Septimiu Pan | O mica neintelegere

Septimiu Pan | O mică neînţelegere

Se apropia bine de 60 de ani şi era considerat un om calm şi echilibrat, rece. Unii îl suspectau chiar de faptul că e total lipsit de sentimente, ceea ce nu era adevărat, doar că avea personalitate de introvertit, lăsa greu să i se citească ceva pe chip. Pe la spate vecinii şopteau că lucrase... şi făceau un semn cu două degete la umăr. Nu ştia nimeni exact, dar nu prea îi suflau în borş.

El în schimb, ştia. Anii lungi de serviciu şi trecerea bruscă în rezervă îl afectaseră. La ultima testare psihologică fusese diagnosticat cu o formă uşoară de paranoia. Oricum, niciodată nu fusese un geniu. Gândea lent pentru anumite standarde, de aceea nici nu ajunsese prea sus. I se recomandase să evite alcoolul şi şocurile emoţionale şi îl azvârliseră ca pe ultimul gunoi. Trecuse rapid prin protocolul descărcării informative, predase armamentul, nici măcar la ăla nu mai avea dreptul în calitate de pensionat medical, semnase contractele de confidenţialitate cu clauze ce îi puteau afecta până şi rudele, nu numai pe el, şi din clipa aia îl uitaseră toţi, ca şi cum n-ar fi existat. Îl îngropau. Aşa cum la rândul lui o făcuse cu alţii. Şi odată cu el tot ce ar fi putut spune.

Nu putea afirma că era nemulţumit de viaţa lui. Se cam lăsase, însă, în voia sorţii şi ajunsese la vârsta asta să fie singur.

Trecuse prin mai multe divorţuri, avea chiar şi un copil pe undeva, nici nu mai ştia bine pe unde. Acum probabil era mare, cu copii la rândul lui. Paternitatea pentru el însemnase plata unei pensii alimentare, obligaţie de care se achitase corect, deşi uneori cu obidă, trăgând de fiecare leuţ în instanţă, pentru că avea impresia că banii sunt pentru fosta nevastă, nu pentru copil.

Ieşise recent la pensie şi o parte din lumea lui dispăruse odată cu mediul în care lucrase. Dintr-o dată realizase că nu mai are nimeni nevoie de el. Se trezea dimineaţa şi-şi dădea seama că gestul său e inutil, nu-l aşteaptă nimeni, niciunde. O vreme profitase de linişte şi se izolase oarecum, nu prea mai ieşea din casă. Încerca, de fapt, să uite şi să liniştească astfel ochii încă aţintiţi asupra lui.

Îşi comanda totul, mâncare, apă, ţigări. Chiar şi cumpărăturile lunare le făcea online. Îşi permitea, ştia şi de unde să o facă, să fie sigur pe ce primea. Avea pensie bunicică, ceva bani puşi deoparte şi un venit constant din închirierea unei garsoniere pe care o deţinea într-un bloc vecin. Numai singurătatea nu o putea alunga cu bani, companie nu avea unde să comande. Iar de prostituate nu se atinsese toată viaţa, nu avea să înceapă acum. Fusese plecat din ţară cu anii, prostituatele fiind de multe ori singurele legături feminine ce-i erau permise, dar el nu înţelegea sexul golit de orice fel de sentimente.

Începuse să se îngrijească mai puţin, stătea zile întregi cu aceleaşi haine şi nebărbierit, când se vedea întâmplător în oglindă, se mira singur de cât de mult se schimbase. Îmbătrânea. Nelinişti interioare, pe care nu le înţelegea şi nu le putea controla, începuseră să-l macine.

Într-o zi, un prieten venise pe la el să-i ceară nişte bani şi-l certase:

– Cum, bă, un om cu situaţia ta să decadă în halul ăsta? E plină lumea de femei şi tu stai şi-ţi plângi de milă p-acilea?

– Cum, unde? Întrebase timid, să ies aşa, pe stradă, la agăţat, la vârsta mea, parcă nu-i de mine...

