a copilăriei mele! Strada de la b u n ic i

STRADA JALABOI, STRADA FERMECĂTOARE A COPILĂRIEI MELE! STRADA DE LA BUNICI!

Prof. Cezar CHERCIU

Cât voi trăi, rămân în suflet cu dulcea amintire a străzii copilăriei mele, Jalaboi din cartierul Tăbăcari unde se afla casa bunicilor mei, cu amintiri legate de familia mamei, fiinţa cea mai dragă, mama, Ştefana, nume de mucenic hristic! Povestea unei străzi este în fapt povestea unor oameni, a unor familii sau a unor instituţii însemnate, viţa comunităţii! Strada Jalaboi, vine de la numele familiei de boieri care au ctitorit Sfânta Biserică, aflată în despărţitura de roşu (a cartierului Tăbăcari, aflată alături de celelalte despărţituri existente în vechime, de verde, de albastru, de galben). Cartierul Tăbăcari a fost şi este unul din cele mai vechi cartiere focşănene, în care au trăit vechi meseriaşi, tăbăcari, curelari, cojocari, cizmari, producători de marfă de calitate căutată în ţară şi în judeţele învecinate. La început de secol XX, era cartierul cel mai „industrializat”, cu mulţi lucrători şi oameni nevoiaşi, ce s-au aşezat pe vechile locuri ale satelor de mult dispărute, olari, cărămidari şi tăbăcari. Odată cu deschiderea liniei ferate şi a gării oraşului Focşani (18791881) a noului Bulevard al Gării, populaţia oraşului creşte cu repeziciune, aşezările se înmulţesc, străzile se populează şi se sistematizează. Introducerea apei curente fie de la Arva, fie de la Babele-Burca, introducerea luminii electrice de după 1912, fac să ia amploare şi nevoile sociale şi spirituale. De altfel, linia ferată Buzău-Mărăşeşti, a întregit linia ferată românească, a făcut să crească preţul pământului, să intensifice comerţul şi să crească nivelul de viaţă al localnicilor. Linia ferată a fost realizată sub conducerea inginerului constructor Anghel Saligny - fiu al oraşului Focşani, mândrie a corpului ingineresc românesc. Construcţia drumului de fier, a fost cel mai mare dar pe care la făcut Anghel Saligny oraşului său Focşani, neamului românesc. Strada Jalaboi a fost artera principală de comunicare a locuitorilor cu centrul oraşului negustoresc şi de vamă, dar şi cu preocupări viticole şi

