Izvoare de cultură by STelu Pop

Izvoare de culturÄ&#x192;

Antologie de 11 A

Sibiu, 2019 1

Colecția Autor & editor coordonator: STelu Pop Tehnoredactare: STelu Pop Corectura & traducere: Anica Andrei- Fraschini Mihai Cotea Sursă ilustrații: Google, lucrări de autor; Anica Andrei- Fraschini, Lilioara Macovei, Claudia Elena Peter, Jessica Pîncotan, Vlad Adrian Țupa Ilustrații, prelucrare: STelu Pop, Cristian Tömlö Coperta 1-4 : Lilioara Macovei

Izvoare de culturÄ&#x192;

Antologie de 11 Autori

Sibiu, 2019 3

URL format online: ISSUU: ISBN: 978-973-0-28659-5

Tipărit la S.C. Alexia Print S.R.L. Str. George Coșbuc, nr. 6, Sibiu, România e-mail: office@aprint.ro, tel:+4 0269 244 167, +4 0757 277 887

Cuprins 1 . Prefață-Silvia Bodea Sălăjan………………………………...........................pag.8 2. Jessica Pîncotan- CV cultural…………………………..............................pag.11 - Tărâmul fluturilor albaștri………………………………...............................pag.13 - Iudă………………………........................................................................................pag.15 - Cânt.........................................................................................................................pag.16 - Arta fotografică.................................................................................................pag.17 - Morn/Zori/Aube……………………………………………………………………..pag.21 - Traitor/Trădător/Traître……………………………………………………….pag.22 - Lucrări creație plastică…………………………………………………………..pag.23 3. Mihai Cotea- CV cultural……………………………………………………...pag.25 - Cartierul nebunilor…………………………………………………………………pag.26 - Ab-surditate…………………………………………………………………………....pag.34 - Limba de la ora 5…………………………………………………………………….pag.35 - Etichetele voastre mă dor……………………………………………………..pag.35 - Epopeea micului Kin(fragmente)…………………………………………….pag.38 - Vârstele camerelor………………………………………………………………….pag.41 4. Anica Andrei- Fraschini- CV cultural…………………………..............pag.46 - abandon…………………………………………………………………………………pag.47 - carapace roz…………………………………………………………………………..pag.48 - Clar de zi și plete castanii…………………………………………………….....pag.49 - Porte- bonheur și așteptare…………………………………………………….pag.49 - ninge abundent………………………………………………………………………pag.50 - pas de angrenare…………………………………………………………………….pag.51 - Photo resizer…………………………………………………………………………..pag.51 - Puf de levantine…........................... ………………………………………………pag.52 - Roșu- kaki………………………………………………………………………………pag.53 - Lucrări creație plastică…………………………………………………………..pag.55 - Ioana- fragment de roman……………………………………………………..pag.56 - Lucrări creație plastică…………………………………………………………..pag.65 5. Gheorghe N. Sinescu- CV cultural………………………………………...pag.66 - Pomană la biserică…………………………………………………………………pag.68 - Trei, Doamne, și toți trei………………………………………………………….pag.70 - Gilica………………………………………………………………………………………pag.71 - Balta lu’ Geonte………………………………………………………………………pag.73 - Ion Roncea……………………………………………………………………………...pag.74 - Ciuma……………………………………………………………………………………..pag.76 - La Pietriș………………………………………………………………………………..pag.78

6. Nadia Linu Urian- CV cultural……………………………………………...pag.81 - Muzianții..............................................................................................................pag.82 - Prizonier, în Siberia.........................................................................................pag.86 - Grija........................................................................................................................pag.89 - Taxa de... protecție............................................................................................pag.92 - Nioka.......................................................................................................................pag.95 - Rătăceam într-o grădină...............................................................................pag.98 7. Emilia Florina Pîncotan- CV cultural..............................................pag.101 - Învingător..........................................................................................................pag.102 - Evadare..............................................................................................................pag.102 - Eliberare............................................................................................................pag.103 - Gustul vieții.......................................................................................................pag.103 - Mă întorc acasă..............................................................................................pag.104 - Eu am să cânt..................................................................................................pag.104 - Să nu mă judeci...............................................................................................pag.105 - Visul meu...........................................................................................................pag.105 - Vise roz și vise mute......................................................................................pag.106 - Clipă.....................................................................................................................pag.107 - Zâmbesc..............................................................................................................pag.107 - Colind pentru mama.....................................................................................pag.108 - Frământări.......................................................................................................pag.109 - Grea osânda, greu urcușul........................................................................pag.109 - Dorința de lumină...........................................................................................pag.110 - Și îmi doresc......................................................................................................pag.111 - Iartă-mi , Doamne!........................................................................................pag.112 - Întoarcere..........................................................................................................pag.112 - Desen...................................................................................................................pag.113 - Tristețe................................................................................................................pag.114 - Te-ai lipit de suflet.........................................................................................pag.114 - Metamorfoză....................................................................................................pag.115 8. Giani Achim- CV cultural.........................................................................pag.116 - Tradiții și spiritualitate...............................................................................pag.117 9. Silvia Bodea Sălăjan- CV cultural......................................................pag.124 - Canarul............................................................................................................. pag.125 - Obiceiuri de Crăciun în Voivodeni- județul Sălaj..............................pag.126 - Dascălul..............................................................................................................pag.130 - Obiceiuri de iarnă- satul Răstolțul Deșert, județul Sălaj..............pag.131 - Tăinuit tezaur..................................................................................................pag.135 - Dialectica Iubirii............................................................................................pag.135 - La ceas de taină..............................................................................................pag.136 - A doua înflorire...............................................................................................pag.136 - Felix culpa.........................................................................................................pag.137

- Ascultați deci lucrul acesta........................................................................pag.137 - Apostol pribeag...............................................................................................pag.138 - La înălțarea Ta................................................................................................pag.139 9. Lilioara Macovei- CV cultural..............................................................pag.140 - Fotografiile.......................................................................................................pag.143 - Ce-ar fi...............................................................................................................pag.145 - Recompensa prin uitare............................................................................pag.146 - Translarea.........................................................................................................pag.148 - Vis cu vis.............................................................................................................pag.150 - Trei tați si-o mamă buimacă.....................................................................pag.151 - Miss everyone……………………………………………………………………… pag.154 - Te-aștept............................................................................................................pag.155 - Să ne udăm rădăcina cu bunătate…………………………………………pag.156 - Armonia culorilor…………………………………………………………………pag.157 - Lucrări creație plastică…………………………………………………………pag.158 10. Claudia Elena Peter- CV cultural………………………………………..pag.160 - Șase luni..............................................................................................................pag.161 - Lucrări creație plastică...............................................................................pag.174 11. STelu Pop- CV cultural...........................................................................pag.176 - semn al cunoașterii de sine........................................................................pag.177 - suflet... puritate de cristal...........................................................................pag.179 - paleta- suflet... curcubeu............................................................................pag.179 - cândva... în Marea Moartă.........................................................................pag.180 - viața de apoi/ la vie d’après......................................................................pag.182 - Renasc/ Je renais............................................................................................pag.184 - suflet de copil în zbor de fluturi/ âme d’enfant en vol de papillons-186 - cine sunt eu?/ qui suis-je ?..........................................................................pag.186 - toamna ce-mi picură din buze……………………………………………….pag.188 - din spuza toamnei………………………………………………………………...pag.188 - stand by me…………………………………………………………………………..pag.189 - mă socotesc cu timpul…………………………………………………………...pag.190 - și… uite așa………………………………………………………………………......pag.190 - clepsidra tornadelor din noi………………………………………………….pag.192 - r e p e r e………………………………………………………………………………pag.192 - un drum de străbătut……………………………………………………………pag.193 - f e r i c i r e c a p t i v ă………………………………………………...............pag.194 - Ultima Haltă!...................................................................................................pag.195 13. Parteneri & Sponsori & Colaboratori………………………………….pag.196 14. ,, editor”- Anica Andrei- Fraschini...................................................coperta 3

Frăția Binelui Ca să înțelegem valoarea și locul pe care prezenta Antologie îl are în Pantheonul culturii noastre naționale, trebuie să pornim de la scopul inițiatorilor acestei ,,Școli Arădene” (aș spune, parafrazând denumirea nucleului iluminist), care și-a propus să promoveze cultura națională și locală prin intermediul cărții, luată nu doar ca instrument de cunoaștere, ci și ca legătură afectivă, între generații, elogiată printr-o serie de activități care ,,vin să definească spiritualitatea neamului românesc, văzută ca parte a Patrimoniului Universal”. Pentru acest prim an de activitate, Asociația a derulat un număr de opt proiecte majore, printre care merită evidențiate: un concurs național de tinere talente, ediția a II-a, ,,Zâmbet de copil în zbor de fluturi”; editarea Revistei ,,AC”, ,,dedicată culturii fără limită de vârstă sau areal”; activități de promovare a tradițiilor și obiceiurilor culinare arădene, donații de carte, Sărbătoarea Centenarului Marii Uniri, etc. Asociația culturală, înființată la începutul anului 2018, se autodefinește astfel: ,,Aici, o samă de nouă oameni inimoși, iubitori de cultură, de pe meleaguri clujene, arădene, sibiene, sighișorene, de diverse profesii: profesori, ingineri, juriști, economiști, scriitori, artiști plastici, (o adevărată Frăție a binelui ), animați de pasiunea și dorința de-a susține și promova cultura, prin diversele ei forme de exprimare: cuvânt, culoare, formă, imagine, muzică etc. au pus bazele acestei asociații care are ca scop Promovarea Culturii.” Ce se poate spune în plus față de această menire nobilă, pe care și-o asumă autorul & editorul coordonator, STelu Pop, sau Anica AndreiFraschini, Mihai Cotea, Lilioara Macovei, Cristian Tömlö, amintindu-i astfel pe cei care au contribuit la editarea prezentei antologii, la o calitate de excepție? Ce se poate spune despre asemenea oameni, care dăruiesc necondiționat, o mare parte din timpul lor, din viața lor, pentru binele și bucuria semenilor, pentru ,,nemurirea neamului”? Iată că o parte din eforturile depuse se concretizează și în această Antologie, care cuprinde nume ce se pot constitui în repere ale spiritualității neamului și care doresc, asemenea lui Arghezi, să lase urmașilor: ,,Un nume adunat pe-o carte”, o carte ce vine ca o încununare a talentului unor intelectuali desăvârșiți sau porniți pe calea inițierii în ale condeiului, iar noutatea și valoarea lucrării constă atât în modul în care a fost concepută și întocmită, cât și în realizarea estetică de excepție, ceea ce îi asigură un loc de cinste în cultura noastră, în bibliotecile și sufletele iubitorilor de literatură și de frumos. Titlul antologiei este o metaforă cu semnificații minunate: ,,Izvoare de cultură”, izvorul fiind cel care-și zidește și își păstrează ,,matca”,

uneori cu greu , sensul sintagmei făcând trimitere și la ideea de „fără de sfârșit”, etern. Imaginea izvorului sugerează tendința de deschidere spre dimensiuni cosmice, prin care se poate percepe infinitul ca loc definit al națiunilor. În altă ordine de idei, izvorul implică ideea de început, de ființare, de sursă inepuizabilă, iar al doilea termen, ,,cultura”, se explică pe sine. În condițiile globalizării ce se impune tot mai acut, în aceste vremuri, titlul, ca și conținutul antologiei, sugerează perenitatea prin cultură, modalitate sigură de a păstra amprenta noastră națională. Cartea cuprinde un număr de 11 autori, iar izbânda principală a antologiei este structurarea ei, în aşa fel încât să asigure unitatea în diversitate, prin originala idee de a dedica fiecărui scriitor un capitol, ce permite cititorului să pătrundă în ,,laboratorul” de creație, al fiecărui autor, în gândurile intime și în viziunea despre lume și viață, descoperind, de fiecare dată, direcția estetică în care se înscrie fiecare autor, scrierea fiecăruia fiind o aşezare sufletească, în care autorul devine ,,obiect” de analiză a propriilor aspiraţii, visuri, năzuinţe, pe care le exprimă ,,în materie sensibilă” iar, după cum afirma Kant: ,,Frumusețea exprimă ideea de moralitate”. Iată că avem în față o operă complexă, la realizarea căreia și-au adus contribuția nume cunoscute sau mai puțin cunoscute; Jessica Pîncotan, Mihai Cotea, Anica Andrei- Fraschini, Gheorghe N. Sinescu, Nadia Linul Urian, Emilia Florina Pîncotan, Giani Achim, Silvia Bodea Sălăjan, Lilioara Macovei- care este și autoarea copertei 1 și 4, Claudia Elena Peter, STelu Pop. Cartea cuprinde elemente de CV, în special în ceea ce priveste evoluția fiecăruia, în domeniul creației, cuprinde pagini de poezie, unele traduse în limbile franceză și engleză, și pagini de proză. Am remarcat calitatea lucrărilor grafice care ilustrează operele, multe dintre picturi sau fotografii fiind adevărate metafore existențiale și, nu în ultimul rând, prezentarea copertelor, imagini ce trezesc emoții și sentimente. Privind coperta, îmi vin în minte cuvintele lui Plutarh: ,,Pictura este o poezie tăcută.” Culorile, uneori bine definite, alteori doar variații de nuanțe, așezarea în pagină a textelor, fac din această carte o operă de artă și se știe că arta este o formă de comunicare atractivă, atât prin sugestie, cât și prin forma exprimată fără echivoc. Poate părea interesant şi captivant modul de realizare a prezentei antologii, prin combinarea stilului modern cu dorința realizatorilor de a aduce un stil propriu, nu prin reinventarea ,,noului” în artă, ci prin valorificarea avuției culturale autohtone, în contextul marii culturi europene. Iată că această carte devine un instrument ce se dorește o modalitate prin care cititorii sunt ,,conduși” să privească şi să înţeleagă faptele lumii din jur, în toată complexitatea vremii. Indiferent de tematică, de gen sau specie literară, prezenta antologie are frumusețe estetică. De multe ori, pagini întregi se transformă în formulări metaforice inedite, cu adevărat inspirate.

Evocarea din poemul ,,Semn al cunoașterii de sine”- ,,Tu/ știi mamă, dorința-mi veche/de-a da contur lumesc sufletului meu/când prunc fiind/ am început să lipesc în unghiurile adiacente sufletului/câte un boț de lut sub formă de Eu” este o confesiune în care poetul STelu Pop se regăsește în forme ce sugerează apropierea de începuturi, în timp ce în altă poezie ,,Renasc”, rugămintea lui este adresată unei lumi abrutizate, în care materia primează, anulând în bună măsură bucuriile spirituale: ,,să nu frângem zborul păsărilor călătoare - să le lăsăm să zboare/să zboare/să zboare”. Aceeași dorință de redescoperire sau regăsire o întâlnim aproape la toți autorii prezenți în antologie, indiferent de vârstă și de preocupări sau îndeletniciri sociale. ,,Fug către o vară cu caise integre şi caut miros de crin imperial. Această imigrare îmi duce gândul la fantezii cu ploi de vară şi câmpuri cu floarea soarelui. A izbucnit un plâns de toamnă gri şi nu am remedii să-l opresc. Am auzit că se va linişti de la sine pentru că nu toate sunt perfecte” (Lilioara Macovei - ,,Recompensa prin uitare”). Nu pot trece mai departe, fără a aminti aici pe cea mai tânără autoare, dar, în același timp, și redactor (pentru tineret) al revistei, Jessica Pîncotan, a cărei descriere sintetică este formulată atât de frumos și sugestiv: ,,imaginile create de autoare continuă expansiunea fundamentului realității, susținute de un simbol vizual, fără titlu, liber opiniei și propriei obiectivități.”(JP) Iată că, deși autorii aparțin unor generații diferite, ceea ce îi apropie este dragostea pentru literatură, dorința de a se manifesta prin scris și, astfel, să aducă o rază de lumină binefăcătoare în conștiința și sufletul cititorului. Nu mi-am propus să realizez o recenzie a cărții, pentru că nu doresc să știrbesc cu nimic plăcerea citirorului de a descoperi universul propus de autori, prin scrierile lor, mai ales că sunt adepta principiului conform căruia: ,,Trebuie să arătăm (cititorului) încotro să privească, dar nu trebuie să-i spunem și ce anume să vadă”. Lectorul nu trebuie frustrat de plăcerea de a descoperi singur frumusețea de dincolo de cuvânt sau imagine. Concluzia care se desprinde este că, și aici, ca în orice operă de acest gen, găsim un tezaur ce ne permite să înţelegem structura intelectuală și afectivă, a fiecăruia dintre scriitorii antologați. Unele răspunsuri, minunate, ale multora dintre ei, vor ajuta cititorul să găsească acea cheie secretă încifrată, care revelează procesul creator al unui autor, și care-l poate introduce în ,,sărbătoarea spiritului”, care este emblema creației. În aceasta constă excelenţa prezentei antologii, autentica ei contribuţie la tot ce înseamnă literatură. Este o carte: ,,o treaptă” în înălțarea spirituală a cititorului, motiv pentru care o recomand cu mare căldură! Silvia Bodea Sălăjan

Jessica Pîncotan Născută pe plaiuri arădene, la 08 06 2004, locuiește în Curtici, județul Arad, elevă la Școala Gimnazială „Pavel Covaci” Macea.

Redactor la revista „AC”, rubrica pentru tinerii creatori de frumosViziuni și membru al Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură”. Participare la activitatea „Dor de Eminescu”, desfășurată la Centrul de Documentare și Informare al Grupului Școlar „Ion Creangă” Curtici, 2012. Premiul I, la „Concursul național de rezumate în format electronic”, organizat de Asociația învățătorilor din județul Arad, 2012. Calificativul „excelent” , la concursul „Poveștile Cangurului, 2013”. Premiul I, la concursul de creație literară „Creează, exprimă-te, fii liber!”, secțiunea povestire, 2014. Calificativul „excelent”, la concursul „Poveștile Cangurului, 2014”. Calificativul „excelent”, la concursul „Poveștile Cangurului, 2015”. Distincție pentru rezultate deosebite la limba franceză, 2015. Participare la concursul național de postere pentru elevi„Fii inspirat!”, 2016 . Premiul special, la concursul județean de creație literară „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, 2017. Premiul I, la concursul județean de creație literară „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, creație literară, 2017.

Premiul I, la concursul județean de creație plastică„ Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, creație plastică, 2017. Premiul special, la concursul național de creație artistică „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, secțiunea creație literară, 2018. Premiul II, la concursul național de creație artistică„Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, secțiunea creație plastică, 2018. Premiul I, la concursul național de grafică, cu participare internațională „Fantasticul din mine și din afara mea”, Arad, 2017. Premiul I, la concursul național „Democrație și toleranță”, faza județeană, 2018. Participare la concursul național „Democrație și toleranță”, etapa națională, Deva, 2018. Apariții în reviste și publicații online și tipărit: Alternativa Curticeană, Colțul cultural, Ex Libris Meis, Revista AC...

Tărâmul fluturilor albaștri Mă plimbam pe un hol lung, parcă plutind, înconjurată de întunericul ce se prelingea pe pereți. Nu simțeam absolut nimic, goliciunea se scurse în mine si bătăile inimii mele erau inexistente. Mintea îmi era amorțită, iar eu mă aflam într-un vis pierdut de mult. Era ca și cum sufletul îmi plutea liber pe un hol cu întuneric nesfârșit, fără nicio ușă. Liniștea îmi înfundase urechile și o energie mă atrăgea , ca un magnet. Clipeam și mi se păruse că o rază de lumină străbate întunericul, întinzându-se spre mine. Deodată auzisem o chemare, o dorință puternică de a mă apropia de acea rază orbitor de albă. Ritmul lent al înaintării mele pe acel hol devenise mai alert, de parcă aș fi alergat spre acea rază, cu disperare. Alte două raze făcuseră gaură în întuneric și deja puteam să simt ceva puternic, mult mai puternic decât mine, chiar în fața mea. Brusc, mă oprisem, holbându-mă la o ușa putrezită din lemn aflată în fața ochilor mei. Razele treceau prin găurile acesteia și forma unui fluture gigantic era zgârâiată pe lemnul ușii. Inima începuse să îmi bată puternic și parcă începeam să respir într-un ritm slab. Mâna îmi alunecase pe ușă și deodată am împins-o, lăsând o lumină orbitoare să îmi ardă ochii. Întunericul mi-a invadat vederea pentru un scurt timp, dar când am deschis ochii complet, puteam vedea cea mai frumoasă paletă de culori. Un albastru pal se întindea deasupra mea și picioarele mele se scufundau în verdele aprins al ierbii. Soarele auriu îmi zâmbea și vântul îmi mângâia părul cel lung. Un drum înnoroiat se apleca la picioarele mele, parcă vrând sa îl urmez. Am pășit pe acesta lăsând cântecul păsărilor să mă ghideze. Mergeam tot înainte, până ce intrasem într-un tunel de viță de vie unde mirosul strugurilor copți îmi umplea nările. Un râset de copil, brusc, rupsese cântecul păsărilor, făcându-mi pielea de găină. Fugind prin tunelul de viță de vie, o rafală de fluturi albaștri zboară spre mine, ocolindu-mă neașteptat. Râsetul de copil continua să coloreze cântecul păsărilor, aducându-mă tot mai aproape. În mijlocul furtunii de fluturi albaștri, o fată cu părul bălai râdea si sărea să prindă fluturi. Imaginea îmi făcuse buzele să se lipească una de cealaltă fără ca un singur cuvânt să poată ieși. Mă apropiasem tot mai mult, privind chipul frumos al fetiței cu ochi căprui. Zâmbetul ei inocent mă făcuse să împietresc, ca o statuie ce eram. Fluturii dansau in jurul nostru și noi ne priveam parcă de o viață.

Acea fetiță era portalul copilăriei mele, singura cale de întoarcere spre un paradis de mult dispărut, cel al copilăriei. Ea chicotea, atingându-mi mâna și întrebându-mă dacă vreau să mergem să prindem fluturi albaștri. Un zâmbet larg apăruse pe fața mea și am acceptat invitația acesteia. Ne țineam de mână uitându-ne la fluturii din jurul nostru, admirând fiecare secundă ce trecea și venea. Din păcate, secundele se scurgeau sub picioarele noastre, ca un râu ce nu putea fi oprit nici măcar de pietre. Soarele se scufunda în orizont, făcând cel mai frumos apus. Deodată am început să aud niște vibrații de nicăieri, ceea ce m-a făcut să tresar. Chipul fetiței devenise deodată trist, întrebându-mă dacă am pățit ceva. Aș fi vrut să îi spun că sunt bine, dar vibrațiile continuau să îmi cutremure corpul. Am încercat să îi explic că trebuie să plec, dar ea voia sa rămân. O tornadă de fluturi albaștri începuse să se formeze în jurul nostru și fetița sărise în brațele mele, strângându-mă cu toată iubirea din inima ei. Mâinile mele îi mângâiau părul bogat și furtuna de fluturi ne înconjura pe amândouă, încețoșându-mi privirea și închizându-mi ochii. Simțeam că zbor în întuneric și că trecusem de limita realității. Mă înălțam tot mai mult spre cerul întunecat, lovindu-mă brusc de o suprafață tare. Ochii mi se deschiseră și tavaul alb al camerei mele îmi apăruse în față. Mă ridicasem din pat și priveam geamul spart, cu un fluture așezat pe crăpătura acestuia. Alergasem spre el, prinzându-l în mâinile mele, dar când mi-am deschis mâinile, cerneala albastră mi se scurgea printre degete, singura dovadă că Tărâmul fluturilor albaștri mai exista. În visul meu nemuritor, acompaniat de cel mai frumos zâmbet, cel de copil. (Premiul special, la concursul județean de creație literară „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, 2017)

Poemele izvoresc din conceptul naturii eterne susținută de fundamentul viziunii umane contemporane, reprezentând fiecare o înmugurire individuală a aceluiași individ. De asemenea, următoarele imagini, create de același autor, continuă expansiunea fundamentului realității, susținute de un simbol vizual, fără titlu, liber opiniei și propriei obiectivități. JP

Iudă Neclaritățile dăinuiau în sticlă, dansându-i mintea și sufletul. Fluturii își striveau aripile mărunte de ferestre, cântându-și visul negru. Tremurând, pășește în al lunii praf, Ochiul i se deschide lin,

respirând al câmpului smarald.

privind cerului tainic senin.

Geana-i se agită-n vis lucid, mâinile-i secătuiesc în angelic vid, coborând, lacrimii luceafăr,

zâmbet de copil.

Muguri îi șoptesc în vene,

vise dulci, nemărginite, și un sacru fluture. Inimoasă, grijulie, se apropie, să guste din al ei luceafăr de dorințe crunte. Pașii în tornadă îi aleargă, vechiul codru oglindind, sângele-i clocotind. Degetele-i zburdă gândul, zâmbetul aproape sărutându-l, visul împlinindu-l. Dar penele-i nasc din vene, ciocul acerb căzând din fire, bătrâna-i sihăstrie. Cereștile aripi dezlegându-se, ea, plăpândă, veștejită, spre cer se ridică, privind al ei Luceafăr, de iubite soluri înghițit. Palide, penele-i cad în a lumânării ceară, curgându-i pe foaie șiroaie de cerneală. (Premiul Special, la Concursul național de creație artistică „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, secțiunea creație literară, 2018)

Cânt Sărman îmi e, în noaptea asta, somnul, Vise veștejite am, de mreje, de-un secol încâlcite, În minte-mi dansează două aripi înnegrite, Purtându-mi astăzi, lin și tandru, dorul. În palidul codru, de nămeți istovit, Pene de un negru scutură-n putere Etern, de purpură, lipsit de patimi, fluture Și-mi lasă o pecete peste inima-mi de siderit. Îndurerat, însemnat, tremurând m-apropii, Să-mi întâmpin sacrul negru fluture Care, smerit din depărtate, mistuite astre, Mi-a înnegrit ale tinereții sihăstrii.

Arta Fotografică Zilele trecute, am asistat, pe un site, la un dialog între doi cetățeni onorabili; X și Y, tema dezbătută, la modul moderat al cuvintelor, a fost: Este sau... Nu este, Arta Fotografică... ARTĂ??? Doresc să vă supun atenției câteva exemplificări în susținerea actului fotografic și definirea lui ca ARTĂ! ,,Permanent, prin fața ochilor, cu o viteză ce adesea devine amețitoare, ni se derulează imagini din cele mai diverse surse. De pe ecranul televizorului sau de pe dislay-ul telefonului mobil, de pe afișele publicitare, de pe etichetele unor produse sau dintr-o banală deplasare în cotidian, suntem asaltați de imagini care doresc să ne transmită un mesaj, precum și ,,n" imagini care așteaptă să fie remarcate și imortalizate. Din albumele de familie sau din cutii și plicuri răspândite prin diverse sertare din casă, fotografii ale persoanelor dragi sau chiar ale noastre când eram copii ne oferă plăcere și informații asupra unor evenimente trecute, pe care nu le vom putea vedea, pe viu, niciodată. Altele ne amintesc de locuri și oameni ce ne-au impresionat în peregrinările noastre. Fotografiile se constituie într-o materializare a memoriei noastre. Din această multitudine de fotografii enumerate mai sus, doar o mică parte ne atrage atenția și sunt reținute în memoria noastră. Oare ce elemente diferențiază puținele imagini reținute de foarte numeroasele care vor ajunge în coșul uitării? Fotografia este artă de-a comunica ,,ceva” care ne-a impresionat, care ne-a trezit curiozitatea. Fotografia este pasiunea de a comunica altor persoane emoțiile stârnite de ,,ceva”. Pentru generația mea, fotografiile reprezintă și un mijloc de a păstra amintirile. Pentru generația studenților (și a fiilor mei), fotografiile realizate cu camera digitală sau cu telefonul mobil reprezintă dorința de a imortaliza aspecte inedite sau amuzante din cotidian"

(prezenta, în cuvântul de început, studenților săi, Artistul și Profesorul în Arta Fotografică, Lucian Tudose) Fotografiile prezentate în aceste pagini aparțin protagonistei, Jessica Pîncotan:

STelu Pop

Morn Chants seethed in her tear, Bare of time, pleased of sin, Yearns the hum of halt oblivion. Lingering, souring, On its sacred claw, Mother wing, dying lash. JP

Zori Cântece-i clocoteau în lacrimă, golite de timp, satisfăcute-n păcat, tânjeau vaietul trecătoarei uitări. Zăbovind, alterând pe sfânta-i gheară, mamă aripă, geană muribundă. (traducere: Mihai Cotea)

Aube

Des chants lui bouillaient dans la larme, vidés de temps, satisfaits dans le péché, ayant très envie de l’oubli passager. s'attardant, altérant sur sa sainte griffe, mère aile, cil mourant. (rétroversion par: Anica Andrei- Fraschini)

Traitor Midst the windy, Waddling, I’ve clothed In my bareness, For the cocoons To peck The lucidness Of my hazel, Motherness.

Trădător În mijlocul bătăii vântului, legănându-mă, am îmbrăcat în goliciunea-mi, coconii, pentru a ciuguli luciditatea căpruii mele maternități.

Traître

(traducere: Mihai Cotea)

Me balançant au gré du vent, juste au milieu, j’ai habillé dans ma nudité les cocons, pour picorer La lucidité de de ma maternité, noisette.

(rétroversion par: Anica Andrei- Fraschini)

Premiul I, la concursul național de grafică, cu participare internațională „Fantasticul din mine și din afara mea”, Arad, 2017.

Desenul este cel mai nou și cel mai complex desen al meu. Desenul reprezintă societatea, în lupta sa dualistă, cuprinsă de propria mea viziune în momentul respectiv, un fel de cadru suprarealist a conceptului de „om”. Neavând in vedere inspirația mea secetoasă in momentul respectiv, am decis să creez acest desen cu scopul de a-mi exprima sentimentele actuale, care mărșăluiau în subconștientul meu timp de o perioadă îndelungată. O imagine distructivă, dinamică, solidă, încarnată în secunde. J P

Mihai Cotea

Debut editorial în 2015, cu romanul „Vremea tornadei”. Anul următor, avea să apară volumul de eseuri și proză foarte scurtă, „Eu și Mia”. Ambele cărți au beneficiat de a doua ediție, în anul 2017. În același an, publică romanul „Oameni și granițe”.

Din 2018, este manager de proiect la publicația culturală „Revista AC - revistă trimestrială, de informare și promovare a culturii”; revista este realizată împreună cu membrii și colaboratorii Asociației culturale „Cartea, izvor de cultură”, la care Mihai Cotea este co-fondator. Co-traduce, alături de Daniela Marin, volumul de povești pentru copii, „Aventurile lui Lulu”, lansat în septembrie 2018, la editura Cartea Daath.

A apărut în cinci antologii, până-n prezent și, de-a lungul timpului, a publicat în mai multe reviste tipărite și on-line, cât și pe site-uri cu specific literar. Cele mai consistente colaborări le-a avut cu revistele/ site-urile „Negru pe alb”, „Cititor de proză”, „Nomen Artis” și „Ex libris meis”.

Cartierul nebunilor În ziua când mi s-a dat pe mână un reportaj atât de serios, pentru o publicație mult prea cusurgie, am avut un blocaj pe loc. Ceva nu se pupa. „Noi de când facem reportaje sociale?”; „Dintotdeauna, numa’ că acum, chiar tre’ să ne documentăm”. Șefu’ spusese totul cu asta. Primisem pe mail-ul redacției o informare cu privire la un concurs de eseuri. O citisem și oftasem. Apoi, mi-am amintit. Și a venit și sefu’ sămi amintească. Scăderi de vânzări, rebranding, motivarea personalului, pregătirea personalului, un nou segment de cititori... date. Multe și seci. Am înțeles. Mă delegase pe mine să fac un reportaj în cartierul Alain Latrinne, cunoscut de toată lumea drept Rabla. Pentru unul ca mine, care, încă de la momentul zero al angajării, făcusem numai mini-articole cu vești și bârfe din lumea roz, a orașului, era mai mult decât o provocare. Era ca și cum ai pune o mâță să facă giumbușlucurile unui tigru de la circ. Nu fusesem dresat, pur și simplu. Și mai era și diferența de gabarit, firește. Totuși, neavând sorți de izbândă cu șefu’, dar și pentru că mă incita la nebunie o vizită la nebunii din „Rablă”, am pornit la drum. Un articol despre viața năpăstuiților din capătul ăla de oraș, tocmai în ziarul nostru, Boom Flash Cool... Pe-asta trebuia s-o văd și eu! Îmi amintesc, de parcă ieri ar fi azi.

Ajung la porțile ghetoului. Într-un fel sau altul, asta reprezintă locul ăsta, pentru mentalitatea celorlalți. Un ghetou, un biet loc de garare. Oamenilor de aici nu li se dau prea multe șanse. Se evită contactul cu „fauna” locului. Cică ar fi prea dureros de săracă. Singurul lucru pentru care ceilalți, dinafară, se încumetă să intre în „Rablă”, e sex shop-ul din cartier. Paloma Blanca. Poate că poezia s-o fi născut la mahala, cum zice Paloma, n-am idee, dar ăsta e cel mai dotat sex shop din tot orașul. Atunci când nevoile o cer, trecem peste toate jenele. Bun. Îl am alături pe Miță, cameramanul, și pornim în expediție. La prima vedere, nu pot să nu observ cantitatea de gume de mestecat vechi, negre și aparent inofensive, lipite pe caldarâm. Dintr-o precauție excesivă, evit, pe cât se poate, locurile gumate, astfel că umblu mai mult pe sub streșini. Nu după mult timp, îi zic ăstuia să încercăm să vorbim cu cineva dintr-o casă, oriunde. Nu știu de ce, dar mă simțeam mai bine la adăpost. Miță zice că tot mai bine e afară, c-avem spațiu să o tulim, la o adică.

Eu sunt reporterul, deci facem ca mine. Întreg cartierul e compus din clădiri de dimensiuni medii, cu câte un etaj, de obicei, dar îndeajuns de spațioase, cât să adăpostească mai multe camere de închiriat. Intrăm într-o astfel de clădire, la numărul 7, că tot poartă noroc, și urcăm la etaj. Găsim o ușă mai curățică, vopsită-n verde, și bat la ea. Nimic. Mai bat o dată. Liniște. Caut soneria. Nici urmă, în schimb o groază de cabluri pe pereți. Când dau să mai bat odată, ușa se deschide. În prag apare prima intervievată. * De-ar fi să clasifici ce e în sufletul unui om, în funcție de cum îi arată casa unde locuiește, atunci, doamna care ne-a deschis ar avea câteva probleme mari. Intrăm zâmbind. Femeia are undeva pe la 40 de ani, e destul de timidă la prima vedere, evită contactul vizual și are câteva kilograme în plus. Notez și asta, ultima. Până la urmă, ziar de scandal suntem, ori ba? Oamenii grași mereu scandalizează, mai ales când sunt săraci. Caut loc unde să mă așez, dar mă las păgubaș. Nu vreau să stau prea mult, și-apoi covorul pe jumătate tras, îmi dă de înțeles că femeia are de lucru. N-aș vrea s-o rețin. Văzând că i-am observat covorul, se simte nevoită să-mi dea o explicație. Așa începe conversația. - Nu vă faceți griji, e din cauza apei. Curge din tavan, am o gaură cât un crater lunar. Simt că mi se-ncordează gâtul brusc. Ce-a zis? De unde știe asta, că sunt cratere pe lună? E prima dată când aud așa ceva de la... dar poate are ceva puteri extrasenzoriale. Și mai bine! Numai la acest gând și la impactul lui în mintea cititorilor noștri fideli, și mi se dezmorțește gâtlejul. - Frumoasă comparație! Nu m-aș fi gândit. Aveți o capacitate ieșită din comun. Vedeți lucrurile dincolo de materia lor. - Ah, nu cred. Mereu m-am rezumat la materie. Sunt profesor universitar la Facultatea de Geologie. Ultimul om cu care mă așteptam să mă-ntâlnesc. Zâmbesc, mai mult scuzându-mă. Dau mâna cu ea, mă prezint, că uitasem să-i spun cum mă numesc, și ne suim privirile-n tavan, câteva momente. Pare destul de cooperantă, dar încă se comportă cu frâna trasă. - Sărut mâinile, doamnă! Mă numesc Andrei Verescu. Onorat! - Încântată, Calixta Sivesy-Dunăreanu. Am o rugăminte la dvs., opriți camera de filmat. Nu mi-ați cerut acordul și nu doresc să fiu filmată.

Ne conformăm, spășiți. Miță înjură printre dinți de sfinți, iar eu îi propun doamnei să-i facem câteva fotografii, măcar. Nu vrea. Nu are mult timp de stat, se ocupă de documentare pentru un articol științific și am întrerupt-o. Zice că lucra la computer-ul din camera cealaltă, când am venit noi. Mai arunc o privire prin camera unde stăm. Covor aiurea, praf cu duiumul, vase aruncate alandala, miros de aer închis, un motan pe dulap... senzație de magazie. Spune că trăiește singură și că s-a mutat aici, după ce soțul ei, Albert Sivesy, conte din tată-n fiu, a decedat, în urmă cu doi ani. Aproape falită, într-un continuu proces pentru averea familiei, a fost nevoită să-și găsească găzduire în cel mai ieftin loc din oraș. Așa a ajuns la Rabla. Locul de îngropăciune al oamenilor scoși din circulație. Societatea te convertește la statutul de paria, nu există prea multă voință aici. Cuvintele ei mă tulbură. O întreb cum trăiește în acest cartier, cum i se pare viața de aici. Nu stă mult pe gânduri, iar după un zâmbet ușor ironic, răspunde : Trăitul e un privilegiu în acest loc, unde moartea vine mai des decât dincolo, pentru că oamenii se vând mai ieftin, dar eu nu mă vând pe două parale. Trebuie să știi să trăiești și la altitudine, și sub nivelul mării. Nu o mai rețin, că începe să filosofeze și zicea că are de lucru. La fel și noi. Ieșim să căutăm afară, ceva pulpă. * Și că tot veni vorba de pulpă, nu după mult timp, dăm de fetițele vesele, cu pulpele-n vânt. O bucurie pentru condei. Două fete tinere, una roșcată, înaltă și cu trăsături de iapă, și alta blondă, mai micuță și măslinie la față. Sunt foarte vesele, le văd de la distanță. E începutul zilei, deci ar trebui să fie fresh, pentru încă o zi de muncă. Ne apropiem de ele și, când ne vede roșcata, începe să o înghiontească pe aia mică și blondă, care, la scurt timp, începe să dea din cur. - Haaaai, fetițaaaa, dă din bombeu! Haide, arată, scoate-l cu tupeu! apoi râd ca niște bormașini la tensiune slabă. După momentul promoțional, le liniștesc și le spun ce vrem de la ele, de fapt. Spre deosebire de profă, astea ne cer bani, că n-o ardem de pomană, așa, numa’ așa. Se lasă filmate, le dăm câțiva bani din portofelul fiecăruia și le punem aceleași întrebări: De când locuiesc aici? Cum e viața în cartier? - E bine viața în cartier, dar sunt bani puțini. Io stau aici de când mă știu, da’ niciodată n-am avut bani. Suntem sărace, vai mama noastră! Numa’ noi știm cum ne descurcăm. Dăm și noi ce putem la alții... că dar din dar se face-un raaai, de n-ai văzut! apoi, sunetul bormașinii leșinate reintră-n scenă.

Roșcata e cea mai vorbăreață, ea mi-a răspuns prima. Aia mică încă mai dă un pic din cur și ne cercetează, atent, cu privirea. După schelălăielile de râs ale amândurora, la gluma iepei, o întreb și pe blondă aceleași lucruri. Nu știu de ce, dar se rușinează la început și răspunde cam greu. -Eu locuiesc aicii‘șa de câțiva ani. Îs din Moldova. Am plecat de sărăcie ș-am ajuns aci. M-am învățat, că și cu rău’ te-nveți, pân’ la urmî, da’ vreau sî plec, sî fac șeva. Nu-mi placii aci, mulți jegoși, sărăciii... Mă știu la masajii. Poati iesii șeva... Le-aș întreba mai multe, dar iapa roșcată face cu ochiul la un tip din apropiere, ce pare interesat. Asta mică se retrage. Cred că avea ochii-n lacrimi. Nu știu. Miță mai trage câteva cadre cu bulanele tipei și o lăsăm să-și facă treaba. Reușesc să o prind din urmă pe blondină. Ne ajunge și Miță. Începem să discutăm mai multe. Zice că o cheamă Irina și că a fugit din Moldova, de la casa părintească, pentru că taică-su o viola de mică și era mai mereu cu capul plin. Își șterge lacrimile și ne spune că nu s-ar fi așteptat să fie nevoită să facă aproape același lucru și aici. „De ce ți-i fricî, nu scapi. Nu așa se zicii? Șe ma-ncalzeștii pi mini că am doi lei și-o hrubî undi sî stau? Ș-așa, locuiesc jos, la subsol. Nici soarili nu intră-n casa aia, numa’ jegoșii. Îi plin di jegoși aci. Șî Raul... ăla, care mă ținii, știi... și el îi jegos”. Irina mărește pasul. O las să plece, nu prea mai pare dispusă să spună mai mult și, oricum, mi-a răspuns la întrebări. Fac un semn în carnețelul meu. Trebuie să mă-ntorc la fata asta. Măcar pentru alt reportaj. * Continuăm „documentarea” pe stradă. Parcă tot aici se dezvăluie esența unei societăți. Ne plimbăm pe străduțe mai mari sau mai mici, mai curate, mai pișate, mai luminoase sau mai întunecate. Ne plimbăm, de fapt, doar pe vreo patru străzi. Mergem în cerc, ca să observăm mai bine, poate prindem ceva. Ne oprim la intrarea unui bar. Un local destul de cochet. Vopsit nou, curat, proaspăt inaugurat, cu baloanele de la intare încă umflate. La o masă din față, observ un tip între două vârste, nebărbierit de câteva zile. Trage cu poftă dintr-o țigară și privește lung, în depărtări. Parcă s-ar gândi la cineva. Când ne apropiem de el, tresare rapid și se ridică-n picioare. Pare un pic speriat.

Ne prezentăm, ca întotdeauna, expunem problema, dar omul pare nedumerit. Ne întrerupe și spune: - Cine v-a trimis? Eu n-am nimic frumos de spus. Vin dintr-un loc mai rău ca ăsta, aici mai e cum mai e, apoi face o pauză și se apropie de mine. Mă puteți ajuta cu ceva? - Vă ascult. - Am nevoie de ajutor. Nu cre’ că m-ați găsit din greșeală, probabil v-or fi spus. Sunt de la zdup, dom’le. N-am familie, nici n-am avut, dar nici nu-mi trebuie. N-am ce să le dau. Nu mă primește nimeni. Nu sunt bun, am antecedente. Ascultând parade de negații ieșind din gura lui, îmi amintesc de cuvintele profei universitare, Calixta. Locul de îngropăciune al oamenilor scoși din circulație. Societatea te convertește la statutul de paria. Mă gândesc cum dracu’ dau numai peste rebuturi în cartierul ăsta? Devine stereotipic, m-or acuza ăia că numai pe ăștia-i vânez și, cu faima pe care-o avem, ca ziar, n-o să-mi fie bine. Pe de altă parte, ăsta e încă unul îngropat în cartierul Rabla, înc-o rablă abandonată, înc-un convertit forțat la „religia Paria”. Îl liniștesc, și-i spun că sunt șanse să-și găsească o ieșire prin ziarul nostru. Se calmează și aruncă țigarea cât colo. Îl cheamă Relu. Așa-i spun toți. Nu dă mai multe detalii. Ne spune că a avut, de mic, o viață normală. Nu vrea să detalieze „normalul”. Și-a trăit tinerețea, a muncit, a învățat, a copilărit, pe toate le zice de la final spre început. Să lase o impresie bună, probabil. A făcut tot ce face un om la vremea lui, a și greșit, că de-aia a ajuns la pârnaie. Spune că păcatului lui a fost că a comis o „greșeală anormală”, că exact atunci s-a găsit să iasă-n evidență, s-o facă lată. Mă bagă în idei de psihanaliză și zice că dacă o viață întreagă te-ai rezumat la ce trebuie făcut, vine un moment când toate dorințele suprimate dau pe afară și te dezici, ca om. Ne-am născut dintr-un păcat, domle. Suntem marcați de el. Nu se poate altfel. Vorbește cu multă scârbă când spune astea. Nu cere multe, vrea numai un loc al lui și un mijloc de trai. Se vede că i-a priit momentul de răgaz oferit de închisoare, măcar lui. E modest. Singurătatea și suferința nasc oameni noi. Îmi notez asta. *

Cum Relu se tot ține după noi, deși i-am explicat că-l ajutăm abia atunci când apare articolul în ziar, ca să scăpăm de el, intrăm iar într-o curte. Urcăm la etaj, câte două scări deodată.

Clădirea asta e cu două etaje, așa că până la ultimul, am ajuns cu limba scoasă. Miță era să scape camera. Ne tragem sufletul și… fie ce-o fi. Când să batem la prima ușă apărută-n cale, ea se deschide ușor. În prag, un bătrânel simpatic, micuț de înălțime, semi-chel, cu o pereche de ochelari caraghioși pe nas. Zâmbește. În momentul ăla, știu că am dat peste următorul caz. Din spatele lui, se aude o voce stridentă, de femeie, Grigore, ce ții ușa aia deschisă atât? Intră frigu’ și n-avem ce să-i dăm să mănânce! Închide-o-n mama dracului mai repede!

Ultima propoziție pare c-ar fi ieșit dintr-un alt gât, pe-o altă voce, sinistră. Aproape sugrumată. La scurt timp, din spatele lui apare o doamnă pe la 65 de ani. E îmbrăcată lejer, într-un soi de trening desperecheat, și primul lucru care-mi captează atenția e părul vâlvoi și vopsit cam de multișor. Baba ne scanează pentru câteva momente cu una din cele mai acre mutre din colecția personală, apoi se întoarce spre bărbat, cu un zâmbet forțat și-o voce ironică. - Vezi? Ce ți-am zis? Cine sunt domnii, Grigore? Avem oaspeți și tu nu spui nimic? Ei, ei... - Suntem de la ziarul Boom Flash Cool. Facem un reportaj despre viața în cartierul ăsta. Ne puteți acorda câteva minuțele?

Femeia se scutură toată, de emoție, și se dă din prag, trăgându-l pe Grigore după ea. Ne poftește înăuntru. În casa lor, e un refugiu din cutii de carton, toate pline cu tot felul de obiecte casnice. Cei doi zâmbesc f rumos, din spatele nostru. Am întâlnit și oameni fericiți... Oare se mută? Ai zice că asta fac, de fapt. Își aranjează lucrurile ca să se mute. - Vă mutați? Înseamnă că v-am prins pe ultima sută... Bătrânul face un pas în față, să arate că el e stâlpul casei, își aranjează puțin ochelarii pe nas și intervine istorisind, de capul lui, povestea lui Alain Latrinne. - Voi știți cine era Alain Latrinne? Mare om de stat! Așa a început, ca ziarist, ca voi, dar era de o inteligență așa de sclipitoare, că a intrat în grațiile primului ministru de atunci. Secolu’ nouășpe, vremuri bune... Și când s-a înfățișat la recepția... - Lasă balivernele astea istorice, Grigore, îl întrerupe scurt inchizitoarea-n trening. Ne mutăm. Da. Nu departe, tot în cartier. La ginere, ne spune, sacadat.

O fi zis că mai bine dă din casă, când a văzut că Grigore le ia pe ale lui. Poate că după atâția ani de conviețuire, o fi sătulă. Poate o judecăm prea aspru... Eu sunt curios de mai mult. Ăsta e dublu caz. Îi întreb cum li s-a părut aici și de ce se mută tot în cartier. Grigore dă să răspundă. Ea-l oprește, atingându-l ferm cu palma pe braț, apoi îi aruncă o privire mustrătoare. - Păi, nu de bine plecăm, mă copii, zice zâmbind ca la 23 august. Și unde să ne mutăm, dacă n-avem bani? Ai văzut dumneata pensionari bogați? Am fost 35 de ani centralistă, iar el a lucrat la o stație de termoficare. Așa faci averi? Așa? De eram judecători, azi umblam prin croaziere, tinere, ehe, așa că ne mutăm tot pe-aci. Aici ne-am săturat de probleme cu țevile, în tot cartieru’ e așa. Ginerică a dat peste bani și ne-a chemat la el. Adică, fata noastră ne-a chemat, el... Veșnicele probleme cu țevile. Tot asta o fi fost baiul și la doamna Calixta. Cu ea n-am intrat în vorbă mai mult, că le avea pe-ale ei, dar ăștia par împachetați bine, deja. Profit, ca să-i întreb mai multe. - De cât timp locuiți aici? - Din prima zi de căsătorie, intervine bătrânul, scoțând pieptul înainte. - Ne-a dat de la stat, completează doamna, sictirită. Tot amărâtu’ avea unde sta, să fim serioși. Între timp s-a-nvechit, Grigore habar n-are de instalații și am ajuns să plecăm... dar a fost bine cât a fost. Îl ia în brațe pentru câteva momente, apoi îl dă repede la o parte. - Câte n-am trăit aici... Ce să facem? Doar nu ne-om îneca cu amintirile?! Astea nu țin de cald, să știți, o spune șoptind, aplecându-se spre noi. Mai stăm un pic de vorbă, apoi îi las în plata lor. Încep să răspundă din obligație și, compania lor mă răscolește. Îmi pare ceva ciudat la femeie, nu mă simt bine. Ne despărțim, ei ne fac cu mâna din capătul scărilor și, ajunși aproape de ieșire, auzim cum ușa lor se trântește puternic. Vai de Grigore... * Ajungem la redacție, cu materialul brut, și-l predăm Corneliei. Fata cea nouă, prospătura, din toate unghiurile din care o privești. O plăcere lucrul cu ea. E redactore, ea ne va tipări materialul pentru print, urmând ca restul să apară pe site.