Oricum, pe stradă era învăţat să treacă neobservat, nicidecum să epateze.

– Ce stradă, băi, dobitocule, în ziua de azi totul se întâmplă pe Facebook. N-ai cont de Facebook nu exişti, nu eşti pe piaţă, cum se spune, nu contezi.

Şi îi făcuse la repezeală un cont de Facebook, ca la carte, cu o fotografie mai veche în care arată bine, singura, de altfel, găsită prin casă. O descriere interesantă şi detalii din care să reiasă inclusiv situaţia materială destul de încurajatoare pentru o eventuală privire mai atentă, completau profilul. Tot amicul îi strânsese un mic cerc de prieteni, printre care şi câteva dudui care corespundeau tactic, subliniind faptul că îi face o mare favoare permiţându-i accesul la “rezerva” lui strategică.

La început intrase pe cont sporadic, neînţelegând prea bine principiile interacţiunii virtuale. Pentru el funcţionau aceiaşi inhibitori ca în viaţa reală, aceleaşi reguli de politeţe, care spuneau că nu te bagi în seamă cu oameni pe care nu-i cunoşti. Mai ales că în meseria lui nu vorbea cu nimeni. Erau alţii care “făceau vorbele”.

I se părea că încalcă intimitatea cuiva dacă intră să citească sau să dea un like la câte o postare drăguţă. De comentarii nici nu se punea problema.

Apoi, treptat, îşi regăsise o pasiune din tinereţe, fotografia, şi începuse să iasă mai des din casă, surprinzând cu mult talent instantanee urbane, ori din natură. Postase pur şi simplu, fără vorbe şi fără să editeze, iar succesul relativ îl încurajase. Îşi cumpărase un aparat scump, urmase un mic curs online de fotografie şi lucrările lui deveniseră din ce în ce mai reuşite.

Timid, nu oferea niciodată explicaţii cu privire la fotografii, nu răspundea la comentarii şi-şi ţinea mesageria blocată în permanenţă. Talentul deosebit şi misterul ce plana în jurul lui, îl făcuseră interesant inclusiv pentru doamne care în mod normal nici nu s-ar fi uitat la el, la o intersectare oarecare prin viaţa reală.

Faptul că nu trecea la atac, aşa cum erau ele obişnuite cu majoritatea “bizonilor” care le abordau frust şi mitocănesc, ba mai mult, lăsa impresia că le ignoră, le intriga şi le incita în acelaşi timp, mai ales că unele îşi manifestau făţiş interesul în comentarii.

Pe Marlena o remarcase în timp, venea constant la postările lui, iar comentariile îi erau discrete, atent gândite, în uşoara disonanţă faţă de celelalte. Fără să vrea, avea impresia că recunoaşte nişte tipare, că vorbele acelea sunt piesele unui puzzle pe care încă nu îl vedea în ansamblu.

Apoi se obişnuise şi renunţase la idee, aruncând vina pe afecţiunea lui psihică.

O vreme se tatonaseră. Deşi o plăcea, el nu îndrăznise mai mult de câteva saluturi şi urări formale la diverse ocazii, considerând că diferenţa de aproape 15 ani dintre ei e mult prea mare. În cele din urmă ea preluase iniţiativa şi lucrurile evoluaseră rapid din acel moment.

Peste vreo lună venise la el în oraş, sub un pretext oarecare, un târg de carte la care amândoi semnalaseră că vor participa, şi acolo se văzuseră prima dată.

Povestea se transformase treptat în una de dragoste. În iarna ce a urmat, ea s-a mutat la el timp de două luni, până după sărbători. Fuseseră cele mai frumoase două luni de care îşi aducea aminte. Marlena se dovedise o gospodină desăvârşită şi o amantă fierbinte, cu erotismul dezlănţuit al vârstei când deja a sunat clopoţelul şi nu mai e nimic de pierdut. Ca o adevărată femeie crescută la malul mării, era lipsită total de inhibiţiile în care el se complăcuse toată viaţa, iar asta îl ajutase mult să le depăşească.