agricole. Bogăţiile Putnei luau drumul posturilor dunărene la „schelele” de mărfuri din Brăila şi Galaţi, aducătoare de mari venituri. De la târgul declarat în 1661, oraşele Focşaniului - al Munteniei şi al Moldovei - devin oraşe prospere şi, socotit sub raportul câştigurilor, Focşaniul era al treilea oraş după Iaşi şi Roman. Oraşul creşte sub raport cultural, intelectual. Vor lua fiinţă şcoli superioare, gimnaziul Unirea devine Liceul Unirea, se înfiinţează Liceul de fete, Şcoala de comerţ sau şcolile normale de fete şi băieţi. 5 S i i i i Prin generozitatea sa, maiorul Gheorghe Pastia, luptător în Războiul de Independenţă din 1877-1878, devine un adevărat Mecena pentru autorităţi, ridicând pe haina arhitecturală a oraşului două briliante: Teatrul „Pastia”, în anul1936, şi Ateneul Popular (1926-1928), la a cărui deschidere a participat „poetul pătimirii noastre”, Octavian Goga, pe când era ministru al culturii. Aceste bijuterii culturale dar şi arhitecturale au fost aşezate, spunea Gheorghe Pastia, „spre ridicarea culturală a neamului meu” . Oraşul Focşani şi Judeţul Putna au prosperat şi s-au afirmat în perioada cât au fost conduse de prefectul liberal Nicolae N. Săveanu; în judeţ au fost ridicate, în 2 ani, peste 50 de şcoli, avându-l ca prieten pe Spiru C. Haret, „omul şcolii”, cel mai aparte ministru al învăţământului din panoplia acestor înalţi învăţători ai neamului. În oraşul de pe Milcov - „Iordanul pământului românesc” - au fost ridicate: Prefectura Putna, Palatul Primăriei, Tribunalul Putna, au fost modernizate străzi, s-a extins reţeaua de canalizare şi electrificare, a luat fiinţă Uzina electrică, au fost dezvoltate pieţele Moldovei, Independenţei (schimbată „Fânăria”), sau Ocolul de cereale şi animale. Oraşul şi orăşenii săi au trăit sub diadema de aur a Unirii. Este unicul oraş din România care a trăit despărţit în două oraşe surori de la 1482 până la 24 ianuarie 1859 când s-a unit Moldova cu Ţara Românească sub un singur domn - Alexandru Ioan Cuza. Dacă oraşul Iaşi avea peste 48 de aşezăminte bisericeşti, singurul oraş ce rivaliza cu acesta a fost Focşaniul, cu 25 respectiv 27 aşezări bisericeşti şi monahale. Sub streaşina Măgurei Odobeşti, sub diadema bradului şi frumuseţii montane s-a dezvoltat „Micul Athos”- cu Tarniţa, Scânteia, Bulucul, Mera lui Constantin Cantemir sau Dălhăuţii Cârligelor, apărătoare ale ortodoxismului şi ale unirii şi iubirii între oameni. Actul unirii celor două oraşe surori, semnat de Alexandru Ioan Cuza în 1862, a dat trăinicia administrativă şi judecătorească a statului modern român. Comisia centrală constituită la Focşani a dat primele legi tânărului stat unitar, aici se vor afirma importante personalităţi precum Mihail

Kogălniceanu, care a iubit acest colţ de rai românesc, fiind, în fapt, unul din importanţii arhitecţi ai unirii, fără a-l uita pe Ion Roată de la Câmpuri, care a asigurat, împreună cu ai săi, dreptatea şi trăinicia tânărului stat. Aici, la Focşani, s-au petrecut evenimente epocale de modernizare a statului român, de progres şi dezvoltare. Mult timp, focşănenii au crezut ca oraşul lor va deveni capitala României moderne; nu a fost să fie aşa, interesele supreme ale statului au avut întâietate, iar Bucureştiul a devenit capitala ţării. Primul cercetător şi om de carte care a studiat istoria acestor meleaguri pline de bogăţie şi frumuseţe a fost ardeleanul Dimitrie F. Caian, care a aşezat în teascul timpului „Istoricul oraşului Focşani” (tipărit cu sprijinul Primăriei Focşani), carte premiată de Academia Română în anul 1906. Profesorul de limba latină, D. F. Caian, a fost o mândrie a învăţământului focşănean, cu o pregătire solidă, primul preşedinte a Ligii Culturale, motorul spiritual şi naţional pentru cauza Marii Unirii ce va veni în anul 1918. Focşaniul nu a fost doar oraş de vamă şi al negustorilor. El a devenit, în timp, un oraş elevat, care a dat importante valori intelectuale poporului român: ingineri, arhitecţi, diplomaţi, militari de mare prestigiu, oameni politici ataşaţi poporului român, o pleiadă de învăţători, profesori, medici sau teologi de prestigiu. Marele Nicolae Iorga i-a cunoscut bine şi preţuit pe locuitorii acestor meleaguri, aşezându-i la loc de frunte în istoria neamului. În anul în 1931, pe când era prim-ministru, va organiza la Focşani aniversarea jubileului Primului Congres al Ligii Culturale, moment istoric emoţionant, trăit de cei 179 de delegaţi veniţi la Focşani din 39 de judeţe ale ţării.

