Scene din filmul unei iubiri de-o viată

foto © Ioan Big

RAul KuŞAK Scene din filmul unei iubiri de-o viaţă

Pe supertalentatul şi versatilul pianist Raul Kuşak îl vom reîntâlni şi asculta ca membru în Bluescore, power-trioul de blues pe care îl alcătuieşte împreună cu Hanno Höfer şi Liviu Pop, în cadrul Tusnad Gastro Blues Fest (18-20 iunie), apoi în iulie ca performer solo la Gărâna Jazz Festival, şi, mai mult, odată cu ridicarea progresivă a restricțiilor, ca parte a distribuției spectacolelor teatrale pentru care nu doar a compus sau aranjat muzica ci şi performează live, precum Carousel-ul de la Bulandra ori Femeia, Eterna Poveste de la Teatrul Stela Popescu din Capitală... este deci un bun prilej pentru a răsfoi câteva file din povestea sa de viață care se construieşte în jurul ataşamentului născut încă din copilărie pentru instrumentele cu clape. Căci formidabila pasiune pentru pian a lui Raul Kuşak ar merita poate un Biopic, date fiind multiplele incursiuni şi căutări ale versatilului muzician pe parcursul anilor în diversele arii stilistice, de la folk şi pop, trecând prin rock, jazz şi clasică, spre blues şi muzica de teatru sau film. Despre rolurile jucate de Ştefan Bănică, Vlaicu Golcea, Dinu Olăraşu, Alina Manole, Vama Veche, Paula Seling, Vali Răcilă, Direcţia 5, Andrei Şerban, Nicu Alifantis sau Ştefan Hruşcă în acest peren love story dintre Raul Kuşak şi pian, am aflat mai multe amănunte chiar de la protagonistul acesteia. Şi totul a început cu... un film.

Raul, ce-ţi mai aminteşti de primele tale contacte cu pianul? Mi-e greu să cred că era atât de popular în Zalău încât să aibă fiecare în casă un asemenea instrument.

Mama stătea, juca cărți şi povestea cu o babetă, care terminase studiile la Budapesta şi avea pian... şi în timp ce își beau cafelele, eu mă puneam și mă jucam la pian. Efectiv, mă jucam. Aveam 5 ani jumate, încercam şi eu clapele. Și aia s-a prins că o fac într-un fel special, i-am atras atenția, şi i-a zis maică-mii: ‚Dragă, ar trebui să vină la pian când mai crește.’. ‚Păi da’ de ce nu-i bine acum?’ ‚Nu dragă că-nebunesc, eu nu am răbdare cu d’ăștia mici, nu pot.’ ‚Haide dragă... un pic.’ Și bineînțeles că a mai durat apoi câteva luni, că eu am zis ‚Doamne ferește! Nu-mi trebuie pian, să nu-l văd!’. Dar după un an jumate, cred, pe la 7 ani, ne uitam cu mama la un film. „Anchors Aweigh” se cheamă filmul [comedia muzicală din 1945 cu Frank Sinatra şi Gene Kelly – n.r.] și acolo e un personaj principal care, bineînțeles, îşi joacă propriul rol, José Iturbi, un mare pianist... absolut fabulos. A doua zi i-am spus: ‚Pe mine mă duci la pian! În momentul ăsta gata, s-a terminat, vreau pian!’ A doua zi! Și maica mea a zis: ‚Băi, ăsta a înnnebunit! OK, du-te la pian.’ Și din momentul ăla m-am lipit de pian.

Şi nu te-ai mai desprins de el...

Sigur, am avut momente în care n-am avut chef, bineînțeles, ca orice copil normal. Că nu am fost deloc special. Am fost un copil obişnuit care, din când în când, mai sunam ușor la sonerie la profesoara de pian, pentru că știam că e mai surdă, doar cât să... cât să nu mint eu, să punctez că am sunat şi că ea nu mi-a deschis și eu atunci m-am întors acasă. Doar că după 15 minute mă mama trimitea înapoi că sătea foarte aproape de noi. ‚Ce naiba? Sunt acasă. N-a sunat!’ În fine, deci au fost şi d-astea când n-am vrut să studiez, că mă plictisisem, dar asta era foarte șmecheră... la finalul orei îmi dădea un premiu muzical, adică aveam 10 minute

timp de un soi de improvizație, că se pricepea gagica la asta. Și aicea m-a agățat. Am făcut și lucrurile impuse pe care oricum trebuia să le parcurg, ca orice copil care face un instrument, dar, la final, aveam și premiul ăsta de joacă, și a fost extraordinar. Ea a speculat și a văzut că eu tot timpul caut ceva.

