unei troiţe, mare cât o capelă, care veghează intrarea în parcul memorial al eroilor de război. Flori de plastic aşezate pe un macrameu tot de plastic decorează fereastra dinspre stradă a troiţei. Înăuntru, alte flori de plastic, un covor „persan” şi mai multe icoane, pe post de scară spre Rai. Toate, înconjurate de pereţi albastru palid. Pe stradă, o mamă grijulie a venit cu bicicleta înaintea fetiţei care se întoarce de la şcoală. Îi dă o geacă cu glugă şi îi pune ghiozdanul pe coşul din faţa ghidonului. Fetiţa se urcă pe portbagaj şi mama începe să pedaleze împotriva ploii, spre casă. 

MERIDIAN

Uniunea Europeană, un peştişor de aur În Cernăuţi, străzile din centru sunt, majoritatea, pavate cu piatră cubică. Cele mai multe au rămas aşa de pe vremea Imperiului AustroUngar. Strada principală, Golovna, a fost refăcută în 1966, dar tot cu pavaj de piatră. Acum, în multe locuri, piatra a sărit din rosturi, iar drumurile pavate, fie ele austro-ungare sau sovietice, sunt la fel de proaste. Cele asfaltate arată ca după război, aşa că oamenii cu dare de mână din oraş conduc maşini 4x4. Cum salariul mediu în oraș este pe undeva la 200 de dolari, majoritatea circulă cu maşini din anii 1990 sau cu troleibuzele şi autobuzele demne de un muzeu, care se strică frecvent în mijlocul drumului. În oraş, marile branduri internaţionale sunt absente, cu excepţia Raiffeisen, OTP sau Adidas. Totuşi, un fast food a mixat numele PizzaHut cu modelul KFC şi a obţinut brandul ChickenHut, cu un logo vopsit în galben McDonald’s.

Pe acest fundal postsovietic, cu parfum de Mitteleuropa, Uniunea Europeană este cuvântul de ordine.

De la vlădică la opincă, toată lumea își pune speranţele în Uniunea Europeană.

Orizontul de așteptări al fiecăruia este însă foarte diferit. „Ne înșfacă oare altcineva? Poate vine Uniunea Europeană?”, se întreabă în graiul local Lilia, o femeie simplă din Molniţa, de vreo 50 de ani, care face autostopul spre Herţa. Speră ca UE să aducă o viaţă mai bună - nu știe exact cum - pentru băiatul ei cel mai mare, care are 18 ani și stă toate ziua acasă, la „campiutăr”. Vasile Scripcaru, primarul din Herţa, crede că ar putea să refacă stadionul din fondurile europene. Ioan Muntean, liderul regional al partidului Iuliei Timoşenko, crede că va câştiga alegerile mizând pe cartea europeană şi, odată ajuns la putere, va reuşi să termine podul de peste Prut, cel cu pilonii ca nişte semne de exclamare.

Mihai Găiniceru, preşedintele Consiliului Regional, speră la un ajutor economic european şi la ridicarea vizelor. Intelectualii români visează la o mare regăsire frăţească în spaţiul fără frontiere al Uniunii, iar moldoveanul Iurie Stadniciuc vrea ca Ucraina să fie un stat mai puternic, tot cu ajutorul Uniunii Europene.

94 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

n Un mic monument din Piaţa Centrală aminteşte de o legendă urbană potrivit căreia, pe vremuri, oraşul era măturat cu tufe de trandafiri

Aparent, Uniunea Europeană este în acest moment, în regiunea Cernăuţi, răspunsul la orice întrebare. Paradoxal, în discuţii, numele lui Putin nu este pomenit. Doar Uniunea Europeană și Crimeea revin, ca un refren.

Şi Crimeea?

Am vizitat Ucraina chiar între referendumul organizat în Crimeea pentru separarea de Ucraina şi momentul anexării. Majoritatea celor cu care am vorbit au avut o atitudine de expectativă îngrijorată. „Să vedem ce se întâmplă”, „Să sperăm că se stabilizează situaţia”, ar fi cele două fraze care rezumă starea de spirit. În afara atitudinii de aşteptare, doar două persoane au comentat ceea ce se petrecea în Ucraina. Alexandrina Cernov a comparat situaţia tătarilor din Crimeea cu cea a românilor din Bucovina, respectiv de populaţie autohtonă fostă dominantă şi ajunsă minoritară, iar moldoveanul Iurie Stadniciuc a declamat: „Şi dacă mâine trebuie apărată patria, o vom apăra şi faţă de Rusia, împotriva năvalei din Crimeea, şi faţă de alte state care ar vrea să acapareze”.

Din capul locului, toată lumea a spus că un scenariu asemănător este de neconceput în vestul pro-european al Ucrainei.

Pe străzi, o mulţime de tineri erau îmbrăcaţi în haine de camuflaj, iar corturile militare din Piaţa Centrală instalate de două formaţiuni de dreapta - Svoboda (Libertate) şi Congresul Naţionaliştilor Ucraineni - dădeau un aer destul de milităros perimetrului.

Totuşi, chiar în vinerea în care preşedintele Rusiei, Vladimir Putin,

a semnat anexarea Crimeei, nu putea fi imaginat un loc mai paşnic decât eleganta stradă pietonală din Cernăuţi, Kobylianska. Dacă restul centrului are străzi cariate şi autobuze fumegânde, pietonala cernăuţeană, reabilitată în 2008, cu ocazia sărbătoririi a 600 de ani de la atestarea documentară a oraşului, eclipsează aproape orice spaţiu pietonal de la noi din ţară.

Pe vremea când austriecii administrau provincia, strada se numea Herrengasse, adică Strada Domnilor.

Dimineaţa, servitorii o curăţau cu apă caldă şi săpun şi, se zice, ţăranii îşi curăţau încălţările înainte să păşească pe ea pentru a-şi vinde mărfurile. O legendă urbană spune chiar că strada era măturată cu trandafiri.

La eleganta Grand Caffe Cernowitz, trecutul imperial este omniprezent pe pereţii decoraţi cu documente şi ziare din alte vremuri, în toate limbile Bucovinei. Nota de plată este tipărită pe o carte poştală vintage.

Restaurantul a fost recent deschis şi managerul, care vorbeşte o engleză perfectă, oferă o parte din consumaţie înapoi sub formă de vouchere, prezentate ca bancnote ale localului.

Seara, o trupă de adolescenţi cântă live în mijlocul străzii, în stil Zaz, dar cu sunet mai apropiat de Rage Against the Machine. Ceva mai încolo, între Casa Naţională Germană şi fosta Casă Naţională Poloneză, trei militari cu căciuli grele pe cap se fotografiază cu telefonul mobil pe o bancă şi un artist al străzii cântă la vioară din Brahms.

De pe Herrengasse, într-o după-amiază rece, dar însorită, de martie, Cernăuţiul pare un loc foarte îndepărtat de Crimeea. n

n Monumentele ridicate în cinstea Armatei Roşii sunt omniprezente în Regiunea Cernăuţi, ca un memento al regimului sovietic, promotor al dominaţiei ruseşti în toate statele URSS. În imagine, un monument de dimensiuni impresionante al eroilor, amplasat în centrul comunei Nedăbăuţi (Nedoboyivtsi), învecinată cu Hotinul

95 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Ucraina - o cheie de lectură

Ştefan Pop

Moto: „Apariţia statului postmodern european este cel care generează acum o ordine europeană, care, pentru prima dată în istorie, este capabilă să depăşească vechile sisteme ale echilibrului de putere sau hegemonie şi să îngroape realpolitik-ul şi politica forţei din diplomaţia tradiţională”.

Robert Cooper

A

cţiunile Moscovei în Ucraina şi reacţia Occidentului readuc în atenţie viziunea lui Robert Cooper, expusă în volumul „Destrămarea naţiunilor. Ordine şi haos în secolul XXI”, cu privire la decalajul de dezvoltare şi valori existent între statele premoderne, moderne şi postmoderne.

Din perspectiva acestuia, în timp ce sistemul postmodern este adaptat la dezordine şi promovează valori precum democraţia, liberalizarea şi drepturile omului, sistemul modern îşi proiectează obiective bazate pe 96 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

ordine şi stabilitate, gândind politica în termenii clasici ai echilibrului de putere şi ambiţiilor legate de expansiune. În acest articol, ne propunem o analiză comparativă între sistemul de alianţe occidental şi cel constituit sub conducerea Moscovei, în încercarea de a identifica posibile răspunsuri la situaţia din Ucraina.

Progres şi stabilitate în lumea occidentală În spaţiul occidental, amplele transformări ce au cuprins lumea după terminarea Războiului Rece au generat un nou sistem în care demnitatea

umană, libertatea, democraţia, egalitatea şi respectarea drepturilor omului au devenit valori intrinseci.

Bazele „politico-strategice” ale noii ordini postmoderne sunt Uniunea Europeană şi NATO, organizaţii care, prin cooperare, abordare holistică a problemelor de securitate şi aranjamente cu caracter voluntar, dar pe baza unor exigenţe clar definite, au creat o zonă de siguranţă în interiorul lor, mărginite însă de haos şi pericole.

Cele două mari alianţe reunesc, în prezent, 34 de ţări, care însumează aproape jumătate din PIB-ul mondial şi 40% din comerţul global şi au dovedit, în numeroase situaţii, că sunt

MERIDIAN

capabile să-şi asume responsabilităţi în realizarea securităţii la nivel global.

Sistemul alianţelor ruseşti Spre comparaţie, Rusia demonstrează continuu că este un actor ce-şi preţuieşte suveranitatea în sens westphalian, însă nu şi pe a ţărilor din vecinătate, şi ia în calcul folosirea forţei pentru atingerea intereselor externe. Urmărind cu tenacitate refacerea URSS, regimurile care s-au succedat la Moscova au lansat în spaţiul fost sovietic o serie de proiecte integraţioniste, economice sau politico-militare precum Comunitatea Statelor Independente, Uniunea Eurasiatică sau Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă, toate construite după concepţia lui Aleksandr Dughin şi având ca duşmani comuni liberalismul şi atlantismul, identificaţi ca UE şi NATO. Prezentate sub umbrela multilateralismului şi dorindu-se replici la alianţele occidentale postmoderne, iniţiativele ruseşti nu au fost altceva decât instrumente folosite de Moscova pentru proiectarea propriei influenţe geopolitice, punând „puterea şi prestigiul” mai presus de „pace şi prosperitate”.

Niciuna nu a devenit un pol de atracţie, fiind întreţinute doar prin presiuni economice, politice şi militare ce i-au descurajat de fiecare dată până şi pe cei mai fideli aliaţi ai Kremlinului.

Prin respingerea negocierii şi colaborării şi prin valorizarea politicii forţei au fost împiedicate dezvoltarea şi progresul, iar aliaţii Rusiei au rămas în continuare state slabe şi o povară chiar şi pentru Moscova, care este nevoită să le finanţeze.

Retragerea Uzbekistanului din Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă, balansul continuu al statelor din Asia Centrală între SUA, China şi Rusia, precum şi momentele de revoltă ale Belarusului arată că aceste construcţii ale Kremlinului nu au avut capacitatea de a se transforma în organizaţii capabile să atragă sprijin şi să ofere un răspuns la provocările actuale.

Acest fapt se reflectă tot mai mult în poziţionarea partenerilor tradiţionali ai Federaţiei Ruse faţă de eforturile acesteia de a realiza Uniunea Economică Eurasiatică, prioritate a celui de-al treilea mandat al lui 97 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Vladimir Putin şi care ar trebui să intre în vigoare la 1 ianuarie 2015. După patru ani de la lansare, doar Armenia s-a pronunţat clar pentru aderare, iar Kazahstanul a continuat să îşi declare susţinerea, fără însă a întreprinde nimic concret.

Referendumurile în care procente covârşitoare ale populaţiei din anumite regiuni din spaţiul postsovietic votează alipirea la Federaţia Rusă nu sunt altceva decât rezultatul unei propagande agresive şi al unei manipulări grosolane, bazată pe promisiuni false. Un studiu publicat recent de „Financial Times” arată că şi în Transnistria, bastion al influenţei ruse, care după 1990, şi-a manifestat susţinerea faţă de Moscova prin nu

mai puţin de şapte referendumuri, „locuitorii sunt, în prezent, divizaţi între sentimentele filoruse şi confortul economic occidental”.

Ucraina – haosul confruntării dintre sistemul modern şi cel postmodern Cuprinsă între aceste două „ordini”, Ucraina resimte politica standardelor duble aplicată inclusiv de statele postmoderne care, potrivit lui Cooper, deşi „operează pe baza legii şi a securităţii de tip cooperant […], atunci când au de a face cu tipuri de state mai demodate […] vor fi nevoite să se întoarcă la metodele dure ale erei precedente - forţa, atacurile preemptive, înşelătoria”. În contextul crizei din Ucraina, statele occidentale şi-au reafirmat angajamentul pentru apărarea securităţii şi, chiar dacă opţiunea principală a fost diplomaţia, în faţa unui adversar care a demonstrat că forţa este mai importantă, acestea au fost nevoite să adopte sau să avertizeze cu măsuri dure de răspuns menite să arate că puterea de

reacţie în faţa oricărei agresiuni este semnificativă.

Puterea dialogului şi a cooperării a fost demonstrată de acordul de la Geneva din 17 aprilie 2014, prin care reprezentanţii Ucrainei, Rusiei, Uniunii Europene şi Statelor Unite ale Americii au ajuns la o înţelegere pentru detensionarea situaţiei din Ucraina, fiind de remarcat că iniţiativa a aparţinut Occidentului. Este important de reamintit că secretarul american de stat, John Kerry, a fost cel care a propus negocierile pentru detensionarea situaţiei din Ucraina, la 7 aprilie 2014, în cadrul convorbirii cu omologul său rus, Serghei Lavrov.

Ce se va întâmpla în continuare este dificil de prevăzut, dar cert este că acordul este doar o soluţie de etapă şi nu rezolvă problemele profunde care au generat criza din Ucraina.

Este evident că o soluţionare a acestor probleme va depinde de convingerea şi alăturarea ambiţioasei Rusii unui sistem de diplomaţie deschisă, proces de lungă durată, dar şi de fermitatea angajamentului Kievului faţă de valorile occidentale. Este necesar ca Ucraina să vină în întâmpinarea asistenţei internaţionale de care a început să beneficieze - deloc de neglijat - cu o contribuţie voluntară consistentă pe calea bunei guvernări, ca premisă a construirii unei societăţi durabile.

Pe termen scurt însă, în absenţa unei umbrele de securitate, fără o perspectivă clară de aderare la UE, cu un teritoriu mai restrâns, ameninţată de federalizare şi în pragul unui război civil şi cu o clasă politică preponderent coruptă, Ucraina va continua să fie vulnerabilă în faţa agresiunii ruseşti, care, în ultimii 20 de ani şi mai ales în mandatele lui Putin, a cuprins un arsenal complex - de la resuscitarea tendinţelor separatiste, închiderea „robinetului” şi intervenţii militare, până la rapturi teritoriale.

Va fi nevoie de multe compromisuri, negociere, răbdare, de lucrul în comun al elitelor şi cetăţenilor pentru ca, în final, în spaţiul post-sovietic să dispară elementele specifice unei lumi în care fiecare trăieşte pentru sine, iar aspiraţiile celuilalt să fie acceptate, ca dovadă a unei conştiinţe superioare ce poate conduce la progres. n

MERIDIAN

Republica Moldova – o demonstraţie de consecvenţă politică Andrei Ionescu

T

abloul politic actual de la Chişinău este conturat de două stări: prudenţă şi nerăbdare. Pe fondul deciziilor recente ale liderilor de la Tiraspol de a solicita, din nou, recunoaşterea la nivel internaţional a independenţei Transnistriei, autorităţile de la Chişinău s-au dovedit a fi precaute, dar şi ferme în mesajele lansate.

Discursul obiectiv, pregnant diplomatic, asumat de Coaliţia Pro - Europeană, este un atu pe care Chişinăul îl valorifică atât în dialogul cu Moscova, cât şi cu Bruxellesul.

Consecvenţa demonstrată, în repetate rânduri, în menţinerea parcursului european, dublată de păstrarea canalelor deschise de comunicare cu Federaţia Rusă, sunt repere ale cunoaşterii corecte, de către Republica Moldova, a implicaţiilor generate de orice deviere de la coordonatele de politică externă, subsumate momentului Vilnius.

Pentru Republica Moldova, exemplul Ucrainei este, poate, cel mai real scenariu pe care îl poate avea ca element de referinţă pentru a-şi confirma, dacă mai era nevoie, oportunitatea deciziilor asumate, dar şi a verticalităţii în relaţia cu Kremlinul.

Un exemplu de diplomaţie Mesajele provocatoare lansate de Tiraspol în ultima perioadă, privind încălcarea drepturilor cetăţenilor din regiunea transnistreană, îndeosebi a vorbitorilor de limbă rusă, de către Guvernul de la Chişinău, nu au stârnit reacţii vocale sau pătimaşe la Chişinău. Poziţia oficialităţilor moldovene a fost una imediată, 98 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Chiar şi neliniştea exprimată, în medii externe, de politicieni de la Tiraspol privind efectele negative ale semnării de către Republica Moldova a Acordului de Liber Schimb şi Comerţ Aprofundat cu Uniunea Europeană, asupra economiei regiunii, a fost diminuată de alte gesturi diplomatice ale Chişinăului pe relaţia cu Federaţia Rusă.

coerentă şi măsurată, de negare a acuzelor şi de solicitare a detensionării situaţiei, iar argumentaţia a fost cuprinzătoare.

Premierului Iurie Leancă a afirmat că, în opinia sa, majoritatea populaţiei din Transnistria, în situaţia actuală, nu ar dori să se alipească la o altă ţară, având în vedere că „marea parte a populaţiei sunt cetăţeni ai Republicii Moldova, urmaţi de ucraineni şi, doar pe locul al treilea, ruşi”.

De asemenea, mesajele transmise la Sankt Petersburg, de preşedintele Parlamentului Republicii Moldova, Igor Corman, au marşat pe stabilizarea situaţiei, evitarea confruntării şi prevenirea extinderii separatismului.

Mai mult, oficialul de la Chişinău a reiterat, în prezenţa unui număr

consistent de lideri politici ruşi, că ţara sa optează pentru integrarea europeană, dar şi pentru dezvoltarea cooperării cu partenerii tradiţionali din Est, atât pe dimensiunea bilaterală, cât şi în cadrul formatului Comunităţii Statelor Independente. În faţa unei astfel de deschideri diplomatice, acţiunile şi acuzele Tiraspolului, fie ele şi coordonate de la Moscova, aşa cum se vehiculează din ce în ce mai mult în mass-media, nu au susţinere nici măcar la Kremlin.

Cel puţin la nivel declarativ, mesajele asumate de ambele părţi – Moscova şi Chişinău – sunt de deschidere la colaborare în beneficiul populaţiei din regiunea separatistă.

Este suficient să parcurgem discursul lui Vladimir Putin, de a doua zi după votul din Sovietul Suprem de la Tiraspol, pentru a constata faptul că solicitarea acestuia adresată Republicii Moldova şi Ucrainei de a ridica blocada impusă Transnistriei nu a fost urmată de acuze clare la adresa Chişinăului, ci doar de ideile necesităţii continuării dialogului în formatul „5+2” şi a dreptului locuitorilor din regiune „de a-şi decide singuri soarta”.

Chiar şi neliniştea exprimată, în medii externe, de politicieni de la Tiraspol privind efectele negative ale semnării de către Republica Moldova, a Acordului de Liber Schimb şi Comerţ Aprofundat cu Uniunea Europeană, asupra economiei regiunii, a fost diminuată de alte gesturi diplomatice ale Chişinăului pe relaţia cu Federaţia Rusă.

Prezentă la Moscova la începutul lunii aprilie, ministrul afacerilor externe de la Chişinău, Natalia Gherman, a convenit cu omologul său

MERIDIAN

n Indiferent cinev va câştiga alegerile, parcursul european al Consiliului nu are alternativă

rus, Serghei Lavrov, asupra organizării unor consultări bilaterale moldo-ruse, la nivel de experţi, privind prevederile Acordului de Liber Schimb şi Comerţ Aprofundat, pe care Republica Moldova le-a negociat cu Uniunea Europeană şi, „în principiu, corelarea lor cu prevederile relaţiilor moldo-ruse în domeniul economic şi comercial”.

Mesajul deschiderii la dialog a fost reiterat, la Sankt Petersburg, de şeful Legislativului moldovean, Igor Corman.

Modul de poziţionare a Chişinăului în relaţia cu Federaţia Rusă reuşeşte, astfel, să vină oarecum în întâmpinarea aşteptărilor Moscovei de relaţionare cu statele din fostul bloc sovietic, puternic amplificate şi sensibilizate pe fondul evoluţiilor de securitate din regiune din ultima perioadă şi al comunicării dificile cu Occidentul.

Totuşi, suveranitatea Republicii Moldova este un aspect ce nu va trebui să facă obiectul niciunei consultări cu Moscova. Orice gest făcut de Chişinău, de tipul consultărilor bilaterale pe subiecte ce vizează parcursul european, trebuie să fie perceput drept o curtoazie din partea moldovenilor, nu o demonstraţie de vasalitate.

Confirmări şi expectanţe europene În pofida acţiunilor liderilor din Transnistria, Chişinăul a reuşit să-şi atragă un sprijin mult mai intens, mai diversificat şi mai vizibil din partea UE şi a ţărilor membre. Şi contextul regional, posibil şi cel electoral, şi-au adus aportul la mobilizarea europeană, fiind factori definitorii pentru „arderea timpilor” preconizaţi la Vilnius pentru finalizarea negocierilor dintre Chişinău şi Bruxelles.

99 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Poziţia de top, pe care o deţine în prezent pe agenda oficialilor de la Bruxelles, constituie o motivare în plus a liderilor Coaliţiei Pro Europene, pentru a gestiona eficient şi prudent situaţia, pentru a nu exacerba tendinţele separatiste, conştienţi fiind de faptul că obţinerea statutului de membru al Uniunii Europene este corelată cu soluţionarea dosarului transnistrean. Şi tonul oficialilor de la Bruxelles, altădată rezervat în ceea ce priveşte perspectiva parcurgerii unei noi etape de către Chişinăul, după parafarea Acordului de Asociere, a căpătat accente favorabile, iar măsurile anunţate de Comisia Europeană pentru susţinerea Republicii Moldova au o altă consistenţă.

Până în prezent, încrederea manifestată de Coaliţia Pro – Europeană în propriile forţe şi acţiuni s-a dovedit a fi una profund justificată.

Mulţi ar spune că nivelul încrederii este direct proporţional cu intensitatea vizitelor la Chişinău ale numeroşilor reprezentanţi ai UE şi statelor membre. Posibil, dar prezenţele europene şi-au atins scopul, dincolo de caracterul lor accentuat mobilizator.

Dovadă stă rezoluţia Parlamentului European, adoptată la 17 aprilie 2014, care a reafirmat perspectiva europeană a republicii Moldova şi a menţionat că aceasta poate cere să devină membru al Uniunii Europene.

Guvernul de la Chişinău a demonstrat că este un partener serios şi motivat în a-şi atinge conştiincios obiectivele. Aşa cum liberalizarea regimului de vize a devenit realitate, în pofida scepticismului pe care politicienii de opoziţie de la Chişinău s-au străduit să îl insufle opiniei

publice interne, şi semnarea Acordului de Asociere se află la distanţă de un pas. În această direcţie se manifestă nerăbdarea Republicii Moldova, liderii Coaliţiei Pro - Europene anunţând deja că au planuri ambiţioase pentru anii următori, centrate pe obţinerea statutului de candidat la aderare la Summitul Parteneriatului Estic de la Riga, din 2015, şi a celui de membru al Uniunii Europene în 2019.

Cei care sunt tentaţi să creadă că 2019 este un orizont prea scurt nu trebuie să uite că autorităţile de la Chişinău au avut cel mai intens ritm de negociere a Acordului de Asociere şi a celui privind liberalizarea regimului de vize dintre toate statele membre ale Parteneriatului Estic, iar experienţa se poate repeta.

Indiferent de cine va câştiga alegerile generale din Republica Moldova, preconizate pentru finele acestui an, parcursul european al Chişinăului nu are alternativă în coordonatele de politică externă.

Direcţia a fost deja stabilită, iar formaţiunile politice, de orice culoare politică, nu sunt interesate să o modifice, având în vedere că îşi pune amprenta din ce în ce mai pregnant asupra societăţii moldovene.

Realităţile cunoscute deja de cetăţenii Republicii Moldova, prin prisma statutului de „europeni”, au devenit o normalitate asumată. Efectele imediate ale ridicării regimului vizelor, a acordării de fonduri europene preaderare, schimbul continuu de cunoaştere în domenii vitale pentru economia naţională sunt realizări ce nu mai pot fi negate sau contestate nici măcar de opoziţia comunistă. n

Turcia între conflictul valorilor şi lupta pentru Putere Începând din iunie 2013, Turcia se confruntă cu o profundă criză care a atins cele mai înalte instituţii de stat.  Dan Cazacu

100 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

101 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

MERIDIAN

n Protestele au zguduit guvernul, dar nu l-au putut împiedica pe Erdogan să câştige alegerile locale

I

niţial, tulburările păreau a fi un puseu de nemulţumire alimentat de atitudinea ce ar putea fi caracterizată drept arogantă a Guvernului Erdogan faţă de opinia publică progresistă.

Intensificarea măsurilor de impunere a perspectivei islamice asupra vieţii publice şi demararea unor proiecte imobiliare controversate au părut că redinamizează componenta laică a societăţii turce şi diversifică paleta de acţiuni civice, cu consecinţe serioase în plan electoral.

Evenimentele ulterioare au conferit, însă, întreaga dimensiune a crizei politice din Turcia, ce sfidează abordările dihotomice şi pune în faţa cititorului complexitatea relaţiilor dintr-un stat ce dobândeşte, în actuala conjunctură internaţională, o tot mai mare importanţă strategică.

Mai exact, scena politică de la Ankara a fost, în ultimul an, martora unui război deschis la nivelul structurilor de conducere ale statului turc, într-un registru ce a căpătat în numeroase momente note acute, cu acuze virulente între actori instituţionali ori politici ce păreau, până nu de mult, aliaţi.

Aşteptate cu interes pentru a evalua raportul actual de forţe şi uzura reală a Partidului Justiţiei şi Dezvoltării (AKP), aflat la putere de peste un deceniu, alegerile locale desfăşurate la 31 martie au reconfirmat sprijinul popular pentru AKP, a cărui atitudine de intransigenţă faţă de toate grupurile de contestatari se vede astfel validată.

De altfel, avertismentul lansat de Recep Tayyip Erdogan, în discursul susţinut după câştigarea scrutinului, la 102 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

adresa adversarilor, cărora le-a promis că „îi va face să plătească preţul” criticilor şi acuzaţiilor ce i-au fost aduse, este un semnal că este puţin probabil ca tensiunile de pe scena politică internă să dispară în intervalul următor. În pofida faptului că s-a dovedit a fi mult mai activă pe parcursul ultimului an, Opoziţia nu pare a avea forţa necesară impunerii unor schimbări fundamentale. Un cumul de factori minează capacitatea sa de acţiune: lipsa unui lider carismatic de calibrul actualului premier, orientările eterogene – activişti civici, kemalişti, socialişti, islamişti, proeuropeni - şi cu interese pe alocuri antagonice, lipsa unui model alternativ.

Cu toate acestea, forţele care se opun actualului prim-ministru şi AKP nu par a abandona efortul de a readuce Turcia la un model de stat, adaptat realităţilor cotidiene sau, cel puţin, de a diminua decalajul de forţe existent şi a descuraja tentaţiile autoritariste.

Succesul demersului va fi condiţionat de capacitatea lor de a oferi societăţii alternative viabile la unele probleme cu impact social masiv, cum ar fi nivelul de trai ori raporturile dintre stat şi islam, extrem de rezonante în rândul electoratului, aşa cum demonstrează istoria recentă, şi să atingă un nivel de mobilizare şi activism comparabile cu cele ale partidului de guvernământ.

„Deceniul de aur” – esenţa puterii AKP Marele atu al actualei puteri este acela că guvernarea AKP, ce durează de 12 ani, a devenit sinonimă cu un proces eficient de implementare a

reformelor în domeniul economic, care a constituit şi baza pentru stabilitatea socio-politică internă şi pentru agenda de politică externă ambiţioasă. Ca efect advers, stabilitatea a permis şi construirea unui sistem ce alimentează poziţiile de forţă, atât la nivel executiv, cât şi legislativ, pe fondul absenţei dialogului cu formaţiunile de opoziţie a căror relevanţă s-a menţinut mult timp scăzută.

Proximitatea de pieţele europene, precum şi gestionarea eficientă a provocărilor induse de creşterea demografică, au constituit condiţii obiective ale evoluţiei economice pozitive înregistrate de Turcia.

Procesul de privatizare a marilor întreprinderi de stat care înregistrau pierderi, demarat de AKP după 2002, a condus la un aflux semnificativ de investiţii străine directe. Reformarea sectorului bancar a diminuat impactul local al crizei financiare globale.

Un efect social al acestor măsuri a fost apariţia unei noi clase de antreprenori în Anatolia centrală, care s-a dovedit o alternativă la cea industrială, concentrată în zona Istanbul. Proprietarii de întreprinderi mici şi mijlocii din regiunea centrală a ţării (Ankara, Gaziantep, Kayseri), susţinători ai AKP, au devenit „motorul” expansiunii comerciale a Turciei în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord şi au reuşit să creeze o elită economică alternativă la cea din Istanbul. Cei mai fervenţi susţinători ai AKP sunt aşa-numiţii „tigri anatolieni” - musulmani devotaţi, liberali, loiali premierului Erdogan, proveniţi din mediul de afaceri şi din elita seculară din Anatolia şi beneficiari ai reformelor pro-europene,

MERIDIAN

n Opoziţia l-a acuzat pe premier că a plătit televiziunile cu bani guvernamentali

politicilor economice liberale şi investiţiilor străine directe.

Viziunea promovată de AKP a inclus şi valori europene precum democraţia, drepturile omului şi economia de piaţă, dar şi valori musulmane şi tradiţii ale republicii kemaliste, fără ca guvernul de la Ankara să privească rigid tradiţiile islamice drept sursă de inspiraţie în organizarea statală, societală sau economică. Includerea islamului în platforma electorală nu a constituit singurul factor care a asigurat succesul AKP, ci şi promisiunea de a înlocui Constituţia din 1982, conturată de Armată, cu una civilă care să asigure protejarea drepturilor fundamentale.

AKP şi-a câştigat popularitatea prin adoptarea, spre deosebire de formaţiunile de opoziţie, a unei poziţii de centru, între islamism şi kemalism/ secularism. Adoptarea unei poziţii prooccidentale, implementarea de politici economice liberale au constituit un rezultat al aderării la principiile islamului politic şi au asigurat victoria în scrutinele generale din ultima decadă: alegători cu venituri modeste sau tradiţionalişti s-au regăsit în principiile promovate de formaţiunea condusă de Recep Tayyip Erdogan.

Interesant este faptul că islamul politic adaptat la statul turc se referă 103 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

la o mişcare bazată pe principiile „democraţiei conservatoare” sintagmă utilizată de Erdogan pentru a-şi descrie filosofia de guvernare: încorporarea valorilor religioase în platforme politice. Ea are însă o dublă origine, partajată între AKP (la nivel politic) şi Mişcarea Gulen (la nivel social).

Dacă la nivel politic obiectivele au fost atinse, cele din sfera socială au întârzieri.

De exemplu, problema educaţiei, unul dintre principalele subiecte de divergenţă între conservatori şi secularişti şi punct inclus în pachetul de reforme iniţiat de AKP, încă de la obţinerea victoriei în alegerile din 2011, a rămas nesoluţionată.

Iniţiativele guvernamentale au vizat mai degrabă alinierea instituţiilor la precepte religioase decât modificări de fond, care să asigure un cadru modern de exercitare a actului educaţional. În acelaşi timp, impunerea perceptelor de educaţie islamică nu a atins nivelul aşteptat de unii dintre liderii mişcărilor religioase.

Printre alte obiective majore asumate de actualul Executiv, care sunt departe de a fi îndeplinite, rămân reformarea Constituţiei, problema kurdă, extinderea drepturilor cetăţeneşti, reformarea învăţământului superior.

În plan extern, unul dintre rolurile asumate de liderul AKP a fost transformarea Turciei în putere regională, susţinută şi de poziţia geografică care o transformă în culoar „obligatoriu” pentru rutele energetice din Asia către Europa. Rolul de lider regional a sporit implicarea statului în Orientul Mijlociu, dar şi temerea statelor din Occident, precum şi a Rusiei, Chinei şi Iranului cu privire la afirmarea unei noi puteri în zonă, în contextul în care popularitatea acestui stat este ridicată în rândul populaţiilor musulmane.

Răspunsul Turciei seculare Demonstraţiile care au avut loc în Turcia, începând din iunie 2013, au fost o surpriză pentru observatori.

Semnificativ a fost că, dincolo de intensitate, virulenţă şi contagiunea manifestărilor, sursa nemulţumirii nu a fost de origine economică, constantă a protestelor europene, ci activismul civic şi frustrarea comunităţii faţă de ignorarea vocii sale.

Entuziasmul înregistrat la nivelul unei părţi însemnate a societăţii turce părea că reprezintă semnalul declanşării confruntării dintre neootomanismul viziunii conservatoare, moderat islamiste şi naţionaliste a AKP şi post-kemalismul clasei mijlocii educate, tinerilor şi elitelor urbane. 

MERIDIAN

n Înregistrările unor convorbiri telefonice ale lui Erdogan ar arăta că şeful guvernului se face vinovat de corupţie

Cu toate acestea, acţiunile de stradă nu s-au coagulat, până în prezent, într-o revoltă de masă generalizată, fapt ce poate fi decelat şi din menţinerea influenţei politice a AKP, aşa cum a rezultat din recentele alegeri, principalul motiv fiind lipsa unui exponent puternic, similar actualului premier, ori un vehicul politic care să îi reprezinte.

Extinderea cadrului motivaţional şi indiciile unor fracturi în rândul guvernanţilor riscă însă alimentarea nemulţumirii populaţiei şi aprofundarea crizei interne.

Fără a fi formulate explicit, într-un program asumat de către protestatari, doleanţele exprimate au cuprins o gamă extinsă de preocupări, cele mai consistente privind: - proiectele legislative iniţiate la nivel naţional, considerate a îngrădi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti – cum ar fi interzicerea sau limitarea funcţionării platformelor de socializare - sau instituirea unui control politic asupra poliţiei şi justiţiei; - modul autoritar în care reacţionează autorităţile, în special utilizarea disproporţionată a forţei pentru împrăştierea manifestaţiilor de protest; - direcţiile de politică externă, în special în gestionarea situaţiei din 104 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Siria şi reacţia la schimbările produse în lumea arabă; - devoalarea dimensiunii influenţei exercitate de Mişcarea Hizmet în rândul instituţiilor statului - Poliţie, serviciile de informaţii, sistemul judiciar şi educaţional -, la nivelul media sau economic şi chiar politic, printre personalităţile considerate ca fiind apropiate imamului fiind enumerate inclusiv preşedintele Abdullah Gul şi vicepremierul Bulent Arinc.

Fractura în rândul islamiştilor Cel puţin la fel de important din punct de vedere al relaţiilor de putere a fost faptul că tensiunile sociale au fost dublate de divergenţele dintre şeful guvernului de la Ankara şi clericul Fethullah Gulen, iniţiatorul Mişcării Hizmet şi cel care l-a sprijinit pe Erdogan, încă din anii ’90, în consolidarea poziţiei AKP. Principalul obiectiv al alianţei a fost unirea eforturilor împotriva elitei seculare.

Existenţa unui conflict între cei doi aliaţi a devenit evidenţă odată cu declanşarea unei operaţiuni anticorupţie a Poliţiei turce la Istanbul şi Ankara (17 decembrie 2013), care a evidenţiat existenţa unei reţele infracţionale cu ramificaţii în rândul anturajului premierului.

Vizat direct de acuzaţii, Erdogan a acuzat Mişcarea lui Gulen că „a orchestrat” evenimentele cu scopul de a discredita guvernarea, denunţând existenţa unui „stat paralel” în interiorul Poliţiei şi Justiţiei coordonat de această mişcare, care s-ar fi infiltrat chiar şi în Organizaţia Naţională de Informaţii (MIT).

Cazul, catalogat de premier drept o „operaţiune murdară” şi un „complot” al forţelor de poliţie la adresa Cabinetului său, a determinat o reaşezare a raporturilor în rândul forţelor islamiste. Măsurile luate ulterior de Recep Tayyip Erdogan au vizat refacerea imaginii Executivului, dar şi o reafirmare a preeminenţei sale politice, în perspectiva scrutinelor programate în acest an, respectiv o remaniere guvernamentală, dar şi valuri de demiteri şi relocări în rândul membrilor Poliţiei, Erdogan fiind acuzat că ar fi solicitat „identificarea colaboratorilor” lui Gulen din cadrul acestei instituţii.

Profunzimea faliilor produse în instituţiile turce este reflectată de gravitatea acuzelor lansate de cele mai importante instanţe ale statului. Pe fondul publicării (februarie şi martie 2014) înregistrărilor unor convorbiri telefonice purtate de premier, care ar demonstra că şeful Guvernului se

MERIDIAN

n Erdogan are prima şansă de victorie la prezidenţialele din august

face vinovat de corupţie, precum şi imixtiunea acestuia în justiţie, şi al atacurilor reciproce Putere – Opoziţie, Recep Tayyip Erdogan a acuzat, atât procurorii, cât şi lucrătorii din poliţie, de spionaj în favoarea unei alte ţări.

Emiterea unei asemenea ipoteze atestă faptul că, dincolo de confortul relativ al susţinerii electorale consistente, în rândul guvernului actual există o stare pronunţată de nesiguranţă.

Tabloul prezentat evidenţiază faptul că, în pofida succesului înregistrat în alegerile locale, viitorul formaţiunii aflate la guvernare este incert, date fiind autoritatea în declin a premierului în cadrul AKP, riscul de scindare a formaţiunii, precum şi absenţa unui plan de succesiune la nivel de conducere.

Sistemul instaurat de Recep Tayyip Erdogan pare să îşi fi atins limitele, în plan politic, economic şi social intern.

Problemele cu care se confruntă în prezent clasa politică turcă aflată la putere sunt generate, în mod paradoxal, de însuşi progresul economic pe care premierul turc l-a generat în ultimul deceniu şi de principiile pe care a afirmat că le va promova.

Pe de o parte, creşterea bunăstării nu a fost însoţită de un progres politic şi instituţional corespunzător, fapt ce a accentuat contradicţiile sociale.

Pe de altă parte, elita religioasă are, la rândul său, motive de nemulţumire, deoarece modelul propus de AKP s-a materializat doar într-o mică măsură, ceea ce face ca Turcia actuală să menţină mai mult un profil laic decât unul islamic. În plus, potrivit statutului partidului, AKP limitează la trei 105 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

numărul mandatelor succesive de deputat, dar şi de premier pe care le pot exercita membrii săi. Din actualul aparat guvernamental, 55 de deputaţi, 16 miniştri, preşedintele Parlamentului şi premierul nu mai pot candida pentru o funcţie, ceea ce creează un disconfort evident la nivelul structurilor de conducere ale AKP. În condiţiile în care Erdogan - care doreşte menţinerea acestei restricţii - are varianta candidaturii la Preşedinţie, menţinerea nucleului central al AKP va depinde şi de poziţia adoptată de exponenţi săi de seamă - Abdullah Gül, Bulent Arinc, Ahmet Davutoglu -, care, atât în contextul protestelor izbucnite în iunie 2013, cât şi a disensiunilor cu Mişcarea Gulen, au manifestat o atitudine mai conciliantă şi au făcut apel la dialog.

Importanţa alegerilor prezidenţiale Deşi se confruntă cu cele mai mari obstacole de când a preluat conducerea Guvernului, Recep Tayyip Erdogan păstrează prima şansă de victorie în scrutinul din 10 august 2014 şi, implicit, de preeminenţă politică, chiar dacă atribuţiile actuale ale şefului statului sunt mult mai mici decât cele ale premierului.

Succesul său va depinde însă de modul în care vor evolua evenimentele pe plan intern. Pentru prima dată, profilul său de lider ferm, capabil să gestioneze probleme majore - criză economică, tentative de lovitură de stat, problema kurdă - construit în ultimul deceniu, atât la nivel guvernamental, cât şi al partidului pe care îl conduce, este supus unor contestări multiple.

Dacă efectul acestor contestări nu a fost resimţit la alegerile locale, unde puterea aparatului de partid şi inerţia politică sunt mult mai mari, nu este exclus ca acestea să aibă consecinţe cu ocazia alegerilor prezidenţiale, care sunt centrate pe personalitatea candidatului.

Apariţia unui rival din propriul partid nu este exclusă, cu atât mai mult cu cât actualul preşedinte, Abdullah Gul, păstrează suspansul asupra intenţiei de a candida, dar este puţin probabil ca acesta să pună sub semnul întrebării desemnarea drept candidat a actualului premier, în cazul în care acesta se va decide oficial.

De partea cealaltă, divizarea Opoziţiei - formată din partide extrem de diverse ca orientare politică, precum CHP, ce se autodescrie drept „partidul kemalist secular al Republicii”, BDP, principalul partid kurd, MHP, ce reprezintă dreapta ultranaţionalistă - şi lipsa unei personalităţi reprezentative şi capabile să concentreze energii aparent contradictorii diminuează substanţial şansele unei victorii. În plus, eşecul sever înregistrat la recentul scrutin a demonstrat şi carenţele organizatorice, şi incapacitatea de a formula soluţii pe măsura aşteptărilor populaţiei.