Intru la șef, să mă mândresc cu ce am realizat azi. Îl las pe Miță să peroreze la Cornelia. Au ei o socoteală, împreună. Șefu’ mă întâmpină bucuros, dar îmi spune, din start, că a avut loc o schimbare de planuri. Nu mai mizează pe materialul meu, pentru concursul de eseuri. Au găsit alt subiect legat de copiii bolnavi incurabil, o clinică ce le redă speranța părinților, n-am înțeles prea bine. Păstrează materialul pentru ziar, măcar. Îl rog să lase tonul realist al reportajului și să nu pună nimic bombastic. Mă asigură că așa va fi, insistă, mă elogiază intens și scapă repede de mine, printr-un țârâit de telefon. Ies, și-l iau pe Miță de-o aripă, ca să ieșim la o bere. Între timp, după toată discuția cu Cornelia, îi crescuseră aripi. Fac cinste. Sunt mulțumit. Azi am făcut ceva util. * A doua zi, dis de dimineață, cu o ceașcă de cafea-n față, intru pe site-ul ziarului să văd ce zice de reportajul nostru. Mă bucur când văd preview-ul de la video, apoi îmi îndrept privirea spre titlu. Scrie: „ULUITOR! CARTIERUL NEBUNILOR! Vezi cum trăiesc zeci de oameni la limita subzistentei, în orașul nostru”. Aproape fac o cădere de calciu. Totuși, mă ridic de la birou. Trag pe mine câteva haine și ies la primul chioșc de ziare. Cer ziarul și văd scris același titlu pe prima pagină, împărțit pe trei rânduri, unul sub altul. „Uluitor” e scris cel mai mare, apoi scrisul devine tot mai mic. „Cartierul nebunilor” e colorat cu roșu. Oftez și strâng ziarul într-un pumn. Mă așez pe o bancă, scot mobilul și sun la redacție. Mi se explică de către o intermediară că așa au fost indicațiile de sus. Cornelia scrisese articolul, dar nici ea, nici șefu’ nu-s acolo acum. Închid. Mă ia cu dureri de stomac. Îmi amintesc că n-am mâncat nimic, doar am băut cafeaua. Mă ridic, las ziarul pe bancă și pornesc încetișor, spre o patiserie. Ce-or gândi, acum, oamenii ăia, despre mine? Lui Relu i-am dat speranțe și parcă, într-un fel, m-am atașat un pic de ei. Ciudat, uneori am impresia că toată lumea locuiește într-un cartier al nebunilor. Îmi amintesc și-acum, cu gust amar, de acel episod. Miță tace. Parcă aș mânca niște gogoși. - Merge și-o bere cu astea, Miță, așa-i? - Așa, să ne tot amărâm! răspunde el, ca trezit dintr-un vis.

Cultura întoarcerii Stai. Așteaptă. Respiră adânc și ține spatele drept. Se poartă coloanele vertebrale. Toți își umplu gurile cu ele. Parcă spuneai, odată, că în tine e un șantier. Na, acum nu mai e. S-au terminat lucrările. Ah, e alta priveliștea? Nu te-ai obișnuit? Nu-i nimic. Stai. Așteaptă. Unele popoare au o cultură a întoarcerii, a revenirilor, așa ți se pare. Păi, n-aș putea să te contrazic, dar nu dau nume. Oricum, tu nu faci parte din ele. Germenii îți joacă ție feste, te macină, te fac să te îndoi și să te îndoiești. Da, știu. E o altfel de cultură. Ai încredere. Respiră adânc. Dacă e să te iei după toate trip- urile care-ți joacă feste de o vreme încoace, de scurt timp, de când cu întoarcerile, ai putea să te mai sucești o dată. Ai fi în stare. Te cunosc. Numele tău spune totul. Dar poate că și numele, în sine, impune o cultură, că tot aduseseși vorba. Poate părea că rezolv totul din poignet, dar cultura= germenii care râcâie, numele= poporul și, când astea două joacă țonțoroiul, iese și trip-ul. Lămu? Nu-ți place. Pufnești și țâțâi de parcă ai fi o babă care și-a rupt ciorapu-n pantof. Ce să-ți fac? Îți place pe tocuri înalte, îți place să te fâțâi pe mode, să fii băgată în seamă, „să fii” mai puțin, uneori, să te vadă lumea. Na, uite și dilema. Toată treaba asta e doar o chestiune de ștrampi bătrânești. Ce? Doar nu vrei să te-ngroape cu ei… hai, că ești haioasă. Nici fată, nici băiat, nici babă, nici rezolvat. Mai las-o-ncolo de treabă! Cultura nu se face numai cu oftaturi, ci și cu sacrificii. Mai ales cu sacrificii. Mai gândește la asta, când vei vrea să te-ntorci. Poate ți-or da un Nobel…

Ab-surditate Mă trezisem în alt paradox din vis Norah Jones îi zicea aveți gânduri suicidare el gândea le simt mirosul dar îmi pun vată-n nas și fac pe mortul lăsat liber și legat la mâini în vara aia care-și uitase rândul și-l sărise peste poate totul mi se părea absurd e timpul alegerii desfă-mi nodul de la cravată I wanna have a good day today

Limba de la ora 5 ochii nu-și mai au stăpân nu-l mai găsesc pe cel care înghite viața în sec ca o mașinărie defectă ce refulează imagerii pe bază de traumă în cap va crește altă g(a)ură (la primăvară) minutarul are gustul deșertăciunii vorbește vorbește vorbește vorbește vorbește vorbește vorbește vorbește pe două voci îmi ard soileala indiferent de voință viața trece pe lângă și prin fața nasului sughițând regrete într-o anatomie care nu-mi aparține tac în mine ea e cea care mă vrea la ceas de răscruce unde totul se pierde pe o miză a fumului nevolnic cu limba întinsă la ora 5

Etichetele voastre mă dor Ca un copac împuns de materialul metalic, ce susține anunțul ultimei dispărute. Eu. Cea care credeți că sunt. Eu, cu nume și prenume, date de alții, cu statut definit de câțiva, cu un suflet al meu, mult adâncit în mine... Cea Ce Sunt. M-am trezit cu această imagine în minte, pe când citeam despre putere. Dar, oare, ce putere avem, dacă nici măcar nu avem forța să ne scoatem la suprafață? Să ne descoperim... și să stăm așa. Nuzi. Noi. Fără apelative de gen, fără zecile de diplome care încă nu s-au digerat în burta dosarului meu de absolvire a vieții, fără de nume. Fără de etichete.

Cine suntem noi, fără de etichetă? În lumea oamenilor, un veșmânt are nevoie de minim două etichete. Una de brand și una cu instrucțiunile de spălare. Nu oi fi eu mare gospodină, dar am pretenția că știu să citesc etichetele hainelor pe care le îmbrac, deși mă dor... mai ales când îmi intră-n suflet. Când mă fac una cu ele. Când pare că nu mai știu să mă dezlipesc de instrucțiunile lor de folosire a Ființei. Așadar, e important să știm cine suntem și cum trebuie să ne spălăm veșmântul. Trupul e și el un veșmânt, nu? Mă rog, nu contează el, așa tare. Pe mine, mult mai tare mă interesează cum se spală spiritul. El trebuie curățat? De ce? De etichete? Ah, nu. Am înțeles greșit. El nu le poartă. Ele cad de pe el, pentru că El e Unul. Noi, cei denumiți, le purtăm. Încă din naștere. Ca pe niște zorzoane care alcătuiesc, la un moment dat, un mozaic al naibii de haios. Mă amuz când mă uit în oglindă. Râd atunci când nu mai știu cum să plâng, pentru a mă curăța temeinic. Și marca aia? Ce-i cu ea? Cică brandul vinde. Aha... mda, și de cutărică se zice că „păi, ăla/aia are un nume, bre, nu se amestecă cu restul”... care rest? Toată lumea e la fel, plină de abțibilduri până-n bot, că nici nu mai pot vorbi de ele, mai bine scriu. Nu mai vreau. Deja totul începe să semene cu ritualurile alea de flagelare, doar că, în loc să ne biciuim, noi ne lipim nume. Hai, spune-mi Sofía. Dă tot ce ai. Să te văd! Fă-mă una cu numele. Spune-mi că sunt sensibilă, naivă, călătoare, întrebătoare, absolventă, insolventă, dependentă, pisăloagă, o mârțoagă, aia, de-aia... de-aia nu ne vedem când trecem unii pe lângă alții pe drum, dragilor. Pentru că stăm ascunși după judecăți ieftine și iluzorii, care împart minciuna încă de la formare. E haios, da. Râd din nou. Nu vedeți? Împart minciuna încă de la formare... așa ca noi. Ei, hai, să nu ne îmbătăm cu apă rece. Mai bine am bea un pahar mare, cu apă, și ne-am limpezi apele tulburi, în care ne-am scălat. Oceanul de aparențe. Să vină Garda de Sine! Ajutor! Ajutor! Ajutor!

(prelucrare după,,Portretul lui Stendhal” - Jean Paul Vroom ) ,,Era vecin cu Stendhal, cafeaua o servea la Central”

Epopeea micului Kin (fragmente) Epopeea cea scurtă, a nimicului (mărturisitură) Nu stiu nimic, nu aud nimic, lumea tace despre el, dar și el tace lumii; Altceva decât ce-mi spun, nu știu, urlă câinii acru-n cimitir și e târziu, și-ar mai fi ceva de apusun dus fără de-ntors, și-n plus nimic mai mult de atât de spus. Hai să cântăm nimicul, zicea, atunci când mai vorbea e dus... știe tot satul, și-au dispus să facă o coadă lungă până la casa lui Isus, și să tăcem cu toții ca dracii-n biserici cum tac ei, cu scâncete, tocind dintr-un prunc deja căzut; <La piovra è molto gentile> cu o ansă te ține, cu un braț te conține și stăăă așa tot rânjind la tine, copile, <la piovra è molto gentile> cu restul de brațe s-a mutat departe, eu asta auziși scriind într-o carte; la Stockolm, or mai sus, pe strada Sindromului unde și-a urcat dracu’ pisica-n vârful pomului; Ei, să-l mai văd eu coborând de acolo, așa se spun multe de când el tăcea „și-atunci, domnule, mâța ce vină avea?” - Era!; Și ar mai fi de spus încă un drum tot despre cel fără de el... Pe ultimul drum l-am zărit într-o zi, le dădea meditații de mimă unor copii: „Trăiesc pe bază de alcool și cafea”, îmi spusese, eu mă tot holbam: <ce urât aresese! >, și dintr-una-n-tralta dispăruse: no vive nadie más aquí, en mí și iar povestea suie-n cui, acolo unde vară nu-i, departe-n nord, la Stockholmul lui, că altul ca el nu-i, și se auzeau din ființa-i, ecouri prinseseră umbră-n locul unde ședea-

casa mov, din catifea, pe umăr pătată cu-n strop de cafea; Ha, ha, și-ncălecai pe-o șa și nu spusei nici pâs cuiva (Era vecin cu Stendhal, cafeaua o servea la Central, pe-o măsuță pe care scrijelită stătea: „aici Pessoa într-o altă viață ședea”) (E geniul și condiția Mai mult de-atât, nu-i în stare Tranziția) Să stai în cap cu alte Mii și să-ți pută a filosofii... E trist, cam trist e cercul lui: așa tot umblând hai-hui Cine să-l țină? Nici ai lui! În nota de subsol din cui (știți voi, mai sus) văzui, spuneau că nici ai lui nu-l vedeau, dar el era (ca mâța aia din pom, dracu’ s-o ia!) ascuns pe după dușumea, acolo parcă-mi mirosea a el, și nimic mai mult de spus, o fi fost dator cu-n nume de pus. Oedip e rege-n calea lui, v-o spun în numele tatălui. Și îl iubea! Ca pe un rege, amanta. În altă zi-și făcuse biografia, până noaptea; Jucase-n zeci de filme și seriale, sadea actor se voia, în mintea sa, e plin de lume zi de zi, și-avea copii: B.N.S.M, îi chema, și tot de-atâtea ori venea iarna-n ținutul câmpului din mintea băiatului. Și N al lui se tot juca făcea pe D adesea, zicea c-așai durerea (cu burtă). [Avem un corespondent aproape fidel în „dor” la portughezi, care semnifică, ce altceva decât durere?] Mi-e dor, mi-e dor, eu sou dor de frații mei din Apolodor, cânta fata cu chitara ultima-i serenadă la descensor, ăla cu care cobori acolo unde alții mor: „La Labradooor!” - Alguém lembre-se da minha cor? Și aș mai zice rime-n -or, dar astăzi mor; No more, no more He lives on his own shore. Mai mult, nici n-ai putea să scoți din tipul ăsta, gaj la to(n)ți. Se termină benzina poveștii sale mici de muscă la gură, spuma încet mi se cam uscă, i-un cap de linie-n gara asta, venir-ar Themis să-și puncteze casta, căci noi plecat-am goi în 2 (chielea goală bago-n oală).

I. Primul drum 1. De era să fie și tot era, de când cu nașterea el se afla, arc peste timp, cine era (de la Maria) Fusese (tot) din 2, plini de nevoi ea foaie (nu de o mie, ci de carton), el creion, s-au întâlnit într-un balcon, și-au început în vis un dans. Și se iubeau? Nimic de spus, (o dată au asistat și la un apus) trecut-a timpul scurt, că-ntr-o vreme s-au și hotărât: „Avem să fim!” Au decretat și aveau să fie căutare fără de iubire, amantlâc sau consimțire, con-simțire... cu simțire, orice ar fi fost a fi toate-ntr-un loc, sirop de scris, bilet, permis, abis... cu aromă de principii, după un timp și-au dorit copii, și-așa începe scrisul lui pe ea, el Creion, ea Foaia: cum (n-)ai să iubești povestea?; Le-o spuse tuturor în șir, de ani delir, până și timpul uitase de ei cât căutau chei problemei de la ora 3. Cum vom fi trei când sîntem doi, plini de nevoi? Și cum s-ar scrie mai frumos când n-ai un rost? Suntem ce-am fost? Trecut-au anii plini de ei și tot se întrebau la trei. După o vreme (ce li se puse-nainte ca o fată cuminte), se zărea o scuză: dintr-o foaie și-un creion nu poate ieși decât un scris ce-acuză, un dat înscris cu moldamin; și i-au zis Kin.

Vârstele camerelor Lumina se ivise deja, iar el n-avea nicio idee. Se gândise, se foise, uneori chiar adormise, dar tot nu găsise soluție vorbelor babei Dochia. Ce-o fi vrut să spună cu „ai să mori înaintea obiectelor din camera ta”? Evident, n-avea să se-ntâmple așa. Cu câteva zile-n urmă, invadase Ikea, ca pe un templu al obiectelor pentru locuință, și nu se mai oprise decât la case, când își aminti că nu-i intrase salariul. Trebuise să lase acolo o grămadă de obiecte și să înfrunte, cu stoicism, curat stoicism, toate invectivele ce-i mușcau urechile din gurile celor din urmă. Stimați montaniarzi, raionul de echipament sportiv vă oferă o promoție imbatabilă. La o căscuță roz cu Hello Kitty, aveți reducere de 30% la clămpari de aceeași culoare.

Cine-i tâmpit să iasă cu remorca la ski? fusese ultimul gând al lui Miță, înainte de a o zbughi de la case, ca un iepure primăvăratic. A, da, mai erau și ceilalți montaniarzi, gândise cu voce tare. Se uitase-n jur, se asigurase că nu fusese văzut sau auzit, și pornise cu îndârjire spre ieșire. Stătea la măsuța de cafea, din mijlocul imensei sufragerii, și consuma resturile unui moș de Crăciun, ce promitea să-l scoată din letargie. „Ai să mori înaintea obiectelor din camera ta”. Măsură măsuța cu privirea, apoi se mută pe taburetul de culoarea rozătoarelor nou-născute și, de-acolo, spre biblioteca dreptunghiulară, nefixată-n perete încă, dar, cum nu voia să aibă copii prea curând, nici nu-și bătea capul cu ea... Toate noi și nouă toate. Un deceniu de calitate. Garantat(ă). Nu, șansele erau prea mici. Sări peste micul dejun și-l cruță pe moș. Îmbrăcă o pereche de blugi slim, din colțul camerei, unde-și ținea pantalonii, apoi căută ciorapii, vreo zece minute, până-și aduse aminte că-i lăsase-n baie, ca să fie mai aproape de mașina de spălat, se întoarse-n camera de zi, și-și luă o pereche de teniși de după ușă, un jerseu din grămada de pe hol și zup, din casă. Se întoarse la Ikea. Cu chiu, cu vai, găsi un loc de parcare și-și făcu loc înăuntru. Puhoiul care bloca porțile magazinului scanda lozinci anti-ALDE. Susțineau că Ikea are culorile partidului, iar acel lucru li se părea ofensator. Cereau cu insistență ca măcar galbenul siglei să fie înroșit. Roș-albastru era o combinație neutră, politically correct, și făcea aluzie doar la o echipă de fotbal învinsă de-o boală necruțătoare- interesul.

Interesul lui Miță era să discute cu cineva de la raioanele de unde-și luase cele trei obiecte, pentru a le prelungi garanția. Într-un final, găsi un băiat ochelarist care-l privea puțin cam de sus, avea 1.85. - Salut! Aș avea o rugăminte (ochelaristul dă din cap). Am cumpărat o măsuță de cafea, un corp de bibliotecă micuț și dreptunghiular, ca alea de acolo (Miță-i arată un loc unde aveau corpuri de bibliotecă la fel ca al său) și... a, da, și un taburet. (tăcere, ochelaristul așteaptă continuarea). Mda, aș dori, dacă se poate, să mi se prelungească garanția la ele. - Păi, când le-ai luat? - Zilele trecute. Au zece ani garanție, dar... - Nu se poate. - Cum adică? - Lasă-le așa. Ce-au, s-au stricat? - Nu, sînt în perfectă stare, dar aș dori să le știu mai mult alături de mine... adică, să mă știu mai mult alături de ele (Miță începe să-i povestească de profeția babei Dochia; ochelaristul ascultă când cu o ureche, când cu cealaltă, din când în când clipește și respiră aproape imperceptibil). Ce zici? - N-avem cum. Tre’ să schimbăm iar protocoalele, mă bag în probleme cu șefii și n-are rost. Nu stă-n picioare povestea. Ieri, i-am schimbat cuiva garanția, pentru că-l visase pe Osama bin Laden, care-i spusese că, în zece ani, avea să apară pe Pământ sub formă de Anticrist și avea să-l distrugă, iar omului îi plăceau obiectele și n-ar fi vrut să le piardă. - Păi, și el? - A, nu, el s-a împrietenit cu Osama, dar baba Dochia asta a ta... nu mă convinge. Ochelaristul îi întoarse spatele și-și găsi un coleg căruia să-i spună „poanta” lui Miță. Râdeau și se uitau înspre el. Ajuns acasă, Miță își aruncă jerseul și tenișii pe unde apucă, apoi își aduse din bucătărie o tavă pe care avea o felie de pâine unsă cu unt din ăla cu sare de mare, o cană albastră cu ceai verde, pachetul de unt și

un cuțit foarte ascuțit, pe care-l va folosi la tăiat bucăți de unt și la lins untul direct de pe cuțit. Lui Miță-i plăcea riscul, dar cuțitul îi căzu pe jos înainte să se așeze pe taburetul șoricesc. Se aplecă, îl luă de jos și, întors în șezut, cu aceeași mână-și trase tricoul la spate, reușind să taie taburetul șoricesc. Se enervă, aruncă tava de pe măsuța pentru cafea, apoi începu s-o înjunghie cu sete. De fapt, cu cuțitul avea treabă, dar din neatenție (sau din răzbunarea cuțitului), acesta-i scăpă în vintre. Miță căzu și sângeră până se desprinse de el. *** Lumina se ivise deja, iar el n-avea nicio idee. Se gândise, se foise, uneori crezuse că adormise, dar tot nu găsise soluție vorbelor babei Dochia. Ce-o fi vrut să spună cu „ai să mori după obiectele din camera ta”? Evident, femeia vorbea la propriu, nu că lui nu i-ar fi plăcut obiectele alese cu zile-n urmă din magazinul Ikea și adunate până ce cardul bancar ajunse pe minus. Cumpărase zeci și le înghesuise pe toate la casă, printr-un gest de curată sfidare a celorlalți participanți la shopping. Îi privea peste umăr și asculta cu buzele strânse toate invectivele ce-i mușcau urechile din gura celor din urmă. Erau invidioși, evident. Mission accomplished. Stimați montaniarzi, raionul de echipament sportiv vă oferă o promoție de nerefuzat. La o geacă din piele de marmotă vopsită, primiți gratis un sac de dormit căptușit cu puf de pinguin pitic. Nu ratați! Ikea, și casa-i bună.

Cine-i tâmpit să cumpere echipament sportiv de la ăștia? avea să fie ultimul gând al lui Miță înainte de a o zbughi de la case ca un ogar, neuitând să se mai înfrupte o dată din invidia găunoasă a celor din urma sa. Fusese văzut, așa că putea pleca liniștit. Stătea la măsuța pentru cafea, din mijlocul imensei sufragerii, și consuma resturile unui iepuraș de Paști, ce promitea să-i dea răspunsuri. „Ai să mori după obiectele din camera ta”. Măsură măsuța cu privirea, apoi se mută pe corpul dreptunghiular de pe celălalt perete, apoi pe fotoliul fildeșiu pe care ședea. Trei obiecte și toți patru se întrebau ce-o fi vrut să zică baba Dochia cu toate astea. Își luă celularul, deschise agenda telefonului, scroll la litera B și call baba Dochia. Baba nu răspunse, iar asta începea să-l irite. Ieși pe hol, îmbrăcă o pereche de blugi slim de lângă ușa de la intare, își schimbă ciorapii, deoarece se scurseseră deja vreo zece minute de când îi îmbrăcase, iar Miță era maniaco-depresiv, se duse până-n baie, dar uitase după ce pornise într-acolo, așa că se întoarse-n camera de zi, mâncă iepurele și ieși pe ușă.

Baba Dochia locuia într-o scoarță de copac. Nimeni nu știa intrarea în afară de el și de moș Ene, pe care-l lăsa în casă-n nopțile reci. Cu chiu, cu vai, baba răspunse bătăilor insistente-n scoarță și zâmbi. - Știam c-ai să vii. Numa’ ce-au dat la televizor că ăștia ies în stradă, pentru că guvernul nu mai vrea să dea bani să construiască și autostrada aia suspendată, de care zicea Firea cu un secol în urmă. Când e rost de proteste, știu că urmează să apari la ușă. Ce-ai? (Miță intră) - Nu, mersi, am mâncat un iepure și aștept să se digere. - Ce ai, măăă, nu ceai?! Di ce mă cați? - Aaa, aaaș avea o rugăminte. (baba se apucă să-și facă de lucru prin casă, avea să țină toată tărășenia, știa deja). Am cumpărat o măsuță de cafea, un corp de bibliotecă micuț și dreptunghiular și un fotoliu. (tăcere, baba face pe indiferenta). Mda, aș dori, dacă se poate, să ți le aduc aici. Au zece ani garanție și ziceai c-am să mor după ele. Adică mor, nu mă-nțelege greșit, chiar îmi plac, dar mai am multe de trăit... - Păi, io ce-ți ziceam? Vezi-ți de viață, copile, și adă-le aci. Are loc baba pentru ele. Scorbura-i mare și cred că lui moș Ene are să-i placă mult să servească ginul de la miezul nopții la măsuța aia, stând pe „foteliu”, hehe. Hai, la pas marș! Miță se trezi din vis. Iar exagerase cu berea și doctoru-i spusese să nu mai bea nefiltrată, că i-or lua razna emisferele cerebrale. Oftă, stătu cu ochii-n tavan, apoi se ridică din pat. În casă era un haos total. O grămadă de haine aruncate care-ncotro îl conduceau până-n camera de zi. Nici nu se mai sinchisea să le deosebească. Ale lui, ale ei, ale lu’ aia mică. Chiar așa, unde era aia mică? Pe masa de furnir din living găsi o diplomă de absolvire a unei facultății de filosofie, pe numele ei, iar lângă bucata de carton stătea o cană răsturnată din care se scurgea cafea în slow-motion. Lichidul negricios începuse un traseu periculos înspre diplomă, dar Miță o ridică la timp și o citi atent. Da, diploma părea veritabilă, iar ea, colega de apartament, grăbită cum o știa, o fi plecat iar, ca o zurlie, spre job-ul ei de chelnăriță la Ikea. Suedezii-și deschiseseră și o franciză de restaurante, cu o siglă roș-galbenă, de le puseseră inima pe jar celor de la McDonald’s. Ea era acea tipă haioasă din grupul lor fără soț. Firește, i-o fi făcut o diplomă de rezervă bebelușei ei, pentru un viitor mai bun. Miță râse tot drumul spre bucătărie. Rupse o foaie nouă, din calendar, și constată.

Era 2059?! Totuși, cât băuse de adormise-ntr-atât? Își căută mobilul în dormitor, dar bateria era moartă. Îl puse la încărcat cât își savură micul-dejun, american pancakes cu sos de banane flambate, mai apoi îl porni. Da, chiar era 2059. Mobilul nu minte niciodată, la dată și oră. Nu era timp de pierdut. Intră în agendă, litera B, dar baba Dochia vorbea cu altcineva. Încercă aceeași operațiune de vreo șase ori, apoi plecă spre casa ei. Orașul părea exact la fel cum îl lăsase înainte să-nchidă ochii. Nimic nu-i sări în ochi, nici măcar drosophila aia, care-i dădea târcoale de când intrase-n mașină. „Femeia asta e o scorbură. Cum poate să trăiască așa, când are atâția bani?” gândea în fața ușii babei. Bătu o dată, bătu de două ori, a treia oară încercă ușa, iar aceasta se lăsă păgubașă din prima. Dinăuntru, o duhoare groaznică îi ataca nările cu samavolnicie. Din casă, nu mai rămăsese decât entropia. Într-un colț, baba Dochia ședea goală, cu capul pe spate și gura deschisă, în poala lui moș Ene. Pieile le luceau puternic și se umflaseră mult. Miță se apropie de ei, îi cercetă cu privirea și-și dădu dreptate. „Au murit fericiți”. Din gura babei Dochia, un roi de drosophile ieșiră furibunde și se adăpostiră-n mașina băiatului. Avea să o ia pe jos, înspre casă. Mirosul începea să devină insuportabil, așa că Miță făcu pași pe covorașul din care se înfruptau imperturbabili câțiva dăunători. Înainte să închidă ușa după el, băiatul mai aruncă o privire-n cameră. Obiectele de la Ikea erau acolo unde le știa. La fel ca-n prima zi.

MC 45

Anica Andrei- Fraschini Am scris poezii și ,,compuneri literare” de când am învățat să scriu. De asemenea, am desenat și pictat de la vârste fragede. Am fost șefă de promoție la liceu. Am făcut parte din colectivele de redacție și am publicat creații literare și plastice în reviste școlare și studențești. Am fost pe scenă toată copilăria și tinerețea cu recitări, cântări, gimnastică artistică, roluri dramatice, în limbile română, franceză, engleză. Am compus cântece, versuri și muzică, teatru, am regizat spectacole. Am tradus foarte mult, din domeniul tehnic, comercial, juridic, IT, beletristic… scriind de mână, până la apariția calculatoarelor. Am realizat varianta în limba română a patru cărți, două- din italiană, două- din franceză, dintre care, ,,Labirintul'’, de Serge Brussolo, a fost publicată de editura ,,Loreley'’, Iași, în 1996. http://www.cartionline.net/carte/roman/science-fiction/labirintul/ Am publicat poezie într-o culegere ieșeană, sub pseudonim (Ana Voica). Public online, de vreo opt ani, poeme și proză, eseuri, fragmente de roman, cât și artă vizuală. Fac parte din colectivul de redacție al rețelei sociale ,,Dialoguri culturale – revistă de artă si cultură”. Am fost publicată în revista online, ,,Alchemia'', a lui Adrian Grauenfels, cu poezie, ,,Colaj cu Jocuri subtile și Ange Gardien’’- link: https://en.calameo.com/books/001073787f4a85e723d7b

Am primit și primesc aprecieri de la autori bine cotați de către exegeți contemporani, în materie, lucru care mă bucură și mă încurajează să-mi înfățișez mai mult creația, privirilor, minților și sufletelor semenilor mei. Fac parte din grupuri de creatori de literatură și iubitori de cultură, cu care dezbatem subiecte interesante. Colaborez cu entuziasm maxim la realizarea Revistei AC, sunt membră a Asociației culturale ,,Cartea, izvor de cultură”, alături de oameni inimoși, dăruiți semenilor și dragostei de carte. Particip cu creație proprie, traduceri și corectură. Merg la întâlniri pe teme literare, lansări de carte, expoziții, mai cu seamă în Iași. Citesc mereu, poezie și proză, studii literare, istorie, documentare, informații de actualitate, din lume. La îndemnul și cu sprijinul unei tehno-redactoare a unei edituri prestigioase, ieșene, am motive să cred că va fi tipărit - nu pot să știu cât de curând - un volum de poeme ce-mi aparțin. Lucrez la un roman cu tente auto-biografice și ficțiune, în limba franceză. Pe lângă creația literară, desenul, pictura, colajele din carton, au fost pasiunea mea, dintotdeauna. Am participat la expoziții de grup, în școală, în studenție, în stagiatură, am obținut câteva premii și mențiuni, la unele concursuri. În pictură, folosesc diferite tehnici, pentru acuarelă, acrilice, guașe, pasteluri, creioane colorate, carioca, pe carton tratat sau nu, ori ulei profesional, pe pânză tratată, cu pensule și cuțite. Am dăruit multe din picturile mele, multe se află peste hotare. Tricotez și croșetez, realizez costume, decoruri. Creația artistică face parte integrantă din viața mea, mă conturează, mă împlinește. O dorință care aureolează tot ce iese din mintea, mâinile, inima, sufletul meu, este aceea de a dărui, de a împărtăși celorlalți, de a le fi de folos și de a evolua împreună cu ei, mereu.

abandon poate-mi spune cineva cândva unde greșesc... devin tomuri în ediții de lux aceste angoase-rafale mă văd nevoită - obtuz să le denumesc erori amprentate aproximativ adânc (ca-ntr-un asfalt moale) de ceva...

ah e relativismul categorie care își face de cap... putea rămâne liber ușor și hoinar ca pasărea cerului dar e planturos și hidos deplin autocrat chiar absolutist ! mă uit neputincioasă pe dinăuntru cum se naște și se dezvoltă ca un chefir încă o dezamăgire din greșeală... absurdități animate vorbitoare respirații ale nopții printre cuvinte de-argint răbdări de provincie... dar te pictez cu litere alese-culese nu știu unde am greșit iartă-mă a posteriori - sau cum vrei tu fac mult zgomot fără trup și mă dedau unui abandon plin de viață

carapace roz amândoi suntem vii și mirați tu întinzi coclauri peste lume ca să-i încropești o carapace roz cu franjuri prin care să-ți fofilezi ultima serie de iluzii netălmăcite ca niște ochi de melc eu - cu degetele într-un bol plin cu fructe de pădure mă uimesc de câtă poezie scoți pe bandă ca și cum ai fi un extruder

alimentat intensiv cu tânguiri și clape de pian pe noi ne adună deosebirile suntem o turmă atipică ce behăie de foame de iubire dezordonată mult ieșită din tipare vom scoate o culegere de antagonisme de poli opuși de căutări în van o vom afișa la vedere pentru progeniturile unui viitor despre care ne vor șușoti îngerii

Clar de zi și plete castanii Exist preaplin în texte ante și post-ortografiate. Șirurile de vegetale oleaginoase-boabe-spice mă reprezintă îndeajuns. Zburătăceala apărută din ouă mici, medii și mari, îmi satisface imaginea. Bună și clară e ziua, dis-de-dimineață, ca un albastru cu galben, ca o istorie atractivă, preferabil medievală, în imagini trei de. Tentez ascunderea sub plete castanii, din cele mătăsoase, și jocul de-a baba-oarba, cu crini imperiali și miniaturi de vapoare în sticlă : râsetele răsună ca în copilăriile umanității, în ansamblul ei, discutabil într-atât... Ce mai transfigurări și dănțuieli de atomi de carbon, rătăciți și naivi, în catralioane... Azi e perpetuu, ca și veșnicia, ca și cerul în configurații irepetabile... Și-atunci?... Să fie bucurie, acum, în glăsuire, zicere, articulare, pronunțare, vorbire, cântare... Să construim cabane, aproape de cer, pentru visele copiilor....

Porte-bonheur și așteptare Vine ziua în care o pată de cer devine porte-bonheur din rodonit roz, iar muzica plăcilor de gheață norvegiană se topește în fenomen fugar, boreal... Ziua în care împletesc în dor o floare de măr domnesc, îmblânzitoarea gerului sec, cățărat pe la geam. Începe așteptarea cu joc de gleznă, visez la primii pui de albină, adulmec aer blând,

amor-titirez... Argumente, ca flori de talent disipat, mă fură în imagini cu zâne și zmei. Literele mari îmbată mai benefic și mai durabil decât orice Bordeaux roșu... Adulții primesc lecții de la copii, animale și pasări, de la mușchi și licheni, cuvinte care s-au așezat în mine și stau la masă

ninge abundent ai înțeles, în sfârșit, acum știi că suntem risipiți prin ere geologice, debordând de adn-uri... nu te voi lăsa în așteptare, mi-am făcut poziția de zăcere, voi relua somnul de acolo, de unde a ajuns între timp, de unul singur, nedorit, nedormit... poate la imprimeria de cartier, ca să-mi creeze iluzia unui container de vise frumos redactate, stivuite în tomuri cu critici favorabile... mi-ar fi de ajuns mâinile tale, zâmbetul tău, à la gaudeamus-ul cel mai recent... îmi studiez mișcările spatelui, în detrimentul feței, respirațiile prelinse din cer, expandarea și strângerea pieptului, nările dilatate pentru a capta parfumul pe care ți l-am adus aseară, în fugă... l-ai aplicat în doze infinitezimale, e vechi- esență pură ultimul flacon din lume... recent, am agonizat într-un timp scalar, am murit din nimicuri - din nou, adunături de peste viață acum sunt ceva mai bine, mulțumesc... m-am luptat cu un dușman interior (oare vine de la tine ?), care atacă mai ales noaptea, în somnul sacadat de îmbătrânire... aprindeam veioza, tremurând, ca să încerc o conciliere, un tratat, o antantă, un pact de neagresiune, nu înțelegeam de ce anume se cădea să-mi mai pese, făceam liste extrem de scurte, după care, materialul aproximativ, din care sunt alcătuită, îmi dădea un semnal: urările din inimă, de mult bine, pe care le tot adresez, încep să-mi întoarcă pace, sănătate, iubire... și-aș zburda prin lapsuri de vremi ce nu știu de le mai are timpul acesta, prezent, confuz, agasant până la agresiv, ce pare că se prelungește prea mult, dincolo de aplauze...

mă apuc de scris, mai și plâng, ca acum... mă recunosc în ceva din tine : aș vrea să fi expus în săli înalte, unde pasul vizitatorului admirativ să răsune reverberat, să-l adulmec din spatele simezelor, fără discursuri... iată, pregătesc așternut pentru vocabule - supralicitând și ninge abundent, exact când n-aș vrea... pentru că trimit mobile și efecte personale, spre România mea...

pas de angrenare între micile fâlfâiri de gânduri ce nu îndrăznesc să iasă la graiul zilei și adâncul mister ce rămâne doar în mine există diferența dintre ephemera vulgata și sequoia... am lăsat nopți la rând fereastra deschisă n-au mai existat ecrane între visurile mele și ale oricărui alt pământean cu fereastra deschisă o horă evolventă s-a încins cu un pas de angrenare epocal noi n-am știut dormeam... Photo resizer Sunt închisă-ntre cioburi de ocean... acolo unde amintiri-vrac cu photo resizer se dimensionează... Nu mai știu să rostesc, dar nu pot nici să tac, legănarea ce încă aduce alean mă preface mai rece, mai trează... Pliuri largi, de netimp, fum mai brun, un parfum ca de ploaie, suav, dizlocat din seratele-jocuri tocite pe drum... Copilărie-n praf ne-ai răsfățat!

Vino să vezi, tu, prismă purtătoare de-alegerea culorilor-sărut, cât de ocean am devenit, din lac, din mare, și cât de slut uitarea m-a durut... Din floarea asta, cea mai bântuită de ritul trecerii înmiresmate de-un tainic dor și magică ispită, se face un surâs, un pod, o carte... Figurine mimând un amor fin, discret, carambol de petunii subtile... doar un nume- rescris blog, în beznă... grâu tăcut, mâini de blonde copile... Toate vin din uitarea acelui sonet, memorând o furnică, pe gleznă...

Puf de levantine... Și mă privesc cum nu mă bat cu nime', cum curg cât pot de bine și frumos, cum mă aștern pe puf de levantine, din ce în ce mai tare și rugos... Ce caut eu și ei ce vor, întruna, de mă-mpresoară cu nervi și minciuni? Rămân ca să admir cum naște luna lumini și umbre-n jocul astei lumi... Și-apoi m-oi duce după orizonturi, ca să-mi pândesc copiii și nepoţii, să mi-i feresc de tot nedatul sorţii, să le fac calea dreaptă, fără monturi... Și mă tot pipăi, ca să văd de-s trează, când urâciuni se-nvârt jur-împrejur, Surâd unui confrate- genul dur, el se încruntă și se-ndepărtează... Unde sunt calmul și prietenia, și ajutorul necondiţionat, care mi-au presărat copilăria, când învățam ce-i bun, sfânt și curat?

Prea mult necinstea și ipocrizia s-au instalat în cercuri și în sfere... E concurență numai pe putere, la ceasul de-ajutor, vine-amnezia... Aș vrea măcar să știm de Dumnezeu pe cel pământ al sufletului meu, substanţa gândului frumos să-nvie, aripa vântului domol s-adie, plin de virtute, bobul de iubire să ne aducă pace, fericire... Iar vârsta mea- ca scoică ce ascunde un giuvaer de adevăr lumesc, să iasă înţeleaptă, dintre unde, cu trup de bucurie, tineresc... Ca să pot scrie încă mult, la școala acestui amical partaj de zloată și de lumini ce ne-au frizat petala, de-am renăscut, de fiecare dată... Suntem mixaţi, eterogeni, pestriţi..., dar, hai, să ne-nfruptăm din diferenţe, turnând iubire unde sunt carenţe și exersând să fim mai multumiţi privind la cer, la iarbă și la noi, apologia dragostei făcând, recolta dăruirii adunând, pasând ștafeta la doi câte doi, cu strălucire-n ochi și cu fineţe cu zâmbet larg și strâgere de mână, rostu-mplinit transforme-se-n fântână de tinereţe fără bătrâneţe...

Roșu-kaki Gândul mi-a alunecat către un mic semn care încă nu ieșise din primăvara instalată în inimă... Orele nu existau, le inventam și le umpleam cu visul perfect, după pofta credințelor și speranțelor... Plutea un fâlfâit învăluitor, de țarcă masivă, autoimună...

Un garçon gentil, parfois têtu*, îmi șoptea vorbe de amor-vai, de nepovestit iar carnea-mi foșnea fraged, se unduia-plia supus, cu naturalețe, simplitate, drăgălășenie... De jur-împrejur, se petreceau ceva erupții necontrolate, amenințări, rumori, bârfe, sub lumină de petrol lampant, frici ce cuantificau un tremur global, dar iubirea, binele, pacea, frumusețea ieșeau învingătoare... Mă translam prin cele mai greu de imaginat ficțiuni, dormeam prin gări, beam doar apă de izvor, rar trăiam intens foamea și o îmbrobodeam cu mere și nuci culese, nu furate... Mă spăla ploaia, mă usca soarele și vântul... Intrați-intrați, v-am spus, sunteți sub cerul meu, liber! Dacă trece ultimul tren civilizat, ar putea urma diligențe, mult tropot în praf galben, înecăcios... Vor mai avea loc definiri, amplificări, diminuări, rememorări, uitări, erori, prefăcătorii, soyez bienvenus**, e indicat să nu avem așteptări, să ne ajutăm cel puțin în depășirea unor crize de identitate, de expresie (în note rapide sau mai lente), de libertate etcetera... Prea multă mișcare în idei, prea puțină- în fapte, pour tous ceux qui ne sont plus d'ici***, roșu-kaki roșu-kaki.... ----------------------------------------------------------------------------------*Un garçon gentil, parfois têtu = un băiat amabil, câteodată încăpățânat ** soyez bienvenus = fiți bineveniți *** pour tous ceux qui ne sont plus d'ici = pentru toți cei care nu mai sunt de aici

Lucrări creație plastică- Anica Andrei- Fraschini

Ioana- fragment de roman Ieșise la o plimbare. Cu un scop. Dar ținea să meargă pe jos, pentru că îi era dor de mișcare și de peisaj. Era o sâmbătă însorită, de final de februarie: când trecea câte un nor, se vedea obligată să-și încheie haina, iar când soarele apărea din nou, trebuia neapărat să coboare gulerul și să-și lase haina să fluture. Își pusese o fustă lungă, amplă, cu dantelă la poale, și o geacă scurtă, imitație de piele întoarsă, cu blăniță sintetică. Botinele cu toc confortabil se asortau cu restul ținutei, un ansamblu de maro și negru. Doar jacheta moale, pufoasă, cu guler-șal, de dedesubt, avea culori pastelate, iar cerceii grei dețineau, pe un fond alb, pietre strălucitoare. Desigur, artificiale. Geanta, de culoarea vulpii, era în ton cu câteva dungulițe ale jachetei încheiate într-un singur nasture mare, rotund, din lemn. Ioana avea multe haine și accesorii, la prețuri pe care și le putea permite. Le comanda, adeseori, pe internet, urmărea perioadele de reduceri, iar valoarea lor era dată, mai ales, de cât de mult îi plăceau. Nu urmărea decât să-și alcătuiască ținutele după pofta inimii și să fie confortabile. Dacă ar fi avut mai mulți bani, și-ar fi achiziționat câteva toalete mai de calitate. Dar nu avea deloc de ce să se plângă, și-a alcătuit mereu garderoba așa cum a dorit, în limita posibilităților financiare, uneori chiar cheltuind ceva mai mult decât necesar, pentru a-și satisface vreun moft de moment, fără însă a crea goluri catastrofale, în bugetul propriu, și bazându-se totodată, pe generozitatea partenerului. Plimbarea de acum îi făcea bine. Studia frunzulițele ce se profilau, cu mare curaj, înainte de vreme. Fusese o iarnă dulce, cu o singură zăpadă modestă, căzută la sfârșit de noiembrie. Se anunțau zile calde și sufletul îi anticipa bucuria primăverii. Mergea, așadar, cu pas domol, surprinzând cu telefonul mobil, imagini de pe străzile parcurse. Mintea îi zbura la diferite secvențe din anii petrecuți pe aceste meleaguri, la cum trăise adaptarea, la început. Acum era pe deplin în elementul ei, ca și cum ar fi trăit aici de cine știe câtă vreme. Se gândise și ajunsese la concluzia că se putuse declara adaptată în momentul în care nu mai remarca inscripțiile, reclamele, indicațiile rutiere, ca fiind în altă limbă. Dincolo de acest aspect, pur vizual, mai existaseră semnale interioare, care-i spuneau că putea fi relaxată, că și aici erau oameni ca peste tot, cu bune și cu rele, iar pasul cel mai mare îl realizase când remarcase că se adresa cu un firesc dezarmant, în limba lui Molière, în absolut orice ocazie, mai oficială sau mai lepădată de formalisme, fără a-și mai căuta cuvintele, fără emoție, fără a mai traduce în minte. Ioana era, din fire, auto-exigentă și abia în ultimii ani o lăsase mai moale, când începuse, în sfârșit, să înțeleagă că rigoarea excesivă nu-i servea la mare lucru, că era obositoare - atât pentru ea, cât și pentru cei față de care o manifesta - și că nimeni nu remarca eforturile ei, de a fi ,,top-top".

Așa că, treptat, se mulțumea și cu ritmuri mai lente, și cu rezultate mai modeste, carevasăzică se... normaliza... Mergea așa, străzi după străzi, traversa, mai analiza câte un pieton rătăcit, care se uita și el, la ea, cu oarece curiozitate, căci toată lumea, peste tot, circulă cu mașina. Din fericire, zona nu era dintre cele mai aglomerate, în plus, într-o zi de sâmbătă nu inhala prea mult gaz de eșapament. Uf! Toate strigătele de alarmă din mass-media, în privința gradului de poluare a mediului înconjurător, nu păreau a-i impresiona pe deținătorii de mașini, era necesară trecerea la măsuri radicale... Mersul cu bicicleta ! Cu gândul la astfel de teme grandioase, nu observase Mercedes-ul care făcea cale-ntoarsă. Abia când auzi zgomotul motorului la ralenti, chiar lângă trotuarul pe care pășea, se trezi din prelucrările interioare și aruncă fără interes o privire spre stânga. Era chiar acolo. Era lângă trotuar, în dreptul ei. Capul șoferului se apleca, în timp ce geamul cobora. Ioana se aștepta să i se ceară o informație, n-ar fi fost prima dată. Mai fusese întrebată care e drumul spre Douraines sau unde e piscina olimpică. Auzì: ,,Madame, vous êtes magnifique!". Un prim impuls a fost s-o ia din loc. Apoi, auzì: ,,Sper că mă veți ierta pentru brutalitatea acestei declarații. Bonjour, madame!" Ioana era, cu adevărat, surprinsă. Nu i se mai întâmplase să aibă de-a face cu ,,agațamente" la marginea drumului. Se gândi brusc că, deh, puteau exista și aici indivizi dubioși, ca peste tot, ca și în țara-mumă. Că doar fiecare pădure are uscături, nu? Apoi, nu știu de ce își trecu mâna dreaptă peste șold, ca și cum ar fi căutat să așeze un pliu nelalocul lui, iar mintea îi fu străbătută instantaneu de întrebarea: ,,oare părul nu mi-e ciufulit de vântișorul buclucaș?". Se scutură de o astfel de idee cu totul nepotrivită și se constată pășind și privind drept înainte, ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut. Reușise să vadă chipul persoanei, arăta foarte bine, nepermis de bine... Sesiză demarajul lent al Mercedes-ului. Înainta lângă trotuar. De necrezut! Ioana făcu un pas larg în laterală, spre dreapta, pentru a se îndepărta pe cât posibil. Parcă nu i-ar fi stat chiar bine s-o ia la fugă, deși inima începuse să-i bată cu o emoție dublată de o teamă nejustificată. Era plină zi și încă trecea câte o mașină într-un sens sau altul... Se scurseseră doar câteva zeci de secunde. Cel de la volan îi spuse, pe un ton ce părea asigurător: ,,Madame, s'il vous plaît, mă duc să parchez și revin. Nu sunt un om neserios. Sper să vă ajung din urmă. Mulțumesc." Glasul lui era curat și hotărât. Ioana, femeie matură, își dădu seama că nu avea de ce să-i fie chiar așa de frică. În fond, putea împrumuta din aerul nonșalant al franțuzoaicelor adevărate, adică să se prefacă a fi occidentală, că doar știa cum se comportă femeia independentă, deși nu se simțise cu adevărat, niciodată, așa. Știa doar să joace rolul, ca în teatru. Și îi fulgerară prin minte secvențe de scenă, din anii în care făcuse parte, cu mare pasiune, din trupe de artiști amatori. Simțea un zâmbet conturându-se în colțul buzelor rujate: ,,Hai, să ne jucăm!". Domnul dispăruse.

Înaintă în același ritm, fără a privi în urmă, decât cu al treilea ochi... Monsieur va reveni sau nu? Putea, foarte bine, să nu se mai întoarcă... Doar câteva minute au trecut și iată-l, era în spatele ei, îi auzea pașii fermi călcând apăsat. Sau nu era el? Putea fi oricine altcineva. In plimbările ei, Ioana întâlnea, rar, ce-i drept, câte un personaj care făcea jogging... Era foarte probabil ca, la câțiva metri în urma ei, să apară un practicant de exerciții fizice, care încetinise ritmul. Hm... Nu era zgomot de adidași, ci de pantofi... Ce fel de pantofi? Bărbatul ce se vântura prin mintea Ioanei purta pantofi eleganți, din lac, de ce nu? Sau, cel puțin, lustruiți impecabil. În aceeași fracțiune de secundă, își spuse: ,,ce-ți veni să te lansezi într-atâta fantasmagorie?" Dar era adevărat: bărbatul o ajunsese din urmă, era acum în dreptul ei, pe partea dinspre stradă. Ioana remarcă acest amănunt... Întoarse capul, zâmbi întrebător și cu o tentă de uimire, așa se cădea, dar, culmea!, chiar așa simțea. Era uimită că tipul revenise, așa cum declarase în urmă cu câteva minute, câte să fi trecut, oare? Avea sentimentul că se trezea brusc, dintr-un vis, se uită la vârful cizmulițelor ei și aruncă o privire la pantofii lui. Foarte ciudat, erau lustruiți, erau... Bărbatul o apucă de mână, cu un gest extrem de fin, Ioana se opri. Era prea de tot! Se simțea complet fâstâcită, de parcă ar fi avut paisprezece ani... I se părea că nu va fi în stare să facă față situației, mâna îi rămânea în continuare prinsă, ce să facă? Să și-o retragă? De ce să și-o retragă? Era ca în filme, ca în romane, ca în... visele ei? Ce șanse ar fi existat ca un domn elegant, bine-crescut, bine intenționat, arătos, s-o oprească pe stradă și s-o ia de mână? Nu mai era timp de analize, pentru că omul din vis se prezentă, cu același glas ferm și, în același timp, rassurant: ,,Je suis Thibault. " Era primul Thibault care apărea pe firmament, în rest erau Jean, Michel, Pierre, Gérard, Sébastien... și majoritatea din auzite, unul sau doi, vecini, în carne și oase. Nu-și explica deloc calmul care începea să i se instaleze în toată ființa. Era conștientă că participa la un fapt de viață cu totul inedit și că nu era tocmai bine să se țină de mână cu un necunoscut, dar dispăruse orice urmă de teamă și, în fond, da, era plină zi... Ah, nu, nu era deloc indicat să procedeze așa, trebuia neapărat să-și retragă mâna și să lămurească despre ce era vorba. Dar de ce să lămurească? Singura atitudine recomandabilă, ba nu, care se impunea cu desăvârșire, era să-și vadă de drum. Instantaneu, mintea-i încercă să găsească o formulă simplă, dar politicoasă, prin care să pună capăt acestui context bizar și- de ce, nu? - de-a dreptul periculos. Nu apucă să spună nimic, domnul, adică Thibault, îi lăsă mâna cu aceeași delicatețe cu care i-o luase. Ioana se întrebă din nou ,,oare cât timp să fi trecut?" și privi de jur împrejur, ca să se situeze măcar în spațiu. Realiza că parcurseseră două traversări de pasaje pietonale, fără să știe... Oh, nu! Așa ceva nu i se putea întâmpla! Tocmai ei, care era conștientă de fiecare pas...