Îi luminase casa austeră, transformând-o într-un cămin cald şi primitor, împodobit cu toată simbolistica zglobie a sezonului şi cu parfumul prăjiturilor copilăriei. Prezenţa ei fizică devenise o necesitate, chiar şi atunci când se fâţâia aparent fără rost, în ritualuri feminine greu de înţeles pentru el. Sau poate mai ales atunci.

Aveau timp şi tot ce le trebuie, el nu dăduse înapoi de la nicio cheltuială, în ciuda faptului că ea nu-i ceruse niciodată ceva în mod direct. O ascultase îndelung, seri la rând, era o plăcere să urmăreşti însufleţirea cu care îşi expunea proiectele, visele, felul luminos în care îşi vedea viitorul. Timpul trecuse repede şi din păcate, ea avea o situaţie complicată. Încă mai locuia cu mama ei, care suferea de o

maladie ce impunea prezenţa permanentă a unui însoţitor, iar pentru aceste două luni libere Marlena reuşise cu greu să convingă o mătuşă să îi preia atribuţiunile. Stătea în casa bătrânească a familiei, promisă ei dacă are grijă de bătrână, într-o localitate turistică de la malul mării. Visa să o transforme într-o pensiune adevărată la un moment dat, însă resursele financiare lipseau cu desăvârşire, din cele două cămăruţe pe care le închiriau vara, abia strângeau să supravieţuiască până la următorul sezon.

La începutul lui ianuarie Marlena plecă, lăsând în urma ei un gol pe care el îl resimţi imens. Se transformase. Solitarul conspirat avea nevoie de un om.

***

Au continuat să ţină legătura telefonic şi pe Facebook, dar pentru el asta nu mai era suficient. Cum, necum, simţea că o iubeşte şi într-o zi, făcu primul gest spontan din viaţa lui, se urcă în maşină pe nepusă masă şi plecă să o vadă.

Sfârşitul de martie îl făcu să se îndrăgostească subit şi de locuri, de străduţele pustii, unele încă pietruite, de faleza mai blândă decât în alte părţi, de plajele nesfârşite în absenţa oamenilor, de golfurile ferite, ascunse ochiului necunoscător, vechi bolte de ancoraj pentru braconieri, de bătrânele barcazuri. Şi evident, din ce în ce mai profund, de Marlena.

Câteva zile au fost de ajuns să decidă că vrea să rămână cu ea. S-a întors în oraş şi într-o săptămână a vândut apartamentul în care se simţea deja străin, a cumpărat cel mai frumos inel pe care îl găsise de-a gata, şi într-o seară, la

malul mării, şi-a cerut iubita în căsătorie. Iar ea a acceptat fără ezitare.

Imediat s-au apucat de treabă, au demolat parţial, extins şi consolidat casa veche, ridicând un etaj deasupra, cu opt camere de închiriat, iar la parter au amenajat un mic magazin la stradă şi apartamentul matrimonial. Diferenţa de temperament îi ajută să se înţeleagă foarte bine, când ea se aprindea, o liniştea el cu calmul său, când el era prea bleg, îi punea ea jar sub fund.

Pe la începutul lui august construcţia era aproape gata, magazinul funcţiona, dar la etaj lipseau încă finisajele. Rataseră sezonul cu pensiunea, însă nu-şi făceau griji, se puteau descurca. Plus că în octombrie era programată nunta, aşa că hotărâră să se oprească pentru moment.

Nemaifiind în niciun fel legat de oraşul său, a vândut şi garsoniera, cu toate că notarul îl privise puţin ciudat şi mormăise:

– Aveţi grijă, domnule, aveţi grijă...

Lui însă, prins cu alte gânduri, îi scăpase complet această remarcă aproape şoptită şi sensurile ei nebănuite.