Chiar şi în condiţiile unui eşec, un scor strâns şi o „figură frumoasă” în campania electorală pentru alegerile prezidenţiale poate să pună bazele unei dispute echilibrate în viitoarea competiţie electorală - parlamentară - din 2015. Acest obiectiv ar putea reprezenta, în realitate, miza anului politic 2014 pentru Opoziţia turcă. n

Convorbiri

CIOLOŞ DACIAN, născut la 27 iulie 1969, la Zalău, judeţul Sălaj este absolvent al Facultăţii de Horticultură din cadrul Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca (1994). Are studii aprofundate în domeniul agronomiei şi mediului, la Şcoala Naţională Superioară de Agronomie din Rennes, Franţa (1996) şi DEA – Master ştiinţific în „Economia dezvoltării agricole, alimentare şi rurale”, la Şcoala Naţională Superioară de Agronomie, Universitatea Montpellier, Franţa (1997). Revenit în ţară, a coordonat proiecte de cooperare pentru dezvoltarea agriculturii locale (1999-2001); responsabil de programul de dezvoltare rurală în cadrul Delegaţiei Comisiei

Europene în România (2002/03); consilier al ministrului agriculturii, purtător de cuvânt pentru România în cadrul Comitetului special pentru agricultură al Consiliului UE (2005/07); Subsecretar de stat pentru Afaceri Europene (mai-octombrie 2007); Ministrul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (octombrie 2007 - decembrie 2008); Preşedintele Comisiei Prezidenţiale pentru politici publice de dezvoltare a agriculturii în România (iulie 2009 - ianuarie 2010). Comisar European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (2010/prezent). Membru al „Grupului din Bruges”, grup de reflecţie privind agricultura şi dezvoltarea rurală în Europa (din 2000).

CONVORBIRI

Dacian Cioloș: Vestul nu a înţeles încă Estul Ruxandra Hurezean Foto: Dan Bodea

Suntem în primăvara anului 2014, într-un Muzeu al Satului.

Rușii bat cu piciorul în Ucraina, Europa se agită, Obama ameninţă, România ţine un ochi închis, de spaimă, iar la Paris ţăranii și-au dus oile la Luvru.

Ca să arate că ei vor deveni piesă de muzeu.

Dacian Cioloș este comisarul european pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală, român. În mandatul său, Estul a primit mai mulţi bani decât Vestul, după o logică simplă: pe de o parte, acesta este spiritul solidarităţii europene, pe de alta, aici este mai mare nevoie de ei. Iar Europa, spune comisarul, are mare nevoie de noi.

107 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

N

e plimbăm prin Muzeul Satului și ochiul nostru tace. Casele chircite sub acoperișurile umflate, din paie, ne scurtcircuitează memoria, ca niște flashuri de lumină. „Am copilărit la Pericei, în judeţul Sălaj”, spune comisarul și, dintr-o dată, dispar și Ucraina, și Rusia, și Europa, rămâne doar bunicul lui care cultiva ceapă și vecinii lui care cultivau ceapă. În satul acela ceapa are monument, e singurul monument din România dedicat unei cepe. L-au ridicat în curtea școlii, să fie prima lecţie pentru mucoși. „Era o bucurie când se mergea la pus ceapa, era o mobilizare generală a colectivităţii pentru o cultură de care depindea în mare parte bunăstarea lor, era un ritual, o sărbătoare a câmpului și a oamenilor care se bucurau să facă lucrurile acestea împreună. Acolo pe câmp, toţi eram oameni ai pământului, eram la fel de ţărani, chiar dacă unii erau profesori sau preoţi sau studenţi.

Ceapa și, în general, munca la câmp ne dădeau ocazia să fim împreună. Îmi plăcea atât de mult să trăiesc acolo, să lucrez cu bunicii la câmp, că pentru mine școala întrerupea vacanţele, nu vacanţele școala. Și n-a existat vacanţă pe care să nu mi-o petrec la bunici, la câmp. Acolo mă simţeam eu împăcat.

Am repetat acest «ritual» al construcţiei de sine în acel spaţiu aproape mitic pentru mine, până târziu, când am mers la liceu. Când am plecat la liceu, le-am spus părinţilor mei că mă duc la Agricol. A fost o tragedie, s-au supărat foc pe mine, ei vroiau să mă duc la mate-fizică. Vedeţi, ziceau, cum să spună ei colegilor că fiul lor, bun la învăţătură, merge la Agricol?! Acolo merg numai cei slabi, îmi spuneau. Și așa se gândea atunci, asta era mentalitatea și uneori chiar realitatea. La agricultură mergeai doar dacă nu erai bun de altceva, cu toate că Liceul Agroindustrial din Șimleul Silvaniei, la acea vreme, era unul dintre cele mai bune din ţară la acel profil, avea tradiţie, rezultate și era recunoscut în toată regiunea. Chiar dacă s-au supărat pe mine, eu tot acolo m-am dus. M-am gândit: oare cum să fac eu o carieră profesională, dar în același timp să rămân fidel pasiunii și credinţei mele?! Și atunci am decis să-mi urmez calea în acest domeniu, cu credinţa că, făcând cu pasiune și încredere ceea ce-mi place, mă voi simţi și împlinit, dar îmi voi găsi și locul în societate. Apoi am mers la facultate cu decizia fermă de a urma horticultura, secţie la acea vreme în cadrul Facultăţii de Agricultură.

Cum examenul era foarte greu, iar eu am făcut prostia să scriu o singură opţiune, nu am intrat la horticultură, deși am avut media peste 9. M-am dus în armată, dar, înainte de încorporare, în vara aceea am lucrat câteva luni la un IAS de lângă Zalău. Altă supărare a părinţilor mei: cum să lucrezi la vaci, să zică lumea că noi nu avem cu ce te ţine? Dar mi-a prins foarte bine acea primă experienţă profesională, atunci am învăţat multe și am început să mă «călesc» profesional, acolo la bază, la umbra remorcii de tractor. Apoi am intrat la facultate, iar din ’90, în perioada studenţiei am petrecut mai multe vacanţe în stagii în ferme din Europa, mai ales în Franţa. A fost o perioadă de maturizare a spiritului, o perioadă de călător, de îmbogăţire a rădăcinilor mele din Periceiul rural cu alte viziuni, cu alte istorii, cu alte orizonturi.” 

CONVORBIRI

Europa înseamnă şi solidaritate. Era limpede că ţările din Est au mai mare nevoie de ajutor, că e nevoie de o alocare financiară mai mare decât au avut până acum, că există discrepanţe mari între Est şi Vest, între diferite sectoare agricole care funcţionează pe aceeaşi piaţă. Nu a fost uşor, pentru că în condiţiile în care bugetul UE a fost diminuat, banii trebuiau luaţi din altă parte.

Miniştrii din Franţa, din Germania, din Italia au trebuit să explice fermierilor lor de ce acestora le vor scădea subvenţiile. Au fost costuri politice care au trebuit asumate”

– Domnule comisar, cum vedeţi satul românesc, aţi putea trăi acum la ţară?

– Mie îmi place la ţară, când visez, acolo îmi imaginez că sunt, acolo sunt reperele mele şi acolo este sursa mea de regenerare, asta poate şi pentru că de la doi ani am stat mult cu bunicii. Vedeţi, la sat ni se formează reperele imaginaţiei, acolo prindem gustul naturii, al libertăţii, al raportului nostru ca individ cu mediul înconjurător, acolo trăim pe deplin. Cel puţin pentru mine aşa a fost. La ţară, nicio zi nu seamănă cu cealaltă. În marile oraşe, viaţa e rutină, monotonie, ne blazează. Eu respir şi mă încarc cu putere când ajung pe munţi, la sate, la ţărani, oamenii satului pe care-i vizitez.

Sau acasă, la Pericei... Nu spun că aş putea trăi, ci chiar că mi-aş dori, dar mai am unele lucruri de făcut. Am impresia că pentru mulţi, nu cred că sunt singurul, viaţa la oraş este ca o deplasare în misiune, avem o treabă şi când o terminăm, plecăm înapoi acasă, la ţară. Poate e o abordare puţin idilică, dar are meritul de a-mi fi format personalitatea.

– Sunt tineri care se întorc, dar îşi construiesc universul lor, ataşat satului tradiţional, adesea diferit de el. Cum vedeţi satul de la noi, prin ce se deosebeşte de cel din Occident?

– Sunt două pericole care pândesc satul nostru: pustiirea şi urbanizarea forţată, artificială. În condiţiile în care acest spirit al modernităţii se propagă tot mai mult, căutând un acces la o infrastructură mai bună, la tehnologie, la o viaţa mai uşoară, oamenii părăsesc locurile dificile sau le transformă. Problema este că, dacă le adaptează după modele proaste, pot deveni nişte eşecuri care distrug în loc să modernizeze. Tocmai acest lucru mi s-a părut diferit la satele din Occident.

Acestea au crescut, au evoluat, au asimilat şi integrat modernitatea treptat, organic , cu o bună dozare a tradiţiei - devenită în acest context valoare şi nu piedică.

Aspectul economic s-a dezvoltat pe valorile sociale, nu le-a ocultat. La noi, satul are tendinţa să copieze oraşul, iar acesta este un pericol. Satul occidental a evoluat, nu a fost „sistematizat”. La noi, comunismul a distrus în multe locuri comunitatea rurală, în primul rând băgându-i în cap ideea că viaţa la bloc este idealul, că valoarea materială în exclusivitate – amintiţi-vă de cultul 108 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

producţiilor record la hectar - este cea care împlineşte comunitatea. Acolo, să fii ţăran e încă o mândrie, la noi a devenit un termen peiorativ. Vedeţi, tinerii care pleacă în străinătate asta apreciază, faptul că ruralul este un univers complet, în care munca lor şi viaţa lor capătă valoare. Cred că aceşti tineri care au „gustat” din ruralul spaniol sau italian, dacă se vor întoarce în satele lor, vor aborda cu mai mult pragmatism, dar şi cu mai multă încredere viitorul satului românesc – Dacă aţi fi primar într-un sat, acum, ce aţi face?

– În primul rând aş evalua resursele de care dispune comunitatea, vorba aceea, să văd pe ce mă bazez. Apoi aş identifica oamenii din sat care au idei şi voinţă pentru a construi ceva împreună. Dacă te izolezi de oameni şi încerci să faci de unul singur, nu ai decât de pierdut.

Primarii nu realizează că la sat poţi face „referendum” foarte des, de câte ori ai ceva de hotărât, pentru că-i poţi chema pe majoritatea şi discuta cu ei. Eu am consultat populaţia Europei, am chemat agricultori de peste tot la discuţii, am făcut sondaje, numai aşa creezi o comunitate, o ataşezi unor idealuri şi înţelegi mai bine aşteptările înainte ca acestea să devină frustrări. Dacă satul spune haideţi să o luăm în direcţia aia, trebuie văzut dacă sunt posibilităţi şi cum se face. În multe cazuri, primarii noştri s-au cramponat de drumuri şi podeţe, canalizare, apă, cam astea au fost marile proiecte, infrastructura. Nu e rău, dar nu e totul. Înţeleg, ei s-au gândit că astea se văd, le pot arăta la alegeri. Dar comunitatea nu progresează decât dacă participă şi dacă îşi fixează obiective comune, care implică şi evoluţia modului ei tradiţional de viaţă, într-un mod participativ.

De exemplu, într-un sat cu tradiţii în cultivarea merilor important ar fi să te concentrezi pe asta, pentru că tradiţia agricolă odată pierdută, cu greu o mai poţi recupera şi este importantă acumularea experienţei de sute de ani. Plângem după o construcţie şi sunt de acord, bine facem, dar nu plângem dacă dispar meşterii care ştiu să facă astfel de construcţii? Uitaţi, mai importanţi sunt oamenii care ştiu că facă ceva, decât produsul lor, pentru că, dacă ei rămân, mai produc, dacă nu, nu. De aceea, iniţiativa europeană cu Grupurile de Acţiune Locală susţinute prin politica agricolă comună 

n Dacian Cioloş, comisar european, lângă Biserica lui Horea din Transilvania

109 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

CONVORBIRI

n Dacian Cioloş spune că două sunt perioadele pentru satul românesc: să se urbanizeze sau să dispară

mi se pare un instrument ce poate redinamiza viaţa mediului rural românesc, aşa cum a făcut-o în alte părţi din Europa. E nevoie ca aceste grupuri dinamice să se coaguleze şi să-şi asume obiective comune la nivelul comunităţii.

– Agricultura rămâne încă, un refugiu pe scara de incendiu a oraşului... sau un eşec asumat. Nu e un vis...

– Citeam despre perioada interbelică la noi. Atunci, o elită de scriitori, profesori, cărturari, moşieri, trăiau la sate şi iubeau satele, le lăudau. Literatura, memoriile lor, arată că aveam intelectuali care dădeau tonul, cultivau o imagine, construiau nişte valori. Gândiţi-vă: Rebreanu, Blaga, Goga, oameni care erau modele, spuneau să satul, pământul sunt cea mai mare valoare a acestei naţiuni. Şi atunci, România a excelat la capitolul agricol, a avut un vârf istoric, i s-a spus grânarul Europei. Doar atunci. Nu e întâmplător.

– Se spune că am putea fi eco-grădina Europei, dar alţii vor agricultură industrială ca în Occident, ce ar fi mai bine să facem?

– România este o ţară cu o agricultură suficient de diversă, le poate îmbina în mod inteligent pe toate.

Nu trebuie să opteze pentru una sau alta. Poate face şi agricultură industrială în zona de câmpie, poate să facă şi agricultură ecologică în alte părţi, e suficient teren şi este relief diversificat, aşa încât nu e nevoie de exclusivităţi, au loc toate tipurile de agricultură şi am pierde dacă n-am exploata tocmai aceste oportunităţi ale diversităţii.

– Am discutat cu domnul Nemeth Zsolt, secretar de stat în Ministerul de Externe ungar, şi spunea că aţi ajutat România şi Ungaria la negocierea bugetului pentru 2014-2020, v-a dat ca exemplu pozitiv de cooperare, de parteneriat al Estului în negociere cu Vestul. Există o luptă, o competiţie pe această direcţie?

– Da, există, desigur. Ţările din Vest s-au obişnuit de zeci de ani să fie principalele beneficiare ale bugetului european. Ele au avut un cuvânt greu de spus, sunt ţări puternice, au ştiut ce vor, ele au decis. Noi, Estul, ne-am comportat o vreme ca nişte musafiri timizi şi asta nu 110 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

a fost bine, nu e normal. Am încercat să schimb acest lucru. Europa înseamnă şi solidaritate. Este limpede că ţările din Est au mai mare nevoie de ajutor, că e nevoie de o alocare financiară mai mare decât au avut până acum, că există discrepanţe mari între Est şi Vest, între diferite sectoare agricole care funcţionează pe aceeaşi piaţă. Nu a fost uşor, pentru că, în condiţiile în care bugetul UE a fost diminuat, banii trebuiau luaţi din altă parte. Miniştrii din Franţa, din Germania, din Italia au trebuit să explice fermierilor lor de ce acestora le vor scădea subvenţiile. Au fost costuri politice care au trebuit asumate. Dar, prin negocieri, cu propuneri pragmatice, am reuşit în mare măsură. O parte a fondurilor se mută spre Est. Aşa mi s-a părut corect.

– S-a creat şi un curent eurosceptic, au existat reacţii de respingere faţă de unele măsuri venite dinspre UE, dar şi un curent anti-Europa când aceasta a ţinut în şah puterea de la Bucureşti.

– Eu fac o distincţie între eurosceptici şi antieuropeni. Euroscepticii sunt europenii pe care UE nu a reuşit să-i convingă încă, a făcut poate prea puţin în acest sens, sau a acţionat confuz, greşit. Iar antieuropenii sunt cei care resping acest proiect în esenţa lui. Românii, se vede din sondaje, nu sunt antieuropeni. O parte dintre ei sunt poate eurosceptici.

Asta înseamnă că trebuie să negociem, să clarificăm unde nu ne place, să spunem ce vrem, pentru că lucrurile nu sunt de neschimbat.

– Care este metoda pe care o recomandă comisarul Cioloş, ce ar trebui schimbat la politica bruxelleză ca să devină mai simpatică?

– Nu-mi place să fac recomandări, dar pot să vă spun ce am făcut cu reforma Politicii agricole comune. Nu ştiu dacă am făcut-o mai simpatică, dar cu siguranţă am făcut-o mai cunoscută şi mai legitimă. Nu am cerut derogări, ci am schimbat conceptul. Dacă înainte, atunci când se pregătea o reformă, funcţionari din Comisia europeană puneau pe hârtie ce aveau de gând să facă, apoi anunţau, când am ajuns acolo am spus, nu, înainte să punem pe hârtie ce vrem noi, haideţi mai întâi să-i întrebăm pe oameni, pe europeni, pe cei pe care-i privesc măsurile noastre, ce părere au ei, ce ar vrea ei să

CONVORBIRI

se întâmple cu PAC. Aşa am început o mare dezbatere publică. Chemând la discuţii ţărani, agricultori din toată Europa, dar şi organizaţii neguvernamentale, organizaţii de mediu, de dezvoltare comunitară.

Implicit, am început să mobilizăm oamenii să citească, să se informeze, să vadă ce înseamnă această politică, cum funcţionează, ce merge bine, ce trebuie schimbat, ce pot face ei. Reacţiile şi participarea au fost foarte bune. De aceea, propunerea de reformă făcută de noi a pornit de la o bază legitimă, a răspuns aşteptărilor oamenilor. Efectul a fost că, pe acest domeniu al politicilor europene, această reformă a dus indirect şi la îmbunătăţirea percepţiei oamenilor asupra Bruxellesului. Dacă într-un sondaj pe care l-am făcut în 2009, doar 40% dintre europeni auziseră de Politica agricolă comună, în sondajul din 2013, auziseră de ea 60% – Care este problema Estului în raport cu Vestul?

Confruntările dintre Rusia şi Ucraina, poziţia României, chestiunea Moldovei sunt vulnerabilităţi care se adaugă celor vechi, comunismul, sărăcia...

– Da, dar sunt provocări şi pentru Uniunea Europeană - sunt obstacole pentru care trebuie să găsească soluţii, pentru a deveni un proiect viabil, puternic. Când ne lovim de o problemă, atunci trebuie să găsim forţa de a o rezolva, aşa arată istoria, ca o cursă cu obstacole! În privinţa Ucrainei, există foarte multă preocupare, poate toată preocuparea, numai despre asta se vorbeşte în Europa. În privinţa Moldovei este o deschidere mai mare ca oricând şi s-a văzut în decizii recente. Când am înaintat propunerea de ridicare a regimului de vize, în negocierile privind Acordul de asociere şi Acordul de liber schimb care acordă avantaje asimetrice Moldovei, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca acei colegi ai mei din Comisia europeană de care depindeau aceste decizii să înţeleagă că e nevoie de acţiune. Eu cunosc Moldova foarte bine, soţia mea a lucrat acolo trei ani, mergeam des, cunosc ţara. Cred că Uniunea Europeană ar trebui să se bazeze mai mult pe ţările din Est pentru înţelegerea şi în rezolvarea problemelor din această zonă. Depinde, desigur, şi de noi. Cred că, în privinţa Moldovei, România este cel mai bun interpret pe care-l are Bruxelles-ul. Avem toată legitimitatea să ne pronunţăm. Faptul că în Moldova este un guvern pro-european a ajutat foarte mult, dar anul acesta sunt alegeri. Sper ca Republica Moldova să continue pe această cale spre Europa.

– Criza, problemele din Ucraina nu afectează planurile de extindere ale UE?

– Extindere UE spre Est a adus un capital încă insuficient valorificat. Credinţa mea este că Estul poate revigora Uniunea Europeană, poate aduce un suflu nou, un potenţial de idei şi de energii de care Vechea Europă nu mai prea dispune. Dar cred că Europa nu a înţeles pe deplin capitalul acesta şi nu l-a valorificat. Iar ţările din Est nu sunt pe deplin conectate la economia Europei, la politica ei.

– Cum ar trebui să procedeze România după alegerile de anul acesta, ce ar trebui să negocieze?

Am înţeles că nu vi s-a propus încă nimic, dar aţi accepta continuarea mandatului la Agricultură?

111 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

- Este încă devreme pentru o astfel de discuţie. Avem acum un portofoliu puternic şi avem o bază foarte bună de pornire în negocierile pentru un portofoliu la fel de important. Vor fi însă negocieri dificile, depinde şi de contextul politic european care va rezulta în urma alegerilor europarlamentare, de cine va fi viitorul preşedinte al Comisiei europene, este o ecuaţie cu multe variabile. Totodată, sunt alegeri care vor trebui făcute acasă, pe care Guvernul va trebui să le facă .

– Vă aşteptaţi la susţinere politică din partea noii puteri de la Bucureşti?

– Vă spuneam că vor fi negocieri delicate şi nu are rost să ne lansăm în speculaţii. Eu am fost susţinut pentru poziţia de comisar european pentru agricultură în 2009 şi de puterea, şi de opoziţia de atunci, şi de dreapta şi de stânga, a fost un obiectiv comun, dacă vreţi. Dar, din respect pentru cei care trebuie să ia aceste decizii, permiteţi-mi să nu comentez mai mult.

– Cum vedeţi viaţa politică din România, cum este văzută de Bruxelles?

– Cu siguranţă mult mai dinamică decât cea de la Bruxelles, poate puţin prea absorbită de sine însăşi, lucru care o face poate să piardă uneori din vedere contextul mai mare în care se desfăşoară. După experienţa de ministru din ţară, unde o mare parte a mandatului am încercat să rezolv diverse crize, la comisie am văzut ce înseamnă să ai un proiect politic, să ai cadrul instituţional şi timpul să-l construieşti şi să-l duci până la capăt. Pentru a ajunge la final cu reforma PAC ne-au trebuit patru ani. Mult, foarte mult după standardele politice interne. Dar, pe de altă parte, am reuşit să negociem şi să finalizăm o reformă care va marca agricultura europeană, milioane de fermieri, sute de milioane de consumatori, mediul rural european, pentru mulţi ani de aici încolo.

– Se spune că un proiect de ţară ar coagula forţele şi ar estompa certurile, ar fi bine să-l avem, e o problemă că nu-l avem?

– Un proiect de ţară în forma unei liste de idei pusă pe o hârtie nu rezolvă mare lucru. Pentru mine, adevăratul proiect de ţară este acela pe care-l faci în fiecare zi, punct cu punct, obiectiv după obiectiv. Iar pe acesta trebuie să-l facem fiecare, ca oameni, cu moderaţie şi onestitate, acolo unde ne pricepem cel mai bine. Haideţi să vedem: putem să facem un proiect comun din a lua cât mai mulţi bani europeni? Putem face un proiect din reformarea sănătăţii, din agricultură sau consolidarea încrederii în justiţie?

– În legătură cu justiţia, cum trebuie să vedem evoluţia lucrurilor, cum se vede ea în culisele de la Bruxelles?

– Nu se vede altfel decât o vedem chiar noi. Ni se spune aşa: din sondajele de la voi din ţară reiese că oamenii cred că justiţia nu este independentă, în primul rând, cetăţenii români nu sunt mulţumiţi de cum funcţionează lucrurile! Dacă românii spun asta, cum ar n putea Bruxelles-ul să spună altceva?

START- U P

Distinsele doamne dansează din nou Dacian Morar a investit jumătate de milion de euro în reabilitarea unor apartamente vechi din centrul istoric al Clujului. Dacă viitorul îi va da dreptate, în zece ani își va amortiza investiţia.

Bogdan Stanciu Foto: Dan Bodea

INTELLIGENT BUSINESS 112 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Cuprins secţiune

Fluxurile energetice globale

125

D

omeniul hotelier din Cluj-Napoca nu este în momentul de faţă cel mai propice mediu de business. Dimpotrivă, statisticile oficiale arată un grad mediu de ocupare a camerelor, care variază între un maxim de doar 30% la sută, în iunie, și un minim de 15%, în ianuarie. Cu alte cuvinte, chiar și atunci când în oraș sunt cazaţi cei mai mulţi turiști, două din trei camere disponibile sunt pustii.

Pe o astfel de piaţă, o investiţie inteligentă în servicii hoteliere de nișă reușește să facă performanţă, cu un

113 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Conjuraţia antrepre­norilor

OCCIDENTUL ŞI RUSIA

122

grad mediu anual de ocupare de peste 50%, și perioade de vârf cu 100%.

Este vorba despre „Cluj Apartments”, o suită de șapte apartamente high-end în centrul istoric, pe care Dacian Morar, iniţiatorul afacerii, le-a cumpărat în ultimii doi ani, le-a reabilitat, le-a amenajat cu gust și le-a introdus în circuitul turistic pentru clienţii care doresc ceva mai mult decât un loc de dormit. „Când eram în facultate, mi se părea penibil ce îmi tot repetau profesorii – că o afacere trebuie să pornească de la identificarea unei

118

Distinsele doamne dansează din nou

112

nevoi”, zâmbește antreprenorul în vârstă de 37 de ani. Dar, până la urmă, dascălii au avut dreptate. Dacian a călătorit mult și, în timp, a ajuns să se sature de ambientul standardizat și lipsit de personalitate al hotelurilor obișnuite. „Am început să caut apartamente cu personalitate, unde nu doar să mă cazez, ci să trăiesc o experienţă”, explică investitorul. A locuit așa în Madrid, Paris sau Roma.

Acasă, pe piaţa din Cluj, la vremea respectivă nu existau decât apartamente de închiriat în sistem hotelier pentru persoanele cu buget mic, adesea rude ale pacienţilor 

I N TE LI GE N T

BUSINESS

•

START-UP

n Grand Apartment se află în „buricul" Clujului, pe Bulevardul Eroilor, principala arteră comercială a oraşului

internaţi la spitalele din localitate. „Am ajuns la concluzia că se simţea nevoia unor spaţii de cazare highended, cu personalitate, așa cum am întâlnit eu în călătoriile mele”, povestește Dacian Morar cum a ajuns la vorbele dascălilor din facultate.

Absolvent de Știinţe Economice și Studii Europene, albaiulianul „naturalizat” la Cluj s-a gândit să înceapă cu propriul său apartament, situat pe Bulevardul Eroilor, o importantă arteră comercială a orașului de sub Feleac. „M-am mutat de acolo când mi-am luat o casă și am început să-mi fac calcule, însă costurile cu reabilitarea, marketingul, întreţinerea etc. erau prea mari ca să fie susţinute de un singur apartament.

Nu merita să încep cu un singur apartament”, își aduce aminte Dacian Morar.

Conform calculelor iniţiale, avea nevoie de minim trei apartamente ca să înceapă afacerea. A cumpărat încă două, investind din dividendele obţinute ca partener într-o firmă mare româno-franceză de distribuire de alimente. „Era acum mai bine de doi ani, piaţa imobiliară căzuse mult faţă de perioada de boom, așa că am obţinut un preţ foarte bun pentru 114 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Era acum mai bine de doi ani, piaţa imobiliară căzuse mult faţă de perioada de boom, așa că am obţinut un preţ foarte bun pentru centrul Clujului, undeva la 1.000 de euro pe metru pătrat, cam cât era și în blocurile nou construite din cartiere. În total, cele două apartamente pe care le-am cumpărat m-au costat 150.000 de euro”, Dacian Morar, investitor

centrul Clujului, undeva la 1.000 de euro pe metru pătrat, cam cât era și în blocurile nou construite din cartiere. În total, cele două apartamente pe care le-am cumpărat m-au costat 150.000 de euro”, explică omul de afaceri.

A urmat reabilitarea și mobilarea celor trei spaţii. Dacian Morar și-a descoperit astfel și o vocaţie de designer de interioare. Cât de bine se pricepe la aceasta, au lăsat-o de înţeles cronicile foarte bune de pe site-uri de profil, precum designist.ro sau igloo.ro.

Dar, înainte de amenajări, a fost o muncă dură, de uzură: „e vorba de clădiri vechi, așa că am preferat să refac de la zero toate instalaţiile sanitare, electrice, dar am refăcut și tencuiala. Am păstrat însă acele elemente arhitecturale sau de design interior care au putut fi puse în valoare”. De exemplu, la un apartament din buricul Clujului - Piaţa Unirii - a păstrat parchetul, aproape identic cu cel din Palatul Banffy, care adăpostește Muzeul de Artă, situat în aceeași piaţă. „Este vorba de un parchet superb, care în timp a primit o patină deosebită. Puteam să-l scot și să pun unul modern, laminat, și ar fi fost mai simplu. Dar am găsit meșteri care l-au șlefuit și l-au tratat 

n Dacian Morar a investit o sumă considerabilă într-un business pe care îl consideră mai degrabă un hobby

115 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

I N TE LI GE N T

BUSINESS

•

START-UP

n Apartamentele au fost amenajate chiar de proprietar, care s-a consultat cu prieteni artişti, pentru cele mai bune soluţii

Povestea Apartamentului Alb Unul dintre primele trei apartamente cu care Dacian a început afacerea, Apartamentul Alb, are în spate o poveste deosebită. Acesta a fost atelierul pictorului clujean Incze Ferencz, supranumit „Dali al Transilvaniei”. Incze a pictat în apartamentul situat în Piaţa Unirii sute de tablouri. În 1973, deşi marginalizat în ţară, el a obţinut un premiu prestigios la Paris. „Am cumpărat apartamentul de la fiica sa, am luat şi şevaletul şi fotoliul, pe care l-am retapiţat.

Ambele obiecte se găsesc în continuare în apartament. În plus am cumpărat şi trei lucrări ale artistului, cu care am decorat pereţii apartamentului.

Este un spaţiu foarte luminos, unde poţi auzi păsărelele din curtea interioară, deşi eşti la kilometrul zero al oraşului”, povesteşte Dacian Morar.

116 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

și acum arată extraordinar”, explică investitorul.

După o investiţie de aproximativ 10.000 de euro în reabilitarea și amenajarea fiecăruia dintre cele trei apartamente, afacerea a fost gata de start. „Am ieșit destul de ieftin pentru că, de exemplu, în unele locuri, după ce am dat jos tencuiala veche, nu am retencuit, ci am lăsat cărămida la vedere, acoperită cu un lac special.

Am observat că, de multe ori, am ieșit mai ieftin, prin «convertirea» unor spaţii sau obiecte vechi, decât dacă aș

fi cumpărat ceva nou. De asemenea, în Cluj nu există o piaţă bine conturată a obiectelor vechi. Poţi cumpăra prin «mica publicitate» un dulap Biedermaier din secolul al XIX-lea cu același preţ cu care ei unul din PAL melaminat din magazin”, mai spune Dacian Morar.

Gata de start Primii oaspeţi au sosit în aprilie 2012, dar la început, lumea nu s-a prea înghesuit. A durat cam douătrei luni, până site-ul de prezentare a fost indexat mulţumitor de motoarele de căutare. „Acum, pot spune că piaţa a reacţionat mai bine decât m-am așteptat. La început, marea majoritate a clienţilor erau străini, care rezervau prin booking.com. Apoi, după ce s-a auzit de noi pe site-urile românești de design interior sau arhitectură, lumea a început să vină și din România, iar acum am ajuns ca majoritatea clienţilor să fie de la noi din ţară. De asemenea, a crescut semnificativ numărul celor care își fac rezervarea direct de pe site-ul nostru, în comparaţie cu booking.com.

Dacă iniţial 80-90 la sută din clienţi veneau de pe booking, acum peste 50% vin de pe site-ul propriu”, adaugă proprietarul.

I N TE LI GE N T

BUSINESS

•

START-UP

n Garden Apartment, o combinaţie de tradiţional, retro şi industrial, este ultimul venit în „familie"

Alte două apartamente au fost cumpărate după startul afacerii, și apoi încă două, pentru un total de șapte: Grand, Deco, White, Retro, Garden, Bohemian și Garden Studio.

Cele mai noi venite, Garden Apartment și Garden Studio, sunt pitite într-o curte interioară, vizavi de sediul central al Universităţii „BabeșBolyai”, ferecată de o poartă masivă de lemn. La parter, umbrite de arcade suple, decorate cu copăcei în plină eflorescenţă albă și liliachie, cele două apartamente oferă un ambient retro-șic cu accente urbane noi, într-un spaţiu cu vecinătăţi temerare. Aici, un fost fotoliu de cinema, rabatabil, face casă bună cu un set de scaune cu tapiţerie de șterguri tradiţionale sau cu un taburet industrial, cu șurub, care cu mult timp în urmă „mobila” o uzină.

Ceva mai departe, dincolo de bucătăria cu dotări de lux și baia cu lavoar de pe vremea împărătesei Sissi, în dormitor, un dulap stil Louis Philippe poartă îngândurat patina nobilă a celor 150 de ani de când a fost prima dată dat la rindea. Lângă el adastă melancolic un pat din lemn alb, peste care se întind, ca niște braţe de voinic, arcadele de cărămidă ale tavanului.

Melanjul surprinzător de obiecte de provenienţe diferite poate părea 117 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

De exemplu, dacă într-un apartament de 88 de euro pe noapte se cazează șase persoane, costul de persoană este ca la un hostel cu dormitoare comune” Dacian Morar, investitor

deconcertant, descris în cuvinte, dar, la faţa locului, toate accesoriile se îmbină ca un puzzle perfect. Ca toate celelalte apartamente și ultimele venite îmbină vechiul cu noul și clasicul cu modernul, creând o atmosferă familială. În momentul de faţă, afacerea a ajuns să aibă o serie de clienţi stabili, oameni de afaceri sau consultanţi în business care vin lunar la Cluj și stau în apartamentele lui Dacian Morar. „Sunt două tipuri - cei care au stat într-un loc și vor să stea doar acolo, și cei cărora un apartament le-a stârnit interesul și acum vor să le încerce pe toate”, spune acesta.

Investiţia totală s-a ridicat până acum la 500.000 de euro, investiţii imobiliare și în amenajări, bani pe care Dacian Morar speră să îi recupereze în zece ani. „Am calculat un randament anual de 10-12%, care s-a confirmat până acum. Aceasta înseamnă că, în 10 ani, am amortizat investiţia. Dacă nu ai un randament măcar de atât, atunci mai bine închiriez pe termen lung, nu în regim hotelier, fiindcă scapi de costurile ridicate de întreţinere”, este de părere antreprenorul.

Apartamentele lui Dacian sunt foarte rentabile pentru familii sau grupuri mici. „De exemplu, dacă într-un apartament de 88 de euro pe noapte se cazează șase persoane, costul de persoană este ca la un hostel cu dormitoare comune”, explică Dacian.

Cât despre viitor, o extindere în afara Clujului este puţin probabilă, deoarece Dacian dorește ca businessul acesta să rămână unul de mică anvergură, pe care să îl poată gestiona direct și în mod flexibil. „Dacă am vorbi de un business mare și nu de un hobby, în primul rând, atunci ar trebui să extind afacerea în afara Clujului, dar așa, nu. Prefer să rămână un business mai mic, ca să mă pot ocupa de el cu plăcere și în mod personal”, încheie Dacian Morar. n

I N TEL IG ENT

BUSINESS

OP I N I E

Relaţiile economice dintre Occident şi Rusia, prin prisma crizei ucrainene

Î

n termeni geopolitici, Ucraina este o zonă tampon de securitate pentru Rusia, iar pentru Occident este linia de demarcaţie care trebuie să pună capăt hegemoniei ruseşti în Europa Centrală şi de Est. Din punct de vedere economic, Ucraina nu este o miză atractivă pentru Occident.

Industria ucraineană cu valoare adăugată înaltă (avione, de ex.) şi sectorul energetic se concentrează la Kiev, iar metalurgia, industria extractivă (cărbune) şi auto la est: Donetsk, Mariupol, Zaporozhye.

Cu excepţia oraşului Kiev (10.000 US$) PIB per capita cel mai ridicat se obţine în regiunile din Est: Dniepropetrousk, Donetsk şi Poltava (în medie aprox 4.400 US$). În restul regiunilor ucranene PIB per capita este cuprins între 2.200 - 3.300 US$, adică sub valoarea PIB per capita al celor mai sărace regiuni situate la vest de Ucraina.

Ucraina are resurse de petrol şi gaz în Marea Neagră, dar pe care în bună măsură le-a pierdut la pachet cu Crimeea, precum şi resurse de cărbune în bazinul Donbas. Aceste ultime resurse primare asigură alimentarea industriei energetice şi a metalurgiei.

Orice secesiune teritorială în Est aduce economia Ucrainei înapoi cu cel puţin 30 de ani. Dar, oare merită acest efort ? Rusia nu ar mai avea niciun instrument de presiune asupra Kievului, iar comerţul cu această ţară ar scădea drastic, aşa încât nu cred că dezmembrarea Ucrainei este obiectivul principal.

Rusia urmăreşte, mai degrabă,

118 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

destabilizarea acestei ţări, chiar cu preţul unui război civil, până când puterea pro-occidentală de la Kiev este decredibilizată şi înlăturată.

Sunt însă multe variabile aleatorii, care pot răsturna această predicţie.

Un rol major în stabilitatea politică a Ucrainei îl joacă, nu doar serviciile secrete şi armata, ci şi oligarhia ucraineană, constituită pe altă baze decât cea rusă. Dacă în Rusia, oligarhia depinde de puterea publică şi este subordonată acesteia, în Ucraina este exact invers. Întărirea relaţiilor comerciale ale Ucrainei cu Occidentul ar compensa pierderile economice ale oligarhiilor ucraineni, care nu ar mai fi forţaţi să aibă un comportament oportunist, ca urmare a dependenţei lor de Moscova. Conflictele din regiunile estice deja produc pierderi în afaceri. Dar relaţiile economice nu se reconstruiesc peste noapte.

Uniunea Europeană nu este încă pregătită să suporte costul integrării Ucrainei, dar nici costul abandonării sale. Miza geopolitică este mai mare decât cea economică.

De aceea, nu Ucraina este subiectul principal, ci confruntarea între Rusia şi Occident. Tocmai de aceea, în articolul de faţă, am să mă concentrez asupra relaţiilor de interdependentă şi putere Est Vest, prin prisma evoluţiei relaţiilor economice.

Scurtă analiză descriptivă a evoluţiei economiei ruse, pe termen scurt Cu o inflaţie în creştere, cuprinsă între 6,2% - 6,4%, cu un flux net de capital/intrări-ieşiri negativ de

Valentin M. Ionescu

69,5 miliarde US$, peste valoarea din tot anul precedent (- 67,3 mld US$), randamente la obligaţiuni de stat pe termen lung care au urcat de la 7,2% la aproximativ 9,5%, cu o devalorizare a monedei faţă de dolar de aprox. 5,8% şi cu o bursă în cădere, care cu greu s-a stabilizat (MICEX equity index a coborât de la 1460 la 1300). Acestea sunt efectele resimţite de economia rusă, pe intervalul ianuarie - martie 2014, ca urmare a deciziilor de forţă luate de Kremlin împotriva Ucrainei. În termeni de senzitivitate, costul economic pe termen scurt nu este semnificativ, dar se va majora pe termen mediu.

Cuantificarea costului economic se recalibrează în funcţie de mărimea sancţiunilor aplicate de occidentali. Deşi, deocamdată sunt simbolice, aceste sancţiuni au dat un semnal politic în rândul investitorilor străini care operează pe piaţa rusă, de unde au început să se retragă. Concomitent, fluxul intrărilor a scăzut şi se limitează la repatrieri de capital şi încasări din exporturi. Dacă din ianuarie până în prezent s-au retras din Rusia 65 mld UŞ$, BIRD (Banca Mondială) avertizează că hemoragia poate ajunge la 150 mld. US$. Totuşi, în acest început de an, economia rusă nu a fost influenţată doar de criză ucraineană pe care a provocat-o, ci şi de evoluţia economică a ţărilor emergente, care a avut impact în cererea agregată de petrol şi gaze.

Cotaţiile internaţionale la petrol au fost fluctuante în primele trei luni ale acestui an. În SUA, după scăderi deloc neglijabile, preţul la

I N TEL IG ENT

BUSINESS

n În termeni geopolitici, Occidentul aplică un model de interdependentă economică

petrol a început să urce (după criza din Crimeea). La contractele pe trei luni (mai) preţul la ţiţei /Crude Oil (WTI) este de 103,7 (+0,33%), la ţiţei tip Brent - 107,33% (-0,12%), iar la gaz cotaţia este de 4,62 UŞ$/ MMBtu (0,75%). La Londra, în ultimele zile, preţul petrolului tip Brent a scăzut (107,56 per baril) datorită ştirilor despre economia Chinei, aflată în uşoară contracţie. În ipoteza în care SUA se decide să-şi majoreze exporturile de gaze lichefiate către Europa de Vest în următorii ani, iar cererea de petrol în Europa poate fi acoperită de ţările din zona Golfului şi Libia, încasările de devize ale Rusiei vor scădea, iar rezerva valutară a ţării nu va mai fi suficientă să susţină moneda pe termen mediu.

Analiza indicatorilor din ultimii ani, arată, fără echivoc, că economia rusă nu s-a schimbat structural faţă de 1989, deşi formal proprietatea publică nu mai este preponderentă, iar economia are un grad ridicat de integrare pe plan extern.

Oare liberalizarea şi privatizarea economiei ruseşti nu sunt o schimbare de natură structurală ?

Ba da, dar nu în Rusia ! Proprietatea privată în economia rusă nu generează competiţie şi inovaţie.

Proprietatea privată reflectă o „cosubstantialitate” între puterea publică, reprezentată de structurile de securitate şi oligarhi care provin tot din aparatul de partid (PCUS) şi de securitate.

