ANDREEA VASILE

Cu rolurile din Ramon , Rom-Com ce a ocupat locul întâi în box-office-ul românesc, și cel din serialul de spionaj Spy/Master , care a avut premiera la sfârșit de februarie, în cadrul Festivalului de Film de la Berlin, îndrăgita actriţă

ANDREEA VASILE revine în mod strălucitor în atenția cinefililor, nostalgici încă după Nico din serialul Umbre sau Rodica din Charleston . A vorbi de revenire nu înseamnă că Andreea Vasile și-ar fi luat o pauză de lucru sub scuza pandemiei, nici pe departe, ci, pur și simplu, filmele ei din ultimul timp (încă) nu s-au difuzat la noi, fiind producții internaționale, indiferent că ne gândim la comedia de un extraordinar succes anul trecut în Cehia și Slovacia, V lete ti piovem , în care joacă și Pavel Bartoș, drama de epocă The World to Come , cu Casey Affleck și Vanessa Kirby, ce a avut premiera la Festivalul de la Veneția în 2020, sau la nelansatul Biopic britanic Seacole , despre o asistentă medicală în timpul Războiului din Crimeea. Actriță de film, teatru și televiziune de certă valoare, Andreea Vasile a participat pentru a treia oară la Berlinale, Spy/Master fiind primul serial produs în România selectat în competiția prestigiosului festival și acesta a fost punctul de plecare pentru o şuetă relaxată, de primăvară, despre personajele și experiențele ei profesionale de dată recentă.

Să știi că serialul respectă destul de mult realitatea din perioada aceea, a anului 1978, vârf al Războiului Rece. Sigur, este o ficțiune, dar se respectă chiar foarte mult din povestea de atunci, e foarte bine documentat și foarte bine scris. De când am citit prima dată scenariul m-am îndrăgostit de el, pentru că era o poveste cu spioni, o poveste care nu se mai văzuse în România sau, cel puțin, eu n-o mai văzusem spusă sub forma asta. Eu joc soția personajului principal, ea însăşi un personaj problematic - pentru că e un impas și în viața lui personală, nu doar în deciziile pe care trebuie să le ia în cea profesională - şi mi-a fost foarte frică, fiindcă nu mai făcusem tipul ăsta de personaje. Am avut o perioadă lungă de căutare, căci o să vedeţi că e o femeie cu multe probleme... e hăituită de ce se întâmplă și pusă față în față cu o realitate care devine cruntă și care-i schimbă total viața, așa, la 180 de grade. Adică o experiență pe care noi nu avem “șansa” să o trăim, slavă cerului! Este într-o situație în care trebuie să ia niște decizii realmente de viață și de moarte. [...]

Nominalizarea lui Spy/ Master la Berlinale reprezintă un important succes profesional, dar primăvara ţi-a adus şi un mare succes de public, deci nu doar de critică, şi anume Ramon . Cum ai receptat căldura cu care ai fost întâmpinată la revenirea pe marile ecrane?

A fost ceva total neașteptat. Totuşi, joc un homeless acolo, chiar dacă o fac într-un fel foarte romantic. Experiența de a vedea filmul odată cu oamenii [ la premieră ], pentru mine - și nu e niciun fel de bullshit -, a fost cu adevărat copleșitoare, pentru că-i vedeam râzând la lucruri pe care tu le ai în cap şi crezi în ele... dar, de fapt, nu știi cum vor funcționa la public, iar oamenii aceia râdeau și se bucurau, realmente se lăsau purtați de poveste, fără să chestioneze. Nu am văzut oameni care să plece din sală, ceea ce, pentru mine, a fost uluitor. Pentru că este, într-adevăr, un film pentru toată lumea, la care poți să te duci cu copilul, poți să te duci cu bunica, cu părinții, cu cine vrei tu și... fiecare își ia ce vrea din filmul acela.

Care e scena ta favorită din Ramon ?