Auzi glasul tovarășului de drum și i se păru ceva mai formal decât la început: ,,Știu că nu aveți încredere și că vă puneți zeci de întrebări. De aceea, chiar dacă-mi face nespusă plăcere să vă țin mâna, am preferat să vă las să vă reveniți în fire. Aș vrea mult de tot să vă simțiți în siguranță si să acceptați să vă însoțesc. Gestul meu de a vă lua de mână a fost prea grăbit. Îmi cer scuze dacă v-am creat un disconfort. Îmi permiteți să merg alături de dumneavoastră?" Ioana își dădu, brusc, seama că ea nu articulase nici o vocală, în tot acest timp. Că toate prelucrările interioare nu ajunseseră la nici o exprimare verbală. Era cu putință să fi mers de mână cu un necunoscut înainte de... măcar câteva zile întregi, de dialog intensiv? Simți cum buzele i se așează, din nou, într-un zâmbet... Se pomeni rostind, în sfârșit: ,,Domnule Thibault, mă bucur să vă cunosc, dar este, cu adevărat, total nepotrivit să mă abordați în acest fel. In fine nu vreau să fiu... adică nici nu înțeleg ce ar înseamna potrivit sau nepotrivit, la drept vorbind... chiar nu păreți deloc neserios, dar nu mi s-a întâmplat niciodată așa ceva și nici n-am auzit să se fi întâmplat vreunei alte femei... doar în literatura de ficțiune se mai pot întâlni astfel de comportamente. Sau în seriale televizate la care eu nu mă uit... Iar acolo, par... siropoase, sincer. E drept că mi-a fost un pic teamă." Se simțea chiar bine. Basculase dintr-o stare de ambiguitate, într-un leagăn de beatitudine. Într-un sfert de oră, trecuse de la stereotipia destul de seacă, a zilelor cu care se obișnuise - dar pe care nu putea să n-o califice ca fiind nemulțumitoare - la o plutire plăcută și o naturalețe pe care simțea că și-o readuce la suprafață, dintr-un străfund aproape uitat, neglijat. Ce anume îi putea crea așa un sentiment ? Aceste întrebări se produceau scurt, în simbolistica interioară, a sufletului ei. Mintea îi procesa instantaneu, totul, hipotalamusul renunțase la controlul termic, pentru că Ioana simțea nevoia să arunce geaca. Binebine, putea fi vorba de valurile de căldură specifice maturizării de Evă ce era... cum nu-i plăcea să le numească ,,bufeuri", yaaahhhh!!! Thibault o privea drept în față, aproape că se opriseră, iată, chiar s-au oprit... Ioana se uita, și ea, drept în ochii lui. Dumnezeule, ce era cu senzația aceea de ,,déjà vu"? In creierul Ioanei, defila un banner ce pâlpâia fluorescent : ,,Fată dragă, nu te lăsa dusă de nas și dă-o-ncolo de treabă, ai să te-apuci de telenovele tocmai tu, care te pretinzi cu capul pe umeri? Hai, să fim serioși!" Degeaba! O lua razna! Ba nu, era musai să se trezească. Să-i spună merci, a fost un episod simpatic rău de tot, dar, gata, am plecat, că am treaba. Însă din gură îi ieșiră altfel aranjate cuvintele, în timp ce-și privea ceasul:,,Monsieur, sunt obligată să plec, am o întâlnire urgentă.,,Ăsta era adevărul, fusese chemată la comisariatul de poliție, pentru un interpretariat. Cum nu putea merge în celelalte zile, stabiliseră pentru sâmbătă. Unii dintre concetățenii ei, veniți să-și caute un rost prin zonă, se apucau de înșelătorii și furturi sau...

Se părea că ăsta era chiar scopul venirii lor în Franța. Ioana își dăduse CV-ul la comisariatele din localitățile apropiate și participase deja la câteva întâlniri în care erau anchetați români ceva mai ,,tuciurii". Se plăteau bine traducerile, deși banii intrau după multe luni de zile, în funcție de cum primea tribunalul fonduri. Căci tribunalul departamental plătea, pe baza unui dosar cu copia după interogatoriu și cererea comisariatului respectiv. Erau interesante aceste evenimente, ca procedură în sine, în plus, se simțea utilă, dar mărturisise, cu o ocazie, că trăia și un soi de jenă cauzată de faptul că ai săi conaționali se țineau de fapte condamnabile, pe teritoriu străin. Brigadiera care se ocupa de cazul cu pricina îi spusese așa : ,,Madame, eu m-am întrebat de multe ori ce aș face, dacă aș fi în locul lor." Replica funcționarei de poliție o pusese pe gânduri... Ioana remarcase, în diverse situații, omenia cu care acționau francezii. Acum, însă, era vorba de Thibault, din ochii căruia primea raze calde și pufoase. Să fi avut vreo șaizeci și cinci de ani, avea o siluetă dreaptă, perfectă, părul des, ușor buclat, grizonat bine, un chip armonios, o cămașă gri-argintiu, cravată vișinie și un trench coat de culoare albastru petrol. Pantalonul era de un gri închis, iar pantofii cei lustruiți, cu botul ușor alungit, dar rotunjit, aveau nuanța pardesiului. Ioana trăgea pe nări parfumul ce adia din direcția lui Thibault. Îi plăceau parfumurile bărbătești, putea spune că o pasionau. Era o pasiune secretă. Îi sugerase partenerului de cuplu să folosească mai des flacoanele cu diverse arome de calitate, pe care le avea peste tot, în casă, dar el era absolut indiferent la astfel de ,,cochetării". Si-atunci, uneori, Ioana deschidea câte o sticluță, o ducea la nas și fura o clipită de reverie, numai a ei. Acum, remarcă nuanța fină, a mirosului bărbatului de lângă ea. Și iar îi veni să zâmbească. Trăia o bucurie interioară, proaspătă. Poate că viața îi crescuse suficient curaj, pentru a ține piept situațiilor neașteptate. Așa încât, ridică ferm bărbia și spuse: ,,Sunt româncă. Merg la comisariat, pentru o traducere". Thibault, cu un firesc copleșitor, îi răspunse: ,,Vă conduc cu mașina, dacă vreți. Mi-ați putea dezvălui numele ?",,Ioana." Și-i întinse mâna. De data asta, strângerea de mână fu cea așteptată. Surâdeau amândoi și nu mai era loc de formalisme. ,,Cum facem?", întrebă ea. ,,Dacă continui să mergi încet, eu mă duc să iau mașina și te ajung. Nu te superi că-ți vorbesc la singular, nu ? Te rog să faci la fel. Și... ai o voce superbă! Radiofonică!". Culmea, i se mai spusese asta, cu mulți ani în urmă, când participase la un interviu care și fusese difuzat la un post de radio, în țara ei... În timp ce Thibault o lua la pas hotărât, în sens contrar, Ioana pătrunse din nou în aria de ambivalență și se scutură: ,,N-ai să urci acum în mașina lui, să te ducă cine știe unde!". Își dădea seama că făcuse o greșeală, acceptând. Se hotărî să schimbe traseul și să dispară. Savanții nu s-au decis încă, unde să traseze limitele dintre realitate și ficțiune. Dacă le-ar fi stabilit, Ioana n-ar fi îndrăznit în ruptul capului să le încalce, ca locuitoare disciplinată, a cetății, ce se afla.

Așadar, putea spune că incapacitatea oamenilor de știință îi conferea un înveliș protector, cu iz de circumstanțe atenuante, sub care, mintea ei, înfierbântată, se lăfăia, țopăind iresponsabil, de la careurile mozaicului efervescent, al realității, la vastul și virginul teren al ficțiunii, exact așa cum îi plăcea, adică după pofta inimii ce palpita cu sonorități absolut necunoscute, până atunci. Dar, cum avea pe cortex blocul de secvențe extrase din tot filmul traiului anterior, pe mult-prea-tocatul subiect al dezamăgirilor, se vedea agresată, fără șanse de împotrivire, de contrastul între ideile presărate cu imagini, care se aliniau, disciplinate, pentru a primi validarea, și flash-ul rebel și intermitent, al unui beculeț de avarie, acompaniat asiduu de un mesaj ce-i flutura, ca o lozincă, pe sub frunte, cu următorul text: ,,E o păcăleală, vei fi dezamăgită!". Înainta, aproape fără țintă, uitase complet de întâlnirea de la comisariat. Nu se putea sustrage avântului imaginației, niciodată nu putuse. În momentele de luciditate- frecvente mai cu seamă pentru că și le impunea- se muștruluia zdravăn pentru stilul ei, incalificabil, de a se arunca în proiecții de un idealism ireproșabil, fără seamăn. În anii tinereții, îndurase dușuri, hm!, cascade cu sloiuri de gheață, care o biciuiseră de fiecare dată când a survenit șocul unei decepții incomensurabile, iar perioadele de vindecare fuseseră nepermis de lungi. Știa că nu-și putea permite, cu niciun chip, alunecarea către aducerea în terenul realității a ficțiunilor pe care i le crea, continuu, imaginația, în dorul de iubire și de perfecțiune. Ar fi fost ca și cum ar fi aruncat, în pădurea din fața casei, un ursuleț panda fericit, din nordul Birmaniei. Visele ei trebuiau să rămână în eprubeta magică, a minții și sufletului ei. Îi apăru brusc, pe fundalul memoriei, o poveste dintr-un trecut îndepărtat. Un bărbat brunet, frumos, glumeț, inteligent, informat, manierat, îngrijit... ce mai, seducător, îi spusese, cu mai bine de douăzeci și cinci de ani în urmă:,,Ești ușor de dezamăgit." O pusese pe gânduri această concluzie, mai ales că venea din partea unui bărbat pe care îl cotase ca fiind cu totul deosebit, unic, și care dorise să-i descifreze,,entitatea subtilă", nu mai mult decât așa cum se întâmplă atunci când grupuri mixte se întrunesc cu ocazia unor simpozioane, concursuri etc... și se înfiripă câte un interes din partea unui ,,el" către o ,,ea" și/sau invers... Un interes pur intelectual, să zicem... cel puțin la început... La acea vreme, fenomenul era ca o consecință firească, a dorinței de dialog, combinată cu cea de refulare, ce se insinua, conștient ori nu, în traiul de zi cu zi, în cadrul unui cuplu nițel ,,erodat", dorință cu atât mai invadatoare cu cât nici activitatea profesională, oricât ar fi fost de lansată pe făgașul pasiunii, nu aducea decât muncă și iar muncă, într-un cadru rigid și conformist, fără adevărate schimburi interumane. Când apărea ocazia unei ,,evadări", se produceau, pur și simplu, răbufniri de naturalețe, sinceritate, simplitate. La astfel de întâlniri, discuțiile pe teme profesionale, desfășurate în cercuri mai largi,

într-o atmosferă destul de oficială, puteau da naștere la simpatii, după care, prin simple întâmplări, de-a lungul celor câteva zile, se făcea simțită tendința de separare de grup și se declanșau conversații în doi, la o plimbare printr-un parc sau la o cafea, subiectele alunecând, imperceptibil, de la general, la particular, de la abstract, la concret. Într-o astfel de deplasare, Ioana îl cunoscuse pe acel brunet sfătos și arătos, Traian, al cărui glas îl remarcase în tren, când mergeau spre Râmnicu-Vâlcea, la un simpozion de automatizări industriale, și când el discuta cu grupul lui de colegi, aflat pe banchetele vecine celor pe care erau Ioana și Ștefan, într-un vagon comun, de clasa a doua. Biletele, cazarea și diurna erau decontate de întreprindere sau de instituția care-și trimitea reprezentanții la întrunire. În cazul grupului de ingineri din care făcea parte Traian, era vorba de institutul de proiectare cu care colabora întreprinderea în care erau stagiari Ioana și colegul ei, Ștefan. Călătoria fiind lungă, relaxarea se instalase în toți tinerii. Ioana, cu verva care o caracteriza mult mai mult, la acea vreme, discuta aprins cu interlocutorul ei. La un moment dat, urechile au reușit sa-i perceapă un glas foarte plăcut, cel mai plăcut, ce se auzea venind de peste spătarele banchetelor din față, pe cealaltă parte a culoarului. Nu vedea chipul posesorului acelui timbru vocal, cu totul deosebit. Abia la dineul oferit de organizatori, după prima zi de colocvii, întâmplarea a făcut că acel glas se așezase exact față în față cu ea, de cealaltă parte a mesei imense, ce reunea multe zeci de persoane, în totalitate necunoscute. Ștefan era în stânga ei și schimbau, la întâmplare, diverse cuvinte, nu pentru altceva, ci doar pentru a mai domoli din emoția cauzată de așa o întâlnire de amploare. Ștefan o simpatiza demult, cam timid, dar se putea baza pe el, în ce privește curtoazia, gentilețea, politețea. Ioana se simțea bine, chiar dacă era ușor încordată. Privirile i se intersectară, la un moment dat, cu cele ale lui Traian. « Ochi căprui, ca la pui » și un zâmbet cuceritor. Era și el însoțit de colegi, de mai mulți, în orice caz, discuta cu mai multă lume. S-a ridicat chiar, pentru a aborda persoane situate pe aceeși parte a mesei. Ioana se gândise că era, probabil, un obișnuit al acestui gen de întruniri. Se priviră așa, în repetate rânduri. Ce-i drept, distanța nu le permitea să-și adreseze vreo vorbă, nu s-ar fi auzit în zgomotul de fond, creat de dialogurile aprinse și de muzică. Apoi, târziu, la sfârșitul dineului, sub luminile discrete, arămii, ale salonului, când se îndreptau spre treptele largi, care urmau să-i ducă la camerele de hotel, de la primul etaj, Traian îi spuse, pe un ton glumeț: «Te-ai mai liniștit, domnișoară? Erai în vervă ieri dimineață, în tren.» Oh, ce glas bărbătesc! Ioana era bucuroasă că putea vorbi și cu altcineva, în afară de Ștefan, căci prezentările oficiale și susținerile de teme de cercetare, care se petrecuseră de-a lungul zilei, fuseseră îmbibate de un protocol căruia Ioana nu-i prea făcea față. Cu stilul ei sălbatic, cu aerul boem, cu dezinvoltura din momentele de «respiro» și cu absența aproape totală,

din acrobațiile cu reguli impuse, cadrate de strictețe, crea mai mereu semne de întrebare pe frunțile celor care o întâlneau pentru prima dată. De altfel, Ioana renunțase să mai prezinte subiectul cu care fusese înscrisă la simpozion. Cele câteva teme prezentate de adevărați cercetători și de proiectanți, i se păruseră mult mai interesante și mai bine lucrate decât ce ar fi trebuit ea să citească, în văzul și auzul cercului reunit sub denumirea «industria chimică». Traian își susținuse tema cu gravitate și precizie, pigmentate de un umor fin, intelectual, care o intimidaseră de tot. Din complezență, tovărășie sau și din altceva, Ștefan renunțase și el să mai intervină, după ce insistase mult, pe lângă colega lui, să dea curs scopului pentru care veniseră. El avea o temă din chimia pură, ea – un dispozitiv electronic, pentru o tehnologie de prelucrare a cauciucului sintetic. Ioana îi spusese scurt : «Tu faci cum vrei, eu hotărăsc numai pentru mine, nu particip.». Deja, din momentul în care directorul îi propusese să meargă la simpozion, Ioana avusese un entuziasm lamentabil, pentru că-și dădea seama că cei care urmau să participe se situau la un cu totul alt nivel, iar dispozitivul ei era cât se poate de banal și chiar inaplicabil în atelierele de producție din fabrică. Suna binișor, numai și numai în teorie. Însă acceptase deplasarea, fără convingere, doar din dorința de a proceda la o ieșire din cotidian. Traian nu știa că Ioana fusese programată să-și prezinte lucrarea în aceeași secțiune cu el. Când o văzuse, o crezuse doar spectatoare, în acea zi. Seara, paharul de vin servit la masă îi nuanțaseră Ioanei dezinvoltura. La întrebarea dacă s-a mai liniștit, îi răspunse, râzând: «Dimpotrivă, sunt și mai și!». După care, goni pe scări, lăsându-l pe omniprezentul Ștefan să preia conversația. Traian îi bătuse la ușă, mai târziu. Au ieșit în parcul hotelului și au rămas până spre dimineață. Astfel, Traian a aflat că Ioana nu urma să mai prezinte lucrarea și, pornind de la acest subiect, au jonglat cu o mulțime de alte teme din viața de zi cu zi, a amândurora. Traian era tatăl a trei băieți, Ioana avea o fetiță. S-au apropiat, în sensul unei prietenii frumoase. El o înconjura cu o mantie protectoare, avea aerul unui bun cunoscător al structurii umane și al sufletului de femeie. Fusese singurul «mascul» din grupa de studenți, în anii facultății. Sub dialogul lor, deschis și hazliu, se strecura o simpatie consistentă, ce se transformă degrabă într-o atracție de o culoare vie, aprinsă. Ioana se simțea extrem de bine, în prezența lui. Au mai ieșit o dată, în cele cinci zile ale simpozionului. Și-au propus să se întâlnească și când urmau să revină în orașele în care locuiau și își desfășurau activitatea. Nu era simplu, pentru că, pe atunci, sâmbăta era zi de lucru. Dar întreprinderea Ioanei colabora cu instituția lui Traian, așa încât era posibil, trebuiau doar studiate metodele. La întoarcere, în tren, au stat alături și au vorbit într-una. Ștefan și-a găsit alți parteneri de discuții… pe teme științifice. Destul de curând după aceea, Traian a reușit să-și aranjeze delegații la întreprinderea Ioanei, preluând din sarcinile de serviciu ale unor

colegi care se ocupau de conformitatea instalațiilor în curs de montaj, față de proiectele de pe hârtie. La rândul ei, Ioana a făcut deplasări, tot «aranjate», la insitutul de proiectare. Între două întâlniri, își trimiteau scrisori. Traian le primea pe adresa părinților, în altă localitate, pentru că se impunea maximă discreție. Ioana le găsea în cutia poștală din scara blocului în care întreprinderea îi atribuise un apartament de serviciu. Soțul ei și fetița erau în alt oraș, la trei sute de kilometri. De cele mai multe ori, într-o duminică mergea ea să-i vadă, următoarea duminică veneau ei. Se mai întâmpla să tragă o fugă și la sora ei, aflată într-un orășel situat la vreo cincisprezece kilometri. Societatea românească, «multilateral dezvoltată», contribuia, în mare măsură, la disiparea/spargerea familiilor... S-a văzut cu Traian de multe ori, și-au povestit împlinirile și neîmplinirile, s-au apropiat sufletește și trupește, până la atingeri, îmbrățișări și… o singură întâlnire stabilită cu un scop anume: «amor dezlănțuit». Ea era total nefericită în cuplu, el era supra-rutinat și-i spusese că nu cunoscuse niciodată adevărata dragoste… Se căsătorise pur și simplu pentru că era timpul, supunându-se alegerii celei ce i-a devenit soție. Ajunseseră să li se pară absolut normal să fixeze o astfel de întâlnire. Contrar așteptărilor, «amorul» acesta, atât de mult timp dorit, nu a adus nimic. Relația lor era superbă fără. Dar, probabil, era necesară confirmarea. De aceea, într-o bună zi, foarte curând după «eveniment», constatând atitudinea ușor rezervată a Ioanei și, disecând apoi subiectul amorului fizic, Traian i-a spus : «Ești ușor de dezamăgit.». Asta o pusese pe gânduri. A urmat o perioadă în care s-a cercetat mult, pe dinăuntru, pentru a înțelege de unde putea proveni o astfel de reflecție. Ioana credea în compatibilitate și în «monadă», trăia cu convingerea că fiecare bărbat are jumătatea lui - și reciproc, desigur - numai că nu multora le este dat să se găsească. Din tot ce mai citise și discutase într-un cerc de practicanți ai medicinei tradiționale, îi convenea, ca o explicație a acestor «negăsiri», ideea că cei doi pot chiar viețui în epoci diferite sau în coordonate geografice care nu le permit întâlnirea. A nu fi dezamăgită ar fi însemnat, pentru ea, acceptarea incompatibilițătii. Lucru care se petrecea deja în cuplul ei marital. Un singur mare compromis îi era de ajuns. Dacă ar fi fost posibil, ar fi vrut o relație discretă și stabilă, cu un alt bărbat, înafara celei oficiale, de ce să nu fi recunoscut ? Chiar dacă așa ceva era împotriva moralei adoptate - pur teoretic - de societate și mulți combăteau vehement ideea - cel puțin, de ochii lumii. Ioana știa prea bine că exact așa se desfășurau lucrurile în multe dintre cuplurile care păreau să funcționeze impecabil: unul dintre soți sau chiar amândoi aveau câte o relație în paralel, uneori chiar cu buna-știință a celuilalt. În plus, chiar un medic psihiatru îi spusese că echilibrul simplu și natural, al ființei umane, este dat de complementaritatea în iubire. Dar de unde să ia bărbatul potrivit ? Ea înțelegea iubirea în totalitatea relației,

trup, minte și suflet, cu schimburi intelectuale, cu jocul și cucerirea de zi cu zi, cu planuri și activități comune, cu ajutor, respect, valorizare și admirație reciprocă, muncă și distracție… nu doar întâmplări carnale… aproximative… Asta nu însemna că Ioana nu accepta că existau și perechi fidele, mai mult sau mai puțin împlinite, cu fericiri și nefericiri, cu mici sau mai mari conflicte și nemulțumiri, pe care le asumau, le conștientizau sau nu, le discutau sau nu, le depășeau sau nu, uitau și mergeau mai departe… De ce nu divorțase? Ce simplu este să lansezi întrebarea și ce complicat e să răspunzi și să mai și pui în aplicare… Fie divorțul, fie nedivorțul... - Va urma -

A A-F

Lucrări creație plastică- Anica Andrei- Fraschini

Gheorghe N. Sinescu

Gheorghe Sinescu s-a născut la 5 februarie 1948 în satul Piscoiu, comuna Stejari din judeţul Gorj. Clasele primare și elementare le face în satul natal, apoi continuă studiile liceului „Tudor Arghezi” din Târgu-Cărbuneşti, și Facultatea de Filologie Timişoara (1968-1972), aici susținând lucrarea de diplomă Monografia etnografico-folclorică a satului Piscoiu, judeţul Gorj (coordonator prof. Vasile Crețu). A fost repartizat ca profesor de franceză la Liceul Teoretic Sântana, judeţul Arad (1972), unde îşi desfăşoară activitatea patru decenii, predând limba şi literatura franceză şi limba şi literatura română, până în iunie 2012, când se pensionează.

În anul 1986, obţine gradul I în învăţământ cu lucrarea Vârsta copilăriei din perspectiva culturii tradiţionale româneşti. Metode comportamentale şi strategii educaţionale (coordonator prof. Ioan Dalea), conduce cercul de folclor al şcolii, ca îndrumător al elevilor, la sesiunile de etnografie şi folclor în localităţile Arad, Ineu, Gurahonţ, Bârsa, Beliu, Gurba etc., este redactor al postului local de radioficare, efectuează sondaje de opinie pentru Televiziunea Română, Biroul de Cercetări Sociale Bucureşti (director Ştefan Bruno), publică articole de specialitate, literatură şi ştiri în ziare şi reviste ca „Flacăra roşie”, „Vöros lobogo”, „Tribuna şcolii”, „Arader Kurier”, „Şcoala vremii”, „Adevărul”, „Observator arădean”, „Jelen”, „Gorjeanul”, „Cartea, izvor de cultură”,

„Gorj Domino” etc., în publicaţii din Germania („Tick-Tack”şi „Heimatbrief”, fiind decorat la Nürnberg, în anul 2006, cu diploma şi medalia de argint pentru contribuţia adusă la cunoaşterea şi popularizarea culturii şvabilor din Banat și Sântana), scoate, pentru o perioadă scurtă, ziarul „Ecologistul de Sântana”. Este membru activ al Asociației culturale,, Cartea, izvor de cultură”

A publicat cărțile: Şcoala ,,Sfânta Ana“ din Sântana 1751-2001 Schiţă monografică, 2001, Anuarele Şcoala Generală „Sfânta Ana” Sântana, 2003, 2004, 2005, Istoria Sântanei în date, imagini şi documente, 2011, Biserica din Sântana, lăcaş divino-uman (compendiu), 2013, Şi noi piscoienii... Monografia etnografico-folclorică a satului Piscoiu, comuna Stejari, judeţul Gorj, 2013, Pompierii din Sântana, cu ajutorul Domnului, în slujba omului, 2015, Memoria presei gorjene şi arădene. Articole, recenzii, interviuri, pamflete, 2017, poemul în proză Piscu Oii, 2018, numeroase articole despre folclorul românesc, obținând referințe și aprecieri critice de la profesorul universitar dr. ing. Mihai Chişamera, preotul Gabriel Mariș, criticul literar Marin I. Arcuș, profesorii Albina Bonț, Gelu Ionescu etc., fiind menționat în volumul VI (paginile 239241) al Editurii „Tipo Moldova”, Un dicționar al scriitorilor români contemporani, Iași, 2017, sub coordonarea lui Ion Holban.

Pomană la biserică A doua zi de Paşti, de când s-au zidit bisericile, Di la deal şi di la vale şi din satele vecine, Oamenii ăi tineri şi ăi bătrâni merg la pomană. Lumea (mai ales cei tineri) îi ştie mai bine după Policră: cei din neamul lui Babarez, Banu, Beznă, Bia, Bidei, Blană, Blănete, Bobete, Bodnăraş, Bogete, Boldeiu, Budu, Budu lu’ Lipan, Buligă, Bursucu, Burtea, Buţughin, Buzurin, Caciu, Caizăr, Cameron, Cantu, Cap de câine, Cascarache, Căcâcea, Călăreţu, Călinoiu, Căpac, Chelu’, Chitu, Ciolan, Cioponea, Ciorâca, Ciovica, Ciuciu, Ciulei, Ciungu, Coadă, Cocoşel, Codan, Codin, Codişanu, Codiţanu, Codiţă al lui Tomulete, Codoaica, Cojocaru, Colarez, Columbo, Costică Vuvărete vin cu femeile cu baniţa-n cap, cu oalele Pline cu mîncare gătită pe vatră, colaci şi prescuri. Aduc şi lumânări di la cumparativele lu’ Dorângă, Ciuciu, Marcică, Badea, Mielu’ sau di la oraş. Vin cei vii să se întâlnească acum cu cei morţi, Care locuiesc în cimitirele din Linie, de la Mesteacăn Sau din Piscu lu’ Şonei, în curţile bisericilor din sat (Unii îi mai spun Nucii lui Şonei, deşi nu se mai Vede astăzi nici un nuc la adresa pomenită de noi), Să-şi dea cu părerea despre cum este viaţa la Piscoiu Şi cum se trăieşte dincolo: ai lu’ Dăncete, Diesel, Doade, Dode, Dodoacă, Domolu, Donică, Drai, Driganu, Drigu, Drugan, Drugă, Fâlfan, Fâşoaie, Fernandel (care locuia lângă Stăiculeşti în deal), Fieraru, Floranu, Flotantu, Fudulache, Gârbanul, Gârjeavu, Gâscanu’, Geblete, Georgel, Gheorghe Al lu’ Şică, Gheorghe al Măricăi, Ghioace, Ghioagă, Ghiocan, Gică a lu’ Butoaica, Gicu lu’ Iancu, Gigă, Gleznă, Goguleasa, Gorică, Greiere, Guşe, Guşui, Hană, Harpă, Ion al lu’ Orbu, Ion al Marii, Ioneţ, Jidovan, Jijeu. La ora indicată de părintele Gigel, însoţit de Ţârcovnic, anunţată tare prin difuzorul bisericii, Vin şi familiile Lală, Leana, Leanca, Libianu, Lidu, Luican, Lulea, Mândrică, Măndoaica, Mărican, Michi, Micotei, Minuţă, Mitru lu’ Cică,

Mitru văduvii, Miţache, Mârstâc, Morarii, Moscun, Motoc, Muta, Neamţu, Nemţoaica, Niţoi, Paioagă, Paiu, Pârţu, Pălivan, Pălivanca, Păpuşa, Păsat, Peaga, Petrache, Piciu lu’ Moscun, Piscoi, Pitaşu, Piuţă, Pârţoagă, (care sta tocmai la Capătul drumului ce duce la Luicani), Pomponel, Porumbaru, Preda, Proca, Pui de urs, Puşu ca să Se-ntâlnească neapărat cu rudele lor plecate În lumea de apoi sau cine ştie mai pe unde. Bărbaţii aduc beutura (vinul şi rachiul) şi le ajută Pe femei să pună baniţa jos, iar femeile au grijă Să nu piardă oblanicul care le proteja capul. Lăutarii de la Logreşti, ai lu’ Nete de la Stăiculeşti Şi Durlică din Obârşia (am auzit că acum au plecat În Banat) sau de la Cordeşti (odată şi cei din Piscoiu-Budilică, Nicolae Bleoanţă, Barbu Gruia Şi Leana Biii (Elena Belgun) etc.) erau aşteptaţi Neapărat de ai lu’ Răţoi, Reghinete, Ricu lu’ Bărbulete, Românca, Sfântu, Stăicucean, Stăicucean, Stoican, Surcel, Tarzan, Telică, Tufan, Tureac, Ţăsălete, Ţiclean, Ţoaşu, Ursei, Valea lu Ilie, Vălcea, Victorean, Vicu Dumitrii, Vidu, Vienel, Viezure, Viţanu, Viţă, Vucă, Zăvelcă (dacă mi-amintesc bine, Lângă Şică, fost primar şi notar prin anii 1880, Pe nume Marin Marinescu), Zbriţu, Zmagără, Ca să le cânte melodiile lor preferate, iar ei să Închine un pahar pentru cei plecaţi în lumea de Apoi: „Dumnezău, Milostivul, să primească Beutura şi pe cei morţi să-i ierte şi să-i odinească În Împărăţia Sa în vecii vecilor, Bodeaproste!” Cei care nu mai puteau merge la pomană, Mai ales că-i dureau picioarele, aşteptau pe Bancă la şuşea să treacă cei de la biserică şi Să afle veşti noi, ce s-a mai polomotit la mesele Aşezate în şopru, cum s-ar zice, la leau, ca Să poată dezbate problemele în ziua următoare Şi să-şi dea cu părerea despre viii şi morţii Pomeniţi de părintele bisericii în pomelnice.

Trei, Doamne, şi toţi trei Piscoiu avea şi trei locuitori retardaţi, amărâţi, Care nu se puteau întreţine singuri (spuneau unii): Unul era Budu lui Lipan, aşa îl ştia lumea în sat, Care locuia cu mama sa într-o căsuţă din chirpici, Cu două cămăruţe şi o tindă, fără gard pe lângă ea. Budu lui Lipan a avut şi ceva pământ, nu mult, Dar Pătru lui Blană, om şiret, şmecher, zicea Budu, L-a păcălit şi a semnat nişte acte de vânzare Şi de aici scandalul care s-a iscat tocmai atunci, Urmând procese prin tribunale şi judecătorii. La unul din ele, care se judeca tocmai la Craiova, Budu şi mama sa au plecat puţin mai devreme, Pe jos, că nu era rată şi, neavând cu cine lăsa ei Cloţa cu nişte pui acasă, de frică să nu-i ia uliul, A pus-o cu grijă în baniţă, acoperită cu peşchir, A luat baniţa pe cap, plecând iute la Craiova. La Cordeşti s-au întâlnit cu unul Ionică Cioca, Brigadier silvic şi pe la noi prin Piscoiu. „-Unde plecaţi, mă, aşa cu noaptea-n cap?” „-La proces la Craiova”. „-Şi în baniţă ce aveţi?” „-Cloţa cu pui, că nu avem cu cine o lăsa acasă”. Altul era Pecie al lui Mărican, era cam slab omul, Şi locuia cu tatăl său, un om de omenie, harnic, Ce-l întreţinea, dar Pecie fuma şi mai umbla aşa Pe la vecini „să adune” ouăle din cuibare, să le Dea pe tutun la „cumparativa” de lângă dumnealui. Al treilea om era Mărin (ciung) al lui Cantu, Care locuia cu tatăl său Ilie Cantu şi familia lui. Odată, la un proces, judecătorul îl întreabă pe Cantu: „-Spune, te rog, Cantule, ce-ai văzut?” Cantu: „-Domnule judecător, l-am văzut pe Gogu Cu curu-n sus peste Titu şi pe urmă l-am văzut pe Titu cu curu-n sus peste Gogu şi i-a dat furios şi Tare cu picioru-n coaie lu’ Gogu”. Judecătorul: „-Câţi ani ai Cantule?” Cantu: „-Şapte ani, domnule judecător (el având Patruzeci şi cinci de ani împliniţi)”. Judecătorul: „-Daţi-l afară pe handicapatul ăsta!”

Gilica

Gilica lu’ Mitru lu’ Costea se scula mereu Cu noaptea-n cap, cu roua-n picioare, Aproape cucăind mereu de somn, Cu urdorile la ochii pe care-i spăla. Îl chema pe Mitru (adormise aseară greu) Pe care-l trezise să meargă la vite: „Iote, mă, fir-ar al iacăcui, iar mă sculă” Femeia da repede din poală la orătănii Să mănânce boabe: la găini „Pui, pui!”, La gâşte „Gusu, gusu!”, la curci „ Copii, copii!”, La raţe „Mani, mani!”, iar când apărea Pisica miorlăind cu coada pe spinare Şi învârtindu-se în picioarele ei „Pis-pis!” Mergea apoi la câine care era legat în lanţ Pe sârmă „Cuţu, Cuţu fire-al bealii să fii, Lătraşi toată noaptea şi-mi speriaşi somnul!” Mitru aducea apă la boi „adâpadî, psoa-bă-nea!”, Strigând-o pe nepoată-sa „Auz’, ’ai, fă, mai repede, Adu boii băşca de oi!”, intra la capră şi la iezi Să-i potolească şi pe ei „Şică, şică!”,„Sugu-ied!”, La viţei care erau cu vacile separat „Mii-mii!”, „Ptru-ptru-le!, haideţi că plecăm la muncă!” Ultimii rămâneau porcii pe care-i tăiau în Ajun de Crăciun „Cici, cici!, v-am adus surbeală”. Oile care se urneau cu greu din leaul lor „Na, oaie!, voi nu vedeţi că ne grăbim?”. Seara, aceeaşi agitaţie un ghelăit de-ţi venea Să-ţi iei lumea-n cap, să nu te mai uiţi înapoi. Auzeai îndemnuri ca „Târ-târ!”, „Cas, cas!”, „Uş-uşşşş!”, „Gher-gher!”, „Marş de-ci!, „Odâr”, „Naici!”), „Gâţî, că m-aţi mâncat de vie!”. „Zât!, Hâr!” şi alte expresii rostite la ţară. Dacă nu este vreo sărbătoare, boii se pun la car, Se merge după lemne de dafin uscat tocmai În Dealul Horgii, din vale de prunii Măriţăi. Când boii nu merg bine pe drum, Mitru spune „Cea Prian!”(stânga) şi „Hăis Mugurel!” (dreapta), Şi dacă vrea să împiedice carul şi să se oprească Boii, Mitru strigă tare „Ooo! Studărăt boilor!”. Cu carul plin de lemne, coboară pe Blidaru, Dar ghinionul este că în calea lor vine Minuţă Pădurarul „Îuu, iote-l pe pădurar, ne ţâne calea! Ne prijoane tocmai la matcă, ce-am, că astăz’ nu Ne întâlnim cu el, că-l ştiam plecat la şedinţă” Se lamentează speriată vecina noastră Gilica, Muierea lu’ Mitru lu’ Costea bătrânul.

B a l t a G e o n t e

Balta lu’ Geonete Geonete şi fata lui dragă, Guriţa, Care s-a luat din dragoste cu Unu’ Gheorghe-al lu’ Ciuciu, Aveau o baltă (ei îi spuneau doar Eleşteu) în care creşteau peşte. „Au migorosât cu săpatu’, cu scos De pământ (fro patru care pline), Apa multă, venind dintr-o fântână, Măi sus, dupe coastă, curgea-n vale. Ideia a prins-o el di la unu’ din bâlci, Că-i plăcea să tragă cu urechea, să Mai afle noutăţi, să aibă ce povesti, Că izâstă posibilitatea asta să obţâi Iute bani şi tomnai di la peşte nu faci Colesterol, iar mintea vine aşa ca pe Bandă învârtitoare”, cum zicea odată, Făloasă, muierea lui din bătătură. „Păi, dar, fată, ce-ţ’ veni, de unde O măi scosăşi şi pe-asta?”, întreba Mirată vecină-sa di la deal, care să Brodise la puţ ca să ia o cantă de apă, Şi-avea niţâcă vreme să mai tăinuiască. „Iote-aşa, vecină, o să vez’ tu cum Mâncăm noi peşte de Blagoveştenii, Şi-avem de vânzare tot anu’ ăsta”. „Acuşi te cred, vecină, că uite ce-mi Spusă mie una Riţa, că sigur l-a văzut Ea pe omu’ tău băgat jumate-n baltă, Înconjorat de peşti de la mic la mare, Când venea ea di la secerat de grâu. Era aşa când se-ngâna zâua cu sara, Numai în izmene, cu un sac des de Cânepă în care băga broaşte ca să nu-i Mănânce peştele (că era mai mult puiet). Cum da să le prindă cu mâna, unele Săreau pe mal, altele orăcăiau speriate, Se mai ascundeau pe cracii largi ai Izmenelor, dar n-aveau scăpare neam”. Când se-nsera bine, venea fluierând acasă Geonete, cu sacul burduşit de broaşte, Care orăcăiau de se-ntreba mirată lumea Pe şuşea de unde atâta broască la ei în Sat, că ele nu trag nicidecum la secetă.

„Az’ îmi făcui planu’, neică!”, se umfla În pene Geonete, când întâlnea un amic, „Io de-aici câştig bani, peştele e peşte, Nu-mi pierd vremea cu cânepa la topit, Că e plin satu’ de gâldane unde duce Lumea cânepă cu carele pline cu vârf”. Nu ştim dacă Geonete a prins el mult Peşte, nici dac-a făcut avere, dar lumea Tăinuia despre balta lu’ Geonete, de Cum a dat bişagul peste el şi cum îl Căutau oameni şi din alte sate, care Auziseră ei de pe la rude fel de fel de Poveşti, mai interesante decât acelea Ale vânătorilor, spuse pe la cârciumă Şi la vreun paraistas sau pomană-n sat

Ion Roncea A fost în Piscoiu un fierar (1960), Ion Roncea (Lumea-l ştia de Ion Ţiganu’), meşter bun, dar şi foarte Glumeţ cu toţi care-i călcau pragul, De toţi îşi bătea joc de veneau la fierărie (Cunoştea omul de cum intra-n obor). Într-o zi vine pe la el un activist de Partid de la raion care avea sarcina Să-i lămurească pe oameni să se Înscrie la întovărăşire cu toţii, că Avantajele sunt mari şi nu se cade Să dai cu piciorul la aşa ocazie bună. Mai stau ei de taină despre cum merge Fierăria, ce mai vorbeşte lumea de Colectiv şi întovărăşiri (Aflase de la Sfatul Popular că lumea nu vrea colectiv, Că pământul este slab şi nu produce, Dar sarcina e sarcină şi nu se discută).

„-Te înscrisăşi la întovărăşire, ’nea Ioane?” „-Nu, că nu veni niminea să-mi zâcă, Da’ mă-nscriu chiar acuş să fiu primu’ io”. Către băiatul lui: „-Du-te, taică, şi Adu-mi tiocu’ ăla, tiocu’ din casă!” „-Nu-i nevoie, că am io toc la mine”, Zicea activistul bucuros că tocmai el Înscrie primul om din sat la întovărăşire Şi merge la raion cu rezultate foarte bune. „-Da’ ai cerneală-n el, nu ţ’-a curs pe drum?”, Zicea fierarul, bătându-şi joc de omul PMR. „-Nu, na o coală şi scrie acum cererea!” Se-aşază Ion la masă şi începe să scrie, Zâmbind (avea el în cap gândurile lui): „Am două pogoane de pământ, cedate de Floarea Leonte şi ’nea Stelică, vecinătăţ’: La apus satul Piscoiu, la răsărit Miculete Mărin, la sud cu Radu Vasile şi cu Donică Peagu, iar la nord cu drumul care merge la Obârşie”, apoi se iscăleşte cu litere mari Şi scrie jos: „Trăiască lupta pentru pace!” Merge delegatul de la raion într-o suflare La primărie cu cererea şi, bucuros nevoie Mare, îl întreabă pe secretarul de partid: „-Voi înscrisărăţi pe cineva? că eu am o Cerere de la Ion Roncea, di la deal ” „-Ia să vedem, tovarăşe, pe cine-ai înscris!” Citeşte omul cererea, primarul trage şi el cu Coada ochiului şi au început odată amândoi Să râdă: „Omul ăsta s-a înscris la întovărăşire Cu terenul pe care este cimitirul satului!”. Le-a făcut-o ’nea Ion, iar activistul, venit de la Raion, n-a mai fost neam pe la Sfatul din Piscoi, Şi poate că-l mai visează el şi-acum pe fierar, Dacă n-o fi plecat amândoi pe lumea cealaltă. Poate se mai şi întâlnesc, şi ’nea Ion Roncea Are ocazia să-i spună că întovărăşirile s-au Destrămat (Nu erau rentabile, pământul era Neproductiv „S-a ales prafu’ de ele”, ziceau Oamenii), „Neşte râpi goale, sterpe, unde nu Să făcea mai nimica, oase rupte degeaba”, cum Spunea Ţoaşu, care ducea purcei la târg în Craiova şi aducea oamenilor saci cu cereale.

Fierarul

Ciuma

În satele Piscoiului, pe vremuri, Nu erau doctori, doar ierburi Şi femei care descântau de zor cum Erau Găiţoaia şi Manda Gilorteanca. Filion, aflase de la mama lui taică-su, Popeasca, că pe tatăl lui l-a lovit ciuma, Să fi fost aşa prin 1913 sau în alt an, În sat murind doi-trei oameni pe zi.

Bun, au murit mulţi, cum zâsăi, şi ei, Morţii şi cei bolnavi, erau aruncaţi Într-o groapă mare, şi peste ei se Arunca var nestins şi multă apă. Plecau săracii fără lumânare şi Cine mai avea timp, îi şi jelea, Le mai făcea şi o ţâră de pomană, Unde veneau puţini, să nu ia ciuma. Unii erau părăsiţi în bordeiele lor Şi, dacă trei zile nu ieşea fum pe coş, Însemna că omul a murit de ciumă, Şi peste morţii dinăuntru erau surpate Bordeiele şi li se dădea foc. Filion spunea că el nu l-a dus pe Tatăl său la groapă, ci a făcut În pădure o covercă din crengi Cu frunze şi cu paie puse pe jos, Unde şi-a aşezat părintele bolnav. După vreo trei-patru zile, părintele A venit tiptil până la uşa bordeiului (Noaptea Filon îl visase în pielea goală) L-a strigat, cu un glas aproape stins, I-a cerut lui Filion să-i dea multă apă. Acesta, luat cam pe neaşteptate, Nu-i venea să creadă urechilor, I-a dat să bea apa dintr-o ulcică În care a pus un bulgăraş de var Nestins şi, după ce apa s-a limpezit, A băut cu sete de două ori din ea, Şi n-a mai cerut apă neam. Pe la amiază, i-a cerut de mâncare, Şi i-a dat brânză proaspătă cu sâmburi De nucă pisaţi, un pumn de zmeură Şi lapte acru de la capra lui Opriţa. După două zile, s-a oţărât la moarte, I-a confiscat coasa ce-o adusese cu ea, S-a sculat şi încet, încet, s-a făcut bine. Având ciumă, pe el nu l-au luat În armată, dar pe fratele său l-au dus La oaste cu arcanul, şi se lăuda, Bucurându-se că pe el nu l-a ars varul. „Îu, Doamne ia-mă, să fiu a bolii dacă Nu e de povestit şi pe lumea ailaltă Despre ciuma din sat!” se tânguia Polina, Când se întâlnea cu vecinele la polomotit Pe podişca de la şuşea sau la ciutură la apă.

La Pietriş

Copii fiind, oare când a mai fost şi acea vreme? Am plecat aşa, hai-hui, cu prietenii mei pe deal. Am fost cu Mihai al lu’ Pătru şi fratele lui Mitică, A venit şi Costel al Tinii cu Genică, văru’ Nelu Şi Romel, care avea un binoclu cu el (îl primise De la profesorul de geografie pentru documentare). Desculţi, că era plină vară, cu picioarele goale, Ne-am luat la întrecere pe drumul din Blidaru, Pe lângă via lu’ Beznă, care avea sfârlează cu ciocănele, Să vedem cine rezistă prin glonţane să ajungă sus, la cula Lui Beznă din Dealul Horgii (la Pietriş), cel mai înalt Loc, centrul lumii din care poţi vedea multe: sus de tot, Cerul (noaptea plin de stele, ziua, albastru ca smaraldul, Iarna, cenuşiu şi fulgi de zăpadă viscoliţi de vânturi reci Şi aspre, pe furtună brăzdat de fulgere care erau Urmate de tunete de parcă se plimba Sfântu’ Ilie Cu trăsura pe glonţane, pocnind cu putere din bici; Jos: depinde mult cum te roteai, spre miazănoapte, Miazăzi, răsărit sau apus, cum învăţasem la geografie. Locul era cel mai înalt din zonă (nu degeaba instalaseră Acolo un punct de observare prin care urmăreau ei Ceva (unii spuneau că pentru orientarea avioanelor). Era zarvă mare: câţiva ziceau că văd munţii Parâng La nord, care parcă se rostogolesc peste dealurile De la poale, dacă bate un vânt un pic mai puternic. Alţii erau de părere că ciobanii care au coborât oile La vale când iarna îşi arăta semnele, au ajuns şi Pe Dealul Horgii, mai la deal într-un pisc pe care L-au numit Piscu Oii, de la care se trage numele Satului, aşezat de la nord la sud, locuitorii fiind Piscoienii noştri de ieri, de azi şi de mâine. Uitându-ne spre răsărit, am zărit Dealul Muierii, (Pe acolo au fost alungaţi turcii de nişte femei Dezbrăcate, păgânii speriindu-se de strigătele lor),

Dealul Ploscuţei, Dealul Creţului, Dealul Măgurii, Casele din Piscul lui Codiţă şi Piscul Stăiculeştilor. Unii copii s-au uitat la apus şi au văzut Dealul Logreştilor, Dealul Busuiocilor, Ursoaia, matca Horgii, Pajiştile verzi de pe Pirtea, Şeasa şi Iapa, Curătura Horgii, pădurea întinsă de fagi şi stejari. Cei care s-au uitat spre nord au zărit Dealul cu Sania, Cu păduri prin care treceau odată poştalioane dinspre Hurezi spre Vâlcea, prădate deseori de haiduci. Oamenii mergeau în pădure după lemne, chefuiau La cârciuma din codru, după care coborau la vale Cu săniile pline de lemne, chiuind de bucurie. Se mai zăreau pădurea Arghiloapa şi păşunea Boiereasca, Drumul Lupilor, care separa cătunul Măicani de casele din Piscoiu şi pe unde treceau De multe ori lupii, acesta fiind un teren viran. La sud, după satul Păpeşti, erau Hurezanii de Jos, cândva Cordeşti, de unde a venit învăţătorul Mihai Hurezeanu. Astăzi, Piscoiul, Păpeşti , şi alte sate, compun comuna Stejari, unde îşi are bunicii naistul Gheorghe Zamfir.