Banii i-a pus bine, într-un cont comun cu ea, pentru cheltuielile ce aveau să urmeze. După această ultimă etapă, viaţa s-a mai liniştit un pic. Îşi făcea de lucru pe lângă magazin. Mai un drum până la engros după marfă, mai la vânzare, când băiatul de noapte era liber, sau ea era prea ocupată cu pregătirile de nuntă. Visa să poarte un costum popular în loc de rochie de mireasă şi confecţionarea unuia se dovedise mult mai complicată decât păruse la prima vedere.

De Facebook aproape uitase, rar mai posta câte o fotografie, şi aia făcută în grabă, cu telefonul mobil.

Se apropia septembrie şi în una din zilele sfârşitului de sezon se întâlnise prin staţiune cu vechiul său prieten, cel care îi schimbase complet viaţa în urmă cu un an, deschizându-i ochii şi contul virtual. La început ăsta se cam codea, nici acum nu-i restituise suma împrumutată şi părea că nu înţelege motivele efuziunii şi entuziasmului cu care era întâmpinat.

Pe măsură ce pricepea povestea prietenul se umflă în pene, supraevaluându-şi meritele în vederea maximizării profitului, la care începuse să spere, dincolo de anularea datoriei. În cele din urmă se înfundaseră într-o cârciumă şi cum el nu prea bea, se făcuse pulbere. Nu-l lăsase prietenul din mână până nu îi băuse ultimul ban.

Ajunsese acasă în creierii nopţii, Marlena îl aştepta nervoasă şi îngrijorată. Când îl văzuse în ce hal e, sărise cu gura pe el. Degeaba, n-aveai cu cine te înţelege, devenise arţăgos, o înjurase:

– Du-te fă-n... mă-tii de aici, că eu te-am făcut om... după care o bruscase cu un gest al mâinii.

Asta declanşă o criză de nervi din partea Marlenei, rămasă cu sechele de la un tată beţiv şi violent. Sări la el să-l gherăie şi-l dădu afară din curte, aşa cum era, ţipând după el:

– Să nu te mai prind la mine în curte, beţivul dracului, că te rup cu bătaia şi chem şi poliţia!

Prea beat să mai riposteze, plecă pe străzi fără să înţeleagă prea bine ce se petrece. La marginea comunei se prăbuşise,

iar dimineaţa îl găsise zăcând în şanţul care delimita localitatea de terenurile agricole din jur.

***

Zorii zilei picară ca un duş de gheaţă în capul lui. Realiză brusc că din punct de vedere juridic, în clipa aceea, era un boschetar fără casă, în chiloţi de sport, maieu şi papuci, fără acte, fără bani, pe un câmp de la marginea unui sat cu care, cel puţin din punct de vedere legal, nu avea absolut nicio legătură.

Mintea lui de om care nu făcuse aproape niciodată gesturi definitive, iar când le făcuse erau cu adevărat finale, nu putea admite că în interpretarea unui coleric un astfel de gest nu are deloc aceeaşi greutate. Treptat, dezastrul pe care şi-l imagina căpătase proporţii epice. Se simţea hărţuit, vânat şi se întorcea treptat la vechile obiceiuri. Prefera să rămână în marginea satului pentru că avea impresia că oricine din localitatea aceea îl cunoaşte şi îl va turna, iar rudele Marlenei vor veni după el şi-l vor căsăpi fără milă. În tinereţe, când se ascuţea lupta de clasă, “dispăruse” şi el câţiva, ştia cât de uşor ajunge un om să nu-l mai găsească nimeni în veci, mai ales în regiunea asta aproape pustie şi ciuruită ca un şvaiţer.Devenise lucid, sau cel puţin aşa credea, rememoră dintr-o cu totul altă perspectivă cele întâmplate în ultimul an. Punea totul cap la cap într-o altă logică. Apariţia prietenului în momente cheie nu i se mai părea întâmplătoare, iar legătura lui cu Marlena se contura din ce în ce mai evident. Cum putuse să facă o astfel de greşeală, investise acolo de bună voie, e adevărat, dar nu avea absolut nicio dovadă. Pentru celeritate, autorizaţia de construire

fusese obţinută pe vechiul număr cadastral, practic pe numele mamei ei, proprietatea urmând să se regleze ulterior. Şi totuşi, de ce mai făcuse tot circul acela cu nunta şi costumul popular? Nu înţelegea...