foto © Radu Biristeica

Trebuia să existe un punct ‚zero’ al apetitului tău pentru improvizație și ce mi-ai povestit explică și capacitatea ta remarcabilă de adaptare la diverse genuri şi proiecte... deci de la acest „premiu” a plecat totul.

Da, da, da! Deci aceste 10 minute la finalul fiecărei ore au fost cârligele... e o secvență foarte mișto în acel film, cu José Iturbi cântând „Rapsodia maghiară” [„Rapsodia Ungară Nr. 2” de Franz Liszt – n.r.] într-un amfiteatru, un teatru de vară mare, splendid, imens, cu 17 sau 18 copii de diferite vârste la pian, asta e secvența fabuloasă care mi-a rămas de fapt în minte, ăsta a fost momentul în care am zis: ‚De mâine vreau la pian!’. Mi s-a părut extraordinară secvența aia cu toată simfonia transcrisă la piane... cântate partiturile la diverse registre și diverse mâini de copii și de piane, foarte mișto. În fine...

Ai început deci prin a fi atras de pian prin intermediul muzicii culte. De ce love-story-ul tău cu instrumentul nu a continuat pe calea „clasică”?

Ca să faci pian clasic la modul cel mai serios îți trebuie o rigoare, o seriozitate, ori eu, cum să zic... din start deja începusem altfel cu jucatul. Muzica clasică nu se face cu jucatul, acolo e pe serios treaba şi ca să ajungi să poți face un soi de intenție de performanță, îți trebuie multe, multe, multe sacrifcii, altele decât cele pe care, să zicem, eu le-am făcut total natural, inconștient. Eu deja gustasem alte lucruri. [...]

Citiţi interviul complet cu RAUL KUŞAK pe www.zilesinopti.ro

Artă  PERFORMING ARTS: GIGI CĂCIULEANU

O introducere în lumea lui Leonardo da Vinci

După jumătate de mileniu de la moartea sa, Leonardo da Vinci este recunoscut în mod unanim drept un geniu. Picturi iconice, design-uri pentru mașini zburătoare și studii inovatoare despre optică și perspectivă - pictor, sculptor, arhitect, muzician, inventator, anatomist, geolog, dar și inginer, omul interesat de toate a contribuit în mod esenţial la nașterea artei moderne. Este amintit mai ales pentru cel mai celebru zâmbet, cel al Mona Lisei, și pentru simbolistica dramatică din Cina cea de Taină. Cu toate acestea, Leonardo da Vinci rămâne în egală măsură important ca un vizionar cu interese care includeau nenumărate ramuri ale științei și tehnologiei. Frecvent a dorit să transforme teoria în practică, aducând la viață numeroase dispozitive mecanice, printre care și un prototip timpuriu al avionului sau cea mai îndepărtată versiunea a tancului.

În Milano, Italia, pe străzile din Piazza della Scala, găsim Leonardo3, un muzeu inovator și un centru de cercetare a cărui misiune este studierea și interpretarea patrimoniului cultural și punerea acestuia la dispoziția publicului prin utilizarea metodelor și tehnologiei dezvoltate intern, de avangardă. Aici este locul unde se desfășoară Lumea

lui Leonardo, expoziție care prezintă lucrările lui Da Vinci printr-o experiență

multisenzorială. Prin reconstrucțiile digitalizate ale picturilor expuse în galerie în timp ce peste 200 de modele 3D ale invențiilor sale, precum Submarinul, Mașina timpului și Libelula mecanică animă sălile muzeului, cu mașini pe deplin funcționale realizate prin studierea manuscriselor de către Leonardo și ghiduri audio care împărtășesc secretele celui mai mare artist renascentist, geniul lui Da Vinci prinde viață într-un mod nemaivăzut și este absolut imposibil să nu te scufunzi într-o istorie de o relevanță extraordinară.