Priveliştea de la Pietriş, cu păduri, vii, locuri arate, Păşuni, aşa cum era odată, când noi eram copii, aşa De-o şchioapă, desfăta ochiul mai mult decât Ai privi azi totul de pe Google, cu telefonul mobil. Dar unde mai este peisajul copilăriei noastre? Dealul Horgii nu mai este lucrat, viile au dispărut, (Odinioară, la vii exista un beci care nu era încuiat, Şi din butoaie trecătorul bea vin, se odihnea puţin, Închidea la loc şi pleca mai departe), mărăcinii şi rugii Sunt în lumea lor, porcii mistreţi coboară până-n sat, Spre disperarea sătenilor, care-i sperie cu sunet de tălăngi Noaptea, cu felinare aprinse prin holde sau cu focuri, Pentru a nu le mânca porumbii la care au trudit atâta. Căprioarele zburdă în voie din deal în deal; ici-colo Câte-o sondă care mai ia foc şi ne-a pricopsit cu gaz Metan şi cu străinii care-l cară fără preţ în ţara lor,

Care ne duc şi lemnul, pe un preţ de ocară, pe nimic. Avem şi hoţi de lemne, avem şi oameni cu păduri Preluate, dar ce folos? că iarna rabzi din greu de frig În sobe şi în case, în dispensare şi şcoli, fiindcă tot Statul, cu birocraţia lui, la străini dă lemnul cu vagonul, Iar celor care au pădure le dă cu porţia, c-aşa a zis Legiuitorul şi parlamentarii care muncesc dormind, Îşi dau pensii speciale şi se ceartă-n parlament, Se-acuză unii pe alţii cerând opoziţiei „Ciocu’ mic!”

GNS 80

Nadia Linul Urian Nascută pe meleaguri bistrițene, în anul 1966, lucrez ca profesor în învățământul primar, de peste 30 de ani, la Școala Gimnazială Cristeștii-Ciceului, comuna Uriu, județul Bistrița-Năsăud, România. Sunt ziarist colaborator, la ziarul on-line Bistrițeanul.ro, unde public săptămânal, de doi ani,la rubrica,,Povești din sat”. Membru activ al Asociației culturale ,,Cartea, izvor de cultură”.

Activitatea literară: - Anul debutului literar: 2013 - Anul debutului editorial: 2013, Editura Napoca Nova- Cluj Napoca, cu romanul Spin; Volume publicate: Vitralii-2015; Povești din sat - 2017 – proză scurtă, Povești din sate- 2018 - proză scurtă; Satul cu povești- 2018 - volum aflat în editură - Grinta -proză scurtă; Volume publicate în colaborare (coautor) : Povești din sat- coautor mama Ioana - Traduceri ; Traducere în limba spaniolă ,,Compromisul’’, traducătoare Elisabeta Boțan ; Traducere în italiană Nioka, traducătoare Mihaela Talaba;

Referinţe critice : Amintirile s-au născut la sat! și le vedem prin ,,Vitraliile’’ Nadiei Linul Urian’’, ,,În loc de postfață” - Nadia Urian și ,,Povești din sat’’, ,,Sărbătoarea cărții la Cristești” , ,,Proza scurtă a Nadiei Linul Urian’’, ,,Oglinda Ligii Scriitorilor români la 10 ani’’– Voichița Pălăcean-Vereș ,,Breviar Astrist- 2015.’’

Antologia ,,Limba noastră cea română’’ - Starpress 2017 - Editura Olimpias, ,,Vitralii’’. ,,Doamne ale scrisului românesc, la început de secol XXI’’ - Editura Olimpias - 2016, ,,Sărbătoarea Limbii Române Moneasa - 2017’’, revista STARPRESS INTERNAȚIONAL, Antologia ,,Limba noastră cea română’’ - Starpress 2017, ,,Destine literare’’, Antologia Membrilor Ligii Scriitorilor Români, filiala Năsăud, ,,Ambasadorii Maramureșului’’, Baia Mare și ,,Unirea’’ - eCreator.

Muzicanții Pe târnațul casei, badea Emil o aștepta pe doamna ce venea încet, pe uliță, cu caietul sub braț. Pe scăunel, lelea Erji îl asculta, dând din cap. Apoi, se uita spre doamna și aproba: - Da, așa o fost mai demult, doamnă dragă! - Eram tânăr, zice badea Emil, de vreo șaisprezece ani. Tata m-o dat să învăț să cânt, la cel mai mare muzicant cu vioara, viorist- îi ziceam. O cântat el la Cluj și o câștigat la ceva concurs. Martin îi spunea. Am mărs cu alt băiet, deodată cu mine, același nume, numa’ că eu eram de-a lui Imre și el, de-a lui Anton. Spre toamnă, tata o vândut un vițăl, ca să-mi cumpere o vioară. Pretinu, și el. Am învățat din toamnă până în primăvară, în alt sat, departe, la vioristu’ acela. Stăteam în gazdă la o femeie de la noi, măritată acolo. Mâncam ce aduceam de acasă : lapte, brânză, carne, ouă. Mâncam laolaltă. Primăvara, un fecior mai isteț, din sat, care umbla să tocmească muzicanții la joc, peste an, o auzăt că noi știm cânta și ne-o cătat acasă. Până atuncea, cânta unul cu cocoașă în spate, care numa cârțăia la ceteră, că nu știa altfel. Ne-o angajat dară pe noi, pe un an de zâle. Târgul, plata, o litără de mălai, ori de grâu, și zece lei de persoană, pe un an de zile, și o clacă pe deasupra, pentru fiecare muzicant. - Păi, cum, clacă? - Pe atunci, oamenii lucrau la Gostat. Fiecare familie avea bucata lui de pământ de lucrat. La clacă, toți feciorii și fetele din sat veneau și munceau la noi, fără bani. Mama o copt un cuptor de pită, o oală de găluște , tata o adus vin. Tineri, vreo douăzeci și cinci, de tăți. Ceteraș, țiganul Gabor. Gordonaș, Ioanci. Ei mergeau înainte, cu lucrul, noi, cu muzica. Ei lucrau, noi cântam. Cincizeci de rânduri de mălai lungi, de la un capăt al satului, la altul. De săpat.

La capătul rândului, ne opream să mâncăm și să bem. Sara, când o venit administratorul să ieie în primire lucrul, la capătul rândului, joc. Câte cincisprezece minute. Plata păntru lucru am luat-o tot noi, muzicanții. Așa ne-o fost înțelegerea. - Da, doamnă, așa era pe atunci, adăuga vecina. Am oprit televizoru amu, să ne putem auzi. Ne-am uitat înainte la un film, cu Sandokan. - Taci, femeie, și ascultă mai departe! Doamna a scrie cum a ști dumneaei! No, s-o dus vestea despre noi și o-nceput a ne tocmi la cântat, lătureni. Prin multe sate. Tata aducea canceul cu vin, îl punea pe masă, mama aducea de mâncare, veneau și ceilalți muzicanți din sat și începeam să cântăm. Petreceam, jucau după muzică, că erau în stare să o ieie și pe mama la joc. Târgul, cinci sute de lei. Mult, pe vremea aceea! Bani cu valoare, atunci! Sâmbătă, trebuia să fim la cântat. Pornim, dară, de vinerea, pe jos, vreo cinci kilometri, peste deal. Am pornit, cu treabă bună și am mărs până am ajuns lângă o pădure. Noapte. Unde să mai mergem? Pe loc, ne hotărâm: Dormim în căpița asta de fân! Cine să ne culce pe noi, patru bărbați? Unde? - Ia, și o cruce mare, albă! Măăă, îi cimitir! - N-are nimica! Ne punem noi și dormim în căpiță, până la miezul nopții. Pe la miezul nopții, mă rădic și încep să umblu pe lângă căpița de fân. Arunc privirea pe deal și văd acolo o casă mare, cu un fel de balcon, un castel, cu multe camere. Lumină multă, dar nu cu curent, că de la lampă. Dintr-o dată, pe tăți ne lovește o sete maaare. Eu o iau înainte, mă apropii, intru în casă să cer apă. Explic că mergem la nuntă, că ne-o apucat sara și că ne-am culcat în căpiță. Îi rog să ne dea apă. Un domn elegant, cu ceas de aur, cu lănțuc, cu cizme înalte, ne iese înainte și ne întreabă: - Dumneavoastră sunteți muzicanții ? Dacă puteți, să ne cântați, până la ora trei noaptea. Dar, numai până la trei! Mă uit mai bine și văd mulți domni, doamne elegante, femei bătrâne, copii. - Da, ce-i aici? Nu ne răspunde . - Dacă cântăm, cât ne dați? - Pe trei ore, vă dăm patru sute de lei. Plătim mai bine. Dar, repede, că vrem să dansăm! Am intrat într-o cameră mare, care avea numai patru scaune și muzicanți. Ne-am sufulcat mânecile și am început să cântăm, din tot sufletul.

La sfârșitul melodiei, s-o aplecat cu toții, să ne mulțămească. O trecut în camera cealaltă, unde era mâncare. Cu toții șușoteau, doi câte doi. Noi nu ne-am dus în camera aceea. Ianoși, țiganul, o văzut o țigăncușă frumoasă și o zis că ar dansa cu ea. Dar, cine să gordonească, în locul lui? Am întrebat, o venit unul și o început să cânte, de parcă ar ci cântat de când îi lumea. La ora doi, ne-o adus și nouă de mâncare, pe masa din fața noastră. Un butoi cu bere, vin, mâncăruri, fel de fel. Eu am băut și am jucat apoi, cu o fată blondă. Așa ne-o apucat ora trei. Atunci, o venit domnul cu cizme, care ne-o angajat. - Ia, luați banii, domnule! Asta-i plata! Am luat banii, i-am mulțămit și i-am zis să ne mai tocmească și altă dată. Ne-am luat rămas bun și ne-am întors la claie. Când m-am uitat înapoi, cam la două-trei sute de metri, n-am mai văzut nimica. Niciun castel! Ca să nu- i spăriu pe aeștia, nu le- am zis nimica. Pe la ora zece, ajungem la nuntă. Coborâm în sat și ajungem la badea Petre, care ne-o angajat să cântăm la nuntă. - Da, cum de-ați venit de cu noaptea, de când ați pornit de acasă? - Am pornit de ieri, da’ am dormit într-o claie, în cimitir. - Vai de mine! Tătă lumea se uita sperietă la noi. - Parcă sunteți obosiți! - Păi, am cântat la niște domni, de la doisprezece, până pe la trei astă noapte. - La ce domni? Le-am povestit noi cum ne-o apucat setea și că ne-am dus după apă, dar ei ne-o poftit să cântăm. - Cum o fost oamenii? - Unul înalt, blond, cu ceas, cu cizme, elegant… - Vai de mine! Acela o fost primarul nostru. Și-i mort de zece ani. - O mai fost un gordunaș șchiop, acela o cântat. - Vai, acela o păscut porcii satului. - Eu am jucat cu o fată îmbrăcată în alb. - Vai, aceea o fost fata popii, care o murit de boală de plămâni. Da, nu vi s-o întâmplat nimica? - Nu! Numa’ că o intrat o frică în noi, de n-am putut duce paharul de ginars la gură, cât o ținut nunta! Apoi am început a mă căta la buzunare. Nu mai aveam banii! În loc de patru sute de lei aveam… patru nasturi mari, de os. Ne-am dus la cununie și am cântat până la patru după-amiază. Așa țineau nunțile, atunci.

După cum ni s-o spus, castelul acela a fost al unui grof, ca și terenul din vârful dealului. Castelul s-o nimicit după moartea grofului și oamenii o cărat toate lemnele din castel și nu o rămas decât pcetrele late, de sub târnaț. Eu m-am cătat la buzunar, ca să le dau banii la ceilați, da, le-am dat numa nasturii. Tare s-o spăriet. Taaaare! - No, gândiți-vă voi! Aceia o zis ca să stăm pregătiți, că dacă au nevoie de noi, vin și ne caută! Vin după noi! Când o auzăt țiganul, s-o spăriet și o luat-o la fugă. S-o dus la popa-n sat, să le facă o rugăciune. Erau în stare să deie tăți banii căștigați, numai să nu mai audă de morți… De frică, n-am mai pornit niciodată de acasă, să dormim prin cimitire, doamnă! Mi-l aduc aminte pe țigan, când i-am spus că vine și-l cată moartea, ce iute o luat-o la fugă, ca nu i-o mai trebuit niciun ban! Fugea și nu se mai uita înapoi! Badea Imre povestea râzând cu poftă, iar lelea Erji se prăpădea de râs, de parcă ar fi fost de față, atunci. - No, ce zici, doamna? Și-i adevărată povestea!

Prelucrare după- ,,Muzicanți”- Sorin Ilfoveanu

Prizonier, în Siberia

Pe târnațul casei, badea Imre o așteaptă pe doamna care venea înspre el, cu caietul sub braț. Ca să- i povestească, despre una sau despre alta și ea să noteze. Din ceea ce el își mai aduce aminte… - Auzi, doamnă, dumneata scrie cum îi putea, că eu ț-oi povesti! Am să-ți spun despre tata. Despre tata și despre război. Războiul cu nemții, din ‘44. Tata o făcut școala de instructori, în Ungaria, la Debrecen. Da, să instruiască militarii din satele din jur. La noi, era un centru mare, atunci, cu războiu, lângă Gherla. După ce o început, l-o dus pe tata pe front. O luptat cu rușii. Nemții o ajuns până în Siberia. Da, ei n-o rezistat la frig. Rușii aveau atunci, cea mai mare putere de pe fața pământului. Țara lor era și lungă și lată, mai mare ca tăte! Așa că i-o biruit pe nemți și o început să-i împingă dinapoi, spre România și mai departe, până-n Germania. Oamenii noștri o ținut atunci cu Austro–Ungaria, c-așa o fost la început. I-o adus dară dinapoi, până la Bekescsaba, în Ungaria. Din spate, îi împingeau rușii. Până să-i ajungă din urmă, ai noștri o cuprins ei un grajd, s-o cazat și ș-o tras sufletu’. În grajd, cu ei era și un neamț, un SS-ist. Semnu’ acela, SS însemna ,,până la moarte!’’. Neamțu’ o rădicat mitraliera, să atace rușii. Românii o zis să nu tragă. El n-o ascultat și o pus pușca la oci. Atunci, un secui de pe secuime i-o dat cu patul puștii și l-o aruncat în iesle. Dacă nu, îi distrugea pe tăți, doamnă. - Și, ce-o făcut? - Păi, ce? O scos cămeșile albe de pe ei și le-o vânturat, în semn că s-o predat la ruși. Rușii aveau niște mitraliere, Katiușa. Nu te puteai pune cu ele! S-o predat. I-o luat, i-o împărțit, i-o dus la tren, le-o dat conseve și pâine- kleba- îi spunea. I-o trimăs în Rusia, în pustietate. O săptămână i-o dus cu trenu. I-o dus cu ,,bou-vagonu’’ știi ce-i acela, doamnă? Cu care cărau vitele. Mai opreau, prin gări, că nu mai puteau. Când o ajuns, le-o dat haine rusăști - salopete. Le-o fixat, le-o numit locul de muncă, la cariera de pceatră. Îi băga la lucru, la scos bucăți de pceatră, din mină. No, o vinit și iarna. Da, de lucrat, lucrau continuu, doamnă. Și iarna, că acolo nu era frig, sub pământ! Nu era slobod să nu lucre! Patru ani, atâta! Pușcau cu dinamitele și cu trotil și scoteau pceatra cu vagoneta.

Mâncarea era tare slabă. La câte o săptămână, pe câte zece, din ei îi bâga la bucătărie, să ajute. Numa’ atuncea se săturau, doamnă! Mâncau varza, ca și caprele, și cartofii, ca mărul, doamnă! De atâta foame și sărăcie, i-o umplut păducii. Îi mâncau de vii și slăbeau de atâta chin și foame și unii mureau. Mureau, pe capete ! Făceau atunci, o groapă, în pământ, cu excavatoru’, îi îngropau dezbrăcați și aruncau peste ei var. Ca să dezinfecteze. Apoi îi acopereau cu pământ. Ne spunea tata că aveau porție de duhan, să fumeze. ÎI zicea mohorcă. Da, nu țigări, că frunze uscate și o înveleau în ziar, da’ cu porția și asta. În vecini, era o cantină unde măncau. Nu se găsea sopon, să se spele. La prizonieri le dădea o singură bucată și aceea, mică. Tata avea un prieten. După ce plecau toți de la baie, ei rămâneau și tata rădica sita de la duș și culegea bucățile de sopon ce le pica din mâini. Luneca din mână și îl pierdeau. Așa făceau! Apoi o găsit un ceaon și noaptea îl cerbeau, îl puneau în cutii de conserve și îl făceau rotund. Îl vindeau la doamnele de la bucătărie, în schimbul la doi-trei cucuruzi necopți. Ei îl frigeau și îl mâncau. Numa’ toamna, târziu, mai aveau parte de o mâncare bună. Iată, cum! Ce-o făcut? În brazii de pe lângă dormitoarele lor, aveau cuibul multe ciori. Încet, noaptea se suia, băga mâna în cuib și le prindea, cum stăteau, pe ouă. Aducea cioara jos, o cebea și așa o mâncat carne. Prima dată, după un an de zile. Apoi, a doua oară, în iarnă. Ia, cum! Pe prizonieri i-o aliniat pe patru rânduri, i-o încolonat și i-o dus la lucru. Așa mergeau. Un rus, cu arma, în față, altul, în spate, altul în stânga, altul, în dreapta. Dacă încercai să ieși din rând sau să fugi, te împușcau. Mergând ei încolonați, pe drum o văzut o găină îngețată. Undeva, deoparte, la trei metri. Ce să facă, cum s-o ieie de acolo? N-avea cum! S-o dus la lucru și când s-o întors, s-o pus pe partea de către șant, unde era găina. Tata o strigat apoi la paznic- îi zicea nacelnik- dar acela i-o răspuns; ,,Du-te-n p…a mă-tii!’’ Tata i-o explicat că o văzut un ziar și că vrea să-l ieie. Ziar pentru mohorcă. L-o lăsat, o luat repede găina, o ascuns-o sub manta. Tata o învățat limba. Știa să numere. Ne-o învățat și pe noi. O ajuns acasă, la ei, unde dormeau, o adunat găteje și o făcut foc, de cu seară. O cert găina, până la trei noaptea. În patru ani, asta i-o fost mâncarea cu carne! Așa s-o întâmplat, doamnă! Apoi, să vezi, cum o lucrat din greu, s-o încerbântat și i s-o făcut o uimă sub braț. Mareee… N-o mai putut să margă la lucru. L-o lăsat la dormitor. Dimineața o venit un doftor și i-o arătat.

L-o dus la spitalul de prizonieri. Mai era un spital, dar aesta era numa’ pentru prizonieri. Aici o slăbit tata, de o ajuns 45 de kg. Atâta durere și era tratat mai mult fără medicamente. Așa era pe-atunci! Apoi, acolo o fost și nemți, luați prizonieri. Oameni învățați, mulți, prinși cu războiu’ și duși să lucre pentru ruși. Aeștia-o rădicat făbrici, doamnă! Pe tata l-o dus la o doctoriță tare bună la suflet. L-o întrebat dacă are copii acasă. Era cu grad de maior, femeia. L-o țânut în spital două săptămâni și l-o operat. I-o dat morfină și l-o adormit. Doctorița aceea o stat o noapte lângă el, până s-o trezit. Auzat-ai d-ta, așa ceva? După alte două săptămâni, doftorii o făcut o revizie și l-o reformat. I-o făcut pașaport să vină acasă, că nu mai putea lucra. Cam la o jumătate de an, venea câte un transport și îi aducea acasă, cu ,,bouvagonul’’. O săptămână o tot venit. Se opreau prin gări și prin piețe și cerea de mâncare, ,,davai capusta!’’, adică cereau cureci, să mănânce. Rodea, ca și caprele, doamnă! O ajuns la Sighet și o așteptat trenu’ care mergea la Cluj. De la Cluj, la Gherla. De acolo, mai sunt încă treizeci de km până acasă, dacă vii pe jos. O venit pe la Fizeșu Gherlii și pe la Buza. Prin satele acelea, undeva, niște oameni rădicau o șură. O femeie mai miloasă, l-o văzut trecănd și l-o cemat să-i deie să mănânce. Mâncau mămăliga cu tocăniță de pui. I-o pus și lui. Când o văzut oamenii aceia cum mănâncă, o cerut să-i deie lui tata mămăliga și ei o mâncat cu mălai copt în ler. O mâncat tata o mămăligă întreagă, cât pentru patru cosași! Îmi amintesc că ne-o mai spus că pe drum, într-o gară, o întâlnit o femeie cu un ziar în mână. Româncă. Citea și întreba pe oricine dacă nu i-o văzut bărbatul, luat și el prizonier. Tata i-o spus că acolo unde o fost el, nu l-o cunoscut. Poate, în alta parte… Femeia ceea i-o dat niște bani lui tata. Pe ei, doamnă, ne-o luat tata bomboane, nouă. Așa o venit din Siberia. Cu bomboane, pentru noi. Mama nu mai giuie cu mâncarea! Să-l ajute să pună carne pe oase, că era vai de el, numai osul și pielea! Da, l-o îngrijit, cum știa mai bine, bucuroasă că l-o văzut acasă, la copii. Ceilalți, patru, luați și ei prizonieri, niciunul nu s -o mai întors. O murit, doamnă, pe unde o apucat, muncind din greu. Câte patru ani… Aesta o fost războiu, doamnă și ce ț-am povestit eu, o fost istorie, și lumea n-o știe! De aceea ți-am spus-o! Scrie d-ta acolo, cum poți!

Grija Ionuc și Aurel sunt prieteni vechi. Prieteni, încă din anii de școală, când stăteau în aceeași bancă. Se întâlnesc mereu, prin sat, și discută. Sunt pensionari acum și au mai mult timp să stea de vorbă, să-și depene amintirile. - Mai știi, Aurele, că eram școlari în clasă la domnu' învățător și stăteam pe rându' dinspre geam? Amândoi, în banca aceea îngustă… Și, ne uitam spre streașină, să vedem rândunica aia care venea la cuib, în fiecare an. Știam că atunci când domnu' îi plecat la ședințe, să nu scoatem o vorbă, să stăm cuminți, că ea ne vede și ne pârăște domnului învățător. Și domnul afla totul, știa totul… Știa și ne căuta acasă și sub pod, iarna, când ne dădeam pe gheață. Acolo venea și ne asculta tabla înmulțirii. Ori prin sat, dacă ne vedea… Așa o luam la fugă când îl vedeam, de… tata-soarelui! Cu domnu' am învățat în clasele mici și pe domnu' profesor de matematică l-am avut și diriginte, în clasele mari. Învățam de la dânsul carte, dar nu numai… Nu, nu făceam noi atâtea câte fac copiii din ziua de azi! Era altfeeel! Știu că eram în clasa a VII-a și aveam oră de educație fizică. Nu știu cum, profesorul de sport nu ne-o venit la oră și noi am ieșit cu toții în curtea școlii, ca să batem mingea. Domnu' diriginte, din curtea casei lui, că stătea după școală, ne-o văzut și… într-atâta a fost lângă noi. - Măi copii, intrați în clasă! Mai rezolvăm niște exerciții, mai repetăm câteva formule. Unii dintre noi au pornit spre clasă, alții au început să zică „Huoooo!” Așa, încet! Nu îndrăzneau s-o spună tare. Eram și noi mărișori și ne plăcea fotbalul. Domnu' i-o auzit, n-o zis nimic, am intrat în clasă și am început să rezolvăm probleme. La sfârșitul orei, domnul ne amintește că după-masă la ora 5 este anunțată ședința cu părinții și să venim și noi, să arătăm fiecare ce am învățat. După amiază, vin părinții și venim şi noi, toți. Începe ora. Unul răspunde mai bine, altul, mai puțin. Unul știe mai bine, altul, mai slab. Fiecare, după putere. La urmă, profesorul ne scoate în față pe noi, vreo 10 din 20 și… câți eram în clasă. - Uitați-vă, oameni buni! zice domnu'. Cu ei fac carte. Dar cu restul, ce mă fac? Eu aș vrea ca toți să știe și să treacă cu bine examenele. Ce mă sfătuiți dumneavoastră? - Păi, domnu' profesor, să faceți consultații! Noi nu știm să le arătăm, acasă! Să faceți consultații, domnu'! Faceți dumneavoastră cumva și ajutați-ne! - Bine, bine, oameni buni! Asta vreau și eu. Uite, azi i-am chemat de la ora de educație fizică. Să vină de pe teren și să rezolvam câteva exerciții. I-am văzut de acasă… Ei, vreau să vă spun că niciodată până azi nu m-a huiduit nimeni. Până azi. Pentru că i-am chemat în clasă. Păi, ce să fac? Ce sfat îmi dați?

Cei de față au amuțit. Nu le venea să creadă. - E adevărat, măi copii? Ia, spuneți-mi care a huiduit? Vinovații au ieșit în față, cu capul plecat. Le era rușine? De cine? Știu numai că, înaintea lor, din clasă a ieșit badea Valer, tatăl lui Gavrilă. Nimeni n-a băgat de seamă ce face. A ieșit pe coridor, aplecat de spate, așa cum umbla el și a început să caute ceva. S-a uitat în dreapta, s-a uitat în stânga și, de unde, nu știu, a găsit un palțău, adică o nuia care de fapt fusese o stinghie subțire, la ceva planșă. Și ne așteaptă pe coridor, după ușă. Unde nu începe a ne părui, pe rând. Pe fiecare. Nu căta că nu toți am huiduit. Da', l-am supărat pe domnu’ profesor, l-am jignit pe omul care ne învăța și se silea să ne facă oameni. Mă, Aurele, mai știi? Unu' nu îndrăznea să se plângă sau să zbiere. Să vezi un părinte că îl oprește, să nu dea? De unde? Doară, nu dădea să ne omoare! Supărați eram cu toții de supărarea domnului profesor, de nu vă spun! Pe cine? Pe noi! Cu toții vedeau cât muncește profesorul pentru noi și că vrea să facă ceva, din fiecare. - Eu îmi amintesc că a doua zi dimineața, când ne-am întâlnit, povesteam că, pe când am ajuns acasă, am mai căpătat și acolo un rând de haine! Să zică cineva rău de profesor? Cine? Formulele, ridicarea la putere le știam pe de rost, oriunde. Consultațiile la matematică erau multe. - Măi, Matei, de ce nu stai la școală? Unde pleci? - Plec acasă, domnu', că nu mi-o pus mama merinde și mi s-o făcut foame. L-am văzut pe domnu' profesor că iese din curte, merge până acasă și se întoarce repede cu un pachet învelit în hârtie albă. I-a adus mâncare lui Matei. Mai știi? Ori, dacă mânca ceva, o Eugenia sau un biscuit și vedea că un copil se uită la el, le împărțea cu acesta. Grija pentru soarta lor nu se încheia nici după terminarea liceului. Se interesa de ei și le urmărea destinul și cărările pe care apucau, realizările și împlinirile sau supărările fiecăruia. - Ce face băiatul dumitale, bade Maxâme? - Ce să facă, domnu' profesor? Învață, se pregătește să margă la facultate. Nu rămâne acasă, să lucre pământu'. Da' nu-l opresc! Nu vreau să-mi spună, oarecând, că de ce l-am oprit! - Bine faci, bade Maxime! Bine faci! Lăzăruc îi cuminte, învață bine și-i păcat să nu-l dai la carte. Slobozăște-l la Cluj, la învățătură! Are cap! Bun cap! Da’ ce vrea să urmeze? Ce vrea să se facă? - D-apăi ce? Ia, să lucre la Gazetă! Zice că taaare-i place! - Nu-i rău, bade Maxime! Îi tare frumoasă meseria și lui îi place. Știu! Numa’ că Lăzăruc îi taaare bun la matematică! Doamne, la câte concursuri l-am dus și o venit cu reușită! Fă bine și îndrumă-l la o meserie de calcul, că el se pricepe și pe deasupra, câștigă. Mulți ar vrea să aibă capul lui, dar nu-l au! Dacă nu i-a plăcea, poate să se întoarcă la Gazetă! Cine-l oprește? Ș-acolo-i bine! Da’ știu că-i place matematica! Fă ceva, bade Maxime!

- Da' ce pot să fac, domnu', ce pot? - Ce poți? Ia ce poți, bade Maxime! Ia-l și adu-l la mine! Da' hai și dumneta, cu el! Să fii împăcat! - Așa oi face, domnu'! Dumneata știi mai bine să vorovești și să-l lămurești decât mine! Apăi, ce-a mai fi, om mai vedea. Barăm, oi fi mulțămit în suflet, că te-am ascultat! - Da' s-o dus Lăzăruc și badea Maxim la domnu' acasă și din trei vorbe, l-o lămurit pe băiat. Mai știi, Aurele? Ce i-o spus, ce nu i-o spus, bugăt că i s-o luminat fața și bucuria și împăcarea i s-o așternut pe chip. Pe chip și în suflet. În sufletul lui Lăzăruc. Da, a mers la facultate și s-a făcut inginer. Unul bun, care în școală n-a căzut niciun examen la materiile grele, cele la care baza a pus-o domnul profesor. După prima sesiune, când băiatul a terminat cu bine toate examenele, urmărind formulele din caietele în care învăța cu domnu' profesor, s-a întors acasă și i-a spus tatălui său, fericit: - N-am să-i pot mulțumi vreodată domnului profesor, tată! Așa de mult îmi place ceea ce fac la facultate! N-am crezut că domnu' are atâta dreptate! La fel repetă și azi și va mai repeta mereu. Și el și alții, din cei ce au avut norocul să învețe, îndrumați de domnul profesor. La fel repetăm și noi, oriunde și oricând, alăturându-ne unui cor, pe multe voci. Cu respect și recunoștință! PS. Ne-am fi dorit ca domnul profesor să mai fie în viață, să citească povestea și să înțeleagă cât respect și recunoștință sunt cuprinse în ea! Nicidecum atâta câtă ar merita! Cuvintele sunt prea puține! Mult prea puține…

Taxa de... protecţie Cuvintele-ţi lipsesc. Nu ai ce spune. Înghiţi în sec, abia oprindu-ţi lacrimile... E prea mult. E imposibil! Cum s-a abătut aşa o ruşine asupra lui? Cine, cine să-l ajute? De ce s-a abătut asemenea nenorocire asupra familiei lui? Asupra familiei şi a neamului lui? Nu, nu se poate! Cine e de vină? Începe iar şcoala. E din nou septembrie. Din familie, el e cel mai mare copil. Toţi sunt mândri că au un licean în casă. Fraţii mai mici îl privesc cu admiraţie şi el o simte: - Auzi, bă, Uţule, fratele meu mere la liceu. Ştii? Asta îl întreabă penultimul din cei şapte fraţi ai lui, pe vecinul cel mic, prietenul de joacă. Îi plăcea cum sună cuvântul liceu, fără să înţeleagă ce înseamnă. Oricum, Gicu va merge la LICEU. Bunica ştie asta şi o simte. E feciorul fetei celei mari, e nepotul ei preferat. De aceea, de câte ori poate, îi pune în buzunarul hăinuţelor trimise în pachet câte zece, douăzeci de euro. De acolo, din străinătate. Aşa, ca să-i găsească doar el... să-i găsească şi să se bucure. Bunica lucrează în Spania, cu cealaltă fată, mătuşa copilului. Câştigă bine şi se gândeşte la cei de acasă, că nu le e uşor. Sunt mulţi şi grădinăritul nu le aduce câştig. E, mai degrabă, noroc sau... ghinion... Într-o noapte, pot invada coropişniţe, ieşite din bălegarul de grajd, să taie toate rădăciniţele plantelor. Şi atunci? Plângi singur şi-ţi rupi mâinile, de necaz. Altceva, nu poţi. Dacă aveai noroc, puteai să vinzi şi răsaduri, şi legume, din plăntuţele semănate în melegari, muncite apoi zi de zi. Unul era acasă, cu munca, celălalt era în piaţă, cu vândutul. Cu vândutul şi căratul de saci sau lăzi. Altă sursă de venit nu aveau. Tata s-a mai apucat şi de şoferie. Duce şi aduce oameni. Are autobuz. E bine, dar, pentru ei, e greu. Sunt mulţi în casă şi nevoi multe. El o mai ajută pe mama, dar are grijă şi de fraţii mai mici, când rămân singuri acasă. Are grijă de ei, aşa cum l-a învăţat mama. Le dă de mancare, îi schimbă şi le poartă de grijă. Mama are bază în el! Bună bază. Oricum, de el e bine. E preferatul bunicii şi, de aceea, nu duce lipsă de nimic. Banii şi-i schimbă singur, la oraş... euro în lei. - Câţi dolari ai schimbat? îl întrebă un tip înalt, brunet, plin de tatuaje, rezemat de zidul barului de alături... Lui i se pare cunoscut. L-a mai văzut prin oraş. - Zece dolari. - Păi, ieri ai mai schimbat. - Îmi iau mâncare şi îmi plătesc abonamentul la tren.

- Unde te duci? Sau vii? - De la Lunca, nu de departe. - Al cui eşti ? - Al lui Rus. Septimiu Rus. - Îl cunosc pe tatăl tau. E acela cu microbuzul. În ce clasă eşti? - În clasa a noua, la Industrial. - Ai numai prieteni sau ai şi duşmani? Ia vezi, dacă cineva se ia de tine, tu spune-le că eşti prieten cu mine. Oşanu îmi zice, mă, și mă cunoaşte tot oraşul. Ai înţeles? Numai să îndrăznească cineva să se lege de tine, că eu li-s nănaşul! Hai, salut! Asta le-a fost prima lor întâlnire... întâmplătoare... - Hei, salut! Iar ai schimbat banii? - Da, doar zece euro. - N-ai probleme cu nimeni? Să-mi spui! E drept, dimineaţa, la urcarea în tren, unul mai brunet l-a împins... cu voie... dar, el s-a retras, că e mic, prea mic pentru unul aşa de mare... - Nu, n-am probleme. Dar, cum n-a fost lăsat în pace, în tren, zile în şir, i-a spus lui Oşanu, nu tatălui lui. - Ei, mai ai probleme cu ăla, în tren? L-am pus eu la punct... L-a pus aşa de bine că a stat liniştit, multă vreme. - Auzi, eu ţi-s prieten, să nu crezi... Hai cu mine la păcănele. Ştii ce sunt alea? - Nu, nu ştiu, n-am mai fost niciodată... - Şi, ce, ţi-i frică? N-a avut ce să facă. A mers. A mai mers, a mai mers... - Păi, n-am bani, i-am cheltuit pe toţi. Cu ce să plătesc? - Ei, cu ce? Îi spui lui taică-tău că îţi trebuie bani la şcoală. Care-i problema? Nu are? Fii serios! Şi, a fost. A adus banii. A tot adus... A mai găsit, în sertarul mamei, ceva broşă de aur, trimisă de bunica. A vândut-o şi a făcut bani. Numai că se duceau la păcănele, distracţia lui din timpul orelor. Cine să mai meargă la şcoală? La ce? Absenţele nu mai încăpeau în rubrică. - Auzi, Rus, să vină părinţii tăi la şcoală. Vezi că rămâi repetent din cauza absenţelor! spune dirigintele. În el a intrat frica. Dar cum să le spună? - Ce, mă, te temi? Las’ că rezolv eu problema! Ştii tu cine sunt eu, în oraşul ăsta? Îl ştiu pe dirigu’ tău, mi-e dator... Aduci numai banii... ştii tu... Dar cum să ceară bani? Ce să facă? A mai facut rost, luând din casă câte o bijuterie mică, câte un telefon, câte un aparat trimis din Spania... o vreme. Până când a început tata să bănuiască ceva... Dar, cum să înţeleagă? - Iar n-ai bani? îl întrebă Oşanu, nervos. - N-am, dar o să fac ceva! - Ce o sa faci? - Nu ştiu!

- Las' că ştiu eu. Uite, vii cu trenul de dimineaţă, dar nu te duci la şcoală. Vii la mine. Am de lucru acasă. Doar n-oi plăti eu, nici n-oi lucra, pentru tine. Oricum, îmi eşti dator! Aşa a început datornicul să muncească pentru stăpânul- Protector: crăpa lemne, i le căra în casă, îi făcea curat, îi făcea cumpărăturile de la piaţă şi se întorcea obosit de la şcoală. - Aşa multe ore ai avut azi? Eşti tare obosit! îl observă mama. - Îhîîî... Şi dormea dus, ca după o zi de coasă. Nu-l mai putea controla nimic. Făcea doar ceea ce-i spunea Oşanu. - Elevul Rus, nota scăzută la purtare şi ameninţat de repetenţie: absenţe, medii neîncheiate, corigenţe. Deci, REPETENT! - Păi, cum, domnule director?! Eu îl trimit la şcoală: pleacă dimineaţa şi vine după amiază, obosit? Cum vine asta? Ce se întâmplă cu copilul meu? - Vă rog să veniţi să vedeţi catalogul! Cuvintele-ţi lipsesc. Nu ai ce spune. Înghiţi în sec, abia oprindu-ţi lacrimile... E prea mult. E imposibil! - Cum s-a abătut aşa o ruşine asupra lui? Cine, cine să-l ajute? De ce s-a abătut asemenea nenorocire, asupra familiei lui? Asupra familiei şi a neamului lui? Nu, nu se poate! Cine e de vină? Cineva stătea în spatele necazurilor, nepăsător, în faţa unui destin pe care l-a frânt atât de uşor... Iar acela râdea, rânjea, râdea, rânjea.... Doar părinţii şi fraţii lui suspinau, plângeau, suspinau.... Un LICEAN... Unul... Doar el? Cine ştie?

Nioka În clasă, liniște deplină. De dincolo de ușă, ai fi crezut că nu e nimeni. Poți să auzi musca zumzăind în zborul ei. În bănci, toți elevii o așteaptă pe doamna învățătoare, în liniște. - Ce surpriză, copii! Oare… e ceea ce eu bănuiesc? întreabă doamna învățătoare. - Da, doamna învățătoare, ne mai citiți povestea cu Nioka? Vă rugăăăm! Doamna învățătoare începe să citească. Nu e prima oară când elevii o ascultă. E povestea fetiței cu pielea neagră, care trăia pe plantații, acolo unde tatăl și frații ei munceau ca sclavi și unde tatăl ei cade istovit, de pe picioare. Este biciuit cu cruzime, de către paznici și moare apoi. Din acest motiv, frații ei fug în jungla din apropiere și se ascund acolo, alături de animalele sălbatice. Sunt căutați de către stăpânii plantațiilor care vin pe neașteptate și acasă, acolo unde Nioka locuia singură. Amenințată să divulge locul și ascunzătoarea, Nioka îi atrage pe aceștia în capcană, ducându-i exact la culcușul leoaicei. Erau oameni răi, care purtau cu ei biciuri plumbuite, pentru a lovi cu ele în sclavii de pe plantații. Ascultând finalul povestirii, ochii copiilor încep să strălucească. Trăiau emoția, bucuria și admirația pentru Nioka. Trăiau mila pentru sclavii exploatați de către stăpânii lor. Vedeau biciurile plumbuite, în vârf… Vedeau leoaica pedepsindu-i… - Vă place, copii, povestea? - Da, doamnă! Stiți că și la noi la grădiniță este o fetiță cu pielea ciocolatie, cu părul creț… Seamănă bine cu Nioka din poveste, dar o cheamă altfel… Nu știu… E venită de puțin timp în sat. - Da, copii, fetița aceea e rudă cu mine. Seamănă doar la chip cu Nioka. O cheamă Adriana și a sosit dintr-un foarte mare oraș din America, acolo unde părinții ei- tatăl, de culoare- au un serviciu foarte bun, că sunt oameni învățați, amândoi. - Și, vor locui aicea, doamna învățătoare? O văd că merge la grădiniță. - Da, va locui aicea, o perioadă de doi ani, după care se vor întoarce în America. Doar că, în acest răstimp, Adriana va învăța cât mai multe despre viața în România, la sat. Cu toate ale ei… Va învăța limba română și va duce cu ea amintiri de neuitat… Am aici povestea ei. Vreți să o ascultați? Să-mi spuneți apoi, care v-a plăcut mai mult? Povestea Niokăi sau a Adrianei? - Daaa, vă rugăm! „Adriana, mama și bunica ei au venit cu avionul, de departe, de peste mări și țări, de acolo unde continentul se cheamă America. Doresc să locuiască aici un timp, în casa modernă și elegantă, din capătul satului. E casa bunicilor ei. A doua zi, mi-au făcut o vizită.

Era pe înserate, când au sosit. Când poarta s-a deschis larg, în brațele mele a sărit Adriana, m-a cuprins de după gât, ca și cum m-ar fi cunoscut de o viață. O căldură și o dragălășenie ce-ar fi trecut peste orice barieră, dacă aceasta ar fi existat. Parcă m-ar fi cunoscut dintotdeauna. Am strâns-o la piept, simțindu-i cârlionții moi și buzele lipite de obrazul meu. Nu, ea nu se ferea de îmbrățișări, ca alți copii, și nici nu scâncea. Le căuta. Era lipici pe suflet, mereu proaspăt și de neînlocuit. Era ca o bomboană pe care o mănânci și apoi vrei să-i mai simți gustul încă multă vreme! Era felul ei natural de a fi. La cei nici trei ani, ajunsese într-o lume nouă, unde numele copiilor suna altfel, unde casele le cunoștea după numele copilului care locuia în ea, unde pășea prin iarba udă, dimineața, la prima oră, desculță, o lume în care nu-i era frică de nimic. De la insecte la animale, toate îi erau prietene. - Desculță, doamna? Nu se temea să nu o muște furnicile? - Nuuuu! Le prindea cu mâna, le zicea Funica, uda florile și pomii cu furtunul, singură, saluta și fugărea găinile din curtea vecinei. - Le saluta? - Da, își exersa vorbirea în altă limbă decât cea pe care o auzise în America. Nu-i era frică de porci, de câini sau de pisici. De nimic! De dimineață, îi chema la gard pe cei doi copii din vecini, de care s-a atașat din prima clipă și cu care mergea la grădiniță. Era un fel de a se proteja reciproc. Acolo a găsit-o pe prietena săracă și căreia îi ducea al doilea sandvici, făcut de bunica. Iar aceasta o răsplătea cu atâta dragoste pe Adriana! Grădinița devenise pentru ea un rai în care o asculta ochi și urechi pe doamna educatoare, pe care a iubit-o din prima clipă. La orice întrebare pe care aceasta o punea, dorea să răspundă doar ea, pierzând trecerea vremii, între salutul de dimineață și despărțirea de la amiază, într-o lume în care nu-i plăceau absențele, dar nici vacanțele. Iar doamna educatoare era, pentru Adriana, madam Gazelle, personajul din desenele ei. I-a trebuit aproape o lună să i se adreseze altfel decât „Sărut mâna, madame Gazelle! Vă iubesc!” La sosirea acasă, își deșerta bucuria, recitând ca într-o poezie, numele tuturor colegilor ei de grupă, dar și al doamnei educatoare. Încheia totul cu „Vă iubesc!” - Știe deja așa multe cuvinte, doamna învățătoare? - Le-a învățat repede, a învățat multe de pe Ipad-ul jucărie cu desene animate sau din cântecele pentru copii, puse pe ecranul TV. A învățat să-și trateze musafirii- copii cu cereale și lăptic sau cedând din jucăriile proprii. A învățat de pe laptop planetele, dar a învățat și să iubească animalele, îngrijindu-se de ele și de prietenia lor. Cine, dintre vecini, nu l-a auzit pe măgărușul Donky făcând gălăgie mare, când o vede pe fetiță, dimineața, alergând desculță spre el prin iarbă? Nu există bucurie mai mare! Iar ea îi duce pâine pe care i-o dă vârându-și mâna, fără frică, în gura lui. Dar Adriana nu se teme!

Nu… îi strigă pe toți, de la balcon. Cu toții o iubesc. Ea e Nioka a lor. Cu sufletul mai alb și mai curat decât zăpada, purtat cu încredere de ea, în tot ceea ce simte și-și dorește cel mai mult. Să vorbească cu tatăl ei, în direct, prin telefon, chiar dacă la început îl refuză… E un fel de a-l pedepsi că e prea departe… Dar se bucură des de sosirea lui în aeroport, acolo unde i se pare că ușile nu se mai deschid. Îl caută, fără să respire. Dar se deschid. Ca și sufletele și brațele celor ce au aplaudat-o atunci, în curtea școlii, la serbarea de început de an. Da, atunci când Adriana sare din brațele bunicii, intră în rândul întâi al dansatorilor din formația de dans modern, imită, cântă, trăiește muzica și bucuria momentului, ca și când ar fi participat la toate repetițiile. A fost prima și cea care a contat, care a făcut-o cunoscută între copiii satului și care au aplaudat-o, din toată inima. Era curajul Niokăi, era fericirea Adrianei, era dorința ei, de a participa. Dar era și bucuria oricui de a o avea ca pe o bomboană dulce, cu gust nou, prețuită și în vitrină, dar și la masă, lângă tine. - Ați înțeles, copii? întreabă doamna învățătoare. Acum vă rog să-mi spuneți pe care dintre cele două fetițe le iubiți mai mult? - Pe Nioka, în felul ei, doamna învățătoare, dar pe Adriana, cu muuult mai mult! O așteptăm să vină și pe la școală!

Rătăceam într-o grădină Chipul frumos al mătușii mai lasă să se vadă, la cei 80 de ani ai săi, multe din trăsăturile frumoase ale femeii blânde, vesele și bune la suflet… Împăcată cu Dumnezeu. - Auzi, mătușă Anuță, cum era mai demult, când umblai dumneata la colindat? Mai știi? - Auzi, eram copii când așteptam Crăciunul, cu atâta drag! În ajun, ne îmbrăcam cu ce aveam- că nu puneam mare preț pe haine- și porneam la colindat. De cu seară. Da, întăi porneau feciorii, înaintea fetelor. Zicea că feciorii aduc noroc la casă și nu pagubă, asta știam.Trebuia să intre în casă înaintea fetelor. Umblam prin tăt satu, până ne săturam. Luam străituțele pe umăr și colindam din casă în casă. Atâta așteptam să mergem la colindat! Căpătam mere și nuci. Numa’ la domnu învățător primeam cozonac. Bun! Frământat cu stafide multe, gros! La tăți ne dădea. La domnu’ și la neamuri mai apropiate. În rest, mere și nuci. Prindeam curaj și umblam câtu-i satu’ de lung. Colindam așa: ,,Rătăceam printr-o grădină /Florile dalbe /Mă-ntâlneam cu o albină /Florile dalbe / Albina strângea din flori/ Ceara pentru sărbători/’’ Cân’ gătam colinda, ziceam așa:,, Să aveți zile senine/Să le petreceți cu bine/Să aveți mare folos/De nașterea lui Hristos!Această zi sfințită/Și sărbatoare mărită/ Vă dorim ca să vă fie/ La mulți ani, cu bucurie! Întâi colindam neamurile. Ajungeam la mătușa Șofronie, soră cu tata , în capătul din sus al uliței. Acolo ne întâlneam tăți nepoții. Și ea avea copii de vârsta noastră. Vreo șase. Doi erau mici. Dacă se întâmpla să se culce, că era poarta închisă, săream gardul și intram. Era mai zgârcitucă, săraca! Numai nouă ne dădea colac. Bun colac frământa! Cu anison din grădină, pus în aluat, cu nucă groasă. Atăta era de bun! Ne îmbdie așa: - Luați, mâncați, că și așa, l-am tăiat cam gros! Noi râdeam dar mâncam cu mare poftă! - Spune-ne, mătușă Șofronie, unde ți-s aeștia doi, mai mici? Pe unde umbla a colinda? N-ai mai pățât iară, ca anii trecuți? - Da’ , ce o pățât, mătușă, că eu, unul, n-am auzât!Povestește-mi! întreba un văr de-al meu. Nu știa ce ispravă au reușit să facă cei doi cilezi ai mătușii. - Păi, s-o pornit aeștia doi mai mici, la colindat, amândoi, de cu seară. Cel mic de patru-cinci anișori, celălalt, mai mărișor… Ș-o luat cușmele cele mari, rămase de la Dumitru și Ștefan, sumanele de lână, opincile și ele, mari, umplute cu paie și o pornit a colinda. Ia, ce colindau:

,,Bade, gazdă, hodinești/ Ori numa ne amăgești?/Oaspeți, nu primești? Numa te posomorăști/ Nașterea cu bine!/De cu seară am plecat/ Îndată ce s-o-nserat/ Noi veneam mai de demult/Dară nu ne-am priceput/ Nașterea cu bine/ De bine și sănătate /Dumnezeu vă facă parte/ Să aveți zile senine/ Să le petreceți cu bine/ Să aveți mare folos/ De nașterea lui Hristos/ Noi vă zicem să trăiți/ Întru mulți ani, fericiți / O colindat ei ce o colindat, până ce o ieșit din sat afară, prin susul uliții. Unul, mai mic, altul, mai mare. Am fost cândva cu ei, la fân, prin locurile acelea, da nu erau umblați singuri. Știau că mai îs ceva case… nu aproape. Numa urme de sanie. Câteva… Cu picioarele calcau omătul, trăistuțele le băteau de șold peste sumanul de lână, nasul le era roșu și, de la o vreme o-nceput a obosi. Celui mic îi era frig. Scâncea, da înapoi cum să se întoarne? Era tăt mai departe de sat, prin frig și puștușag, ca două umbre negre. Anchidim, cel mare, ș-o legat mânecile lungi, una de alta, ca să-i cie cald. Cel mic era ca sloiul… - Ți-i foame, Irimie? - Îhî! Las’ că pe cân’ om ajunge, om ruga pe careva să ne găzduiască. Da… trebe să colinzi, tare să se audă! Bine? N-ai uitat colinda? - Nu, n-am uitat! Se mai opreau când și când și se uitau după ceva lumini, pe la ferestre. Nimic. Întuneric. Drumul trecea pe la o margine de pădure. Noapte. Liniște. Câte o cioară mai croncănea a pustiu. Nici singurătatea, nici frica nu le dădea curaj. Da, ce să facă? Era mai lung drumul înapoi decât înainte. Le era frică să se uite în urmă sau să scoată vreun sunet pentru că aici glasul răsuna altfel și li se oprea apoi în gât. Așa li se părea. Aproape că le-au amorțit mâinile și picioarele. - Badeee, nu se vede satu’! Ce facem? întreba cel mic, scâncind, pe fratele mai mare. Nu-i spunea pe nume.,,Bade‘’ însemna apărarea și siguranța, în preajma lui Anchidim. Așa-i că ajungem, bădiucule? - Da! Om vedea luminile, îndată! Nu-ți fie frică! Ne-om încălzi , ne-or da de mâncare, numa’ să colinzi tare! - Dacă vin lupii la noi? - Ne-om ruga lui Dumnezeu și ne-or lăsa! Om scăpa! Nu-ți cie frică! Cuvântul Dumnezeu, aicea, în singurătate, sună parcă, altfel. Abia într-un târziu o început a vedea luminile caselor, ca niște stele coborâte pe pământ. Dintr-o dată, li se părea că și gerul s-o înmuiat. O-’nceput să capete curaj. Curaj să intre în curtea omului, fără frică de câinele care lătra, strașnic. Ușa casei se deschise și omul, în capul gol iese din spatele obloanelor și îi intreaba: - Colindători? Amu, spre dimineață? Da, de unde sunteți voi, că nu sunteți din sat, de aicea. Așa-i? Nu vă cunosc!