Secţiunea Ligii Culturale de la Focşani a fost un model pentru cauza unităţii româneşti. Strada sufletului meu de copil, Jalaboiul, era o stradă de mijloc, pietruită mult timp cu bolovani de râu - dar arteră principală. Din partea de sud-est a oraşului care se prelungea până în aristrocrata stradă Coteşti, care te conducea pe tine călătorule, către bariera Corbului, deschizându-ţi drumul către satele bogate în podgorii, Cârligele, Faraoanele, Dălhăuţi, scăldate în harul credinţei ortodoxe şi în aerul mirific al Sfintei Mănăstiri Dălhăuţi. În partea de nord, strada Jalaboi se întindea până la intersecţia cu minunatul Bulevard al Gării, umbrit de castani, având un aer mediteranean. Aici, în această intersecţie, s-a aflat la loc de cinste statuia celui mai mare

dintre edilii pe care i-a avut Fcoşaniul, prefectul N.N. Săveanu, devenit mai târziu important demnitar de stat în Parlamentul şi Guvernul României. Istoria unei străzi se împleteşte armonios cu istoria locurilor şi a locuitorilor, a unor familii din comunitatea respectivă. Când rostesc Tăbăcari, Jalaboi, gândul îmi zboară către cei dragi ai familiei, la venerabilii şi harnicii mei bunici, la anii frumoşi ai copilăriei mele libere, la părinţii mei blânzi şi buni sau la apropiaţii familiei noastre, dar şi la instituţiile ce au evoluat în acest areal social. Străbunicul meu matern a fost Ioan Boboc, botezat de localnici „Ardeleanu”, datorită portului şi vorbei, de unde şi „la alde Boboc Ardeleanu” . Acesta era de fapt român de pe meleagurile bârsane ale Braşovului, care în întreaga sa viaţă s-a ocupat cu oieritul şi cu negoţul cu lemne de construcţie, preocupări foarte căutate la acea vreme. Întocmai ca şi ceilalţi confraţi, oierii transilvăneni practicau transhumanţa, aducând turmele la iernat în regatul României, în câmpiile mănoase ale Brăilei şi ale Mănăstirii Măxineni, cu care aveau înţelegere de păşunat şi de plată. Fiind zonă de şes, alături de oierit, negoţul cu lemnul de construcţie şi cu şiţă (şindrilă) aducea venituri frumoase. După 1867, când a avut loc instalarea dualismului austro-ungar, viaţa poporului de rând, viaţa social- religioasă şi cea militară s-au înăsprit, devenind de la an la an mai apăsătoare. În faţa acestei situaţii, bătrânul Ioan Boboc, cu ai săi, a hotărât să părăsească pământurile Zizinului natal şi să „ia drumul ţării”, să se aşeze cu familie şi cele 2000 de oi şi tot tarnatul ciobănesc în şesul mănos al satului Goleşti de Coteşti, la câţiva kilometri de Focşani, în apropierea râului Milcov. Aici, din economiile făcute cu multă chiverniseală, îşi cumpără o bucată de pământ arabil de 3 ha şi un hectar de vie. Vara anului 1875 este trăită de familia Ioan Boboc, în cortul care adăpostea cele două harabale (căruţe mari vechi) care serveau ca şi locuri de odihnă. A fost o vară de foc pentru noii veniţi „ardeleni”, care cu multă trudă şi-au amenajat saivanele pentru oi şi cele două colibe-bordeie pentru adăpostul familiei şi al confraţilor ciobani. Treptat, prin muncă şi îngăduinţă, viaţa familiei Ioan s-a schimbat în bine, fiind intensificat comerţul cu brânză şi lemne de construcţie, foarte căutat pentru clădirile ce se ridicau în oraşul Focşani, oraş aflat pe drumul dezvoltării. În aceste condiţii aspre, dar libere, li s-a născut „feciorul cel drag”- Dumitru, moşit în Focşani de vestita moaşă Ioana Mărculescu. „Coconul 5 S S S 77