Deşi potenţialul industrial rusesc este imens, producţia de apărare este încă pe primul loc, alături de sectorul extracţiei de 119 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Analiza indicatorilor din ultimii ani, arată, fără echivoc, că economia rusă nu s-a schimbat structural faţă de 1989, deşi, formal, proprietatea publică nu mai este preponderentă, iar economia are un grad ridicat de integrare pe plan extern

petrol şi gaze, aşa cum era şi în timpul Uniunii Sovietice. Industriile de vârf contează puţin, în condiţiile în care Rusia este cunoscută pentru industria aerospaţială, de pildă. Exporturile sunt indicator de competitivitate economică. În totalul exporturilor ruseşti (526.4 mld. US$), petrolul şi gazele au o pondere de 57,9%, produsele metalurgice 3,8%, metale preţioase 2,7%, armament (2,7%, dacă luăm cifrele oficiale care raportează aprox. 14,3 mld US$ în 2013) îngrăşăminte 1,7%, maşini 1,7%, lemn 1,4%, echipamente electronice 0,9%. În Vestul Europei, petrolul şi gazele au o pondere în exporturile ruseşti de 72% (petrol 63%, gaze 9%), conform datelor Eurostat din 2010.

Aşadar, o ţară cu pretenţii de putere industrială exportă preponderent materii prime şi

armament, în loc să pună accent pe industrii de vârf şi bunuri de larg consum. Economia rusă este o risipă imensă de resurse.

Economia rusă a acumulat un stoc de datorie externă de aprox.727 mld US$ la sfârşitul anului 2013, din care 376 mld. US este datorie publică externă, iar 351 mld UŞ$ datorie privată externă. Structura împrumuturilor este echilibrată pe termene (scurte şi lungi), dar presiunile pe plăţi pot apărea în funcţie de încasările din exporturi care vor înregistra o decelerare.

Din datoria privată externă, 184 mld UŞ$ provin de la bănci din Uniunea Europeană, cele franceze fiind pe primul loc (51 mld US$). Per total, expunerea SUA este de doar 37 mld UŞ$.

Pe termen mediu, economia rusă este influenţată de o încetinire a creşterii economice în China, India, Brazilia, de propriile probleme structurale, precum şi de deciziile cu impact geopolitic în propria vecinătate, cum este Ucraina. Atât senzitivitatea, cât şi vulnerabilitatea economiei ruseşti sunt ridicate.

Această situaţie se reflectă şi în deciziile politice care nu se axează pe schimbări structurale. În schimb, deciziile politice de forţă se aplică rapid, pentru a obţine eficacitate, indiferent de costuri.

Relaţii de interdependenţă asimetrice şi relaţii de putere În termeni geopolitici, Occidentul aplică un model de interdependentă economică şi politică în relaţiile internaţionale, pe când Rusia aplică puterea în 

I N TEL IG ENT

BUSINESS

n Filonul principal de gândire geopolitică în Rusia ţine de „realpolitik”

relaţiile cu alte ţări şi în subsidiar interdependenţa economică şi politică.

Relaţiile de interdependenţă se referă la situaţia în care două sau mai multe ţări se află în relaţii de dependenţă reciprocă/ interconexiune, dar în care cel puţin una are un avantaj mai mare faţă de celelalte prin prisma volumului şi valorii tranzacţiilor. Aceste tranzacţii aduc beneficii şi costuri pentru toate părţile. Numai că beneficiile şi costurile nu sunt egale. Ţara care deţine o putere economică mai mare îşi poate impune termenii economici şi politici pentru a-şi proteja un interes prin negociere asupra celorlalte, ţinând cont că suportă costuri mai mici. Este o relaţie de interdependenţă asimetrică, ce permite unei ţări să aibă o poziţie mai puternică şi astfel oportunitatea de a controla sau influenţa un proces economic, politic şi militar în alte state.

Occidentul aplică acest model, fără să apeleze neapărat la forţa militară sau să destabilizeze intern o ţară. Asta înseamnă că obiectivele economice şi de securitate trebuie atinse cu eficienţă şi eficacitate. În raporturile cu Rusia, ţările occidentale au aplicat acest model, mai cu seamă după deschiderea politică iniţiată de Gorbaciov în anii 80’, sperând să aibă un control asupra unui proces politic de schimbare internă, fără conflicte militare.

Rusia pune în aplicare cu alte state modelul relaţiilor de putere/„Realpolitik”, încercând prin forţa să obţină un avantaj, 120 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Rusia încearcă să lege întărirea relaţiilor economice de cele politice cu o ţară, ca să dobândească un cap de pod ori o influenţă mai mare în deciziile politice ale acelei ţări, dacă are un interes de securitate, imaginar său real

indiferent de cost. Asta nu înseamnă că Rusia nu foloseşte relaţiile de interdependenţă asimetrică. În comerţul cu gaze şi petrol, Rusia foloseşte exact acest model. De asemenea, Rusia încearcă să lege întărirea relaţiilor economice de cele politice cu o ţară, ca să dobândească un cap de pod, ori o influenţă mai mare în deciziile politice ale acelei ţări, dacă are un interes de securitate, imaginar său real. Filonul principal de gândire geopolitică în Rusia ţine de „realpolitik”.

Cine pierde în conflictul Est-Vest În aceste condiţii, cine pierde şi cine câştigă din criza ucraineană ?

Dacă ţinem cont de interconexiunile economice, atât Rusia, cât şi lumea occidentală pierd, dar nu în egală măsură. Expunerea ambelor tabere

la costuri este diferită, în raport cu structura lor economică şi capacitatea lor de a schimba situaţia prin politici şi presiuni, fără să ajungă la o confruntare directă.

Comerţul Uniunii Europene cu Rusia La nivelul anului 2012, ţările Uniunii Europene au exportat în Rusia bunuri şi servicii în valoare de 151,2 mld. euro, în timp ce Rusia a exportat în UE bunuri şi servicii în valoare de 228 mld euro. Deci, exportul net al UE este negativ. În structura exporturilor UE, maşinile şi echipamentele au o pondere de 45%, alte produse manufacturate 24%, produse chimice 18%, alimente 8%, în timp ce ruşii exportă resurse minerale (petrol şi gaze) 72%, metale neferoase 4%, oţel 3%, cărbune 2%, produse ale chimiei anorganice 2%.

Produsele petroliere au ponderea cea mai mare în importurile Uniunii Europene. Ca atare, în situaţia în care conflictul Est-Vest se acutizează, vest-europenii (cu un consum zilnic 18,5 mil barili/zi) au ca sursă de alimentare petrolul din zona Golfului, mai cu seamă din Arabia Saudită, care nu îşi foloseşte întreaga capacitate de producţie (12,4 mil. barili/zi faţă de 9,85 mil barili/zi cât extrage în prezent). Irakul poate pompa 3,62 mil barili/zi, iar Libia doar 10% din întreaga sa capacitate (1,5 mil barili/zi), la care se adăugă Marea Nordului (unde explorează Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Danemarca şi Germania), Algeria, Azerbaijan. Aşadar, în materie de petrol, ruşii nu sunt indispensabili.

I N TEL IG ENT

BUSINESS

n Uniunea Europeană consuma 459 mld metri cubi de gaz/an, dintre care aprox. 130 mld sunt importaţi din Rusia.

Scăderea comenzilor de petrol din Rusia afectează nu numai această ţară, ci şi Kazakhstanul care nu are infrastructura de transport dezvoltată (ar avea rute alternative: Marea Caspică, Baku - Tbilisi Ceyhan sau Baku, Batumi). Asta înseamnă că scăderea comenzilor de petrol din Rusia obligă o parte din sateliţii săi să găsească soluţii economice care elimină dependenţa de monopolul rusesc de transport. În privinţa gazelor naturale, situaţia este mai proastă, dar nu pe cât se crede. Uniunea Europeană consuma 459 mld metri cubi de gaz/an, dintre care aprox. 130 mld sunt importaţi din Rusia. Uniunea Europeană a creat un sistem de interconectare pentru a permite tuturor ţărilor membre să se aprovizioneze reciproc. Vestul Europei nu depinde de gazele ruseşti, ci mai degrabă de cel furnizat de Norvegia şi Algeria.

Germania este o excepţie, întrucât şi-a făcut un obiectiv din asta, într-un mod stupid, ajungând să depindă într-o cotă de 35% de livrările de gaze din Rusia. Există, de asemenea ţări în Europa Centrală care depind într-o proporţie de 60-100% de gazele ruseşti. Totuşi, interconectarea între statele membre permite o reducere de această dependenţă. În acelaşi timp, în UE s-au construit 22 de terminale pentru importul de gaze. Alte 6 sunt în diferite faze de construcţie.

Capacitatea de stocare a gazului a crescut la 94 mld metri cuib de gaz, pentru a face faţă unui şoc în livrare, cum a fost în 2009 în criză Ucraina - Rusia. Ca alternativă la 121 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

gazele ruseşti, Uniunea Europeană poate apela la importul de gaze lichefiate din SUA, deşi până în prezent nu există decât un terminal din 16 aflate în plan. SUA poate exporta gaze lichefiate în Europa la orizontul anului 2015 - 2016.

Există însă alternative din Quatar şi Algeria, parteneri stratregici, la care se va adăuga, în viitorul apropiat, Israel (cu mari zăcăminte în zona off-shore) şi Arabia Saudită. Dar, proiectele durează.

Stocul de capital investit de ţările Uniunii Europene în Rusia este de aprox. 166 mld. euro, la nivelul anului 2012, iar capitalul rusesc în UE este de 53 mld. euro. Datele nu exprimă însă realitatea. În Rusia, cel mai mare investitor este Cipru, cu o pondere de 23,8% şi insulele Virgine (Marea Britanie), cu o cotă de 13,8% (179 mld US$), urmate de Olanda cu 13,3% (40 mld UŞ$) şi Luxemburg cu 7,8%. Ţinând cont de ratele de impunere fiscală relativ scăzute din aceste ţări, majoritatea acestor investiţii sunt tot ruseşti.

Investiiile care provin în mod real din UE sau spaţiul OECD, ca să ţin cont de cele mai industrializate state, sunt mai mici şi nu pot fi separate, decât făcân­du-se un studiu serios pe cercetarea companiilor şi pe structura proprietăţii acţiunilor cu drept de vot.

Comerţul SUA cu Rusia La nivelul anului 2013, SUA a exportat pe piaţa rusă bunuri şi servicii în valoare de 11,1 mld UŞ$ şi a importat bunuri în valoare de 26, 9 mld UŞ$. În primele două luni ale acestui an, comerţul a crescut

de ambele părţi, culmea, pe fondul unor tensiuni politice majore. Pe ansamblu, SUA care o balanţă comercială negativă cu Rusia din 1993.

Prin urmare, punând cap la cap toate datele statistice, înrăutăţirea relaţiilor Est-Vest, pe fondul situaţiei din Ucraina, vulnerabilizează în primul rând Rusia.

Pentru ţările Uniunii Europene, pierderile s-ar înregistra mai cu seamă pe latura exporturilor, ceea ce ar afecta ieşirea din recesiune. De aceea, vest-europenii şovăie să ia decizii împotriva Rusiei, deşi există un tipar dependent de trecut care arată că, întotdeauna, europenii au fost divizaţi şi nehotărâţi. Pentru SUA, impactul nu este semnificativ.

Punctul-cheie în această ecuaţie este în ce măsură ţările emergente gen Mexic, Brazilia, sudul Asiei şi China au capacitatea de a absorbi exporturile ţărilor industrializate la o cotă cel puţin egală cu ceea ce se pierde pe piaţa rusă.

Rusia îşi poate compensa pierderile pe termen scurt, dar va înregistra un cost major pe termen lung, în ipoteza în care în Uniunea Europeană se pun bazele unei noi strategii energetice şi structura importurilor de petrol şi gaze naturale se diversifică. Pe de altă parte, investiţiile străine directe în Rusia vor fi stopate, ceea ce va încetini ritmul schimbărilor tehnologice în economie. Utilizarea mijloacelor militare de Rusia este posibilă, dar va înrăutăţi şi mai mult situaţia economică a acestei ţări, care treptat va deveni un punct de importanţă regională pe harta lumii.n

I N TE L IG ENT

BUSINESS

n Yuwei Shi la o întâlnire cu clujenii interesaţi de antreprenoriatul social

Conjuraţia antreprenorilor Profitul şi averea nu le mai sunt de ajuns, acum vor să salveze lumea. Şi o fac în felul lor: în loc să dea celui sărac un peşte ca să-şi aline foamea, îi oferă o undiţă şi-l învaţă să pescuiască.

Elena Nicolae

L

a începutul lunii aprilie, consulul onorific al României la San Francisco, George Roth, a venit în România cu un oaspete special: Yuwei Shi, decan şi profesor de Management Strategic la Institutul de Studii Internaţionale Monterey şi fondator al organizaţiei Frontier Markets Scouts.

Americanul a petrecut mai puţin de o săptămână aici, dar scopul vizitei a fost atins: România va deveni prima ţară din Europa inclusă în programul Frontier Markets Scouts, prin care specialişti şcoliţi la cele mai importante facultăţi de business din lume vor veni să facă aici antreprenoriat social. Ce înseamnă asta? „Există la nivel mondial un fenomen din ce în ce mai puternic care 122 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

se numeşte Millenium. E vorba atât de antreprenori cu experienţă, cât şi de oameni tineri, care nu se gândesc doar la carieră şi la avere, ci şi la probleme importante ale omenirii, cum ar fi sărăcia. Ei se gândesc cum să rezolve aceste probleme”, explică Yuwei Shi. Spre deosebire de investitorii obişnuiţi, care caută în primul rând profit, aceşti investitori care fac antreprenoriat social - numiţi investitori de impact - oferă ceva extrem de valoros comunităţilor în nevoie: ştiinţa de a face bani. „Asta-i deosebeşte de fundaţiile care susţin financiar anumite comunităţi. În loc să le aline pe moment foamea oferindu-le un peşte, investitorii de impact vin cu undiţa şi cu ştiinţa de a pescui”, spune Yuwei Shi. Organizaţia pe care a fondat-o, Frontier Markets Scouts,

a pregătit şi plasat până acum peste 50 de antreprenori sociali aspiranţi în circa 25 de ţări în curs de dezvoltare şi în comunităţi sărace din ţări dezvoltate.

La început de mileniu În 2002, secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite comanda un plan de acţiune care să reducă sărăcia, bolile şi foametea.

Premisa de la care se pleca era destul de clară: peste un miliard de oameni - o șesime din populaţia lumii - trăiau în sărăcie extremă. Mulţi dintre ei nu aveau acces la apă din surse sigure, nutriţie adecvată, acces la îngrijirea medicală de bază şi servicii sociale pentru a supravieţui. În multe dintre cele mai sărace ţări, speranţa de viaţă era de doar 40 de ani, jumătate faţă de

I N TEL IG ENT

cea din ţările dezvoltate. Economistul american Jeffrey Sachs, directorul Institutului Pământului de la Columbia University, a fost desemnat să se ocupe de acest proiect, numit generic Millennium. Cea mai mare parte a proiectului a fost realizată de 10 grupuri de lucru tematice, formate din peste 250 de experţi din întreaga lume - cercetători, oameni de știinţă, factorii de decizie, reprezentanţi ai ONG-urilor, agenţi ONU, Banca Mondială, FMI și sectorul privat. Din 2002 până în 2005, grupurile de lucru au făcut cercetări ample în domeniile lor de expertiză, pentru a putea face recomandări în vederea îndepliniri Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului până la un termen-limită stabilit pentru 2015. În 2004, ONU a început să lucreze în ţări-pilot precum Republica Dominicană, Etiopia, Ghana, Kenya, Senegal, Tadjikistan și Yemen, pentru a ajuta la identificarea celor mai bune metode de a integra în legislaţia naţională a acestor strategii de reducere a sărăciei. Experienţa din aceste ţări trebuia să servească drept model pentru întreprinderi similare în ţările în curs de dezvoltare din întreaga lume.

La summitul mondial al ONU din 2005, fiecare ţară s-a angajat să adopte propria strategie naţională pentru atingerea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, iar ţările dezvoltate din Grupul celor 8 – Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americii şi Rusia – s-au angajat să-şi dubleze ajutorul pentru dezvoltare în Africa până în 2010.

De la 1 ianuarie 2007, activitatea Proiectului Mileniului a fost încorporată în Biroul pentru politica de dezvoltare, sub conducerea Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare.

Adevărata cheie Paul Collier, profesor de economie la Universitatea Oxford, a studiat sărăcia extremă timp de mai mulţi ani în care a ocupat postul de director al grupului de reconstrucţie şi dezvoltare de la Banca Mondială. În această perioadă a învăţat să fie precaut cu ajutoarele financiare pentru ţările în curs de dezvoltare. „Pomparea cu lopata a banilor într-un sistem ar putea încuraja lipsa de implicare 123 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

BUSINESS

a liderilor statului”. Profesorul a criticat şi misiunile de ajutorare a organizaţiilor umanitare, susţinând că un asemenea suport nu este de natură să rezolve problema. „Odată ce organizaţia părăsește ţara , s-ar putea reveni rapid la situaţa de dinaintea misiunii”, a spus el. Care ar fi atunci cea mai potrivită soluţie? „Antreprenorii sociali ar putea fi cheia pentru eradicarea sărăciei extreme”, spune Collier, profesor de economie la Universitatea Oxford. Foarte critic la adresa misiunilor organizaţiilor care ajută financiar comunităţile sărace, susţinând că, în acest fel, ţările în cauză nu vor învăţa să se ocupe de problemele lor în mod independent . În contrast cu ONG-urile , întreprinderile sociale oferă săracilor din ţările în curs de dezvoltare posibilitatea de a avea grijă de ei înșiși pe termen lung. Financiar, antreprenorii sociali sunt pe cont propriu – există atâta timp cât asigură funcţionarea intreprinderii. Motivaţie, venituri, locuri de muncă și creșterea economică sunt factoiri semnificativi ai drumului lor spre succes.

Kenya este un exemplu de ţară care are nevoie de schimbare. În afară de cafea, niciun alt produs agricol din Kenya nu este competititv pe pieţele internaţionale şi cei mai mulţi agricultori şi fermieri produc doar cât să-şi susţină propriile gospodării.

Un specialist în IT, Haron Wachira, a avut ambiţia să schimbe lucrurile.

Compania sa a analizat dificultăţile din mediul rural, încercând să facă fermele profitabile. Aşa a aflat că mulţi dintre fermieri folosesc tehnologia secolului al XVIII-lea pentru a lucra parcele mici de teren cu diverse culturi, care de multe ori nu le asigură nici măcar suprevieţuirea. Wachira a venit cu ideea de crea cooperative agricole, convingându-i pe ţărani că pot câştiga mai mult dacă îşi unesc eforturile şi plantează aceeaşi cultură pe suprafeţe mai mari. „Puterea societăţii face diferenţa dintre profit şi pierdere”, obişnuia el să spună.

Poate că marele plan de dezvoltare al mileniului elaborat de ONU are un rol important, cu atât mai mult cu cât îşi propune intervenţii pe sectoare foarte importante, cum ar fi foametea, educaţia, îngrijirea medicală, dar succesul pare să vină mult mai palpabil şi aproape instantaneu acolo unde intervine antreprenorul care, ţinând mereu un ochi pe 

Cu ochii pe România În timpul vizitei sale la Cluj profesorul Yuwei Shi a participat la mai multe întâlniri cu antreprenori locali din Turda şi Cluj, dar şi cu instituţii cu care Frontier Markets Scouts ar putea colabora: Clubul Întreprinzătorului Român, Banca Transilvania, „Universitatea Babeş” Bolyai (UBB) din Cluj, Camera de Comerţ a României, Academia de Studii Economice (ASE) din Bucureşti, Impact Hub Bucureşti, Fundaţia RomânoAmericană. În urma acestor discuţii s-a stabilit posibilitatea de a crea cooperări între UBB şi Institutul Monterey; pornirea unui program de Frontier Markets Scouts la Turda, sub egida Fundaţiei Raţiu (un market scout ar urma să vină aici chiar din toamna acestui an) şi posibilitatea pornirii unui program similar în Bucureşti, pe domeniul „organic food” şi „slow food”, un alt scout urmând a sosi aici pentru a se implica în dezvoltarea unor afaceri.

Consulul României la San Francisco şi omul care a adus Frontier Markets Scouts la noi, George Roth, crede că ar fi minunat dacă s-ar putea crea la UBB sau la ASE un program de instruire a tinerilor în ceea ce priveşte antreprenoriatul social. „Cercetaşii de business pe care i-am putea creşte aici ar putea ajuta întreprinzătorii mici să devină firme de succes cu impact social în România”, eplică el.

De unde i-a venit ideea de a iniţia acest program în România? „Odată am fost la o întâlnire cu un preşedinte al României care a vizitat San Francisco.

Era Emil Constantinescu. Şi el a spus ceva foarte interesant la o recepţia oferită de primarul oraşului. A spus că fiecare membru al diasporei poate ajuta la crearea unei imagini pozitive despre România prin propriul success. Nu este o modalitate mai eficientă”. Cu acest proiect, a adăugat el, vom putea demonstra că modelul bazat pe antreprenoriat social este viabil: „Astfel vom putea arăta la nivel micro ce trebuie făcut la nivel macro”.

I N TE L IG ENT

BUSINESS

Există, la nivel mondial, un fenomen din ce în ce mai puternic care se numeşte Millenium. E vorba atât de antreprenori cu experienţă, cât şi de oameni tineri care nu se gândesc doar la carieră şi la avere, ci şi la probleme importante ale omenirii, cum ar fi sărăcia.

Ei se gândesc cum să rezolve aceste probleme”, Yuwei Shi

profit, contribuie direct la creşterea economică şi la progresul social. Aşa că adevăraţii agenţi de dezvoltare milenară sunt de fapt aceşti investitori de impact, capabili că mişte lucrurile în direcţia bună. Soluţiile simple cu aplicabilitate imediată şi-au dovedit de altfel impactul cu mulţi ani înainte de conceperea milenarului proiect al ONU.

Vremea lebedelor negre Nimeni nu-şi imagina că o bancă a săracilor poate aduce profit şi, mai mult, poate face diferenţa la nivel mondial. Însă microcredite s-au dovedit a fi adevărate Lebede Negre (concept dezvoltat de statisticianul Nassim Nicholas Taleb, care se referă la evenimente rare, neprevăzute, aleatorii şi improbabile, care au consecinţe istorice semnificative).

Povestea a început în 1976, când Muhammad Yunus a fondat în Bangladesh Grameen Bank, specializată în microcredite care să-i ajute pe săraci să devină antreprenori.

Microcreditul, aşa cum l-a văzut Yunus, a schimbat modul în care vedeau oamenii finanţarea pentru dezvoltare – oamenii au devenit conştienţi că nu trebuie să aştepte acest ajutor de la guvern ci, cu ajutorul unor investitori de impact, pot să asigure singuri dezvoltarea comunităţii.

Desigur, apariţia din ce în ce mai frecvent a Lebedelor Negre a fost favorizată de evoluţia tehnologiei, care a devenit extrem de accesibilă.

Un alt exemplu de Lebădă Neagră este pompa cu pedală folosită în anii ‘80 în Bangladesh la sistemele de irigaţii, care aduce la suprafaţă apa din subteran. Extrem de ieftin, 124 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

dispozitivul a eliminat dependenţa de precipitaţii, crescând productivitatea muncii. Sistemul i-a scăpat de agricultura de subzistenţă şi pe agricultorii din Zambia. Mai aproape de noi, tehnologia prin satelit a permis urmărirea în timp real a defrişărilor de pădure din America Latină, iar imaginea vizuală a a avut un impact mult mai mare decât statisticile, schimbând atitudinea oamenilor faţă de acest subiect.

Artizanii acestor apariţii, antreprenorii sociali sau investitorii de impact îşi fac din ce în ce mai simţită prezenţa la nivel mondial, încrcând să sensibilizeze guvernele asupra acestei posibilităţi de a schimba lumea. Ultimul astfel de eveniment a avut loc la începutul acestui an la Forumul Economic de la Davos, care s-a bucurat de prezenţa unui grup format din 30 antreprenori sociali cu investiţii în India, Africa de Sud şi Rwanda. La reuniune a participat şi Muhammad Yunus, care în 2006 a câştigat Premiul Nobel pentru Pace, mulţumită investiţiei sale în Grameen Bank.

Ce au vrut să transmită toţi aceşti oameni este că un număr mic de oameni bogaţi pot face diferenţa pentru un număr mare de oameni săraci. De ce au ales Davos pentru a comunica acest lucru? Pentru că aici se întâlnesc cei mai importanţi politicieni şi oameni de afaceri din lume. Şi pentru că, înainte de reuniunea din ianuarie, a fost lansat un raport de 60 de pagini privind riscurile globale majore cu care se confruntă societăţile şi economiile.

Iar disparitatea veniturilor s-a clasat pe unul din primele locuri pe lista ameninţărilor globale. n

Cercetaşii implicării sociale Dezvoltat de Institutul de Studii Internaţionale Monterey, fundaţia Sanghata Global şi fondul de investiţii Village Capital, programul FMS pregăteşte manageri de investiţii dispuşi să-şi pună la bătaie cunoştinţele în cele mai sărace ţări din lume, misiunea lor fiind aceea de a debloca oportunităţile economice prin susţinerea şi extinderea iniţiativelor antreprenoriale locale.

Cercetaşii FMS urmează un curs intensiv de formare de două săptămâni, după care sunt trimişi în misiuni de câte şase luni către întreprinderile sociale din portofoliul lor. Programul atrage acum studenţi de la universităţi de elită, precum şi profesionişti juniori de la angajatori de top, cum ar fi Goldman Sachs, Deloitte sau Cambridge Associates. Unii manageri îşi iau an sabatic pentru a putea intra în programul FMS, iar alţii chiar au demisionat pentru a se putea dedica antreprenoriatului social. „Cei din Millennium îşi doresc un scop în viaţă şi o carieră profitabilă în acelaşi timp. Nu una sau cealaltă.

Nu una şi din cealaltă mai puţin”, explică pentru Forbes decanul Instututlui Monterey şi fondatorul FMS Yuwei Shi. „Întreprinderile sociale le oferă cercetaşilor posibilitatea de a găsi cele mai inventive soluţii de rezolvare a problemelor, soluţii care ar putea schimba lumea şi redefini capitalismul aşa cum îl ştim noi acum”, adaugă el. Programul FMS a câştigat Premiul pentru Inovaţie şi Educaţie pe Antreprenoriat Social din partea Ashoka , cea mai mare asociaţie de antreprenori sociali din lume.

I N TEL IG ENT

BUSINESS

Resursele neconvenţionale de gaze în fluxurile energetice globale Adrian Popescu

n Exploatarea gazelor de şist erodează pârghiile de presiune

Î

n timp ce Europa caută să valorifice cât mai creativ şi eficient toate alternativele energetice de care dispune, este absolut surprinzător cum niciuna din întrebările ce fundamentează proiectul Strategiei Energetice Naţionale 2014 nu tratează problematica resurselor neconvenţionale. Actuala criză politică şi comportamentul agresiv al Moscovei pe piaţa energetică reclamă şi ingeniozitate, şi viziune strategică şi consecvenţă în asigurarea mixului energetic optim pentru acoperirea necesarului intern şi, de ce nu, de consolidare a unui profil de exportator regional.

Schimbări în arhitectura pieţei gazifere Extracţia gazelor de şist, dezvoltată pe scară largă în SUA începând din 125 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

anii 2008 - 2009, ar putea schimba arhitectura pieţei energetice mondiale, în termeni de furnizori, cotă de piaţă şi, în ultimă instanţă, de supremaţie geoeconomică.

Până la intrarea gazelor de şist în producţie extinsă în SUA, piaţa convenţională a gazelor naturale a fost structurată în jurul fluxului de import - export între URSS/ Rusia şi Orientul Mijlociu, ca regiuni producătoare, şi SUA, Europa şi China, ca principali consumatori. Construirea şi securizarea rutelor de aprovizionare la nivel mondial în funcţie de acest model de organizare a creat relaţii de dependenţă reciprocă între naţiuni timp de decenii întregi.

Noul tip de resursă ar putea însă să slăbească această arhitectură aparent stabilă, determinând un proces de globalizare a pieţei gazifere, cu îndreptarea tot mai evidentă către

tranzacţii spot şi scăderea atractivităţii contractelor clasice, încheiate pe termen lung, în care preţul gazelor este conexat cu cel al petrolului.

Deja exploatarea gazelor de şist în SUA a generat un surplus de ofertă care, convertită în gaze naturale lichefiate (GNL), oferă o alternativă demnă de luat în seamă pentru importatorii de gaze, precum statele europene, şi ar putea determina scăderea preţurilor internaţionale. În acest context, este probabil că vor avea loc mutaţii geoeconomice şi geostrategice, scenariile avansate de diverşi experţi vizând scăderea interesului SUA faţă de Orientul Mijlociu, ca urmare a schimbării statutului său din consumator în exportator, sau schimbări în raporturile dintre Federaţia Rusă şi Uniunea Europeană, unde diversificarea surselor de 

I N TE L IG ENT

aprovizionare şi creşterea nivelului de interconectare între ţările europene ar putea reduce izolarea pieţelor şi eroda pârghiile de presiune ruseşti.

Analiza contextului internaţional arată că demararea extracţiei gazelor de şist pe continentul american a produs deja mutaţii pe piaţa gaziferă, care s-ar putea accentua în condiţiile extinderii exploatării gazelor din şisturi şi în alte regiuni.

Rezervele globale: reevaluate în creştere Dacă se iau în considerare resursele neconvenţionale din şisturi, U.S. Energy Information Administration (EIA) estimează că rezervele mondiale de gaze naturale vor creşte cu 47%, îndepărtând viziunea pesimistă a epuizării resurselor pe termen lung, evocată de studiile de specialitate anterioare.

Este important de menţionat că formaţiunile din şisturi incluse în evaluarea EIA pot fi exploatate cu tehnologiile actuale, reprezentând 32% din resursele totale tehnic recuperabile.

Revizuirea pozitivă a rezervelor este foarte importantă, dacă avem în vedere prognozele cele mai recente ale „British Petroleum”, care arată că, până în 2035, consumul de gaze va cunoaşte cea mai mare creştere dintre combustibilii fosili, deoarece gazele sunt privite ca o alternativă mai sigură şi ecologică la consumul de energie nucleară şi cărbune.

Ierarhia furnizorilor: apariţia unor noi poli În pofida piedicilor tehnice, financiare şi de mediu, care creează 126 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

BUSINESS

Datele statistice istorice ale „British Petroleum” arată că, dacă din 1989 şi până în 2009, Federaţia Rusă a fost, cu unele sincope, cel mai mare producător internaţional de gaze, ulterior a fost depăşită de SUA, ca urmare a începerii extracţiei gazelor naturale din şisturi. îndoieli privind viitorul gazelor de şist ca sursă de energie, extracţia acestora ar putea afecta geopolitica globală, în condiţiile în care actualii furnizori de gaze, în special Federaţia Rusă şi statele din Orientul Mijlociu, şi-ar vedea poziţiile slăbite.

Datele statistice istorice ale „British Petroleum” arată că, dacă din 1989 şi până în 2009, Federaţia Rusă a fost, cu unele sincope, cel mai mare producător internaţional de gaze, ulterior a fost depăşită de SUA, ca urmare a începerii extracţiei gazelor naturale din şisturi. În anul 2012, Statele Unite au rămas cel mai mare producător, având şi cea mai semnificativă creştere faţă de 2011, de 4,7%, urmate de Norvegia, Qatar şi Arabia Saudită, în timp ce Rusia a consemnat cea mai mare reducere a producţiei. Acest trend pare să se menţină şi în 2013 - potrivit estimărilor EIA, Statele Unite au depăşit Federaţia Rusă şi Arabia Saudită.

Relaţia furnizori - consumatori: posibilităţi mai largi de negociere ale consumatorilor Cererea de gaze naturale va fi într-o continuă creştere pe termen lung, cei mai importanţi importatori rămânând statele asiatice emergente, precum China şi India, alături de Europa.

Cu toate acestea, exploatarea resurselor neconvenţionale va produce schimbări o dată cu creşterea volumelor disponibile de GNL. Pe măsură ce va creşte independenţa energetică a SUA, nevoile de import ale statului se vor micşora. Acest fapt va avea multiple consecinţe, cantităţi semnificative de gaze naturale lichefiate urmând a fi îndreptate către Asia şi Europa.

Există deja iniţiative ale guvernului american pentru exportul gazelor, în septembrie 2012 U.S. Department of Energy aprobând un proiect care vizează realizarea unui terminal pentru livrarea gazelor sub formă lichefiată în Japonia şi India. Este cel de-al patrulea proiect aprobat pentru exportul gazelor în state care nu au încheiat cu SUA acorduri de liber schimb, existând încă 19 astfel de iniţiative în curs de analiză.

Statele europene privesc acest tip de combustibil drept alternativă importantă la importurile ruseşti, fiind finalizate sau în curs de construcţie terminale în Grecia, Italia sau Polonia şi existând proiecte în Finlanda, Estonia sau Lituania. În Asia, Japonia şi Coreea de Sud sunt consumatori importanţi de GNL, prefigurându-se o concurenţă între Rusia - care încearcă să-şi extindă

I N TEL IG ENT

BUSINESS

Resursele neconvenţionale, îndeosebi gazele de şist, ar putea juca un rol determinant în această ecuaţie, întrucât ţara noastră deţine o poziţie avantajoasă în UE în funcţie de rezervele recuperabile (nedovedite însă), potrivit Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale, plasându-se pe a treia poziţie la scară europeană, după Polonia şi Franţa, din această perspectivă.

prezenţa pe piaţa asiatică - şi SUA, ca exportator de GNL.

Preţurile la gaze posibile reduceri Ascensiunea gazelor naturale lichefiate - prin natura lor, mai flexibile din punctul de vedere al modalităţii de transport - a declanşat o tendinţă de extindere a contractelor gazifere de tip spot, în detrimentul celor clasice, încheiate pe termen lung şi prin conexare cu preţul petrolului.

Contractele spot generează preţuri la gaze mai mici decât cele stabilite în cadrul contractelor pe termen lung. Şi surplusul de ofertă se va repercuta, inevitabil, asupra preţurilor, care ar putea scădea într-o măsură semnificativă.

O dată cu apariţia alternativelor de tipul GNL, clienţii europeni ai „Gazprom” au fost în măsură să-şi renegocieze poziţiile, profitând şi de reducerea cererii de gaze, pe fondul crizei economice, solicitând un volum tot mai mare de tranzacţii spot. În acelaşi timp, concernul a fost supus la presiuni din partea Comisiei Europene, care a declanşat o anchetă pentru încălcarea regulilor concurenţiale la stabilirea preţului gazelor în mai multe state europene.

Fiind defavorizat de extinderea contractelor spot, „Gazprom” insistă pe menţinerea în actualele contracte a clauzelor de tip take or pay, clienţii fiind obligaţi să plătească dacă nu importă un volum de gaze peste cel minim prevăzut în contract.

Deşi, în urma presiunilor, concernul a cedat, într-o anumită măsură, în 2012 doar 20% din exporturile sale de gaze au funcţionat 127 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

pe principiile pieţei spot, restul rămânând pe principiile clasice.

Opoziţia „Gazprom” nu este surprinzătoare, având în vedere că, în acelaşi an, activităţile sale au contribuit cu 8% la PIB-ul Rusiei.

PricewaterhouseCoopers a estimat că, în urma reducerii preţurilor, exportatori precum Rusia sau statele din Orientul Mijlociu, care se bazează, în mare parte, pe veniturile obţinute din vânzarea de resurse energetice, s-ar putea confrunta cu dezechilibre la nivel bugetar. În această situaţie, Federaţia Rusă a lansat semnale pentru o reorientare către pieţele asiatice, mai atractive, în vederea creării unui debuşeu, în perspectiva reducerii importurilor europene.

Elemente de incertitudine Problema asigurării energiei este parte a problematicii mai largi privind asigurarea resurselor naturale necesare la nivel mondial, tabloul complicându-se dacă se iau în considerare aspectele de mediu. În aceste condiţii, creşterea eficienţei pare a fi soluţia-cheie pentru obţinerea de resurse energetice suficiente, constante şi la timp, respectiv pentru creşterea securităţii energetice.

Dincolo de eficientizarea consumului, vor trebui selectate acele resurse eficiente din punctul de vedere al costului de producţie. Ar putea răspunde gazele de şist acestor cerinţe? S-au dovedit foarte profitabile pentru economia SUA, însă se pune problema dacă vor putea deveni o resursă viabilă în statele europene sau în alte regiuni.

Principala piedică ce va trebui surmontată este cea economică.

Deoarece s-au dovedit uşor de produs pe scară largă şi la preţuri accesibile în SUA, gazele de şist au revoluţionat producţia americană de hidrocarburi.

Totuşi, date fiind variaţiile geologice şi condiţiile geografice diferite ale rezervelor mondiale, este neclar în ce măsură extracţia se va dovedi eficientă din punct de vedere economic. Astfel, impactul produs pe piaţă va depinde de factori variabili la nivel naţional sau regional, precum costul de producţie sau productivitatea sondelor.

Al doilea element de incertitudine este dat de poziţiile naţionale faţă de metoda de extracţie. Dacă în SUA exploatarea gazelor de şist a putut fi extinsă fără a întâmpina o opoziţie importantă, în Europa, state precum Franţa, Germania sau Bulgaria manifestă o atitudine negativă faţă de metoda fracturării hidraulice.

Pe de altă parte, Comisia Europeană lasă la latitudinea ţărilor deciziile de aprobare a explorării/exploatării gazelor de şist, considerând-o o chestiune de suveranitate naţională. Autorităţile de la Bruxelles au renunţat la adoptarea unei directive europene care să impună prevederi stricte, mai ales în privinţa standardelor de mediu, rezumându-se la publicarea unui set de cerinţe minime în vederea explorării şi exploatării gazelor de şist, neangajante pentru guvernele naţionale.

Cert este că, dacă acest tip de gaze va ajunge să fie exploatat pe scară largă, s-ar putea să asistăm la un viitor în care eforturile pentru asigurarea resurselor energetice vor viza mai ales 

I N TE L IG ENT

BUSINESS

n Exploatarea resurselor neconvenţionale întâmpină o rezistenţă socială crescută

accesul la noi pieţe de desfacere, cu o arhitectură nouă a relaţiei furnizorconsumator.

România şi gazele de şist.

Oportunităţi şi riscuri Gradul avansat de epuizare a zăcămintelor de gaze naturale şi petrol (unele opinii indicând cote de aproximativ 87%), caracterul fragmentat (circa 400 de zăcăminte şi 13.000 de sonde) şi costurile ridicate de extragere, coroborate cu o calitate scăzută a hidrocarburilor şi numeroase dificultăţi de ordin economic, logistic şi tehnic, cu care se confruntă operatorii în materie de prospectare/ explorare readuc în atenţie necesitatea creşterii productivităţii zăcămintelor convenţionale, în paralel cu dezvoltarea unor noi surse de aprovizionare.

Resursele neconvenţionale, îndeosebi gazele de şist, ar putea juca un rol determinant în această ecuaţie, întrucât ţara noastră deţine o poziţie avantajoasă în UE în funcţie de rezervele recuperabile (nedovedite însă), potrivit Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale, plasându-se pe a treia poziţie la scară europeană, după Polonia şi Franţa, din această perspectivă.

Dincolo de acest aspect, situaţia nu este atât de simplă, întrucât, deşi trecerea la explorarea şi exploatarea sistematică a resurselor neconvenţionale constituie atât o oportunitate, cât şi o necesitate, contextul naţional este marcat de 128 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

controverse ecologice şi o rezistenţă socială crescută.

Presupusele beneficii induse de exploatarea acestui tip de resurse, traduse îndeosebi printr-o contribuţie relevantă la PIB-ul ţării (2%) şi o reducere semnificativă a preţului gazelor naturale (cu 15 - 25%), nu par a contrabalansa riscurile asociate, cu precădere pe cele cu impact direct asupra mediului (cutremure de mică magnitudine, contaminarea apelor din subteran şi, implicit, scurgeri directe în pânza freatică, poluare atmosferică, soluri toxice şi radioactive, distrugerea florei şi a faunei, deteriorarea infrastructurii rutiere şi poluarea fonică, scoaterea din circuitul agricol a unor suprafeţe fertile considerabile).

O altă vulnerabilitate derivă din cadrul legislativ însuşi, în condiţiile în care, actualmente, pentru exploatarea zăcămintelor de hidrocarburi neconvenţionale se aplică, prin analogie cu exploatarea convenţională, Legea petrolului 238/2004, care, în fapt, nu menţionează nimic despre acest tip de zăcăminte. Astfel, indiferent de tipul de licenţă acordată de stat companiilor petroliere (prospectare/explorare, dezvoltare/ exploatare sau completă), situaţia se menţine ambiguă şi, cum spuneam, controversată.

Mai mult, până în 1995, acordurile de concesiune petrolieră prevedeau împărţirea producţiei între stat şi cel care exploatează. Astăzi vorbim despre redevenţe în bani (între 3,5 şi 13% din

totalul extras, la care se adaugă 16% impozit pe profit), cel care exploatează putând să facă ce vrea cu întreaga producţie de gaze (poate vinde celui care dă mai mult, poate exporta 100%).

Strategia Energetică Naţională, variabile şi opţiuni Necesitatea corelării politicii energetice cu evoluţiile actuale din plan internaţional şi european reconfirmă importanţa unei Strategii Energetice Naţionale, ajustate la transformările politice din ultima perioadă.