- Poi, da! - No, intrați numa în casă , că sânteți sloiuri de geață, nu alta! Copiii o intrat, scuturându-și opincile înghețate, de pragul casei. - Da, cum de v-ați pornit, noaptea, în sat străin? Sânguri? A cui sânteți? Știu căsănii voștri până unde ați ajuns la colindat? - Apoi, ne-am pornit noi doi… N-am știut! - Nu v-o fost frică de lupi? Mai îmblă… Doamne ferește! Ia, dezbrăcați-vă de haine și haidați să mâncați cu noi. O ieșit stelele și ‘om pune pe masă ce ne-o da Dumnezeu! Îi de unde să vă săturați și voi! Haidați, că ia, mămăliga-i caldă! Până așază leli-ta Nastasâia, mâncarea pe masă, colindați-ne! Copiii o-’nceput să prindă putere. Colinda lor răsuna atât de frumos, că toți ai casei o ascultau cu mâinile împreunate, ca într-o rugăciune. Soacra bărbatului îl ținea în brațe pe cel mic, coborât de după cuptor. Era îmbrăcat într-o cămășucă de cânepă, lungă, până peste genunchi. Picioarele-i atârnau grele peste genunchii bunicii. S-o așezat cu toții, la masă. Roată. Pe laițari și pe scăunelele cu trei picioare. O cruce mare înainte de-a lua prima îmbucătură și o bucurie străbătea încăperea. Postul a trecut… Dumnezeu s-a îndurat de toți. Anchidim și Irimie mestecă în tăcere. Acum e bine. Li-i cald și bine… - Nooo știți ce m-am gândit io, mă copii, spuse omul, când masa era pe gătănie. Eu zic așa: Dați-vă jos sumanele din spate și descălțați-vă! Suiți-vă pe cuptor și încălziți-vă ! Ia, acolo este loc de dormit pentru amandoi. N-aveți cum să vă întoarceți acuma acasă! Mai îi un pic până dimineața! Atuncea, prind caii la sanie și vă duc eu înapoi acasă, la tatăl vostru, că-l cunosc! Am lucrat în Bucin, la pădure, cu el. Pe Ionică al nostru, l-om culca în pat și voi vi-ți încălzi sus, pe cuptor. Este bugăt loc pentru amândoi! În scurt timp, Anchidim și Irimie adorm, visând la drumul lor, singuri și înfrigurați, pe la o margine de pădure. În noaptea sfântă, de Crăciun… În urechi le mai răsuna încă croncănitul ciorilor flămânde, dar și colinda ,,Trei crai, de la Răsărit/Cu steaua- au calatorit...‘’

NLU 100

Emilia Florina Pîncotan

Născută pe meleaguri arădene, domiciliată în Șiria, locul de naștere al marelui scriitor Ioan Slavici. Un om simplu, o visătoare... soţie şi mamă, creatoare de frumos.

Am început să scriu la începutul anului 2014. Multe dintre poeziile mele au fost scrise la ore târzii de noapte, mă trezeam şi aveam în minte întreaga poezie. Nu ştiu dacă ceea ce scriu are o valoare literară, dar scriu pentru suflet şi acest lucru îl dăruiesc cititorului ce se apleacă asupra versului meu. Sunt membru activ al Asociației culturale ,,Cartea, izvor de cultură”

Am publicat 6 volume de poezii şi am participat la câteva Antologii. Titlurile volumelor publicate:,,Veşnică primăvară”, editura Pim, 2015; ,,M-a sărutat vântul”, editura Pim, 2015; ,,Vise roz şi vise mute”, editura LiricGraph, ,,Un strop de har”, editura Inspirescu, 2017; ,,Un zâmbet printre ploi”, editura Inspirescu, 2017; ,,Petale de lumină”, editura Grinta, 2017.

101

Învingător În viaţa mea nu-i totdeauna soare, Şi drumul meu e printre ploi şi vânt; Lumina mă aşteaptă colo-n zare, Şi-un Goliat, ce trebuie înfrânt. E-un zid ce stă-ntre mine şi izbândă; Un vad adânc, ce trebuie să-l trec! - Nu te opri! Îmi strigă-ntreaga fire, Eu sunt aici şi n-am de gând să plec! -Tu eşti un strop din ploaia fermecată, Aripa ţi-a creat-o Dumnezeu; El vrea să zbori, să biruieşti furtuna, Apucă cu-ndrăzneală braţul său! Deschide-ţi aripile să cuprinzi seninul, Să-ţi stâmperi setea de alint şi zbor; Nu te-ai lăsat zdrobit de ploi şi vânturi, Ai rămas drept şi eşti învingător!

Evadare Am decupat o uşă În cerul de cristal, Să mă strecor prin nouri Tiptil, ca un ştrengar; Să simt miros de-albastru, De cer nepieritor, Pe buze, gust de rouă, Pe aripi, dor de zbor. În palmele-adunate căuş, A rugă sfântă, Adun cu-ndemânare Lumina cea adâncă; Să mă cufund în zarea Ce îmi cuprinde visul, Ca pasărea rănită, Ce caută paradisul.

102

Eliberare Mi-am ridicat privirea Spre cerul necuprins, Las soarele să-mi intre În gânduri şi în suflet; Să mă îndrept senină, Cântând, spre Paradis, Spre Patria Eternă, Clădită în lumină. Am aruncat în hăuri Poverile, demult, Când aripi de măiastră Mi s-au ivit pe umeri; M-am înălţat uşoară, Un fulg purtat de vânt, Petală de lumină Plutind spre Primăvară.

Gustul vieţii Ce gust poate avea viaţa uneori? Un gust de rouă, cântec şi culori; Aripi de cer înveşmântat în gri, O zi urmată încă de o zi. Ce gust poate avea lumina uneori? Surâs de zori albaştri fără nori, O frunză verde în bătăi de vânt, Sărut suav de fluturi şi cuvânt. Ce gust poate avea o Toamnă în amurg? Tristeţea ploilor ce-agale curg, Pocalul plin cu lacrimi şi nectar, Viaţa ce-o primim, mereu, în dar. Ce gust port astăzi pe veşmântul meu? Un gust de lut ce-mi pare tot mai greu; Aripile să le înalţ în zbor, Cărarea s-o parcurg încetişor.

103

Mă întorc acasă N-am crezut c-am să mă-ntorc acasă, În pământul care m-a născut; Aş fi vrut să fiu mândră-mireasă, Dar o lume-ntreagă nu m-a vrut. M-am împodobit cu flori de nalbă, Mi-am prins cingătoare de argint; Paşilor le-a dat răcore, iarba, Am fost ca un fluture în vânt. Astăzi mă întorc din nou acasă, În pământul umezit de ploi; Nu mai pot să fiu dalbă mireasă, Voi pleca, de-acum , doar eu, nu noi. Să mă însoţiţi pe drum de seară, Lăutarii să îmi cânte tril duios; Vreau să fiu un zbor spre primăvară, Să fiu floarea cu miros frumos. Mă întorc în lumea de tăcere, Singură, călătorind pe drum; Felinare voi avea din stele Ce se vor preface-apoi, în scrum.

Eu am să cânt

104

Să ştii că am să cânt În fiecare seară, Privighetoare am să fiu, Să îţi doinesc; Să nu mă irosesc lumină-pală, Ci dor să fiu şi cântec îngeresc. Să îmi închizi cântarea-n colivie, Ca pe măiastra pasăre de paradis, Să cânt mereu, Să cânt cât încă-s vie, Că peste-o zi, poate-am să fiu doar vis. Să ştii că am să cânt În fiecare clipă, Din tril, să împletesc lumini şi dor; Să nu mă doară gândul şi aripa, Să mă înalţ spre cer încetişor.

Să nu mă judeci Să nu mă judeci Când mă-nfăşor în valuri Şi vântul mi-l aşez Ca pe-un fular la gât; Sunt doar un călător Şi-i un popas vremelnic, O să mă sting, cu vara, De sete şi de dor. Să nu mă judeci Când ploaia mă sărută, Cândva, cu stropii-repezi, M-oi scurge în pământ; Să fiu o sevă-vie, Să se hrănească pomii, Iar florilor de crin Să le dau alb-veşmânt. Să nu mă judeci, lume, Că am plecat în grabă; Abia-mi luasem zborul Când glonţul m-a ucis. M-am prăbuşit în valea Pustie şi deşartă, Iar noaptea m-a cuprins Şi m-a schimbat în vis.

Visul meu Visul meu împleteşte Cununi ce nu pier, Stele-albastre, miresme De ierburi şi cer, Valul cald mângâind Pescăruşul în zbor, Gânduri vii, Paşi, ce-adesea, mă dor. Visul meu s-a născut Din genune şi foc, Din căderi şi urcuş, Dintr-un fluier de soc;

105

Din lumina filtrată Prin voal de argint, Din vârtejuri de ape Ţâşnind din pământ. Visul meu împleteşte Cununi ce nu pier, Luminiţe ivite Din tainic ungher; Păsări albe ţintind Către cerul înalt, Râuri vii şiroind Printre munţi de bazalt.

Vise roz şi vise mute Au trecut pe lângă mine Vise roz şi vise mute, Disperări, cărări pierdute, Rătăciri şi lacrimi multe. Visele le-am dat deoparte, Să mai doarmă pân-la vară; Disperările, să piară! Rătăciri şi căi pierdute, Dă-le-n colo, să dispară; Prea m-au amăgit aseară, Cam prea des mi-au stat în cale! Uşa am să-nchid în grabă, Vreau s-adorm, s-apară visul Cel nespus şi tăinuit; Să se odihnească gândul Pân-la anul care vine, Şi-am să vă salut cu zâmbet Luminos, pe chip de înger.

106

Clipă Clipă, fii nemărginirea Viselor demult uitate; Fii un zbor, fii plinătatea Dorurilor mele toate. Adu-mi zorii la ferestre, Primăverile din iarnă, Cheamă marea să-mi sărute Tălpile nesărutate. Lasă-n ochii mei lumina Zilelor de sărbătoare, Dă-le aripilor zborul Lin, să pot zbura spre soare. Dă-mi să sorb din cupa plină Cu aromele vieţii, Să pot bea pe săturate Elixirul tinereţii. Clipă, fii senin şi cântec, Fii izvor de viaţă lungă; Aripă, să-mi fii păvază, Norii-grei să nu m-ajungă.

Zâmbesc Zâmbesc! Mi-e sufletul cântec, Zâmbesc! Mi-e chipul senin, În mine toate păsările Cu rouă pictat, Şi-au găsit adăpost; Ochii mi s-au deschis O să cânt şi eu cu ele, Cu prima rază de soare, De azi înainte, Cu albastrul cerului Să se-nalţe spre cer Necuprins şi curat. Cântecul meu voios. Zâmbesc! Am soare pe faţă, Zâmbesc cu ochii senini M-a sărutat dimineaţa, lumina Spre cerul senin, Mi-a mângâiat trupul, Am trupul uşor ca de înger; Cu zorii de zi, Mă înalţ către cer ca un dulce fior, Cu primele flori Îmbătată de-înalt, de dorinţa de zbor. înflorite-n grădină.

107

Colind pentru mama Mamă, vin la crucea ta În ajun de sărbatoare, Să-ţi colind cu leru-i ler, Să-ţi aşez la cap o floare. Îmi e dor să-mi pun obrajii Pe genunchii tăi de sfântă, Să-ţi simt palmele fierbinţi, Să ascult vorba-ţi cea blândă. Mamă, lacrima mă arde Şi te chem să-mi vii în vis; Cheamă îngerii să poarte Pasul tău, din Paradis. Mi te-aşează-ncet pe pernă, Mângâie-mi obrajii reci, Lasă-mă să-ţi simt căldura Şi-apoi te-oi lăsa să pleci. Mamă, vin la crucea ta Şi-mi plec fruntea pe ţărână, Îţi dau lacrima-mi de stea, Să-ţi fie odihna lină.

108

Frământări Ceva se frânge-n mine, Un vis, un firav dor, O aripă albastră, Un fluture în zbor. Mă frânge înserarea Ce mi se-aşază-n suflet, Mă-îneacă bobul ploii Ce-mi picură în cuget. Sunt biată călătoare Pierdută în răscruce; Mă prăbuşesc în hăuri, Nu-i nimeni să m-ajute! Ceva se frânge-n mine, Ceva m-apasă greu; O strig încet pe mama, În locu-i să stau eu!

Grea osânda, greu urcuşul Pasul şovăielnic, parcă, Se îndreaptă către stele; Potecuţa e îngustă, Nuci umbroşi, cireşi şi meri Şterg tristeţea frunţii mele. Aripa abia-i ivită Sub povara de pe drum; Curg izvoare-nsângerate, Tâmpla ţipă de durere, Către cer e foc şi fum. Voi străbate-nsingurată Calea cât-a mai rămas;

109

Lupii-au prins şi ei de veste, Stau pitiţi după copaci, Aşteptând s-adast sleită la popas. Corbii-mi urmăresc suişul Despicând cu aripi, zarea; Simt miros de hoit, de moarte, Se învârt în cerc, deasupra-mi, Hotărâţi să-mi frângă calea. Lupt să biruiesc ispita! Le-arunc lupilor durerea. Îndrept ochii către stele, Şi chem corbii să se-nfrupte Doar din patima-mi cea grea.

Dorinţa de lumină

Rătăceam prin furtuni, Călător amăgit, Fără sens şi dorinţă de soare; Glasul Tău m-a chemat Din înalt de lumini, Să păşesc către zori şi culoare. M-am desprins lăcrimând Din mocirlă şi rău, Ridicându-mi privirea spre Tine; Inima mea s-a aprins felinar fremătând Şi-am pornit, parcă-n zbor, Către mâine. Las aici, printre nopţi, Zbucium greu şi dureri; Pasul meu e uşor, o petală de crin Strălucind în lumină. Vreau s-ajung colosus, Printre stele de-argint, Să trăiesc pe vecii lângă Tine.

110

Şi îmi doresc Mi-aş fi dorit să fiu şi eu la iesle, Cu păstoraşii să îţi cânt voios; Să vin cu magii, dor, să-ţi fiu şi steauă, Să îţi sărut mânuţele duios. Aş fi dorit s-ajung cu cei dintâi la staul, Pe paie să m-aşez, lângă Cristos; Iubirea Lui să-mi mângâie făptura, Iar drumul meu să fie luminos. Mi-aş fi dorit să fiu mereu cu Tine, Să fi crescut în dragoste şi har; Să fi-mpărţit cu Tine hulă şi ruşine, Să fi murit cu Tine pe Calvar. Şi îmi doresc să Te urmez de-a pururi, Copil Ceresc, Divin Mântuitor; Să faci din mine Iesle şi Lumină, Altar de slavă, foc nepieritor.

111

Iartă-mi, Doamne! Iartă-mi, Doamne, lacrima amară, Şi mai iartă-mi clipa de-ndoială, Pune-n sufletu-mi rănit lumina-Ţi dulce, Poartă-mă pe braţe-n clipa de răscruce. Fă-mă Sfânt ogor, să rodesc aur Cerului întreg, să-i fiu tezaur. Calea mea spre Cer fie-n lumină, Să mă-nalţ stejar din rădăcină. Fă-mă, Doamne, candelă aprinsă, Să răzbesc prin neguri, dragoste nestinsă; Rug, să ard spre cerul înnegrit de jale, Să nu-mi pierd credinţa, rătăcind pe cale.

Întoarcere O umbră de-ndoială M-apasă-n asfinţituri; Cărarea se sfârşeşte, Luminile se sting! Zadarnică-i dorinţa De-a mă întorce-acasă; Mi-e inima pustie, Şi-n suflet mi-este frig. Mă plouă peste gene Şi tâmplele-s durute, Un vânt mă înfăşoară În mantii fumurii; Răsună-n gând chemarea Să mă întorc acasă, Unde e cald şi bine, Să fim, din nou, copii. Ascult chemarea vremii, Păşesc spre porţi deschise; Din lut am fost creată, Şi-n luturi mă întorc. Un strop din universul Albastru şi ferice, O barcă părăsită pe ţărm, În vechiul port.

112

Desen

Am desenat fiecare gând, Fiecare clipă ce trece, Cu altă culoare, Să n-o pierd, Să-mi amintesc mereu Fiecare secundă, fiecare ceas, Fiecare zi; Să păstrez mirosul Orelor de aşteptări, Zgomotul clipelor ce pier în neant. Am desenat în alb şi negru Trecutul; Nu mă pot abate de la el! A fost trist, a fost bun... Au fost zboruri spre cer Sau căderi în abis! Clipa ce vine Va fi una albastră, Un albastru intens, Cu nuanţe de verde; Vrea să-mi port paşii Peste-ntinsele văi, S-aud foşnetul frunzei, Râuri vuind... Vreau să nu uit că încă exist Şi că mâine mai am Înc-o zi de trăit!

113

Tristeţe Azi mi-ai trimis o scrisoare; Eşti trist... Ai plâns printre rânduri! Ţi-am citit lacrimile, Ţi-am simţit durerea, Am plâns şi eu, Rugându-mă la stele, Să-ţi uşureze povara... Să-ţi dea alinare. Cu palmele calde, Să-ţi mângâie, îngerii, ochii, Să-ţi dea un sărut Pe pleoapa durândă; Să-ţi dăruie, noaptea ce vine, odihnă, Să uiţi de tot, să poţi merge ‘nainte. Ai plâns scriind o scrisoare! S-au şters litere, Au rămas lacrimi... Crud adevăr, grea povară, Dureri şi tristeţi Aşezate pe-o coală; Golgota în loc de lină cărare, Scăieţi în loc de mireasmă de floare.

Te-ai lipit de suflet Mi te-ai înfipt în suflet Ca un ghimpe, Mă dori când înserarea Se-aşterne peste gând; Mă înfioară plânsul, Şi lacrima nebună Se scurge printre pleoape, Sub sărutări de vânt. Mi te-ai lipit de suflet În nopţile-ngheţate, Când alb-omăt se-aşază Pe trupu-mi dezvelit; Mi-ai scrijelit pe tâmplă Un sărutat de flăcări, Să mă cunoşti, tristeţe! Să ştiu că-ţi aparţin!

114

Metamorfoză Nu-s eu desenatorul, nici culoarea, Sunt doar o pânză albă, Dor şi vânt; Sunt doar petala florilor de zarzăr, O lacrimă căzută pe-un cuvânt. Meşteşugit mă desenează palma Ce m-a creat în clipa de răgaz; Pe pleoapa stângă tremură penelul Şi stropii de culoare cad pe-obraz. O lacrimă ce-a căpătat puterea Să se prefacă-n zâmbet rozaliu; Un ochi de cer, o mare, Un scatiu. Pe pânza albă mai apare-o floare...

EFP

115

Pr. Giani Achim Născut în orașul aurului, Brad, din județul Hunedoara, în anul 1968, preotul paroh Achim Giani păstorește cu dăruire și iubire de Oameni și Dumnezeu, în Parohia Ortodoxă Dud, din Arhiepiscopia Aradului. Pasionat de lectură, artă, colecționarea de obiecte vechi și autoturisme fabricate în România, organizator și fondator al Muzeului Satului Dud, din județul Arad, Pr. Giani Achim aduce în sufletele oamenilor lumină și credință, frumusețea spirituală a neamului românesc. Dincolo de modestia și frumusețea spirituală pe care le descoperi, tu, interlocutorul, care asiști la un spectacol divin, de întrepătrundere a divinității cu omenescul, dedicat chemării sale spirituale, iubitor de oameni și frumos, părintele Giani Achim, prin implicarea sa, aduce noi bogății zestrei spirituale și culturale, a neamului românesc. Este membru al Asociației culturale ,,Cartea, izvor de cultură”. Participă la simpozioane și activități culturale și spirituale, publică articole în ziare și reviste, publică carte; 1994- publică în Revista Școala Vremii/Arad articolul ,,Rugăciunea și meditația- căi spre desăvârșire”. 1995- publică în Revista Școala Vremii/Arad articolul ,,Lacrimile omului mărgăritare de mult preț ale pocăinței”. 2011- publică în ziarul Zarandul/Tîrnova articolul ,,Gânduri de suflet pentru Săptămâna Patimilor”. 2016- organizează și înființează Muzeul Satului Dud (Muzeul etnografic al Parohiei Ortodoxe Dud). 2016- publică cartea ,,Monografia satului Dud”- editura Nigredo/Arad.

116

2017- participă la Simpozionul Internaţional,,Portrete de dascăli” - Pâncota, Arad, unde prezintă o personalitate deosebită a satului românesc, născută în satul Dud, d-na Prof. Dr. Academician Cornelia Bodea. 2017- publică în Revista ,,Portrete de dascăli”, Editura Hoffman, Arad, articolul-,,Profesoara Doctor Academician Cornelia Bodea- personalitate remarcabilă a istoriei româneşti“. 2018- publică în Revista AC nr. 1 articolul-,,Muzeul etnografic al Bisericii Ortodoxe Dud, Portul popular, Istoricul Bisericii Ortodoxe din satul Dud”. 2018- publică în Revista AC nr. 3 articolul ,,1918- An de referinţă pentru istoria României”. În curs de publicare cartea ,,Darul lacrimilor în literatura filocalică”.

Tradiții și spiritualitate Cultura tezaurizează valorile şi reţine ceea ce este durabil în ordine spirituală, transmiţând peste timp operele care ,,pot învinge timpul“. Tradiţia reprezintă partea activă, a moştenirii culturale şi spirituale(1), ceea ce rămâne viu din trecut, elementele care acţionează modelator asupra prezentului cultural. Tudor Vianu definea expresiv tradiţia:,,ea este influenţa muncii culturale anterioare, asupra celei prezente“. Cuvântul ,,tradiţie”, în sens religios, provine din limba latină, de la ,,traditio”, şi din grecescul ,,paradosis”, şi însemnează predanie, transmitere a întregii opere a lui Iisus Hristos, în timp, adică mesajul apostolilor transmis Bisericii, ,,Căci am primit de la Domnul ceea ce v-am predat” - I Cor.11, 23, dar şi succesiunea în care Biserica, în acelaşi timp, continuă(2) şi înnoieşte credinţa de la început - Ioan 16, 13. Lumea satelor ne-a oferit întotdeauna un exemplu de tradiţie şi zestre spirituală. Acolo, totul are altă valoare, praznicele mari sunt respectate cu sfinţenie, de către fiecare în parte, bătrâni, tineri şi copii. Tradiţiile noastre româneşti constituie una din valorile incontestabile, ale poporului nostru, şi nu trebuie să lăsăm timpul şi evenimentele lumii moderne să ne facă să le uităm. Alături de literatură, care constituie un factor de eficienţă deosebită, în educaţie, arta populară are şi ea o contribuţie de seamă. În primul rând, copiii încep să înţeleagă specificul poporului din care fac parte, aspiraţiile lui, idealuri de ieri şi azi, care sunt oglindite în obiceiurile locurilor şi creaţiile meşteşugarilor,

117

le insuflăm respectul pentru tradiţiile noastre şi dorinţa de a duce mai departe tot ceea ce ne reprezintă, ca naţiune. Copilul simte admiraţia faţă de creaţiile populare, încă de când îşi ascultă bunica cum deapănă firul unui basm în care eroii sunt înzestraţi cu calităţile ţăranului român, îl simte din cântecul duios de leagăn, al mamei, din proverbe şi zicători, din doinele(3) cântate de moşii şi strămoşii noştri. Costumul popular este actul de identitate al poporului român, şi reflectă influenţe date de tradiţiile locale, aşezare geografică, posibilităţi economice zonale, starea socială sau ocazia cu care este purtat. Toate acestea, precum şi faptul că se observă o îndepărtare a tinerilor de la tradiţiile populare, ne fac să insistăm pe cunoaşterea de la cea mai fragedă vârstă, a tradiţiilor populare. Folclorul reprezintă pentru poporul român depozitarul a tot ce înseamnă tradiţie, obicei, artă, izvorâte din rădăcinile istoriei. El are o tradiţie milenară, iar forţa creatoare a poporului român este viguroasă. Tezaurul tradiţional a reprezentat expresia idealurilor lui. Poezia, cântecul, dansul, ocupă un loc important în viaţa de toate zilele, a poporului român. Ele însoţesc ţăranul la muncă, îl înveselesc. Sărbătorile de iarnă aveau, pentru lumea satului tradiţional, o importanţă deosebită. Ele reprezentau o perioadă de maximă trăire spirituală, în cadrul căreia se desfăşura un spectaculos ,,ritual de înnoire a timpului calendaristic”(4) . Obiceiuri cum ar fi jocul cu măşti, colindatul, mersul cu lumea, antrenau întreaga obște a satului. Aceste datini din străbuni au ajuns transmise din generaţie în generaţie, până în zilele noastre, când, din păcate, asistăm la o alterare a lor. Preocuparea pentru a ţine pasul cu noile cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, pentru a-şi asigura un trai îmbelşugat, specific omului secolului XXI, a pătruns şi în lumea satului tradiţional ţărănesc, ceea ce a dus la părăsirea unora din vechile obiceiuri. Cea mai importantă sărbătoare a iernii, Naşterea Domnului sau Crăciunul, aduce cu ea un obicei extraordinar de frumos-colindatul. Orice om îşi aminteşte, în această perioadă, de vacanţele de iarnă petrecute la bunici, când timpul avea parcă un alt sens, iar tradiţiile erau la ele acasă şi aduceau, de fiecare dată, bucuria şi zâmbetul, pe chipul tuturor. Când spui ,,sărbători de iarnă”, de cele mai multe ori, te gândeşti la zăpada care urmează să îmbrace totul în alb, la mirosul de cozonac făcut de bunica sau mama, în cuptorul de cărămidă, şi la colindele care completează atmosfera de bucurie şi emoţie sufletească. Începutul colindatului avea loc de la data de 15 noiembrie, după ce postul Naşterii Domnului era început. Este momentul în care la şezători, acasă, la biserică, se învăţau colindele. La Dud, în postul Crăciunului, se colinda mult, în fiecare casă, colindau părinţii cu copiii, mai ales în toată seara. În această perioadă a anului, o mare importanţă o aveau şezătorile. Ele începeau după ce munca câmpului era gata şi dădea frigul.

118

Aveau un caracter lucrativ, se făcea clacă la cânepa care trebuia toarsă în întregime, până la venirea sărbătorilor, ele erau un prilej de întâlnire şi distracţie, între feciorii şi fetele satului. Ţinute în această perioadă a anului, şezătorile erau un prilej de a colinda. Tineretul de atunci nu a avut radio, televizor, nu a fost nimic, s-au distrat ei, aşa, unul cu altul. În ajunul Crăciunului, este obiceiul satului de a umbla copiii a pizăra, strigând : Sor, sor, sor, Bună dimineaţa la Moş Ajun, Că-i mai bună a lui Crăciun, Că-i cu miei şi cu purcei, Fuge baba după ei, C-o bătuţă de tulei.

Începutul colindelor îl făceau copiii mici, de până la 12 ani, în dimineaţa zilei de ajun, care se numeau,, pizărăi”, nume care venea de la colacul primit ca dar, din partea celor pe care îi colindau. Ei mergeau pe la fiecare casă. În seara de ajun, copiii umblă cu steaua, iar feciorii umblă cu colinda. Tot în seara de Ajunul Crăciunului, specific satului Dud, este mersul cu lumea, un obicei srăvechi, păstrat de bătrânii satului, din generaţie în generaţie, o piesă de dialog ce începea cu o colindă şi apoi continua cu un dialog între personajele imaginare, care erau : Dumnezeu, îngerul, Adam, Eva, diavolul, cioban I, cioban II, o persoană cu fluierul şi una cu duba. Textul acestei piese este următorul : Îngerul bate cu sabia în poartă şi întreabă: primiţi cu lumea? Colindă :

Slobozi-ne, gazdă, în casă, Că afară ploaie şi varsă Şi mai pică picurele, De pe garduri şi nuiele.

Dumnezeu : Eu la început am făcut Cerul şi Pământul. Diavolul : Şi eu . Dumnezeu: Şi văzând că aces Pământ nu poate fi stăpânit singur, am făcut un om după chipul şi asemănarea mea şi i-am dat numele de Adam. Diavolul : Şi eu. Dumnezeu : Şi văzând că acest om nu poate trăi singur, am dat un somn greu peste dânsul, am luat o coastă din el am făcut o femeie şi i-am dat numele de Eva.

119

Diavolul : Şi io. Dumnezeu : Şi le-am dat poruncă ca din toţi pomii Raiului să mănânce, numai din pomul oprit pentru cunoaşterea binelui şi răului, să nu mănânce, că de vor mânca, moartea vor plăti. Diavolul : N-apoi ţupai, n-apoi ţupai, să ştii Evă ce ştiu eu. Eva : Ce ştii tu ? Ce ştii tu ? Diavolul : Ştiu de ce Dumnezeu a poruncit să nu mâncaţi din pomul oprit al binelui şi răului, că se teme că veţi ajunge mai mari şi mai tari decât dânsul. De aceea, gustă, drăguţă, din mărul acesta, să vezi ce bun şi dulce e. Eva : Ah, ce bun şi dulce, e mai dulce decât mierea. Eva : Vezi, dragă Adame, de ce Dumnezeu ne-a poruncit să nu mâncăm din pomul oprit pentru cunoaşterea binelui şi răului, căci se teme că vom ajunge mai mari şi mai tari decât dânsul. De aceea, gustă, dragă Adame, din mărul acesta, să vezi ce bun şi dulce e. Adam : Eu voi gusta, dar nu din lăcomia mea, ci să-ţi fac voia şi plăcerea ta. Dumnezeu : Adame, Adame, ce făcuşi ? Adam : Doamne, Eva m-a îndemnat. Dumnezeu : Evă, Evă, ce făcuşi ? Eva : Doamne, şarpele m-a amăgit. Dumnezeu : Pentru aceasta, vă blestem cu blestemul Cerului şi al Pământului, ca tu, Adame, să îţi câştigi pâinea cea de toate zilele, iar tu, Evă, să naşti fii cu dureri şi să rămâi supusă bărbatului tău, iar tu, diavole, să te târăşti pe pământ şi să mănânci pulberea pământului şi nicicând să nu mai calci în împărăţia Cerului, că de vei călca, cu moartea vei plăti. Diavolul : Ce spui Tu, Dumnezeule, că eu i-am înşelat pe Adam şi pe Eva, eu i-am scos din cătuşele în care tu i-ai legat şi, dacă mai vorbeşti multe, te leg şi pe tine cu lanţurile astea şi te duc pe fundul iadului, unde trăiesc eu cu puişorii mei. Dumnezeu: Taci, diavole, nu vorbi vorbe deşarte, că-ţi dau cu lumea-n cap. Îngerul: De la Dumnezeul Cerului şi al Pământului am primit poruncă ca pe tine, Adame, şi pe tine, Evă, să vă scot din Rai, iar tu, diavole, să te târăşti pe pământ şi să mănânci pulberea pământului şi nicicând să nu mai calci în împărăţia Cerului, că de vei călca, cu moartea vei plăti. Colinda :

120

Adam dacă a greşit, Domnul din Rai l-a gonit, Din Raiul cel din Eden, Osândit cu greu blestem. Adam, dac-aşa văzând,

A ieşit din Rai plângând, Cu sapa-n pământ săpând, Eva din furcă torcând.

Cioban I: Ce ne facem, fraţilor, ce ne facem, ortacilor, că de la acest creştin bun nu vom putea pleca la drum, ia să te aud, măi, frate, cu Stăpânul ce-ai de-a face. Cioban II: Stăpâne, stăpâne, te rugăm cu plecăciune, să ne dai dacă mai ai, nişte zeamă de castron, numită hitrom-hatrom, să ungem această înghiţitoare, că, vai, tare ne mai doare. Un cardaboş gros cât un sac, să-l vâr ici, în stomac, un cârnaţ lung cât un dulău, să-l învârt aici pe lângă brâu, o iegiuţă cu răchie, să ne fie de-omenie, un păhărel de vin, cu toţi să ne veselim, o hârtie de o sută, să nu fie cumva ruptă. Rămâi gazdă sănătoasă, de naşterea lui Hristos(5) . Colinda : Veniţi astăzi, credincioşii Să săltăm, să săltăm, De naşterea Lui Hristos Să ne bucurăm.

Cea mai cunoscută tradiţie este cea a colindatului. În satele noastre, această tradiţie este mai puternic resimţită. În ajunul praznicului Naşterii Domnului, seara, colindele vechi răsunau în satul Dud, în trecut, bătrânii satului le cântau cu drag, dar azi unele nu se mai cântă. Colindele sunt de fapt un obicei străvechi(6), al bătrânilor. Ele aduc oamenilor bucuria naşterii lui Iisus. Sărbătoarea Crăciunului aduce de fiecare dată, în sufletele tuturor credincioşilor, o mare bucurie, prin însuşi ,,darul pe care Cerul îl face Pământului”(7) , Fiul lui Dumnezeu făcându-se Fiul Omului. Dacă venirea pe lume a unei fiinţe trebuie să aducă o mare bucurie, cu atât mai mult venirea pe lume a Fiului lui Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu, Binele desăvârşit, aduce în lume sporul binelui, întrucât de la început Creatorul a făcut toate bune, iar acum se coboară la creaţia Sa. Pentru aceea, în aceste zile, vedem o apropiere mai mare între oameni, deschidere pentru dăruire reciprocă, aşa cum vrea să arate şi Moş Crăciun sau darurile din jurul bradului de praznic, cele materiale însele dând mărturie despre împărtăşirea din cele spirituale. O colindă veche a satului glăsuieşte aşa :

121

Dimineaţa lui Crăciun Preumblu-se un domn p-afară, Dimineaţa lui Crăciun, Dintr-o şură într-alta, Nimerim la nişte curţi

Şi din grai aşa grăia: Zi bun prânzu’, jupuneasă! Dacă-îi bun, vină, prânzeşte, Că n-am venit să prânzesc Şi-am venit să-ţi povestesc De ce-i vigu de un şinic Şi stă-n culme necroit, Necroit, nesăbăit? Şi, Doamne, că l-am plătit În sfintele biserici Cu prinoase, tare groasă, Cu făclii mândre aprinsă, Înaintea altariului, Unde cântau diecii Dieci mici, cu cărţi în brânci.

Botezul Domnului, 6 ianuarie, un praznic mare pentru creştini, care se pregătesc trupeşte şi sufleteşte prin post şi rugăciune, pentru a primi cu sfinţenie aghiasma mare. În ajunul Bobotezei, când preotul umblă cu sfinţirea caselor, fetele şi feciorii îşi pun curelele sub preşul de la intrarea în casă, peste care trece preotul, apoi le iau şi se încing cu ele, iar noaptea sunt cu grijă la vis şi fata sau feciorul pe care îl vor visa se crede în popor că aceea/acela va fi soţia sau soţul. Se mai spune în popor că dacă se vor spăla fetele cu fire de busuioc din care sfinţeşte preotul, casele vor fi frumoase. Întâmpinarea Domnului, 2 februarie, praznic creştin interesant, la care bătrânii satului spuneau că dacă ursul îşi vede umbra şi se întoarce la loc, va urma o vreme neplăcută, timp de trei săptămâni, iar dacă nu îşi vede umbra, va urma un timp frumos. Buna Vestire, 25 martie, în popor se credea cum va fi ziua de Buna Vestire, aşa va fi primăvara întreagă. Învierea Domnului, praznic al luminii şi vieţii. Lângă crucea de piatră, din afara gardului bisericii de la Dud, în ajun de Înviere, feciorii făceau un foc de tabără, aproape de cruce, până la slujba de Înviere, copiii din sat băteau toaca, oamenii satului se îmbrăcau în costume populare frumoase, care aveau pe ele motivele populare specifice satului, veneau la biserică, la slujba de Înviere, unde primeau Lumina călăuzitoare a vieţii. Tot în ziua de Paşti, după masă, în vechime, un fecior şi o fată, juni, începeau jocul, jucau numai ei singuri, la început, două Ardelene şi un Mânânţel.

122

Luni, în ziua a doua de Paşti, oamenii satului mergeau la cimitir, unde femeile îşi duceau coşurile acoperite cu şterguri, prosoape populare, preotul trecea pe la care mormânt şi făcea pomenirea morţilor, după care se dădeau colcaci mari, ulcioare de apă, căni de sticlă, răchie în sticle, plăcintă încinsă cu varză, brânză, măr, se aşeza o faţă de masă, jos, pe pământ, şi se dădeau de pomană colaci,căni de sticlă, ulcioare, se serveau cu plăcintă întinsă, răchie şi vin. Satul românesc şi-a arătat mereu frumuseţea şi bogăţia spirituală, prin vechile tradiţii populare, cu ajutorul cărora marile praznice ale creştinătăţii au fost împământenite în realităţile fiecărei comunităţi. Ardealul încă mai păstrează cu sfinţenie obiceiuri ce ne trimit în trecut, la strămoşi, la cei care şi-au plămădit fiinţa lor creştină, pe temelia tradiţiei apostolice.

preot Giani Achim

_____________________________________________________ (1) Radu Ciobanu, Mic Dicţionar de Cultură Religioasă, Editura Helicon, Timişoara – 1994, p.253. (2) Pr. Prof. Dr.. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă A – Z, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti – 1981 , p. 381. (3) Georgina Rovenţa, Itinerar spiritual, Editura Călăuza, Deva– 1996, p. 104. (4) Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an – Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti – 1997, p. 170. (5) Informaţie culeasă de la Oprean Gheorghe Cosmin, Sat Dud nr. 80, jud. Arad. (6) Grigore Leşe. în emisiunea postului de Televiziune Realitatea Tv din data de 1 Decembrie 2014, ora 00, 15. (7) Înalt PreaSfinţitul Arhiepiscop Timotei al Aradului, Pastorală la Naşterea Domnului – 2015 , p.2.

123

Silvia Bodea Sălăjan Născută pe meleaguri sălăjene, domiciliată în Oradea, Bihor, cu o bogată activitate didactică, având o prodigioasă activitate literarculturală; Volume de poezii publicate : „În căutarea Graalului”, ,,Talanți risipiți”, ,,Chiovot jefuit”, ,,Suburbiile șarpelui”, „Pelerin la poarta cerului”, ,,Primejdia tăcerii”, ,,Limita umbrei”, „Serbările luminii”. Volume de proză: ,,Povești din lumea lui Tudor” (în limbile: română, engleză și maghiară), „Răstoltul Deșert-metafora unei iubiri”, „Tudor și Tania în lumea poveștilor”. Volume publicate în colaborare : ,,De dor”- culegere de folclor, „Silvania”, ,,Poeți sălăjeni”, „Transilvania- pământ românesc”. Prezentă în : Antologia: ,,Primăvara poeziei”- 4 volume, Antologia:„Cele mai frumoase poezii de dragoste”- Editura Art Creativ, Antologia de poezie contemporană: „Starea de om-Substraturi”- Editura Art, 2018, Antologia-„Limba noastră, dulce grai”- Editura Singur, Antologia de proză scurtă contemporană- Editura Art Creativ, Antologia „Castelul cuvantului ”- Editura Negru pe Alb, 2018. Referinţe critice (în volume sau în periodice): Daniel Cristea Enache- Literatura de azi. Lilioara Macovei- Negru pe alb, Daniela Toma- ,,Logos și Agape”, ,, Almăjul”; Marcel Lucaciu- ,,Caiete Silvane, revista Armonii culturale, Ioan Pop-,,Confluențe literare” , Carmen Ardelean-„Vatra-Veche”; Ion Cocora- Caiete Silvane: Luceafărul , Peter Demeny- „Literatura de azi”, Octavian Soviany –Caiete Silvane; Vasile Voia- Revista ,,Singur”, „Magazin Sălăjean- Steaua, Tribuna, Viorel Varga, „Jurnalul de seara”- Corina Stirb Cooper.

124

Premii obţinute la concursuri de creaţie: - Menţiune de onoare - Concursul internațional ,,Corona”Italia, 2017 - Premiul al III-lea pentru volumul „Limita umbrei”la Concursul internaţional Corona – Italia, 2018; - Premiul I la concursul naţional „Poeziile toamnei” - Premiul I la concursul de creaţie al editurii ART - Menţiune la concursul de creaţie literară :,,Romeo şi Julieta la Mizil; - Premiul I la concursul ,,Cele mai frumoase poezii de dragoste”; - Premiul I și medalia de aur la concursul național de creație literară: ,,100 și 100”, dedicat Centenarului; - Premiul I la concursul de creație literară : ,,Carte frumoasă, cinste cui te-a scris”, organizat de Filiala Sălaj, a Universității de Vest Vasile Goldiș Arad, etc. Redactor la revista : Negru pe Alb; Colaborator la revistele : Media Kinder, Almajul, Revista AC Membru al Asociaţiei Scriitorilor Sălăjeni, Membru al Uniunii Scriitorilor de Limba Română- Moldova Cetățean de onoare al comunei Agrij Membru activ al Asociației culturale ,,Cartea, izvor de cultură”.

Canarul ( Poem în proză) Am privit mereu spre geamurile ce decupau pătrate de cer, uneori de un albastru ce răspândea o lumină rece, ca marmura, de pe treptele unei catedrale, alteori întunecat şi răzvrătit, ca încruntarea celui căruia i s-a făcut lehamite de promisiuni deşarte. Mi-am dorit mereu să-mi port glasul printre ramurile grădinii înrourate sau printre stelele nopţilor cu lună plină. Dorinţe, dorinţe deşarte, purtate în tainiţele unor gânduri ascunse. Pentru toţi sunt o mică minune colorată, un obiect de divertisment, un lucru de o utilitate îndoielnică. Îmi vorbesc şi, uneori, mă alintă. Sunetele glasului meu nu pot cuprinde flamboaiantul unor vise demult spulberate... Aş vrea să cânt ca Orfeu, iar cântecul meu să schimbe dezordinea lucrurilor, să readucă totul la începuturile inocenţei adamice. Uneori, aş vrea să renasc mereu, din cenușa propriilor mele tristeţi. Cel mai obsedant ideal a fost libertatea. M-am trezit, însă, într-o colivie, la vârsta la care nu eram conştient de propriile-mi aripi.

125

Obiceiuri de Crăciun în Voivodeni, județul Sălaj (din amintirile doamnei Maria Pădurean Pop)

Aflată la anii tinereţii, am gustat şi eu, pe viu, frumuseţea obiceiului privind spectacolul, nu ca şi spectatorul de altădată, aflat în albia satului ci, ca şi actorul intrat în scena dealului, sub torţa lumânării uriaşe, în care purtam greutatea şi frumuseţea unei datini. A fost impresionant! Aşa am urcat în noapte cărarea printre brazii prieteni, Dealul Bisericii, pe lângă casa lui Moş Crăciun, pe care îl pierdusem în copilărie... tocmai la vilit, alături de băieţii şi fetele de aceeaşi vârstă. Trupele de băieţi de altădată rămăseseră undeva în urmă şi deveniseră trupe mixte, care mai încercau să ţină vie amintirea unui obicei. Tabloul satului văzut în noapte doar la lumina împrăştiată de datină şi la luminiţele „lompelor” din case, a rămas unic în coloritul său. Nu-l uit! Îl port mereu cu mine, la fel precum alte multe icoane rupte din trupul lumii de atunci şi de acolo. Cu noi alături, un obicei avea să-şi scrie şi el ultimele file de carte, ultimele picături de viaţă, „într-o respiraţie de ultimă oră, sufocată”... unul, dintr-un lung şir al generaţiilor trecute prin viaţa acestui sat. Nu merg mai departe, dragă prietene, vreau să aduc spre tine o povestioară hazlie, veche, scoasă din lada amintirilor părinţilor mei, ca să lăsăm în dar un zâmbet drag datinii de acasă. În lumea dosănilor mamei mele, trăiau odată doi „pretini” buni, unul era P. T. L., că aşa îl numea satul, „nu ştim ce era, nume ori ciufală”, ştim doar că era un om al satului. Locuia la Cucea. „Nici asta nu mai ştim de ce. În sat, tăt pă Dos, pă undeva tăt pă lângă Cucea, undeva pă la Totolea, trăia pretinu lui, zâs Năvîcă (nume sau ciufală, nu se ştie). Dar tare bine să potriveu, în tăite! La joacă, la poveşti îi puteai vedea pe drumul satului, mereu împreună. Aşa că undeva, pân vremea vilituli, s-o gândit şi ii să iasă şi să vilească oariceva, să le margă şi lor vilitu păstă sat, ca la orice tânăr. Şi cum în vremurile alea, măi de demult, să vileau de tăite cele şi ciufeli, cam ce să petrece pân sat, să culejău de către tineri informaţiile şi apoi di pă un deal pă altu’ să strâga „vărsând” pă tăt satu poveştile lor. Aşe că s-o gândit să facă şi ei un vilit mai otrădit, dar cum să facă, cum să hie, să nu-i ştie satu, să nu îi descopere satul cine îs, ca să nu-i ia la rost. Aşă că, s-o înţăles de acasă cum să facă măi bine, ce să facă şi când să facă. S-o suit pă două dealuri diferite înţălegându-se să îşi modifice glasu ca să nu-i cunoască. Zâs şi făcut! Cu materialu’ pregătit gata, cu rolul însuşit, o urcat dealu şi o început Năvîcă, primu’ (cu glasu schimbat, ca să nu-l cunoscă nime): „-Vili, măi vilii..... da, vili, măi viliii…”, dară n-o durat prea mult povestea, că de pe celălalt deal, pretinu’ P. T. L i-o strigat nerăbdător... uitând de înţălegere: - Da, bine, bine... da’, ce-i mă Năvîcă, mă, ce-i...?!... no, măi Năvîcă, zî amu... mă!” În sat a rămas „tăt veste şi poveste”, îmi spune tata, cu vilitu făcut de Năvîca şi P. T. L. spart înainte de a începe.

126

Ce-or fi vrut să vilească numa ei o ştiu... şi poate o aflat şi satu mai apoi, dar noi nu ştim, am rămas doar cu partea de comic a întâmplării celor doi hoidăhăzeni, de pe uliţa Dosului... „zâşi... Năvîcă şi P. T. L”. ŞI NOI... CA II... ÎN ULTIMUL VAGON DE TREN... Nimic din ceea ce era obicei al satului nu trebuia să-mi scape. Îmi plăceau ca şi copil, le-am iubit la fel de mult ca şi tânăr şi mi-e dor să rătăcesc printre ele, iată, ca şi adult. Le caut mereu şi mereu în amintirile părinţilor, sătenilor, amintirile mele, şi tare aş dori ca frumuseţea lor să se regăsească sub diverse forme, în cât mai multe pagini de carte. N-am să conturez conţinuturi, nu mi-am propus asta, dar povestea lor am trăit-o şi ea rămâne a mea, pentru că, de acolo din gara cetăţii, am prins un ultim vagon de tren în care m-am urcat şi am călătorit şi eu „cu ii”, în bucuria acelei poveşti. Şi cum de mici învăţam să ne fabricăm păpuşi din cârpe şi coceni, eram deja iniţiaţi în practica ce avea să ne aducă puţin din gustul unui vechi obicei, cel cu Moşi şi Babe. Înţeleg de la ai mei că, în vremea lor, satul era năpădit de personajele ce făceau deliciul acestei datini străvechi: „Era plin pân tăt satu de moşi şi babe, pă la porţi, pă la căsi… să puneu la cei care erau văduvi şi la noi o pus pă cămară o babă, tata era sângur”, îşi aminteşte tata „şi mai erau şi fete şi feciori mai trecuţi de ai...” Aşa că, iată-mă şi eu, în preajma sărbătorilor de iarnă, agăţată de capătul ce definea o altă lume. Acolo, acasă, împreună cu una dintre cele mai bune prietene din copilărie, Liana Popului, o fire băieţoasă, la fel ca mine, cu părul tuns scurt, cu aceleaşi apucături şi bucurii, de care mă leagă multe amintiri dragi, am întâmpinat şi noi cum se cuvine seara de „Babe şi Moşi.” Din câlţi şi cârpe, am reuşit şi noi câteva figuri, după putinţa anilor, pe care le-am agăţat la porţi de case. Nu-mi amintesc pe unde am dus noi, în noapte, păpuşile, şi cât ştiam noi de mult despre semnificaţia obiceiului, dar trăiam frumuseţea datinii, cu tot ritualul ei (confecţionarea lor, pânda pentru a le pune la destinaţie, izbânda, tabloul de a doua zi) şi asta era de ajuns. Acolo, iată, cu un ultimul vagon de tren, am participat şi generaţia noastră la obiceiul satului cu „Moşi şi Babe”. M-am agăţat, în micimea paşilor pe scările vagonului, am strâns cu puterea piticului între palmele mărunte urmele trenului uriaş şi am călătorit în naivitatea anilor, „gustând atât cât îmi permitea „mărimea minţii”, datina de acasă. Şi asta, zău, îmi place c-am făcut-o. Gestul copilului de atunci, înscris copilăreşte într-un obicei statornicit o vreme în sat, îmi dă o stare de bine, de împlinire. Dar moşii şi babele s-au împuţinat an de an, iar eu am prins puţin din sclipirea trăită, a datinii. Aşa a rămas în amintirile mele, copilul din gară privind cum trenul lasă în urmă şuieratul unei lumi.... l-am privit, l-am ascultat şi-am înţăles cât de important a fost pentru mine acel „ultim vagon de tren”. Am întins mâna, l-am atins cu regret, şi-am simţit cum printre degete îmi trec, strecurându-se fuioare în urme de fum. Am cuprins fumul în braţul palmelor, dar el s-a topit curgând obosit, în noapte. Mi-am întins sufletul şi-am cuprins în pumnul său, mângâierea unui grai… l-am atins stângaci în neputinţă.