Însuși artistul considera că „arta nu se termină

niciodată, ci este doar

abandonată”, muzeul păstrând vie moștenirea unuia dintre cei mai de seamă genii din întreaga istorie a omenirii. Expoziția Il mondo di Leonardo, cu premiere mondiale, noi descoperiri și stații interactive multimedia, dedicată lui Leonardo da Vinci, este deținătoare a Premiului de excelență, primit din partea Președintelui Republicii Italiene.

foto © Florin Ghioca

GIGI CĂCIULEANU

“Dansul prin definiţie este deja o scriere: core-grafie”

Deschiderea înscrierilor pentru Gala Tânărului Actor HOP 2021, a cărei temă maestrul Gigi Căciuleanu, diriguitorul evenimentului, a definit-o încă de acum doi ani ca Teatru coregrafic. DansActorul ca fenomen al teatrului actual, precum şi reluarea reprezentaţiilor după ridicarea restricţiilor cu Jungla TéVé, cel mai recent spectacol conceput şi pus în scenă de domnia sa la Teatrul Dramaturgilor Români, s-au constituit împreună într-un bun prilej pentru un dialog cu reputatul coregraf şi dansator, un autentic poet-caligraf al mişcării, pe marginea împerecherii vorbei cu acţiunea şi a nuanţelor din schimburile creative dintre teatru şi dans în raport cu noile generaţii de performeri, spectatori şi medii.

Gigi Caciuleanu și Maya Plisetskaya în "La Folle de Chaillot" (Bolshoï) Prin “Zis şi făcut” sau “Caragiale – o lume în mişcare”, Galele HOP ne arată deja că dansactorul nu mai este un neologism şi că tinerii sunt realmente atraşi de conceptul de “actor în stare de dans”. Ce v-au arătat ediţiile de până acum în ce priveşte participanţii? Cine nu se lansează nu greşeşte. Cui îi e teamă să greşească, riscă să nu poată merge înainte. Nu numai să stagneze ci chiar să dea înapoi. Acest lucru l-au înţeles participanţii pe care i-am invitat la aventura DansActoriei la Galele Hop. Viaţa m-a mai învăţat ceva: în Artă să nu cedezi modei sau modelor şi nici altor cântece de sirene, oricât de tentante ar fi...

Revizitarea lui Caragiale pe care o propuneţi în acest an în Gala HOP nu este deloc simplă fiindcă provocaţi tinerii să ne arate nu doar ‘un alt fel de Caragiale’ ci chiar ‘un alt Caragiale’. Ce aşteptări aveţi de la cei care se înscriu? Zvâcul şi neaoșul. Să aibă curajul originalităţii şi al necunoscutului. Să nu-i fie teamă de ceea ce reprezintă. Să nu se scuze că există. Să nu se trădeze pe sine însuşi cu niciun preţ şi pentru nimic în lume. Să nu-i fie teamă de morile de vânt ale nebuniei sale creatoare. Să nu-şi sabordeze propriul talent cu imitaţii şi ieftinături oportuniste oricât ar fi acestea de lucrative.

Şi totuşi, de ce v-aţi fixat tocmai pe umorul lui Caragiale? Umorul lui Caragiale nu mi se pare vesel. De aceea poate să “rimeze” cu un anume tragic al existenţei. Cel al junglei umane. Care în plus de cea vegetaloanimală este visceral ne-sinceră şi natural perversă. Începând cu frivolităţile mondene până la cuvioşenia de faţadă a inchizitorilor de tot soiul.

Pot dobândi vorbele sale, în acest context cu totul aparte, un nou “tâlc” odată susţinute prin mişcare? În general “Verbul-vorbă” şi/sau “Vorba-verb” sunt concepte tot atât de fascinante pe cât este şi puterea “nerostirii”; forţa “celor trecute cu tăcerea”. Cuvântul devenit acţiune şi mişcarea sprijinită de spunere se întăresc reciproc. Într-un permanent joc între text şi subtext care, precum un bun maestru de balet, le face să “danseze” mână în mână şi, precum zic francezii, du même pied (pe acelaşi picior). Cu atât mai mult la Caragiale unde, nu numai dialogurile sau didascaliile, ci chiar şi numele fiecărui personaj îşi are profundul său tâlc. În “D’ale noastre” [piesa de teatru coregrafic concepută de Gigi Căciuleanu după texte de I.L. Caragiale, care a avut premiera la TNB în 2012 – n.r.], felul de a umbla şi de a se mişca pe scenă a personajului Trahanache mi-a fost “dictat” atât de sonoritatea numelui său (amestec de grobianism primar <TRAH>, de pudic machiată obscenitate <AN> şi de familiară jovialitate <ACHE>) cât şi de invitaţia la bleagă inerţie a lancinantrepetitivului “ai puţintică răbdare”. [...]