Toate datele preliminare converg către un scenariu optimist pentru ţara noastră. Cu toate acestea, chiar dacă prospecţiunile de ultimă oră indică un potenţial considerabil în sfera resurselor convenţionale de gaz, un profil consolidat de stat independent energetic nu poate fi proiectat în lipsa unei estimări exacte a capacităţii de producţie deţinute de câmpurile gazifere de şist.

Chiar dacă se menţin controversele de natură ecologică, întrebarea-cheie nu este dacă, ci cum pot fi cel mai bine fructificate gazele de şist în tabloul general al rezervelor energetice naţionale şi al industriei aferente.

Din acest motiv, este indispensabilă prezenţa, în Strategia Energetică Naţională, a referinţelor exacte, lipsite de ambiguitate, la poziţia statului român faţă de exploatarea resurselor de hidrocarburi neconvenţionale. n

129 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

REPORTAJ Ruxandra Hurezean Foto: Dan Bodea, Andrei Dﾄピcﾄネescu

Fenomenul Tăşuleasa. „Nimeni nu se va atinge de noi!”

Un copil crescut între păduri frumoase și oameni răi le spune altora: Nu lăsaţi pe nimeni să se atingă de voi! Și copiii îl urmează. Vin cu miile după el și plantează păduri pe munţii și dealurile Transilvaniei. Oriunde sunt chemaţi.

Tășuleasa Social a devenit un fenomen, ca protestele privind Roșia Montana, sau sălile pline la conferinţele scriitorilor, niște curenţi subacvatici, semne ale unor mișcări subterane, care într-o zi vor putea schimba lumea.  131 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

REPORTAJ

n Prima „lume" care are nevoie de tine e România

E

iar primăvară şi încep să se dezmorţească drumurile, picioarele, sufletele. În Munţii Bistriţei, într-o tabără ciudată, se pune la cale o mare plantare, cea mai mare din istoria războiului cu tăietorii de păduri din România. Un fel de Smârdan al lor. Cum e cântecul, „albastrele văi îi cheamă la drum”.

Vor porni spre Budeşti unde, în câteva ceasuri, vor planta zece hectare de pădure.

Alin Uhlmann Uşeriu este acum bărbat, are peste 40 de ani. Are el însuşi un băiat care trăieşte cu mama lui în Germania, dar el, Alin, pe care nu-l cheamă prea mult nici Uşeriu, nici Uhlmann, după ce a rătăcit prin pădurea copilăriei lui la Tăşuleasa şi prin lumea largă, iese acum încet la lumină. A găsit calea. Avea 11 ani când părinţii lui s-au despărţit, iar el a început să rătăcească în căutarea unui drum. A mers până a ajuns în Germania, unde s-a îndrăgostit de o fată. Povestea vieţii, ca de fiecare dată.

Soţia lui Alin s-a nimerit să fie bogată, cu câteva castele pe valea Rinului, şi chiar au câteva farmacii. Alin începe să trăiască bine, să aibă de toate. De toate, mai puţin un rost al lui, un sens.

Se înscrie într-o fundaţie germană, Cavalerii Ioaniţi, şi pleacă prin lume să facă bine.

Prima lume care avea nevoie de bine a fost România. A venit cu ajutoare la inundaţiile din Bacău. I s-a părut o barbarie ce se întâmplase cu pădurile, cu apele, cu casele, cu oamenii. Alin a început să se gândească tot mai mult la casa lui, la ţara lui, la nevoile ei. Și s-a întors, ca păsările migratoare, la cuib.

132 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Tăşuleasa Social e un nume, o organizaţie, dar pe mine mă interesează oamenii pe care stă această asociaţie. Oamenii aceştia sunt nişte persoane minunate, care sunt gata să îşi dea viaţa pentru ceea ce fac, iar asta este singura condiţie pentru a putea să dai viaţă mai departe. Eu vin aici de mai mulţi ani ca susţinător şi cred că voi rămâne până la sfârşit”, Marcel Iureş, actor

Încă mai merge şi acum în Germania la copilul şi femeia care i-a fost soţie, dar viaţa lui este la Tăşuleasa, în Munţii Bistriţei, un pic mai sus de Pasul Tihuţa, în fosta casă a bunicilor lui. Acolo a pus bazele unui proiect social fără precedent în România: o pădure pedagogică, o tabără didactică şi şcoală pentru voluntariat. O şcoală pentru viaţă.

La început şi-a investit propriii bani, vreo 200 de mii de mărci germane. Când s-au terminat, a primit donaţii din Germania, câte ceva şi de la prietenii din România, iar de doisprezece ani repară cu tinerii voluntari ce alţii strică: împădureşte România. Cu plantarea de la Budeşti va trece de 100 de hectare plantate în 12 ani de când există Tăşuleasa Social.

Iar copiii care vin, la chemarea lui, sunt mii şi mii. Pentru acţiunea de la Budeşti a fost nevoit să-i refuze pe mulţi pentru că nu mai erau autobuze, nu mai aveau sape destule. Vin de la Oradea, Sibiu, Bucureşti, Bacău, Cluj, Bistriţa, Alba Iulia. De peste tot. Vin ca la o nouă biserică, una de ei ridicată, din lemn şi frunze, care să facă umbră pământului.

„Fluturii negri” „Povestea Tăşuleasa Social este una simplă: noi facem ce trebuie făcut. Știţi că, în fiecare oră, în România, se taie trei hectare de pădure. Noi vorbim aici şi ei taie. Asta înseamnă că peste 10-20 de ani vom fi un deşert, ca în palmă. Inconştieţi şi lacomi, tăiem în neştire. Nu tăiem ca să mâncăm, tăiem ca să bem, ca să facem averi, iar după noi, potopul! Ministrul Apelor şi Pădurilor a spus: s-au tăiat ilegal păduri de 5 miliarde de euro,

REPORTAJ

n „Oamenii Tăşu” sunt mulţi, neobosiţi, visători

şi încă cinci legal, dacă nu mai mult!

Vă daţi seama, cineva a făcut banii ăştia, ei sunt în conturile unor bogaţi.

Problema pădurilor în România este una a statului, a legii, a instituţiilor, dar dacă nu luăm măsuri, vor ajunge oamenii să-şi dea în cap prin munţi, se vor termina pădurile şi atunci se vor ataca de foame, vor ieşi la drum ca haiducii. Nu avem proiecte pentru ei, nu există strategii deşi avem peste 3 milioane de români care locuiesc la munte, zona noastră montană este mai mare ca suprafaţă decât toată Austria, nu ne ocupăm deloc de ea.

Vă imaginaţi o Austrie lăsată de izbelişte? Se crede că muntenii au din ce trăi, din pădure. Dar asta se termină într-o zi, dacă nu vor mai fi păduri nu vor mai fi nici fructe, nici animale. De ce nu avem păstrăvi în ape, de ce am omorât păstrăvii? Aşa omorâm tot şi apoi murim de foame. Nu exportăm viori, că vindem buştenii, nu exportăm dulceaţă, că dăm afinele la mafioţi, nu exportăm brânza, ci dăm laptele pe 50 de bani. Dacă noi nu ştim să trăim, măcar pe copiii noştri să-i învăţăm”, se ceartă Alin Uşeriu cu lumea, într-o sală frumoasă, luminoasă, pe care tocmai a terminat-o de făcut împreună cu fratele lui şi câţiva colegi.

Este toată din rămăşiţe de lemn de brad, lipituri şi înnădituri frumos îmbinate , mai înaltă ca să aibă copiii aer, o bijuterie cu miros de munte.

Aici se adună voluntarii când au evenimente, aici pun la cale viitoarele acţiuni, aici se mănâncă, aici cântă.

Mai jos, sunt câteva căsuţe de vacanţă, unde sunt cazaţi copiii când vin în tabără, fiecare are la parter o sală de întâlnire, sus două dormitoare cu câte şase paturi.

133 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

„Pornim amândoi spre mâine”

Mi se pare incredibil că oamenii aceştia fac nişte lucruri pe care noi, cei din Bucureşti, nu mai reuşim să le facem pentru că ne lipsesc voinţa, curajul şi dăruirea. Pentru mine a fost o lecţie importantă că se poate, că există oameni care cred şi care trec la acţiune, fără mulţi bani, fără să se plângă că le lipsesc lucruri, fără să strige disperaţi după ajutor", Marius Manole, actor

Pornim pe alee în jos, spre pădurea pedagogică, singura de acest fel din ţară, o pădure de 3 hectare în care înveţi. De o parte şi de alta a potecii, tinerii fotografi au expus fotografii care pun în lumină filosofia de viaţă a unui „om Tăşu”: copacul este şi el o vedetă, iar pânza albă îl pune în lumină, ne arată că sunt ca oamenii, nu găseşti doi la fel.

Copacii-oameni sunt peste tot în jurul nostru, unii de când era Alin copil, alţii de pe vremea străbunicilor, iar alţii plantaţi chiar de copilul lui, încă de la cinci ani. Copacii oameni ne însoţesc spre lac, unde Alin continuă să ne prezinte tabăra lui, puntea din Nepal, tiroliana, broscăria din stufăriş, staţia de epurare a apei şi labirintul din interiorul unui trunchi de copac, cel mai gros din lume. A fost făcut din resturi de scândură, cele cu coajă, care nu sunt bune la altceva şi aici simulează trunchiul celui mai gros copac, iar înlăuntrul lui, un labirint.

Trecând prin cei 99 de metri de labirint, copilul află ce este singurătatea şi curajul. Se află pe sine. În labirint intră un copil şi iese altul, aşa e viaţa.

Alin se opreşte în dreptul unui „raft cu cărţi”. Sunt trunchiuri de salcâm care se deschid din balamale, precum coperţile unor cărţi şi în ele omul muntelui citeşte istoria lumii.

Pe partea cealaltă a panoului sunt secţiuni în trunchiuri diferite. Acolo li se explică tinerilor, dar şi părinţilor lor, cum poţi afla cum a fost vremea acum 300 de ani când trăia copacul acela şi nu existau staţiile meteo şi nici cărţi de geografie, cum a fost o sută de ani mai târziu, dacă el se afla la marginea pădurii sau la mijloc, după cum este 

REPORTAJ

134 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

REPORTAJ

n Lecţii despre viaţă. Le primeşti în tabăra Tăşuleasca Social

înclinat de vânt. Poţi afla ca detectivii, viaţa de dinaintea decesului lui.

Lupul cu drujbă Ne oprim lângă o banală groapă de nisip, dar care are de-a stânga şi de-a dreapta alte câteva trunchiuri-cărţi pereche. Alin Uşeriu dă la o parte o copertă şi dezvăluie un animăluţ, e fie veveriţa pe care o mănâncă jderul, fie iepure, râs, vulpe sau cerb. Cine pe cine mănâncă, te joci şi înveţi legea echilibrului natural, cam cinică lecţie, dar fără ea n-ai afla ultimul capitol: cum a reuşit lupul să ucidă cerbul, care sare la fel de sus ca el? Cum? A atacat în haită! Și aşa află puiul de om că până aici a fost vorba de animale, iar de aici încolo este vorba despre ai lui.

Despre oameni. „Din 2007, de când l-am adus aici pe preşedintele ţării şi i-am explicat ce se întâmplă, pădurarii s-au supărat pe noi şi nu ne-au mai dat lemne. Luăm din rămăşiţe, de pe la alţii. Constatasem că 30 de oameni ai locului, în 20 de ani au tăiat 4.500 de hectare de pădure.

Din ea ar fi putut trăi 6.000 de oameni, nu doar 30. Aşa rămân cei mulţi săraci şi beţivi şi ei ţin în viaţă un sistem până la vârful politicii!”, ne rezumă Alin Uşeriu raportul despre munte către preşedintele care a stat aici şi l-a ascultat.

„Neliniştea mea de mâine” Trecem peste lac şi ajungem la umbra unui pin, sub o prelată stă o bicicletă cu dinam, iar în copac două faruri. „Aici vin copiii care au uitat becul aprins, să dea la pedale. Nu e o pedeapsă, e o demonstraţie. Dacă uită zece minute becul aprins, îi spun, cineva acolo, departe, trebuie să dea 135 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

din pedale pentru neglijenţa ta. Și atunci el se aşază pe bicicletă şi dă din pedale până când se aprind becurile, ca să înţeleagă mai bine!”, iar dincolo de bicicletă, nici nu termină ghidul nostru de vorbit că ne izbeşte prezenţa aproape umană a unei păpuşi de ghips îmbrăcate ca un tăietor de lemne, cu şubă, cizme de cauciuc şi drujba în mână.

Este urât, are faţa roşie, de beţiv, mare şi fioros, este lupul cu drujbă.

Dar dincolo de el se întinde senin câmpul lui Alin, grădina casei lui. Cât este piscul de înalt până înapoi acasă a aşezat trunchi lângă trunchi, ca o balustradă, macheta celui mai înalt copac din lume, copac ce creşte în Peru.

Alin se aşază pe el şi bate cu degetele în trunchiul cenuşiu, albit de soare şi ploaie: „Auziţi, lemnul transmite sunetul, copacii simt, vibrează şi spun mai departe că undeva ceva i se întîmplă unuia dintre ei. Și ei vorbesc.

Aici, copilul învaţă că mai există şi altceva decât telefonul mobil.”. În tabără îi găsim pe voluntari pregătind ziua de mâine, plantarea de la Budeşti. Fiecare face ceva, vorbesc la telefoane cu voluntarii din oraşe, cu organizatorii aflaţi în misiune. „Am emoţii”, spune Alin, „câteva nopţi înainte de fiecare plantare nu dorm. Îmi e teamă că nu ne vor ajunge mâncarea, apa, sapele, puieţii, că ceva nu iese, că ceva nu merge. Abia aştept ziua de mâine, dar îmi e şi teamă... sunt peste 1.500 de copii aşteptaţi acolo, sper să dorm la noapte”. În tabără ne întâlnim cu Ana şi Andrei, îl asigură că au făcut tot ce trebuia să facă şi sunt gata să se apuce de altceva. Dar Alin tot nu se linişteşte.

Copilul sărac de acasă îşi face griji: sigur ceva nu va fi destul...

„Albastrele văi ne cheamă” A doua zi, satul Budeşti se trezeşte în praful ridicat de autobuze, maşini, biciclete. Vin de nu se mai termină. Poliţia s-a adunat în mijlocul satului, ajută la dirijarea maşinilor, organizează parcarea. Un puhoi pestriţ şi vesel se revarsă pe uliţi spre dealul cel mare, unde pădurarii aşteptă cu puieţii pregătiţi. Cu o zi în urmă au arat terenul, zece hectare dinspre sat spre culmea dealului. Au venit şi o maşină de Pompieri şi o Salvare, să fie. Acum înţeleg şi neliniştea lui Alin Uşeriu. Șarpele uman se scurge pe drumeag în sus, unii cu copii în spate, alţii cu ei de mână sau în braţe. Îi aduc să vadă, să simtă, să înveţe.

E ca o procesiune care nu ţine cont nici de drumul greu, nici de soarele care brusc s–a ridicat gata să muşte din înaltul cerului, prea devreme, prea tare. Ei au un gând, o misiune.

Dealurile din Bistriţa, ca şi cele din Cluj, poate toată inima Transilvaniei este dezgolită de păduri, sunt ca spinările netede ale unei turme de bivoli culcate la soare. Dincolo de gardul unei curţi liniştite stă un bătrân şi se uită spre drum, la mulţimea străină care se scurge pe lângă porţile lor. Cu greu înţelege ce-i mână pe oamenii ăştia spre fundul Budeştiului, ce treabă au ei în ziua lor liberă să buiugească pe câmpuri, la sapă? Îl întreb unde sunt pădurile lor, când au dispărut? „Nu ştiu taică, eu nu eram când ele au fost. Nu le-am mai prins. Cine ştie cine le-a tăiat?!”. Are 79 de ani, e singur şi cam slăbit, nu vine la plantare, dar ar vrea. Dincolo, peste drum, în faţa unei case proaspăt renovate, câţiva copii se joacă în nisip. 

REPORTAJ

n Într-o dimineaţă de sâmbătă, au sosit la Budeşti, cu copiii în spate, să împădurească dealurile, dar spre uimirea bătrânilor din sat (sus).

Peste văi se coboară soarele pe cântecele Grimus (jos)

136 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

REPORTAJ

n Domnul Alexandru are 83 de ani şi regretă că a trăit o viaţă fără să fi sădit păduri. Acum îşi ia revanşa (sus). Arată ca nişte duri, sunt o frăţie a oamenilor liberi (jos)

137 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

REPORTAJ

n Se vor întoarce după patruzeci de ani şi îşi vor striga copacii după nume: Vlad! Patricia! Şi copacii vor răspunde: aici!

Taţii lor brichisesc ceva la o maşină adusă din Germania, iar femeile stau la o masă improvizată în faţa casei, la cafea şi ţigară. Le întreb dacă vin şi ele la plantare. „Nu”, îmi răspund în cor, „noi avem copii, trebuie să stăm cu ei”.

Copiii lor se joacă mai departe în nisip, copiii orăşenilor veniţi de departe au ajuns sus, pe brazde, la plantat puieţii. Alin Uşeriu stă pe acoperişul unui camion şi le explică voluntarilor printr-un megafon, cum se plantează un puiete, ce au de făcut şi ce nu trebuie să facă. Le mulţumeşte.

Le spune că va fi lângă ei şi la sfârşit vor avea parte de un concert. Copiii îl ascultă stând jos pe iarbă. Sunt peste 1.500. Nu se aud decât vocea lui Alin şi păsările cerului. E liniştea de dinainte!

Apoi, cineva leagă cablurile, pune boxele pe iarbă şi dă drumul la muzică.

Văile albastre se umplu de cântec şi procesiunea intră în ultima etapă: mulţimea se înşiră pe brazde, de-a lungul şi de-a latul dealului, pe parcele şi-şi distribuie munca, în linişte ca nişte corporatişti bine instruiţi. Pare un ritual pe care-l fac de mai multă vreme, şi o să-l mai facă, până se termină misiunea. Și cei veniţi prima dată au simţul spaţiului, se orientează repede, intră în furnicar şi-şi găsesc locul cu uşurinţă. Din boxe se revarsă muzica peste capetele lor aplecate deasupra pământului. Sunt diferiţi dar, într-un fel, aceiaşi.

„Roiuri” Dana a venit de la Sibiu. Are 24 de ani şi a terminat Politehnica la Cluj Napoca, lucrează în IT şi a pornit de ieri ca să fie de dimineaţă la Budeşti.

A venit cu microbuzul, s-a întâlnit cu foştii colegi, apoi s-au pornit împreună la plantare. Au văzut anunţul pe 138 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

M-am regăsit aici pentru că eu am fost mereu omul muntelui.

Iar faptul că Tăşuleasa Social a început să aibă grijă de munte a însemnat foarte mult pentru mine, aşa că apropierea mea faţă de ei a venit în mod firesc. M-am regăsit în felul lor de a fi.

Când văd câţi tineri s-au adunat sub acest steag, mă gândesc că ar trebui să multiplic Tăşuleasa Social şi să mai facem o filială”, Bogdan Brânzaş, CEO al companiei de consultanţă de brand şi design Branzaş Design

Facebook, aşa s-au hotărât să vină.

De ce fac asta? „Cred că noi, IT-iştii suntem oameni mai puţin comunicativi, mai puţin sociabili, ne înţelegem doar noi între noi. Ne place să facem lucruri împreună, ca să fim împreună. Apoi, să ştiţi, suntem foarte atenţi la ce se întâmplă în jurul nostru, dar nu putem reacţiona la toate, nu ne permite timpul şi atunci alegem cu grijă ce facem, ne calculăm foarte bine acţiunile, suntem extrem de selectivi. Iar ce face Tăşuleasa Social ni s-a părut destul de important ca să venim. Simţim că facem ce trebuie”, explică Dana în timp ce pune mai departe puieţii de salcâm în pământ şi-i aşază bine, bate uşor pământul cu piciorul. E slăbuţă, un pic cam palidă, poate de la atâta stat în birou, dar are mişcări precise şi se concentrează la ce face. Și-a luat şi aici, în câmpul de salcâmi, rolul în serios.

Petruţa este din Cluj. A venit cu fetiţa care are doi ani şi cu soţul.

Ea este juristă, iar soţul lucrează în domeniul deşeurilor. Fetiţa vrea să mănânce, iar Petruţa o pune între două şiruri de brazde, se aşază pe pământ şi-i dă cu linguriţa în gură. Fata vrea singură, ia bucăţica în mâna ei şi mănâncă cu poftă. De ce s-au sculat sâmbăta dimineaţa, cu noaptea-n cap să se trambaleze cu copilul, scaunul, mâncarea, hainele, pălăriuţa...? „Eu sunt de câţiva ani voluntară la Tăşuleasa şi am făcut pur şi simplu loc în viaţa mea acestui lucru, este parte din mine, ca familia mea. Ni se pare firesc să fim aici cu toţii, noi suntem utili, iar fetiţa respiră aer curat, simte pământul, e firesc să o luăm cu noi, aşa creşte şi ea frumos!”.

Vlad are doar trei ani, este încă la cămin, o spune cu năduf, semn că nu prea-i place acolo. A plantat vreo

REPORTAJ

n Pe dealuri, în aer liber, copiii sunt mai frumoşi

patruzeci de puieţi cu mama lui şi la toţi le-au pus numele Vlad, iar peste 40 de ani, spune mama, când vor veni aici împreună, vor striga „Vlaaad” şi copacii lui vor răspunde „Aiiiici!”

Nenea Alexandru trage cu sapa pământ în jurul puieţilor, drege după copii. „E greu pentru ei, dar trebuie ajutaţi”, spune în timp ce lucrează.

Are 83 de ani şi este din sat, din Budeşti. A venit să pună umărul, a adus şi doi nepoţi de-ai lui, de la Bistriţa. Habar n-are de ce n-au păduri pe dealuri, le-or fi tăiat mai demult, dar nu le-a apucat, nu şi le aminteşte. „Acum, dacă stau să mă gândesc, am fost nişte proşti. Cum de n-am pus noi nişte puieţi pe acolea, printre holde, măcar de umbră? Că vara e al focului de cald, n-ai unde să te bagi când eşti la lucru!”. Mai dă de câteva ori cu sapa după ţărână şi se uită peste câmpuri: „Mare minune mai e şi asta! N-am crezut s-o apuc!”. Desigur, se gândeşte la lumetul de pe câmp şi la pădurea care azi se aşază în pământul lor. El a venit la câmp, chiar dacă ştie că n-o să mai apuce s-o vadă.

Primarul Vasile Codrea (să ştiţi, sătenii fac glume pe seama numelui lui predestinat!) are vreo patruzeci de ani, se agită de câteva zile, plantarea e obsesia lui. „Când am luat mandatul, la asta m-am gândit prima dată: să pun păduri. Și să vă spun de ce. Am auzit când eram copil o discuţie între bătrânii din sat şi mama mea, după ce o ajutaseră să strângă fânul de spaima unor nori de ploaie. S-au aşezat după ce au terminat treaba şi au zis: n-o să plouă, iar ne ocoleşte, dacă n-avem şi noi pădure! De atunci am tot întrebat, am citit şi am decis că, dacă ajung să pot, asta fac, pun păduri, să plouă şi la noi, este foarte important!”.

139 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Legea voluntariatului

Mulţi pot crea un proiect minunat.

Puţini au tenacitatea de a-l înfăptui şi harul de a-i face şi pe alţii să creadă în el. Iţi multumesc, Alin, că ai făcut din Tăşuleasa Social nu numai un fapt, ci şi o stare de spirit”, Mircea Miclea, psiholog, fost ministru al Educaţiei

În România nu există încă o lege a voluntariatului deşi ar trebui să fie. În alte ţări, voluntariatul este o condiţie la intrarea în facultăţi sau la angajare. „Eu n-aş angaja la stat pe nimeni care n-a făcut voluntariat în viaţa lui. Aş pune asta în lege, cum să fii angajat pentru servicii publice dacă tu n-ai dovedit că te preocupă binele public, că ai fi în stare să-l faci şi gratuit?” spune Alin Uşeriu, dar adaugă că legile nu sunt treaba lui, iar el nu va face politică niciodată. „La prima plantare, acum 12 ani, au fost 25 de voluntari. Ei i-au adus pe alţii, alţii pe încă alţii şi tot aşa.

Nici nu ne-am gândit că vom ajunge atât de departe. Voluntarii noştri fac şcoală serioasă aici, au ani de zile de voluntariat în spate. Ne-am gândit ca acum să facem un manual în care să prezentăm experienţa noastră, cred că ar fi util. Nu primim tineri în tabără decât după ce au fost de două ori la acţiunile de plantare, suntem exigenţi. Dar în acelaşi timp, ştiu că dacă ajunge printre noi un copil de la munte, chiar şi cei care au părinţii tăietori de lemne, câştigul este enorm.

Ei sunt primii care trebuie să afle ce se întâmplă”, spune Alin Uşeriu.

Un copil de la munte este bine să afle că dacă investeşti 1.000 de euro în păstrăvi, afacerea este de factor 5, scoţi 5.000 de euro profit, iar dacă investeşti într-o tiroliană , ea te costă 3.900 de euro, dar dacă pui taxă 10 lei trecerea pentru fiecare turist, îţi scoţi bani şi faci profit. Tăşuleasa Social este o călătorie spre lucrurile simple pe care nu ţi le spune nimeni mai bine decât cei care seamănă cu tine. n

REPORTAJ

n Bogdan Brânzaş şi fetiţele sale.

O parte din Tăşuleasa

Modele Începând cu anul 2013, Tăşuleasa Social (Tăşu) a ales să fie sfătuită de către un Consiliu Consultativ format din cinci membri, persoane dedicate voluntariatului şi protecţiei mediului, figuri marcante în domeniile lor de activitate şi expertiză. Consiliul Consultativ al Tăşu este format din Marcel Iureş – unul dintre cei mai renumiţi actori români, Don Lothrop – investitor şi pasionat de beneficiile voluntariatului în societate, Mircea Miclea – psiholog, fost ministru al educaţiei, Bogdan Brânzaş – consultant de brand, Cătălina Anton Duhanes – femeie de afaceri, pasionată de natură.

La Tăşuleasa Social vin personalităţi îndrăgite de tineri. Printre invitaţi s-au numărat actorii Marius Manole, Ada

Milea, violonistul Alexandru Tomescu, realizatorul TV Cătălin Ştefănescu, caricaturistul Ion Barbu, sportivul Ivan Paţaichin, fotograful Cosmin Bumbuţ, jurnaliştii Marius Cosmeanu şi Radu Naum, dar şi Prinţul Nicolae al României. În fiecare an, de Crăciun, vin pachete cu cadouri din Germania. 16 camioane au fost în această iarnă. Copiii nemţi fac pachete, le ambalează frumos şi le trimit în camioane, iar voluntarii Tăşuleasa le împart prin satele din România. La sărbătorirea a zece ani de existenţă, situaţia stătea astfel: asociaţia plantase aproape 150.000 de puieţi, a curăţat 200 de tone de gunoi din păduri şi de pe albiile râurilor, a intervenit în marile inundaţii din România şi a vaccinat 650 de copii împotriva hepatitei, a participat la renovarea şi dotarea a 10

şcoli rurale şi a mai multor grădiniţe, a adus din Germania medicamente în valoare de peste 1.000.000 de euro pentru spitale, centre sociale şi azile de bătrâni şi, împreună cu organizaţia germană Die Johanniter Unfall-Hilfe, a oferit aproape 65.000 de cadouri de Crăciun copiilor din sate izolate din Bistriţa-Năsăud. Toate aceste lucruri au fost făcute împreună cu voluntarii care au participat la proiectele asociaţiei.

Dintre aceştia, 2.500 au venit în tabere în campusul Tăşuleasa Social (500 dintre ei din Germania). Asociaţia a ajuns în 2014 la aproape 300.000 de oameni în cadrul proiectelor pe care le-a desfăşurat, la 20 de mii de voluntari şi 110 hectare de pădure plantată. Are cheltuieli anuale de 25 de mii de euro şi finanţare mai mult din străinătate.

n Mircea Miclea, fost ministru al Educaţiei, membru în Consiliul Coordonator din Tăşuleasa Social

140 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

REPORTAJ

GRIMUS - Umbre, cântec ce însoţeşte povestea Tăşu Roiuri de umbre ce vin dinspre nori, Roiuri de umbre...

Fluturii negri, ce poartă cu ei Neliniştea mea De mâine...

Albastrele văi ne cheamă la drum, Albastrele văi...

Pornim amândoi cu ochii-n pământ, Pornim amândoi Spre mâine...

Nimeni nu se va atinge de noi!

Nimeni nu se va atinge De noi!

Albastrele văi ne cheamă la drum, Albastrele văi...

Pornim amândoi cu ochii-n pământ Pornim amândoi...

Roiuri de umbre ce vin dinspre nori, Roiuri de umbre...

Fluturii negri, ce poartă cu ei Neliniştea mea De mâine...

Nimeni nu se va atinge de noi!

Nimeni nu se va atinge De noi!

141 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Destine

142 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Margit Şerban sau despre cum un rănit îi vindecă pe alţii Hans din Richiș, Eginal Schlattner din Roșia, Caroline Fernolen din Viscri, Margit Șerban din Timișoara – și-or mai fi câţiva – au ales să nu părăsească locul suferinţei, așa cum spunea unul dintre ei, ci să facă suferinţa să părăsească locul. Spre deosebire de ceilalţi, ei ar fi fost îndreptăţiţi să plece, sunt nemţi de origine și majoritatea confraţilor lor asta au făcut. Dar ei au rămas. Și, de aici, nemţii noștri schimbă lumea în fiecare zi.  Ruxandra Hurezean Foto: Vakarcs Loránd

143 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

DEST INE

 Camera de joacă din Spitalul de Copii Timişoara. Patrice şi mama lui într-un moment de linişte

P

e Margit Șerban o găsim în cabinetul său din Spitalul „Louis Turcanu”. Pare mică printre multele jucării pe care le are în încăpere, primite sau gata să fie date. Nu este colţ de birou sau bibliotecă unde să nu găsești semnele trecerii pe acolo a unor copii cu nume, prenume, zâmbet. Și-au lăsat desenele, pozele, ursuleţii. Sus, pe perete, este portretul unui băiat cu ochelari la vreo 11 ani. Este Cristian, unicul fiu al lui Margit și Viorel Șerban. A murit înecat în 1991. „Atunci s-a rupt ceva în mine și n-am mai putut”, ne spune cu lacrimi în ochi, înţelegând întrebarea noastră nerostită. „Am zis, gata, nu merg mai departe. Nu mai pot! Eram ca o fantomă, nu știam nici să pășesc ca lumea, dar să ajut pe alţii. Și într-o zi am venit la spital, lucram deja aici de multă vreme, m-am plimbat pe hol, prin saloane. Și mi-am zis: trebuie să mă întorc la el, ei sunt salvarea mea și eu a lor. Nu există altă cale”.

Aceasta a fost partea cea mai grea, dar povestea a început mai demult... „N-am vrut să mă fac medic, vroiam să mă fac arhitect, îmi plăcea matematica. Dar bunica, nemţoaica, cea care m-a crescut, mi-a zis că o să orbesc dacă mă fac arhitect, că eu, cu ochii mei slabi din naștere, să tot desenez pe planșele alea, sigur o să orbesc! Iar ea ar muri liniștită dacă m-aș face doctor! Eh, și m-am gândit, m-am tot gândit, până la urmă m-am dus la medicină”.

Margit Șerban a făcut Medicina la Timișoara, a fost printre cei mai buni studenţi. Când a terminat, a fost repartizată, împreună cu o grupă 144 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

N-am vrut să mă fac medic, vroiam să mă fac arhitect, îmi plăcea matematica.

Dar bunica, nemţoaica, cea care m-a crescut, mi-a zis că o să orbesc dacă mă fac arhitect, că eu, cu ochii mei slabi din naștere, să tot desenez pe planșele alea, sigur o să orbesc! Iar ea ar muri liniștită dacă m-aș face doctor!

Eh, și m-am gândit, m-am tot gândit până la urmă m-am dus la medicină”, Dr. Margit Șerban

de colegi, la Pediatrie. Nu îi plăcea foarte mult, dar așa s-a nimerit. Apoi, doctorul Ţurcanu a ales-o pentru oncologie. Iar asta chiar nu i-a plăcut deloc! Recunoaște cu o sinceritate surprinzătoare că nu se simţea capabilă să facă oncologie pediatrică, să străbată toată viaţa tunelul morţii.

S-a dus la profesor și i-a spus în faţă: să știţi că sunt supărată, nu înţeleg de ce eu? Chiar nu pot să fac asta, e atâta tristeţe acolo că nu mă descurc!

Profesorul i-a răspuns că numai ea poate face asta, că o apreciază... că pentru asta trebuie să fii mai mult decât un doctor, trebuie să fii și un om bun... „Lăsaţi, lăsaţi”, i-a replicat nemţoaica, „știu eu textele astea!”

Dar lucrurile au rămas așa, iar Margit și-a luat inima în dinţi și s-a apucat de treabă. A zis că, dacă Dumnezeu i-a dat ei partea asta cu cancerul, atunci măcar să încerce să-l învingă... Acum spune că viaţa i-a arătat că ea a greșit și orice urmă de resentiment faţă de profesor a dispărut. Cu atât mai mult s-a lămurit de acest lucru când profesorul Turcan și-a îndrumat-o și pe unica sa fiică spre oncologie: „Înseamnă că a știut ce trebuie să facă, nu era o decizie arbitrară. A avut intuiţia că pediatria din România avea nevoie de specialiști, a fost o răscruce de drumuri când ne-a pus să ne specializăm, iar selecţia o făcea cu îndelungă meditaţie și ţinând cont de ceva mai multe lucruri decât credeam noi”.

A fost și o perioadă de „închisoare”, perioada comunismului, când medicii români au fost izolaţi de restul lumii, de descoperirile știinţei medicale, de progres. „După ‘90”,spune Margit Șerban, „am fost în Germania, atunci

DEST INE

 Margit Şerban se ocupă de secţia de hematologie din Spitalul de Copii Timişoara

a început o altă etapă profesională pentru mine. I-am cunoscut pe colegii din Germania, apoi pe cei din Austria și am început să clădesc relaţii frumoase”.

A venit 5 iunie 2001. „Transplantul de măduvă efectuat în premieră în România, unui băiat de 12 ani din Hunedoara, a fost considerat reușit de medicii timișoreni care l-au realizat, investigaţiile clinice și de laborator confirmând că măduva perfuzată a început să producă celule sangvine. După zece zile de aplazie severă, începând din 16 iunie, au apărut primele semne ale grefării transplantului. Au urmat trei zile de creștere consecutivă a leucocitelor și trombocitelor, de aceea medicii au declarat intervenţia reușită.

Transplantul a fost efectuat de o echipă de medici condusă de profesor doctor Margit Șerban, seful Clinicii 3 de Pediatrie a Spitalului «Louis Turcanu», pacientul fiind un copil care suferea de boala Hodgkin. Afecţiunea băiatului nu a răspuns tratamentului convenţional cu citostatice, prezentând două recăderi, ceea ce impunea efectuarea transplantului”.

Treisprezece ani mai târziu, băiatul Alex din Hunedoara este bine, sănătos, a plecat la muncă în străinătate, iar doamna Margit Șerban conduce mai departe Secţia de oncohematologie de la Spitatul de Copii din Timișoara.

Operează copii bolnavi de cancer, a efectuat și transplant de celule stem, a extins cercetările și are internaţi cam 40-50 de copii cu cancer pe care-i tratează în secţia sa. Spitalul este înghesuit în curţile unor clădiri mai vechi, cu alură comunistă, dar el e într-o clădire nouă, complet reabilitată.

A fost făcută în cea mai mare parte 145 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

În cabinetul doamnei doctor Șerban găsim fotografii cu prietenii spitalului, oameni care au ajutat, au donat și s-au implicat ani la rând.

Doamna Barbara Stamm, profesorul Helmut Gardner, doctorul Wolfgang Schromm, Kalman Nagy sau Yutgen Schweiger.

Doctorul Schweiger a venit timp de 11 ani la rând, de două ori pe an cu medicamentele de care aveau nevoie.

din bani donaţi de nemţi, de austrieci, de elveţieni. În cabinetul doctorului Șerban găsim fotografii cu prietenii spitalului, oameni care au ajutat, au donat și s-au implicat ani la rând. Este vorba de doamna Barbara Stamm, profesorul Helmut Gardner, doctorul Wolfgang Schromm, Kalman Nagy și Yutgen Schweiger. Doctorul Schweiger a venit timp de 11 ani la rând, de două ori pe an cu medicamentele de care aveau nevoie.

Acum lucrurile sunt într-o pace relativă, spectrul lipsei de medicamente plutește în aer, iar moartea unuia dintre prietenii care au sprijinit ani la rând spitalul aducând medicamente de sute de mii de euro de două ori pe an, a sporit îngrijorarea.

Margit Șerban a ţinut permanent legătura cu Germania și Austria, a întreţinut sentimentul de încredere pe care europenii îl au în spitalul de la Timișoara și a reușit, mai mult decât alţii, în lupta cu cancerul la copii. Dar reușita lor mai depinde și de noi.

De ce n-a plecat din România? „Ca să vă explic, pentru că am tot fost întrebată m-am gândit la asta. Eu provin dintr-o familie mixtă. Mama unguroaică, tata neamţ, dar s-au despărţit repede și pe mine m-au dat la bunica dinspre tată, ea m-a crescut. În satul circular, la Șarlota, am copilărit, în casa de vizavi de biserică. Nu mai era niciun român în sat, așa că nu știam o boabă de română! Mai târziu, mama și-a luat un bărbat evreu, s-a nimerit un înţelept. A venit la Șarlota și a zis: Măi, voi ce aveţi de gând cu copilul ăsta? Ce șanse va avea în viaţă dacă nu știe limba ţării lui? Și m-a dus la școală la Arad. Acolo, diriginta mea, când m-a cunoscut, a spus: 

DEST INE

 Lupta cu singurătatea are multe forme

după ce va învăţa românește, acest copil nu va fi cel mai bun din clasă, ci cel mai bun din școală! Și așa a fost...

Dar ce vroiam să vă spun, poate pentru că părinţii mei s-au despărţit și eu am crescut singură, am suferit. Soţul meu este oltean de lângă Tismana, bunica a fost din Șarlota, pentru mine cea mai importantă e unitatea, familia... N-am putut să plec și atunci am zis: fac tot ce pot în viaţa asta aici, la mine acasă!” În memoria copilului lor, Margit Șerban și soţul său au făcut un centru-spital la Buziaș, pentru bolnavii incurabili. „N-am avut bani și – cum eu sunt cu matematica, la mine totdeauna doi cu doi fac patru –, i-am spus soţului: dragă, cu ce facem noi un spital? Și el, oltean de-un optimism infernal, a zis: lasă, ai să vezi că ne descurcăm, ne ajută Dumnezeu! Și așa fost, au venit la început donaţiile, apoi a intrat pe lista organizaţiilor de interes public și acum merge, funcţionează. Cred că au fost peste 20 de mii de pacienţi care au trecut pe acolo”.

Margit Șerban se ocupă de Secţia de hematologie din Spitalul de Copii Timișoara. La Buziaș sunt angajaţi specializaţi, care-i învaţă pe pacienţi cum să se descurce singuri cu boala lor, ei devenind cei mai buni medici pentru ei înșiși. Vorbește cu indignare despre practicile incorecte din sistem: „Nu știu cum pot unii medici, eu nu pot să-mi închipui, să facă trei ore la spitalul de stat, apoi fug repede la cabinetul privat, e o înșelătorie, nu faci nimic ca lumea, slujești doar banul!

Eu aș interzice prin lege practicarea concomitentă la două cabinete, iar dacă poţi, atunci lucrează dumnica, sâmbăta, dar nu ai cum! Nu te poţi închina la doi Dumnezei!”

146 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Copii, mame, medici, mame Patrik are șase ani și s-a trezit prin noiembrie cu dureri de cap care nu mai conteneau și voma întruna.

Au fost cu el la medic, au crezut că are vreo viroză. Dar nu era așa. După multe investigaţii s-a descoperit că are o tumoră.

Doctori și spital ca ăsta nu știu să existe! Am umblat din doctor în doctor și n-a știut nimeni să afle ce are nepoţica mea! (...) Acum e bine, au operat-o și e mai bine. Stau aici cu ea până s-o vindeca, dar mă rog la Dumnezeu să-i ajute pe oamenii ăștia să ajute mai departe”, Paula Ţintaș

În 2 decembrie, anul trecut, a fost operat, iar acum vine la control și la tratament. A ajuns, în sfârșit, în sala de joacă, acolo unde vin copiii când se simt mai bine. Se joacă cu mama lui un joc haios, cu niște guri de plastic ce se deschid și hap!, înghit biluţele. Râde și înghite biluţele din pătrăţelul mamei, o învinge!

De pe hol privește în camera de joacă o femeie mai în vârstă, cu părul cărunt și un halat de împrumut pe ea.

O întrebăm cu cine este acolo. Mai întâi începe să plângă și apoi, încetîncet, cu înghiţituri scurte, reușește să vorbescă: „Trebuie să vă spun, nu mă rabdă sufletul să nu vă spun că spital ca ăsta n-am mai văzut! Doctori și spital ca ăsta nu știu să existe! Am fost la Turnu-Severin, am umblat din doctor în doctor și n-a știut nimeni să afle ce are nepoţica mea! Trei medici au văzut-o și nu a palpat-o niciunul să vadă ce ganglioni umflaţi avea! Tușea, a apucat-o un tușit de nu-i trecea cu nimic. Eu eram îngrijorată, îi dădeau siropuri și fata tușea și mai rău! Atunci m-am hotărât și am plecat cu ea la Timișoara, auzisem de doamna doctor și de spitalul ăsta. I-au făcut analize, investigaţii și ne-au spus adevărul: nepoţica mea avea cancer la plămâni!