Măcar de n-ar fi apucat să vândă şi garsoniera. Îşi aduse aminte avertismentul voalat al notarului şi-şi dădu seama că nici măcar banii aceia nu-i putea accesa, neavând niciun act. În schimb, Marlena putea. În urechi îi răsunau ţipetele ei în timp ce îl gonea şi treptat i se înfiripă ideea că e victima unei conspiraţii şi că fusese înşelat.

Cinci zile se furişase, timp în care delirul i se accentuase. Uneori, în din ce în ce mai rarele moment de echilibru şi de adevărată luciditate, realiză că deja din a treia zi îl mai caută şi alţii, nu numai neamurile. Cunoştea, aruncase telefonul într-un canal colector, dacă nu dorea să-l găsească cineva, nu-l găsea nici dracu. Mâncase numai corcoduşe din gară, noaptea, când avea curaj să se apropie. A cincea noapte nu mai rezistă. Trebuia să facă ceva să scape de acolo. Se furişă în sat şi sări gardul în curte. Casa scufundată în beznă şi magazinul închis îi întăriră impresia că aici nu-i pasă nimănui de soarta lui. În hol găsi pantalonii lungi şi o cămaşă cu care fusese ultima dată la cumpărături. Spre norocul lui în buzunarul de la spate avea portofelul cu acte şi o sumă mică de bani. De pe etajeră luă cheile de la maşina lui, o rablă pe care o avea de mulţi ani, poate prea mulţi.

Ar fi putut să ia cheile de la maşinuţa ei cea roşie, nouă nouţă, pe care i-o făcuse cadou, în definitiv tot el o plătise, dar îi era teamă să nu fie acuzat de furt. Se strecură afară şi ieşi pe poartă cu hainele în braţe. Satul pustiu, sezonul se încheiase.

Pe drum spre ieşire surprinse privirea măcinata de Alzheimer a bătrânei. Era aşezată în curte, pe şezlongul unde stătea toată vara. Avu senzaţia că-l mustră şi că aude un şuierat gâtuit:

– Fugi...

Părăsi satul în goana maşinii, trebuia să ajungă undeva, oriunde, la poliţie, dar nu la poliţia din localitate... sau la ai lui, dar la cine, primise interdicţie să contacteze. Să povestească, să ceară un sfat... ce prostie, ce să vorbeşti cu ăia? Trebuia să se descurce singur. Nu cunoştea bine zona, mai ales noaptea, aşa că se rătăci. Găsi în cele din urmă o benzinărie prăpădită, în pustiu, puse câţiva litri de benzină şi de restul cumpără biscuiţi săraţi şi o sticlă cu apă. Era lihnit şi deshidratat, dar nu-i plăcuse mutra benzinarului aşa că plecă mai departe.

Pe drumul îngust şi prost, prin beznă, lovi la un moment dat un bolovan ajuns cine ştie cum în mijlocul drumului. Unul dintre cauciucuri explodă, iar sistemul de frânare cedă. Reuşi cu greu să controleze maşina şi să o oprească din inerţie, ajutându-se de frâna de mână şi de toate tehnicile de condus pe care le cunoştea.

Coborî din maşină. Era plin de sânge, se lovise cu capul de parbriz şi avea o tăietură adâncă în frunte. De jur împrejur, beznă, nicio lumină. Într-un moment de raţiune decise că trebuie să se odihnească. Îşi curăţă rana cu apă minerală şi o pansă cu maieul, păstrând cămaşa, care probabil încă nu figura la semnalmente. Mâncă ceva şi se hidrată, apoi se urcă în maşină şi încercă să adoarmă. Îşi murmură de câteva ori:

– Mâine o să fie bine, mâine mă duc acasă... Bine, bine, acasă, dar unde?

Simţea că ceva nu se leagă, că-i scapă ceva, dar în cele din urmă organismul cedă şi adormi răpus de oboseală.