La prima mână, aș zice scena de final, că e foarte emoțională, dar mie altceva mi-a plăcut, de fapt, la personajul ăsta... nu neapărat vulnerabilitatea, cât un soi de aroganță, un soi de jemanfișism al omului frust din stradă, care zice una şi chiar aia face, nu are niciun fel de subînțelesuri, nu are niciun fel de straturi. E foarte onest el, așa, de fapt, asta mi-a plăcut la personajul ăsta... toate scenele alea, cu furat de mâncare, mie alea mi-au plăcut, fiindcă vedeai un om care se descurcă foarte bine cu ceea ce noi, în societatea de astăzi, am zice că e copleșitor și că nu am putea să rezistăm. El se descurcă foarte bine cu puținul pe care îl are și asta se vede în naturalețea lui de a rezista într-un sistem care poate să fie văzut din exterior drept crunt. Rezistă cu zâmbetul pe buze, fără a-şi pierde nici din inocență, nici din tupeu, nici din agresivitate, atunci când e cazul... este, de fapt, un personaj care calibrează tot timpul, în funcție de situația pe care o are. [...]

Citiţi interviul complet cu ANDREEA VASILE pe www.zilesinopti.ro

Un film despre o vacanță de vară, ca o fotografie Polaroid

Aftersun, debutul în lungmetraj al cineastei scoțiene Charlotte Wells, recent premiat cu BAFTA, care are premiera în cinematografele noastre pe 3 martie, este o călătorie existențială uimitoare, care chestioneză memoria la fiecare pas.

Povestea filmului se derulează pe parcursul unei vacanțe de vară în Turcia, în anii ’90, o vară care va schimba pentru totdeauna relația dintre un tată de 32 de ani, Callum (Paul Mescal

- The Lost Daughter, God’s Creatures), și fiica lui, Sophie (debutanta Frankie Corio). O fetiță băiețoasă, dar dornică să înțeleagă lumea din jur cu detaliile și curiozitățile specifice vârstei de 11 ani, filmează fiecare moment important din vacanța petrecută împreună cu tatăl ei, cu inocența cu care citește nestingherită o carte pe plajă. Ea simte că se bucură de un timp și un spațiu privilegiat, la care nu va mai avea acces prea curând.

Mai târziu, o Sophie matură va derula caseta video din VHS la nesfârşit, în încercarea aproape disperată de a obține răspuns la câteva întrebări stringente... cum ne raportăm la amintirile noastre? Sunt lucruri care ne scapă? Trecutul tatălui ei, Callum, și prezentul lui Sophie încep să se întretaie și se poate observa cum fiecare dintre cei doi a dus, la un moment dat, o bătălie cu memoria proprie. Regizoarea Charlotte Wells a declarat că: „Filmul acesta este o ficțiune, dar care conține un sâmbure de adevăr. Adevărul acela îl cunosc doar eu, iubirea aceea am trăit-o numai eu.” Acest adevăr recunoscut vine să întărească elementul autobiografic prezent în film.

Pelicula mizează pe un contrast permanent între o explozie de culori, nuanțe și lumini, o desfășurare de forțe, atât în scenele exterioare de pe plaja din exotica Turcie, cât şi în cele de interior, din camera de hotel, unde avem de-a face cu lumini difuze, estompate... o dinamică interesantă, de care este răspunzător directorul de imagine al filmului, Gregory Oke. Cei doi actori, Paul Mescalnominalizat la Oscar pentru Cel mai bun actor în rol principal - și Frankie Corio, se completează reciproc, iar interpretarea lor debordează de expresivitate și de libertate, indiferent că dansează sau practică scuba diving.

Un film independent, care vine cu o notă personală, pregnantă în privința relațiilor de familie, cu accent pe dinamica unei familii disfuncționale, Aftersun: A fost odată ca o vară vorbește despre iubire și pierdere, dar și despre curajul de a rămâne lângă cei dragi, indiferent de situație.