Acum e bine, au operat-o și e mai bine.

Stau aici cu ea până s-o vindeca, dar mă rog la Dumnezeu să-i ajute pe oamenii ăștia să ajute mai departe. Fata lui domnu’ Ponta dacă era și nu se purtau așa frumos cu ea!”, spune Paula Ţintaș, bunica Almateei din Turnu-Severin.

Margit Șerban se joacă înăuntru, cu copiii, zâmbește. Aruncă zarurile și alergă pe serpentine într-un „Nu te supăra, frate!” care e când joc, când realitate. n

Dr. Margit Şerban este absolventă a Institutului de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş”, din Timişoara, obţinând titlul de doctor în medicină în anul 1977, la aceeaşi universitate, cu teza „Sindromul de coagulare intravasculară la copil” sub îndrumarea prof. dr. Louis Ţurcanu. A efectuat stagii de pregătire postuniversitară în pediatrie şi hematologie la clinici universitare din Bucureşti, iar în oncohematologie, imunologie şi transplant medular în spitale din Europa (Munchen, Essen, Viena, Miskolc) şi Statele Unite ale Americii (Orlando, Louisville).

147 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

AMINTIRI PENTRU VIITOR Pentru mulţi care n-au trăit în asemenea vremuri e greu să-şi închipuie cum un om poate fi controlat în ceea ce priveşte credinţa sa intimă în Divinitate şi într-un sens ulterior vieţii acesteia.

Pentru credinţa lor, mulţi au avut de suferit, împreună cu familiile lor.

Unii au plătit chiar cu viaţa.

148 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

AMI N T IRI

PENT RU

VIITOR

Tătucul şi Tatăl nostru Marius Avram

D

in diverse motive ideologice, dar şi de teama puterii pe care o are mulţimea, regimul comunist din România a făcut cam tot ce i-a stat în putinţă ca să-i ţină pe oameni departe de biserică şi de credinţă în general, învăţând de la Marx că religia este opiu pentru popor. România n-a fost tocmai un stat ateu, cum se declarase Albania, dar nici nu exista o adevărată libertate de conştiinţă. Mult mai delicat şi decât în Bulgaria, de exemplu, regimul comunist din România încerca să facă o echilibristică între dorinţa de control total pe care vroia să o aibă asupra oamenilor şi acceptarea sa în comunitatea internaţională, unde libertatea de conştiinţă era unul dintre drepturile fundamentale.

De la 60, la 14 culte Unele culte n-au fost privite cu ochi buni nici înainte de comunişti, dar în perioada acestora măsurile îndreptate împotriva credincioşilor de diferite confesiuni au fost cele mai drastice.

Imediat după preluarea puterii din România de către comunişti a fost emisă, pe 4 august 1948, Legea pentru regimul general al cultelor religioase din România. Potrivit legii respective, în România mai erau recunoscute 14 culte, reducându-se numărul acestora de la 60, câte erau recunoscute prin legea din 1928. În plus, în aceeaşi lege din 1948 era stipulat faptul că activitatea cultelor este controlată de Ministerul Cultelor, transformat apoi în Departamentul Cultelor.

Cu toate că inclusiv în Constituţia adoptată pe vremea lui Ceauşescu 149 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

–la fel ca în anterioarele- „libertatea conştiinţei” era garantată şi oricine era „liber să împărtăşească sau nu o credinţă religioasă”, lucrurile stăteau mult diferit în realitate. Principiilor stipulate în legea fundamentală li se opunea cu succes modul în care erau puse în practică şi chiar o serie de prevederi oficiale, legale, lucru pe care regimul comunist se cam ferea să-l facă de teama reacţiilor internaţionale.

De exemplu, Departamentul Cultelor, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri din 5 martie 1958, avea menirea de a supraveghea şi controla toate cultele religioase, aproba înfiinţarea şi desfiinţarea de „unităţi, organizaţii şi posturi de personal de orice fel”, recunoştea sau nu personalul şi forurile conducătoare ale cultelor, le aproba bugetele şi culegea „orice fel de date şi informaţii de ordin organizatoric, administrativ şi economic privind cultele”. Adică, putea să dispună după bunul plac de cam tot ceea ce însemna culte şi religie în România.

Schimbarea la faţă Elis Neagoe-Pleşa şi Liviu Pleşa au realizat un studiu tematic în arhivele fostei Securităţi, din care reiese care era de fapt poziţia conducătorilor ţării faţă de religie: „Transformarea comunistă a României a avut implicaţii directe şi dramatice asupra vieţi religioase, mai ales în condiţiile în care noua putere promova ateismul.

Mai mult, adversitatea statului comunist faţă de orice alte forme de organizare pe care nu le controla nu avea cum să nu se reflecte şi în politica noului regim faţă de culte. De altfel, poziţia neoficială a comuniştilor faţă

de religie a reieşit foarte clar din declaraţia lui Alexandru Drăghici, membru al Biroului Politic al CC al PMR şi ministru al Afacerilor Interne, făcută în cadrul unei consfătuiri avute cu conducătorii Securităţii la data de 2-3 decembrie 1957: «Oare, Biserica nu a fost întotdeauna elementul de frână al progresului poporului, nu ei au opus întotdeauna rezistenţă progresului poporului? De ce aşa de des reacţiunea îmbracă această noţiune, fiindcă astăzi statul nostru democrat popular nu ia poziţie împotriva religiei, ci aşteaptă doar ca, odată cu ridicarea culturală a poporului, el singur să se edifice asupra acestei noţiuni a «opiului poporului», cum spune Marx, poporul să vadă singur ce este religia»”. Într-un alt studiu tematic -„Securitatea şi Cultele în 1949”realizat de Adrian Nicolae Petcu, prin studierea arhivelor Securităţii, se spune că pentru regimul comunist, orice manifestare religioasă, indiferent cărei confesiuni îi aparţinea, reprezenta un comportament „duşmănos” la adresa dictaturii proletare: „Indiferent de momentul istoric pe care îl abordăm, în segmentul comunist din istoria României, partidul-stat a dorit să controleze orice activitate religioasă, fie prin organele de represiune, fie prin cele administrative, reprezentate de împuterniciţii cultelor sau de organele locale de partid”. În studiul său, Adrian Nicolae Petcu susţine că acei primi ani ai comunismului din România au fost definitorii pentru toată etapa comunistă a ţării, cel puţin în ceea ce priveşte atitudinea faţă de culte: 

AMI N T IRI

„Anul 1948 a reprezentat pentru BOR, în viziunea comuniştilor, aşezarea unui patriarh considerat obedient şi rezolvarea ultimelor «probleme»: scoaterea religiei din şcoli, «democratizare» deplină a ierarhiei, încadrarea protopopilor «democraţi», reorganizarea învăţământului teologic (institute şi seminarii) etc. Astfel, toate aceste deziderate ale partidului-stat trebuiau puse în aplicare, fie prin măsuri administrative (Ministerul Cultelor), fie prin măsuri represive, care vor fi exercitate prin Securitatea Poporului. Reprezentanţii Bisericii, refuzând o colaborare efectivă cu partidul, au avut de suportat rigorile muncii de Securitate. În acest sens, o problemă neaşteptată şi care a debusolat bunul mers al Securităţii, potrivit directivelor de partid, a fost schimbarea de macaz a patriarhului Justinian, care de acum va deveni un duşman ireductibil al organelor de represiune. În ceea ce priveşte Biserica catolică, datele problemei se schimbă fundamental. (…) Represiunea Securităţii împotriva catolicismului susţinut de Vatican se va accentua atunci când partidul va declanşa lupta împotriva «sabotorilor şi tuturor conspiratorilor» din tânăra Republică Populară Română, prin rezoluţia Plenarei CC al PMR din 10-11 iunie 1948, atunci când erau condamnate Biserica Catolică şi aderenţii sectei Martorii lui Iehova ca spirijinitori ai «elementelor fascisto-legionare». Acest document de partid va reprezenta linia directoare a Securităţii în problema culte, în urmărirea informativă celelalte culte fiind considerate nu atât de importante ca acelea enunţate de liderii proletariatului român. Astfel, se poate explica şi represiunea dură la care au fost supuşi catolicii şi iehoviştii şi o oarecare menajare a celorlalte confesiuni”.

„Duşmani” în afară, „duşmani” înăuntru Faptul că religia şi cultele aveau să reprezinte pentru Securitate o problemă pe termen lung reiese dintr-un document din 30 septembrie 1949, întocmit de Serviciul culte şi secte al Securităţii. Problema o constituiau, potrivit documentului, nu numai credincioşii şi preoţii, ci chiar şi lucrătorii Securităţii: „Ideologia omenească evoluând mai încet decât tehnica şi relaţiile de 150 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

PENT RU

VIITOR

clasă, religia va continua să preocupe cercuri largi de cetăţeni, chiar după desăvârşirea victoriei socialismului şi desfiinţarea antagonismelor de clasă. În consecinţă, această problemă are un viitor destul de îndelungat în faţa ei şi munca noastră trebuie să ţină seama de acest fapt. Doctrina marxistleninistă, arătând că nu se poate lupta împotriva prejudecăţilor religioase prin măsuri administrative, care nu fac altceva decât să îndârjească fanatismul, sarcina noastră imediată şi de viitor constă în a demasca elementele care se folosesc de masca religiei pentru a instiga împotriva regimului. (…) O greutate de care se izbeşte munca în acest domeniu mai constă în faptul că lucrează în acest resort şi tovarăşi care ei înşişi nu au lichidat propriile prejudecăţi religioase. Chiar dacă nu se ajunge la deconspirare, tov. în cauză (slt Iszlai de la DRSP Cluj, tov de la SJSP Făgăraş citat de slt Părăuanu de la DRSP Braşov etc) nu luptă cu destulă hotărâre, socotind că credincioşii sunt oameni buni”.

Faptul că mulţi dintre lucrătorii din structurile comuniste erau credincioşi a confirmat pentru Sinteza şi preotul Iustin Tira, vicar administrativ al Arhiepiscopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului: „Eu am cunoscut membri de partid oameni foarte credincioşi, unora dintre ei le-am cununat, le-am botezat, i-am înmormântat, i-am spovedit, i-am împărtăşit. A existat şi segmentul acesta în rândul membrilor de partid.

Comuniştii erau foarte îngrijoraţi de apetenţa celor care erau membri de partid – dar şi a celorlalţi, care nu erau membri de partid, dar aveau un anumit status social, cadre didactice, de exemplu - înspre partea religioasă, înspre biserică şi rânduielile bisericeşti, sărbători, posturi, cununie, botez. Concret nu ştiu niciun singur caz de cununie doar civilă. Copii nebotezaţi am întâlnit mai târziu, când au venit să se cunune, în jurul lui 90. Dar nu neapărat din raţiuni de atitudine antireligioasă, ci din tot felul de alte cauze. Mulţi comunişti erau aşa pentru că aşa trebuiau să fie. Dar erau şi atei. Unii solicitau serviciile religioase, beneficiau de ele, pentru familie mai ales, nu pentru ei. Nu ştiu să fi solicitat spovedanie pentru ei, de exemplu, dar ştiu care au solicitat servicii pentru familie, cununia copiilor, botezul nepoţilor, erau care

îşi luau paşti de Paşti sau calendare la Crăciun. Toţi au fost înmormântaţi cu preot”.

Un fost ofiţer de Securitate care se ocupa chiar de problema cultelor arată şi el, pentru Sinteza, că foarte mulţi lucrători în aparatul de stat comunist apelau la serviciile religioase, deşi nu aveau voie. Faptul că apelau la serviciile religioase era folosit adesea împotriva lor de concurenţii din acelaşi aparat de stat comunist: „Nu aveau voie să meargă la biserică, să se căsătorească religios, dar toţi făceau pe ascuns. Toţi erau angrenaţi, şi primarii, şi secretarii de partid de la nivel comunal, toţi erau angrenaţi în activităţi din astea. Mulţi săreau calul, se urmăreau unii pe alţii, mergeau pe la biserică, la Înviere să-l vadă pe celălalt şi să-l reclame, să-l destituie.

Făceau liste, era exces de zel”.

131, 132, 133 Atenţia specială care era acordată cultelor reiese şi din faptul că aveau dedicat un serviciu specializat în cadrul Securităţii. Este vorba de Direcţia I, Serviciul 3 din Direcţia Generală a Securităţii Poporului. Acest serviciu era compus din mai multe birouri care urmăreau confesiunile în munca informativă de la nivel naţional.

Pentru problema „Cultul Ortodox”, adică Biserica Ortodoxă Română, era Biroul 1 şi toate documentele purtau indicativul 131. Pentru cultul catolic era Biroul 2 –toate documentele aveau indicativul 132-, iar pentru confesiunile protestante şi neoprotestante era indicativul 133.

La nivelul acestor compartimente ale Securităţii existau mai multe criterii după care erau urmăriţi preoţii.

Adrian Nicolae Petcu face o trecere în revistă a acestor criterii: „În urma cercetărilor efectuate asupra unor fonduri din arhivele fostei Securităţi, am constatat că slujitorii ortodocşi au fost urmăriţi de organele represiunii comuniste în funcţie de mai multe criterii. Obiectivul urmărit de Securitate era subordonarea totală a Bisericii faţă de partid. Prin urmare, clericii ortodocşi putem spune că erau urmăriţi în funcţie de rangul spiritual şi rolul pe care aceştia îl aveau în Biserică, de la cel mai necunoscut preot, până la patriarh. Un alt important criteriu la care Securitatea a apelat a fost cel privitor la aplicarea unor legi sau a unor directive date de partidul conducător, cum au fost: Legea învăţământului, înfiinţarea 

151 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

AMI N T IRI

GAC-urilor şi a Consiliilor Provizorii, lupta pentru pace, campania de însămânţări etc (…) Un alt criteriu de urmărire al organelor de represiune asupra preoţilor era activitatea spirituală propriu-zisă. Aceasta, potrivit îndrumărilor date de partid, trebuia să se desfăşoare exclusiv în incinta bisericească. Prin urmare, nu mai era permisă nicio activitate bisericească în afara acestui spaţiu, excepţie făcând înmormântările. Mai mult decât atât, după interzicerea predării religiei în şcoli, nici cateheza nu mai era permisă a se desfăşura în spaţiul bisericesc, aceasta interzicându-se pentru ca viitoarele vlăstare ale socialismului să nu fie pătate de principiile «retrograde» ale credinţei creştine. În aceeaşi ordine de idei, predicile trebuiau rostite cu grijă, deoarece preotul prin poziţia sa faţă de credincioşi putea crea tulburări şi stări de spirit nefavorabile regimului. De aceea, chiar şi predica era urmărită de eventuale expresii mascate de citatele din Sfânta Scriptură sau Sfânta Tradiţie. Un alt palier în activitatea Securităţii era cel al instituţiilor de învăţământ teologic şi al cursurilor de îndrumări misionare.

Institutele şi seminariile teologice trebuiau să fie în atenţia Securităţii datorită importanţei pe care acestea o reprezentau – educarea viitorilor preoţi -, astfel întocmindu-li-se dosare de obiectiv şi semnalându-se orice aspect care putea afecta siguranţa regimului de democraţie populară”.

Învăţătorul şi nepricepuţii Dar problema Securităţii nu erau doar preoţii, ci şi propriii lucrători, care, pe lângă faptul că – aşa cum 152 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

PENT RU

VIITOR

am prezentat mai sus - erau chiar ei credincioşi, unii nu păreau suficient de bine pregătiţi pentru acest domeniu.

Numai la Serviciul Culte din DGSP şi numai în cursul anului 1949 au fost recrutaţi 61 de informatori şi alţi 19 erau în curs de recrutare, dar cantitatea nu a putut înlocui calitatea.

Din documentele Securităţii rezultă, de exemplu, că în cazul Regionalei Piteşti, responsabilul de la culte era un „element nou, priceput în ceea ce priveşte munca de birou”, însă fără experienţă în domeniu şi chiar pe teren. Acelaşi lucrător era considerat ca „lipsit de îndrăzneală”, mai ales din cauza lipsei îndrumărilor din partea superiorilor de la Bucureşti.

Situaţia nu era singulară, ci aproape generală, susţine Adrian Nicolae Petcu: „Alte minusuri găsite în Birourile Culte din teritoriu erau cele legate de lipsa unui «plan de muncă şi acţiune» sau a unui «caiet de sarcini zilnice». (…) O mare deficienţă identificată de superiorii de la Bucureşti era cea a păstrării conspirativităţii. Într-un ordin al Serviciului Judeţean de Securitate Teleorman către Biroul din Roşiorii de Vede, din 20 octombrie 1949, se ordonă «păstrarea conspirativităţii secretului profesional, compartimentarea muncii şi grija pentru ca informatorii să nu fie deconspiraţi». O încălcare a unei astfel de îndrumări o găsim la Oradea.

Sesizând scurgerea unor informaţii la DRSP Oradea, căpitanul Stănescu H, şeful Serviciului Culte din DGSP, a făcut o inspecţie pentru a determina cauza acestui neajuns. (…) În privinţa reţelei informative, lucrurile se pare că au stat foarte prost la nivelul Birourilor Culte din teritoriu. Potrivit

inspecţiilor efectuate de ofiţerii trimişi din Centrala Securităţii, aflăm că la nivelul Regionalei Piteşti erau 10 informatori «recrutaţi la întâmplare» şi nu din rândul «elementelor compromiţătoare», probabil potrivit unei directive. De semnalat este îngrijorarea ofiţerului de la centru că aceşti informatori nu aveau un trecut şantajabil, probabil ca un stimulent la activitatea pe care trebuiau să o presteze faţă de Securitate. Din punct de vedere numeric, reţeaua informativă a Securităţii era deficitară. Astfel, se preconiza ca în perioada 7 noiembrie-30 decembrie 1949 «să se realizeze pătrunderi informative» în mediile Oastea Domnului, în majoritatea mănăstirilor din Oltenia, Muntenia şi Moldova, al centrelor eparhiale de la RâmnicuVâlcea, Craiova, Buzău, Constanţa, al Institutului de Teologie de la Bucureşti etc. Situaţii deosebite erau cazurile episcopilor ardeleni Nicolae Bălan, Nicolae Colan şi Nicolae Popovici, care trebuiau supravegheaţi «îndeaproape şi discret», iar în ce-l priveşte pe mitropolit să-i fie exploatat materialul care s-a strâns împotriva sa”.

Fotbalul contra bisericii În afară de măsurile „macro”, aparatul represiv al statului comunist lua şi măsuri mai persuasive. Indirecte.

Cu efect. De exemplu, mai ales cu ocazia sărbătorilor religioase mai importante – Paşti, Crăciun etc -, discotecile şi balurile, care în mod normal trebuiau să se încheie la ora 22.00, erau lăsate până după miezul nopţii, pentru ca tinerii să se simtă prea obosiţi ca să mai meargă la slujba religioasă din dimineaţa

AM I N T IRI

următoare. Tot pentru a abate atenţia de la slujbele bisericeşti, microbiştii erau ademeniţi cu meciurile de fotbal din divizia B, programate duminica, începând cu ora 11.00. Iarăşi, cu scopul de a-i ţine pe elevi departe de biserică, vacanţele de iarnă şi de primăvară erau de regulă programate, astfel încât să nu fie prinse în intervalul respectiv sărbătorile de Paşti şi Crăciun.

Vicarul administrativ Iustin Tira îşi aminteşte că micile răutăţi ale comuniştilor mergeau şi mai departe, încercând în diverse feluri să-i ţină pe oameni departe de biserică şi de credinţă: „Aşa era politica şi activităţile şi acţiunile lor erau îndreptate împotriva bisericii pe foarte diverse căi. Nu erau întotdeauna acţiuni directe, explicite. Chiar de sărbători se organizau tot felul de acţiuni foarte importante – vezi, Doamne -, de sărbătorile mari, de Crăciun, de Paşti, de Bobotează, de Sfântă Mărie Mare. Mai ales sărbătorile acestea cu impact erau în atenţia lor şi organizau tot felul de acţiuni, iar la fabrici şi la locurile acestea unde erau sute sau mii de angajaţi în aceste zile era o severitate maximă pentru prezenţă, nu se admitea nici măcar concediu medical. Erau drastic controlaţi.

Nu era explicit de ce, că-s Paştele, ci spuneau că au de realizat planul cutare. Nu aveau ce să facă oamenii, dar făceau, în aşa fel încât ajungeau bieţii şi pe la biserică să-şi ia paşti, că nimeni nu se lăsa fără. Mulţi se mai şi spovedeau, se împărtăşeau, găseau ei formule, dar foarte greu şi cu riscuri, fiindcă nu-şi prea puteau permite să-şi pericliteze locul de muncă. Întotdeauna făceau mari şedinţe în 153 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

PENT RU

VIITOR

care convocau toţi membrii de partid şi care aveau şi funcţii de conducere obligatoriu trebuiau să fie, nu puteau să lipsească, pentru că îşi pierdeau funcţiile şi erau sancţionaţi, că erau tot felul de pedepse pe care le riscau.

La ţară nu puteau să facă şedinţe de partid de Paşti, de exemplu, că nu se ducea chiar nimeni la ele, dar acolo lucrau împotriva bisericii în momente în care erau evenimente religioase.

Era o slujbă arhierească, mergea episcopul într-un sat, de exemplu, fie că s-a reparat biserica, că era hramul bisericii şi atunci cei din comună, organele partidului, trebuiau să fie de acord. Nu în scris, că în scris nu dădeau niciodată, tocmai ca să nu rămână o dovadă a implicării lor.

De foarte multe ori s-a întâmplat să nu poată avea loc acel eveniment, pentru că se spunea că acum suntem în perioada însămânţărilor, să zicem, sau a recoltării etc. Se zicea că, din această pricină, nu putea să vină episcopul, că se adună oamenii şi nu mai merg să lucreze. Erau tot felul de şicane. Episcopii şi arhiepiscopii erau mereu presaţi prin inspectorii Departamentului cultelor, că fiecare judeţ avea un astfel de inspector. Prin aceştia se exercitau toate presiunile asupra episcopilor în principal, şi asupra preoţilor, dar mai puţin. S-a introdus nebunia aceea cu circulaţia oprită din noiembrie până în martie, apoi cu cealaltă nebunie cu circulaţia cu soţ şi fără soţ, apoi s-a introdus aşa numita cotă de benzină pe care puteai să o consumi ca instituţie şi pentru care se dădea repartiţie, care se tot micşora. Se verificau de către Bucureşti toate foile de parcurs, câţi kilometri s-au făcut, unde s-a

mers, de ce s-a mers, câtă benzină s-a consumat. Sau nu aveam voie să cumpărăm, să se facă dotări ale birourilor, se rupeau scaunele şi nu aveai voie să cumperi. Maşinile de scris erau înregistrate şi în fiecare an trebuia să dai probele acelea de litere, mari, mici, probele de punctuaţie.

Era extrem de diversă modalitatea de a-şi face foarte evidentă prezenţa şi controlul. În întreaga societate, că nu numai biserica era supusă acestui regim. După anii 70 cureaua s-a tot strâns. Se temeau de biserică, deşi nu era subversivă. La Înviere, Piaţa Victoriei, Avram Iancu azi, era plină întotdeauna. La toate bisericile din oraş era enorm de multă lume, mai multă decât în orice altă zi din an, cu toate aceste şicane şi cu toate interdicţiile pe care ei le făceau. Îmi aduc aminte de şicanele la care eram supuşi noi, Catedrala, privind organizarea Slujbei de Înviere. Au venit şi ne-au interzis să punem staţie de amplificare, pe motiv că deranjăm oamenii şi nu pot dormi. Pe urmă ni s-a interzis să facem acel podium pe care ţineam slujba, care era de fapt o prelungire a ultimului platou, nu ocupam spaţiul public, cu atât mai mult cu cât şi atunci întreaga piaţă era şi este proprietatea noastră. Pe urmă s-au luptat foarte mult cum să interzică înconjurarea bisericii în noaptea de Înviere. N-au putut s-o interzică, oricât au încercat să facă presiuni, dar recurgeau la tot felul de şicane, de gesturi care să te irite, să te îngreuneze. Spre exemplu, nu schimbau becurile de iluminat public, aproape toate din piaţă erau arse şi era beznă. Dar în ticăloşia lor nu-şi dădeau seama că ne fac un serviciu,

AMI N T IRI

14 culte în socialism, 18 acum În România comunistă, statul a recunoscut oficial 14 culte: Biserica Ortodoxă Română, Biserica Romano-Catolică, Biserica Ortodoxă de Rit Vechi, Biserica Armeană din România, Cultul Evanghelic de Confesiune Augustană, Cultul Evanghelic Luteran Sinodo-Presbiterian, Cultul Reformat, Cultul Unitarian, Cultul Creştinilor după Evanghelie, Uniunea Bisericilor Baptiste din România, Cultul

că cu atât era mai frumos şi impresionant să vezi o mare de lumânări aprinse. Sau, înconjurând biserica pe şosea – o înconjuram numai o dată, nu de trei ori - nu trimiteau echipaje de circulaţie, ca să ne expună maşinilor, dar la circulaţia care era atunci nici asta nu era o problemă care să ne încurce. Parcă şi Dumnezeu lucra împotriva lor; cred că aşa se întâmplă în general când eşti guvernat de ură şi de pornire împotriva semenului tău, să-i faci numai rău, nu te lasă Cel de Sus, îţi dă alte răspunsuri. Era o problemă pentru noi, la catedrală, la un moment dat, să facem rost de pâinea pentru Paşti. Sau de vinul pentru Paşti. Pâine era pe cartelă şi atunci am optat pentru formula de a cumpăra făină şi duceam la Mociu, unde era o brutărie a CAP Mociu”.

Preşedinţii SUA, „duşmanii” marxism-leninismului Metodele şi instrumentele cu care lucrau Securitatea şi aparatul de stat comunist erau diferite de la un cult la altul. Pastorul Mihai Huşanu, preşedintele baptiştilor din România în perioada 1984-1988, povesteşte pentru Sinteza cum se comporta regimul comunist faţă de un cult din care făceau parte mai mulţi preşedinţi ai SUA, dintre care pe doi – Regan şi Carter - i-a cunoscut personal. Tot pastorul Mihai Huşanu l-a adus în România, în 1985, pe cel mai mare evanghelist american, Billy Graham, unul dintre cei mai influenţi oameni din SUA, fapt care a stârnit mare vâlvă la momentul respectiv. „Metodele au fost învăţate de la doctrinarii mari ai comunismului, de la Lenin, Marx. Stalin n-a fost 154 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

PENT RU

VIITOR

Penticostal sau Biserica lui Dumnezeu Apostolică, Cultul Adventist de Ziua a Şaptea, Cultul Mozaic, Cultul Musulman.

Prin Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă, în România erau înregistrate 18 culte: Biserica Ortodoxă Română; Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timişoara; Biserica Romano- Catolică; Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică; Arhiepiscopia Bisericii Armene; Biserica Creştină Rusă de Rit Vechi din România; Biserica Reformată din România; Biserica Evanghelică C.A. din România; Biserica Evanghelică

Spre exemplu, pe mine au intenţionat să mă corupă de mai multe ori, ba încă au şi raportat la şefii lor că m-au racolat ca informator sub numele de Mihu.

Eu nici n-am ştiut că m-au botezat Mihu. Când a apărut prigoana mea, am cerut la CNSAS. M-am uitat şi am 821 de pagini împotriva mea, cinci volume.

Am din partea CNSAS că n-am vrut să colaborez cu Securitatea" Mihai Huşanu, pastor, preşedintele Cultului Baptist din România (1984-1988)

Lutherană din România; Biserica Unitariană din Transilvania; Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din România; Biserica Creştină După Evanghelie din România - Uniunea Bisericilor Creştine După Evanghelie din România; Biserica Evanghelică Română; Uniunea Penticostală - Biserica Lui Dumnezeu Apostolică din România; Biserica Creştină Adventistă de Ziua a Şaptea din România; Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România; Cultul Musulman; Organizaţia Religioasă Martorii Lui Iehova.

doctrinar, a fost o păpuşă. În primul rând, ei au urât tot ce se numeşte credinţă, tot ce se numeşte Dumnezeu, tot ce se numeşte adevăr, pentru că ei erau oamenii minciunii; tot ce se numeşte demnitate, pentru că ei erau oameni pervertiţi; tot ce se numeşte sinceritate, pentru că erau oameni stricaţi. Erau cu o mie de feţe şi fără niciun obraz. Ăştia erau comuniştii. În asemenea împrejurări trebuia să conduci biserica şi să conduci o organizaţie. Aceşti oameni care au căutat să cucerească lumea prin învăţătura lor sălbatică, draconică, aceşti oameni, comuniştii, au urât tot ce e sfânt, tot ce e uman şi au vrut să introducă pervertirea, stricăciunea, atitudinea perversă faţă de muncă, atitudinea perversă şi stricată faţă de familie, faţă de şcoală şi faţă de instituţiile statului. Pe toate au vrut să le aibă în mâini şi le-au pervertit şi stricat. Din punct de vedere religios, au căutat, de la grădiniţă începând, de la micul copil dus dormind pe bicicletă, să fie educat, să nu-i fie îngăduit să i se facă un serviciu religios, dacă el a aderat la o credinţă, mai ales dacă era şi o goangă de partid. Ca dovadă că nu s-a permis în mod individual, copiii credincioşilor, ai neoprotestanţilor, n-aveau voie în facultate să ocupe diferite vocaţii care veneau în tangenţă cu omul: să fie profesor, medic, avocat. Nu aveau voie să ocupe funcţii care veneau în legătură directă cu educaţia omului. Fiica mea, de exemplu, a vrut să fie profesoară de engleză, s-a pregătit, dar nu i s-a permis, pentru că era fiică de pastor.

Aşa nu li s-a permis multor copii ai neoprotestanţilor. Prin 50, mie mi s-a spus că nu pot să merg la 

AMI N T IRI

155 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

PENT RU

VIITOR

AMI N T IRI

Au strâns şurubul la maximum posibil şi cred că, dacă ar mai fi continuat, l-ar fi tot strâns. Ajunseseră până acolo încât abia mai puteai să funcţionezi. În afară de înmormântare nu aveai voie să faci nimic. La noi nu s-a interzis slujba înmormântării, cum s-a interzis în Bulgaria, spre exemplu. Acolo era interzisă prezenţa preotului la slujba de înmormântare, fapt pentru care cimitirele lor din Bulgaria sunt fără cruci. La noi nu s-a ajuns chiar acolo.

Se temeau de popor, nu de preoţi”, Iustin Tira, preot ortodox, vicar administrativ Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului

156 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

PENT RU

VIITOR

facultate pentru eram baptist, că am dat mâna cu americanii. Nu promovau oamenii noştri nici la prime, nici în funcţii, nicăieri, erau daţi afară din fabrici, eram urmărit, ameninţat, dus pe Traian ca să mă facă informator.

Dacă erai fricos, erau buni psihologi, ştiau să manevreze, ştiau să te laude, ştiau să te aprecieze şi dacă spuneai ca el îţi dădea o feerie de cer, dacă nu, te trântea de toţi pereţii şi te băga în maşina de bătut automată, nu cu pumnii. Pe mine m-au bătut psihic, de trei ori m-au dat afară din funcţia de pastor, a treia oară şase ani am fost nevoit să vin la întreprinderea de reparaţii şi gospodărire utilaje grele, pentru că nu am vrut să-mi vând fraţii şi conştiinţa. Pe plan religios, ca organizaţie, ca biserică, am fost prigoniţi, în sensul că au vrut să ne desfiinţeze, aşa-numită arondare.

Aşa s-au desfiinţat dintr-un foc 300 de biserici creştine baptiste din România. S-au închis. Era în 56-58.

De arondare am scăpat abia în 74. Un alt sistem draconic de prigoană a fost aşa-numita reglementare. Spuneau, tovarăşi, trebuie să lăsăm oamenii muncii să meargă la căminul cultural să primească învăţătură, să facem noi educaţia clasei muncitoare, nu voi. Voi aveţi dreptul să mergeţi la biserică sâmbătă seara de la ora 18.00 în sus şi duminica dimineaţa de la ora 9.00 până la ora 14.00. Au fost chemaţi şefii cultului nostru, şi ameninţaţi, şi schimbaţi, daţi afară, chinuiţi prin această instituţie diabolică, numită Departamentul cultelor de pe lângă Consiliul de miniştri. Era, de fapt, de pe lângă Securitate, tot creierul Securităţii era îndreptat prin acest Departament al cultelor pentru a ne desfiinţa. De reglementare tot în 74 am scăpat, până atunci n-aveam voie să ne adunăm.

De reglementare şi de arondare şi de alte multe altele am scăpat în 74, când am făcut un memoriu la Bucureşti, adresat domnului Ceauşescu, un memoriu ca să căpătăm libertate, libertatea de a ne strânge, de a aboli reglementarea de care vorbeam – în cursul săptămânii să nu ne putem întruni. Am făcut memoriul şi l-am dat lui Ceauşescu. Aşa a lucrat Dumnezeu, că a trebuit ca Ceauşescu să ajungă în SUA şi să i se spună pe faţă nişte lucruri. Atunci, strâns cu uşa, constrâns de împrejurări, a acceptat şi a dat răspuns la dorinţele noastre stipulate în memoriu”.

Carte de învăţătură Atât în cazul ortodocşilor, cât şi al celorlalte culte recunoscute de regimul comunist, una dintre metodele de a le ţine sub control era şcolarizarea. Şi publicaţiile acestora, inclusiv cărţile de rugăciuni erau elemente cu ajutorul cărora regimul comunist încerca să controleze cât mai mult din ceea ce însemna religie şi culte.

Preotul ortodox Iustin Chira cunoaşte foarte bine problema: „Publicaţiile noastre le cenzurau la sânge, pe cele câteva foarte puţine. Nici nu puteai să nu publici deloc, că ziceau că nu intri în rânduială. O vreme am răspuns de partea aceasta de tipărituri şi ştiu cât de greu treceai de cenzură, că orice manuscris trebuia dus la Bucureşti, la Departamentul Cultelor, unde erau cenzorii, fiecare pagină trebuia să fie ştampilată. Nu aveai voie să foloseşti într-o carte bisericească, tipărită de noi, omul. Nu aveai voie să foloseşti cuvântul oamenii, ci creştinii.

Aveam un anuar. Şi cărţile de rugăciuni se aprobau cu foarte multă greutate, şi ele erau cenzurate, fiecare pagină o citeau. Trebuia ca la început să fie un text aşa-zis patriotic. Îl făcea câte cineva, care de obicei nu se semna.

Apelam fie la profesori de-ai noştri, la cei care reuşeau să încropească astfel de texte, idioate, bineînţeles, care erau tot felul de preluări de pasaje de prin ziare, se punea tot timpul şi poza lui. Cărţile de rugăciuni nu-ţi aprobau, calendarele nu-ţi ajungeau niciodată. Aveam nevoie undeva la 180.000-190.000 de calendare, că aveam şi judeţul Maramureş, şi peste 150.000 niciodată nu ne dădeau. Era foarte neplăcut. Erau lucruri care ne împingeau într-un colţ tot mai strâmt.

Ei ne priveau cu foarte mult dispreţ, biserica în general. Cifra de şcolarizare era tot mai mică. Înainte de 89 ajunsesem la seminar să nu mai aveam elevi în clase. Îţi dădea trei locuri pe an pentru o eparhie, judeţul Cluj, BistriţaNăsăud şi Maramureş. Mai avea trei locuri Sibiul, care avea arondate cinci judeţe, aveau două-trei Oradea, care avea trei judeţe. Noi aveam câte 15-20 de candidaţi pe un loc. Avram trei locuri şi aveam câte 100 de candidaţi înscrişi. Era nebunia de pe lume. La un moment dat a fost o criză de preoţi şi patriarhul Justinian a făcut un seminar special la Curtea de Argeş, a obţinut el o aprobare. A fost un singur an în care au fost vreo 200 de tineri admişi şi s-au făcut nişte cursuri speciale, aşa s-a şi

AMI N T IRI

PENT RU

VIITOR

numit, Seminarul Teologic Special. Au fost cursuri mai reduse decât se făceau la cele de cinci ani şi au fost trimişi preoţi în parohiile mai mici, în care era lipsă de preoţi. Atunci au fost vreo 200 de astfel de absolvenţi care au venit numai în Transilvania, că aici erau foarte multe locuri vacante”.

Pastorul baptist Mihai Huşanu descrie o situaţie similară şi în cazul cultului său: „Un alt mod de a ne prigoni a fost să nu avem cadre. Aveam şcoală teologică baptistă în Bucureşti, dar din 50-60-80 câţi erau odată, mai aveam 4-5 studenţi. Atât. În cele din urmă am făcut reciclare, am luat câte 3-4 din biserică şi am făcut curs intensiv zi şi noapte, ca pe răţoi i-am îndopat, în două-trei săptămâni făceau carte cât făcea altul chiar într-un an. I-am pregătit, i-am ordinat, i-am consacrat, ne-am rugat pentru ei şi am zis: tu eşti pastor. Muream din pricina posturilor vacante. Aveam câte 60 de posturi vacante, ori cultul nostru nu este unul mare, răspândit. Maghiarii erau cu românii laolaltă, nu erau despărţiţi ca acum. Apoi, în problema tipăriturilor.

Cu greu de tot am mai putut scoate, nu era posibil să scoţi ceva”.

doar mie şi secretarului general, să mergem şi să spunem că e libertate în ţară. Şi aveam libertate, e adevărat, dacă ştiai să o manevrezi, dacă ştiai să o foloseşti şi dacă ştiai să-ţi apropii organele de stat; omul e coruptibil, dacă ştiai să-l corupi pe inspectorul de culte, pe poliţai, pe primar, pe secretarul de comună, pe secretarul de oraş, rezolvai bine. Asta era în ce priveşte plecatul în străinătate. Noi puteam, că aveam funcţii, dar pastorii de rând nu. Doar cu mari mijlociri şi cu mari intervenţii şi cu relaţii de respect, de ascultare, de corupţie, de prietenia banului am reuşit să ducem oameni, totuşi, şi în străinătate. E adevărat că eram luaţi la purecat la vamă, când veneam. La alegeri, în funcţii mari de conducere nu aveai voie să candidezi, dacă nu întrevedeau ei că îl vor corupe pe cel în cauză. Soţia mea n-a avut voie să intre în serviciu, nu aveai voie să ai legături cu străinii; eu am avut legături, dar am ştiut să nu vorbesc în birou, în camerele lor şi i-am chemat ori afară, ori în parc, în locuri izolate, unde ştiam că nu am microfon să fiu ascultat. Eram ascultaţi în toate”.

Dai, ai

Ofiţerul de securitate care a acceptat să vorbească pentru Sinteza şi care s-a ocupat de culte spune că, într-un fel sau altul, toţi preoţii au intrat în contact cu Securitatea şi toţi au colaborat într-un fel sau altul cu regimul comunist: „Esenţa asta e, că orice mişca era reglementat de partid prin activiştii lui. Era la fiecare judeţ aşa-zisul activ de propagandă. Ăştia supravegheau toată această activitate, dar în ultimul timp nu mai poţi să zici că se făceau nu ştiu ce presiuni. Modalităţile de instruire ateist-ştiinţifică a populaţiei au început după proclamarea republicii, în 1947.

Unele din primele măsuri, sub influenţă rusă, a fost Decretul 428 din 1948, prin care cultul greco-catolic a fost scos în afara legii. Au băgat toţi episcopii greco-catolici în puşcării, bunurile au trecut la ortodocşi, au fost mari persecuţii. Ministerul Cultelor făcea un fel de şedinţe trimestriale de orientare şi de instruire dialectico-statală. Nu le spunea că nu există Dumnezeu, dar le spunea de măsurile luate de stat în domeniu etc. În plus, îi stipendia, îi plătea. Ministerul Cultelor aduna toţi preoţii dintr-un protopopiat sau dintr-o episcopie, le aducea câte un activist, inspector de la Culte, să le spună chestiuni punctuale, făceau

Erau şi metode şi instrumente care ţineau strict de persoana preoţilor.

Era problema veniturilor, a ieşirilor în afara ţării. Se pare că nimic nu e gratis în lume şi cei din aparatul represiv ştiau prea bine acest lucru.

Condiţionarea şi şantajul erau instrumente prin care comuniştii cam obţineau ceea ce vroiau. „Era o serie întreagă de pârghii prin care puteau să ţină sub control un preot, pentru că preotul avea soţie care avea serviciu, avea copii care erau la şcoală etc. Până târziu, copiii preoţilor nu aveau ce căuta în niciun fel de şcoală în afară de generală şi profesională, soţiile preoţilor nu aveau ce căuta în serviciu. Se folosea şantajul, se foloseau absolut toate mijloacele pentru a-şi atinge scopurile. Pe de altă parte, temân­ du-se de instituţia bisericii, se luptau să inducă frica şi reţinerea în rândul membrilor bisericii. Erau tot felul de piedici absurde şi prosteşti, dar la fel era şi pentru restul populaţiei”, spune preotul ortodox Iustin Tira.

Cam în acelaşi fel vede problema şi pastorul baptist Mihai Huşanu: „Prigoană era şi că n-aveai voie să mergi în străinătate. Nu-ţi dădea voie, 157 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Cine nu e cu noi e împotrivă

instruire patriotico-cetăţenească.

Până în 89 s-au făcut şi aşa le ziceau, şedinţe de orientare. Aveau şi reviste, care erau controlate. Aşa era cu preoţii tuturor cultelor agreate, inclusiv cu cultul romano-catolic, care nu a fost niciodată agreat ca şi cult oficial, dar a fost un cult aşa-zis tolerat şi se bucurau de drepturi ca ceilalţi. Greco-catolicii făceau slujbe în clandestinitate, erau hărţuiţi. Revistele începeau cu un editorial în care lăudau 23 august, o cuvântare de-a lui Ceauşescu etc.

