Emanuel Pope | Mortul

alchemia No.1 - martie 2019

Emanuel Pope

Mortul

Bate cineva la ușă, Suzie latră, mă duc și deschid. Era Vasile.

– Salut, ce faci?

– Salut! Mă bat de muscă, cum știi.

– Bă, fii atent! Azi am avut o zi de coșmar. Mi-a murit unul pe șantier.

Mă uit la fața lui, într-adevar, nu-i mai văzusem fața așa. Afară, dincolo de statura lui înaltă, vanul lui pe care îl știam și ceața strângandu-se cu frigul și cu seara în jurul felinarului public. Decembrie.

– Cum măi? Hai, intră!

– Asa cum auzi, hai că nu am timp. Fii atent, te rog ceva, dar să nu mă refuzi.

– Ce-i mă? și deja eram îngrijorat că-l știam că vine cu nebunii.

– Ăsta a căzut și a murit, a alunecat și te rog să-l ții la tine câteva ore.

– Cum mă, să-l țin? Ești nebun?

– Păi să-l ții ca să nu stea omul fără lumânare și să se mai încălzească și el, saracu’, un timp.

– Vasile, tu ești sănătos?

– Da.

– Și unde e omu’?

– E în van.

– Cum măi în van?

– În van, în căruță, ce dracu nu înțelegi. În van, în spate, unde era să-l pun.

– Măi, Vasile! Trezește-te, ai chemat poliția acolo, nu știu, salvarea, medici...

– Da, măi, am hârtii, am tot, toata ziua numai asta am facut. Zi-mi, îl primești?

Și îmi flutură pe sub nas, un pachet de harțoage, scoase de la chimir. Dar nu am apucat să le văd bine că le-a și băgat înapoi.

– Măi, Vasile! Cum să primesc mortu’, ce sunt eu gară de așteptare pentru morți? De ce nu-l duci la familie sau la tine acasă?

– Pentru că familia lui nu știe încă nimic, nu-s acasă și nici nu au loc, stau acolo toți înghesuiți în doua camere și cu ăia mici, mulți.

– Păi și nu e treaba mea! De ce nu l-ai ținut la morgă, la spital?

– E poveste lunga, îți spun eu după.

– Care după?

– Bă, ăsta era din satul nevestii, îl stiu de mic, om cu paru’ alb. Dracu m-a pus sa-l duc pe șantier. Fă-ţi și tu milă, să-i punem o lumânare la cap. Unde era să-l las, pe șantier sau în vanul ăsta?

– Măi... și ce-i spun eu soției când o să-l vadă? - încerc cumva să scap. Că trebuie să vină în scurt timp.

– Terminăm până atunci.

– Cum terminăm? Măi, Vasile, asta e treaba de pușcărie, nu-mi place.

– Dar când te-am scăpat să nu mori cand erai beat, ți-a plăcut?

– Lasă măi, aia e aia, asta e alta.

– Bă, eu atât te rog, ne primești sau nu? Ultimul favor!

– Și cum e?

– Cum adică să fie? E mort, că au constatat și medicii.

– Nu, mă! E in coșciug, e îmbrăcat…

– Este, măi, îmbrăcat, dar coșciug, ăia la spital nu au avut, doar știi cum e aici, îi ard, de-aia nici nu l-am lăsat, că-i de-al meu din zonă. Să-l îngropăm creștineşte, cum să auda ăia din sat ca i-am lasat pe pirații ăştia să-l ardă, ce fel ce om sunt eu?!

– Bine, măi! Și cât va sta la mine?

– Până aduc eu băieții care știu și au mai făcut din astea. Lasă că-ți explic, hai să-l băgăm în casă că am înghețat.

**

Îmi iau papucii și îl urmez către camionetă. Deschide în spate și, printre scule de tot felul, întins pe podeaua mașinii zăcea un corp. Dau un pas înapoi.

– Măi, Vasile, mă bagi in belea.

– Ce belea, stai liniștit, nu ai văzut că am hârtii. Hai și apucă-l. Dar zdravăn, că e moroșan.

Mă uit cu frică la fața omului în lumina palidă ce cobora din tavanul vanului, părea ca adormit în paltonul lui gros, de culoare închisă și doar undeva în partea dreaptă a tâmplei se vedea o pată de ceva sânge, acum uscat. În fine, apuc. Noroc că trăsese vanul cât mai aproape de ușa casei. Era greu de nu-mi venea să cred. Să nu-l scap, îmi zic, că o mai pățisem și mereu aveam vise urâte din pricina asta.

Îl punem pe canapeaua din sufragerie. Lat cât era, că fusese, vajnic, moroșan, cum zicea Vasile. Vasile cică să-l punem apoi pe masă.