Cât ajută cuvântul ca să îl poate face pe om atent la tâlcul dansului şi invers? Cu cât Mişcarea Dansată s-a îndreptat către abstractizare, cu atât am simţit nevoia s-o introduc în “concretul” unui spectacol de factură teatrală... Din ce în ce mi s-a cristalizat nevoia de a face apel la o participare vocală a interpretului ca o prelungire a corpului şi a mişcării (respiraţie audibilă, sunete nearticulate, onomatopee etc.). Aceasta evoluând, urmând aceeaşi logică, spre CUVÂNT în sensul de sonoritate cu semnificaţie. O evoluţie similară cu aceea de la nearticulatele sonorităţi ale regnului animal la vorbirea umană. [...]

Aţi mărturisit cândva că vă “scrieţi” dansurile. În ce limbă se scrie un dans? Este un limbaj folosit pentru gânduri sau pentru vise? Dansul prin definiţie este deja o scriere: core-grafie. Pentru mine dansul fiind poezie, mi se pare logic, chiar organic, să-l notez cu simboluri. A scrie... A desena... A trasa linii. Îmi sunt toate trei: dansul, desenul şi scrisul plămădite la fel. Aparţin aceleaşi substanţe. Aceleaşi nevoi. “Duduind” de metafore. Gândurile pe care le cristalizez în desene şi vorbe scrise (sau spuse) nu sunt, de fapt, altceva decât tot dansuri. În eseul meu “VVV – Vânt, Volume, Vectori” am schiţat premizele unei posibile notaţii, să zicem, mai... prozaice. Totuşi, pentru mine personal, notarea mişcărilor prin frânturi de versuri sau fulgurante desene mi se pare la fel de la îndemână ca şi notarea viselor... Iar pe deasupra mai are şi avantajul de a-mi permite un “accces” dincolo de aparenţe. [...]

Citiţi interviul complet cu GIGI CĂCIULEANU pe www.zilesinopti.ro

INDIANA JONES

Un Pop icon la 40 de ani

Lansat în iunie 1981 aproape simultan în Statele Unite şi în Uniunea Sovietică, Indiana Jones and the Raiders of the Lost Ark (Indiana Jones şi căutătorii arcei pierdute), a treia realizare memorabilă - după Fălci şi Întâlnire de gradul trei - din cariera unui cineast pe atunci în vârstă de doar 35 de ani, Steven Spielberg, s-a relevat a fi una dintre pietrele de hotar între cinematografia Vechiului şi Noului Hollywood, ridicând ştacheta filmului de aventuri la un

nivel niciodată atins

mai apoi, nici măcar de sequel-urile realizate şi co-produse tot de Spielberg împreună cu prietenul său George ‘Star Wars’ Lucas. Care anunţă pentru 2022 un nou film în franciză, al 5-lea, în care Harrison Ford îl va întrupa din nou pe iconicul căutător de comori arheologice, căruia replica din Indiana Jones and the Last Crusade, “It belongs in a museum”, în mod evident, nu i se potriveşte.

Întorcându-ne la origini, ceea ce i-a diferenţiat în fond pe Spielberg şi Lucas de ceilalţi cineaşti ultratalentaţi din generaţia lor, precum Coppola, Bogdanovich, Scorsese sau De Palma, care au injectat o doză masivă de originalitate prin referinţele lor la cinematografia europeană pentru a resuscita un Hollywood al anilor ’70 ce părea incapabil să absoarbă sau să reacţioneze la contra-cultură altfel decât prin revizionism extrem, a fost simplul fapt că

pasiunea tandemului pentru filmele consumeriste “de modă veche” era dublată de una pentru noile tehnologii

şi tehnici cu aplicabilitate în a 7-a artă. La The Conversation şi Taxi Driver, etichetabile atunci ca Arthouse, au replicat cu Star Wars şi Jaws.