casei” (pruncul) a fost creştinat la biserica Jalaboi din strada cu acelaşi nume. Acesta va fi, de fapt, bunicul meu după mamă. La şcoală nu a mers, învăţând buchile scrisului şi socotitului de la tatăl său, Ioan Boboc, şi de la dascălul bisericesc, Ioan, din Coteşti. Pe când a împlinit 12 ani, a fost trimis în strada Dogăriei, „la patron”, pentru a învăţa tainele tâmplăriei şi ale dulgheriei. Meseria a învăţat-o pe furate şi printre sudalme; trecând prin multe greutăţi, cu multă sârguinţă, după 3 ani a reuşit să intre în breasla dulgherilor. Cu multă pricepere îşi va ajuta familia să ridice o casă în Goleştii Coteştiului, care va asigura bătrâneţea liniştită a familiei. Astfel, pe când avea 27 de ani, chipeşul holtei, şi cu o meserie căutată, se căsătoreşte cu frumoasa Vasilica (n. 1885), fiica de doar 19 ani a familiei de tăbăcari, Nicu şi Anica Şerban, din strada Jalaboi nr. 5. Zestrea primită în dar la nuntă, o grădină de 4 ha, a fost o adevarată mană cerească pentru tânărul Dumitru Ioan. Având de partea sa tinereţea, priceperea şi îndemânarea meseriei, tânărul familist îşi va ridica două camere, o săliţă cu bucătărie şi alte anexe gospodăreşti. Va construi, alături, şi un salon pentru oaspeţi sau evenimente de familie, care vor prinde bine mai târziu. Treptat, salonul „La Boboc” va deveni un salon de întâlniri de familie, dans pentru tineri, aducător de venituri. În alt cartier al oraşului, Bahne, care se afla în formare, se afla un alt salon, rămas în amintirea focşănenilor, „La Soare” . Peste drum, se afla vestita familie Nistor, vechi tăbăcari din tată în fiu. La îndemnul tatălui socru, tânărul dulgher este sfătuit să se apropie de noua meserie de tăbăcar, deprinzând repede activitatea de comerţ, de distribuţie a produselor de pielărie (talpă, piele „Box”, chevrou, meşină şi alte furnituri de cizmărie şi tăbăcărie, devenind repede om de încredere şi acţiune la firma-fabrică a familiei Nistor, a soţilor Guriţă şi Tache Nistor. Produsele fabricii de tăbăcărie erau foarte căutate în oraşele dunărene Galaţi şi Brăila, dar şi în oraşele transilvane Braşov şi Sibiu. Mărturiile lăsate de unul din patronii Fabricii de tăbăcărie din Jalaboi merită a fi cunoscute de cititori: „Conform regulamentului de higienă publică, publicat în Monitorul Oficial în 1875, tăbăcăria era socotită o industrie insalubră de clasa a IIIa, care punea veşnic în pericol sănătatea celor care lucrau în aceste ateliere, aflate într-o gravă stare de primitivism.” În cartierul nostru -Tăbăcari - se găsesc multe fabrici (ateliere) de tăbăcărie, unele mai vechi, altele mai noi, având cele mai elementare mijloace de fabricare şi nici nu respectă nici cele mai elementare reguli de higienă. Aceste ateliere funcţioneză fără a avea autorizaţie legală şi nu pot