127

Cu urmele amintirii şi gustul acelei mângâieri la mine, am păşit mai departe. Am deschis apoi larg ochii şi-n urme de paşi, am desluşit chipul stins al amintirii. Aşa aud şoptind în noapte povestea cu ,,Moşi si Babe”, iar ea şi-a întipărit cântecul şuieratului de tren, în chipul vorbelor grăite în slove... pe hârtie de carte... Un prunc într-o gară de lume şi-un glas stins, tot mai stins; urmele datinii din amintire... Asta este tot ce-a mai rămas, dragi prieteni... priviţi şi voi fotografia! o gară, un tren şi şuieratul unui mare dor... „... OAMINI BUNI... PĂ UNDE-A HI PORTA ME?” ... fredona satul aceeaşi hore, în vremea când obiceiul prindea colţul şi se înălţa în toată splendoarea „zvârcolelilor” din sat. Şi cu cât „încâlceala iţălor” era mai bine făcută, cu atât satul roia „ca albinele în stup şi tăt omu nevoiaş îşi cota zaru di la poartă”. „Da unde îi mere ?!” „Unde crezi că mărg, de-a bolundu „să-mni cot zaru di la portă?” „D-api numa zaru... io-mni cot şi lemnu...” Aşa se întorceau prin omătul iernii vorbele „păcăneţe” ale celor cu pricina „că, ce să facem musai să ne mu- iem să ne treacă supărarea”, să molcomeau unii pe alţii, ştiind bine că datina trebuie păstrată, protejată chiar, anticipând că va veni o zi în care frumuseţea ei se va topi în vremea vremurilor. Iată, aşa începe povestea despre „mutatul porţilor” de la fete la feciori şi de la feciori la fete, şi nu numai. Şi datina aprindea şi stingea gura sătenilor, iar satul râdea deopotrivă cu povestea. Râdea în paşii vorbelor înşiraţi pe uliţele satului, întregind spectacolul din scenă. Mi-amintesc bine despre frământările ce clocoteau în casa noastră, în dimineţile în care poarta lipsea, „scosă din tâtânile ei”. Era uneori greu de găsit, pe la alte case, prin vale, pe la capătul satului, prin şuri sau ascunse în grădini, prin „juptii de tuljheni” sau prin fânare „tupustite”, prin paie sau fân. Frecuşul clocotea în tot satul, iar obiceiul furatului de porţi da de furcă oamenilor, uneori revoltaţi de-a binelea, pentru că, încâlceala făcută, se prelungea uneori mult şi bine. Îl aud bodogănind pe tata bătrân: „ni-o cărat poarta, mânce-i binele să-i mânce!”, apoi, de la poarta pândind pe unul şi pe altul: „oare, nu-i ave pă la tine o portă străină?” Şi auzeam de multe ori vorbele venite din drum: „dară dumneata n-o ai p-a noastă?! ” Apoi se uneau în râsete, da, în râsete mai „de silă mai de milă” o luau împreună de-a lungul satului, în sus şi-n jos, căutând, întrebând.... „Cum să deznozi iţăle obiceiului?”, se întrebau între ei... „Încâlcite iţe”, completa câte unul, dar în drumul căutării sfârşeau în bucuria unui obicei trăit ani la rând. Şi, ce mai „conta”, cine ni-o furat-o, unde o dus-o, n-am aflat-o”, totul se topea până la urmă în povestea obiceiului scris frumos an de an în ceaslovul satului lor. Porţi nu am furat dar trăiam de-a binelea bucuria deşi crea în jurul său atâta bătaie de cap, iar în casă era mare supărare, când o duceam mult şi bine fără ca poarta noastră să apară. Satul trăia, satul era viu, satul se bucura, satul se înfuria, iar obiceiurile erau nenumărate şi fiecare obicei contura în vatra satului „averea” unei lumi, bogăţia unei culturi tradiţionale locale, pe care o căutăm astăzi cu atâta dor şi drag.

128

Şi, uite aşa, de fiecare dată când o întâlnim în lumea cu amintiri, ne emoţionează la fel de profund. O îmbrăţişăm cu braţele larg deschise şi-i spunem ce dor ne-a fost. De ce???, ar întreba, „poate”, unii... Tocmai pentru că suntem parte a acelei lumi, a acelei poveşti, şi asta nu se poate schimba, vrem, nu vrem! Aşă că, „oamini buni, pă unde a hi porta me?” „acolo” ar răspunde ecoul, în braţele unei datini consumate demult, în lumea din care ne tragem. UMBLATU CU... IORDANU .... şi crenguţele de busuioc se răcoreau în apa slujită din cantă, pentru a se întâlni cu satul, iar creştetul satului respira liniştea şi pacea scursă în toate mădularele trupului încins, dornic de a gusta din haina împăciuitoare a întâlnirii. Toată ziulica, aşteptam să vină popa cu crucea. Mama pregătea casa, pentru stropitul cu apă slujită, îmbrăcând-o cu cele mai frumoase lipideauă pe care le avea în ladă, iar momentul îl aşteptam cu emoţie. Era o nouă întâlnire, în drumul zilelor, cu momentul în care omul se descotorosea eliberator de haina păcatelor, mergând mai departe, împăcat. Pe drumul satului, pe la porţi, femeile şi pruncii pândeau sosirea preotului: „pă unde-i popa cu crucea? amu o suit pă Fiscutaia...” şi, din poartă în poartă, ştirea cobora pe drum în jos, la toată casa. Ascultam glasul melodios al diacului şi uşor susţinut de şopotul fătului, când poarta se deschidea, iar stropii întâlneau gospodăria noastră, slujind-o. Mănunchiul de busuioc se cufunda în canta cu apă, iar stropii de apă sfinţită se împrăştiau peste capetele noastre şi mirosul de busuioc ne învăluia în curăţenia sfântă, dându-ne o stare de bine. „Ţ-o slujit popa casa?... o întrebare la care tot omul ar fi răspuns atunci... „cum să nu mi-o slujască?” pentru că, atunci şi acolo, eram cu toţii împreună, în semnul crucii, în ruga de la icoană şi în acelaşi lăcaş de rugăciune, biserica din sat, care ne cuprindea pe toţi, deopotrivă. În cântecul diacului, în stropii cu apă sfinţită şi în mirosul de tămâie, parcă o ceată de îngeri se cobora aducând pacea şi liniştea în casa noastră. Aşa simteam momentul încărcat de sfinţenie şi, de aceea, îl primeam cu emoţie. La plecare, preotul scotea câteva fire din mănunchiul de fuior legat la cruce şi i-l da mamei pentru ca eu, fata din casă, să-l împletesc în coadă (n-am prea avut coadă!), să-mi crească părul mare. N-avea cum să lipsească momentul, pentru că, în toată casa cu fete... ele „erau ochi şi urechi”, aşteptând darul preotului, iar la vremea mamelor şi bunicilor noastre, toată fata purta cozi, aşa că, vă daţi seama câte fuioare purta popa pe drumul satului nostru. În lumea veche, aflu de la mătuşa, că se obişnuia ca în momentul ieşirii din casă, gazda casei, bărbatul, să-l înţepe cu un cocean de mălai pe diac, pe la spate, ca să le ouă găinile gazdelor. Nu ştiu ce explicaţie poate avea datina străveche, dar ştiu că a fost un obicei practicat mult, la noi în sat, unul învelit într-o notă de umor. Cu siguranţă, o semnificaţie anume o fi avut, dar e greu de desluşit peste vreme, mai ales cu un astfel de conţinut.

129

La noi ajunge doar partea hazlie, deşi avea loc într-un moment sobru, de sărbătoare, de aici şi dilema. Înţelesul datinii, astăzi, s-a urcat la cer cu ai noştri, lăsând în urma ei doar zâmbetele noastre. Aşa se petrecea, an de an, momentul „umblatului cu crucea” când, fiecare casă şi suflare se purifica în trup şi suflet, pe care apa slujită din busuioc, întâlnirea cu sfânta cruce şi salutul creştinesc : „Cristos în mijlocul nostru/Este şi va fi...” sub cântecul diacului „În Iordan, botezându-te, Tu, Doamne”... avea să aşeze în noi pacea şi liniştea Divină...

Dascălul Ai ars la focul dăruirii O flacără de dragul lor Ca să sădești în ei lumina De pe altarul cărților În nopți când toți se odihneau Tu învățai ca-n noua zi Să pui în mintea lor lumină Din dragul tău pentru copii Și nu-ți era nici somn nici foame Că-n dragoste acestea nu-s Iar tu iubești copiii lumii Decât viața mai presus Nu ceri onoruri prea deșarte Că tot ce faci e din credință Din partea celor ce-au crescut Ai vrea totuși recunoștință Dar lumea este așa cum este De multe ori cu josu-n sus Așa că lași să treacă vremea Că fericiri veșnice nu-s

130

Obiceiuri de iarnă – satul Răstolțul Deșert, județul Sălaj Satul a fost și va rămâne , atât cât va dăinui el, un loc de odihnă a sufletului. El este depozitarul valorilor morale eterne. ,,Așezat în jurul bisericii și a cimitirului”, sugerează credința puternică și nedisimulată în Dumnezeu, dar și conștiința că, în momentul ,,trecerii” firești, omul nu este singur, ci-i sunt alături toți, cu viii și morții. În sat, oamenii își creșteau pruncii în spiritul ideii de a fi oameni de omenie. Educația era aspră și nu cunoștea jumătăți de măsură: ,,Ori ești om, ori esti fleandură!”. Cale de mijloc nu exista. Această parte a revistei noastre se dorește a fi atât un document care recuperează timpul, cât și un avertisment și o chemare pentru toți cei care își au rădăcinile în satul tradițional, în care oamenii nu trec nepăsători pe lângă bucuriile și necazurile semenilor, în care forma de salut are o mare încărcătură afectivă și morală: ,,Doamne ajută!”. Cu siguranță că satul nu putea rămâne în limitele unui trecut nostalgic, dar valorile nescrise ale omeniei trebuie păstrate, deoarece fără ele : ,,lumea va deveni pradă unui mare zbucium!” Satul Răstolțul Deșert este situat în Depresiunea Almaș- Agrij, în vestul Platformei Someșene, în apropierea munților Meseș, la o distanță aproximativ egală de Cluj-Napoca, Baia Mare, Oradea, Dej. Acest sat, ca toate satele tradiționale românești, este un adevărat depozitar de obiceiuri și tradiții străvechi. Și, pentru că suntem în preajma sărbătorilor, numite generic ,,de iarnă”, mă voi opri la câteva secvențe specifice perioadei de iarnă. Dintre obiceiurile de iarnă, practicate în perioada 24 decembrie – 7 ianuarie, în satul Răstolț-Deșert, din județul Sălaj, marea majoritate a manifestărilor sunt legate de sărbătoarea Nașterii Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Colindatul copiilor cu steaua, al tinerilor sau al oamenilor maturi, era cel mai practicat obicei, care se mai menține, în oarecare măsură, și în zilele noastre, cu unele mici modificări. În săptămânile de post, tinerii se adunau la Căminul Cultural, unde învățau scenariul Crailor, copiii se adunau, ori la școală, ori la unul dintre ei acasă, și învățau colinde, iar oamenii maturi, seara, repetau colindele noi sau pe cele din anii trecuți, pentru că, în noaptea de Crăciun, satul era luat în slavă de cetele de colindători. Colinda se „zicea” sub geam, iar la sfârșit colindătorii erau primiți în casă și ospătați. Cu cât aveau mai mulți colindători, cu atât familiile erau socotite mai cu fală, în sat. La casa la care existau fete de măritat, colindătorii tineri veneau însoțiți de muzicanți și se încingea jocul, după care o luau și pe fată cu ei, până la a doua sau a treia gazdă colindată, după care fata, obligatoriu, se întorcea acasă. Era mare rușine ca fetele să umble noaptea pe ulițele satului, cu atât mai mult cu cât cetele erau formate și din băieți. Cea mai des întâlnită colindă de sub geam era :

131

,,Slobozi-ne gazdă-n casă/ C-afară ploauă de varsă/ Picură streșinile / Și ne udă hainele/ Și-avem haine-mpăturate/ Să trăiți cu sănătate/ Și-avem hainele cu flori/ S-aveți mândre sărbători.”

Tot în această perioadă, se umblă cu Irozii sau cu Craii și se vestește din casă în casă Nașterea Mântuitorului. Cei de la care am cules informațiile par nedumeriți că, în unele părți ale țării, acest grup de teatru popular era numit ,,Irozi” pentru că Irod a fost unul singur, iar craii de la Răsărit au fost cei care au vestit nașterea Mântuitorului, aducându-i smirnă și tămâie în dar. Pregătirile pentru acest eveniment se făceau de către preotul sau dascălii satului, cu câteva luni înainte. Aceasta era preocuparea principală a tinerilor, din perioada Postului. Copiii învățau colinde la școală sau acasă, cu tații sau bunicii, iar împodobitul stelelor sau ținuta Crailor era o preocupare specifică fetelor. De obicei, fata care ,,ședea” cu un anumit băiat, aceea îi făcea sau se îngrijea de ținuta acestuia, iar acest lucru era cunoscut în sat ca un fel de promisiune pentru o viitoare căsătorie. Despre obiceiul colindatului s-a scris mult, motiv pentru care mă voi opri puțin asupra acestui eveniment. Aș vrea să abordez obiceiuri care astăzi se practică foarte puțin sau au fost uitate definitiv. Astăzi, oamenii maturi nu mai umblă cu colindatul și mulți preferă să primească un grup sau două de colindători apoi să stingă lumina, să se culce, să privească la televizor, tocmai pentru că s-a pierdut , în mare parte, din semnificația sărbătorii. De colindat, colindă în special copiii, care așteaptă nu ,,un colăcel, mere sau nuci” cum se obișnuia, ci bani. Tinerii merg de la o casă la alta, chefuiesc, spun bancuri, cântă tot felul de cântece la modă și rar se aude o colindă pe drum. La ieșirea din casă, colindătorii rosteau o urare gazdei, uneori pe un ton umoristic sau chiar ironic:

132

„Gazdă, gazdă, bine stai / Da’ pe masa-i pus mălai / Te ții om măreț, de fală / Da’ nu te-nduri de-o jumară” Sau: „Câți cărbuni în vatră / Atâția boi în poiată / Câte paie pe coteț / Atâtea fete-n undeț”.

O urare foarte frumoasă era făcută de către tineri, în casele în care colindau, și care într-adevăr atingea semnificația momentului, subliniind rostul colindătorilor, de a vesti marele eveniment: ,,Am venit să colindăm/ Pe Isus să-L lăudăm/ Și să vestim la tot omul/ Că s-a născut Isus Domnul/ Și-aducem veste de sus/ De la copilul Isus/ Că v-aducem bucurie/ Lăudat Domnul să fie/ De acum până-n vecie/ Mulțumim gazdă frumos/ Și să-ți fie de folos/”

Un obicei la care vreau să mă refer, pentru că a fost mai puțin analizat de către specialiștii în folclor , și care încă se păstrează într-o bună măsură și astăzi, este cel al uratului din deal, înainte de Anul Nou. Pe două dealuri opuse, se adună grupuri de tineri, în special bărbați tineri, aprind focuri mari și încep să strige, într-un dialog, prin care este evaluat fiecare gospodar sau tânăr din sat. Tot satul ascultă cu luare aminte și fiecare om află cum este apreciat de colectivitate: ,,- Ui, frigu-mi-i, măi! - Hai la foc, măi! - Nu pot, măi! - Da de ce, măi? - Că mă duc pă omenie la badea Văsălie. - Păi cu ce te-a omeni? Pentru că anul acesta badea... a tăiat un porc de l-o ținut singur subsioară, nu i-o trebuit ajutoare? - Am auzit, măi... Păi, de unde să aibă porc de tăiat, ca toată lumea, că porcul nu se ține cu pălincă și cu pită cumpărată.” Când doi tineri au plecat de acasă și s-au căsătorit peste voia părinților, fapta lor nu rămâne netaxată de comunitate. „- Auzit-ați măi, că fata lui ... a fugit cu fecioru lui... -Da de ce-au fugit, că n-o fost nime pe urmele lor, o putut mere și încet, că la nime nu o trebuit...” Sau: „- Auzit-ați, măi. Zice că feciorul lui... îi face curte fetei lui... - Că bine face, mă, că mă-sa și tată-său nu o făcut nimica de când îs. Da dacă îi face curte, să-i facă și un pic de poiată, că-n ocolul lor n-o mirosit a coadă de vacă în veci.” În sat, sărăcia este întotdeauna asociată cu lenea, de aceea, cei leneși sunt întotdeauna în centrul atenției:

133

„- Auziți moara, hăi... Zice că (se rostește un nume) a mers la... să-i ceară o mâță și nu i-o dat. - Da’ di ce, mă? - Că nu-i trebe mâță pentru că-i atâta de sărac, încât nici șoareci n-are” În cazul în care în sat se află tineri sau oameni maturi, care nu se țin de promisiunile făcute, sunt de asemenea sancționați în strigatul de pe deal: ,,- Ui frigu-mi-i măi! - Da de ce măi? - C-am fost la... și mi-o promis că mi-a aduce on car de lemne pă bani și nu mi-o adus. - Da de ce , măi? -Păi de promisiunile lui te poți ține ca de dunga cerului...” Ceea ce este interesant este faptul că tot satul, cu mic și cu mare, este afară, în curte, indiferent cât este de frig, și ascultă cum tinerii evaluează și taxează pe fiecare din sat, după faptele lui. Era și este o mare rușine pentru cei care se aud ,,strigați” acolo, pentru că se simțeau sancționați de întregul sat, dar acesta era și este un mijloc important de îndreptare a relelor, din viața comunității. Dacă era câte o fată care nu se putea mărita, pentru că avea o moralitate îndoielnică, nu putea fi trecută cu vederea deși părea o ,,răutate” din partea ,,strigătorilor”: ,,- Auziți moara, hăi - Auzim , auzim, băi! - Am fost la fata lui..... - Și ce-ai făcut acolo? - Păi, ce să fac, că doară nu mai era nimica de făcut. -Da de ce, măi? - Pântru că o trecut pe acolo alții înaintea mea și-o făcut ei făcuta...” Acest obicei și astăzi se practică, deși tinerii sunt foarte puțini în sat, și este un fel de ,,tribunal” al colectivității, prin care se urmărește îndreptarea relelor sociale. La manifestația aceasta, participă în special tinerii veniți în vacanță la bunici, iar pentru desfășurarea evenimentului, se pregătesc în întâlniri, cu câteva zile înainte. De pe cele două dealuri, coboară nu numai ,,roțile” de paie sau de cauciuc aprinse, ci și multă voie bună, ce cuprinde încă întregul sat, printr-un ecou lăsat peste timp, ca mărturie că, în acel loc, au trăit oameni care au prețuit valorile morale eterne.

134

Tăinuit tezaur tu să mă ierți, o , țara mea frumoasă, că doar în versu-mi te slăvesc și azi, un curcubeu în trena ta mi-e gândul, scântei născute-n cetină de brazi hotarul tău, ciuntit de marii lumii, mi-e cicatrice-n suflet și-n simțire și la altarul lacrimii te chem, când clopotul răsună-n mănăstire oficierea cununiei tale o consfințim, din nou, prin darul pâinii, când din potirul limbii crește dorul, ca vinul curs din zariștea luminii vino din nou acasă, că străinul nicicând nu va pricepe vrerea ta, din partea țării mele plânge cerul, când nu-nțeleg că nu te pot avea mai ține minte frunza-n codrul lumii că trupul țării rupt din pribegie își oblojește rănile prin vremuri, tezaur al luminilor-frăție

Dialectica Iubirii în acest mod totul este legat de ceva pietrele sunt legate de pietre prin firele de apă stelele sunt legate între ele prin tulnicele razelor reci albastru e legat de albastru cum e legat oceanul de cer îngerii sunt legaţi de oameni prin oglinda nesfârşitelor rugi iar inima ta e legată de inima mea prin inelul destinului

135

La ceas de taină privește ploaia ascultă cum ne cheamă îngerii la altarele așteptatei rodiri și nu închide fereastra ca să nu risipim armonia cuvântului în ceasul buneivestiri te-am așteptat cu îmbrățișarea caldelor ploi ce ți se așezau lumini pe umerii goi și ceaiul de pe pervazul anotimpului aburește-a chemare veniți iubirilor toate la praznicul luminii de-apoi

A doua înflorire

cândva va veni vremea aceea când livezile pline nu închide chemările de roadele sub geana adumbritelor nopți pentru că singurătatea pune lacăte grele viselor neterminate vor înflori curcubeiele la porți și poate a doua înflorire va primeni vino soarele să repetăm adamica poveste cu ramurile fructelor coapte în raiul în care șarpele nu mai are acces atunci iar în mărul mereu înflorit cercul cu diametrul degetului roada adoarme mereu tău așa că ispită nu este va închide în el trădările toate nu râde iar iertarea va fi prea departe pentru că ploaia-i doar o părere să fie monedă de schimb și dincolo de ea pe-un inel sunt doar așteptări și durere și renunțarea va umbri și mai ales la ferestre nu închide fereastra spre timp cu storuri de noapte mai lasă-ne Doamne-o cărare spre un nou anotimp sau poate tot așteptând risipirea se va bucura de sine și dincolo de gând vor sosi dezamăgirile pe rând cu amforele pline

136

Felix culpa

mi-ai dat iertarea amforei din care împărtășirea harului divin să curgă lin în aripa bolnavă de dor de zbor și-n cupa Ta cu vin să regăsesc botezului chemarea în Iordanul cerului senin din suferința toamnelor pierdute nici lacrima n-aduce alinarea doar steaua din cenușă licărind renaște nouă repetând iertarea că viața asta, Doamne, nu-i decât o zbatere de aripă și-atât

Ascultați deci lucrul acesta Afară doar târziul cernea prada unui amurg dedat la-mpotrivire iar palma-ntinsă aștepta solemn floarea de crin pe pieptul lui de mire sub crucea consacrării a căzut dar legea se-mplinea arzând sudoarea în care roșul jertfei picura peste vrăjmași cernându-și îndurarea nu glasul de mustrare răzbătea nici defăimarea care da cu banul la împărțirea prăzii ci iubirea spre apostații ce-i slăveau dușmanul și noaptea cobora în plină zi și-nfiorarea își juca destinul dar mirele își aștepta mireasa să-mpărtășească prescura și vinul mireasa însă a îngenunchiat la galere căzută în sclavie când hoți și ucigași se însoțeau cu fariseii în apostazie

137

un clopot răsuna mult prea târziu și cu ecoul lui mult prea departe aprindea ruguri jertfelor din noi cum arde slova versului în carte dar curcubeul cobora pe cer și crinul înflorea a mângâiere când Logosul ce-a ordonat în toate a pus la poarta lumii Înviere

Apostol pribeag Mă uitam la lucruri cu uimirea celui care descoperă că limita drumului său e ziua solemnă în care deschide fila aceea din cartea vieții și foile albe nu au decât câteva pete de ruginită așteptare Aș fi vrut să sting focul ce mărginea rugul arderii de sine și să pun la căpătâiul timpului un nor alb ca pletele celui ce ține talerul pe care aș vrea să pun zece mii de gânduri plantate în grădinile inimii Dar gândurile cele frumoase erau ofilite de gerul nemântuirii Și iată că ceasul cerului a dezlegat legile înainte de determinarea în care m-am prins în numele celui jertfit și n-am mai putut spune decât Adu-Ți aminte de mine, Dumnezeule!

138

La înălțarea Ta Doamne lasă lumii taina nemărturisitei glorii de-nviere şi lumina ce se-nalţă cu puterea razelor dintâi să coboare peste noi spinii înflorind cununa rugăciunii căpătâi poate-atunci în templul lumii toaca va suna chemare ca pe vremea altei vremi şi altarele vor cerne raza gândului ce poartă roua crucii Tale, Doamne, spre a noastră înălţare

139

Lilioara Macovei Născută în Botoşani, pe 15 ianuarie, stabilită în Bacău, după terminarea facultăţii. Am publicat poezii în revista ,,Anotimpuri”. Am colaborat cu revista ,,Viaţa Politehnicii”, ca redactor şi student publicist. A doua mea mare pasiune este pictura. Participări la activităţi literare

- Colaborator la revista de cultură ,,Chronos Peniţa de Aur”, 20132015; - Am participat la Concursul ,,Peregrinări”, al Centrului de Excelenţă în promovarea creativităţii româneşti ,,ITACA”-Dublin, 2013, 2014 -proză scurtă şi poezie; - Colaborator la revista ,,Faleze de piatră” cu proză şi pictură, 2011; - Locul III, la Concursul ,,Poezie autentică”, cu tema ,,Dragostea”, 2013 (Negru pe Alb); -Menţiunea I, la Concursul de poezie ,,Emoţie de toamnă” (Nechita Stănescu), 2013; - Menţiunea I, la Concursul Naţional de poezie ,,Toamna”, 2013; - Locul I, la Concursul de proză ,,Magia Sărbătorilor de iarnă”, cu participarea prozatorilor români contemporani, din întreaga lume, 2013; - Locul III, la Concursul de poezie ,,Magia Sărbătorilor de iarnă” cu participarea poeţilor români contemporani din întreaga lume, 2013; - Am participat la Concursul de proză şi poezie ,,STARPRESS”, 2014; - Antologia de texte religioase ,,Lumină din Lumină”, am participat cu proză şi pictură, 2014;

140

- Antologia poeţilor români contemporani, din întreaga lume- ediţie în limba română şi germană, din Colecţia Grai Românesc, 2014; - Am participat la Concursul internaţional de proză scurtă, ,,România-Catedrala din Carpaţi”, ediţia I, 2014; - Promovarea inteligenţei şi creativităţii româneşti în literatură- Azi Legea Supremă a Universului autor LILIOARA MACOVEI (Bacău). Rubrica realizată de Ion NĂLBITORU din Rm.VÂLCEA / ROMÂNIA şi Octavian PĂUN din Oak Harbor, Seattle, WA, U.S.A, 2014; - Locul III, la Concursul ,,E primăvară, iarăşi primăvară”, proză, 2014; - Locul IV, la Concursul ,,E primăvară, iarăşi primăvară” proză, 2014, din partea publicului la ambele secţiuni( poezie și proză); - Locul II, la Concursul de proză ,,Porţile Nordului”, de la Baia Mare, 2014; - Am participat la Festivalul naţional de literatură ,,Marin Preda”2014; - Antologia colectivă Grai Românesc, Cronopedia, Suflet românesc, Club Cafeneaua Literară, de poezie, proză scurtă, eseu, pamflet, şi teatru, sub emblema „Priveşte visând, iubito”, 2014; - Antologia ,,Petale de suflet”, a revistei ,,Negru pe alb”- 2014; - Antologia de poezie şi texte literare ,,Roşu mocnit”- Casa Gândului- Cleopatra”- 2014; - Colaborator la Revista naţională de cultură ,,Ars poetica” - 2014; - Publicare de lucrări literare, în revista ,,Confluenţe literare” 20142015; - Publicare proză şi poezie în revistele ,,Bogdania” 2014 şi ,,Memoria slovelor”-2014; – Am participat la ,,Concursul de literatură pentru românii de pretutindeni - DIVERBIUM / Reţeaua literară - 2014”; - Apariție în ,,Cauciucuri de sezon"- Antologiile Editurii Petre Ispirescu, 2014; - Am publicat proză, în revista ,,Chromos”- 2014; - Am publicat poeme, în revista ,,Armonii Culturale”, Ediția 2015; - Am publicat în revista ,,Amprentele Sufletului”, proză, 2015; - Antologia ,,Ieri ca prin vis”, dedicată poetului Alexandru Macedonski, colecţia ,,Grai Românesc”, 2015, cu poezii; - Publicare de proză scurtă, poezie, proză religioasă şi nu numai, în ,,Regatul Cuvântului- Spiritualitate Universală”, în revista ,,Sfera Eonică”, 2015; - Am publicat în ziarul ,,Actualitatea irlandeză”, Dublin- Irlanda, 2015; - Antologia ,,Simfonie în verde”, proză şi poezie, Edit. Nova Napoca; - Antologia ,,Eminescu”, 2015; - Apărut în Antologia ,,Roşu în câmp de mătase”, cu proză scurtă, Editura Napoca Nova, 2015; - Premiul III, la concursul literar ,,Prin colbul vremii”, ediţia a II-a, secţiunea Eseu, Însemne culturale, 2015; - Premiul III, poezie, la concursul revistei ,,Dor de Dor”, 2015;

141

- Publicat proză scurtă în ,,Jurnalul Bucureştiului”, 2015; - Premiul al III-lea, la Concursul internaţional de creaţie literară-texte religioase, ,,CREDO”, 2015; - Înscrisă în Uniunea Scriitorilor Europeni, 2015; - Publicat poezie în revista ,,Vatra Veche”, Tg. Mureş, 2015; - Apărut în Antologia ,,Pe şevalete, ruginiul toamnei”, cu proză scurtă şi poezie, Editura Napoca Nova, 2015; - Apărut cu proză în revista de cultură universală, ,,Nomen Artis” 2015-2016; - Apărut cu proză pe site-ul literar ,,eCreator”, 2015; - Apărut cu proză în revista de cultură editată de Asociația Canadiană a Scriitorilor Români, ,,Destine literare”, 2016; - Apărut în Antologia Scriitorilor Români, ,,Dor de Dor”, StarPress, editura Olimpias, 2016, 2017; - Premiul ll (ex.aequo, pentru lucrările ,,Ieri şi azi” – poezie şi „Zorele”planşă hârtie colorată, la concursul ,,Aripi de primăvară”, primul concurs de creaţie artistică, organizat de către Liga Scriitorilor Români – Filiala Mureş, în colaborare cu Fundaţia ALPHA Transilvan, Tg.Mureş; - Apărut în revista ,,Porţile Nordului”, 2016, Baia Mare, Maramureş; - Apărut în Antologie de umor ,,Negru... pe Alb”, 2016; - Apărut în revista ,,Regatul Cuvântului”, nr.38, 2016; - Activat pe site-uri literare ,,Dialoguri culturale”, ,,Negru pe Alb”, ,,Reţeaua literară”, etc.; - Participat la concursul de poezie şi proză ,,Memoria slovelor”, 2017; - Premiul I- proză scurtă la Concursul de proză scurtă şi poezie, ,,Universul satului românesc”, organizat de Asociaţia pentru Dezvoltarea şi Promovarea Spiritului Rural, Dor-Mărunt,

judeţul Călăraşi. - Menţiune specială, la concursul internaţional de poezie, ,,Sub

zodia poeziei”, organizat de revista ,,Contraste culturale”, 2017; - Trofeul la secţiunea ,,Pictură”, din cadrul concursului internațional, Univers Românesc XXL ediția a III -a , 2017, București; - Participat la concursul Poezia de dragoste, ediția a II-a, 2017-2018, organizat de Editura ART Creativ Bucuresti; - Apărut în Antologia ,,Florenţa Albu” cu proză, 2018; - Redactor șef la revista ,,Negru pe Alb” 2017-2018; - Redactor la revista AC-Asociaţia Culturală ,,Cartea, izvor de cultură”, 2018 , membru activ al asociației; - Supliment literar ,,Minut cultural”, dedicat Zilei Culturii Naţionale şi lui Eminescu, 2017; - Supliment literar dedicat Zilei Naţionale a României, ,,Românie, te iubesc!”, proiect iniţiat şi coordonat, 2017; - Antologiile ,,Limba noastră, dulce grai”, dedicate Zilei Limbii Române, proiecte iniţiate şi coordonate, 2017, 2018; - Antologia ,,România mea de dor”, dedicată Centenarului Marii Uniri, decembrie, 2018.

142

Fotografiile Stăteam în faţa casei, pe bancheta tip tren, din piele ecologică, ca şi cum nu ştiam ce este acela timp. Tăceam amândouă, ca la o comandă blândă, şi aşteptam ceva frumos, ce avea să ni se spună. Vântul plimba umbrele copacilor bătrâniori, când pe feţele noastre, când peste trupuri, ca într-un mângâiat de mamă. Ţineam în mâini cutia cu amintiri şi îndurerarea ne prelungea tăcerea. Nu cu mult timp în urmă, stăteam toţi patru aici şi după un pocnet din degete, am rămas trei. Nu ne-am mai liniştit de atunci, toate întâlnirile erau cu plânsete de bucurie ştrangulată, când veneam acasă şi cu amărăciune la plecare. Stătea mama cu mâna la gură şi până la colţ de drum îşi ştergea ochii înceţoşaţi de lacrimi de câteva ori, poate ne va vedea mâinile fluturând. Ni se rupeau inimile, dar plecările erau necesare. Eu eram mai departe şi veneam mai rar acasă, dar, după ce i-am pus mamei telefon, o sunam mereu. Nu se stingea dorul ei şi nici al meu, dar măcar ne auzeam vocile. Colbul drumurilor de pe aici punea parcă un zid între maşină şi poarta casei noastre, dar, învăţasem lecţia să mergem cât se poate de încet şi figura mamei să rămână mai clară pe măsura depărtării. Retrăiesc momentele de atunci şi, în gând pornesc, iar, lupta cu timpul. Bancheta asta, acum, suportă şi greutatea gândurilor noastre, a neputinţelor omeneşti, a dorurilor foarte multe şi nu mai suntem trei. Am rămas numai noi două. Fiecare plânge în inimă şi când nu se mai poate, o facem pe faţă. Verile sunt din ce în ce mai călduroase. Când am schimbat acoperişul casei cu azbociment, mama a avut ideea, că ţigla era veche, dar a regretat mai târziu că tare cald se simţea în camere. Stăm în faţa casei şi ne amintim de acest episod, ca şi cum a fost acum două zile, nu doi ani. Prunii bătrâni îşi leagănă crengile pline de rod şi, pe când le gustam fructele verzi şi acre, aveam vreo opt ani sau şase, ori poate zece… Nici nu mai ştiu cine a mai pus pomii din faţa casei, poate tata, poate mama, dar mai sigur amândoi şi uite-i că rezistă, doar ca să ne fie amintirile vii. Din când în când, mă uit la soră-mea, ea la mine şi ne hotărâm să răscolim puţin viaţa noastră de până acum. Stă toată într-o cutie şi mai dăm la o parte colbul vremii, când verile ne adună să facem parastase. Ne este ciuntit sufletul că am rămas doar noi două. - Mi-e un dor de ei, de mor! - Şi mie, parcă mai mult decât ţie. Eu am fost plecată demult de-acasă şi venirea mea de două trei ori pe an nu se compară cu ceea ce tu făceai de două ori pe lună. Vezi, când îi aveam lângă noi, credeam că nu exista dor pe lume! - Nu vrei să vorbim de mersul la scăldat? - Şi tu, acuma, cu scăldatul...

143

Povestirile noastre erau lungi şi se legau una de alta, făcându-ne să uităm până şi de sete. Ne mătura dorul de ei, prefăcându-ne în mici bucăţele, de parcă nici nu mai eram pe pământ. Plângem în tăcerea noastră şi cine ne-ar vedea ar crede că numai asta facem mereu, dar când suntem amândouă, la casa noastră, lipsa părinţilor noştri este sfâşietoare. Soră-mea stă aici, are de făcut atâtea şi-i este foarte drag locul, eu sunt musafir de câteva ori pe an. Acum, trebuie să facem parastas mamei şi grija dată încă de pe vremea când trăia, ca să fie totul după obiceiul locului şi dorinţele ei, ne sporesc şi mai tare atenţia. - Tu să faci colacii! Şi eu ştiu ce am de făcut, că profesor mama mea dragă mi-a fost. - Şi eu fac celelalte. Şi ea făcea de toate, că era hărnicuţă ca albina. Toate au fost bune şi odihna după o muncă de câteva zile este binevenită. Stăm şi reluăm firul celor întâmplate, doar pentru a nu găsi cumva vreo neregulă şi a o supăra pe mama, cumva. Am deschis cutia cu amintiri. Nu ştiu dacă mă vor alina, dar am speranţă. Se amestecă părerile de rău cu râsul anemic şi privirile noastre se tot îndreaptă când spre colţul casei, când la portiţă, dar nimeni nu se vede. - Să vorbim mai încet, că nu trebuie să ştie lumea multe de-ale noastre! Aşa ne spunea mama şi chiar aşa era, dar fiind şi noi tinere şi încrezătoare, credeam că se exagerează cu atâta grijă. Mă străbate un gând de nemurire, dar cine nu are imaginaţie de felul acesta? - Ce-ar fi fost ca şi noi să trăim vremurile acelea când omul stătea pe pământ sute de ani? Oare ne mai doream să trăim şi mai mult? - Doamne, Nănica, ce spui tu? Măcar o sută, două, de ani, acolo şi poate că era suficient, dar să fi avut puterea de la patruzeci. Şi iar luam fotografiile la analizat. Unele erau îndoite la capete, altele parcă puţin decolorate, dar noi le ştiam pe dinafară. Le întorceam când pe faţă, când pe dos, simţind parcă şi căldura mâinilor mamei şi ale tatălui, care altădată cine ştie cât le-o fi sărutat şi strâns la piept. - Ia, uite, ce scrie aici! Şi sunt eu, nu tu. Şi soră-mea îmi întinde o fotografie a ei, dar pe spate e scris: fiica mea dragă, departe mai eşti acum. Eu eram cea dusă departe, dar probabil, din cauza lacrimilor de dor, săraca mea mamă a scris ca şi cum eu eram pe poză. Dorul ei îi dădea stări de plâns adânc şi ştiu ce era în sufletul ei. Stătea singură după plecarea dincolo, a tatălui nostru, chiar dacă noi o vizitam. - Aici eşti tu şi mama scrie de mine! Aş fi vrut să întorc timpul şi să-i spun că o iubesc foarte mult, că mereu am avut grija să nu se întâmple ceva rău cu ea, să nu mai muncească atât de mult, să o iau la mine iarna şi în toate anotimpurile, să o duc pe la toate mănăstirile din lume, dar cum să fac? Mă sfâşie dorul de ea, din ce în ce mai tare, şi toate îmi par pustii şi fără rost. Mă îneacă neputinţa de fiecare dată când, în tăcere, vorbesc despre ei. Fotografiile astea acum, le citim.

144

Toate sunt scrise dintr-un mare suspin de dor. O şi văd cum scria aplecată peste chipul nostru, cu ochelarii bulbucaţi şi prinşi cu un elastic, din când în când ridicându-se să caute batista şi să-şi mai şteargă ochii albaştri. - Hai, să ne liniştim, asta e viaţa! Şi soră-mea căuta cu privirea ceva pe jos. Tremuratul glasului ei mă neliniştea şi mai tare. - Oare, de ce? Şi parcă nu mai am aer. Mai răscolim în cutie, mai vorbim despre ierni, despre ploile de vară, căruţa cu iarbă verde adusă de tata acasă, hram şi nunţi, nepoţi şi alte rude. Ne ducem în copilărie, luăm câte ceva de acolo, aducem la noi, cele de acuma, ne bucurăm şi apoi plângem şi învăţăm cum este să trăim cu dor. Stau în faţa casei pe bancheta tip tren, din piele ecologică, ca şi cum nu ştiu ce este acela timp. Tac în singurătatea mea, ca la o comandă blândă şi aştept ceva frumos, ce aş vrea să mi se spună. Vântul plimbă umbrele copacilor bătrâniori, când pe faţa mea, când peste trupul meu, ca într-un mângâiat de mamă. Ţin în mâini cutia cu amintiri şi îndurerarea îmi prelungeşte tăcerea. Nu cu mult timp în urmă, stăteam amândouă aici şi, după un pocnet din degete, am rămas doar eu. Sunt ca într-un fel de moarte. Toate gândurile au dat peste mine şi multă nelinişte mă apasă. Şi este tot mai greu. Ermetizarea în sine m-a făcut invizibilă? ,,Tatăl nostru...” (Locul I, la Concursul Naţional de Poezie, Proză, Eseu, Reportaj Epigramă, Artă Plastică ,,Florenţa Albu”, Călăraşi, 2017)

Ce-ar fi

din când în când mă-mbolnăvesc de câte-o vinovăţie născocită şi-n tirania ei mă înec în somnolenţe noptatice până la topire mi-am propus ignorarea bezmeticilor şuvoaie de obsesive torturi suspendate pe magii dar nicio mama ploii nu mai dizolvă narcoticile rânjitoare ce-ar fi să-mi tai rădăcinile mâinilor crescute pe tâmple şi să-mi fac paşaport acceptat pe insula ardeidaelor amirali şi-apoi fără calcule s-ajung în casa armeriilor molipsitoare de beţii cosmice

145

Recompensa prin uitare Întindea mâinile spre masă şi căuta acel ceva de care nu se putea lipsi. Visele nu se derulau mai departe şi a doua zi suferea îngrozitor. De câteva zile, toate erau grămadă pe capul ei plin de gânduri. A vărsat paharul cu apă şi zgomotul de pârâu cuminte o ducea lin spre veşnica masă cu multe cărţi. Păşea cu grijă şi doar foşnetul rochiei de mătase îi spunea ce frumoasă şi răcoroasă este iarba. De mult nu mai simţise mirosul acela de săpun bun, cu care îi erau spălate rufele. Stăteau la soare sau la ger şi, aduse în casă, ţi se umpleau plămânii cu miros de viaţă, de zbor, de călătorii deasupra lumii. Ultima vreme pentru ea fusese o luptă contratimp. Se frământa şi ziua şi noaptea, pentru a da randament. Nu dormea decât câteva ore pe noapte, restul erau ocupate cu începuturi de povestiri, desene de biserici, rememorări din cărţi şi, până în zori, la o nouă aţipire, nimic nu se lega. Ziua era o fugă, mereu o alergătură, refăcea lucrul din ziua precedentă şi cerinţele creşteau. Modestia, însă, îi pregătea inima să primească adevărul. Asta va descoperi mai târziu, acum mintea era încăpătoare pentru cunoaştere. Aflase atâtea, în ultima vreme, că mulţumea în gând mereu, pentru oportunitate şi cumva plutea într-un câmp benefic sufletului ei. Era terapia pe care, de un timp, o aplica de capul ei, funcţiona cumva, stagna de multe ori, într-un anotimp al amintirilor vii, repornea şi vedea cum se îndreaptă spre ceva mai bun. Estimările pe care şi le făcea erau nemulţumitoare pentru un moment, bune pentru altul şi mereu lăsa loc pentru o încurajare de înălţare pe alte trepte. - E-adevărat că toate începuturile faptelor mari trebuie să fie modeste, altfel cad în derizoriu? Şi din nou îşi relua căutarea. Toate erau condensate într-un timp anapoda de scurt. Parcă nu avea cum să gândească în amănunt ceea ce trebuia să înfăptuiască. Trăgea din greu la scris şi citit, de parcă trebuia să recupereze vreo douăzeci de ani, dar altfel nu se putea. Era doar în competiţie cu timpul. Sau poate că nu. Mai era ceva. Nu a vrut să-l spună, dar am înţeles abia când a spus că ,,nu existam?”. Ştia că munca nu ucide dacă o faci din plăcere şi ea, asta făcea. Era nobilă treaba asta, o dorea, o simţea atractivă, credea că mulţumea şi înveselea, îmbogăţea pe cel care îi va vedea osteneala, dar ceva s-a uitat. Poate că alţii din jurul ei erau disponibili în a face o astfel de ,,corvoadă plăcută”, dar oferta lor era drămuită cot la cot cu un ban. Nu era timp de pierdut, toate costau ceva, la ea nu erau limite, nu erau conversaţii despre dat şi primit, toate pe faţă. Dădea şi nu primea, nu primea pentru că nici nu i se dădea şi, în general, nu voia să aibă parte de o dăruire de sută la sută din obligaţie profesională, dar acel ,,mulţumesc” pe care îl visa, a lipsit din convorbiri.

146

Imaginea ei a devenit o uitare şi pentru că nu era acolo. Aşa s-a născut ,,hai să ne vedem de ale noastre”. Aşa a văzut cel mai dulce mod de distrugere a unei munci. Iată, un leac jignitor! Nu a avut timp de gestionare a timpului şi nici pentru alţii nu a constituit vreo problemă. Ea nu voia faimă decât acolo în lumea ei, dar parcă prea desăvârşită a fost uitarea asta. Întindea mâinile spre masa aceea din lemn de nuc, plină ochi de cărţi. Nu erau ale ei, ea doar le ,,cuminţea” pe paginile multe şi, uneori, neprimitoare. Pe când se apucase de umblătura asta, a avut o străfulgerare. Era ca o urcare pe un munte abrupt şi plin de copaci agăţători. Cu mâinile goale şi cu ideile imprevizibile, reuşea să ajungă sus. Niciodată nu i se părea că era aşa greu, simţea că, de câte ori cerea ajutorul Lui, toate se făceau. Murea în fiecare zi şi reînvia, dar mângâierile unor rânduri erau doctorii de prelungire a finalului final. A trecut sub tăcere totul. Nu cred că se va repara ceva, ea nu va spune nimic şi nici nu se ştie ce ştie ea, ce o ucide şi cine poate face vreo scară de urcare spre normal. Este iarăşi noapte. Nu se mai aude niciun zgomot de paşi, nu mai cântă nicio bufniţă. De undeva vine un miros de săpun bun şi reînvie ceva din amintirile de pe atunci. Copacul din faţă se clatină şi frunzele-i cad ca gândurile. Parcă se aude totuşi un glas stins. Ca într-un film alb negru, apare o adiere de perdea şi un ,,mulţumesc” ajunge la ea. Se flutură o mână. - Doamnă, mulţumesc pentru carte! O să o aduc mâine, a fost formidabilă. Mi s-au sinucis toate crizantemele. Erau alături de mine. Nu le-am putut împiedica, scriam testamentul. Şi ceaşca de cafea are gust de uitare. Fug către o vară cu caise integre şi caut miros de crin imperial. Această imigrare îmi duce gândul la fantezii cu ploi de vară şi câmpuri cu floarea soarelui. A izbucnit un plâns de toamnă gri şi nu am remedii să-l opresc. Am auzit că se va linişti de la sine pentru că nu toate sunt perfecte. Mă sugrumă minusurile din jur şi degeaba alerg printre galaxii cu număr impar. Nu prea aduc noroc călătoriile astea, doar că lipsesc puţin de lângă ei. Ce să risc? Se scade puţin din numărul de clipe. Nu mai intentez niciun proces... simt cum mă inundă albul.

147

Translarea O zi cu soare extrem de strălucitor îţi dă impresia că toate în jur nu ştiu de tristeţe. M-am trezit cu o bucurie inexplicabilă şi parcă aştept un eveniment deosebit, nemaiîntâlnit. Deodată, ceea ce este în jurul meu nu este aşa important ca în ziua de ieri. S-a lăsat o perdea de mătase fină, peste casa mea şi mi-a transmis o idee. Merg la biserica din centru. Nu am fost demult şi, pe vremea asta frumoasă, prind curaj. Nimic nu-mi răpeşte din extaz. Drumul îmi este scurt şi acum, ca niciodată l-aş fi vrut mai lung. Văd oameni grăbiţi, scutiţi de zâmbete şi nu mai caut cauzele. Zgomotele maşinilor nervoase şi toată foiala asta din jur se amestecă rapid, ca într-o cuvă imensă, nestăpânită de nimeni. Mă uit la cerul albăstrui şi-mi amintesc de visul de acum câteva seri. Aşa era de albastru şi imens, şi atunci. În stânga, era un stejar cu frunze aranjate ca după un desen de copil foarte instruit, cu frunze puţin verzui, coaja trunchiului maro deschis şi extrem de înalt, dar nu depăşea dinozaurul din dreapta. Acesta zâmbea ca şi cum eu îi provocam acest gest. Aproape toată semisfera cerului din faţa mea era a acestui chip. Nu mă speria şi, nu ştiu de ce, aşteptam să-mi spună ceva. Păi, cum să vorbească? Am stat clipe bune în această poziţie, fără grabă, fără teamă, şi am dispărut într-un spaţiu plin de noroi şi pe înnoptate. Căutam cu disperare un loc de odihnă şi-i spuneam sorei mele că am deodată o frică inexplicabilă, stăpânitoare. Ea, îmbrăcată cu un sacou gri închis şi pantaloni negri, mergea în faţa mea dând din mâini a rezolvare. Am căutat acel loc de tihnă până târziu şi... ...cerul este cam la fel. E o vară călduroasă şi oraşul plin de praf. Se aude o ,,Salvare”. Niciodată nu mi-am imaginat cum este să fii pacient dus de ambulanţă, cu sirena pusă în funcţiune, asistat de o doctoriţă blondă şi frumoasă. Cum să fie aşa o situaţie când eşti găsit, luat şi băgat de urgenţă în operaţie. Trece pe lângă mine o ,,salvare” şi mă întreb cine o fi persoana care are noroc sau ghinion, cine ştie, după caz. Mă rog în gând să-mi fie mie bine şi tuturor, din lumea întreagă. În biserică este răcoare şi liniştea de aici te ia din tumultoasa viaţă urbană. Aici, vin mai rar, am o altă bisericuţă, mai aproape de casa mea, dar azi aşa am hotărât. Păşesc cu grijă, să nu fac loc discuţiei cu femeia de la lumânări, când se poate lua preşul după picioare şi-i sare scânteia. - Doamne ajută! - Ce doriţi? - Părintele este aici? - Da, dar ce vreţi? - Ei, probleme! Daţi-mi cinci lumânări! - Poate vreţi zece, e sumă rotundă! Şi luaţi şi-un calendar sau poate vreţi o iconiţă sfinţită la Sfântul Munte! - Nu mai am bani, numai cinci lumânări!