Şi după ele, a urmat efortul lor de echipă Indiana Jones and the Raiders of the Lost

Ark, ca răspuns probabil la întrebarea pe care şi-o puneau în permanenţă ambii:

‘Ce mi-ar fi plăcut mie să văd când eram mic?’. O întrebare pe care şi noi continuăm să ne-o punem, ca spectatori, iar asta îl ridică deasupra oricărui timp pe Indiana Jones.

De la scenariul scris de Lawrence Kasdan şi look-ul inconfundabil al personajului până la castingul inspirat (Karen Allen, Denholm Elliott, John Rhys-Davies etc) şi muzica antologică a lui John Williams, Raiders of the Lost Ark este atât de deştept conceput şi realizat încât foarte puţin din ceea ce face Indiana Jones pe parcursul naraţiunii, într-o anume situaţie sau alta, are vreo importanţă cu adevărat esenţială în ce priveşte deznodământul poveştii. Oricât s-ar strădui şi oricât s-ar lupta, în afară de iubită, nu rămâne cu absolut nimic în final şi, culmea!, nouă ca spectatori continuă să ne fie senzaţional de simpatic aşa, ca etern (aparent) loser. De multe ori nu Indy e cel care salvează situaţia ci ăilalţi, negativii, sunt cei care o dau în bară. Această vulnerabilitate asumată şi calităţile fizice prin nimic extraordinare l-au făcut pe Indiana Jones să schimbe

regulile filmului de acţiune într-o perioadă în care acestea erau dictate de franciza James

Bond, creând impresia prin comparaţie că aventurile lui agentului 007 sunt cam lipsite de... dinamism.

Sub trăsăturile lui Harrison Ford, Indiana Jones s-a impus ca un nou model de erou de acţiune, fără de care este posibil ca personaje precum Jack T. Colton (Romancing the Stone), Allan Quatermain (King Solomon’s Mines), Rick O’Connell (The Mummy) şi, nu în ultimul rând, John McClane (Die Hard), să nu fi ajuns să mai existe pe ecrane, iar Michael Douglas,

Richard Chamberlain, Brendan Fraser şi Bruce

Willis să fie nevoiţi să-şi caute altceva de lucru. Dincolo de particularităţile lui Indiana Jones, a cărui influenţă este detectabilă inclusiv în TV, de exemplu, în portretizarea de către David Duchovny a agentului Mulder în X-Files (frecvent, curiozitatea şi pasiunea pentru profesie îl bagă în belele mai mari decât poate gestiona), multiversul cinematic actual al super-eroilor este serios influenţat de franciza lui Spielberg care are deja 40 de ani vechime.

La Indiana Jones and the Raiders of the Lost Ark, prin aerul nostalgic pe care îl degajă şi background-ul de oponent al naziştilor, cel mai evident se raportează Captain America/Chris Evans din MCU, în special în The First Avenger, în care bad guyul Dr. Zola, interpretat de Toby Jones, seamănă leit cu gestapovistul Toht cu care facem cunoştinţă încă din cârciuma din Nepal. Să nu uităm apoi cum Moira, personajul lui Rose Byrne din X-Men Apocalypse, se comportă în stilul lui Indiana când dă accidental peste mormântul lui Apocalypse în Egipt chiar la începutul filmului şi cum îşi continuă apoi investigaţiile dintr-o perspectivă... arheologică. Şi exemplele pot continua.

La fel ca şi interpretările menite să arate că filmul lui Steven Spielberg, în mod deliberat sau nu, conţine şi elemente de subtext mult mai profunde, în special datorită

finalului ce reprezintă o speculaţie pe marginea mitului Cutiei Pandorei

prin prisma căruia Indiana Jones and the Raiders of the Lost Ark ar putea mai degrabă fi analizat în ‘double bill’ cu Watchmen, filmul lui Zack Snyder realizat după comicsul cult al lui Alan Moore, sau, o altă posibilitate, cu Inglorious Basterds al lui Tarantino. Dar nu asta ne mai interesează atât de tare când, în ciuda statement-ului lui Indiana Jones devenit celebru: “It’s not the years, honey, it’s the mileage”, privim un film peste au

trecut 40 de ani şi nu a

îmbătranit absolut deloc.