căpăta autorizaţie fiind insalubre, nu pot fi instalate decât în afara zonei oraşului. În memoriul său, patronul Fabricii de tăbăcărie, Tache Nistor, din strada Jalaboi, nr. 10, arăta: „Noua fabrică are o instalaţie modernă de tăbăcărie, folosind canalizare controlată, fapt pentru care a obţinut Certificatul nr. 3284/ 15 aprilie 1925 al primăriei Focşani, semnat de domnul preşedinte al Consiliului interimar, domnul Iorgu Poenaru. Capitalul investit trece de două milioane de lei. Execut această meserie din fragedă copilărie, învăţată de la părinţii noştri - Constantin T. Nistor, care şi ei au învăţat de la străbunici, care şi ei au fost tăbăcari. Meseria de tăbăcar are o vechime de peste 150 de ani (1875) la Focşani, fiind exercitată din tată în fiu, când toţi cei trei fraţi ne îndeletniceam cu tăbăcăria, fapt pentru care cartierul nostru s-a numit « mahalaua de tăbăcari »” . Statornicia noastră în această branşă a făcut ca străinii să nu cuteze a se înfige între noi, astfel că Focşaniul a devenit un centru de renume, producând, astfel, obiecte din piele-talpă şi toval de aleasă calitate. (inscripţia fabricii e datată din 1896). Niciun oraş din ţară nu are o asemenea industrie dezvoltată, iar produsele sunt foarte căutate în bâlciurile şi iarmaroacele vecine.” La acea vreme strada Jalaboi se afla în adevărată formare. La 1866, spune diaconul George Gheorghiu, ginerele preotului N. Gerea, era într-o adevărată naştere, având doar cinci aşezări: biserica Jalaboi cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, căsuţa modestă a tăbăcarului Nicu Şerban, casele Nistor şi dugheana-cârciumă a lui Ghiţă Vasiliu. Peste drum se afla hanul „lui Mândrilă” zis şi „Mutu”, care găzduia negustorii care veneau să cumpere marfă de la fabrica de tăbăcari (demolat în 1946). În capătul străzii, în vecinătatea străzii Coteşti, familia Nistor a deschis o brutărie ce asigura pâinea pentru lucrători şi pentru locuitorii mahalalei, care aveau foarte multe guri de hrănit. Fabrica de tăbăcărie a funcţionat din plin cu treizeci de muncitori, fiind o mândrie a industriei uşoare în dezvoltare. În 1948 fabrica a fost naţionalizată, utilajele au fost transferate la fabrica „Partizanul” din Bacău, iar patronii trimişi în puşcărie. Cripta de veci a renumitei familii Nistor se află în cimitirul sudic, Sf. Gheorghe-Vâlcele, unde bătrânii mai aprind şi azi o candelă sau aşează o floare, în imediata apropiere a mormântului ilustrului literat şi diplomat Duiliu Zamfirescu. Localul vechii fabrici a primit diverse folosinţe (depozit de vinuri), fiind declarat azi „monument de interes istoric”, aflat însă în decădere. Cea mai veche construcţie este Biserica Jalaboi cu hramul „Adormirii Maicii Domnului” (declarat monument istoric). A fost ctitorită de dregători

domneşti - „zidită de domnul Ceauşu Ioniţă Jalaboi, am scris eu preotul Ioan la 1786” . Pentru mine, această biserică are un rol profund sentimental, creştin. Aici am fost creştinat, am primit taina botezului şi numele. Aici am primit taina sfintei împărtăşanii pentru prima dată. Este biserica mea de suflet în care calc şi azi cu pioşenie, precum într-un templu. M ă văd şi azi dus de mână de bunica Vasilica sau de mama Ştefana să sărut sfintele icoane.

