Literatură feministă pentru luna femeilor

În anul 1792, după ce a citit un raport al Adunării Naționale Franceze, în care se stipula că femeile ar trebui să fie educate doar în chestiuni domestice, scriitoarea britanică Mary Wollstonecraft a publicat una dintre cele mai importante lucrări feministe din istorie, pe care a numit-o A Vindication of the Rights of Woman. În ea, autoarea a contestat ideea conform căreia femeile există doar pentru a servi interesele bărbaților, vorbind despre cât de important este ca între ambele genuri să existe oportunități egale în ceea ce privește educația, munca și viața politică: „Nu îmi doresc ca femeile să aibă putere asupra bărbaților, ci asupra propriilor lor vieți”.

La începutul anilor 1900, odată cu Mișcarea Sufragetelor, în literatură au început să apară o serie de lucrări care, folosindu-se de idei filosofice, de istorie și de științele sociale, au oferit celor care luptau pentru egalitate o nouă perspectivă.

Astfel, în anul 1903 a apărut și primul roman feminist din literatura română, „Patimi”, scris de Sofia Nădejde, care a discutat, pentru prima dată, despre locul femeii în societatea vremii.

Câțiva ani mai târziu (1929) a apărut și eseul „O cameră doar a ei”, publicat de Virginia Woolf. Teoretizând că „pentru a scrie ficțiune, o femeie trebuie să aibă bani și o cameră doar a ei”, cu scopul de a vorbi despre legătura dintre independență financiară, educație, libertate și creație, scriitoarea britanică începe lucrarea ca un personaj necunoscut: „Spuneți-mi Mary Beton, Mary Seton, Mary Carmichael sau oricum vă place”. Apoi, ea își imaginează ce s-ar fi întâmplat dacă William Shakespeare ar fi avut o soră incredibil de talentată, pe care o numește Judith, ajungând la următoarea concluzie: dacă fratele său ar fi fost tot cel pe care îl cunoaștem astăzi, ea, la fel de genială, ar fi ajuns să se sinucidă din cauza societății în care s-a născut (care nu ar fi educat-o, nu ar fi încurajat-o și, mai mult, ar fi batjocorit-o pentru talentul ei).

Douăzeci de ani mai târziu, Simone de Beauvoir a publicat Le Deuxième Sexe, una dintre primele încercări de a privi istoria lumii dintr-o perspectivă feministă, care are în centrul său ideea conform căreia bărbații participă la discriminarea femeilor în momentul în care le percep pe acestea ca fiind Celălalt, adică ființa străină (căreia îi este ștearsă umanitatea), aflată în totală opoziție cu ei (sinele în raport cu obiectul imaginat).

Dacă ne îndepărtăm de literatura feministă specifică începutului de secol XX și ne apropiem de lumea contemporană, nu putem uita de lucrările activistei și scriitoarei americane bell hooks, precum Ain’t I a Woman? și Feminism Is for Everybody, în care vorbește despre sisteme patriarhale, gândire politică, intersecționalitate (cum se formează privilegiul și opresiunea în funcție de intersecția identităților sociale, cum sunt genul, rasa sau clasa), capitalism și despre noile definiții ale feminismului.

Apoi, din partea scriitoarei sud-coreene

Cho Nam-Joo avem romanul „Kim Jiyeong, născută în 1982”, care are în centrul său un personaj de tipul every(wo)man. După ce eroina, aflată la 34 de ani, începe să prezinte simptome asociate cu psihoza, autoarea ne poartă prin viața sa pentru a demonstra cum, din cauza experiențelor traumatice prin care a trecut, ca femeie, societatea i-a prescris, ca un blestem generațional, „nebunia”.

Mai departe, un nume important este și creatoarea sloganului We Should All Be Feminists, scriitoarea nigeriană Chimamanda Ngozi Adichie. În eseul său (care poartă aceeași denumire), ea discută despre feminismul secolului XXI, pornind de la primele ei interacțiuni cu termenul.

Ca răspuns la „O cameră doar a ei”, în 2019, 15 scriitoare din România au participat la crearea volumului „Dragă Virginia. Scrisori din țara mea”, în care, prin scrisori adresate Virginiei Woolf, au discutat despre experiențele și provocările lor în lumea literară și în societatea românească din prezent, ilustrate perfect, cu ajutorul statisticilor și întâmplărilor reale, și în volumul coordonat de Oana Zamfirache, „Ea. Perspective feministe asupra societății românești”.

Apoi, pentru a oferi o voce poetelor care au fost uitate de istoria rareori interesată de ceea ce spuneau și pentru a distruge mitul conform căruia nu există scriitoare importante care au activat înainte de anii '90, Alina Purcaru și Paula Erizanu au realizat proiectul „Un secol de poezie română scrisă de femei”, compus din trei antologii: Volumul I (1990-2019), Volumul II (1945-1989) și Volumul III (1918-1944), aducând în fața noastră nume care astăzi se mai găsesc doar în anticariate.

În final, ne putem orienta și către „Caliban și vrăjitoarea”, romanul Silviei Federici către scriitoarea americană Rebecca Solnit („Mama tuturor întrebărilor”), către Caroline Criado Perez, care în volumul „Femei Invizibile” prezintă cine a construit lumea (și pentru cine) și către Tara Westover, care în biografia sa, „Învățare”, vorbește despre cum sunt privite femeile în comunitățile fundamentaliste.