***

În noaptea aceea Marlena se culcase furioasă. Habar nu avea în ce circumstanţe se îmbătase al ei, nici n-o interesa. Dacă ştia că e prost la băutură trebuia să se abţină. Nu-şi făcea griji, apare el, dimineaţa, abia aştepta să-i mai tragă o săpuneală.

A doua zi nu apăruse. Pe seară începuse să se îngrijoreze. Îşi sunase neamurile şi începuseră să-l caute. Nici urmă...

A treia zi se dusese la postul de poliţie să reclame dispariţia. Băieţii veniseră la faţa locului să ridice probe biologice în vederea prelevării de ADN şi o fotografie mai recentă.

Avea sute, mii, atât în format electronic, cât şi pe hârtie fotografică. Dar niciuna cu el. Absolut niciuna. Omul fără chip, trebuiră să se mulţumească cu cea de la profilul de Facebook, veche de cel puţin zece ani şi neclară, descărcată de Marlena în rezoluţia de doi bani pe care o oferă saitul.

A patra zi deja îl căutau cu câinele de urmă pe coclauri şi scafandri în mare. Cineva, nu se ştie cum, mobilizase forţe importante, probabil se temea de o defectare, ori dispariţia unui fost membru al Serviciului Z (a cărui existenţă o negaseră în permanenţă) chiar şi a unuia sărit de pe fix, ar fi putut crea o problemă imensă.

Dar Marlena nu avea de unde să ştie, zicea că aşa-i caută pe toţi, cu câini, scafandri şi elicoptere, cum văzuse ea la televizor, odată. Plângea degeaba, încontinuu, nu înţelegea şi nici nu avea cum să înţeleagă.

În dimineaţa în care constatase dispariţia hainelor şi a maşinii se mai liniştise. Era viu. Anunţase pe toată lumea şi căutările încetaseră. Aşteptau să apară pe undeva.

Apoi, pe la prânz, venise la ea şeful de post, să o anunţe că îl găsiseră. Făcuse pană şi adormise în maşină, oprit chiar pe o linie de cale ferată industrială, la vreo 30 de km de sat. Noroc că mecanicii îl observaseră la timp şi reuşiseră să frâneze. Mai multe nu ştia nici el.

Se urcaseră repede în maşina ei şi porniseră grăbit la faţa locului. Marlena conducea fericită şi plină de speranţă, încă plângând. Când au ajuns în apropiere, văzu maşina, dar un poliţist în uniformă neagră antitero le blocă accesul. Nişte oameni în combinezoane albe se învârteau preocupaţi prin zonă. De jur împrejur, pustietate cât vezi cu ochii.

Al ei dormea în maşină, cu capul pe spate, rezemat de tetieră. La jumătatea gâtului se căsca o gaură imensă, de la o ureche la alta. Incizia fusese sălbatică, toate arterele şi tendoanele fuseseră secţionate, inclusiv traheea. Tăietura era aproape chirurgicală, cu continuitate, dintr-o singură mişcare de la stânga la dreapta. Practic capul se mai ţinea în câteva resturi de piele de la ceafă şi în vertebrele coloanei, una dintre ele atinsă adânc de tăiş.

Mâna dreaptă era plină de sânge. Din palma căzută în poală şi întredeschisă, se iţea lama cutterului cu care desfăcea baxurile când venea cu marfă de la engros. Arăta ridicol de mică în comparaţie cu proporţiile dezastrului anatomic pe care-l provocase.

Mâna stângă mototolea în pumnul strâns fotografia Marlenei, pe care o purta permanent cu sine în portofel. Realizase în cele din urmă că indiferent ce mai face de aici înainte, n-o să-i ierte nimeni momentul de rătăcire şi exhibiţionism. Nu ştia ce urmează, aşa că îşi folosise ultimele resurse de luciditate încercând să distingă în întuneric trăsăturile ei. Pentru ultima oară.

Undeva într-un birou, cineva ştampilă sec o coală de hârtie. Picase testul. Caz închis.