Biserica Jalaboi a fost ridicată între anii 1760-1770. În 1894 a devenit parohie, având ca filiale biserica „ S f Spiridon”, biserica „ S f Gheorghe” din cimitirul sudic, şi, din 1952, biserica „Sf. Nicolae” din strada Ghiocei. Biserica a devenit metoh al bisericii „Sf. Ioan Botezătorul” din Focşani (Catedrala oraşului). În 1913 biserica a fost zugrăvită, având înfăţişare de templu, iar în 1914 a fost electrificată. Între anii 1944-1945 a fost pictată de renumitul pictor Vasile Pascu (tatăl distinsei profesoare Elena Bârhală), prin grija părintelui Ion Diaconescu. Icoana de argint a fost recondiţionată şi înobilată de bijutierul focşănean, Florea Passan, tatăl colegului meu de şcoală primară şi gimnazială, Dorel Passan, cunoscut filatelist, fotbalist şi profesor de educaţie fizică. Biserica a fost slujită de preoţi deosebiţi: Ioan, în 1786, Chiriac la 1810, Nicolae Gerea (1921-1929) - care a lăsat şi câteva consemnări monografice, preotul Ion Diaconescu (1929-1936), Eliade Holban, preotul Boris Munteanu, cu al cărui fiu - azi profesor universitar emerit de la Iaşi - am fost coleg la Liceul „Unirea” . Astăzi, sfânta biserică are ca preot paroh pe harnicul Tache P. Costică. La rugămintea preotului N. Gerea, bunicii mei, Dumitru şi Vasilica Ioan, au donat bisericii Jalaboi, din pământul lor, jumătate de hectar, lărgind, astfel, curtea şi grădina aşezământului bisericesc, făcând posibilă ridicarea casei parohiale şi locuinţa permanentă pentru dascălul bisericii. Ca urmare a modernizării administrative, primăria a luat hotărârea de a realiza numerotarea locuinţelor (1877), astfel că locuinţa a primit numărul administrativ 5 (tabelele cuprindeau numere de la 1 la 97). Acest lucru a uşurat traficul poştal şi stabilizat domiciliile locuitorilor. Casa bunicilor, a familiei Ioan, a fost blagoslovită de Dumnezeu cu o familie numeroasă: şapte fete frumoase şi un fecior - mezinul. Treptat, greutăţile vieţii şi ale ţării s-au resimţit şi în familia bunicilor. Bunicul Dumitru a fost mobilizat în cel de-al doilea Război balcanic (1913), în anul 1917 în lupta de la Mărăşti, unde l-a cunoscut şi a dat onorul bătrânului general Alexandru Averescu, devenit mareşal al României, pe care soldaţii îl alintau „Tătucu” .

Strada Jalaboi, strada bunicilor mei, a devenit locul nostru de joacă al celor nouă nepoţi. După întoarcerea bunicului din război, acesta a decedat în urma epidemiei de tifos exantematic. Bunica Vasilica, mână de fier, a „administrat” pe cei dragi ai familiei; astfel, grădina rămasă a fost împărţită în patru loturi, patru din mătuşile mele ridicându-şi cu soţii lor locuinţe, înmulţind astfel numărul aşezărilor din strada Jalaboi. Mama şi mătuşa Caterina, sora cea mare, au urmat o şcoală industrială de fete, s 5 5 s 5 şcoală înfiinţată şi condusă mulţi ani de Smaranda Apostoleanu, soţia juristului Gh. Apostoleanu, prim preşedinte al Tribunalului Putna, care a fost în tinereţe consilier juridic al domnitorului Al. I. Cuza. Toţi copiii familiei Ioan şi ai locuitorilor din strada şi cartierul Jalaboi au învăţat în Şcoala din strada Coteşti, deschisă în 1871, într-o casă particulară, a preotului Constantin Nedelcu. Şcoala purta numele de „Sucursala nr. 3 Tăbăcari”, subvenţionată şi ocrotită de patronii tăbăcari ai familiei Nistor. Prin grija autorităţilor locale, în anul 1889 a fost întocmit proiectul unei şcoli noi. Trei ani mai târziu, pe strada Coteşti, în imediata vecinătate a străzii Jalaboi, a intrat în funcţiune o şcoală nouă cu o capacitate de 400 de locuri. Din 1885, şcoala a devenit dependentă, devenind bugetară, întreţinută de stat. În 1889, Tinca Ioan, sora cea mică a bunicului Dumitru, vinde primăriei Focşani, pentru lărgirea curţii şcolii, o suprafaţă de 350 mp de pământ. O contribuţie importantă la înzestrarea şcolii noi a avut-o Fabrica de tăbăcărie a familiei Nistor, care a construit cele zece sobe de teracotă, a confecţionat băncile şi a cumpărat tablele pentru clase. Revizorul şcolar Gh. E. Ionescu a consemnat că „primul director al acestei şcoli a fost învăţătorul ardelean Ion Albini, devenit o personalitate a învăţământului focşănean, alături de ceilalţi ardeleni refugiaţi în România, precum: Ştefan Neagoe, D.F. Caian, profesor de limba latină - devenit director al Liceului „Unirea”, iar mai apoi primar al oraşului, timp de o legislatură - cei doi fiind refugiaţi în Moldova, întrucât în Transilvania viaţa le era pusă în pericol, fiind urmăriţi de „poliţia cu pană de cocoş la chipiu” pentru ideile lor paşoptiste. În timpul Războiului cel Mare (1916-1918), Şcoala nr. 3 a fost închisă şi transformată în spital militar german de etapă, iar atelierele de meserii şi anexele au fost transformate în depozite de materiale rechiziţionate de la populaţie, dar şi în depozite de materiale sanitare folosite de nemţi. În urma retragerii acestora, în octombrie 1918, nemţii au dat foc depozitelor de materiale, în special mobilă stil, pe care nu au mai reuşit să o trimită în Germania. Incendiul a distrus anexele şi fostele ateliere de rotărie şi fierărie. Şcoala nr. 3 din strada Coteşti a fost repusă în funcţiune