CASTLEVANIA: Simfonia finală

Post-Oscar-uri, în cadrul unui peisaj

cinematografic ce începe să prindă

viață și în așteptarea unor producții precum Dune sau Top Gun: Maverick, căutarea pentru ceva să îmi hrănească pasiunea pentru filme a devenit o misiune din ce în ce mai dificilă. Jonglând printre sequel-uri mai puțin inspirate sau spin-off-uri de-a dreptul inutile, o luminiță s-a întrevăzut la capătul acestui tunel întunecat și lugubru, care mi s-a arătat sub forma unei animații, realizată mai bine și mai filmic decât trei sferturi din ce ne oferiseră marile studiouri de film în ultimul an. Vorbesc, bineînțeles, despre sezonul 4 din Castlevania. Castlevania are la bază povestea și universul din celebrul joc video cu același nume. Probabil printre cele mai reușite adaptări de acest gen, serialul îi are în centrul acțiunii pe Trevor Belmont (descendent al familiei Belmont, cunoscută pentru lupta lor împotriva vampirilor), Sypha Belnades (o vrăjitoare care canalizează puterea spiritelor pentru a manipula elementele) și pe Alucard (a.ka. Adrian Țepes, fiul jumătate vampir-jumătate om al lui Dracula). Primele trei sezoane sunt opere de artă, Netflix întrecând-se pe sine odată cu acest al patrulea sezon, iar Frederator Studios, cei care s-au ocupat de animarea întregului serial, au avut grijă să ofere fanilor un adevărat spectacol. Într-o lume în care vampirii și creaturile nopții încă îl plâng pe Dracula și încearcă să îl aducă înapoi (care a murit la finalul sezonului 2), cuplul minune format din Trevor și Sypha încearcă să restabilească un echilibru și să termine misiunea

pe care au început-o: să aducă omenirea la

normal. Altundeva, Alucard se chinuie să facă același lucru, învățând totodată cum să aibă din nou încredere în oameni după ceva întâmplări nefericite. Toată lumea pare pregătită de o ultimă mare înfruntare și fiecare personaj își încheie sub o formă sau alta parcursul de până atunci: Isaac o învinge pe Carmilla și descoperă un nou scop al vieții, Hector se desparte de Lenore care își acceptă în sfârșit condiția de vampir, în timp ce trio-ul de lux este adus împreună pentru o ultimă dată pentru a se înfrunta cu Moarte însăși.

Noul sezon nu s-a dat înlături de la violența tipică, secvențele de bătaie s-au dublat ca număr, iar episoadele au fost mai centrate pe acțiune decât cele de până acum. Fie că a fost pentru fan service sau pentru că era vorba de un ultim sezon, pentru toți cei care și-au dorit să vadă lupte între vampiri și oameni, vampiri și vampiri, oameni și creaturi care de care mai ciudate, Castlevania a avut grijă să bifeze toate căsuțele. Este de proporții epice, este sângeros, lacrimogen, spectaculos, și oferă o încheiere pe măsură a ceea ce a fost unul dintre cele mai bune seriale de animație ale ultimilor ani.

Lullula Art Shop

cadouri ”made in Sibiu”

Cănile pictate manual, seturile de

ceai, trăistuțele din bumbac în design original, semnele de carte pictate de mână, tricourile sunt doar câteva dintre ingredientele pe care iubitorii Sibiului și toți cei aflați în câutarea cadoului perfect le pot găsi la Lullula Art Shop�

Magazinul deschis recent în Sibiu, pe strada Mitropoliei, la numărul 27, este și un atelier, care le oferă posibilitatea sibienilor și turiștilor să vadă ”pe viu” în timp real, cum iau naștere produsele brandului sibian, Lullula.