– Măi, tu ești tâmpit? Cum pe masă, unde mănânc eu?

– Păi nu așa se face?

– Vasile, eu te bag în pizda mă-tii și te dau afară cu mortu’ tău cu tot.

– Bine, bă! Îl lăsăm aici, macar e cald. Ai o lumânare?

– Am.

Am adus, am pus-o într-o scrumieră și am așezat-o lângă om. L-am privit mai bine, părul alb, fața neschimonosită, parcă zâmbea.

– Și acum?

– Acum, ce?

– Acum, ce faci? Că ziceai că te duci după nişte băieţi. Dar, Vasile, să nu stai mult că mă omori şi pe mine. Să te duci ca într-un vânt vârtej şi să vii. Ai telefon la tine, să mă suni din cinci in cinci minute, ca să ştiu ce faci şi unde eşti.

– Stai, măi, fără grija! Dar mai e ceva.

– Ce sa fie, nebunule? Că-mi ajunge.

– Ba, uite! Ăsta mai trage câte un vânt şi el, aşa să ştii. L‑am auzit eu în timp ce conduceam. Să nu te sperii. Aşa fac morţii, că ăştia la morgă, ştii, nu i-au scos nimic din el.

– Şi?

– Şi de-aia ziceam să mă duc după nişte băieţi care ştiu şi au mai făcut din astea. Doar îi scoatem maţele, îi bagă formol - au ei tot ce le trebuie - şi e gata. Altfel începe să se împută până găsim unde să-l depunem.

– Da, ce sunt eu, măi, morga? Tu eşti tâmpit sau eşti în şoc? Te-au gasit ăia vinovat de moartea lui, ia spune, apropo?

– Nu, bă, citeşte. Îmi dă iar hârtiile alea şi se aşează cu un aer obosit la capul mortului, în genunchi.

Încep să descifrez din engleză, din formulare, dar iar nu am timp, că Vasile se ridică şi zice:

– Gata, plec.

– Măi, unde să pleci, tu nu auzi că nu te las să-i scoţi maţele lu’ ăsta aici?

– Bun, nu mă laşi, dar mă duc să văd de-i gasesc rudele, să le spun şi să-i aduc să-şi ia mortu, nu? Ok?

– Ok, zic... dar mă suni din cinci în cinci minute... altfel... altfel o sun pe nevastă-ta.

Când am zis asta, a fost ca un miracol. Am atins clar un buton. S-a aplecat Vasile asupra mea şi cu lacrimi în ochi mi-a jurat că mă sună din cinci în cinci minute, numai pe nevastă-sa să nu o sun... că, deh, ea îl ştie pe om, e din satul ei, etc. Emoţii.

– Ok, am hotarât.

El se îndreaptă spre uşă, eu, năuc, îl urmez să-l conduc când mi se pare că aud un “da” în spatele meu. Câinele latră şi el. Înţepenesc. Vasile, cu mâna pe clanţă, apasă şi deschide uşa degrabă. O trânteşte, apoi, şi îl aud cum coboara în fugă cele câteva trepte.

Vâr capu’ înapoi din hol în sufragerie. Mortul, neschimbat. Pe geam îl văd pe Vasile cum fuge cu vanu’ mâncând asfaltu’. “Am ramas cu mortu.”, îmi spun. Of! Dumnezeii mamei ei de viaţă, cum dracu’ de m-am procopsit cu toţi oltenii ăştia pe capul meu?

Aprind lumina în hol, toate becurile, liniştesc câinele şi revin în sufragerie. Să mor! Mortu şedea acum în capul oaselor şi încerca să-şi lege şireturile de la pantofii puţin scâlciaţi.

– Da, zice.

– Da, ce?, întreb, dupa multe, multe clipe.

– Am cazut, dar îmi revin, feciorule.

Se ridică şi se întreaptă şi el trecând pe lângă mine. Înalt, voinic încă, moşu’. Moroşan, clar.

– Dar dumneavoatră cine sunteţi, îl întreb?

– Eu sunt socru’ lu’ ăla mititelu’ de-a ieşit acum pe uşă. Adică el ne ţine fătuca, ca să zic aşa. Ştii, ne-am îmbătat azi acolo pe santier şi am alunecat. Bună seara.

Iese şi trânteşte şi el uşa.

Ramân mut. Cât să fi trecut de când stăteam aşa? Suzie nici ea nu mişca, speriată.

Sună telefonul, soţia mea:

“Ai pregătit pastele? Acum plec de la spital, în cinci minute, poate zece, pe ceaţa asta… ajung acasa. Şi sunt aşa de obosită şi de flămândă… Te pup.”