Silviu Dachin

Silviu Dachin

Tiro Liană

Pe mine undeva mă doare

Editura Scutul Minorilor

Sigla editurii

(fosta Scythia Minor, în colț la Dacia)

“Volumul a apărut ca o întâmplare reală, care, deși plină de forța vitală ușor de observat în orice secțiune transversală a unei tragedii umane veritabile, nu poate impacta publicul fără entuziasmul, sacrificiile și mai ales dorința de afirmare a unui scriitor, sau scriitoare, care se simte atras/ă irezistibil, cu toate organele externe, în lava fierbinte a subiectului, ca într-un vulcan.

Tiro Liană știe foarte bine ce înseamnă numele său. Astfel că, orice deschizător al cărții, ne referim aici la cei care îndrăznesc să cumpere un exemplar sau chiar să-l împrumute de la un prieten, încă de la primele pagini e luat de mâini și agățat ștrengărește într‑un cârlig imaginar deasupra întâmplării, cum am mai spus, reale. Vigdor își pierde într-un război foarte bine pus la punct mama, tatăl, frații și toate celelalte rude până la gradul patru. Dar asta nu-i nimic!

Vigdor are șaptezeci de ani. Nu se simte bine. Anestezistul, un medic de renume internațional, dar și un vizionar puternic, știe ce urmează să se întâmple la scară planetară. Figura bonomă a lui Vigdor face minuni: medicul îi servește o anestezie, cu câteva zile înainte de începerea nenorocirii planetare, e vorba de al 4 război mondial, anestezie ale cărei efecte dispar abia după câteva zile de la încetarea războiului.

Nu știe nimic, habar nu are că a fost un război! Se trezește și vrea să meargă la baie, absolut normal. Simte sonda urinară, trage puternic de ea și asta îl face să tresară. Ar vrea să fie lângă el mama.

Dar mama nu mai e. Un fior trece din piept în piept până la ultimul piept al personalului sanitar. Cine să-i spună? Cine poate spune așa ceva altcuiva?

De aici, călătorul agățat mai departe în tiroliană, prinde viteză. Personalul spitalului în care este internat personajul nostru se împarte în mai multe grupuri. Unii înjură politica și deopotrivă politicienii. E de înțeles. Acțiunea se desfășoară tocmai când, după câteva zeci de ani, la conducerea Europei, echipa politică a României își execută un auto-puci; conducătorii români ai armatei nemaiștiind cine e la conducere, au acționat ca atare și au schimbat exact conaționalii din vârful piramidei. Le-a părut rău, dar nu mai era nimic de făcut. Vigdor nu știe asta. Dacă ar ști, inima lui sensibilă ar ceda. Chiar fără să știe, simte ceva. Dar ce? Exact, simte că îl doare undeva de toată situația asta. Acum începe practic acțiunea. Împrăștiind cu palmele întinse plasa falsă a politicului, eroul principal pătrunde în psiho-social. Șaptezeci de ani, dar viața are surprizele ei.

Cel de-al doilea grup nu are treabă cu politica. E alcătuit din membrii unei secte hai să nu-i spunem religioase numite “Floarea maro de pe halatele albe” și le place să spună adevărul. Bun, dar odată anestezia părăsind pacientul n-ar fi trebuit ca adevărul să fie spus în glumă?

Acești sectanți sunt neîndemânatici în mânuirea sufletelor. I-au spus lui Vigdor în față adevărul crunt. Și pe el a început să-l doară. La început pe marginea patului, apoi tot mai aproape de poarta spitalului, pacientul trebuie să plece. Bum! La poarta spitalului, îmbrăcat în salopetă, deci greu de recunoscut, anestezistul nostru.

Vigdor își deschide inima și îi arată omului tot ce e în ea. “Trebuie să merg să aflu unde mă doare!”, spune el grav. Aici e o lecție. Milioane de oameni stau cu durerea undeva, dar nu merg în căutarea locului propriu-zis. Stau și nici nu suferă, nici nu se simt perfect!

“Du-te!”, i-a spus anestezistul. Foarte aproape de mecanismul natural al vieții, binele se plătește. Într‑un final, soția medicului se îndrăgostește de Vigdor și se sinucide, în niște împrejurări greu de descris chiar după citirea pentru a doua, a treia oară a romanului.

Acasă. Aici autorul intervine fără mănuși pentru a introduce fantasticul. Niciun cadavru, și totuși, cineva trebuie înmormântat creștinește! O ceremonie plină de miez!

Vigdor, în mijlocul a cincisprezece gropi deschise, fiecare cu patru gropari, în total șaizeci, face un semn și orice sunet încetează. Într-o liniște foarte potrivită momentului, acesta își golește urina colectată de-a lungul a cincizeci de pagini din punga urinară care-l însoțea pretutindeni, ca o umbră. Urina curge, curge... Nimeni nu o mai poate opri.

Vigdor râde, gropile se umplu încet cu lichidul miraculos. Operația a reușit! Omul își poate lua viața de la capăt! Groparii fug îngroziți din calea mirosului pestilențial! Venind din străfunduri, unde s-a realizat o adevărată instalație urino-terestră, lichidul gălbui-roșiatic scoate la suprafață istoria, dovezi incontestabile atât scrise cât și nescrise despre cei care au fost întâii și adevărații locuitori ai Transilvaniei.

Dar autorul se oprește aici, refuză să pună degetul pe rană. Nu știm despre cine a fost vorba, altul e scopul cărții. Nu poți scrie totuși orice, oriunde.

Sfârșitul tirolianei, dacă putem spune așa. O coborâre vertiginoasă. Vacarmul încetează, Vigdor e mut, vă dați seama, proaspăt operat, după câteva ore de înot, șaptezeci de ani, clar că omul nu mai are chef de povești. Tace. Nu e supărat, oricum nu avea pe cine să îngroape. Cu ultimele puteri înfige în fiecare groapă câte un stâlp, deasupra căruia așază cupola grea, din fier. Folosirea acestui metal e simbolică. Fierul reprezintă multe.

Recomand călduros această carte. Finalul e chiar la capăt, acolo unde omenirea întreagă, adunată sub cupolă cântă, ca un singur glas, celebrul șlagăr “Sunt aici, da, sunt aici”.

Vigdor are în sfârșit o revelație numai a lui: acum știe unde îl doare.

Se ridică greu de pe cupola de fier, durerea din zona operată pulsează nepermis de repede și el înțelege: îl doare acolo unde e omenirea întreagă. Unde sunt oameni, e și durere. Anestezistul, deja bătrân, recunoaște că a făcut bine ce a făcut.

O carte deosebită. Am spus-o și o mai spun: recomand.”

Un. Ștramp – publicist al gazetei Ministerului Artelor Foarte Fine și Foarte Frumoase, MAFFFF