Cănile sunt vedete

Vedetele magazinului-atelier sunt cănile din porțelan pictate cu imaginea unui Sibiu de poveste, vesel și colorat, care face deliciul vizitatorilor. Aceeași imagine se regăsește, de altfel, și pe traistele din bumbac natur sau negre și pe tricouri. Suvenirurile nu sunt, însă, singurele produse ce pot fi cumpărate de la Lullula Art Shop, pentru că Lullula și-a pus semnătura și pe produse pictate cu pisici mistice, bufnițe simpatice, curcubee, plante de leac din Transilvania, căni mici pentru copii, cu unicorni și dinozauri nefioroși, seturi de cafea vintage sau seturi individuale de ceai, pentru pretențioși. Toate acestea sunt ambalate în cutii frumoase, cu buline, în formă de căsuțe sau felinare, pentru a se transforma în cadourile perfecte, numai bune de oferit oamenilor dragi. Lullula este de cinci ani pe piața din România, realizând, până acum, mii de căni și produse oferite cadou în Sibiu, în țară dar și în străinătate, de la Seul, în Coreea de Sud, Europa, Israel și până la New York, în America.

Lucrate manual și culori non-toxice

Una dintre caracteristicile Lullulei sunt culorile folosite. Vii și pătrunzătoare ele dau culoare și suflet produselor pe care ajung, indiferent că vorbim despre porțelanuri, țesături sau borcanele lumânărilor parfumate din ceară de soia, pictate – și ele – manual. Tocmai aceste culori au fost alese cu grijă, pentru a nu face rău planetei și nici oamenilor la care ajung. Ele sunt pe bază de apă și non-toxice.

Magazinul se află în Sibiu, pe strada Mitropoliei, nr�27, dar produsele Lullula pot fi cumpărate și online de pe lullula�ro.

THERMOMIX & KOBOLD SHOWROOM SIBIU

Am deschis! Hai să ne cunoaștem

Showroom-ul Thermomix & Kobold s-a deschis și pentru sibieni

Deși pandemia ne-a împiedicat să ne bucurăm de acest spațiu așa cum ne-am dorit, am așteptat momentul potrivit pentru a vă putea pofti într-unul din cele mai deosebite showroom-uri, cu o inaugurare de cinci stele, așa cum ne-am dorit să fie de la început. Vă așteptăm în showroom-ul nostru pentru a ne cunoaște mai bine. Aici veți putea testa produsele de calitate germană, Vorwerk, produse perfecte pentru tine și familia ta. Showroom-ul Thermomix & Kobold vă așteaptă să testați unele dintre cele mai avansate produse disponibile pe piață la momentul actual, dedicate familiei. Pot aici veți putea participa la diverse ateliere, clase de gătit, cursuri de nutriție și chiar evenimente dedicate muzicii rock & roll. Rămâneți aproape, avem surprize multe!

Atât Thermomix, cât și Kkobold au fost concepute pentru a-ți oferi tot ce e mai bun mai mult timp pentru tine și familia ta. De acum, sibienii pot testa produsele Vorwerk direct în showroom. Thermomix este un robot de bucătărie multifuncțional care reunește funcțiile a peste 15 aparate de bucătărie într-unul singur: cântărește, toacă, pasează, mixează, amestecă, mărunțește, emulsionează, gătește, bate spume sau creme, gătește la aburi și frământă. Având 12 funcții și șapte noi moduri de gătit într-un singur aparat, Thermomix este un robot de bucătărie premium, multifuncțional, proiectat să creeze adevărate capodopere culinare moderne. Anul acesta Thermomix celebrează 50 de ani de la apariția primului model. Kobold este un sistem de curățare, igienizare și purificare a întregii case complex, existent pe piață de peste 90 de ani. Podele, gresie, covoare, canapele, saltele, fotolii, mobilier tapițat, trepte, draperii, geamuri și interioare auto - Kobold poate să curețe orice fel de suprafață. Kobold este sistemul de curățare, igienizare și purificare a întregii case, proiectat să curețe toate suprafețele mai rapid și mai ușor, folosind tehnologii de aspirare de înaltă performanță.

Două produse premium, dedicate familiei tale

Așadar, din 17 iunie 2021lie ne găsiți la adresa: Sos. Alba Iulia nr. 40, 550018, Sibiu. Program: Marți-Vineri: 10:00-18:00 Sâmbătă: 10:00-16:00 Website thermomix: https://romania.thermomix.com/ Website kobold: https://www.vorwerk-kobold.ro/ro/