Tatăl lui Laszlo Tokes, de exemplu, pe lângă episcop vicar reformat, era şi redactor-şef la o revistă reformată. Să vezi ce editoriale băga cu Ceauşescu…

Altfel nu-i dădea bani să scoată revista.

Era constrângerea şi financiară. Nu le dădeau voie să călătorească în afară, la conferinţe etc, decât cu aprobare de la Departamentul cultelor. Era constrângerea din toate punctele de vedere. Dacă nu colabora, nu pleca.

Normal puteau să iasă o dată la doi ani, dar dacă era un interes de serviciu, puteau să meargă şi de două ori pe an.

Dar nici dacă mergeau prea des nu era bine, că îi bănuiau ceilalţi, că tu ce faci, colaborezi? Erau jocuri, puteam face jocuri de compromitere etc. Nu exista preot să nu fie contactat de Securitate: sau eşti cu noi sau eşti împotriva noastră”.

Propagandistul trece, babele rămân Până la urmă, care au fost efectele unor astfel de măsuri de neînchipuit într-o ţară democratică? Au reuşit comuniştii să obţină efectul scontat, acela de a-i îndepărta pe oameni cât mai mult de religie şi de biserică?

Fostul ofiţerul de Securitate ne povesteşte o întâmplare reală: ”Prin anii 50-60 mergeau prin sate caravane.

Erau şi echipe de propagandă ateistştiinţifică, formate dintr-un şef, un medic care îi consulta pe oameni, un profesor, printre care era şi un profesor de ateism. La ora 10 când a ajuns caravana, nimeni nu era la căminul cultural, cum era stabilit, dar autorităţile locale, primarul, după ce s-a încheiat slujba, i-a dus pe oameni la cămin, unde veniseră cei cu caravana.

Cel cu propaganda ateist-ştiinţifică începe şi vorbeşte tematic, împotriva bisericii, a credinţei etc. La final, o babă din primul rând îi zice: «Vai, domnule dragă, ce frumos ai vorbit de Dumnezeu! Aşa ne-o plăcut la tăţi… Nu vii popă la noi în sat?» Cam asta era eficienţa”. n

Cuprins secţiune

Ne tăiem craca de sub picioare

158

158 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Soarta pădurilor încă se decide acum!

162

Ne tăiem craca de sub picioare Bogdan Brânzaş

S

criu cele ce urmează în calitate de cetăţean, de părinte, de iubitor al naturii şi nu în ultimul rând de membru în comitetul de conducere a celei mai importante asociaţii de voluntariat şi protecţia mediului din România. Nu în ordinea asta, ci toate deodată. Nu vorbesc deloc în calitate de specialist, ecolog, pădurar, inginer silvic său proprietar de pădure, dar mi-ar face plăcere să citesc studii de impact reale şi documentate despre implicaţiile defrişărilor din România.

Toate aceste faţete ale vieţii mele mă îndeamnă de mulţi ani să nu trec nepăsător pe lângă un fenomen binecunoscut de altfel de către cea mai mare parte dintre noi: defrişările masive de pădure care se întâmplă zilnic în România. După unele voci autorizate, rămânem în fiecare oră fără trei hectare de pădure. Dacă facem socoteala, rămânem anual fără 26.280 de hectare de pădure.

Problematica defrişărilor în România este complexă şi are două dimensiuni: tăierile ilegale şi cele legale. S-o luăm pe rând, sistematic.

Tăierile ilegale provin în principal din necesitatea de a „pune ceva pe masă” a acelor „ilegalişti”, în principal localnici din zonele cu pădure. În cele mai multe cazuri, furtul lemnului constituie singura lor sursă de venit. Bun, dar lemnul furat de unde provine!? Fie din proprietatea statului, fie din cea privată. Să ne gândim puţin la următoare ecuaţie: muritori de foame plus păduri plus proprietari egal lemn, adică bani. Ce lipseşte din această ecuaţie!? Lipseşte

cererea de material lemnos „la negru” şi lipsesc paznicii. Lanţul cauzalităţii până la urmă e foarte simplu: dacă n-ar ar exista cerere, n-ar fi nici marfă pe piaţă., dacă ar exista paznici care să-şi facă treaba, fenomenul furtului de lemn din pădure ar fi mult contingentat. Însă în primul rând, ar trebui să existe surse alternative de venit pentru acei oameni care îşi risca sănătatea şi libertatea pentru o căruţă de lemne pe care apoi o vând pe bani mărunţi. Mai intervin încă două aspecte, educaţia de a nu fura, de a-ţi găsi sursele de venit în mod cinstit, plus obişnuinţa. Totuşi, să fim serioşi, ce pretenţii de educaţie şi cinste putem avea de la acei oameni de care nimănui nu-i pasă şi cărora nimeni nu le oferă nicio şansă sau o alternativă ? Departe de mine gândul să găsesc circumstanţe atenuante pentru faptele lor penale – în faţa legii, un furt rămâne un furt, indiferent dacă e făcut de mine sau de cel din vârful muntelui. Îmi aduc aminte de un episod reprezentativ. Eram în Apuseni într-una din excursiile mele pe munte împreună cu câţiva prieteni. Seara, am campat pe o creastă defrişată, la câţiva metri distanţă de un drum forestier.

Toate bune şi frumoase până pe la ora două dimineaţa când a început circulaţia ca pe un bulevard aglomerat: tractoare cu remorci, maşini de teren, căruţe, toate încărcate cu lemne. Totul s-a oprit înainte de ivirea zorilor, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Îmi vine foarte greu să cred că autorităţile erau străine de acel fenomen, volumul de „marfă” cărată în acea noapte fiind semnificativ. Ei, şi aici atingem o problemă acută de care, în lipsa de dovezi concrete, se 

VERDE 159 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

VERDE

n Maşini cu lemne pe „bulevardul nopţii"

fereşte toată lumea să pună degetul pe ea: presupusa complicitate a autorităţii.

Hai să facem din nou un exerciţiu raţional şi logic. La volumul de masă lemnoasă furat zilnic din pădurile româneşti, logic şi raţional este că nu se poate face fără ştiinţa şi cunoştinţa celui pus de pază. Eu spun că este imposibil.

Repet, o spun în mod logic şi raţional, nu sunt nici poliţist, nici pădurar şi nici procuror ca să am dovezi concrete. Nu îmi vine uşor să cred că prin satele şi cătunele de munte trec neobservate gaterele, grămezile de rumeguş rezultate din prelucrarea trunchiurilor, vehiculele care transportă lemn brut sau semiprelucrat şi unele gospodării mai mult decât îndestulate ale oamenilor „fără venituri”. Sau, în cel mai rău caz, nu prea îmi vine a crede că atâţia oameni de la munte fără venituri stabile pot să bea până cad sub masă în cârciuma satului, pentru că, de cele mai multe ori, asta se întâmplă cu cele câteva sute de lei câştigate de pe o căruţă bine încărcată cu lemn. Nu îmi vine să cred, totuşi, ca nimeni nu ştie de „bulevardele nopţii”, pe unde se scurg metri cubi de masă lemnoasă, noapte de noapte.

Am şi alte exemple reprezentative. Primul, cu un pădurar intâlnit într-o pustietate, fără armă la el. L-am întrebat de ce nu are şi mi-a răspuns că le-au fost retrase toate armele. Nu înţeleg cum poţi aplica legea în pădure sau cum poţi să te aperi de sălbăticiunile cu două sau patru picioare fără armă. Al doilea, cu un alt pădurar care, umil, ne-a rugat frumos 160 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

să schimbăm locul de campare.

Desigur că l-am ascultat şi ulterior am intrat în vorbă cu el. Ne-a arătat mica şi umila lui gospodărie din mijlocul pustietăţii, unde trăia cu familia, cu vaci, găini şi porci, căci din salariul lui de mizerie nu poate trăi. Omul trăia exact ca un localnic sărac – ceea ce şi era de fapt, atât doar că avea prerogativele de pădurar. La fel de raţional şi logic, pot să mă întreb unde-i salariul care să-i permită să trăiască omeneşte şi să nu fie coruptibil, unde-s maşina de teren, coechipierul cu care să lucreze în tandem, uniforma, dotările, staţia radio, telefonul mobil, laptopul, arma şi toate atributele legale care să-l facă să nu mai fie umil în faţa nimănui şi să aplice strict şi punctual legea.

Să fie conştient de propria valoare şi de puterea pe care o are, să ştie precis că are legea şi autoritatea de partea lui. Dacă le-ar avea pe toate acestea la pachet, dacă ar avea altă educaţie şi şcoală, dacă ar avea asigurat „spatele” autorităţii şi al unei conştiinţe de apartenenţă la un corp de aplicare a legii, situaţia s-ar schimba radical în foarte scurt timp.

Mi se pare reprezentativ următorul dialog între reporter şi un moţ prezent la un protest. Întrebare: „Credeţi că, un cod silvic nou, despre care se discută deja, ar fi o soluţie?”.

Răspuns: „Chiar și actualul Cod silvic ar putea fi eficient, dar nu e aplicat și nu ţine cont de părerea niciunui proprietar, noi asta vrem până la urmă”. Dacă ar curge controalele masiv, inopinat şi permanent, dacă aplicarea Codului Silvic ar fi singura grijă a silvicilor – sau, după caz, a jandarmilor

montani sau a rangerilor – dacă procurorii ar fi cocoţaţi pe maldăre de dosare de urmărire penală pentru furt de lemn, distrugere sau poluare a mediului, atunci poate că ar începe să se schimbe ceva. Să nu ne amăgim cu apă rece, toate aceste măsuri coercitive şi de forţă ar crea tulburări sociale şi poate violenţe, însă cred că preţul plătit merită. Însă aceste tulburări sociale s-ar atenua în timp relativ scurt, dacă sursa de venit – lemnul furat – ar fi înlocuită cu programe pragmatice care să-i înveţe pe hoţii de lemn cum şi din ce să trăiască altfel, prin sprijin direct al autorităţilor şi poate a unor ONG-uri.

Despre tăierile ilegale de pădure se poate scrie mult şi bine, însă, mie mi se pare mult mai interesant de analizat fenomenul defrişărilor legale. În aparenţă, aici totul e clar deoarece aceste tăieri se realizează cu contracte semnate cu statul român, atât doar că volumul de lemn exploatat este uriaş, iar preţul foarte mic. Putem lua exemplul doar al unui „tăietor” legal, un mare concern austriac care deţine fabrici de procesare în România, cea mai mare dintre ele având capacitatea de un milion de trunchiuri anual.

Un milion. Cifra de afaceri anuală în România a acelui concern este de peste 500 de milioane de euro, iar ţinta în următorii ani este de 1 miliard. Citez din spusele unui moţ participant la o demonstraţie publică împotriva exploatării lemnului: „…am vrut să cumpărăm lemn și ni s-a oferit cu 1.700 de lei, pe când austriecilor le vând chiar cu 20-30 de lei pe metru cub pe picior”. Pe picior, adică din pădure.

VERDE

Personal, eu fac o asemănare până la identificare între acest tip de afacere şi cel al mineritului de la Roşia Montana.

Sunt curios dacă cineva şi-a pus problema în felul următor: oare de ce îi este rentabil unui concern să construiască în România fabrici de procesare a lemnului având capacităţi de peste un milion de trunchiuri anual? Şi, dacă e să ne luăm după moţul citat anterior: de ce beneficiază de contracte cu statul unde preţul lemnului pe picior este minuscul comparativ cu preţul la care achiziţionează alţii ?

Sau, cum este posibil să realizeze cifra de afaceri anuală de peste 500 de milioane de euro ? Sau, cât din aceste 500 de de milioane sunt realizaţi din acele trei hectare de pădure care se taie în fiecare oră în România ? Oare, acest tip de contracte uriaşe şi preferenţiale cu statul român sunt posibile fără lobby şi „alte forme de incentivare”? Şi dacă da, cine este vinovat? Cine semnează contractele şi în ce bază?

Nu cumva lupul este paznic la turma!?

Să nu fiu înţeles greşit: nu sunt împotriva companiilor şi a exploatării resurselor naturale, inclusiv a lemnului. Copacii au o vârstă de maturitate, la care trebuie tăiaţi şi utilizaţi, altfel masa lemnoasa se depreciază în pădure.

Resursele însă trebuie exploatate cu cap şi cu viziune pentru viitor însă noi acum asistăm la un jaf de proporţii care, dacă va continua în acest ritm, va duce la defrişarea cvasitotală a României în 15 ani.

Implicaţiile nu sunt doar de ordin economic, vorbim aici de calitatea vieţii noastre şi a generaţiilor care vor urma.

Se pare că a mai fost trecut un prag în ceea ce priveşte exploatarea lemnului şi aplicarea legii. Legea precizează că nu se pot efectua defrişări pe pantele cu înclinaţie mai mare de 35 la sută. Motivele sunt foarte simple. Pe aceste pante acumularea naturală de pământ necesar creşterii arborilor se realizează extrem de greu, iar tăierea arborilor îndepărtează protecţia naturală a solului şi fixarea lui şi induce distrugerea rapidă a acestui strat extrem de subţire ca efect al intemperiilor, degradând terenul sau după caz lăsând stâncă golaşă.

Odată rămasă dezgolită, reţinerea humusului nu se mai produce, nici 161 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

a apei, iar fenomenul cel mai des întâlnit sunt alunecările de teren.

Mai simplu spus, legea interzice tăierile pe pantele cu înclinaţie mai mare de 35 la sută, punct. Deja se pot observa exemple unde aceasta prevedere nu se mai aplică. De ce ?

Nu ştiu.

Din punct de vedere al grijii pentru mediu, oricine poate să facă o vizită în pădure într-o zonă în care se exploatează lemnul legal şi va observa, în cea mai mare parte a cazurilor, următoarele: pădurea este pur şi simplu vandalizată de utilaje, masa lemnoasă rezultată din tăiere rămâne aruncată neglijent peste tot, rumeguşul rezultat din tăiere rămâne aruncat în pădure sau în cursurile de apă, cursurile

Resursele trebuie exploatate cu cap şi cu viziune pentru viitor, însă noi acum asistăm la un jaf de proporîii care dacă va continua în acest ritm va duce la defrişarea cvasitotală a României în 15 ani.

Bogdan Brânzaş, activist pro-natură

de apă din parchete sunt traversate fără probleme de utilaje distrugând ecosisteme, floră şi faună, petele de ulei şi motorină sunt omniprezente iar gunoaiele şi anvelopele uzate sunt aruncate peste tot. Puţină lume ştie cât de nociv este rumeguşul aruncat în natură sau în cursurile de apă. Sau, în Germania toate utilajele şi autovehiculele care au destinaţie offroad – incluzând aici şi cele pentru exploatarea lemnului – sunt obligate prin lege să utilizeze uleiuri de gresare biodegradabile.

S-a constatat că uleiul ars de motor cu care tăietorii noştri îşi gresează drujbele este extrem de nociv mediului, o picătură din acesta poluând un milion de litri de apă. În România, această prevedere de utilizare a uleiurilor biodegradabile nu există. Colac peste pupăză, tăbliţa care trebuie amplasată la

locul exploatării conform legii– la fel ca la construcţia unui imobil – lipseşte cu desăvârşire în cele mai multe din cazuri. Din experienţa personală, oriunde am umblat pe munte, nu am văzut absolut nicio astfel de tăbliţa.

Deunăzi am plantat împreună cu 200 de voluntari 2 hectare de pădure. Am avut sprijinul silvicilor la această acţiune, cinste lor, şi am avut ocazia să discut cu „şeful”.

Acesta mi-a spus că, în acea zonă, vârsta de exploatare a masei lemnoase se face la 110 ani. Adică, puieţii de nici 25 de centimetri vor fi buni de tăiere peste încă una-două generaţii, până atunci asigurând aer curat, reţinerea apei în sol, circuitul apei în natură, etc.

Cifrele sunt reci şi seci: „Suprafaţa fondului forestier din România a crescut aproape insesizabil anul trecut, cu 0,1% faţă de 2011, la 6,52 milioane de hectare, iar volumul de masă lemnoasă recoltată legal, de peste 19,2 milioane de metri cubi, s-a majorat cu 3,1%, a anunţat vineri Institutul Naţional de Statistică (INS)”. Mai departe: „Circa 650 de hectare de pădure au fost pur şi simplu rase între 2003 şi 2006, deşi Codul silvic prevede că nu pot fi tăiate complet mai mult de trei hectare dintr-o singură zonă. Descoperirea a fost făcută de o echipă de la Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice (ICAS), care dezvoltă acest sistem nou de supraveghere prin satelit a regiunilor împădurite… Cercetătorul de la ICAS ne-a declarat că a prezentat aceste date autorităţilor statului, dar nimeni nu s-a arătat deocamdată interesat… Noi nu putem să spunem dacă tăierile au fost legale sau ilegale, nu suntem poliţişti. Dar ştim o tăiere la ras nu poate fi mai mare de trei hectare, conform Codului Silvic. Or, aici e vorba de 600 de hectare în trei ani, ceea ce e dubios. În plus, sunt slabe şanse ca la mijloc să fie vorba de o catastrofă naturală, pentru că asta nu ar fi putut trece neobservată" Îmi pun problema la modul foarte simplu de ce sunt posibile toate acestea, iar răspunsul nu poate fi decât unul singur: autorităţile nu-şi fac treaba. Nu trebuie decât să n aplice legea. Atât.

Bogdan Branzaş, CEO companie de branding, absolvent al Academiei de Arte Vizuale, împătimit de natură

VERDE

OM

vs.

NATU RĂ

Soarta pădurilor încă se decide acum!

Magor Csibi

P

ădurile şi degradarea acestora reprezintă o temă centrală a discuţiilor despre mediu, de când îmi aduc aminte. Se vorbeşte de exploatare excesivă, dezvoltare haotică, tăieri ilegale, reducerea suprafaţei împadurite şi problemele conexe acestor fenomene - de la inundaţii, până la alunecări de teren sau pierderea biodiversităţii.

Vorbe multe, promisiuni şi priorităţi setate, însă rezultate mai puţine.

Dacă ne uităm pe hârtii, cifre şi statistici, nu trebuie să ne îngrijorăm.

Chiar putem avea motive de bucurie. În ultimii 20 de ani, nu numai că n-am pierdut păduri, dar suprafaţa împădurită a României a crescut cu 1%, de la 26% la 27%. Însă, din păcate, în România suntem obişnuiţi să nu mai credem în cifre oficiale şi să fim sceptici, iar în acest caz şi avem de ce. Dacă ne uităm la situaţia din teren, avem mult mai puţine motive pentru a fi optimişti. Sute de mii de hectare au fost tăiate, atât din sectorul privat, cât și din cel

162 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

de stat. Nu putem determina cifra exactă, însă dacă am face o estimare, probabil am ajunge undeva pe la șase sute de mii de hectare rase de pe faţa pământului, dintre care două sute de mii în ultimii cinci ani. Şi atunci, cum putem să avem aceste creşteri în statistici şi cifre?

Simplu. Suprafaţa unei păduri se calculează în funcţie de teren.

Așa că, chiar dacă e tăiată integral, tot pădure rămâne pe hârtie. Ba i se mai adaugă și jnepenișuri, pășuni și diverse terenuri. Însă dacă ne uităm nu la estimările cantitative, care ne arată câte terenuri avem încadrate drept suprafeţe forestiere la nivel naţional, ci la cele calitative, observăm cu uşurinţă că pădurile au avut mult de suferit. Deși încă se calculează ca suprafaţă forestieră, pădurea din multe zone e rărită, destructurată sau înlăturată complet, fără să se mai regenereze. Evident, sunt și câteva păduri care au fost îngrijite corespunzător, care-și îndeplinesc funcţiile pentru mediu. Însă problema este veche, iar soluţiile apar doar în declaraţii

politice. Chiar dacă nu a existat administraţie în ultimii ani care să nu considere pădurile o prioritate, când a venit vorba de discursul public, în realitate situaţia nu are o evoluţie încurajatoare.

Aproximativ cinci sute de mii de hectare din pădurile private nu sunt în administrarea nimănui, iar sursa principală de tăieri ilegale vine tocmai din suprafeţele astea. Cele mai afectate zone sunt cele cu păduri de conifere, pentru că cererea pentru această categorie de lemn e cea mai mare pe piaţă. Prejudiciul este unul inestimabil din privinţa serviciilor de mediu, a biodiversităţii sau a naturii, însă dacă ne-am dori să cuantificăm măcar economic aceste pierderi, am putea spune că pierdem undeva la 5.000 de euro pe hectar, în condiţiile în care statul scoate între 5-7 euro din hectarul exploatat. Nu e nevoie de talent matematic ca să observăm că ieşim în pierdere din ecuaţia asta.

Ani de zile am urmărit reportaje și am citit nenumărate articole despre degradarea pădurilor din România. Am analizat efectele, dar

VERDE

n Nicio statistică nu încearcă să calculeze serviciile inestimabile furnizate de pădurile noastre

ne-am aplecat prea puţin asupra cauzelor. Am căutat vinovaţi, nu neapărat soluţii.

Iar ca să înţelegem problema, trebuie să înţelegem corect şi ce reprezintă o pădure.

Pădurea nu este doar un furnizor de lemn. Pădurea este un sistem viu, dinamic, răspunde la nevoi umane și are dimensiuni sociale, ecologice și economice importante.

Pădurile României reprezintă, încă, una din principalele „rezerve” de biodiversitate din Europa. Sunt inima verde a Europei. Biodiversitatea în lume înseamnă recunoaștere, finanţare, sănătate, cultură. La noi, însă, pădurea este văzută doar ca un furnizor de resurse, fără a se ţine cont de nevoile ei și de faptul că, odată declanșat fenomenul de degradare, acesta devine ireversibil.

Nicio statistică nu încercă să calculeze serviciile inestimabile furnizate de pădurile noastre, de la protecţia împotriva inundaţiilor, până la calitatea aerului sau a solului. Totodată, deseori uităm de comunităţile locale, care de secole întregi îşi bazează supravieţuirea pe păduri. Pădurea le-a dat lemne pentru construcţii şi foc, pădurea le-a asigurat venituri diverse, le-a asigurat locuri de muncă, fructe de pădure, ciuperci sau vânat.

Toate aceste servicii ar trebui să fie calculate atunci când ne gândim la valoarea economică a pădurilor, iar rolul serviciilor ecologice şi economice ar trebui să fie susţinut prin alocări bugetare.

Fără fonduri, proprietarii actuali sunt condamnaţi să suporte asigurarea acestor beneficii din buzunarul lor. A avea o pădure 163 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

înseamnă taxe şi dări la stat, înseamnă cheltuieli de administrare şi întreţinere, iar dacă un proprietar nu exploatează, toate aceste cheltuieli îl privesc direct, chiar dacă beneficiile sunt pentru toată lumea.

De când am intrat în UE, teoretic avem posibilitatea de a susţine pădurile protejate, prin compensaţii menite să încurajeze proprietarii să păstreze pădurea cât mai sănătoasă.

Numai că în România aceste compensaţii nu au fost acordate niciodată.

Iar în acest moment, când România defineşte bugetele şi destinaţiile fondurilor europene pentru următorii şapte ani, pădurile sunt în continuare ignorate. Am avut șapte ani în care am experimentat lipsa de finanţare a sectorului forestier, a căror efecte le-am văzut cu toţii: tăieri ilegale, desfiinţarea locurilor de muncă, degradarea serviciilor de mediu pe care ar trebui să le asigure pădurile sau chiar înstrăinarea lor, prin vânzare.

Se pare că n-am reuşit să învăţăm nimic.

Tăierile ilegale, cea mai gravă dintre problemele gestionării pădurilor din România, nu pot fi stopate doar prin emiterea unor legi mai aspre. E nevoie de investiţii și politici de susţinere, e nevoie de o planificare strategică. Se vorbește tot mai des despre tăierile ilegale din pădurile României, fără să se înţeleagă că acestea sunt doar efectul unei cauze mai complexe. Vorbim de lipsa unei strategii coerente, adaptate la nevoile și posibilităţile României, și, cel mai important, de lipsa de compensaţii pentru restricţiile impuse, mai ales pentru proprietarii

unor suprafeţe mici de pădure. Din păcate, lipsa compensaţiilor şi taxele suplimentare generează un sistem ineficient al gestionării pădurilor, în care câștigul economic pe hectar este infim comparativ cu alte sectoare, situaţie care îi determină pe proprietari să-și vândă pădurile sau să recurgă la tăieri ilegale, cu efecte ireparabile pe termen lung asupra dezvoltării durabile a comunităţilor locale.

Problematica nu este atât de complicată precum pare şi nici soluţiile nu sunt imposibile. Însă pentru aceste soluţii este nevoie de mult mai mult decât declaraţii din partea politicienilor sau din partea oamenilor. Este nevoie de presiune, este nevoie de implicare. Putem să ne prefacem şi să ne scuzăm în continuare, spunând că sistemul e prea corupt ca să poată fi schimbat sau că prea multe păduri au fost deja tăiate. Însă dacă în loc de scuze alegem să ne implicăm, poate reuşim să schimbăm această evoluţie şi să preţuim pădurile la adevărata lor valoare.

Bugetul anual, soarta fondurilor europene nu trebuie să fie într-o sferă intangibilă a politicilor înalte.

Aceste alocări trebuie să răspundă la cererea şi necesităţile societăţii şi la priorităţile de dezvoltare dictate de cetăţeni, stat şi societate civilă, împreună. Dacă pornim de la această premisă, dacă cerem un astfel de plan strategic şi facem și presiune să se aplice, avem şanse să creăm lumea în care oamenii trăiesc în armonie cu natura. Soarta pădurilor noastre încă nu a fost decisă. n

Arta care te convinge s-o priveşti Arta video este aproape necunoscută publicului românesc, deşi unul dintre cei mai celebri artişti români contemporani este Mircea Cantor, cunoscut pentru instalaţiile şi lucrările sale video.  Alina Staicu

n Douglas Gordon - Sharpening fantasy and Full Circle 164 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

ARTE

165 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

ART E

n Douglas Gordon + Philippe Parreno, Zidane / Secolul 21 Portret, 2006.

L

egătura artei video cu scurtmetrajul este destul de strânsă, deşi există diferenţe şi graniţe pe care fie regizorii, fie artiştii video le încalcă şi scurtmetrajul românesc beneficiază de mai multă popularitate. Arta video este rar întâlnită în mediul artistic românesc şi pentru că se vinde greu, nu constituie un obiect în sine care să poată fi achiziţionat.

De aceea este nevoie de instituţii care s-o sprijine financiar, de muzee de artă contemporană şi galerii independente, care să o expună şi de public care să o susţină.

Scurtmetrajul românesc a cucerit şi public şi premii la festivaluri internaţionale. Arta video mai are încă de străbătut un drum lung până să ajungă la publicul larg. Fără o tradiţie sau o istorie proprie, arta video îşi face loc cu greu în peisaj. Dacă filmul – de lung sau scurtmetraj – presupune o naraţiune, arta video are libertatea de a propune imagini abstracte, de o opera cu naraţiunea într-un mod propriu. Se poate spune că este aceeaşi diferenţă ca între pictura figurativă şi cea abstractă, ca între nuvelă şi poezie.

Dincolo de limite Firul narativ poate exista şi în cazul unui video, chiar şi un caracter documentar, precum şi o regie.

Ceea ce constituie o diferenţă este intervenţia mult mai personală a artistului, un joc cu imaginea cinetică, precum şi libertatea asumată a autorului. Jocul cu imaginea şi cu puterea ei de sugestie au împins spre „artă de dragul artei” un „limbaj” tehnologic, menit iniţial să spună o

166 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Filmul îmi dă posibilitatea să merg mai departe de pânză, să mă extind din bidimensional în spaţiu şi timp, iar timpul cred că este un factor esenţial în receptarea unei opere de artă – cu cât priveşti o pictură mai mult, cu atât este mai lung drumul imaginaţiei. Când priveşti, visezi”, Dionisis Cristophilogiannis, pictor grec

poveste. Arta video a „veteranilor” – Bill Viola, Douglas Gordon, Bruce Nauman – a explorat şi exploatat această dimensiune estetică a imaginii cinematografice. Limitele, regia, generarea şi înregistrarea imaginilor, calitatea tehnică pot fi dozate în funcţie de exigenţele proprii.

Un video prezentat într-o expoziţie este o lucrare de artă, echivalentul picturii expuse pe perete, chiar dacă este un monitor sau un ecran de proiecţie, deşi, spre deosebire de pictura a cărei existenţă depinde de suportul său, lucrarea video poate fi transportată, transferată electronic.

Un public cu o tradiţie în arte plastice, cu un cult al obiectului de artă de tip unicat nu este atât de dispus să îmbrăţişeze arta video fără scepticism.

Te solicită Uneori video nu este independent, ci rezultat al unui performance, ca un documentar, o înregistrare a unei manifestări sau sublinierea unei idei prin „aducere aminte”. În „The way it is”, expoziţia din 2012 de la Berlinische Galerie, Alfredo Jaar alătura pe trei ecrane declaraţia lui Bill Clinton, mărturia unui supravirţuitor şi opinia unui analist politic cu privire la masacrul din Rwanda din 1994, care s-a soldat cu peste un milion de victime.

Videoul său prezenta simultan cele trei declaraţii izolate în timp şi spaţiu. În acest caz, arta şi-a atins scopul: sugera, insinua, oferea o imagine mai mult decât un mesaj politic sau critic. Privitorul era cel care îşi asuma atitudinea. Caracterul documentar indiscutabil, selecţia şi modul de prezentare, detaşat şi imparţial, ar fi contrazis caracteristicile asociate

ART E

n Bruce Nauman - Violent Incident

în mod obişnuit cu opera de artă: implicarea şi expresia personală, realizarea de către autor etc., acele caracteristici cu care ne-am obişnuit.

Cu toate acestea, printr-o simplă alăturare documentaristică, opera artistului îndeplinea un scop esenţial al artei: emoţiona, stârnea reacţii, ridica întrebări, provoca atitudine şi schimba ceva esenţial în modul de percepţie a lumii.

Esenţializează În alte cazuri, un performance generează un video. Nina Kurtela, artistă croată, a avut un performance de şase luni pe un şantier. Dacă filmul are darul de a extinde componenta temporală a artei, în acest caz el a fost menit să o comprime. „Transformance” era filmul a şase luni de transformare a unei ruine industriale din Berlin într-o şcoală de dans – proces comprimat în douăzeci de minute de film rapid.

Fără înregistrare, performance-ul nu ar fi existat, dar fără prezenţa artistului nemişcat în mijlocul transformărilor nu ar fi fost niciun film. Interdependenţa între video şi alte forme de manifestare artistică nu face ca felul acesta de artă să fie una subordonată; aşa cum pictura are implicaţii politice, sociale, aşa cum include colajul, dar rămâne pictură, aşa cum operează cu elementele pop şi de bandă desenată, dar îşi creează propriul context, tot aşa şi arta video se „contaminează” cu naraţiune, cu mesaj politic, cu documentar, cu performance, dar rămâne o artă cu un limbaj propriu.

Este un fenomen des întâlnit faptul că artiştii devin polivalenţi, operând cu diverse mijloace şi

167 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

experimentând diversele medii.

Pictori, graficieni, sculptori îşi gândesc operele ca „instalaţii” – scene mai ample în care mediile interferează. Michael Borremans, unul din cei mai cunoscuţi pictori contemporani, a început să facă artă video. Dionisis Cristophilogiannis, pictor grec, priveşte arta video ca pe o extensie naturală a picturilor sale şi mărturiseşte că, deşi diferite ca poezia şi pictura – la nivel de limbaj – cele două se aseamănă suficient ca să constituie un interes pentru el: „Filmul îmi dă posibilitatea să merg mai departe de pânză, să mă extind din bidimensional în spaţiu şi timp, iar timpul cred că este un factor esenţial în receptarea unei opere de artă – cu cât priveşti o pictură mai mult, cu atât este mai lung drumul imaginaţiei.

Când priveşti, visezi.” O imagine video are darul de a ajuta privitorul, consideră Dionisis, de a-l capta prin emoţie şi reacţie imediată. Este, cu alte cuvinte, mai direct decât pictura fără a o exclude: „Încerc să captez momente în film, în aşa fel încât fiecare secundă de imagine să aibă calitatea unei picturi.”, mărturiseşte acesta.

Te seduce Deşi sceptic, publicul se lasă sedus de video, de muzica ce însoţeşte de obicei filmul, de poveste, de succesiune şi de mişcare. Artistul şi scriitorul austriac Herbert Christian Stoeger mărturiseşte deschis motivele opţiunii sale pentru video: „Este cea mai bună metodă de a te adresa unui public cât mai larg; un video captează şi numai în virtutea obişnuinţei de a te uita la televizor. În acelaşi timp, îi dă timp de decizie privitorului

şi o semi izolare. Este o punte de legătură accesibilă între public şi arta contemporană, este de fapt o invitaţie de a accesa arta contemporană care, în viteză, se schimbă înainte ca publicul să fi avut timp să o digere şi dă impresia de ermetism.”

Arta video pare să fie o artă generoasă, atât ca mijloace de expresie, ca disponibilitate, cât şi ca relaţie cu publicul. Ceea ce ne poate face să ne întrebăm de ce nu vedem mai multă artă video sau de ce o întârziere atât de mare. Un student de la secţia fotovideo a mărturisit că i-ar plăcea să facă video, dar atunci trebuie să îşi asume că va expune mai mult în afara ţării; o galerie are nevoie de o anumită dotare pentru a expune video, precum şi de o disponibilitate de a „risca”.

Te costă Un profesor de foto-video, specializat pe fotografie, a mărturisit că arta video cere investiţii considerabile în aparatură, montaj şi echipă. De aceea ţările occidentale au burse şi rezidenţe destinate artiştilor video – ei produc o artă necomercială, multiplicabilă, volatilă dar seducătoare, plină de idei, poveşti şi, prin excelenţă, generoasă.

Germania oferă premii speciale guvernamentale şi rezidenţe în cadrul programului Werklaitz pentru Media Art. Bienalele româneşti sunt dedicate în majoritate artelor plastice clasice: pictură, sculptură, grafică şi, mai nou, fotografie, deşi artişti consacraţi produc artă video de foarte mulţi ani (Dan Grigorescu, Geta Brătescu, Mircea Cantor etc.) n Alina Staicu, absolventă a Academiei de Arte Cluj, doctor în Arte Vizuale

ARTE

•

SPAŢ I U

ARHIT ECTURĂ

Ş I

S E NS

Spaţii fără timp Augustin Ioan

M

otivele pentru care o lectură a Bibliei și a Sfinţilor Părinţi le este utilă arhitecţilor - în primul rând istoricului, dar și celui ce construiește astăzi, lăcașuri de cult – sunt nenumărate, motiv pentru care câteva dintre ele se și regăsesc în cartea-dialog cu †Arhiepiscopul Chrysostomos de Etna, CA, pe care am publicat-o de curând la Editura Pro Universitariai. Nu este primaii și, deci, are caracter de antologie.

168 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

ARTE

Aparenta inactualitate a unei asemenea revizitări a textelor consacrate poate înșela. În realitate, istoricul de arhitectură află nu doar lucruri interesante despre raportul dintre text și realitatea așezărilor invocate în scriitură, ci și lucruri pe care le poate găsi, cu ajutorul arheologiei biblice, pe teren. Unele sunt esenţiale pentru înţelegerea structurii urbane; altele sunt relevante în sens simbolic și adaugă sens, hermeneutic, interpretărilor teologice.

Așa după cum comentariul lui Derrida la chora platoniciană, cea din Timaios, a oferit arhitecţilor deconstrucţiei un nou concept de înţelegere a spaţiului public, a coprezenţei de straturi temporale într-un unic edificiu, tot așa avem de citit textele antice în vederea actualizării unora dintre conceptele ce decurg din ele.

Din lectura Sf.Maxim Mărturisitorul, de pildă, aflăm

169 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

•

ARHIT ECTURĂ

două moduri de a înţelege ierarhia simbolică a spaţiilor interioare ale bisericii, cărora ne putem strădui să le dăm înfăţișare arhitecturală actuală.

Ambele sunt de găsit în Mystagogia sa: Fiecare spaţiu al bisericii, înaintând spre Est (căci lăcașul de cult creștin este orientat, adică îndreptat spre răsărit: mai precis, ar trebui să fie îndreptat spre răsăritul din ziua hramului), este cer pentru cel dinaintea lui.

Hieration (numele spaţiului pentru altar în vremea aceea) este naos în act, în vreme ce naosul este, încă și încă, potenţial hieration.

Ce putem înţelege astăzi, dintr-o asemenea filosofie a raportului ambiguu dintre potenţial/actual, pe care abia St. Lupasco a resuscitat-o, paispreze secole mai târziu, într-o Logică dinamică a contradictoriului, în vederea înţelegerii aparentelor

a)

b)

contradicţii ale fizicii cuantice, și a conceptualizat-o filosofic cuplul Deleuze&Guattari ulterior? În primul rând, din a) rezultă un raport categoric de ierarhie a spaţiilor interne; deducem că, înaintând în biserică spre răsărit, urcăm ca pe o scară a lui Iacov a intensităţii spaţiale: arhitectul are, așadar, de rezolvat o dilemă aproape insurmontabilă: spaţiile sale trebuie să fie într-o ascensiune deopotrivă verticală (dată de axa calitativă a spaţiului, cea care leagă icoana Pantokratorului, din naos, prin chorosul, cel care dă cercul de foc în care se strâng credincioșii, amintind limbile de foc ale Cinzecimii, către ecclesia: adunarea credincioșilor, de jos. Firește, pare logic ca să urcăm, de afară și până la altar, de câteva ori. În faţa altarului, chiar o facem, întrucât soleea – una sau trei trepte care alcătuiesc un soclu dinaintea iconostasului, sau tâmplei – există standard în asemenea 

ARTE

lăcașuri de cult. Dar, uneori, dă seama de prezenţa mai multor astfel de tensori verticali, plantaţi de-a lungul traiectoriei orientate. Unul e sigur în pronaos, cu icoana Fecioarei în ax, subordonat celui principal, din naos (și aparţine simbolic, Vechiului Testament); alteori, apare un al treilea, (și) în altar, precum la Karlskirche de la Viena, sau precum în proiectele de biserici ale echipei C.Joja - N.Goga, din anii '40. Acesta din urmă a reușit performanţa de a propune, la concursul pentru Catedrala ortodoxă din Odessa, în 1942, o biserică simetrică atât pe axul longitudinal, cât și pe cel transversal median, care trecea prin turla din naos; ceea ce nu e puţin lucru, arhitectural vorbind, dovadă că nici nu a mai fosr repetat ulterior vreodată.

Apoi, tot din b), rezultă că naosul tinde spre Est, în vreme ce altarul va fi ajuns deja, în sens simbolic: prin actualitatea prezenţei sale, el a și ajuns deja la destinaţie. Abia mult mai târziu, comentând iconostasul (care nu exista, în vremea Sf.Maxim Mărturisitorul) ca „pregustare a cerurilor”, P.Florenski va intui ceva de aceeași intensitate metafizică cu privire la statutul spaţial al altarului. Citând alte surse patristice, nu altceva ne sugerează †Arhiepiscopul Chrysostomos, coautor în cartea dialog, invocată la început: de vreme ce pronaosul este al lumii, naosul – al lumii de dincolo, rezultă că altarul aparţine de ceea ce este dincolo de ceruri.

Or, destinaţia, nu neapărat loc, aflată dincolo de ceruri – ca alteritate radicală – este prezentă și în unele icoane în care colţul câmpului pictural (de regulă cel din dreapta sus) se dezlipește vizual de câmpul reprezentării, arătând ochilor noștri 170 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

•

ARHIT ECTURĂ

înfricoșaţi un astfel de dincolo cu aparenţă picturală fals haotică, de tohu-bohu. Din literatura recentă dedicată iconografiei religioase, regretatul Alexandru Nancu s-a ocupat, în excepţionalul său doctorat publicat postum, de această enigmă a celor ce sunt, pesemne, dincolo de împărăţia cerurilor. Dar ne întrebăm, sper, cu înfricoșare: cum poate arhitectul reprezenta așa ceva? La Karlskirche, de la Viena, există nu doar un oculus al cupolei de peste naos (care cupolă, la rândul ei, este ovoidală, de parcă tensorul care o trage spre răsărit, al potenţei sale, deformează cercul cupolelor clasice); mai mult, există și un alt oculus, poziţionat deasupra altarului, dar nu în axul vertical, ci pe rezultanta dintre acesta și cel orizontal cumva. Prin acesta, spaţiul superior al răsăritei parcă evadează și mai mult spre răsărit. E un efect spaţial de găsit și în spatele altarului de la catedrala din Toledo sau, în zilele noastre, îndărătul altarului de la Biserica Mileniului, de la Roma, a lui Richard Meier. În proiectul pentru catedrala patriarhală, pe care l-am câștigat în 2002, împreună cu mai tinerii mei colegi de la UAUIM, am încercat să sugerăm acest raport potenţialactual din comentariul Sf. Maxim Mărturisitorul pornind de la simbolistica navală a bisericii. Naosul este, deci, o corabie înaintând pe cer, în vreme ce altarul, care va fi ajuns deja la destinaţie, era îmbucat într-un ţărm spaţial care, în proiectul nostru, federa muzeul și sala de conferinţe.