în 1919, începând să găzduiască şi Şcoala de fete nr. 3 ce funcţiona în strada Arion, într-un vechi depozit de gaz. Şcoala avea un efectiv de 125 eleve conduse de învăţătorii Nicolae Răileanu, Nicolae Stănescu, Petre Rădulescu, fratele farmacistului de renume N. Rădulescu, ajuns şi primar al oraşului Focşani, şi Teodor Rădvan, venit de la Găgeşti-Putna. Învăţătoarea Elena Rahtivan descrie periplul Şcolii de fete aciuate pe lângă Şcoala de băieţi: „În 1911 am fost mutaţi în casele lui Hristea Ştefănescu, apoi într-o casă modestă din cartierul Tăbăcari. Era o şcoală a celor pe care soarta i-a făcut să se nască din părinţi săraci, lipsiţi de mijloace, venind la şcoală iarna în rochiţe sărăcăcioase din stambă. Cu timpul, şcoala de fete se stabilizează în noul local ridicat, fiind una din cele mai aglomerate şcoli din oraş” . Începând cu anul şcolar 1926-1927, şcoala a funcţionat cu o echipă de aur de învăţători: Elena Vornicelu, Neculai Ana, învăţătorul Ion Brătilă, tată a doi viitori medici de elită, doctor Brătila Florin, fost medic al clubului sportiv studenţesc (1972-1986), iar între 1985-1986, medic al primei reprezentative de fotbal a României şi al lotului olimpic de fotbal. Astăzi, Institutul Naţional pentru medicină complementară şi alternativă îi poartă numele „Profesor doctor Florin Brătilă” . Cel de-al doilea fiu, dr. Doru Brătilă, a fost un distins medic ginecolog la Spitalul din Focşani. Casa Brătilă este declarată astăzi monument istoric. În perioada interbelică, colectivul didactic al Şcolii de fete nr. 3 a fost condus de învăţătorul Ion Popescu (zis „Cioculeţ”), care a fost transferat după 1945 la Şcoala de băieţi nr. 1, ce a funcţionat în incinta Liceului „Unirea” din Focşani, unde am învăţat şi eu în perioada primară şi gimnazială, până în clasa a VII a. Treptat, „familia Bobocilor” a dispărut; străbunicul de la Goleşti şi soţia sa au fost înmormântaţi în cimitirul satului Goleşti. În cei 115 ani ce s-au scurs până în 2005, au dispărut, ca un vis, căsuţele mătuşilor mele, care au plecat în pulberea stelelor. Trec pe strada Jalaboi şi caut neputincios trecutul, rămânând cu o amintire pioasă şi cu închinăciune la sfânta biserică rămasă statornică şi puternică. Familia Ghiţă Vasiliu, cârciumarul ce-mi umplea sifoanele în copilărie a avut un fiu de nădejde, preotul Ghiţă Vasiliu, ajuns profesor în Vrancea, în satul în care am copilărit împreună cu feciorii săi, Puiu şi Victor. Îşi desăvârşise studiile teologice la Cernăuţi, fiind un duhovnic preferat şi iubit de creştini pentru aleasa lui omenie. Două case mai la vale, colţ cu strada Contemporanul se află „casa cu iederă” a familiei Romanoaie. Din familia numeroasă, de opt copii, a bătrânului Ion Romanoaie, dărăcitor de lână, s-a impus Ionel Romanoaie,