148

Şi, deja, am făcut păcatul. M-a stăpânit despotic pentru câteva clipe. Mi-a luat bucuria momentului, m-a aşezat pe putreda poleială a acoperişului capcanei. M-a prins. Oare de ce am făcut asta? Ce vină are biata femeie ca eu să o mint? - Ce vină are? - De ce a insistat? S-au trezit nervii, m-am mâniat în biserică. Doamne, iartă-mă! Cum să-mi transform temperamentul acesta meschin, de-acum, în celălalt bun, calm, generos? Doamne, iartă-mă! Scopul meu, de a veni aici, era altul. Îi voi spune părintelui. Am ajuns la altar. Liniştea mă copleşeşte. Parcă văd cerculeţe în faţa ochilor. Mi se pare că nu dispar, sunt tot mai multe şi mai întunecate. Apare părintele şi, ca într-un vis, când picioarele sunt grele şi nu poţi merge, fac doi paşi totuşi spun ,,sărut mâna”. Îngăimez ceva precum ,,am spus doamnei o minciună, că nu am bani” şi cer iertare, binecuvântare şi văd o privire uimită a părintelui care mă trezeşte. - Părinte, cer iertare! Nu ştiu ce a fost în capul meu, eu nu fac aşa ceva. - Liniştiţi-vă! Luaţi un loc în pridvor. Ce-o fi înţeles? Vorbeam fără legătură. M-au trecut toate apele de ruşine şi cine mai ştie de ce... Stând pe scaunul acela vechi, am descoperit uşa de la intrare. Era un vitraliu pe care eu, aici, nu l-am mai văzut. - Doamnă, de când aţi schimbat uşa? - Este aceea de când lumea. - Eu nu am văzut vitraliul acesta de când vin aici. - De când veniţi? - De vreo treizeci şi cinci de ani. Mai rar ce-i drept, dar am memorie. - Care vitraliu? Este uşă de stejar închisă cu model din nordul nostru. - Doamnă, vitraliul de la intrarea în biserică! - Poate vreţi un pahar cu apă. Şi am mai băut câteva guri de apă. M-am frecat la ochi şi iar m-am uitat. Sticla aceea frumos colorată era fără îndoială acolo. M-am ridicat să plec, dar drumul până la uşa cu pricina mi s-a părut lung şi, parcă trasă de cineva, am trecut prin vitraliu. Nu m-a durut nimic, nu s-a stricat nimic, nimeni nu m-a văzut ce am făcut, doamna de la lumânări nu era pe acolo şi eu am intrat într-un loc superb. Eram ca o proiecţie, dar într-o formă minunată, cu mişcări graţioase, eram alta la care mă uitam din ce în ce mai pierdut. Nu făceam nicio mişcare nepotrivită, eram când puţin impasibilă, când puţin ofensivă. Poate era o curiozitate, poate era un plan de urmat, dar, în ansamblu, era pozitiv. Trecusem de la o sfârşeală sugrumantă, la un imens bine. Nu mă chinuia nicio senzaţie de nefericire, eram într-o apoteotică stare. Se deschideau flori peste tot, nu percepeam vreun ceas din zi sau noapte, mergeam în plutire şi nu aveam glas, dar puteam fi auzită. Nu vedeam umbre, doar lumini şi cântece neauzite niciodată. La un capăt de câmp înflorit, am recunoscut nişte mâini.

149

Le-am sărutat pe toate, erau ale mele, ale lor, alor mei. Se împlinise o curiozitate? Era o stingere transpusă în iluminare? Ce era cu absolutul acesta? Ce căutam eu, aici? De unde ştiau ei? Era vreun vis? Tavanul era prea alb. Imobilizată fără să ştiu de ce, mă întrebam unde sunt. Liniştea era enervantă şi lumina neonului prea albă. Nu puteam să strig. Mă întrebam cine sunt. Nimic. Blank în creier. Ceva mă strângea, nu deranja, dar mişcare nu puteam face. Mă priveam de sus. Mă înălţam când la tavan când deasupra mea. Nu mă voiam, nu mă doream acolo. - Doamneeeeeeeeee! S-a trântit o uşă şi o adunătură de forme m-a întrebat: - Ştii? Nu ai pic de rană. Venim ca descreieraţii aproape să se răstoarne ,,Salvarea” şi tu erai dusă pe câmpii, râdeai şi erai mătase. Căutăm răni, sânge, picioare rupte, cap spart şi tu te ridicai în ciuda noastră când deasupra maşinii, când peste apă. Cine eşti? De ce faci magii proaste cu noi? Ne-am speriat, dar şi enervat. Închid ochii. Mâna întinsă m-a tras spre lanul cu maci albi. Rochia rămăsese pe targă, eu eram o floare şi cineva mă ţinea în palmă. Era mama. Alături, tata mă stropea cu apă de pe trandafirii aduşi de sora mea. Am zâmbit toţi şi ne-am dus pe cărarea plină de busuioc. M-am uitat în urmă.Vitraliul era spart şi nimeni nu spunea nimic.

Vis cu vis în mijloc de noapte struneam caii murgi de pe o claie de fân ţeapănă-ntre funii de cânepă doar doar nu s-or simţi zdruncinăturile agalea cailor mă lăsau în visul de vis şi-nghionteala instinctivă de copil stârnea râsul subţire de fân mă ademeneau portrete serioase nu erau greierii flecari pe nicăieri şi nici un lătrat de câine negru nu desluşeam doar cântecul de bufniţă mi se înghesuia în minte ca pe atunci când despicam lumea cu întrebări mi-am zgâriat glezna dreaptă de crupa calului cel mai murg şi primitor de bici trezitor şi-aşa am făcut poftă ţânţarului aproape adormit lumina mă dezbrăcase de noapte şi eu tot mai întindeam mâna să ţin hăţurile

150

Trei taţi şi-o mamă buimacă Când s-a născut Dafina, în familia ei a rămas aceeaşi atmosferă. De parcă nimic nu se întâmplase, taică-său uitase să spună mamei lui că i s-a mărit numărul de copii la şapte. După şase băieţi, aproape toţi blonzi ca el şi cam nedoriţi, a venit o fată, de care abia acum vreo două luni aflase de la nevastă-sa, Stanca, că este pe drum. Atâtea avea pe capul lui că numai la asta nu s-a mai gândit. Acuma, or face ce-or putea să aibă grija copiilor că asta fac părinţii buni. Când a văzut-o pe Dafina aşa de mică şi neastâmpărată, lui Ilarion i s-a părut mai specială decât băieţii. Micuţă şi roşie la faţă, îi era frică s-o ia în braţe. Pe băieţi nu i-a văzut imediat după naştere, că era plecat la muncile pădurilor, departe. Copila lor era alintata familiei şi se uitau la ea ca la oul de aur. Creştea fără spor, cum se spune şi parcă mânca din două în două zile. Slabă şi cu paloare în obraji, nu ai zice că avea putere cât un pui de vrabie. Când a plecat la şcoală, chiar din prima zi, Dafina a bătut câţiva băieţi, că nu erau ca fraţii ei şi-o tot trăgeau de codiţe. Le-a aplicat corecţiile şi, când doamna învăţătoare a întrebat-o de ce a făcut această faptă urâtă, a răspuns scurt şi hotărâtă: - Dar ce, eu sunt păpuşa lor? Şi toţi au amuţit. Dafina a rămas dreaptă şi plină de triumf. I-a sfidat cu privirea pe băieţi şi se citea în ochii ei că, dacă mai încearcă vreo mişcare pripită, vor avea surprize mari. S-au dus anii, a trecut şi Dafina prin ei ca prin varză, făcând ce voia şi când voia. Când a fost să dea examen la liceu, s-a cam alarmat, dar a mers la unul de profil sanitar. Îşi cunoştea de acum interesele şi, în toţi cei patru ani de studiu, când era printre primii din clasă, când aproape era de repetenţie, dar nimeni nu ştia de ce era în asemenea hal. Nu se destăinuia nimănui, deşi vorbea cu toată lumea. Stătea câteodată ca stânca, fără atitudine, fără replică şi altădată putea face drum printre cei din jurul ei. A terminat şi liceul şi a rămas repartizată la spitalul din oraş. Îi convenea şi salarul şi toate oportunităţile de aici. Era ambiţioasă, prezentabilă, elegantă când trebuia şi asta o făcea plăcută unora, dar trufaşă şi călcătoare pe cadavre, din punctul de vedere al altora. Când a ajuns la vreo douăzeci şi cinci de ani, mama Dafinei o cam aglomera cu întrebarea când se mărită. Fraţii ei deja aveau copii şi, la gândul că tocmai despre fata Stancăi s-ar putea spune că este bătrână şi nu-şi va găsi bărbat, parcă şi Ilarion, tatăl, se trezi, după ce toată viaţa parcă visase. Dafina era în lumea ei, avea un serviciu bun, prieteni la fel, ce-i mai trebuia? Concediile erau suficiente pentru relaxare şi faptul că descoprise marea şi-ale ei beneficii, apoi nu mai avea aşa mari planuri. - Lasă, mamă, că, ştii tu, ce-i al meu e pus deoparte! Şi râdea ca nebuna lui Ignat.

151

- Fata mea, vezi că timpul trece şi o să culegi, dacă acuma, cât mai eşti floare, nu alegi! - Dar mai vorbim, mamă! Ce câştig ai avut tu, când la şaisprezece ani, l-ai luat pe tata de douăzeci şi doi şi-ai umplut casa cu copii, până la treizeci? Ai văzut marea, muntele, băi de nămol, ceva? Pe naiba, şi? - Aşa trebuia să fie şi, la câtă şcoală ai tu, apoi, vezi cum ţi-alegi partea. - O s-o aleg bine, stai liniștită! Şi-au terminat de analizat situaţia asta, grea. Când au primit vedere de la mare, semnată ,,Dafina voastră”, Ilarion şi Stanca s-au bucurat de parcă ei erau acolo. Se agitau a fericire că aveau fată asistentă medicală şi parcă un aer de superioritate dădu peste ei. A trecut vara, a venit toamna, dar Dafina venea mai rar pe acasă. Se şi întrebau părinţii de ce, dar fata le spunea că are mult de lucru şi nu prea mai are zilele libere. Când este să dea ghinionul peste om, atunci omul trebuie să-l suporte fără să crâcnească? Ghinionul ăsta a avut ceva răbdare de a aşteptat-o pe fata aceasta ambiţioasă. Poate că există şi o consolare, când ştii că alţii sunt şi mai ghinionişti. Dafina o făcuse cum nici în vise nu se putea. A cunoscut la mare un bărbat frumos şi plin de haine bune şi a fost un pas mic până la o noapte furtunoasă, de neuitat. L-a căutat cu privirea vrea două zile, dar pe plajă, lângă ea, se tot aşeza un brunet plin de veselie şi cu glumele la el, de fiecare dată. Din vorbă în vorbă, au mers la restaurant, au mâncat, au degustat un vin bun, au şi dansat şi când este să fie frumos, a fost până a doua şi încă alte trei. A plecat bruneţelul, că i se termina vacanţa şi abia i-a reţinut numele. Ei, dar la ce să ştie aşa multe, că doar relaxarea era importantă. Dafina se pregătise să-şi întâlnească prilejul aici, la mare, şi dacă i-a fost totul pe plac, de ce să-şi pună întrebări? Mai avea încă cinci zile de stat la soare şi uite că atenţia i-a fost distrasă tocmai în dimineaţa când i se păru că e cam singură. Un tânăr cu ochelari cu rame aurii, blond şi cu zâmbet de actor, o salută ca şi cum se cunoşteau demult. Au stat la plajă aproape toată ziua şi blondul a copleşit-o cu atenţii gastronomice şi complimente pe care orice femeie le-ar dori. Dafinei îi plăcea compania, nu a fugit ea după acest noroc, dar uite cum a fost răsplătită, după suferinţele de acum o săptămână. Nu avea experienţă în materie de bărbaţi, dar nu ai cum rezista la unul cu atâtea maniere bune şi frumos foc. Nu mai avea ambiţii, direcţii sigure, principii, s-au dus toate şi nu se mai potrivea nici faptul că drumul spre fericire presupune doar trei secrete, hotărâre, timp şi efort. Parcă ştia asta de undeva... Ea avea numai timp, celelalte două erau anulate de şarmul blondului misterios, care, nici de unde era, nu i-a spus. - Stai liniştit, că nu vreau neapărat să ştiu de unde eşti, câţi copii ai sau câte neveste! Şi iar s-a pus pe râs după două pahare de vin băute din ambalaje de plastic. A râs şi blondul la glumele Dafinei, exact ca Owen Wilson când se fugărea cu chinezul pe pajiştea şerifului beţiv.

152

Seara au mers ca doi buni prieteni, la un restaurant şi-au simţit cum toată lumea era a lor. A lor a fost şi noaptea ce urma şi ziua următoare până către după amiază, când blondul mieros şi plin de afecţiune a rugat-o să-l aştepte că merge după...o surpriză. A aşteptat Dafina două zile, dar nu i-a părut aşa rău, mai ales că totul a fost frumos şi distractiv. Peste trei zile, şi-a luat rămas bun de la mare şi a strâns cu ea amintirile inedite, la care nu spera când a ajuns aici. Ceva i se păru straniu şi nu accepta evenimentele în totalitate. Se tot bătea în cap uşurinţa cu care petrecuse cu cei trei frumoşi şi siguranţa cu care păşise pe litoral. Au trecut trei luni şi Dafinei îi era rău mereu. Nu spunea nimănui, dar se vedea pe faţa ei. Era palidă, nedormită şi fără chef de a vorbi. Era în mare dilemă, căci abia după vreo două luni şi-a dat seama ce i se întâmplase, doar era în domeniu. Mamei nu-i putea spune, prietenă bună nu avea, aşa că urma să ia o decizie, dar după trei luni, cine o va ajuta? Acasă nu a mai mers şi dădea rar telefon, ultima dată anunţându-şi părinţii că va pleca, peste două zile, într-o campanie de ajutor sanitar, tocmai în Siria, pentru un an. Avea timp să-şi aranjeze povestea în acest interval, dar, la final, cum va fi? Cumplită situaţie. Părinţii au crezut povestea Dafinei, vorbeau la telefon, doar că nu o mai căutau la locuinţa ei, din oraş. Cei trei frumoşi companioni ai fetei noastre aveau, aşa, în sufletul lor, câte o remuşcare, parcă asemănătoare. Din discuţiile cu Dafina, toţi ştiau unde lucra şi cum se numea şi ar fi vrut să se mai întâlnească măcar o dată cu ea, pentru că le cam plăcuse. E drept că nu o mai căutase niciunul până acum şi nici nu au răspuns la telefoanele ei, dar asta nu era o piedică în calea lor. În ziua când a născut Dafina, a simţit că toată frumuseţea lumii a fost adunată şi pusă în fetiţa ei. Era o minunăţie de copil şi credea că are aripi suficient de mari, pentru a se ridica deasupra lumii şi să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru acest dar. Salonul Dafinei se umplea de flori şi din când în când în gândul ei apărea încurcătura cu certificatul de naştere al fetiţei. Cum va trece la numele tatălui liniuţă, adică va avea un copil din flori? Ei, dar ce să se tot asude cu aceste lucruri, a constatat că prezentul trebuie trăit şi iată şi rezultatul. După aceste ore pline de emoţii, adormise şi visase pe cei trei bărbaţi care alergau pe cărări cu flori, către ea. Întindeau mâinile toţi către ea şi fetiţă şi, în acea îmbulzeală, se trezi. Venise sora şi o întrebă plictisitor: - Vrei să intre domnul? - Vai de mine, care domn? Poate era vreun frate care aflase de problema ei şi... dar nu, venise blondul. Nu ştia că Dafina născuse, ci doar că aici lucra şi aştepta să vină de pe saloane. A intrat blondul în salon şi se făcu var la faţă.

153

S-a apropiat de patul Dafinei şi i-a întins buchetul de trandafiri albi, aproape sugrumat de emoţie. - E cumva? - Ce anume? - Eu... sunt... - Nu e cazul să vorbim acum. Cum să fie cazul, ce mai ştia ea cine era şi cum? Dar, când este ca totul să fie ca-n filme, apoi aşa iese. Pe uşă au mai intrat doi bărbaţi cu flori în mână, adevărat că nu în acelaşi timp, ci la două minute distanţă şi echipa era întrunită. Se uitau unii la alţii, apoi la copil, la Dafina şi li se părea că frumuseţea aceea mică şi frumoasă semăna cu fiecare dintre ei. Dafina se buimăcise şi a avut pentru moment senzaţia că leşină şi chiar ar fi fost bine ca pământul să se crape, să intre acolo. Până la urmă, se hotărî să-i ia la întrebări pe toţi cu de ce, cum şi deja era biruitoare asupra necinstiţilor ei foşti cuceritori din vară. Se sfârşi o zi cu concluzia că se vor face demersuri pentru clarificarea situaţiei. Filmul este o transpunere vagă a realităţii acesteia, clocotitoare.

Miss everyone un văl sordid de noapte neruşinată acoperă ungherele basmului meu şi nici sclipirile paharului de sticlă incoloră nu-mi mai rănesc ochii deja împrăştiaţi nu mă împiedică nici chiştoacele de ţigară aruncate anapoda lângă prunul nostru şi niciun urlet de beţiv nu-mi sparge timpanul nu mai au viaţă nici lampioanele de grădină şi pustietatea asta aliniată cu amintirea mă topeşte din oase din carne din sânge mă amestec cu scrumul chibritului ars până la deget şi n-am nicio şovăială că aş greşi drumul către îngenuncherea finală vă caut în nopţi în zile în gând plângând odată cu îngerii poate aşa vom da ploaie ierbii uscate din graveyard

154

Te-aştept te-aştept şi azi cu struguri uscaţi pe hârtie de ziar în podul cu miros de porumbele dar mă priveşti de-acolo dintre dealurile cocoşate de păduri cu ochi de sticlă incoloră ca un peşte hăituit de undiţa vicleană te aştept şi mâine cu albastru pe frunte şi verde în palme încălzind aşternuturi cu păcate din nopţi dar mă cerţi de după perdelele grele de-atâta ascuns şi nu îndoi genunchii că nu ţi-e dor de rugare te-aştept din nou în ninsori de flori păcătuite de săruturi furate şi zbucium de fluturi cântăreţi la pian în surdină dar trimiţi în zori semnat anonim un plic cu seminţe de busuioc cu noroc te mai aştept încă o zi cu irişi de mort dezgoliţi de pământ împletiţi cu fire de soare tânăr dar ţipi ca un bolnav de insomnii şi rupi iasomiile cu pieptenele de muşeţel fără să-ţi pese de urechea mea te mai aştept sau merg să mă închid într-o petală de roză

155

Să ne udăm rădăcina cu bunătate pumnii erau plini de întristare şi plămădeau strigări peste oameni când urletul era doar în gând asfixiat de plâns omenesc alergătura din colţ în strâmtori obosea cugetul pornit spre liniştire dar vai cum încolţea mânia pe toţi fără a şti că ni se scurgeau ochii în hohote ne încremeneşte târâtul pe jos şi ne subjugă plânsul pe când se făceau jurăminte pământului ne-au crescut paraginile pe creier şi arbori pentru mânere de cuţite însângerate nu este loc de îngropare a otrăvii şi se tot cerne zgomot şi pustiu nu se vorbeşte în limba ştiută e doar năpăstuire şi încrâncenare absolută nici mamele nu mai pot plânge oprindu-şi feciorii de la mârşăviile planificate de alţii fumegă inimi arde pământul uimit este Dumnezeu dar ei merg haini înainte poate poate vor fi văzuţi de stăpânii de gloată este inutil cuvântul iubire oare ne-om aduna în flori de maci să ne spunem poveşti din trecut şi-atunci va fi regretul cât Everestul şi iertarea cum este normal cum se va cere azi poate mi se va uşura sufletul nerostind cuvinte rostite la umbră de răzbunare să ne dăm mâna să ne udăm rădăcina cu bunătate altfel murim în guri de lupi pline de furie şi teroare neînţeleasă de noi de aici de noi de aici cei cu inima deschisă

156

Armonia culorilor Căutarea armoniei culorilor este o relaxare, o purificare, o îmbogăţire a sufletului. Găsirea ei este o iluminare a unui posibil drum. Stăpânirea armoniei este conturarea cu tuş gros, a unei personalităţi în domeniu, este o delimitare de restul, este o recunoaştere a muncii şi timpul alocat căutărilor, găsirii şi explorării unor frumuseţi coloristice. Iată, ce frumos spunea Sfântul Grigorie de Nyssa: ,,fiecare dintre noi este pictorul propriei sale vieţi: sufletul este pânza, virtuţile sunt culorile, iar Hristos este modelul pe care trebuie să-L pictăm.” Armonia mai vine din nuanţele de lumină, ca atmosfera care leagă totul în subiect. Neapărat această potrivire desăvârşită a culorilor trebuie să vină din inimă şi aceasta ascunsă fiind, valorează mai mult decât cea vizibilă, dar împletirea lor dă excepţionalul. Lucrul acesta vine de la Dumnezeu, ştiu foarte bine. Paul Cezanne spunea că ,,pictura nu trebuie să copieze obiectul în mod slugarnic, ci trebuie să prindă armonia dintre multiplele sale relaţii” şi dacă relaţia cu Dumnezeu nu funcţionează, nu ai nimic. Realizarea unei senzaţii este o reprezentare a ceea ce te impresionează din jurul tău, într-o armonizare a culorilor din pictura ta. Efectele plăcute ochilor vin dintr-o comuniune perfectă a culorilor, dată de iubirea celui care mânuieşte penelul, căci pictura este o artă a privirii. Efortul meu este ca armonia culorilor mele să fie percepută ca un dar al iubirii. Limbajul sufletului ar fi rămas necunoscut dacă nu ar fi pictura.

157

Lucrări creație plastică- Lilioara Macovei

158

159

Claudia Elena Peter De pe meleaguri bihorene, domiciliată în Oradea, artist plastic, profesor de educație plastică, membru în Uniunea Artiștilor Plastici, Filiala Oradea. 2011- Lansarea romanului de debut „Departe spre acasă”, apărut la editura Lumen, Iaşi, lansarea în Librăria Guthenberg, moderatori scriitorii, Dan H.Popescu, Mihai Vieru, administrator UAP Oradea, Radu Tîrnovan. 2014- Texte de proză scurtă au apărut în antologia „Petale de suflet”, editura Editgraph. 2017- Lansarea volumului de proză scurtă „Desene cu se(crete)” editura Singur, Târgoviște. Lansarea Galeria de Arte, invitat Dan H. Popescu, Mihai Vieru, Corina Cernea. 2018- Prezentarea creațiilor literare și plastice la evenimentul Expo-cultura, Căsoaia, Arad, organizatori, Asociația culturală ,,Cartea, izvor de cultură” Primăria Tîrnova și Consiliul Județean Arad. Numeroase apariţii în Revista Negru pe Alb, on-line și tipărită, cu proză și materiale de artă. Articole de artă și proză în Revista de Cultură AC, revista Asociației ,,Cartea, izvor de cultură”, membru activ al asociației. Participări la expoziții de grup și personale în țară și străinătate cu lucrări de pictură pe pânză, pictură pe sticlă, artă textilă. - Expoziția Ariadne- artă textilă, Târgu Mureș. - Bienala de artă Lascăr Vorel, pictură, Piatra Neamț. - Participare internațională la Salonul de Artă Contemporană, pictură pe sticlă, Chișinău. - Expoziția Salonul de primăvara, Galeriile Frunzetti Bacău - Participare la Saloanele anuale ale artiștilor plastici orădeni și expozițiile tematice Muzeul Țării Crișurilor, Galeriile Cetății (Galeria Reperaj).

160

Șase luni Acum șase luni, viața mea s-a schimbat definitiv. Tragic, împărtășind cele mai sinistre temeri. Prin moarte, că doar ea poate lovi ireversibil. Părinții mei au murit într-un stupid accident de mașină. S-a spus la știri, a scris presa și nu pentru că ai mei au fost niște personalități a căror lipsă să fie atât de resimțită, ci datorită stu pidității, hilarului fel în care mașina lor, realmente a frânat brusc să evite un pui de pisică aciuiat exact pe mijlocul drumului. Mașina a deraiat de pe carosabil și s-a înfipt cu violență într-un stâlp de beton, secerând capul mamei și despicând trupul tatei. Au murit pe loc, fără suferință, cred că habar n-au avut ce li se întâmplă. Puiul de pisică a supraviețuit și a fost adoptat de paramedicul venit cu prima ambulanță. L-am vizitat odată, iar motanul s-a cuibărit în poala mea și m-a lăsat să îl mângâi prietenos. Medicul a surâs vinovat puțin, oare ce rol au cele nouă vieți ale pisoiului să contrabalanseze cele două umane, despicate într-o clipă. Dar doctorul era tânăr și eu majoră deja. Relația nu a mers, dar ne-am tras-o destul de satisfăcător, o dată! Ca și cum moartea părinților mei nu ar fi fost de ajuns, al dracului destin câte rahaturi avea să îmi rezerve. Telenovela se derulă, oarecum previzibilă, aș spune. Prima chestie, casa noastră frumoasă cu cinci camere și grădină de flori era achiziționată pe un credit uriaș, de la o bancă nesimțitoare la sentimentele umane. Imensa rată, evident nu mi-o puteam permite din niciun venit, așa că, într-o dimineață destul de friguroasă, de sfârșit de noiembrie, însoțită de un executor, mi-am făcut bagajele și am predat cheile casei visurilor noastre. Problema nu era faptul că mă atașasem eu prea mult de averea iluzorie, a familiei mele recent răposate, dar nu prea aveam alternative de a locui undeva, după ce abuzasem de bunăvoința puținilor mei prieteni bărbați. Sătulă de împărțeala bagajelor prin terțe locuințe, de risipa energiei sexuale, prin care prestam buna găzduire a amicilor, am decis, în prag de sărbători, că ar fi cazul să îmi iau viața în mâini. Închiriez o garsonieră, îmi iau și eu un job, îngheț anul la facultate... și alte mărețe planuri de om matur. Complet irealizabile, evident! Încet, disperarea se cuibărea în mine. Iar ca să explic situația în care mă regăseam acum, ar trebui să fac o comparație cu viața mea de dinainte! Fusesem prințesa familiei mele, unic copil, ai mei nu aveau nicio rudă, bunicii din partea tatei muriseră demult, iar mama crescuse cu o mătușă alcoolică. Mi-au oferit mie tot ceea ce ei nu avuseră niciodată, stabilitate financiară, iubire fără limite, mi-au satisfăcut toate capriciile, am primit toate jucăriile, hainele, fardurile, excursiile. Am fost centrul absolut al universului acestei familii. Mi s-a inoculat ideea că mi se cuvin toate, că e firesc să gândesc doar, pentru a se împlini. Bonus, eram și frumoasă! Ăsta e adevărul, nu am de ce să îl ascund.

161

Nu mă ascundeam nici pe mine, devenind o bombă sexy, atent pusă în valoare de atuurile absolut naturale pe care le posedam. Și întreținute, că deh, mami mă făcu o cochețică, cosmetică, extensii, gene false, manichiură, masaj, tratamente cu uleiuri aromate și pietre semiprețioase. La ce dracu’ mi-au folosit toate, acum când zăceam singură în prag de sărbători și habar n-aveam încotro să o apuc! Nu zic că nu mai poți sta la mine, iubi... da’ vin ai mei și înțelegi... nemernicul era logodit undeva, în orașul lui natal, și deoarece fusese cea mai lungă relație a mea, avusesem niscai pretenții. Degeaba, se pare. Ne-am despărțit cu scandal, doar eram o divă, ce dracu’! Și am pornit la colindat, cu geamantanul doldora cu haine scumpe și inutile, cu cizmele cu toc și extensiile fluturând zadarnic, în viscolul de decembrie. Și atunci, sună telefonul. Nu mi-am pus vreodată problema propriei inteligențe. Am avut cam tot ceea ce mi-a trebuit, nu a fost necesar să apelez la studierea tărtăcuței, mai mult de aspectul ei exterior. În noaptea aia fatidică de ajun, am constatat cu stupoare că nu sunt deloc prea deșteaptă, că anumite lucruri clare și coincise, pe care nu-știu-ce-avocatul-vieții mi le îndruga, pur și simplu nu le înțelegeam. M-am mai liniștit când se oferi să vină cu mașina și să mă culeagă de pe strada Nicolae Bălcescu, numărul 7, unde mă aflam. Culmea, îmi aminteam cu precizie numele străzii, iar numele avocatului nu. Deși m-am urcat în mașina lui scumpă și am pornit cu el la drum, spre un birou sau casa lui, că aveau musafiri... ce mai conta că eram vulnerabilă, neliniștită, în pericol. Pe scurt, tata lăsase un testament, doar cu vreo câteva luni înainte de accident, încercase să își pună ordine în lucruri. O fi presimțit ceva! Casa ipotecată, pe care am pierdut-o în favoarea băncii, era cumpărată împreună cu mama. Dar undeva, în alt oraș, tatăl meu adorat mai avea o locuință. Un apartament, al cărui moștenitor de drept eram și eu. Problema era că nu doar eu și aici intervine partea pe care nu puteam să o înțeleg, în urma căreia miam iscodit interogativ propria inteligență, pentru că domnul ăsta de treabă îmi turuia niște aberații cât Mercedesul lui de mari. Tatăl meu mai avea o familie, tatăl meu mai avusese o soție și mai avea undeva niște copii. Acei copii erau minori, orfani și în pericol de a fi încredințați statului. Eu, ca major, am devenit aparținătorul acelor copii și moștenitorul acelui apartament. Din alt oraș! Practic eram capul unei familii, despre existența căreia habar n-am avut până acum cinci minute! Copiii ăia sunt frații mei? mă trezesc întrebând. Nu ești singură pe lume! mă consola, cu cele mai bune intenții, avocatul. Să mori tu! Hai sictir... adică mortul ăla (tata) și-a făcut mendrele cu altă curvă, în timpul mariajului cu nevastă-sa (mama) și aveam niște frați (câți, dracu’?) și un apartament (pe care nu l-a pierdut în favoarea băncii) și eu eram brusc și proprietarul casei și aparținătorul legal al copiilor (frații mei!). Și asta nu e tot, insista omul legii. . De fapt, tata n-a fost niciodată căsătorit legal cu mama, ci cu cealaltă femeie (care murise și ea în urmă cu câțiva ani). Mama a fost o amantă fidelă, tata consumându-și bine mersi și căsnicia, din moment ce aveam doi frați mai mici ca mine!

162

Și unul mai mare! Insista avocatul să pună sare pe rană. Ei, la dracu’! Recapitulare: tata, om însurat bine-mersi din orașul Z, cu un copil mic, întâlnește pe mama în orașul H. Trăiesc în concubinaj toată viața în orașul H, iar în orașul Z, nevasta crește copilul mai mare plus cei doi care apar după. Ceva de genul, aprobă surâzând avocatul. Sunt sigură că i se pare amuzant și cu iz de telenovelă. Iar eu, Maria-Alexandra (Alehandra, să fie mai dramatic), de ce dracu’ devin aparținătorul unor minori, când au un big-brother cât se poate de major? Tatăl tău nu l-a recunoscut niciodată. Băiatul poartă numele mamei lui și nu are niciun drept nici la avere (amărâtul de apartament, în orașul Z) nici nu poate fi numit tutore legal al unor copii ce au numele de familie Ivănescu (numele tatei și al meu, evident). Se pare că astfel l-a prostit nevasta pe tata să se însoare cu ea, rămânând gravidă cu big-brother. Astfel m-am apucat eu de fumat! Și trăgeam cu nesaț din țigări în camera mea de hotel, în vana cu spumă de trandafir, cu ochii pironiți în tavan. Ca norocul că măcar banii adunați în contul meu erau cât de poate de reali și îmi dădeau posibilitatea să trăiesc la hotel, măcar până treceau sărbătorile. Să mă feresc de fericirea înconjurătoare, ce mi se părea că își bate joc de mine. Prin antiteză! După anul nou, primesc un telefon. Alo, Alexandru Maior sunt! Alo, Alehandra Ivănescu! Kissis, hugs, bullshit, big-brother-sister meeting! Un tânăr frumușel, brunet, înalt, cam deșirat, ochelarist, cu părul crescut fără vreo formă, ușor rebel. Îmi strânse mâna imparțial și nu se holbă la mine, cum o făceam eu. Mi se părea că semănăm izbitor. Dovadă că și altora, ne-am așezat la masa de la barul hotelului, el comandă o cafea și ospătarul mi se adresă amabil: și sora dumneavoastră? El tresări neplăcut surprins de apelativ, eu am râs prostește. Moștenisem amândoi înfățișarea frumoasă, a tatălui meu, craiul, bărbatul adorat a două femei. E romantic, dacă te gândești. Dar fratele meu, Alexandru, nu avea simțul umorului, o privire tăioasă, înnegurată, vorbe grele, pline de ură mocnită. Îmi zugrăvea un tată comun, mult diferit de cel pe care îl cunoscusem eu, sper că putrezește în iad, încheie apocaliptic. De urgență trebuia să plec cu el în orașul Z, să iau în primire casa și minorii. Asistența socială face presiuni serioase, copiii nu au niciun venit pentru a demonstra că sunt capabili să se întrețină singuri. El i-ar înfia, dar s-a descoperit această soră (eu) și legal trebuie să își asume răspunderea întreținerii (eu, din nou). Singura răspundere pe care mi-o asumasem vreodată a fost vopsitul rădăcinilor minunatului păr, umplerea unghiilor cu gel, sedusul vreunui interesat prin cluburi, examenele în sesiune, carnetul de șofer pe care nu l-am luat niciodată. Orașul Z e în nordul țării, e frig și iarnă. Averea tatei constă într-un apartament cu două camere mici, o bucătărie semi-utilată, un balcon vechi, o sârmă de rufe pe care zac înghețate o pereche de blugi și o căciulă. Un frate adolescent obez și o soră de zece ani internată în spital, cu o problemă gravă, încă neidentificată (de mine).

163

- Hi, sis, OMG ce bunăciune!!! - Șterge-ți balele, netotule! I-o reteză big-bro. Grăsuțul se așeză plictisit la calculator, unde se chat-uia cu bipuri și emoticoane cu ceva gagică virtuală. Alexandru Maior mă invită în bucătăria minusculă și ne-am așezat la o masă fixată în perete, pe cele două scaune disponibile. Se uită scârbit la mormanul de vase cam demult nespălate, trânti o înjurătură (bănuiam că i-o adresa adolescentului din camera alăturată) și se apucă să deretice destul de priceput. - Șase luni! Vorbi de după jetul neîntrerupt al apei. Ciocni vasele enervate și ele, umplu repede uscătorul de plastic de la marginea chiuvetei. Atât trebuie să mă ajuți, șase luni! Ți-e foame? Am aprobat. Drumul fusese lung. L-am parcurs amândoi cu mașina lui, un Golf mai bătrân ca mine, admirându-i priceperea la șofat pe drumurile aglomerate și înzăpezite, ale patriei. Nu am vorbit mare lucru, chestii de complezență, la ce facultate ești? Dar tu? Eu muncesc, că nu am posibilitatea... micile răutăți aferente! Eu o abandonez, că oricum nu îmi place. Dreptul? Sarcastic, evident. Și iar am tăcut până la Brașov. - Peste șase luni, George va fi major și preia el ștafeta! Zâmbește trist. Evident, în acte. O să mă ocup eu de toate, ca de obicei. - Bro’, ce faci de haleală? George se ivi în cadrul ușii, surâdea fericit și mă cercetă fără să se ascundă. Să mor de nu semănați, bro’, parcă ați fi frați! Râde cu poftă. Auzi, n-ai uitat de majoratul lui Jonny, tre’ să iau cadou, man, nu mă lăsa în căcat, merge toată clasa. - Ți-ai reparat nota de la română? - În vacanță? Am timp, nu se gată semestru, ți-am zis că nu rămân corigent, ce dracu’! Adică am luat cinci la mate și tu mă freci la melodie cu româna? Da de optu’ la fizică nu zici nimic, nu tu bravo Geo, bro’, nu ești corect, op zău! - Dispari, îi întinse o bancnotă. Du-te și ia o pâine și un suc, poate o servim pe domnișoara! George luă banii și îi cercetă dezamăgit. Alexandru deschise frigiderul și mai completă lista cu lipsurile culinare, spre disperarea tânărului ce se văzu cu bugetul terminat pe dată. Se încălță cu mare greutate și ieși trântind ostentativ ușa. Telefonul sună o melodie surprinzător de veselă și Alexandru se scuză civilizat, mergând în cealaltă cameră să vorbească. Am rămas singură și, deodată, evidența noii mele vieți mă lovi ca un trăsnet. Parcă abia în apartamentul cu design comunist am realizat ce mi se întâmplă cu adevărat. Cât sunt de părăsită de tot ceea ce cunoscusem și știusem până acum. Cât de fragile au fost căile pe care am călcat, lipsite de importanță idealurile, necunoscuți oamenii pe care i-am cunoscut. Minciuna în care am trăit m-a sufocat ca o pernă aplicată pe față, minciuna pe care părinții mei iubiți mi-au clădit-o, numind-o viața mea perfectă... Dumnezeule, nu mi-a lipsit nimic, timp de două zeci și unu de ani, iar același om, același tată, obligă acești copiii la o sărăcie evidentă, fără perspective.

164

În timp ce eu frecventam, când aveam chef, cursurile prestigioasei facultăți de drept, la cu plată (evident nu am intrat la buget), iar dacă nu îmi luam examenele în prima sesiune (ceea ce se cam întâmpla), mi le luam în sesiunea cu plată... (că avea tata grijă!), Alexandru nu își permite să facă facultate și e obligat să muncească, pentru a întreține un adolescent obez și o surioară bolnavă. O milă nespusă mă copleși și lacrimile mă inundară pentru prima oară, chiar și după moartea părinților. Alexandru se reîntoarse și ignoră calm criza mea lacrimogenă. Cafeaua sfârâi în ibric și clinchetul linguriței cu care îmi amestecă cele două cuburi de zahăr mă liniști. Mă privi grav, în tăcere, și îmi întinse șervețelele deja pregătite. - Trebuie să merg la muncă, mi-am luat destule libere cu plimbarea asta! Vorbi într-un târziu. Afară se întunecase și frigul sau spaima îmi dădeau fiori. Hainele mele de divă sexy nu se potriveau deloc cu noua conjunctură. Camera mică, aia din spate e a ta, baia trebuie să o împărțim. Habar n-am dacă a făcut George curățenie, te descurci tu cumva acolo. Ar trebui să fie prin dulapuri un set de lenjerie de pat nouă! - Mulțumesc! Răspund repede, de parcă mi-ar fi făcut nu știu ce favoare. Îmi întinse o carte de vizită. - Ai numărul meu aici, mâine dimineață ies din tură, dorm o oră și apoi mergem la spital să o cunoști pe Giulia! Aduce Geo ceva de-ale gurii, faceți sandviciuri în seara asta, să nu îl lași să-și pună maioneză... dar oricum nu mai contează. Era obosit, foarte. Și o milă de el îmi aduse iar un val de lacrimi. - Calmează-te, ce dracu ai? Când să iasă, apăru și George, ceva mai bine dispus, gâfâind de efortul urcării celor trei etaje. Alexandru îl instrui și pe el ca pe mine, îl puse să repete că a înțeles și ieși. George îmi trase cu ochiul în urma lui. - Nu-l băga în seamă, e crizat rău, bro’, da’ de treabă, dacă-l cunoști! Faci tu ceva de haleală, io mor de foame, îți spun sincer. Hai, merg să fac un meci cu băieții! - Ok, aprob cuminte. - Să fie cu maioneză! strigă înainte de a se așeza la computer. Surâd. Și încerc cu greu să mă mișc, țintuită în incomodul scaun. Mă întreb dacă am avut vreodată o altă viață. Nu mi-o amintesc. * - Șase luni! Repetă Alexandru Maior găsind cu greu un loc de parcare în fața spitalului de copii. Am vorbit cu asistentul social, care are cazul nostru, după ce trecem pe la Giulia, ne întâlnim cu ea. Apoi, o să mergem și la notar, pentru succesiunea casei. Sper că ai cartea de identitate la tine? Mă întrebă cu asprime, am confirmat. Privirea lui se opri pe picioarele mele suficient de dezgolite de fustița prea scurtă pentru ianuarie, iar cizmele albe cu toc alunecară la primul pas făcut pe trotuarul înghețat. Alexandru mă prinse de mână într-un gest reflex,

165

ce-mi dădu fiori pe șira spinării. Mâine îmi cumpăr haine normale, am gândit pășind prudent, în urma lui. Nu mai fusesem niciodată într-un spital de copii, odată, când am fost bolnavă, ai mei au refuzat internarea și m-au tratat ca pe o prințesă, acasă. Spitalele sunt locuri aglomerate, depresive, pline de suferință. Și de doctori chipeși! Unul trecu surâzător pe lângă mine și, evident, mi-a înseninat puțin dimineața. Alexandru critică cu o privire reprobatoare micul flirt și fu interpelat de asistenta șefă a secției de oncologie pediatrică. Oncologie pediatrică?? - Hei, l-am oprit cu o strângere bruscă de mână. Asistenta planturoasă îi turuia în șoaptă ceva despre o criză de azi noapte. Eu, evident, incapabilă să mai înțeleg ceva. Un copil chel, purtând după el un stativ cu perfuzia trecu nepăsător pe lângă mine, salutându-l pe Alex. Acesta mă prezentă asistentei șefe: domnișoara Maria Alexandra Ivănescu. - Ce are fata? L-am întrebat, realizând cu greu, un alt adevăr dureros. Asistenta auzi întrebarea. - Explică-i, Alex, abia s-a potolit, nu aș dori să o supuneți la alt stres. Mâna ei se așeză o clipă pe mâna lui, surâsul alunecă empatic spre chipul lui întunecat, dar chipeș. - Leucemie, îmi azvârli el, deloc sensibil. Să te abții, auzi? Așteaptă să te cunoască, comportă-te normal, e o fată foarte deșteaptă. A suferit destul! Concluzionă și porni înainte spre salonul ei. Am rămas pe loc, refuzând să mai iau parte la o nouă dramă. Dar cizmele cele albe se clătinară încălțate cu papucii sterili, iar halatul pe care cineva mă obliga să îl port și masca așezată pe față, mă făcură să accept un alt adevăr sinistru. În timp ce eu crescusem obsedată de imposibilitatea cumpărării unei exorbitante genți de firmă, un alt copil al tatălui meu creștea obsedat de imposibilitatea opririi unei boli incurabile. Giulia era frumoasă, luminoasă, veselă. Dacă ar fi avut păr, ar fi arătat exact ca un copil normal, avea pijama cu prințesele Disney și mă îmbrățișă cu drag, sărutându-mi obrajii. - Ce bine că am o soră! Ce frumoasă soră am, seamănă cu tine, Alex! Confirmă și ea. Nu puteam vorbi, lacrimile stăteau să țâșnească, iar privirea rece a lui Alex mi le țintui în gât, la fel ca și cuvintele. Dar Giulia păru că mă înțelege și îmi dădu răgazul să îmi revin, în timp ce ea vorbea chestiuni strict-tehnice ale bolii, cu tânărul. Mai târziu, fratele nostru îmi întinse iar șervețelele cu care mi-am șters refluxul stomacului meu sensibil, neobișnuit cu problemele reale. Și iar am alunecat pe gheață direct în brațele lui! Cu siguranță nu mă considera o persoană pe care să te poți baza, dar nu mi-a spus-o niciodată. Acum, la adăpostul timpului ce așternuse deja o pâclă confortabilă peste cele întâmplate, mă întrebam de ce m-a acceptat omul ăsta îndreptățit să facă gesturi drastice, să spună vorbe grele.

166

Să își verse năduful pe ceea ce eu reprezentam (ceea ce el ura mai mult), o fiică perfectă a tatălui lui (care nu l-a recunoscut niciodată). Muream de curiozitate să aflu de ce, dar nu îndrăzneam să-l întreb nimic. Privirea rece, expresia preocupată, oboseala cronică ce-i picura plumb în pleoape și ațipea de câte ori avea ocazia, în tramvai, în taxi, în sala de mese a spitalului, unde mai serveam câte o ciorbiță dietetică. Un bărbat tânăr, ce nu fusese vreodată copil, ce nu știuse cum e adolescența, care îngrijise o mamă bolnavă, de frații lui mai mici, un tată absent, o casă ce se plătea cu greu, un loc de muncă într-un garaj auto, cu miros de vaselină și bacșișuri derizorii. Când i-am spus că aș vrea să mă angajez undeva, mi-a zâmbit trist, ce dracu’ știi tu să faci? Ei, învăț, orice ar fi! Deja trecuse mai bine de o lună din cele șase. Starea Giuliei se înrăutăți. Deodată, nu mai răspundea la tratament, slăbise, parcă deveni translucidă și privind-o cu atenție cum doarme parcă îi vedeam sângele bolnav alergând prin vene, căutând incisiv sânge sănătos pe care să îl contamineze. De ce naiba a apărut și boala asta, într-un trup fragil ca al ei, la începutul unei vieți pe care nu o să o mai trăiască. O fi karma negativă, o fi vreun blestem strămoșesc, genele moștenite. Nu ne merge deloc bine! - Alexandru, tu crezi în Dumnezeu? Fumam amândoi pe balconul apartamentului, era ora unu noaptea, eu abia m-am întors de la spital, el habar n-am de ce nu s-a dus la muncă. - Nu! Răspunse calm, de parcă l-aș fi întrebat orice altă banalitate și nu am mai cerut explicații. Nici nu-l condamn! - Cum a fost mama ta? Insist, totuși. - Încetează! Vru să se ridice, l-am prins de mână. - Îmi datorezi niște explicații, nu am cui să le cer. Ce naiba s-a întâmplat cu tata, cu mamele noastre. Pe mine m-au prostit cum au vrut, dar acum suntem împreună, în rahatul ăsta, și trebuie să știu. Și eu i-am pierdut și mi-e greu! Iar mă apucă plânsul, el se așeză exasperat pe băncuța improvizată, își aprinse o nouă țigară. Oboseala nopților lungi mă dobora. Nu mi-am mai umplut unghiile cu gel, mi-am scos extensiile și-mi prindeam părul în coadă, am haine comode, vreo două schimburi, și nu mai cred deloc că sunt frumoasă. Într-o seară, am flirtat cu un asistent de pe secție, mi-a spus că am ochi superbi, mi-am amintit că nu eram epilată și s-a terminat totul. - Am venit cu tine fără să mă opun, i-am spus, am acceptat să fac tot ceea ce mi-ai cerut, dar am și eu nevoile mele, dorințele mele, chiar dacă ți se par stupide. Asta sunt eu, așa am crescut. Am douăzeci și unu de ani, mă simt de o sută! - Băbăciune! Mi s-a părut că glumește și m-am uitat atent, la fața lui, ce nu mai părea deloc încruntată. Cu siguranță, dorințele mele îl amuzau și am decis să îl fac fericit, în seara asta. - Hai să ieșim! Am strigat brusc, hai să mergem în oraș, ce dracu’, numai necazuri?