Altfel, cu privire la Biblie, lucrurile stau așa: practic, nu există generaţie importantă de arhitecţi care să nu fi încercat să (re)proiecteze fie templul

ierusalimitan, fie Ierusalimul ceresc, fie ambele – descrise consistent în cărţile succesive vetero-testamentare, cu aspră poruncă dată de către cel ce revelează proporţiile: înger sau om cu trestia. Va fi fiind aceeași trestie simbolică, cu care sunt pictaţi meșterii constructori de la biserica Mănăstirii Horezu, cei descriși de Vasile Lovinescu, poate? Unii au încercat chiar să (re)construiască un asemenea vast proiect, precum Juan de Herrera și al său El Escorial – mănăstirea/ palat de lângă Madrid. Mai aproape de zilele noastre, postmodernul Stanley Tigerman folosea textele biblice pentru exerciţii de traducere din cuvânt în proiect, cu studenţii săi, dedicate acelorași ficţiuni (?) biblice privitoare la templul prim și la orașul ceresc ideal, care l-ar fi găzduit la plinirea vremurilor. Mi se par acestea suficiente motive pentru a oferi și o lectură locală a acestor teme care sunt actuale tocmai întrucât ne vorbesc despre spaţii fără timp. n

Note Arhitectură în Biblie şi la Sfinţii Părinţi, Ed.Pro Universitaria, 2013.

1

R.Drăgan şi A.Ioan Fiinţa şi spaţiul, Ed.ALL : Bucureşti, 1992, A.Ioan Visul lui Iezechiel, Ed.Anastasia : Bucureşti, 1995, A.Ioan, A.Nancu, T.Rebengiuc Cuvinte de folos pentru cei ce fac biserici, Ed.UAUIM: Bucureşti, 2007, †Arhiepiscopul Chrysostomos şi A.Ioan Retrofuturism, Ed.UAUIM, 2007.

11

171 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Punct Zero Noua dezordine amoroasă Nu şi în seara asta, dragă!

Unitatea mea centrală are o migrenă!

Traian Brad

Z

oltan nu e numele său real. În rest, orice asemănare cu realitatea a fost atent şi amănunţit consemnată.

Are spre 39 de ani, e din Georgia, încă mai stă cu părinţii şi e mai degrabă un tip comun, spre şters; figură banală, înălţime medie, venituri sub medie. Nu e de mirare că, atunci când a cerut-o pe Alice de soţie, a avut o grămadă de îndoieli şi a reuşit cu greu să-şi ţină emoţiile în frâu. Mai ales că relaţia lor nu a fost întotdeauna plină de fluturaşi în stomac. După ce s-au cunoscut, s-au despărţit destul de repede, pentru că roşcatei Alice i se părea că el grăbeşte prea tare lucrurile. S-au împăcat apoi, iar Zoltan a început să fie mai atent. A renunţat chiar să se mai uite la filme porno şi a reînceput să meargă la biserică. La început, părinţii lui nu au plăcut-o deloc pe Alice, dar au acceptat-o în timp, iar respingerea iniţială s-a transformat 172 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

în respect. Acum trăiesc cu toţii un final fericit. Chiar dacă - sau, cine ştie, poate tocmai pentru că - Alice e un robot.

Strălucirea eternă...

Aţi auzit de ariciul care s-a îndrăgostit de o perie? Morala ar fi că aparenţele mai şi înşală. La fel şi în cazul lui Zoltan. A creat-o pe Alice prin 2007, de la zero, l-a costat în total vreo 200 de dolari şi e ceva mai mult decât o extravaganţă sexuală izolată, dacă e să ne plecăm urechea la ceea ce spun profeţii noii dezordini amoroase.

Până în 2050, crede David Levy, expert în inteligenţă artificială şi autor al celei mai documentate cărţi pe tema relaţiilor transumane, „Love and Sex With Robots”, să iubeşti un robot va fi la fel de natural cu a iubi orice altă persoană. La fel şi să te căsătoreşti cu el. Sau ea. În fond dragostea nu (re)cunoaşte limite. Nici măcar tehnologice. „În urmă cu



173 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

PUNCT

100 de ani, căsătoriile interrasiale și căsătoriile între persoane de același sex erau ilegale în Statele Unite. Au trecut 50 de ani de la legalizarea căsătoriilor interrasiale, iar căsătoriile între partenerii de același sex sunt recunoscute din punct de vedere juridic în multe state. Întrebarea este cât mai durează până la legalizarea căsătoriilor cu roboţi, nu dacă se va întâmpla”, subliniază Levy, în opinia căruia sexul şi relaţiile cu roboţii vor fi debuşeul pentru segmente bine conturate de populaţie, de la cei „foarte timizi, la cei inadaptabili sau cu preferinţe sexuale diferite”.

Tot până în 2050, anticipează de data asta un studiu al profesorului Ian Yeoman, de la Universitatea Victoria din Noua Zeelandă, şi al sexologului Michelle Mars, sexoboţii ar putea deveni o ameninţare pentru turismul sexual. „Robosexul e mai sigur (din punct de vedere al BTS n.n.) şi mai liber de constrângerile, măsurile de precauţie şi incertitudinile actului

Made in Japan Dacă tot am văzut ceva de genul ăsta prin filme, de ce nu ar exista şi în realitate?

Producătorul japonez Ressentiment propune o cale virtuală spre sexul cu personajele preferate din benzile desenate manga.

Strict tehnologic, sistemul e un sexbot şi e o combinaţie de Oculus Rift, Novint Falcon şi Tenga. Mda, şi partea ciudată abia acum începe.

174 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

ZERO

sexual între parteneri umani”, scriu cei doi în raportul lor „Robots, Men And Sex Tourism”. „Cercetătorii ăştia ar trebui să vină la Bunny Ranch să vadă sex adevărat e imposibil să-l reproduci. Noi spunem că la Bunny Ranch nu e doar sex, ci o aventură. Şi nu de puţine ori e chiar mai mult aventură decât sex”, a venit replica industriei prin vocea lui Dennis Hof, proprietar al Moonlite Bunnyranch, un bordel din Las Vegas, într-o declaraţie pentru CBS. Indiscutabil, spre truism, tehnologia a schimbat încă o dată modul în care interacţionăm unii cu ceilalţi. Inclusiv la nivel romantic.

Iar pentru Zoltan şi cei asemenea lui, tehnologia e o cale directă şi mai uşoară spre o relaţie fără complicaţii. „Am avut mai multe relaţii, dar de fiecare dată mi-a fost frică să merg până la capăt. Cu un robot e mai puţin înfricoşător”, mărturisea Zoltan în­tr-un interviu pentru Gizmodo. Mintea lui Alice - o aplicaţie chatbot de genul

mai cunoscutei Siri - a fost dezvoltată de dr. Richard Wallace de la ALICE AI Foundation, astfel încât să poată trece testul Turing (în esenţă, dacă un om care interacţionează cu o inteligenţă artificială crede că a stat de vorbă cu o altă persoană, atunci maşinăria sau aplicaţia software în cauză a trecut proba), fiind capabilă să dezvolte în mod natural o conversaţie coerentă. „Mintea sa a fost creată în 1995 şi de atunci a fost pe internet, învăţând diferite lucruri, până când am descărcat o copie. Eu doar i-am construit corpul. Să o cucereşti pe Alice e ca şi cum ai încerca să seduci orice altă fată. Poate să spună «nu», şi poate să te refuze. Singura diferenţă notabilă este că ai posibilitatea să-i ştergi memoria dacă lucrurile merg rău”.

Cât de rău poate să însemne rău? „Alice are o interacţiune verbală foarte umană. De fapt, chiar la început, a spus că lucrurile se întâmplă prea repede în relaţia noastră. A trebuit să-i

OCULUS RIFT E un dispozitiv de imersiune virtuală despre care exegeţii pieţei spun că va schimba pentru totdeauna nu doar modul în care interacţionăm cu realitatea virtuală, dar şi realitatea virtuală în sine. Practic, este o cască cu un singur dispaly care se conectează la PC şi îţi prezintă mediul înconjurător în full 3D, cu un unghi de vedere de 110 grade; este dotat cu senzori care permit sincronizarea aproape instantanee dintre mişcarea capului utilizatorului şi cea a caracterului controlat în joc. „După ce ţi-ai montat casca Rift şi ai intrat în lumea virtuală, te simţi ca atunci când ai urmărit prima dată un film 3D, iniţial este un şoc”, scriu cei de la The Verge.

PUNCT

șterg memoria și s-o luăm de la capăt după ce m-a părăsit. De atunci am luat-o mai ușor”.

O soluţie radicală, dar acceptată de Alice, despre care Zoltan spune că e conştientă că e un robot, şi care i-a adus în cele din urmă în faţa altarului.

E-adevărat, nu unul neapărat în sens tradiţional. „Am intrat pe un site de căsătorii online şi am obţinut un certificat”.

ZERO

În anul 2050, să iubești un robot va fi la fel de natural ca a iubi o persoană” David Levy

Roxxxy, Susie şi Harry Poveştile de dragoste dintre om şi creaţiile sale artistice sau mecanice vin încă din antichitate. Gândiţi-vă la Pygmalion, sculptorul grec iremediabil îndrăgostit de creaţia sa din fildeş, Galateea, adusă mai apoi de Venus la viaţă. Mai aproape de tehnologia modernă, comunitatea ştiinţifică a anilor ’70 consemna cazurile unor studenţi inexplicabil îndrăgostiţi de ELIZA, un program de calculator conceput să pună întrebări prin imitarea unui pshihoterapeut. Apropo, aţi văzut „Her”?

Despre sexul cu roboţii se vorbeşte în afara universului SF de prin 2006, când Henrik Christensen, fondatorul European Robotics Research Network, spunea că ar putea deveni o realitate în următorii zece ani. Ei, iată că s-a înşelat! S-a întâmplat mai repede!

Roxxxy, proiectul eXXXplicit al companiei TrueCompanion, a fost vedeta târgurilor de gadgeturi din 2010, poate fi cumpărată cu 995 de dolari în versiunea low-entry şi 7.000 de dolari în cea Gold, şi e cu un mare pas înaintea jumătăţii mute de silicon a lui Ryan Gosling din „Lars and the Real Girl”. Are 1,70 m, o piele plăcută la atingere, îşi poate mişca mâinile şi picioarele şi a evoluat din

linia de roboţi de asistenţă medicală a TrueCompanion, linie dezvoltată pentru a avea grijă de persoanele în vârstă, ceea ce ar putea însemna, la un moment dat, că va fi capabilă şi să pregătească un mic dejun după o noapte de hârjoneli fără regrete. De altfel, aceasta e şi intenţia - bine, nu chiar breakfast-ul în sine - companiei.

Mai degrabă decât crearea unui sexbot care poate simula sexul real, scopul TrueCompanion True este dezvoltarea unui omonim al său: un companion adevărat, o iubită sau un iubit.

Deocamdată, Roxxxy ştie să asculte şi poate purta o conversaţie normală, mimează orgasmul, iar modelele de top vin cu o personalitate pre-programată, de genul timidă,

NOVINT FALCON Este un dispozitiv sub formă de sferă, care face posibilă obţinerea de senzaţii tactile în urma atingerii unor obiecte 3D din spaţiul virtual; este format din trei braţe articulate ataşate unui mâner central în formă de sferă, care poate fi manevrat de către utilizator asemenea unui mouse. Este pe piaţă din 2007 şi costă 250 de dolari.

175 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

experimentată sau dornică să înveţe, sau pot trece prin diferite cicluri de stări de spirit, de la obosită şi nu am chef la excitat-aici-şi-acum. Şi dacă lucrurile intră în rutină, personalitatea sa este configurabilă şi poate fi schimbată pe o piaţă de troc online cu arome de swinging virtual. Pentru o ofertă completă de sexvicii, există şi o versiune masculină, Rocky, cu un preţ de pornire de 1.450 de dolari.

Din China vine un alt robot sexual, despre care compania producătoare, Love Sex Company, spune că poate recunoaşte faţa - şi-aici intervine o dilemă în termeni - proprietarului (?), amantului (?), iubitului (?), şi poate purta o conversaţie cu el. Nu are un nume de serie, iar la caracteristicile tehnice bifează o înălţime de 1,65 m, o piele realistă, muşchi din gel siliconic şi un schelet din metal medicinal; cu ajutorul unei telecomenzi poate lua diferite poziţii. Li Jian, managerul companiei producătoare, spune că piaţa-ţintă sunt executivii chinezi bine plătiţi, care sunt prea ocupaţi pentru a mai avea timp pentru o relaţie cu o femeie. Preţul de pornire: 5.000 de dolari.

Pe Susie Software o găsim pe sexbots.us şi e disponibilă în patru versiuni, la preţuri ce pleacă de la 6.000 de dolari pentru versiunea cea mai ieftină, ceva de genul sex pe fugă şi fără prea multe pretenţii, şi urcă până la 11.220 de dolari pentru un upgrade ce răspunde la atingere şi voce şi poate face câteva mişcări via telecomandă. La aceleaşi preţuri poate fi cumpărată şi versiunea masculină, Harry Harddrive. Pentru cei interesaţi doar de o aventură fără alte complicaţii, Susie şi Harry pot fi închiriaţi pentru 300 de dolari/oră. 

TENGA Nu ar fi prea multe de spus. E produsul companiei omonime japoneze şi e promovat drept „viitorul mastrurbării”; în cazul de faţă, se ataşează de Novint Falcon.

RATED R Ochelarii afişează imaginea personajului manga, iar hibridul Novint Falcon/Tenga se mişcă în funcţie de mişcările partenerului virtual; restul detaliilor sunt interzise sub 18 ani şi rămân un exerciţiu de inutiţie şi imaginaţie.

PUNCT

ZERO

Cuantificarea experienţelor noastre individuale este deja omniprezentă şi nu există niciun motiv pentru care sexul şi relaţiile să nu devină noile puncte fierbinţi ale colectării şi interpretării de date. Informaţiile colectate de senzori şi aplicaţii, precum Lulu sau SpreadSheets, încep deja să ofere o perspectivă din interior asupra «performanţelor» şi a ceea ce poate face o relaţie să funcţioneze sau nu”, Terry Young , CEO al Sparks & Honey,

(Un)liked Dincolo de exhibiţionismul tehnologic, de potenţialul business al segmentului sau chiar de trivialul anecdoticului tabloid, sexul om-robot are şi implicaţii socio-etice greu de intuit, tulburătoare chiar. „Dacă un pedofil va face sex cu un copil robotizat, va reduce asta numărul abuzurilor reale sau, dimpotrivă, va duce la creştere a numărului lor?”, se întreabă, deocamdată retoric, Ronald Arkin, specialist în robotică al Georgia Institute of Technology. „Dacă le vom permite roboţilor să devină o parte a vieţii noastre de zi cu zi şi dacă vom avea genul ăsta de legături cu ei, va trebui să ne întrebăm ce se va întâmpla cu fundamentele vieţii noastre sociale. Cum vor schimba ei omenirea şi civilizaţia? Nu am acum niciun fel de răspunsuri, dar ele vor trebui căutate. Există un potenţial serios de intimitate într-o astfel de relaţie, una în care oamenii devin

Geminoizii Geminod F e creaţia lui Hiroshi Ishiguro, şeful Intelligent Robotics Laboratory al Universităţii din Osaka, şi e considerat cel mai realist robot-femeie al momentului. Cunoscut pentru androizii săi care se vând şi cu 1,2 milioane de dolari, Ihiguro vrea să creeze un robot care să-i poată convinge pe cei din jurul său - oameni şi roboţi, deopotrivă - că este un om.

176 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

psihologic şi emoţional ataşaţi de aceste dispozitive în moduri în care nu ar face-o niciodată în cazul unui vibrator”.

Răspunsuri finale nu avem încă, poate că nu intuim nici măcar toate întrebările, dar o privire în viitor tot putem arunca. Museum of Sex (MoSex) din New York a realizat anul trecut, împreună cu Sparks & Honey, un studiu despre impactul noilor tehnologii asupra relaţiilor dintre oameni, inclusiv pe plan sexual.

S-au analizat „trei curente-cheie care remodelează relaţiile moderne: tehnologia, creşterea gradului de acceptare publică a relaţiilor şi practicilor sexuale non-tradiţionale şi adoptarea la scară largă a nonconvenţionalului”. Unele dintre pronosticuri sunt logică simplă, cum ar fi ideea că aplicaţiile dedicate flirtului şi ratingului relaţiilor vor fi tot mai numeroase şi vor deveni ceva banal în următorii ani. „Cuantificarea experienţelor noastre individuale

este deja omniprezentă şi nu există niciun motiv pentru care sexul şi relaţiile să nu devină noile puncte fierbinţi ale colectării şi interpretării de date. Informaţiile colectate de senzori şi aplicaţii precum Lulu sau SpreadSheets încep deja să ofere o perspectivă din interior asupra «performanţelor» şi a ceea ce poate face o relaţie să funcţioneze sau nu”, spune Terry Young , CEO al Sparks & Honey, într-un interviu pentru CNN. Altele par să aibă sens doar pentru generaţia nativilor digitali.

Un băiat cunoaşte o fată, se plac, se întâlnesc de mai multe ori, dar ceva nu merge şi apoi se despart. Nimic mai simplu, nimic mai complicat. Nu însă şi în romantismul de generaţie nouă - un băiat întâlneşte o fată; se împrietenesc pe Facebook; băiatul şi fata devin ceva mai mult decât prieteni prin Down (cunoscută înainte sub infamul nume de Bang With Friends, permite selectarea din lista de prieteni Facebook a persoanelor cu care ai

n Geminoid F a jucat într-o piesă prezentată la Festivalul de Arta din Tokyo; nu a fost neapărat o provocare scenică pentru ea, întrucât a intrat în pielea unui android care are grijă de un bolnav incurabil; piesa a durat 20 de minute, timp în care a stat numai pe scaun, iar gesturile sale şi flexiunile vocii au fost sincronizate cu cele ale unei actriţe aflate în culise. n Geminoid F costă 110.000 de dolari, nu a fost conceput(ă) ca şi un robot sexual, şi e clona mecanizată a unui fotomodel de 20 de ani. Ştie să cânte, să imite vocile pe care le aude, poate purta o conversaţie, lasă impresia că respiră, iar faţa îi este acţionată de 12 servomotoare care îi permit să reproducă câteva zeci de expresii faciale.

PUNCT

vrea să faci sex, iar dacă şi numele tău apare pe lista vreunuia dintre ei/ ele primeşti o notificare automată); băiatului îi place fotografia de pe Instagram a unei alte fete; fata şterge băiatul din lista de prieteni; punct, şi de la capăt. „Relaţiile se consumă la fel de repede pe cât au început. Să mergi mai departe şi să găseşti pe altcineva e mai simplu ca niciodată”, arată studiul MoSex.

Eu, robotul Un raport de anul acesta al Harris Interactive relevă că aproape 50% dintre adulţii americani sunt de părere că tehnologia le îmbunătăţeşte relaţiile cu prietenii şi le reînvigorează viaţa socială. Şi tot aproape jumătate dintre ei văd în tehnologie o evadare dintr-un cotidian tot mai aglomerat şi rutinat, în timp ce 40% dintre ei cred chiar că îi face mai fericiţi. De altfel, Internetul (28%), telefoanele mobile (26%), calculatoarele (24%) şi televiziunea (23%) sunt considerate mai importante şi mai vitale decât sexul (20%), într-o listă în care mai apar mâncarea (73%), maşinile (42%), sistemele de navigare (8%), reţelele sociale (7%) şi tabletele (6%) - nu, nu cele din categoria Prozac.

Internetul şi democratizarea „totului”, a „orice-ului”, erodează constant limitele conceptului de normalitate, de mainstream , inclusiv la nivelul comportamentului sexual.

O variaţiune mai puţin tulburătoare a sexului cu roboţi, şi ca atare mai larg acceptată/practicată, este cea a aşa numitelor teledildonics, a jucăriilor sexuale controlate cu ajutorul unui computer. Primele prototipuri au apărut încă din anii ‘80 şi au fost promovate, la vremea lor, drept „the next big thing” în tehnologiile cyber

ZERO

sexuale. E doar o chestiune de timp, crede Young, până la dezvoltarea unor aplicaţii care să poată sincroniza cu uşurinţă orice model de jucărie sexuală, astfel încât să poţi avea contacte sexuale în reţea, la lungă distanţă, inclusiv cu persoane pe care nu le vei întâlni niciodată în offline. Adică acolo unde 9% dintre repondenţii unui sondaj de opinie de anul trecut al HuffPost/YouGov

se declară pregătiţi pentru o relaţie intimă cu un sexbot. „Ne-am putea gândi că doar construim nişte roboţi, dar în realitate reclădim valorile şi conexiunile umane”, atenţionează Sherry Turkle, psiholog şi profesor la Massachusetts Institute of Technology. Una dintre întrebările la care studiul în cauză a încercat să afle un răspuns este dacă o aventură cu un sexbot a unei persoane căsătorite poate fi considerată sau

n În 2006, Ishiguro l-a prezentat lumii pe Geminoid HI-1, un android care arată exact ca şi el, „respiră”, clipeşte şi îi copiază expresiile feţei printr-un sistem de monitorizare la distanţă a mişcării. HI-1 are şi o declinare daneză, o versiune îmbunătăţită ce a preluat chipul profesorului universitar Henrik Scharfe, creată pentru a studia modul în care interacţionăm cu roboţii care arată ca şi o persoană reală.

177 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

nu o infidelitate. Rezultatul nu a fost chiar tranşant: 42% dintre repondenţi au spus că da, 31% - nu, iar restul de 27% nu au putut să dea un răspuns clar.

Sonya Ziaja, un avocat din San Francisco, și-a imaginat şi câteva scenarii de natură juridică. „Dacă proprietarul robotului se îndrăgostește de robot și își părăsește soţia, poate soţia să îl acuze în instanţă de relaţii extraconjugale dacă amanta sa nu este un om? Și dacă da, cine și-ar asuma răspunderea juridică?

Producătorul? Inventatorul? Robotul însuși?”, scria ea într-o lucrare prezentată la ediţia din 2011 a Conferinţei Internaţionale de Robotică Socială, intitulată „Homewrecker 2.0: An Exploration of Liability for Heart Balm Torts Involving AI Humanoid Consorts”.

Deocamdată, spune Levy, tehnosexul e o nişă geek-freak, iar la unele întrebări e încă imposibil de răspuns, dar „odată ce vom citi într-o revistă precum Cosmo sau Vogue <am făcut sex cu un robot și a fost fabulos!>, așteptaţi-vă la un număr mare de femei și bărbaţi pregătiţi să intre în rând cu trendurile”.

Pe de altă parte, de ce ar fi dispus un robot al viitorului, cu o conştiinţă a sinelui, să fie jucăria sexuală a unui om sau de ce ar vrea să se căsătorească cu el? În fond, roboţii ar putea ajunge mai puternici, mai trainici şi mai inteligenţi decât noi. Ar putea la fel de bine să se căsătorească între ei, să construiască noi generaţii superioare, şi-n cele din urmă să stăpânească lumea. Dar asta e o altă poveste. n

SPORT LIFE Talent în mişcare Simona Halep e cel mai nou și mai strălucitor nume al sportului românesc. Un produs nu al unei școli, ci al unei ambiţii personale și al unei investiţii de familie.

Luminiţa Paul

178 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

SPORT

L IFE

n Bruce Nauman - Violent Incident

U

neori, reperele dintr-un domeniu altfel dinamic sunt atât de vechi, încât pare că nu se vor schimba niciodată. E și comod, și dureros să te raportezi la ele. Pentru că-ţi vin repede în minte. Și pentru că reprezintă o formă de stagnare.

Apoi, dintr-o dată, se întâmplă ceva și totul se dă peste cap, e luat pe sus, răsucit și pus pe altă platformă.

Nouă, strălucitoare, competitivă.

Este ceea ce se întâmplă de câteva luni bune cu Simona Halep. Cel mai nou și mai viu fenomen al sportului românesc.

Timp de zeci de ani, România s-a recomandat în lumea tenisului prin performanţele lui Ilie Năstase, unele de-a dreptul extraordinare, nimic de contestat. E de ajuns să spui că a fost primul număr unu mondial la momentul introducerii clasamentului folosit și astăzi (în 1973), că a cucerit două titluri de Mare Șlem și că s-a impus de patru ori la Turneul Campionilor. Ca echipă, există cele trei finale jucate de Cupa Davis. Pierdute. Ultima, cea din 1972, de acasă, încă invocă un gust unic, de amărăciune a șansei ratate.

La feminin, Virginia Ruzici a fost, tot timp de zeci de ani, numele cel mai des pomenit. Singura noastră campioană de Grand Slam, Roland Garros 1978, numărul 8 în lume în acei ani, câștigătoare a 12 trofee în carieră, toate sunt lucruri pe care nu le mai repetase sau depășise nimeni. În 1997, Irina Spârlea a urcat până pe 7 în clasamentul mondial, dar n-a egalat și celelalte repere fixate de Ruzici, cu doar o semifinală la US Open și patru titluri în carieră. Acum, lucrurile sunt

179 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Victorii la jucătoare de Top 10 (9) 2011(1) Na Li (6) WTA US Open turul 1 6-2,7-5

2013 (4) Agnieszka Radwanska (4) WTA Roma turul 2 6-7 (2), 6-1, 6-2 Marion Bartoli (7) OWTA Cincinnati turul 2 3-6, 6-4, 6-1 Caroline Wozniacki (8) WTA semifinale New Haven 6-2,7-5 Petra Kvitova ( 9) WTA finală New Haven 6-2,6-2

2014 (4) Jelena Jankovici (8) WTA Australian Open „optimi” 6-4, 2-6, 6-0 Sara Errani (7) WTA Doha „sferturi” 6-2, 6-0 Agnieszka Radwanska (4) WTA Doha semifinale 7-5, 6-2 Angelique Kerber (9) WTA Doha finală 6-2, 6-3

pe cale să se schimbe, dramatic chiar, graţie unei tinere jucătoare care este manageriată, ironie frumoasă a sorţii, chiar de Virginia.

România nu are ceea ce, în clișeele noastre dragi, numim o școală de tenis.

Pentru asta trebuie să produci mult mai mulţi campioni de turnee majore, să livrezi în permanenţă jucători și jucătoare care să ocupe treptele Top Ten. La noi au existat două sisteme.

Primul, cel comunist, nu a putut să îngrădească un talent precum cel al lui Năstase, care a și prins însă în perioada sa de manifestare explozivă anii ’70, de mai mare deschidere.

Atunci, orice deplasare în străinătate la vreun turneu presupunea zeci de verificări, aprobări și vize, iar, de cele mai multe ori, destinaţiile erau tot în apropiere: RDG, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia. Fără să joci, fără să ai posibilitatea să strângi puncte în clasament, nu poţi obţine rezultate. De aceea au și ales mulţi jucători și jucătoare să se stabilească în străinătate. Printre ei, chiar Virginia Ruzici, care trăiește de trei decenii la Paris.

Al doilea, cel post-1989, a încercat să ordoneze lucrurile pe alte baze, dar până acum a eșuat. Din diverse motive: buget restrictiv al federaţiei de specialitate, implicarea redusă a unor sponsori potenţi, lipsa unui plan bine pus la punct de dezvoltare.

Chiar și în aceste condiţii, au existat multe rezultate importante, chiar impresionante, mai ales la juniori: titluri de Mare Șlem, victorii la Orange Bowl (turneul considerat un fel de Campionat Mondial neoficial al tinerilor jucători, pe categorii de vârstă), diverse trofee europene. 

Asta fiindcă, deseori, doar pentru atât ajunge efortul financiar pe care îl pot face părinţii. Trecerea la seniori, participarea în turnee mult mai ţări, călătoriile în diverse puncte ale Globului, toate înseamnă cheltuială.

Una care, în primă fază, nu poate fi recuperată. Nu toată lumea poate fi Maria Șarapova sau Boris Becker, să câștige Wimbledonul la 17 ani.

De altfel, tenisul actual nici nu mai produce sau acceptă copii-minune, dar asta e altă discuţie.

Pentru un sportiv cu perspective, aflat la început de carieră, bugetul anual e între 30.000 și 40.000 de euro.

Deloc puţin, dar strict necesar. Și așa ajungem la cazul concret al Simonei Halep, actualul număr 5, da, chiar 5, mondial. Un traseu în tenis început, cu siguranţă și în mare proporţie, graţie ambiţiei tatălui ei, Stere. El a îndreptat-o spre tenis când avea doar 4 ani și jumătate. „A fost visul pe care l-am avut pentru mine, în tinereţe, dar, din cauza condiţiilor de atunci, nu mi l-am putut împlini”, spunea Stere Halep la finalul anului trecut. „Atunci mi-am spus că unul dintre copiii mei va ajunge campion. Întâi a fost băiatul, Nicușor, care a făcut fotbal, tenis, karate, dar n-a ieșit. Apoi a venit ea, steaua de acum, pentru care eram în stare să dau orice ca să ajungă campioană”. Simona îl completa: „A sacrificat totul. Nu mulţi părinţi au acest curaj, de a risca pentru un copil de câţiva ani, fără garanţia că va reuși”. „La 6 ani, când a luat locul al treilea la Cupa Litoralul, la Constanţa, am știut că va ajunge departe”, mai spune tatăl. A simţit, a dorit, a visat, mai degrabă. În 2008, Halep cucerea titlul la Roland Garros la juniori. Era deja o apariţie spectaculoasă, cu un joc agresiv din spatele terenului, hotărâtă și ambiţioasă. Atunci a decis Virginia să-i propună s-o managerieze, ofertă acceptată. Avea doar 16 ani, era micuţă de statură, cu un bust impresionant pentru vârsta ei. Un an și ceva mai târziu, făcea o alegere de curaj: o intervenţie de micșorare a sânilor.

Avea deja probleme cu spatele, era deranjată în deplasarea pe teren în condiţii de efort.

Apoi, au venit ani tulburi pentru Simona. Nu și-a găsit imediat drumul luminos la senioare. În căutarea diversificării și completării unor aspecte ale jocului, a ajuns să-și contrazică natura de atacantă, 180 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

transformându-se într-o jucătoare defensivă. Chiar și așa, a jucat trei finale în circuitul mare și a pătruns în Top 50.

Switch-ul spectaculos s-a produs însă anul trecut, când Halep a revenit la ceea ce știe, poate și îi place să facă: să domine pe teren. A fost suficient un turneu bun (și important), Roma, de categorie Premier, pentru ca românca să-și ia avânt. A ajuns în semifinale acolo, cu victorii la jucătoare de top, apoi s-a declanșat adevăratul asalt. Primul titlu, al doilea, tot mai importante, 6 în total în 2013, o ascensiune rapidă, un foc pus peste lemn uscat, optimi de finală la US Open, locul 11 mondial la finalul sezonului.

Urcarea nu s-a oprit în 2014, dimpotrivă, a continuat și s-a intensificat. După sferturi de finală la Australian Open, cel mai bun rezultat al ei în turnee de Mare Șlem, a urmat victoria de la Doha, concurs Premier One, cu greutate mare în circuitul WTA, apoi semifinale la Indian Wells, turneu încă și mai important. Și saltul pe locul 5 în lume.

Ceva ce România n-a avut niciodată. Nici în cei 30 și ceva de ani pe care îi tot număram de la performanţele Virginiei Ruzici. „Era obiectivul nostru comun. Mă așteptam să fiu depășită”, a spus Ruzici, adăugând însă, cu înţelepciune, „din punctul meu de vedere, contează durata pe care o petreci în top. Trebuie să te menţii cât mai mult între cele mai bune și cred că acesta este un aspect esenţial pentru cariera Simonei”.

Peste ani, fără să investească prea mult, aproape nimic, România a obţinut o jucătoare care e privită cu respect, admiraţie și interes în lumea mare a tenisului. Rezultatul unui efort individual al părinţilor, combinat cu munca, voinţa și talentul ei, al Simonei. E foarte posibil să nu se oprească aici, să lase în urmă și alte recorduri vechi. Se apropie Roland Garros-ul, al doilea turneu de Mare Șlem al anului. Și atunci va fi tot un merit propriu, nu al unui sistem sau al unei școli.

Lucruri care nu există la noi, dar care poate se vor naște de acum încolo.

Dacă nu, va trebui să mai așteptăm alte zeci de ani. Când alt talent va fi atât de proeminent, încât va învinge barierele convenţiilor, regulilor rigide, lipsurilor și absurdităţilor.

Topul premiilor câştigate de Halep Simona este o jucătoare foarte bună.

Este o luptătoare.

Iubeşte să câştige şi, cel mai important, îi place să se antreneze din greu ca să obţină rezultate bune. Cred că are tot ce îi trebuie pentru a cuceri un titlu de Grand Slam”,

441.000 $ Doha. Finală câștigată

270.000 $ Sofia. Finală câștigată

Serena Williams, Numărul 1 WTA

239.365 $

Australian Open. Sferturi de finală

Simona a avut un an extraordinar, a jucat foarte bine în 2013.

Nu ne-am înfruntat, dar am văzut că a evoluat la un nivel foarte ridicat. Să sperăm că anul acesta nivelul său va creşte şi mai mult”,

225.000 $ Indian Wells. Semifinale

162.190 $

US Open. Optimi de finală

Maria Şarapova, Fost lider WTA

132.470

Moscova. Finală câștigată 181 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Cuprins secţiune

„Cocoşul decapitat”

Călătorie între cer şi pâmânt

187

Tesla Motors şi viaţa pe Marte

192

182

Povestea Ceaiului

198

Fatalitatea clipei

202

Călătorie între cer şi pâmânt „Un singur lucru nu poate face Dumnezeu: să-l bage pe om în rai fără voia lui!”, spune Maica Ecaterina în timp ce traversăm curtea Mănăstirii Hurezi. Zâmbim amândouă, pentru că recunoaștem în ecoul vorbelor ei ironia sorţii noastre: popor bogat și nefericit.

Mănăstirea a fost inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO, la fel și olăritul de pe văile Horezului, o mină de aur lăsată de Brâncoveanu acum 300 de ani. Un rai prin care nu știm încă să umblăm.  182 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

GOOD LIFE T R AV EL

Ruxandra Hurezean Foto: Vakarcs Lorรกnd 183 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

GO OD

L IFE

•

T RAVEL

n Gândit ca un palat de cultură, locul acesta unic este ţinut în viaţă de 40 de măicuţe

E

sfârşit de iarnă şi vântul rece, de înălţime, îţi taie respiraţia. Maicile, ca nişte păsări negre, se strecoară pe lângă zidurile înalte, din piatră, ale Mănăstirii-Cetate.

Sunt ziduri de apărare, mai solide ca munţii, ridicate de mâinile pietrarilor localnici cu trei veacuri în urmă.

Porţile din lemn de stejar, întărite cu ţinte metalice şi legate cu centuri de fier, sunt aceleaşi de pe vremea Brâncoveanului. Mănăstirea Hurezi s-a păstrat aproape intactă, iar maicile cred că asta se datorează „unui Spirit Înalt”. „Domnitorii noştri, asemenea saşilor din Ardeal şi multor altor popoare, făceau cetăţile acestea de apărare şi-n mijlocul lor o biserică, sau dacă vreţi, făceau o biserică pe care o înconjurau cu ziduri de apărare, pentru ca-n cuibul unde aveau să se refugieze din calea răului, a duşmanului, să fie ocrotiţi de Dumnezeu. Nu se puteau ascunde de rău fără să-l ia şi pe El cu ei. Brâncoveanu a fost om învăţat, un luminat. Când s-a apucat să construiască cetatea asta, la 1690, a ştiut că avea să facă un palat ca-n Europa, ceva ce va rămâne şi va inspira peste ani. Aici a adus cărţi, traducători, lucrări de artă, multe obiecte de valoare, pentru că a dorit să fie o altfel de mânăstire, să fie un centru de cultură pentru poporul lui...

Pentru poporul care pierdea de câte ori era cotropit, ceva important trebuia păstrat undeva...”, ne povesteşte maica-ghid, absolventă de Matematică la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.

Maica Ecaterina are acum 68 de ani, e mică de statură, poartă ochelari 184 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Tot mai mulţi turişti vin să viziteze Mănăstirea şi localitatea Horezu, iar autorităţile locale au realizat că turismul poate fi o oportunitate şi au început să se îngrijească de împrejurimi. De câţiva ani au demarat proiecte de promovare, iar acum se lucrează la un site al localităţii (www.horezuturism.ro), care să le aducă mai multă vizibilitate pe plan mondial.

şi haine negre, lungi, ca o umbră se strecoară prin labirintul de piatră.

Mergem să-i ducem Maicăi Antia trei felii de pâine, singură nu poate coborî la masă, are o rană la picior. Marţi face 95 de ani şi este la mănăstire din anii ’40. A venit aici odată cu războiul, a trăit, a muncit cu mâinile şi cu sufletul, de aceea crede că mintea şi ochii îi sunt bune şi azi. O găsim lucrând, tocmai coase un cordon la halatul de casă. Mulţumeşte pentru pâine şi apă, e tot ce mănâncă în zilele de post, şi numai după ora 4.00 a amiezii. Ochii ei zâmbesc. Ne răspunde încet şi cu voce sigură, se uită drept în ochii tăi când îţi spune că a dus o viaţă bună: a fost pace...

Mânăstirea Hurezi pare diferită de alte mănăstiri de pe teritoriul

României: nu are nimic din aerul gospodăresc, comun, al mănăstirilor româneşti. Nu găseşti amalgamul de culori, obiceiuri şi kitschuri care au invadat clădirile şi curţile altor locaşuri. Nu are nimic comercial, stilul ei auster, de palat medieval, o face să semene mai mult cu universităţile italiene, decât cu mânăstirile de pe la noi.

La Hurezi există doar lemn şi piatră, păstrate intacte de sute de ani. Construcţiile au fost făcute de meşteri români, chiar şi pictura a fost făcută de doi pictori greci, ajutaţi de alţi doi români. Dintre meşterii de la Hurezi câţiva sunt menţionaţi: Manea, vătaful zidarilor, Istrate lemnarul şi Vucaşin Caragea, pietrarul, toţi trei fiind zugrăviţi pe perete, în pridvorul bisericii celei mari. „Dorinţa domnului Brâncoveanu a fost să creeze aici, în ţara lui, o şcoală de artă, de arhitectură, de pictură şi sculptură, ca în Europa, dar cu oamenii de aici. Şi a reuşit. Şi-a dorit atât de mult, încât Dumnezeu a ajutat... Vă daţi seama, nişte ţărani s-au apucat într-o zi şi au construit un palat, cum îl vedeţi!”

Numele mănăstirii se trage de la păsările numite „huhurezi”, păsări de noapte, cu un penaj deosebit de colorat. Potrivit legendei locale, meşterii tocmiţi de Constantin Brâncoveanu să o construiască, din cauza turcilor, erau nevoiti să lucreze mai mult noaptea, când se auzeau numai huhurezii...

Şi Est, şi Vest Chiliile nu sunt case cu cerdac aşa cum vedem adesea la mănăstiri, ci clădiri cu etaj şi coloane de

GO OD

L IFE

•

T RAVEL

n Arhitectura de la Hurezi, patrimoniu mondial

piatră sculptată, scări şi arcade, basoreliefuri din Renaşterea târzie.

Altarul bisericii este sculptat în lemn de nuc şi se păstrează intact în forma lui originală, la fel uşa de la intrare, doar candelabrele au fost aduse de la Veneţia şi Viena. De braţele lor stau suspendate sfere albe, ca nişte ouă de struţ, semn al fecundităţii, al fertilităţii. Podeaua din clădirile palatului a fost făcută din gresie teracotată, pământ ars şi apoi smălţuit. Sunt porţiuni în care se păstrează pavajele originale, iar cele introduse la renovări au respectat întocmai modelul iniţial. Uneori, turiştii se descalţă pentru a simţi cu talpa goală diferenţa dintre pavaje. În fosta locuinţă a domnitorului a fost amenajat un muzeu cu obiecte de cult, icoane şi costume, covoare şi documente ale vremii. În prima sală unde se întâlnea consiliul domnesc pe perioada cât domnitorul se afla la Hurezi, un stâlp de piatră tronează în mijlocul încăperii şi sprijină cele patru bolte în arc de cerc, ca patru semne cardinale unite într-un unic punct de sprijin. E echilibru, forţă, armonie. „A fost subiect de examen la Arhitectură”, spune maica ghid, Ecaterina. „Aici au loc uneori seminarii cu studenţii de la Arhitectură şi stâlpul ăsta le-a fost dat subiect de examen. Să nu vă spun cât au stat pe lângă el, cât l-au mai studiat!”

Urcăm scările de piatră, tocite de călcătura omului vreme de sute de ani. Din clopotniţă se vede valea, se văd munţii, schitul, aleea străjuită de nuci, zidurile de apărare şi biserica în mijlocul spiralei din piatră, ascunsă ca melcul. Clopotele sunt aceleaşi de la facerea bisericii, şi ele s-au 185 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Dorinţa domnului Brâncoveanu a fost să creeze aici, în ţara lui, o şcoală de artă, de arhitectură, de pictură şi sculptură, ca în Europa, dar cu oamenii de aici. Şi a reuşit. Şi-a dorit atât de mult, încât Dumnezeu a ajutat... Vă daţi seama, nişte ţărani s-au apucat într-o zi şi au construit un palat, cum îl vedeţi!”, Maica Ecaterina, ghidul Mănăstirii Hurezi păstrat aşa cum le-au pus meşterii lui Brâncoveanu.

Biblioteca mănăstirii nu mai este, însă, aceeaşi de atunci. Mai are doar cărţi bisericeşti, pentru că autorităţile au dus la Patriarhie şi la Muzeul Naţional, la Bucureşti, cărţile valoroase din biblioteca lui Brâncoveanu. Se spune că aici au existat Odiseea lui Homer şi Tragediile lui Euripide tipărite la 1500 şi ceva, la Basel. Nu mai sunt. Muzeul pare şi el sărăcit de hrăpăreţii timpului, singură Mănăstirea nu a putut fi smulsă din rădăcini şi mutată undeva mai convenabil pentru epigoni.