ajuns după multă trudă, copist, „scriitor” la primăria Focşani, apoi notar şi director al administraţiei orăşeneşti Focşani. În timpul furiei năvalnice de ocupare a oraşului Focşani de către nemţi, în decembrie 1916, secretarul primăriei, Ionel Romanoaie, a salvat arhiva de stare civilă de până în 1915 (arhiva la zi), transportând-o într-un beci de vinuri. A fost arhivist de seamă, descoperind şi publicând documente legate de trecutul oraşului de pe Milcov. Strada Jalaboi se încheia cu proprietăţile birtaşului de cartier, Nicolae Romaşcanu, loc de întâlnire şi cinstire a bătrânilor tăbăcari. Mai la vale, era casa cofetarului „nea Laie cofetarul”, care „onora cu o îngheţată, o limonadă sau o bragă călătorul însetat” . Noi, şcolarii, adesea „ne cinsteam” cu o îngheţată la cornet din modestele noastre economii. Până la demolarea bisericii „Domnească”, în 1977, la intrarea în piaţa Moldovei, căruciorul cu bunătăţi „a lui nea Laie” se afla postat în poarta sfântului locaş, devenind o figură pitorească, prin îndemnul adresat clienţilor: „Ia îngheţata, neamule!” O lume de altă dată, cu locuri alese şi oameni de mare frumuseţe morală, pe care nu o poţi uita niciodată!

Prof. C ezar C H E R C IU s-a născut la 11 noiembrie 1941 în Focşani, oraş s 5 s pe care l-a îndrăgit, în care şi-a încheiat şcoala generală, la prestigiosul Liceu „Unirea” . Urmează cursurile Liceului Pedagogic „Costache Negri” din Galaţi (1956-1960) şi studiile universitare la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti. Este un reputat publicist, cercetător şi istoric al Vrancei, finalizându-şi prodigioasa carieră didactică la actualul Colegiu „Al. Ioan Cuza” din Focşani. Din anul 1995 şi până în prezent, a editat, cu o dedicare misionară, urmând metoda cronologic-sinoptică, adevărate monografii tematice închinate trecutului şi oamenilor Vrancei: „Vrancea şi Ţinutul Putnei. Un secol de istorie (1820-1920)”, „Vrancea şi Ţinutul Putnei. O lume de altădată (1921-1945)”, „Focşanii - o istorie în date şi mărturii (sec. X V I-1950)”, „Ţara Vrancei - O istorie a obştilor răzăşeşti”, „Oamenii de lângă noi - O istorie a vieţii sanitar-medicale din Vrancea şi Ţinutul Putnei (1800-1960)”, „Vrancea Roşie şi Ţinutul Putnei în faţa istoriei 1944-1964” . A editat, de asemenea, studii monografice asupra unor mari comunităţi vrâncene: Jariştea, Viişoara, Garoafa. Este o personalitate marcantă a istoriografiei vrâncene şi un colaborator constant al bibliotecii noastre.