167

- La ora asta? Se miră el, fără să spună nu, din prima. - La ora asta munceai, ești pasăre de noapte Alex Maior, hai du-mă într-un club, am chef să dansez, te rog, hai să tragem un shot, să ne căutăm parteneri de agățat! E mișto, te mai destinzi și tu, ia zi, de când nu ai mai făcut sex? - Ești nebună! - Și? Ce dracu’, nu ai simțul aventurii? Pun pariu că tu agăți primul o gagică, te bagi? Se întoarse și se uită lung, la mine. Avea ochii mari, cu gene negre și mi s-a părut extrem de frumos acolo, în lumina îndepărtată, a neonului stradal, care ne învăluiala ca într-un pact secret. - Sunt sigur că o să regret chestia asta! Acceptă și i-am sărit la gât, sărutându-i obrazul nebărbierit. Apoi am zbughit-o în cameră, să nu se răzgândească și să descopere emoția pe care apropierea noastră euforică mi-o produsese. Întotdeauna îmi dorisem un frate mai mare, cu care să ies, să mă apere, să se bată pentru mine, ca un cavaler medieval în armură. Cavalerul meu avea blugi și cămașă în carouri demodată, părul lung și ochelari de vedere. A intrat cu mine în club, stingher, jenat de atmosfera pe care nu o cunoștea, de ținuta mea deocheată și privirile necunoscuților care m-au înconjurat pe dată. După două shot-uri păru mai destins, chiar acceptă să salute două studente care chicoteau prostește. Mă urmări cum dansam nebună, în mijlocul mulțimii, și, pentru o secundă, eram iar în marele meu oraș, cu gașca de prieteni lipsiți de orice griji, căutând să aleg între nenumărații admiratori, pe cel ce avea să mă conducă acasă. În clubul de provincie însă, excesul meu de petrecăreață fu greșit interpretat, un musculos se frecă deja prea insistent de mine, iar în timpul dansului, o mână străină se așeză neplăcut, pe sânul drept. Înainte să îi plesnească obrazul, Alex mă salvă, înjurând, și aerul rece, al sfârșitului de iarnă, mă trezi din beție. - Curva dracului! Dacă n-ar fi spus-o, poate că aș fi mers cu el. Dar așa, bruma de revoltă de care eram în stare se manifestă prostește. Am țipat ca o amantă părăsită, iar când încercă să mă calmeze, palma mea îi plesni cu putere locul unde-l sărutasem mai devreme. Mă părăsi în fața clubului și se îndepărtă încovoiat de viața asta grea. Iar eu, dintr-o dorință stupidă de a mă răzbuna, am intrat în club, am înaintat în mijlocul ringului de dans și mi-am ales cu atenție victima. Semăna cu el, era slab, ochelarist, surâse prostesc când i-am propus și îmi mărturisi că stătea la cămin, iar colegii lui chiar sunt plecați în weekend. Perfect! Dar sexul de ocazie nu-mi produse nicio satisfacție. *

168

M-am împrietenit cu George. Adolescentul obez, obraznic, complexat, cu probleme de alimentație, colesterolul mărit, ce promitea, dar nu făcea niciodată ceea ce trebuie. Semăna cu mine și mi se făcu drag de el, cum îl vedeam simulând o nepăsare crasă, dar știa el mai bine! Toată atenția noastră o primea Giulia. Era deja bolnavă de câțiva ani, se pare că mult nu mai avea să o ducă (dar asta e altă discuție). Bietul frate mijlociu era victima perfectă a ignorării, nimănui nu-i păsa de el, de dorințele lui, de ce naiba mânca compulsiv porcării de la fast-food? Evident, cea mai mare frustrare a lui era cea sexuală. La vârsta lui, bănuiam că era preocuparea supremă, împreună cu alți colegi de la școală încercau din răsputeri să intre în patul vreunei puștoaice, refuzați de fiecare dată. Îi intrase în cap că s-a îndrăgostit de Marcela, dintr-a doisprezecea. Un fel de popular-girl a școlii, ce i se păru lui mai disponibilă la a-i satisface cea mai mare dorință, fără să realizeze că majoreta școlii n-o să se uite niciodată la puștanul gras, dintr-a unsprezecea. Clișeu! În rest, era de treabă și nu vorbea de rău pe nimeni. L-am tras cât am putut de limbă și am aflat detalii picante, din celebrul ménage à trois, al părinților noștri. Tata venea rar pe la ei, o dată la două, trei luni. El știuse de mult că părinții sunt despărțiți și tata avea undeva o altă nevastă. Tata era bun cu el, îi aducea cele mai tari mașinuțe, când era mic, primul calculator, telefon, îl scotea chiar și la McDonalds, îi promitea că o să-l ia cu el în orașul H. Maică-sa fusese bolnavă toată viața, ca și biata Giuli. - Ce soartă tâmpită, zău așa! - Și Alexandru? Îndrăznesc să întreb. Tace. - Alex e Alex, n-am ce să spun! De opt martie, mi-a adus flori. Alexandru Maior în persoană. Eram cu Giulia, tocmai îi făcusem băiță, pijamaua curată, i-am așezat bentița cu floare roșie, ce-o purta pe cap, și-i pupam obrăjorii rotunzi, de copil ce n-ar trebui să fie bolnav. Alex intră în salon, în spatele unui urs mare de pluș, pe care ea și-l dorise mult de tot. Fata țipă de bucurie și-i sări în brațe, iar eu am lăcrimat, emotivă. Primisem și eu odată un urs mare, de la tata, și-mi aminteam de el, cum mă sălta în sus, ca pe o comoară. Florile mele mi le întinse firesc, ca pe un armistițiu. La mulți ani, de ziua femeii! Giulia țipă și mai fericită, pup-o și pe ea! Și ne-am sărutat pe obraji, de complezență. Mulțumesc, Alex! Erau flori galbene, narcise cred, strălucitoare și fără miros. Luminau salonul de la oncologie pedriatică și lui, obrazul proaspăt bărbierit. Mă gândeam la cea care o să îl iubească. Ar merita cineva să îl iubească și pe el, tare, tare. Acasă, George îmi mărturisi că azi e ziua lui Alex. Chiar pe opt martie, toată copilăria l-au tachinat colegii, să te naști de ziua femeii! Și am decis să îi facem o petrecere surpriză. Cu banii zilnici ce ni-i dădea tot el, am improvizat un mic festin, cu bere, chipsuri, sandviciuri cu pui și maioneză, felii de măr și biscuiți, și o brioșă de ciocolată, în care am înfipt o lumânare. Veni târziu acasă, aproape de miezul nopții, și l-am pus repede să își pună dorința, în fața lumânării pâlpâitoare, să nu treacă ziua.

169

Dacă l-am surprins, nu arătă, îi strânse mâna lui George bărbătește, pe mine evită să mă atingă. M-am îmbrăcat frumos cu o rochiță, mi-am lăsat părul pe spate, mi-am pus inelele de argint. Iar îmi venea să plâng, când am rămas singură cu el, în bucătăria mică, și tăceam amândoi. - Dacă Giulia... începu el primul. Nu i-au ieșit deloc bune analizele, boala nu cedează deloc, dracu’ s-o ia! Oricum, ideea e că... înțelegi, nu va fi nevoie să stai până în iunie! - Mă dai afară? - Ești liberă să faci ce vrei, asta vreau să spun! - Serios? Unde naiba să merg? - Casa asta e și a ta, poți sta cât vrei, o moștenești tu și Geo! M-am gândit că s-ar putea vinde, poate luăm două garsoniere! Am râs. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut să gândesc astfel, să împart astfel sărăcia. Familia asta, tot ce mai aveam. - Tu vrei să plec? L-am întrebat străduindu-mă din răsputeri să nu plâng iar, ca o idioată, în fața lui. - Înțelegi ce dracu îți explic? se răsti. Giulia n-o să o mai ducă mult, gândesc în perspectivă. Te-am adus aici pentru ea, evident dacă nu o să mai fie... - Hai să discutăm atunci despre asta! I-am retezat-o. Poate că mai pot rămâne și pentru... (tine, aș fi vrut să spun, dar)... George! De el nimănui nu-i pasă, e și el un copil, anul viitor are bacul, știi că e varză la școală, că n-a slăbit un gram luna asta! - Serios, ai tu grijă de el, mamă eroină? Mă ironiză. - O să îmi iau un job, trebuie să schimbăm țevile la baie, curg ca dracu’, peste tot. Și avem datorii la asociație, mă freacă administratorul că ne închide apa. - Poate te ia vreun avocat la barou! Continuă din ce în ce mai agresiv. - Să poți și tu să faci o facultate, să te întorci la cea pe care ai abandonat-o! De ce nu mi-ai spus că ai asemenea talent? Își aprinse o țigară acolo, deși mă certă de un milion de ori când fumam în bucătărie și nu pe balcon. Îl enervasem. - L-ai moștenit pe tatăl nostru, ca și mine, așa cum semănăm frățiorule, ca două picături! - Taci dracului, din gură! Am închis ușa și m-am postat în față, să nu mai poată fugi, să nu ne audă Geo cum ne certam. Încercă să se calmeze, se învârti în cerc în minusculul spațiu. - Ce dracu’ vrei de la mine? Fă ce vrei, stai, plecă, nu-mi pasă, nu înțelegi. Dacă rămâi pentru George, nu ai decât, din punctul meu de vedere e o cauză pierdută. - Ca și tine, nu? - Ce vrei să spui cu asta? - Bietul Alex Maior, victima tatălui lui, ce nu l-a recunoscut niciodată, obligat să își asume grija unei familii pe care o urăște, obligat să renunțe la toate visele lui, să muncească într-un garaj auto...

170

Probabil i se păru amuzant, surâse și stinse țigara. Apoi se pironi în fața mea, dornic să mă înfrunte. I-am spus multe în acea noapte. I-am povestit despre viața mea, așa cum o trăisem, adevărul despre tatăl nostru, așa cum îl cunoscusem. Orașul, liceul, facultatea, prietenii, iubiții, excursiile mele, cărțile preferate, concertele, desenele mele. Îmi plăcea cărbunele, nu puteam simți culoarea. Liniile sinuoase, groase sau fragile, spuneau totul, pe o foaie albă. Întrupau un vis, o poveste, un personaj. Mă jucam cu liniile pe blocuri de desen, în mapa mea de schițe, i-am făcut și Giuliei multe portrete, uită-te la ea, așa-i că seamănă? Uite asta e profesorul doctor, asistenta șefă, asistentul de noapte, infirmiera, tanti Geta de la bucătărie, ăsta e George cum pierde o bătălie în joc, cum s-a gătit el pentru întâlnirea cu Marcela dintr-a doisprezecea. Da, te-am desenat și pe tine, fumai pe balcon dimineața, la cinci, când vii de la lucru, obosit și singur. Aici e mama mea, nu-i așa că e frumoasă? Nu semăn deloc cu ea, ea era blondă cu ochii albaștri, delicată și sensibilă, tata a fost unicul ei bărbat, îți dai seama, să ți-o tragi toată viața cu unul singur! - Și mie îmi place desenul, mi se pare perfect! Mărturisi el târziu, după ce studie atent schițele mele. Mi-ar fi plăcut să pot continua arhitectura, dar nu s-a mai putut. E o facultate grea, multe proiecte, multe examene, nu aveam când să le fac și mai bine am renunțat din timp, aproape imediat după ce am început! Am lucrat de mic în construcții, știu să fac cam tot ce face un meseriaș în casă, dar totdeauna mi s-au părut interesante structurile, pereții, rezistența. Cum se poate ridica un zgârie-nori și să rămână acolo... pe vecie! Desenul artistic a fost mai mult ca un hobby, le-am adunat odată într-o expoziție. Și atât! Nu am avut niciodată verva ta imagistică, iar persoanele le-am interpretat mai mult simbolic, așezate cumva în structuri arhitecturale, adevăratul meu interes. - Dar ești foarte bun, am găsit lucrările tale pe site-uri celebre, ai vândut destul de bine, am găsit scrisoarea de la galeria din capitală, te implorau să le mai trimiți tablouri, nu renunța Alexandru, e visul tău! - Visul meu e lipsit de importanță, Alexandra! Visul meu se zbate pentru vreo două săptămâni de viață, în spital. Și nu poate fi înfăptuit vreodată! - Și după? - Încetează, nu există după! - Tu vorbeai de perspectivă, de planuri, cum să nu existe după? Uite, sunt orfană, am rămas singură și într-o noapte de ajun de Crăciun, disperată și debusolată... -A venit Moșul, sau ce? - M-ai căutat tu! Pentru că tu aveai nevoie de mine! - Pentru Giuli și Geo! - Există viață și după, să știi, va trebui să înveți să o trăiești. Tăcu. La înmormântare, nu vărsă o lacrimă. Se ocupă de toate cu calm, așa cum se ocupa de toate, de când se știe.

171

Geo mi-a povestit, când a murit mama lor, tot Alexandru a făcut pregătirile, deși abia intrase în adolescență. Ajutorul meu îl acceptă, totuși, în partea de hârțogărie pe care, cei doi ani de drept mă îndreptățeau să o rezolv. Nu a fost foarte complicat, în general, copiii de la oncologie pediatrică așa plecau acasă! Am organizat o slujbă funerară simplă, cu câțiva oameni, majoritatea angajați ai spitalului. O masă la cantina cimitirului, unde am remarcat cu mirare cât a fost de bună mâncarea și cu câtă poftă am mâncat-o. M-am simțit vinovată pentru asta, dar lacrimile mele la întoarcerea acasă au fost pentru Alexandru, ce se întinse pe patul din camera lui, așa îmbrăcat cum era și adormi pe dată, epuizat. Habar nu am de ce m-am simțit datoare să îi veghez somnul, să fiu sigură că nimeni nu îl întrerupe. George se duse să doarmă la un coleg (nu suporta atmosfera asta, sumbră), iar eu m-am pus pe fotoliu și, cu ochii pironiți în televizor, căutam să deslușesc o dramă de film sentimental. Alexandru se trezi în noapte și m-am trezit și eu (adormisem fără să vreau), când tot el mă înveli cu o pătură caldă. Ce bine a fost! - Fac cafea, vrei? - Dar e duminică, nu trebuie să mergi la muncă! Am protestat leneșă, era cald și bine acolo și părea că nimic rău nu s-a întâmplat încă. Alexandru zâmbi palid și se întinse pe pat, cu ochii pironiți în ecranul telefonului. - Mi s-a umplut pagina de condoleanțe! constată și se apucă politicos, să mulțumească fiecăruia. O bună perioadă din noapte, se auziră doar bipurile conversațiilor online. Chipul lui, luminat de ecranul telefonului, părea destins, chiar zâmbea câteodată, găsind ceva amuzant, printre postări. Apoi se întuneca brusc, amintind-și probabil realitatea. O spaimă nouă mă cuprindea, realizând și eu o finalitate a unei stări de fapt. Scopul principal pentru care eram acolo nu mai exista, eram liberă de responsabilități, era și el liber, dar nu vedea asta. George e mare, o să se descurce, mă puteam întoarce în orașul H sau puteam să părăsesc țara, unde nu mi-a fost prea bine în ultimul an. Aveam o singură prietenă mai apropiată, ce se descurca într-o ceainărie în Londra, o saltea la ea în camera închiriată aș fi avut oricând. Dar el, Alexandru Maior, el ce o să facă? Tresări simțind cum îl priveam intens, de minute bune. Se ridică din patul unde dormise îmbrăcat, cumva jenat că împărțeam amândoi, o intimitate nepotrivită. - Ar trebui să mergi în camera ta! E foarte târziu, odihnește-te, nu ai dormit nici tu, de nopți bune! Ba au fost nopți rele, am gândit. Când am vegheat, plină de o speranță amăgitoare lângă un pat de spital. Interesant, Giulia mă acceptase doar pe mine, lângă ea, în ultima perioadă. Insista ca Alexandru să nu o vadă așa, știa că el va fi cel mai afectat și credea că eu o să duc mai bine imaginea marii ei suferințe. L-a iubit atât de mult!

172

M-am ridicat brusc și, când trecu pe lângă mine, l-am îmbrățișat. Tânărul se opri și încremeni în brațele mele. Iar eu nu-i mai dădeam drumul, în timp ce îi ascultam bătăile inimii, aproape de inima mea. Îi ascultam sângele curgând în vene și mă rugam ca nicio celulă rea să nu-i contamineze celulele bune. Îi simțeam trupul tânăr, relaxându-se încet, brațele mișcându-se în jurul corpului meu și buzele sale căutându-le pe ale mele, limba lui despicându-le și gustul lui azvârlindu-mă într-o dragoste imposibilă. Aș fi dorit atât să nu se oprească, dar mă azvârli pe pat și țipă aproape inuman, un strigăt disperat, menit să ne trezească, să ne amintească cine suntem și de ce n-o să mai putem niciodată să ne privim, fără să ne amintim. Dispăru în noapte, ca un demon, și mi-am dat seama că aș fi putut atât de ușor să mor, să nu mai simt nimic, niciodată! Nu m-am împotrivit niciodată deciziilor lui. A vândut apartamentul comunist, a cumpărat o garsonieră și el s-a mutat în chirie. Nu prea a ținut legătura cu noi, ne-a trimis lunar bani, a fost mai greu până m-am angajat eu. Cu George, nimic nu era complicat, fără să-i fi ținut vreo predică, băiatul simțise nevoia de schimbare. În ciuda tuturor previziunilor, chiar avea o relație cu Marcela, acum studentă la română-engleză. Motivat de cucerirea liceului, se ținu de dietă, își luă în serios școala, chiar și diriginta lui mi-l lăudă, la ședința cu părinții. Mă felicită, deși în afară de a-i găti rețetele propuse de nutriționist, abia dacă scoteam o vorbă. Băiatul ăsta ignorat renăscu singur, pe scheletul fragil, al nefericirii familiei lui. Iar fata aia, pe care o iubea, îl motivă mai mult decât zece mii de sfaturi părintești. Alexandru ne vizita din când în când, se mai strica un robinet, se defecta lumina... Odată, era în baie și i-a sunat telefonul, apelativul Amore ce pâlpâia insistent mi-a înghețat sângele în vine. George îmi confirmă că avea o logodnică, iar la puțin timp după, anunță că așteptau și un copil. Dar eu mi-am luat permisul și o mașină second-hand, mi-am făcut bagajele și m-am pregătit pentru o lungă călătorie. Amica mea din Londra mă aștepta cu job și casă. Aici, nimeni nu mai avea nevoie de mine. * Ne-am întâlnit după câțiva ani, la un vernisaj de artă contemporană. Galeria din Londra, unde lucram, organizase un mare eveniment, iar el venise pentru un proiect prin firma de arhitectură din țară, unde era angajat. Ne-am îmbrățișat firesc, fără emoții nepotrivite. Îmi arătă poze cu cei doi băieți a lui, cu soția blondă, cu ochii albaștri. - Tu? - Eu, să fiu femeia unui singur bărbat? - Ești foarte frumoasă! Eram iar, de câțiva ani intrasem în perioada confortabilă, a egocentrismului. Călătoream, locuiam la hoteluri, cunoșteam și uitam oameni. Era bine!

173

Și el era frumos, devenise bărbat, se împlinise, era tuns regulamentar, purta lentile de contact. Colegii mei de galerie și-au dat imediat seama că suntem frați, semănam și acum. - Îmi cer iertare, îmi spuse brusc, după ce am epuizat amabilitățile. Te-am abandonat atunci, te-am lăsat singură, după ce te-am obligat să rezolvi niște probleme ce nu erau ale tale. - Erau și ale mele, l-am asigurat calmă. I-am luat mâna peste masă și i-am strâns-o tare. Sunteți familia mea, tu și Geo, ai mei, Alexandru! Frații mei! - Nu am fost deloc un frate bun! - Te-ai gândit la mine? Își retrase mâna dintr-a mea. Emoția îi aduse lui, lacrimi în ochi. - Fiecare zi, fiecare clipă, o spuse târziu, cu spaimă. Am zâmbit și mi-am aprins o țigară. - Atunci, ești un frate bun! ,, Ursitoarele “ CEP

174

Lucrări creație plastică- Claudia Elena Peter

„Odaie la țară” tehnica colaj textil „Pomul vieții” - sticlă fuzionată

„Structuri” - pictură ulei pe pânză

„Apus de soare”- pictură ulei pe pânză

175

„Conexiuni” - pictură sticlă, vitraliu Tiffany

STelu Pop ... un suflet de copil, în zborul lui, de fluturi... astfel se definește omul simplu, frumos pe interior, prin frumusețea simplității sale, făuritorul de frumuseți izvorâte din Suflet- STelu Pop, născut la 16 10 1957 în Sântana, județul Arad, în prezent domiciliat în județul Cluj.

Am început să dau glas tăcutelor cuvinte, în urmă cu aproximativ nouă ani și jumătate, activând de cinci ani pe site-urile literare: Negru pe Alb, Cititor de proză, Dialoguri culturale, Ars poetica, Literaturitate etc, cu peste 100 de apariții în revistele: Negru pe alb, Cititor de proză, Itaca, Nomen Artis-Dincolo de tăcere, Spiritualitatea Universală, Regatul cuvântului, Sfera Eonică, Armonii culturale, Amprentele sufletului, Steaua Severinului, Oglinda literară,Luceafărul, Actualitatea irlandeză, Destine literare, Bogdania, eCreator... Participant la câteva concursuri de poezie, premiat cu 3 mențiuni I, apariții în două antologii ale site-ului Negru pe Alb: ,,Ceasuri de mătase”, „Petale de suflet”, una a site-ului Confluențe lirice: Paradigme virtuale”, șapte antologii ale Editurii Napoca Nova, Cluj Napoca: „Să ningă peste inimi bucurii”, „Simfonie-n verde crud”, „Roșu aprins în câmpul de mătase”, „Pe șevalete ruginiul toamnei”, „Ninsori albastre cerne cerul”, „Cântă cucul în zăvoi”, „Roua dimineților senine”;

176

trei antologii editate de StarPress: „Dor Românesc”, „Limba noastră cea română” - ediția a III-a, „La taifas cu iubirea”, o antologie editată de Armonii Culturale: „ACtori printre stele“... Volumul de debut: „Cine sunt eu? ”apărut la Editura Eikon, București - 2016. Inițiatorul și organizatorul Concursului pentru copii ,, Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, 2017, în locul natal, Sântana, județul Arad. Inițiatorul și Fondatorul Asociației culturale ,,Cartea, izvor de cultură”. Fondatorul Revistei AC, revistă de informare și promovare a culturii. Manager proiecte: - Concursul Național de Creație Artistică ,, Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a II-a, 2018, - Cartea, izvor de cultură- Expo-Cultura, - Sărbătorim împreună Centenarul Marii Uniri, 1918- 2018, - Creații culturale, în pagină de tipar...

STelu Pop... în neostoita introspecție a cunoșterii de sine semn al cunoașterii de sine (dedic aceste rânduri omului simplu și fain, Grigore Leșe) tăcut și nud, o vreme-am străbătut cărări pierdute-n uitare, am răscolit păduri, scrijelind în lemnul alb chip de iele, (dintr-o nefirească dorință de identificare și definire a iubirii mele) în scorburi găunoase, am răsădit cenușa sufletului pustiit și visele le-am atârnat pe ram, cât mai sus, sus, în bătaie de vânt, înșiruite înmiit… când mâinile au prins miros de-împreunare, și-n scurtul timp rămas, capătă profil de lumânare-

177

binecuvântează, mamă, pruncul din mine, dar mai cu samă, luminează-mi drumul spre cunoașterea de sine! tu știi, mamă, dorința-mi veche de-a da contur lumesc sufletului meu, când, prunc fiind, am început să lipesc în unghiurile adiacente sufletului, câte-un boț de lut, sub formă de Eu… mai apoi, când lutul deveni vâscos, alunecos doar printre cuvinte, boțul de lut l-am umezit în roua iubirilor trecute, tăcute și nerostitenerostite de teama cuvintelor ce ar fi putut să prindă viață, la fiecare zâmbet împietrit pe față, la fiecare sărut-mut, la fiecare păcat ieșit din tipare, la fiecare simplă chemare a sentimentului răstignit pe altare... binecuvântează, mamă, pruncul din mine, cât încă mai sunt părtaș cunoașterii de sine... vezi, mamă! mâinile-mi miros a-împreunare, și-n scurt timp vor prinde contur de lumânareîncet, încet, încet se stinge pruncul din mine... să fie și acesta un semn al cunoașterii de sine?

178

suflet... puritate de cristal din altare scrijelite în simțiri și trăiri bicefale, vreau să-ți închin mii și mii de osanale, pe muzică de rit atemporal e încrustez în sideral piedestal, de teamă să nu te frâng, să nu te sparg, de teamă să te expun în cercuri concentrice realității crude, după cum zi de zi hidoșenia capată formă de portrete nude, da! mi-e teamă, mi-e teamă să nu te frângi, să nu te spargi suflet... puritate de cristal.

paleta- suflet... curcubeu am încercat, adeseori, să identific culoarea sufletului meu, dintr-un perpetuum amalgam de culori, trăiri, sentimente... (uneori nedefinite și nerostuite, dintr-o veșnică teamă de mistificare de Eu) am disecat pe paleta-suflet un Curcubeu, și fiecărei culori, însumate’n șapte, i-am dat un nume și un rost-

179

- roșu- capătă nuanță de iubire, și rost de inimă binecuvântată, - portocaliu- strălucire de Soare, în rostuirea dreptului la zâmbet, - galben- raza de lumină ce ocrotește chipul pruncului din leagăn, - verde- e firul de iarbă ce prinde viață odată cu Învierea, - albastru- culoarea infinitului oglindită’n apa mării, - indigo- îmbrățișarea lunii ce dă rostul rotund pământului , - violet- e orizontul privirii tale, cufundat în iubirea mea, ... astfel, culorile toate, însumate’n șapte, formează o Paletă- Suflet, în chip de Curcubeu.

cândva… în Marea Moartă cândva... am vrut, am încercat, m-am oprit, am îndrăznit, am renunţat încet, încet… şi m-am trezit în Marea Moartă.

180

cândva am vrut să ating cu sufletul stelele, m-apropiam încet, încet… dar ele alunecau spre cer, am încercat să privesc în zorii zilei luna-chip împietrit, ea-mi zâmbea suav şi blând cu zâmbetul Giocondei, mai târziu, am vrut să cuprind în braţe soarele, m-am oprit la timp, amintindu-mi de Icar, am îndrăznit să prind în lanţuri timpul, şi fiecare clipă ce mi se părea o veşnicie am trăit-o cu multă patimă si iubire, am renunţat încet, încet… de teama soartei prometheice, am vrut, apoi, să mă scald în lacrima universului, mă cufundam încet, încet, încet... şi m-am trezit, cândva, târziu... în Marea Moartă.

prelucrare după,,Răstignirea”- Lilioara Macovei

181

viaţa de apoi Motto:

„Dacă Dumnezeu mi-ar face cadou o bucăţică de viaţă, m-aş îmbrăca foarte modest, m-aş întinde la soare, lăsând la vederea tuturor nu numai corpul, ci şi sufletul meu.” Gabriel Garcia Marquez

apoi, am început o altă viaţă, (rezultatul unei decizii ferme şi unilaterale, ruptă de dincolo de tipare) am purces la primul pas... identificarea nudităţii mele cu natura,

astfel, m-am descătuşat de veşminte, grupându-le pe anotimpuri în sicrie făurite din abis, (dintr-o mai veche dorinţă a metamorfozării într-un vis) singur am scrijelit mormânt în plăceri carnale, păstrate doar în gând, peste care timpul a trecut rând pe rând… mai apoi, (trecând peste bariere de conduită, etichetă, distorsionând decenţa în falsă pudoare) mi-am îmbrăcat trupul în grandoarea nudităţii mele, şi-n eterna chemare a naturii, m-am contopit cu apa şi pământul cu soarele şi luna, definindu-mă prunc al naturii- mamă, vrednic urmaş al tatălui- univers, mi-am tatuat pe suflet Alesul Vers al Iubirii; al iubirii de oameni, al iubirii de sine, al iubirilor trecute, al iubirii care vine… şi fără să’ncrustez tăcerea pe chipul cioplit, în cele din urmă... vieţii de apoi sufletul mi-am răstignit.

182

Motto:

la vie d'après

„Si Dieu me faisait présent d’un bout de vie, je me vêtirais simplement, m’étalerais à plat ventre au soleil, en laissant non seulement mon corps à découvert, mais aussi mon âme. " Gabriel Garcia Marquez

après, j'ai commencé une autre vie, (le résultat d'une décision ferme et unilaterale, rompue d'au delà des clichés) je me suis lancé sur le premier pas... l'identification de ma nudité avec la nature,

ainsi, je me suis déchaîné des vêtements, en les groupant pas saisons dans des cercueils faits d'abîme, (d'un désir plus ancien de la métamorphose dans un rêve), tout seul j'ai rayé la tombe dans des plaisirs de la chaire, gardés uniquement dans la pensée, par-dessus lesquels le temps est passé et repassé ... après, (dépassant des barrières de conduite, étiquette, distorsionnant la décence en pudeur) j'ai habillé mon corps dans la grandeur de ma nudité, et dans l'éternel appel de la nature, j'ai fusionné avec l'eau et la terre avec le soleil et la lune, me dénommant enfant de la nature-mère, méritoire descendant du père-univers, j'ai tatoué sur mon âme le Vers Distingué de l'Amour; de l'amour des semblables, de l'amour de soi, des amours passés, de l'amour qui vient… et sans incruster le silence sur l'image taillée finalement... à la vie d'après j'ai crucifié mon âme. ( version en français realisée par Anica Andrei- Fraschini )

183

Renasc renasc odată cu renașterea ta; un rod pe ram, un fruct în pârgă, o sămânță, pumnul de cenușă răsădit pe drum... atât, aș vrea să fiuprinos Cunoașterii, Cuvântul, cuvântul nerostit în pripă, tu, în drumul tău, lasă păsările călătoare, lasă-le să zboare... ți-e sufletul îmbobocit de soare, lumină, iubire și credință, lasă păsările călătoare să zboare, lasă-le să zboare... iar, în cele din urmă fi-voi Cuvântul Cunoașterii Tale... te rog, nu frânge zborul păsărilor călătoare, lasă-le să zboare, lasă-le să zboare... să zboare...

Je renais Je renais avec ta renaissance une baie sur la branche, un fruit mûrissant, une graine, la poignée de cendre plantée dans le chemin... c’est tout ce que je voudrais être tribut à la Connaissance, la Parole, la parole douce, pas celle précipitée,

184

toi, dans ta route, laisse les oiseaux migrateurs, laisse-les voler... ton âme est bourgeon de soleil lumière, amour et croyance – laisse les oiseaux migrateurs voler, laisse-les voler... et, finalement, serai-je la Parole de Ta Connaissance... je te prie, ne coupe pas le vol des oiseaux migrateurs, laisse-les, laisse-les voler... voler... ( version en français realisée par Anica Andrei- Fraschini ) (Renaștere- Vlad Adrian Țupa)

185

Identitate suflet de copil în zbor de fluturi m-am născut din unduirea apei, cu suflet plămădit din praf stelar, în visul meu spre libertate, am dat vieţii, tribut, un spirit de icar, în jocul meu cu viaţa şi cu moartea, am învăţat să-adun şi flori, şi spini, din zborul meu spre identitate, păstrez în mine o comoară un Suflet de copil.

Identité âme d'enfant en vol de papillons je suis né de l'ondoiment de l'eau, l'âme pétrie de poudre stellaire, dans mon rêve de liberté, j'ai donné tribut à la vie un esprit d'Icare dans mon jeu avec la vie et la mort, j'ai appris cueillir autant de fleurs que des épines, de mon vol vers l'identité, je garde dedans moi un trésor un Âme d'enfant. ( version en français realisée par Anica Andrei- Fraschini )

cine sunt eu? adeseori stau la taifas cu sufletul și... mă întreb, (eu și fărâma rămasă din Eu) cine sunt eu? sunt pumnul de lut frământat din propriul Eu, rostind în fapt de sară cuvinte ce stau să cearnă tristeți și bucurii deopotrivă, când luna își caută hodină pe câte-un crepuscul punct cardinal,

186

într-un ritm de conjuncție cu statut planetar, rupt dintr-un indescifrabil sistem universal, sunt o fărâmă de vis ce-alunecă prin univers, șoapta oglindită într-o undă de vers, o notă rătăcită pe clapele pianului- vreme într-un perpetuum concert ancestral unde până și visul devine visceral, sunt aripa frântă a zborului invers, ce- și caută rost și sens într-o ultimă zvâcnire de vers, un zbor de suflet-flutur cu iz de zeu, rezultat al unei binecuvântări dumnezeiești cu determinare de Eu… acesta să fiu eu?

qui suis-je ? souvent je bavarde avec mon âme et... je me demande, (moi et la miette qui reste de Moi) qui je suis? je suis la poignée de terre pétrie du propre Moi, prononçant au soir des paroles qui tamisent tristesses et joies également, quand la lune cherche le repos sur un crépuscule point cardinal, dans un rythme de conjonction au statut planétaire, rompu d'un indescifrable système universel Je suis un petit bout de rêve qui glisse dans l'univers, murmure reflété dans une onde de vers, une note égarée sur le piano-temps dans un perpetuum concert ancestrale ou même le rêve devient viscerale, Je suis l'aile cassée du vol inverse qui cherche la mission et le sense dans un dernier battement de poème un vol d'âme-papillon frôlant le dieu, résultat d'une benediction divine détermination de Moi… c'est celui-là que je? ( version en français realisée par Anica Andrei- Fraschini )

187

toamna ce-mi picură din buze aici mi-am regăsit sălășluirea într-un binecuvântat cuvânt scrijelit în colțuroasa piatră-mormânt aici zac eu în teama nedefinită ce mă țintuiește-n umbre povestindu-mi iubirile trecute ce le-am uitat pe buze atârn voința de-a trăi în mormanul de necuvinte și rând pe rând plâng plâng din mine tăcutele frunze iubirile trecute ce le-am uitat pe buze aici zac eu impetuos portret cu aură de suflet dezgolit de patimi desfrunzit ........................................................................................... lipesc din noianul de frunze câte-o toamnă o toamnă ce-o simt cum picură din buze.

din spuza toamnei când chipul își pune masca de hilar reavănul mormânt caută culcuș în chemarea lutului primar stau tolănit pe margine de univers rezemat dezinvolt într-o undă de vers adun din toamna căzutelor frunze (ce stau mărturie trecerii mele prin vremi nedefinite de spațiu și timp rod și culoare sub formă de nimb) în contul zilelor ce vin și vin și vin adulmec miresme de ninsoare cu iz de vin

188

din multitudinea de zilele trăsnite pline de eres transform iarna în cânt și vers în cânt pe ritm de blues jazz și rock când trupul încearcă un ultim troc cu destinul înrădăcinat în nenoroc (minune cu iz efemer ce mă face să sper) pun hazul în necaz și invers și iar… invers și caut în spuza toamnei o unduire de iernatec vers.

stand by me

stai cu mine toamnă a tăcutelor cuvinte când picuri din unde eu mă ascund în necuvinte azi le fac în necaz tomnatecelor frunze ce unduiesc în ramul nud o ultima rundă de an lud mai caut un compromis în cuvântul- rând ce vrea să fie un revers al așa-zisului vers (rezultatul orânduielii alambicate cu literă de alfabet dintr-o nevinovată smucitură de tastatură de net) stau și mă socot cu timpul netot ce nu-mi da răgaz de taifas cu ale mele cuvinte rostuite cu rost și sârg într-o banală înșiruire de gând când mă plec și mă supun Cuvântului Bun și spun… și spun stand by me… stand by me…

189

a venit vremea să… mă socotesc cu timpul adeseori mă rătăcesc pe drum, fac pașii înapoi, dar drumul capătă altă formă, alt sens… (ceva legat de acele ceasornicului din turnul timp, un timp pe care, nevoit de spațiu, îl parcurg într-un ritm prea alert prea nebun) ostenit de atâta drum de străbătut… încerc să mă opresc, hodină să-mi găsesc, cu greu mă sprijin de secundele ce-și mai caută rost în tumultul de clipe ce le știu pe de rost, doar visul efemer mă mai face să sper, într-o clipă de răgaz, când zâmbetul mi-a împietrit pe obraz, fac haz de necaz și mă ridic, știind că acolo la orizont înaripat stă un dric, caut să mă tocmesc cu un gropar, să-mi sape groapă sub un des umbrar, la umbră de falnic nuc, când vine vremea să mă duc… ce folos de sex, iubire, de elan… când toate vin înșiruite pe platan, și-apoi întipărite în firman… firmanul, eu, și bunul dric ne socotim cu timpul pe nimic.

și… uite așa mai ninge alene norii creionează cerului ultimile gene fulgi rari de nea îmi mângâie ochii în ultim sărut rece de catifea iarna’mi suflă prin buzunare colna’i goală lemnele’s cenușă și fum

190

raftul camării’i gol vinul din beci se prelinge’n bemol (ecou scrijelit pe grinda spânzurata’n pod acolo lângă cel de’al doisprezecelea nod) ostenit de’atâta iernat țin ison vinului- Mare Domn! dau samă paharului gol doinind a dor și jale cinstind memoria iubirilor mele celor tăcute și nerostite înrudite cu cele rostite și neprimite și… uite așa mă aghezmuiesc cu sârg de dragul voracelui dor nebun ce încă își caută sens și rost trecerii prin celest.

( Rostul Trecerii- Vlad Adrian Țupa)

191

clepsidra tornadelor din noi cu ce-am rămas? timpul scurs din trinitate și spațiul ce umple clepsidra tornadelor din noi toate ne sunt măsurate visuri- pieziș zboruri- zboruri mereu amânate izvoare - lacrimi lacrimi prelinse printre pleoape amorțite-n așteptări tristeți în octave dureri ce nu mai dor… cu atât am rămas cu holograma timpului scurs din trinitate și spațiul ce umple clepsidra tornadelor în noi.

repere (puterea de-a te defini) am întâlnit în lungul drum ce-am străbătut oameni și lucruri oameni ce ades luau forma întrebărilor existențiale lucruri în care îmi căutăm identitatea când întrebările mi se păreau prea grele indescifrabile în esența filozofiei lor oamenii căpătau chipuri și stări ciudate lucrurile își oglindeau transparența în infinit atunci am început să zbor să zbor până la stele și dincolo de ele acolo mă simțeam în largul meu acolo era casa mea casa mea unde puteam să făuresc vise să clădesc idealuri să dăruiesc iubire și prietenie

192

acolo era zona mea de confort locul în care puteam să stau de vorbă cu sufletul să mă identific să-mi justific prezența aici găseam răspuns la toate întrebările existenței mele telurice ( ba mai mult, mi-am găsit și un nume... STP ) aici mă îmbătăm cu roua izvorâtă din lumină mă contopeam cu Simfonia Universului oglindindu-mi sufletul în Lacrima Lui simțeam cum Universul dă sens și rost existenței mele și... mă închinam în cele patru puncte cardinale sfidând nemărginirea dincolo de orizonturi dincolo de dogme și credințe având doar aceste două repere... iubire și prietenie

un drum de străbătut un drum mai am de străbătut din plinul drumului de început mai lasă-mă, un bob zăbavă, să-mi oglindesc chipul tăcut în umbra ta… în urma ta… Adastă timp, rămâi o vreme printre runele sufletului meu, te-aștept cu fiecare clipă, să mă închin ție, precum unui zeu, mai dăm răgaz de o iubire, două , să-ți fie îngăduința singur țel, când plouă cu Pleiade’n Univers, vei înțelege din zboru-ți al meu zel, rămâi cu mine o vreme, mai am de primenit al tău harnașament, și de trasat pe nebuloase un drum, un drum… traseu dement… un drum mai am de străbătut, din plinul drumului de început, mai lasă-mă, un bob zăbavă, să-mi oglindesc chipul tăcut

în urma ta… în umbra ta…

193

fericire captivă (zbor descătușat) mă simt captiv al trupului trecător cu fiecare pas cuvintele mă dor mă reazăm de necuvintele ce urlă a durere timpul mă vrea- pământul mă cere materia ce mă compune îmi zice azi prohodul un ultim refren de iubire îmi cântă azi norodul nici timpul nu-l mai poți opri în halta mică de suflete boeme nici fila din a vieții carte n-o răsfoiesc bacovienele poeme cu pași împleticiți mă cațăr pe scara letargicelor parapete și umplu spațiul rămas gol în tăcerea mută a vocalelor raclete prezența mi-e tot mai guturală mai zăludă auditoriul dă semne de oboseală fonică- ludă măreția momentului se oglindește-n reflecții frânte pământul mă vrea- timpul mă minte cenușa-mi nu-și mai găsește locul cu-un amărât de șfanț îmi cumpăr azi sorocul sădesc ca ultimă speranță o urnă ce-mi vinde nemurirea pe-un zâmbet un sărut o floare o iubire portretizate în pânza numită fericire încă mai vreau să zbor descătușat de lucruri care dor frate cu timpul trecător răsădind în pământul ce mă cere lucrurile simple scăldate în marea de plăcere; un zâmbet un sărut o floare o iubire toate portretizate pe pânza numită fericire.

194

Ultima Haltă! oprește, dom’le cheferist, pentru-o secundă, carul, căci am o vorbă, de vorbit, cu-acarul! eu i-am cerut să-mi definească, sus, pe boltă, o stea, el cere plată în avans și vrea să mă-amăgească cu un fulg de nea, eu, îi confirm pe boltă inventarul stelelor pierdute în Pleiade, iar steaua ce-am ales-o-i undeva sus… sus în Carul Mare. oprește, dom’le cheferist, pentru-o secundă carul, mai am câte ceva de-orânduit tristețea și amarul, un vis de împlinit și-un bob de iertăciune, o floare de sădit sub clopotul preaplinului de rugăciune! oprește, dom’le cheferist, pentru-o secundă carul, de nu poți opri tu, carul, opresc atunci, planeta, vreau să cobor… să stau de vorbă cu acarul!

(prelucrare după ,,Mașina Timpului”- Salvador Dali)

195

ST P

Parteneri & Sponsori & Colaboratori

1. EDITURA EIKON BUCUREȘTI; Director editură, d-l Valentin Ajder, tel: : 0728084802, e- mail:valentin.ajder@gmail.com

S.C. EIKON BOOKSTAGE S.R.L.; Contact : Str. Smochinului nr. 8, sector 1, București, România Redacţia: tel: 021 348 14 74 , mobil: 0728084802, 0733131145, e-mail: contact@edituraeikon.ro, Distribution: tel./fax: +4021 348 14 74, mobile: +40733131145, e-mail: difuzare@edituraeikon.ro

2. POPASUL TURISTIC ,,VALEA ARINILOR”; Arăneag, jud. Arad, nr. 375, tel:0757640496, e-mail:gh.calb@yahoo.com

3. S.C. SUPEREX S.R.L. ARAD Arad , str. Blajului, nr.2, ap. 2c, cod Poștal: 310130, Jud. Arad, tel: 0257 259 699. Firmă de top în evidența contabilă; activități de contabilitate și audit . financiar,consultanță în domeniul fiscal, membri în C.E.C.C.A.R. 4. S.C. WILO TRANS S.R.L. CLUJ NAPOCA Cluj-Napoca, Str. Steluței, nr. 6,cod postal: 400254,,Tel: 40-264-43.53.45, Fax: 40-264436 253, e-mail:office@wilotrans.ro , www.wilotrans.ro Wilo Trans firmă de top cu Certificat de excelență: deține o gamă variată de produse originale de foarte bună calitate, pentru care oferă și service tehnic. Distribuie produse aparținând grupului, WILO SE - producător de top în domeniul pompelor şi sistemelor de pompare pentru instalaţiile de încălzire, climatizare şi răcire, alimentării cu apă şi evacuării apei uzate. Progresul tehnologic al companiei are un lung istoric, acesta datând de aproape 140 de ani. La Wilo, ideile vizonare sunt transformate în soluţii inteligente şi inovaţii care stabilesc punctele de referinţă din industrie. Produsele Wilo reprezintă calitate premium, uşurinţă în utilizare şi eficienţă energetică .La Wilo, cheia succesului o reprezintă oamenii, care îşi folosesc inventivitatea şi experienţa alături de companie.În toate locaţiile din lume, Wilo dovedeşte cu rezultate, ingeniozitatea muncii în echipă a specialiştilor care lucrează pentru companie. În România, Wilo este prezentă din anul 1998.

196

5. S.C.VIAMSO S.R.L. CÂMPIA TURZII Câmpia Turzii, str.1Decembrie 1918, nr.51, cod postal:405100, e-mail:viamsosrl@yahoo.com, tel:0744 755 295 Firmă de top, deținătoare a Certificatului ELITE Firmă de încredere 2017. Retailer de produse tehnice, de construcții, instalații și bricolaj care desface o gamă variată de produse de construcții sub egida ; “Totul pentru casa ta”, unde raportul calitate/preț este prioritar, materialele pentru instalații de apă și canal, scule și unelte diverse, materiale electrice de calitate, satisfac cerințele și gusturile clienților, produsele având proveniență atât internă cât și externă. 6. S.C. I&C TRANSILVANIA CONSTRUCȚII S.R.L. & S.C. TRANSILVANIA IMPACT IMPORT EXPORT S.R.L. TURDA Turda, str.Mihai Viteazu, nr.45, jud. Cluj, Telefon: (0264) 312 455, Fax: (0264) 317 911, e-mail: office@transilvaniaimpact.ro Grup de firme specializate în producerea și comercializarea tuturor tipurilor de beton și aggregate minerale în stare naturală sau prelucrată; agregate sortate și balast, piatră concasată, betoane,etc. Închirierea de utilaje pentru terasamente și geniu, efectuarea lucrărilor de infrastructură rutieră, transportul materialelor de construcții, transporturi agabaritice. Închirieri utilaje construcții; utilaje pentru construcții industriale și civile, utilaje specifice lucrărilor de terasare, amenajare platforme industriale, utilaje pentru execuție drumuri, parcări, canalizări , utilaje specifice pentru decopertare, escavare, taluzare, încărcătoare frontale, stație pentru sortare balastru, piatră, utilaje pentru demolări, construcții, săpături, lucrări de alezare cupe, rectificări bolțuri, utilaje pentru amenajari teren. Lucrări de construcții civile și industriale;fundații, structură beton,finisaje, instalații sanitare, electrice și termice...Având implementate sistemele de management al calității, grupul de firme a devenit unul din principalii producători de agregate și betoane din zona Mureș-Arieș, important furnizor pentru Autostrada Transilvania și pentru piața construcțiilor din Cluj. 7. S.C. HTI INTERNATIONAL ROMÂNIA S.R.L. BRAȘOV; Sediu Brașov: B-dul Muncii, nr. 22 A, etaj 1, cladirea BCR, cartier Racadau, Brasov, 500281,Tel: +40 368440 745, Fax: + 40 368 440 74147 Depozit Brașov:Loc. Ghimbav DE301- DE 305 in incinta RA-RA Logistics, Tel: +0368 734 283,Fax: +40368 88 00 29 e-mail:alin.moaca@hti-romania.ro Punct de lucru Bacău : Str. Narciselor, nr.5A,cod poștal 600308,Tel:+40 234 555 002 , Fax: +40334 405 197, e-mail:hti@hti-romania.ro

197

Punct de lucru Constanța B-dul Aurel Vlaicu nr 191C, Etaj 2 ,Tel: +40 341 425 197 , Fax: +40341 425194, e-mail:hti@hti-romania.ro Punct de lucru Cluj: Str.Libertatii nr 7-15, Apahida,jud. Cluj, Tel: +40 0264 232 797 , Fax: +40 0264 232 797e-mail:nicolae.pacurar@hti-romania.ro, mobil:0754 087 388, 0746 297022 ,www.hti-romania.ro HTI Internațional România este parte a grupului GC-HTI, lider de piaţă în Germania în domeniul desfacerii produselor destinate lucrărilor de infrastructură precum şi în complexele industriale și rezidenţiale. Datorită numărului mare de parteneri de renume din Europa pe care îi reprezintă și a paletei largi de produse desfăcute, HTI International Romania va asigura componentele de instalații dorite în combinații optime și cu cel mai bun raport calitate/ preț. HTI Internațional România, prin parteneriatul cu cele mai importante companii producătoare în domeniu, comercializează o gamă de produse specifice: conducte, tubulatură, armături industriale, materiale geosintetice, cuplaje, fitinguri şi accesorii pentru lucrările de alimentare cu apă şi gaz, de canalizare, de pregătire şi tratare a apei, infrastructură, industrie, agricultură pentru diverse aplicații. 9. S.C.AGROLIV S.R.L. TURDA Turda, Strada Stefan Cel Mare, Nr: 42, tel:0264 314501 , e-mail:agroliv@yahoo.com Comerț en-gros și en-detail cu piese de schimb pentru tractoare, mașini agricole, camioane, autoutilitare, autoturisme: curele de transmisie, rulmenți, acumulatori, componente electrice, faruri; oglinzi retrovizoare; lubrifianți: uleiuri, vaseline. Comerț cu materiale de construcții, materiale și instalații apă și canal, utilaje, scule electrice și manuale, mașini electrice, instalații și materiale electrice, diverse materiale pentru gospodărie, pentru diferite activități; Scule electrice profesionale, echipamente pentru construcții, unelte pentru gradină, hidrofoare, pompe de apa, pompe submersibile, aparate de sudură, etc. Activitatea firmei se bazează pe câteva repere esențiale dintre care enumerăm: calitatea, promtitudinea, prețul.

10.S.C. SMART DISTRIBUTION S.R.L. MARGHITA, jud. BIHOR Marghita, Strada Republicii, Nr. 71, Bl.M3, Cod Postal 415300, Jud. Bihor, tel: 0745-578 465, Smart Distribution oferă întreaga gamă de produse de papetărie şi birotică, aparținând celor mai bine cotate mărci, produse de curăţenie – igienă, fiind distribuitor autorizat al firmelor și mărcilor de top. Vânzarea produselor realizându-se prin sistemul classic și sistemul SICAP. Distribuţia produselor este asigurată prin livrarea gratuită la sediul clientului.

11. S.C. CENTER POINT EXIM S.R.L. TURDA Turda, str. Aviatorilor, nr 10/A. Punct de lucru: Turda, str. 22 Decembrie 1989, nr. 64, tel/fax:0264 316 639, 0744 585 867 , e-mail: centerpointmm@yahoo.com Firmă specializată în comercializarea produselor din lemn; paleți și ambalaje diverse din lemn, elemente prelucrate din lemn, diverse produse din lemn la comandă, unde raportul calitate/preț este prioritar.

198

editor era ora cinci și purtam ceva pe platoul țesut al zilei doream să fie noutate absolută sau cărămidă la altceva nemaivăzut nemaiauzit în momentul de adunare stabilită în jurul unui arbore gros fără teama de judecăți doar primire cu brațele deschise așa cum nu se mai pomenise... gândul ridicat fuior pe la amiază în abureala de expirații din autobuz se slobozise spre înalt ca un balon cu heliu singular printre atâtea pierderi... ce densitate în planul oblic - triunghi scalen cu un vârf la nimereală în jos al trecutului comasat ca trupuri din hieronymus bosh.... vin săgeți-nevisări editor editor... 199

Anica Andrei- Fraschini

I S B N : 978-973-0-28659-5 200