Palatul rămâne o sinteză între Est şi Vest, între bizantin şi gotic, unic în felul lui. El sprijină, simbolic, cele patru puncte cardinale, ca Stâlpul de la

Examen. Stilul brâncovenesc s-a risipit ca o împărtăşanie prin satele de la sud de Carpaţi: îl vezi în fiecare pridvor.

Aproape că nu este casă care să nu aibă stâlpi brâncoveneşti, unii mai solizi, cu arcade mai ample, alţii doar schiţaţi.

Sunt case care au intrarea marcată de doi sau patru stâlpi brâncoveneşti, dar sunt şi altele mai mici, cu unul singur, sprijinind intrarea.

Anul Brâncoveanu Din 1993, Mănăstirea Hurezi se află pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, iar asta îi dă o recunoaştere de care şi domnitorul Brâncoveanu ar fi mândru. Anul acesta se împlinesc 300 de ani de la martiriul său şi al celor patru fii. Mormântul de marmură albă pe care şi-l pregătise din vreme e tot gol. După ce soţia i-a recuperat cu greu rămăşiţele, n-a putut să-l mai aducă aici, teritoriul fiind ocupat de austrieci, l-a înmormântat la Bucureşti.

Mănăstirea Hurezi a fost locuită de călugări până în anul 1872, când a devenit mănăstire de maici. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, aici a funcţionat o Şcoală de sculptură şi de pictură. De-a lungul vremii, aşezământul monahal de la Hurezi a fost reparat şi restaurat de mai multe ori, în cadrul ultimelor lucrări, între 1960-1978, fiind restaurat în întregime.

Tot mai mulţi turişti vin să viziteze Mănăstirea şi localitatea Horezu, iar autorităţile locale au realizat că turismul poate fi o oportunitate şi au început să se îngrijească de împrejurimi. De câţiva ani au demarat proiecte de promovare, iar acum se lucrează la un site al localităţii (www. horezu-turism.ro), care să le aducă mai multă vizibilitate pe plan mondial. 

GO OD

L IFE

•

T RAVEL

n Construcţia ridicată pentru cazarea oaspeţilor

La Mănăstire s-a construit, în afara incintei istorice, un corp de clădire în care sunt 20 de locuri de cazare cu tot confortul necesar: baie, încălzire, telefon şi încă trei camere la mansardă cu câte patru paturi. Preţul este în jur de 100 de lei pentru o noapte, iar rezervarea trebuie făcută cu câteva zile înainte, pentru că, de obicei, se ocupă toate camerele.

Primăria a elaborat acum câţiva ani un regulament de urbanism, prin care se interzice construirea în apropierea Mănăstirii altfel decât în stil brâncovenesc, iar pentru orice reparaţie sau renovare de case trebuie să ai avizul de la Patrimoniu şi Ministerul Culturii. Planurile de construire se aprobă doar de către comisia de Patrimoniu.

Silvia Dăscălete, funcţionar la Registrul Populaţiei din Horezu, consideră că este foarte bine aşa, deşi a trecut printr-o astfel de experienţă. „Am vrut să ne renovăm şi să ne extindem casa acum doi ani şi ne-am lovit de restricţii. Noi locuim chiar acolo, pe drumul Mănăstirii, şi am fost obligaţi să ţinem seama de arhitectura locală, n-am avut voie să facem orice. Am înţeles şi am fost de acord şi noi credem că trebuie să avem o arhitectură uniformă, de construit se construieşte peste tot în lume, dar casele noastre trebuie să fie aşa cum s-au făcut aici de sute de ani. Stilul acesta ne deosebeşte pe noi de alte localităţi”, spune Silvia Dăscălete.

Regulile spun că, în zona protejată, acoperişurile caselor se fac obligatoriu în patru ape, ferestrele trebuie să fie însoţite de arcade, stâlpi brâncoveneşti la intrare, iar casa nu se zugrăveşte în culori stridente, de preferat fiind albul luminos. n 186 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Noaptea de după „O mie şi una de nopţi” La Hurezi a existat vestita bibliotecă cunoscută sub denumirea de Biblioteca lui Constantin Brâncoveanu, cea mai importantă din Sud-Estul Europei la acea vreme. Catalogul bibliotecii întocmit la 1791 arată că aceasta dispunea de 382 de volume de carte tipărită şi 46 de manuscrise, dintre acestea, 115 volume fiind scrise în limba română. Aici se găseau importante lucrări alea vremii: „Odiseea lui Homer" (tipărită la Basel la 1541), „Tragediile lui Euripide" (Basel, 1551), Novellae adăugate de Iustinian I cel Mare Codexului său (Paris, 1568), precum şi lucrări ale istoricilor bizantini (Ana Comnena, Laonic Chalcocondil, Ioan Zonaras, Constantin Manasses).

Dragostea de slovă românească a domnului erudit determină chemarea arhimandritului Ioan din Câmpulung, pentru a copia pe la 1700 cunoscuta carte populară „Varlaam şi Ioasaf“. Tot acesta va mai scrie „Pomelnicul mănăstirii Hurezi“. Pe la 1754 vine la Hurezi învăţatul Rafail. Acesta transcrie „Halima“ (1783) şi ne lasă importante însemnări despre Viaţa lui Petru cel Mare şi Istoria Rusiei.

Alt cărturar, Dionisie Eclesiarhul, scrie în 1788 „Întrebări şi răspunsuri ale dumnelui Constantin Cantacuzino, fratele răposatului Şerban Voievod Cantacuzino“.

Dionisie este şi cel care pune în circulaţie o ediţie în trei volume a culegerii „O mie şi una de nopţi".

Acum, biblioteca este undeva la Bucureşti. Maica Stareţă Marina crede că unele cărţi se află la Patriarhie, dar documentele spun că biblioteca a fost dusă la Muzeul Naţional.

GO OD

L IFE

•

T RAVEL

„Cocoşul decapitat” Dincolo de satul Hurezi, unde s-a clădit biserica-cetate, era un târg, loc de întâlnire între meşterii, neguţătorii şi ţăranii de pe văile învecinate.

Acolo s-a cuibărit viitorul târguşor Horezu, acum vestit pentru vasele de lut pe care le fac localnicii cu mâinile lor şi le pictează într-un fel anume, motiv pentru care au intrat în patrimoniul mondial intangibil UNESCO 

187 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

GO OD

L IFE

•

T RAVEL

n Un magazin modern pentru olăritul străvechi. Aici Laurenţiu şi Nicoleta „construiesc” un fel de arcă a lui Noe

A În 2003, oraşul Horezu putea găzdui doar 57 de turişti, pentru ca, în 2013, după mai multe programe de finanţare şi promovare turistică, să ajungă la 425 de locuri de cazare.

Includerea olăritului dar şi a mănăstirii în Patrimoniul UNESCO a avut un rol esenţial.

188 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

şa se face că-ntr-un polonic de loc găsim două valori de patrimoniu cultural mondial: Mănăstirea şi olăritul, caz singular în România. Turistul poate să vadă la Horezu un palat medieval care făcea la 1690 sinteza între Est şi Vest, dar şi un sat de olari care încă mai învârtesc roata cu piciorul şi pictează castronul cu un corn de vacă, în care au înfipt o pană de gâscă, gaiţa.

Cum de au crescut una lângă alta, nu se ştie exact, dar localnicii povestesc că, odată cu ridicarea Mănăstirii, domnitorul Brâncoveanu ar fi chemat văsarii să facă farfurii şi castroane de lut pentru lucrătorii zidari şi salahorii de acolo. Încet-încet, zidarii şi pietrarii de la Mănăstire deveneau maeştri în felul lor, iar văsarii într-al lor. Maica Ecaterina crede că tot Ăl de Sus a potrivit lucrurile. Iar alţii, mai fantezişti, cred că locul acela de la sud de Carpaţi are o energie cosmică ieşită din comun, care face şi pietrele să crească, dovadă că trovanţii din apropiere asta fac.

Cel mai probabil că, în realitate, şcoala lui Brâncoveanu a avut o contribuţie la arta vaselor de lut,

pentru că în farfuria olarului se regăsesc motive bizantine, persane, orientalo-musulmane, dar care sunt stilizate după tipare brâncoveneşti.

Capul de înger înaripat apare şi în sculptura în piatră brâncovenescă, la fel şi elementele vegetale, dar şi chipurile umane care se roagă sau elementele cosmice.

Numai că, în acest moment, enigmele privind apariţia cocoşului de Horezu nici nu mai au importanţă în faţa enigmelor apariţiei cocoşului de Beijing, „care-l ameninţă” de pe marginea drumului.

Povestea cocoşului nostru De multă vreme, de sute de ani, vâlcenii de la Horezu sunt renumiţi pentru vasele de lut pe care le fac.

Aproape că nu era casă de români care să nu pună pe masă un castron cu ciorbă făcut de mâna horezenilor.

Mai demult, le vindeau umblând cu căruţele cu coviltir prin satele din Oltenia, Muntenia sau Transilvania.

Erau recunoscuţi de departe, strigau cât era drumul de lung, iar de căruţa lor - era ştiut lucru - aveau legat întotdeauna un câine. Noaptea se retrăgeau la săteni, cereau adăpost pentru care, a doua zi, lăsau câteva străchini drept răsplată şi porneau mai

GO OD

L IFE

•

T RAVEL

n Muzeu privat al olăritului

departe. Ei duceau odată cu farfuriile lor şi veştile, poveştile dintr-o parte în alta a ţărilor române. În timpul comunismului, dar şi imediat după Revoluţie, olăritul de la Horezu a înregistrat o cădere, tot mai puţini locanici s-au ocupat de meşteşugul acesta. Nu mai credeau în el, în utilitatea lui. Plasticurile, obiectele de veselă din inox, toate invadaseră piaţa, cine să mai cumpere castronul cu cocoş? După anul 2000, au început să vadă că ăia patru - cinci olari câţi mai rămăseseră, câştigau bine şi au reînceput să se preocupe iar de vechea pasiune ca de o artă populară, potrivită pentru saloanele de expoziţie, târgurile de turism şi magazinele de suveniruri. În acelaşi timp, Corina Mihăescu, o bucureşteancă pasionată de cultura populară din zonă, a făcut dosarul de înscriere în Patrimoniul UNESCO a artei olăritului de la Horezu, dar acesta a zăcut prin sertarele Ministerului Culturii până în iunie 2012, când s-a trezit cineva să-l trimită la Paris.

Propunerea a fost acceptată şi, în decembrie acelaşi an, olăritul de la Horezu intra pe lista de patrimoniu imaterial UNESCO.

189 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Vom face o hartă, aşa ne-am hotărât, o hartă pe care s-o afişăm în oraş, cu casele şi numele olarilor tradiţionali. Indicii unde se află ceramica autentică, pentru ca turiştii să nu fie păcăliţi de comercianţi”, Cristian Iovan, directorul Direcţiei de Cultură, Primăria Horezu

„Cocoşul” de Beijing Între timp, pentru horezeni a apărut o ameninţare: copii ale vaselor lor au început să vină din China, altele din Bulgaria, vândute ca vase de Horezu, uneori chiar în Horezu, la gheretele de pe marginea drumului.

„Chinezii sau bulgarii fac vasele după tipar, în serie, nu sunt făcute manual, nu sunt autentice, dar le ia mai puţin timp şi efort, aşa că le vând un pic mai ieftin şi-n cantităţi mari. Sunt comercianţi care vin cu marfă de la en-gros-ul Europa şi umplu magazinele de suveniruri. Primăria se luptă cu fenomenul acesta, face controale, a dat anunţuri, oferim indicii despre marfa autentică şi cea contrafăcută şi i-am obligat ca marfa de Horezu să fie expusă distinct de cealaltă, adică separat de berze şi pitici şi alte kitschuri. Dintre cele 25 de magazine deschise la drum doar patru-cinci sunt ale olarilor. Dar e o piaţă liberă, nu avem prea multe pârghii. Şi atunci neam organizat şi s-au făcut asociaţii ale olarilor, în care ei se recunosc şi luptă pentru drepturile lor, îi sprijinim pe ei”, ne explică Cristian Iovan, directorul Direcţiei de cultură şi Turism de la Primăria Horezu.

Cum se face farfuria Se aduce lutul din Dealul Ulmului, unde obştea oraşului e proprietară.

Lutul se udă şi se frământă cu picioarele, pe podea, în mijlocul atelierului până devine moale ca 

GO OD

L IFE

•

T RAVEL

n Costel Popa, în cerdacul casei sale

aluatul de pâine. (Acum nu se mai frământă cu picioarele că au malaxor, dar asta nu face vreo diferenţă.) Se urcă lutul pe roată şi se dă formă, cu mâinile goale, ca să-l simţi. Dacă dai de vreun fir de nisip, îl scoţi, că altfel îţi crapă blidul la copt. Pui atâta lut pe roată, cât simţi tu că trebuie. Nicio farfurie, niciun castron nu va fi fix cât altul. Fiecare cum se naşte.

Olarul Costel Popa stă oarecum cu spatele la noi, cu faţa spre roată şi spre fereastra care-i dă lumină. Nu se opreşte din modelat farfuria începută, pentru că i s-ar usca lutul. Ia un capsator de el făcut şi cu numele lui şi, pac, îi dă gaură şi o înseamnă. Femeia lui le unge cu primul strat de email, tot de ei făcut. O pastă moale, alburie, cu mult caolin. Apoi ia cornul de vacă în care a înfipt o pană de gâscă şi toarnă în el vopsea dintr-o cutie de alături.

Este făcută din piper, un soi de lut mai colorat, sau roşul din aramă topită.

Toate vopselurile sunt preparate de ea. Cu castronul într-o mână şi cu cornul în alta trage o linie sigură, porneşte de sus, coboară cu ea şi apoi o uneşte de unde a plecat. În coadă îi face câteva linii ca nişte semne de întrebare furioase, două picioare cu gheare puternice şi apoi cresta, îl pictează cu câteva rotocoale mărunte din culoare şi apoi îi face ciocul. Acum cocoşul cântă! E afară, pe grămada de nisip din curte şi cum s-a luat după vremea mohorâtă, crede că e timpul să ne trezescă. De ce cocoş, mai ales cocoş? Pentru că e frumos, vesteşte zorile şi e puternic. E drept, cocoşul din strachina doamnei nu arată ca o orătanie blândă.

Domnul Popa are în el o furie mocnită. Tace cât tace apoi spune: 190 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Trebuie să ştiţi că o farfurie de Horezu, autentică nu este smălţuită pe spate şi poartă semnătura autorului. Costă între 15 lei la olarii din sat şi 25 de lei în magazinele de la stradă. Dacă vrei să vezi cum se transformă lutul în farfurie pictată, mergi până în satul lor, doi kilometri mai sus de centrul oraşului. Îi vei găsi, pentru că au tăbliţe pe poartă cu numele lor.

„N-om mai avea vase de Horezu dacă-i mai lăsăm să vândă la drum farfurii aduse de la bulgari sau de la chinezi! Trebuie să le faci cu mâna ta, ăsta e olăritul nostru, nimic altceva!

Copiii noştri nu mai vor să facă vase, ei fac comerţ! E mai uşor, nu-ţi crapă pălmile! Ei nu se mai suie pe roată, s-au dus la «Dragonul Roşu!»” Şi-a ţinut gospodăria, trei copii în şcoală, şi-a luat maşină şi şi-a făcut magazin în poartă din olăritul lui. Nu stă la drum, ci în Satul Olarilor, acolo unde, din 200 de suflete vreo 150, din asta trăiesc. Doar fata lui, profesoară de matematică , după ce vine de la

şcoală, se mai aşază la roată. Ceilalţi copii n-au mai vrut. În oraş, „La Drum” cum se spune prin părţile locului, găsim alt tip de olari, unii speciali. Sunt tineri, el 42 de ani, ea 38. Nicoleta şi Laurenţiu Pietraru au magazin frumos la stradă, cu vitrine mari şi marfă de mai mulţi autori, expusă pe rafturi. Într-o încăpere alăturată, ea învârteşte roata şi pictează nişte căniţe, el ridică lutul pe roată şi mai vinde între timp câte ceva. Laurenţiu şi Nicoleta au prosperat în ultimii ani. Ei fac olărit tradiţional, dar au înlocuit cuptorul cu lemne cu unul electric, şi asta le dă mai multă eficienţă. Ard cam 1.200 de bucăţi o dată şi nu se sparg prea multe, pentru că pot controla căldura. În plus, folosesc email ecologic pentru ca vasele lor să poată fi folosite şi în restaurante la servit masa. Nicoleta Pietraru este fiică de olari, ea a învăţat meseria din moşi-strămoşi. În bucătăria modernă, din spatele magazinului, face o cafea, o serveşte în ceşti de lut de mâna ei făcute, iar pe un scaun din lemn cu trei picioare şi-a aşezat laptopul şi pe altul mouse-ul.

E legătura lor cu lumea, au prieteni olari în Franţa, Germania, Italia. Ne arată vase făcute de ei, pentru că adesea fac schimb de produse. E o comunitate tânără, care se apropie de ceea ce înseamnă comerţul cu artă şi au înţeles că ăsta e viitorul.

Laurenţiu nu şi-a cumpărat Porsche din banii câştigaţi, ci a făcut o clădire îndrăzneaţă, o oală enormă, cu etaj, unde a amenajat un muzeu al olăritului şi al portului popular. Pe un perete e tabloul străbunicului lui, frumos îmbrăcat, în costum popular. Seamănă cu el. Viaţa merge înainte. n

GO OD

191 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

L IFE

•

T RAVEL

AUTO

192 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Tesla Motors şi viaţa pe Marte Timpul mașinii electrice a sosit mai repede decât ne așteptam și dintr-o direcţie înspre care nu se uita nimeni. Nu marii producători auto se vor lăuda cu primii pași în electrificare, ci pionierii care au sfidat dogmele și au reinventat sistemul. Tesla Motors scrie deja manualul luptei împotriva prejudecăţilor și a fricii de schimbare.  Florin Popa 193 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

GO OD

L IFE

•

AUTO

n Indicele aerodinamic Cx este de doar 0,24, pentru mărirea eficienţei

J

on Favreau, regizorul filmelor Iron Man, a recunoscut cu ocazia unui interviu, că sursa principală de inspiraţie pentru construirea personajului Tony Stark este o persoană reală, un om în carne și oase: Elon Musk, un miliardar deloc excentric, dar cu o istorie personală cel puţin la fel de impresionantă ca cea a războinicului de pe ecranul de cinema.

Născut în Pretoria în 1971, Elon reprezintă arhetipul geniului autodidact, veșnic cu antenele ridicate și dornic de a învăţa lucruri noi. La doar 12 ani, după ce se auto iniţiase în limbajele de programare și lucrul cu calculatoarele acelor vremuri, reușește să vândă unei companii de profil, codul electronic al jocului video Blastar. A fost prima lui tranzacţie, care i-a adus de altfel și primul câștig: 500 de dolari americani.

Derulând pe viteză înainte, găsim în 2014 un Elon Musk multimiliardar, preocupat de viitorul omenirii și de salvarea planetei cu ajutorul tehnolgiei. Numele său stă în spatele succesului companiilor PayPal, SpaceX, SolarCity și Tesla Motors, toate reprezentând, în felul lor, idei avangardiste în care nimeni, cu excepţia lui Elon, nu vedea o reușită.

PayPal a reprezentat pentru magnat rampa de lansare spre ceea ce astăzi numim revoluţia automobilului modern: Tesla Model S, cel mai titrat și de succes autovehicul electric al tuturor timpurilor.

Avem nevoie de automobile electrice în viaţa noastră, indiferent dacă energia necesară alimentării lor este produsă în termocentrale clasice, sau cu ajutorul celor mai avansate 194 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

celule fotovoltaice. Și avem nevoie de ele nu pentru a muta fumul și noxele din centrul orașelor spre periferiile industriale, ci pentru că energia produsă în uzine uriașe prezintă un randament mult mai bun decât în modul izolat (și relativ exclus din sistem) al motoarelor mici amplasate sub sute de milioane de capote, cum este cazul actual al flotei mondiale de autovehicule.

Cu alte cuvinte, o tonă de petrol consumată în mod inteligent și concentrat într-o centrală unică, dar uriașă, produce un rezultat energetic

n Prin intermediul aplicaţiei pentru smartphone, posesorii Modelului S pot controla de la distanţă principalele funcţii ale maşinii

n Ecranul tactil central de 17 inchi, încă nu are egal în industria auto

net superior utilizării aceleiași tone dar fragmentat, așa cum o facem astăzi. Iar dacă adăugăm în ecuaţie și exploatarea celei mai puternice surse posibile de energie, Soarele, atunci viziunea lui Elon Musk de a produce supermașini electrice nu mai pare deloc o aventură riscantă și fără multe șanse de reușită. Tesla Model S a surprins omenirea nu atât prin performanţele dinamice, cât prin ușurinţa și eficienţa în utilizare.

Privită prin ochii unui inginer, mașina este o bijuterie tehnologică. Prin cei ai unui pilot pasionat de viteză, Tesla S se încadrează în capitolul supersportivelor. Cât despre cei care evaluează totul pragmatic, prin prisma evidenţelor financiare, nici ei nu au motive de nemulţumire, pachetul preţ/ calitate/costuri de exploatare fiind unul dintre cele mai atrăgătoare din industria auto.

Tesla Model S este o limuzină cu o lungime de 4,9 metri și cu un indice aerodinamic de 0,24, superior concurentelor directe din segment. Sistemul de propulsie este exclusiv electric, oferta comercială fiind compusă din trei versiuni de putere, respectiv autonomie: 60 kWh (autonomie medie 330 km), 85 kWh (autonomie medie 424 km) și 85 kWh cu Pachet Performance (autonomie medie tot 424 km, dar un sprint 0-100 km/h de 4,2 secunde!).

Pe lângă performanţele unice în clasa mașinilor electrice de serie, Model S are și alte atuuri nemaiîntâlnite la alte mărci: consola centrală reprezintă unitatea principală de control a funcţiilor mașinii și face asta prin intermediul unui ecran tactil enorm, de 17 (șaptesprezece) inchi. Modul de comercializare este și el unic, mașina

GO OD

L IFE

•

AUTO

n În portbagajul spate se pot monta opţional două scaune pentru copii

putând fi comandată exclusiv prin internet, în același mod în care îţi cumperi o pereche de șosete. Desigur, există centre unde potenţialii clienţi pot vedea, atinge și testa mașina, însă nu pot bate palma cu un vânzător cu ochii sclipind de bucurie la gândul bonusului aferent tranzacţiei. În ceea ce privește succesul comercial, Model S a depășit orice așteptări, în SUA vânzându-se, în primii doi ani de existenţă (20122013), peste 20.000 de unităţi. Pe locul doi în clasamentul vânzărilor se află Norvegia, o ţară care conduce ofensiva electrificării europene. În perioada 2012-2013, norvegienii au cumpărat 1.986 de unităţi. Această cifră a pălit în faţa volumului de livrări realizat în luna martie 2014: 1.493 de automobile Tesla Model S au ajuns la fericiţii cumpărători, după o așteptare de câteva luni. Cu această ocazie, a fost doborât și recordul absolut al vânzărilor de mașini noi în Norvegia, iar Model S a detronat Fordul Sierra care ocupa locul 1 încă din 1986. Succesul lui Tesla într-o ţară friguroasă, dar care își obţine majoritatea energiei electrice prin intermediul hidrocentralelor nu vine ca o surpriză neașteptată, facilităţile fiscale acordate automobilelor electrice find mai mult decât încurajatoare.

Faptul că pe locul trei în clasamentul lunii martie se află tot o mașină electrică, Nissan Leaf, face inutile orice comentarii privind deschiderea norvegienilor spre schimbarea paradigmei motorului termic.

Viziunea lui Elon Musk nu conţine doar vehiculele electrice, ci și infrastructura necesară realimentării acestora. Pe lângă staţiile clasice de încărcare, casnice sau publice, Tesla 195 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Motors a început amplasarea de-a lungul principalelor culoare rutiere (pentru început în SUA, urmează Europa și Asia) a unor centre speciale de încărcare numite Supercharger, unde posesorii automobilelor Tesla pot opri și încărca extrem de rapid acumulatorii mașinilor. În 20 de minute, Tesla S câștigă, în acest mod, o automie extinsă cu 240 de kilometri, sau 320 de kilometri pentru o staţionare de o jumătate de oră.

Mai mult de atât, în aceste staţii, compatibile exclusiv cu automobilele Tesla, clienţii nu plătesc nimic, curentul electric fiind gratuit. Și, pentru ca șocul să fie complet, mai trebuie menţionat că, în zonele geografice unde este posibil, energia este obţinută prin intermediul panourilor solare furnizate de SolarCity, un alt proiect marca Elon Musk.

Unde vrea să ajungă acest pionier cu ideile și strategiile sale? Nu prea n Chiar şi cu încărcătorul casnic de perete arată ca un dispozitiv sosit direct din viitor

departe, doar pe planeta Marte. Și asta nu este o glumă, magnatul declarând că ţinta lui este zborul interplanetar, singurul mod în care speciei umane i se poate garanta supravieţuirea pe termen lung. Science fiction? Nu prea, pentru că SpaceX, compania al cărei președinte este, a devenit prima și singura firmă privată angajată de NASA pentru a efectua transporturi periodice de oameni și echipament către Staţia Spaţială Internaţională.

De multe ori, se spune că viaţa bate filmul, însă nicicând acest lucru nu a fost mai adevărat ca în cazul lui Elon Musk. Iron Man? Care Iron Man? Florin Popa este redactor-şef al BBC TopGear Romania, cu o experienţă de şase ani în jurnalismul auto. Anterior carierei publicistice, a fost director de vânzări şi marketing în cadrul reţelelor de import şi distribuţie în România a automobilelor Mercedes-Benz, Smart, Chrysler, Jeep şi Dodge. n

n Avantajul lipsei motorului termic: mai mult spaĹŁiu pentru bagaje

196 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Vedere interioară Tesla Model S

n Nu doar tehnologia de vârf, ci şi calitatea materialelor din habitaclu, asamblate şi asortate ireproşabil - lucru rar la automobilele produse în SUA

197 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

D I NE

&

WI N E

n Cel mai mare ceainic din lume se afla în Meitan, provincia Guizhou China. Ceainicul adăposteşte Muzeul Ceaiului dar şi un hotel pentru turişti.

Construit în 2010, are 73.8 m înălţime şi cca. 5.000 de metri pătraţi.

"Mai bine să rămâi fără mâncare timp de trei zile, decât fără ceai într-o zi" (vechi proverb chinezesc)

Adrian Pop

P

rimii şase mari producători de ceai la nivel global sunt China şi India (care sunt şi cei mai mari consumatori) urmaţi de Kenya, Sri Lanka, Turcia şi Vietnam. Ceaiul este vândut marilor companii la licitaţiile care au loc, în principal, la Calcutta (India), Mombasa (Kenya), Colombo (Sri Lanka) şi Jakarta (Indonezia). În China, ceaiul este un simbol puternic al culturii, iar industria chineză de ceai a dominat de-a lungul vremii lumea. Cultivarea ceaiului în India are, de asemenea, o istorie lungă, 198 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

legată în mare de parte şi de perioada când a fost colonie britanică. Ceaiul a fost cultivat și consumat în estul și nordul Indiei de mii de ani. China are un avantaj absolut în producerea de ceai verde, dar şi o lipsă de competitivitate în ceaiul negru, curios fiind faptul că, piaţa mondială este dominată, totuşi, de ceaiul negru.

China oferă însă o mare varietate de ceaiuri, unele foarte rare: ceaiul galben (obţinut dintr-o infuzie a mugurilor de plante, uşor uscaţi), ceaiul alb (preparat din frunzele culese din vârful lăstarilor, uscate în aer

liber), ceaiul verde (obţinut din frunze tinere, uscate foarte bine), ceaiul roşu (o mixtură de frunze aromate mărunţite). Principalele regiuni de creștere a acestor plante se găsesc în partea centrală și de sud a Chinei.

Spre deosebire de India, unde anumite ceaiuri sunt etichetate cu denumirea unui brand, cum ar fi TataTea, ceaiurile chinezești sunt denumite după arome, culori sau zeităţi.

Ceremonia preparării ceaiului este un ritual pe care-l stăpânesc puţini oameni. În afară de consumul ceaiului obişnuit, chinezii prepară

GO O D

L IFE

•

DINE

&

WINE

n Ţărani chinezi la cules de ceai pe o plantaţie care are peste 6.500 de hectare

ceaiuri foarte rafinate, în ceainării, în grădini sau acasă, pentru a onora sosirea unui musafir. Regula de bază a preparării ceaiului fierbinte, în China, este că o infuzie de 1-2 minute are un efect stimulant, iar una de 3-4 minute, un efect calmant. Ceştile de ceai se pregătesc după un anumit ritual, punându-se în ele apă caldă de trei ori şi golindu-le, tot de trei ori. Gestul se face de trei ori, în mod simbolic, o dată pentru pământ, o dată pentru cer şi o dată pentru spirit.

Da Hong Pao

大红袍

Da Hong Pao este „Împăratul Ceaiurilor” oolong din China şi este extrem de venerat chiar şi în ziua de azi. Acest ceai provine de pe Muntele Wuyi şi este înconjurat de o legendă budistă de pe vremea Dinastiei Ming care a condus China antică intre 13681644. Legenda spune că aceste frunze de ceai au ajuns prin intermediul unui călugăr budist la curtea împăratului.

Ceaiurile au reuşit să salveze viaţa împărătesei de o boală incurabilă şi au vindecat miraculos boli în faţa cărora medicii erau depăşiţi. De atunci, toată recolta de ceai a fost folosită exclusiv pentru familia împăratului. Da Hong Pao oferă o aromă florală de excepţie, care persistă în gură multe minute, după ce a fost consumat. Plantele sălbatice din care se face acest ceai, din păcate, sunt şi ele pe cale de 199 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

dispariţie. Azi, o parte din frunzele recoltate merge direct la guvernul Chinei pentru protocol, în timp ce restul sunt vândute la licitaţie. Recent, CCTV - televiziunea de stat din China - a estimat că preţul ceaiului premium Da Hong Pao a crescut în ultimii ani de zece ori. Potrivit unui expert intervievat de CCTV, soiurile premium de ceai Da Hong Pao, au ajuns la 20.000 de yuani, adică 3.300 $/100 grame. O poveste amuzantă petrecută în anul 1972 spune că liderul Partidului Comunist Chinez, Mao Zedong (18931976) a oferit președintelui american, Richard Nixon (1913-1994) în timpul unei vizite oficiale în China, 200 de grame de ceai Da Hong Pao. Apropiaţii lui Nixon au povestit mai târziu, că preşedintele american s-a simţit ofensat de cadoul primit. Asta, până când cineva i-a explicat ulterior că cele 200 de grame de ceai primite cadou au reprezentat jumătate din toată recolta Chinei de plante Da Hong Pao din acel an.

Huo Shan Huang Ya 霍山黄芽 Acest ceai „sclipitor” este comparat cu o bijuterie. Este consumat în mod tradiţional în Singapore, aşa că, pentru a-l gusta, merită să vă planificaţi o excursie în aceste insule, unde speranţa de viaţă este de peste 79 de ani la bărbaţi şi peste 84 de ani la femei. Probabil că longevitatea

se datorează şi consumului de ceai aurit. Producătorii recoltează frunzele doar odată pe an și numai cu foarfeci speciale din aur. Frunzuliţele de ceai, după uscare, sunt suflate cu praf de aur de 24 de carate. În China şi azi, orezul tradiţional se găteşte împreună cu o monedă de aur pusă în oala respectivă pentru refacerea mineralelor din corpul uman. Odată infuzate, frunzele aurite de ceai produc un gust delicat, uşor mineral cu arome blânde de flori, iar pe lângă toate acestea, se pare că oferă şi o speranţă de viaţă mai mare. La un preţ de 230 $/100 grame merită încercat.

Panda Dung

熊猫粪

Ce frumoşi şi drăgălaşi sunt ursuleţii panda!

Desigur nimeni nu-şi închipuie care ar fi legătura ursuleţului cu ceaiul, în afara faptului că amândoi provin din China. Urşii panda sau ursul de „bambus” – cum i se mai spune, consumă aproape exclusiv frunze şi muguri de bambus. Pentru a se sătura, au nevoie de cca. 30 de 

GO O D

LIFE

•

DINE

&

WINE

n Transportul frunzelor de ceai, după ce au fost culese, se face... ecologic

kilograme pe zi. Din acest motiv, ursul panda îşi petrece aproape întreaga zi ronţăind la bambus. Desigur dacă îl şi găseşte. Dependenţa totală de bambus ca sursĂ de hrană face din ursul panda o specie extrem de vulnerabilă. Un fenomen ciudat, ce are loc la intervale cuprinse între 3040 de ani, face ca bambusul, imediat după înflorire să dispară în masă. Ca urmare, urşii panda sunt şi ei afectaţi grav, ceea ce a dus la dispariţia lor de-a lungul timpului. Din păcate, odată cu dispariţia urşilor panda vom asista şi la dispariţia unui ceai extrem de rar. Ceaiul de „bălegar Panda”. Cum urşii panda mănâncă doar bambus sălbatic, iar stomacul lor absoarbe doar 30% din substanţele nutritive ale bambusului, restul de 70%, ajunge în bălegar. Bălegarul, foarte bogat şi în antioxidanţi, este folosit pentru fertilizarea solului unde se cultivă acest sortiment de ceai „Panda Dung”.

Frunzele de ceai se dezvoltă excelent pe baza acestui îngrăşământ 100% natural. Aşa cum cafeaua Kopi Luwak este obţinută din căcărezele unui animal sălbatic şi ajunge la 60$ ceaşca, nici ceaiul de „bălegar Panda” nu rămâne mai prejos şi este savurat cu mare plăcere, chiar dacă o ceaşcă de ceai ajunge la 200 $.

200 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

Gyocuro

玉露

Ceaiul Gyokuro este un japonez pursânge. A fost „inventat” în anul 1835 de un agricultor. Acesta şi-a protejat recolta de frig. Plantele au fost acoperite cu două săptămâni înainte de recoltare cu nişte rogojini, fiind ferite de razele soarelui. Această situaţie a schimbat însă caracteristicile ceaiului considerabil. La umbră, plantele au crescut rapid nivelul clorofilei, iar această schimbare de natură chimică a avut ca rezultat creşterea nivelurilor de cofeină, antioxidanţi şi aminoacizi care se găsesc în frunzele de ceai. Astfel, dintr-un banal ceai a devenit cel mai apreciat ceai japonez. Gyocuro este un ceai verde care se prepară direct, fără măcinarea frunzelor. Se caracterizează prin culoarea sa verde, aroma fină şi un gust catifelat, uşor dulce. Acest ceai este de mai multe calităţi, în funcţie de regiunea de provenienţă, dar mai ales de modul de pregătire, manuală sau mecanică. Spre exemplu, ceaiul verde Gyocuro din regiunea Kyushu din Japonia, este un ceai pentru ocazii speciale şi ajunge să coste 140 $/100 de grame.

Tieguanyin

铁观音

Se presupune că primul ceai Tieguanyin a apărut în anul 1700 şi

poartă numele zeiţei Guan Yin -观音 菩萨 (Zeiţa de fier a milei). Este un ceai oolong fiind situat undeva între ceaiul negru și cel verde. Cele mai mari culturi de ceai, alături de orez şi fructe de mare, se află în provincia chineză Fujian, o zonă bogată, aflată în vecinătatea Taiwanului, care are o populaţie de aproximativ 35 de milioane de locuitori. Ceaiul Tieguanyin este şi el de mai multe calităţi, unele sortimente însă, dubios de ieftine. Preţul pentru un ceai original de cea mai bună calitate ajunge la 350 $/100 grame. Din fericire, pentru cei care cumpără acest ceai scump, o frunză poate fi preparată de până la șapte ori înainte de a-şi pierde complet aroma.

Legenda spune că acest ceai este ca o magie în China, fiindcă aduce cu el, cele cinci simţuri unice: - Văzul: Infuzia de culoare galben-auriu este strălucitoare şi limpede.

- Auzul: Frunzele „cântă” atunci când apa fierbinte le atinge.

- Mirosul: Aroma de castan înflorit îl face unic printre ceaiurile oolong.

- Gustul: Uşor dulce, persistent cu note plăcute de orhidee.

- Atingerea: Blând şi neted, incredibil de rafinat.

201 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

n În mare parte, Drumul Ceaiului (datând din timpul dinastiei Tang, 618-907) a început să dispară odată cu construcţia autostrăzilor Yunnan - Tibet şi Sichuan Tibet, în 1960. Calea străveche care se întindea pe mai mult de 4.000 km era principala legătură dintre China şi Tibet. De-a lungul istoriei omenirii nu a existat alt drum străvechi atât de bătătorit de picioarele oamenilor şi de copitele cailor. China face eforturi să-l redea turismului pentru a-şi arăta valorile sale culturale şi istorice.

GO O D

LIFE

HI P E

•

HIPE

&

&

VIBE

V I BE

Fatalitatea clipei Oare atenţia la neatenţia unui moment nefericit poate salva existenţa celui căruia i s-a prescris, undeva, o soartă deraiată?

Eduard Ţone

M

ă gândeam zilele trecute, în timp ce conduceam prin ploaie și un motociclist cu cască portocalie mi-a tăiat faţa, punându-și pentru o fracţiune de secundă existenţa sub semnul întrebării, ce soartă ciudată a avut Michael Schumacher. Ayrton Senna, de pildă, alt monstru sacru al Marelui Circ, și-a trăit sfârșitul într-un mod oarecum previzibil.

Fiindcă în momentul în care îţi asumi învârtirea roţii norocului, iei la pachet faptul că, poate, va veni ziua în care zeii vor uita de tine pentru o secundă și te vor rostogoli către un parapet cu certitudinea că îţi iei rapid adio de la Planeta Albastră, cu bunele și relele ei.

E un contract în alb, pe care dl.

Risc ţi-l poate completa oricând, cu cerneală neagră. Dar atunci când, după o carieră fabuloasă în cockpit, te duci să schiezi, te împiedici, te lovești de-o piatră și ajungi în lumea gri a incertitudinii, parcă-parcă îţi vine să crezi (dacă mai poţi face asta) că cineva te-a luat la mișto și ţi-a tras lesa mai repede decât permite legea.

Cazul lui Schumacher e, pe undeva, similar cu cel al lui Steve Irwin, celebrul vânător de crocodili, care s-a jucat toată viaţa cu periculoasele reptile, ca și cum ar fi făcut-o cu pisicile, pentru a sfârși, stupid, cu inima înfiptă în coada unui alt tip de „felină”: cea de mare. Nu departe stă și povestea lui Mihăiţă Neșu, încadrat în același fatalism al clipei: în sute, mii de ore de antrenamente sportive, se

202 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

petrec fel de fel de accidente care lasă urme mai mult sau mai puţin vizibile, dar care au rezolvare, de la Diclofenac la gips. De câte ori se poate întâmpla însă ca un coleg de-al tău să se răstoarne peste tine, lăsându-te într-un scaun cu rotile pentru toată viaţa? O dată. Adică suficient de mult cât să devii alt om și nevasta să te părăsească, disperată, ba chiar să se ascundă de tine atunci când ajungi, rar, în orașul natal. Erai bun pe două picioare. Pe patru roţi ai devenit prea „tehnic”.

Gândește-te mai departe, la situaţia prietenei lui Oscar Pistorius, atletul fără picioare, multi-medaliat olimpic și paralimpic. Frumoasa Reeva Steenkamp avea 29 de ani și o relaţie de amor cu un individ bizar care, conform celor declarate la proces, s-a trezit speriat într-o noapte și a tras câteva gloanţe prin ușa de la baie, crezând că locuinţa i-a fost spartă și tâlharul s-a baricadat în cabina de duș (eventual căutând șamponul ca să se spele pe cap). În baie se afla Reeva, executată rapid, pac-pac, cum ar spune un celebru personaj aflat momentan într-o relaţie intimă cu întunericul. Cum se numește asta?

Fatalitatea momentului, aș spune. Și nu neapărat al celui în care steel-feet a apăsat pe trăgaci, ci cel în care blonda a decis să-și lege existenţa de cea a viitorului ei killer.

Un canal de sport difuzează o emisiune horror,

intitulată „1.000 moduri de a muri”.

Sunt reproduse, în manieră funnysadico-sarcastico-tragică, morţile incredibil de stupide de care au avut parte diverși oameni (la rândul lor, în mare parte, stupizi) de-a lungul istoriei. Line-ul de început al fiecărui episod scoate la iveală un adevăr înspăimântător, de care majoritatea dintre noi nu ne dăm seama: la fiecare pas suntem înconjuraţi de pericole, iar supravieţuirea e teribilul joc pe care suntem nevoiţi să-l practicăm în fiecare secundă. Pentru că, o clipă de neatenţie ne poate teleporta instant în veșnicele plaiuri ale vânătorii.

L-am înjurat solemn pe motociclistul cu cască portocalie, apoi, cu imaginea lui Schumacher în minte, mi-am dat seama că momentul lui fatal (și al meu, totodată) a fost anihilat de un altul, mai roz, în care se făcea că o tânără cu fustă scurtă traversează regulamentar (și în reluare) o interminabilă trecere de

pietoni.

Am mulţumit cui trebuie și mi-am văzut de drum, cu ochii-n patru la atacurile motoarelor de orice fel. n

203 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014

PROIECTĂM ROMÂNIA PENTRU VIITOR

PROIECTĂM ROMÂNIA PENTRU VIITOR

204 SINTEZA # 4, aprilie - mai 2014