Doina POPA, Flori de p i a t r ă

FLORI DE PIATRĂ

Doina POPA

Şi când mă gândesc la vara care s-a dus, când s-o fi dus, că noi încă o mai aşteptăm să vină. Aşteptăm vara aceea eternă din copilărie, când ziua nu se mai termina şi cădeam seara rupţi de oboseală şi sătui de joacă. Atunci nu prea ne gândeam la viitor. Mai apoi, când am început să ne gândim la viitor, ne-am făcut munţi de speranţe. O altă greşeală. Ori, acum, trebuie să ne detaşăm de trecutul acela când vara nu se mai termina, trebuie să ne detaşăm de trecutul prea încărcat de iluzii, trebuie să ne desprindem de trecutul încărcat de înfrângeri, neîncredere şi neputinţă şi să ne recâştigăm autocontrolul asupra emoţiilor şi comportamentului. O bătălie care se duce în fiecare zi. Un stindard pe care-l porţi cu tine tot timpul şi uneori ţi se pare greu ca o piatră de moară, iar alteori pare să fie tare uşor. Iată întâlnirea cu vechiul cartier, demult spulberat de buldozere, rămas doar în amintirea care tot răvăşeşte imaginile, întâlnirea cu Strada Mihai Eminescu. Nu mă tem de întâlnirea cu tinereţe, de ce să mă tem, toate parcă s-au întâmplat ieri. Abia ce-am trecut pragul şi m-am pomenit deja cu părul albit... Buldozerele cu duduitul lor profund scurmând în creiere. Şi grupul de curioşi asistând la spectaculoasa demolare. Printre ei un bărbat, o femeie sau amândoi deopotrivă, albind acolo cu fiecare bătaie de inimă, cu fiecare duduit. Pentru curioşi, demolarea însemna tehnologie, spectaculos, nou. Pentru foştii locatari, demolarea casei nu însemna un fapt cotidian. Era viaţa lor retezată cu lama buldozerelor. Urmau să se regăsească în locuinţa cea nouă, printre mobile greoaie, ce nu-şi aflau locul în apartamentul cu odăi minuscule, în blocul rece, fără personalitate, ce urma să se facă odată cu trecerea timpului tot mai urât, mai cenuşiu. Ani la rând se vor simţi ca musafirii nepoftiţi, care oriunde s-ar duce nu se mai simt ca acasă. Ce minunate mai erau vremurile când toţi oamenii din cartier însemnau adevărate cărţi deschise, la care zilnic mai întorceai câte o pagină. Ştiai şi ce fierbe în oală nevasta frizerului, ori câte ouă o să găsească în cuibar vecinul de alături. De-a lungul străzii pietruite cu bolovani de râu creşteau flori de piatră, majoritatea caselor aveau prin rigole, pe lângă peretele casei, flori de piatră gri albăstrii, ori viorii, flori fragile dar atât de stăruitoare şi devotate locului. Numai noi nu aveam flori de piatră. Mergeam în diferite locaţii la ore târzii înarmată cu un cuţitaş şi furam câteva flori de piatră şi le sădeam lângă peretele casei, sub ferestrele camerei mele, convinsă fiind

că nimeni nu mă ştie şi că, mai devreme sau mai târziu, florile de piatră vor prinde rădăcini şi se vor înmulţi şi la noi, aşa cum se înmulţeau la vecini. Atunci când plecam să fur flori de piatră lăsam poarta deschisă, ca să nu scârţâie atunci când mă întorceam şi să îşi dea seama tata că eu nu eram în curte sau în chioşc, aşa cum îşi închipuia el, ci bântuiam pe întuneric, pe stradă. Dimineaţa mă duceam la centrul de pâine din capătul străzii, către Strada Mare, strângând în mână cartela de pâine. Eram pur şi simplu îngrozită că aş putea s-o pierd şi să las pe toţi ai casei fără pâine. Aruncam o privire către florile mele de piatră şi vedeam că se topiseră şi că nu dădeau nici un semn că ar fi supravieţuit vreuna. Asta nu mă împiedica, la întoarcere, să rup din coaja pâinii şi să mănânc. Ce bună era pâinea! Cu cât eram mai dezamăgită de eşecul încercărilor mele, cu atât mai dulce era coaja de la pâine. Ani la rând am tot furat flori de piatră şi, spre regretul meu, nici o floare nu s-a prins. O vecină mi-a zis: nu mai rupe degeaba flori de piatră, ele nu vor să crească în tot locul, şi apoi nu e bine să le rupi ori să le calci în picioare, n-ai să ai drumurile deschise dacă le tulburi rădăcinile. Vecinii noştri? Păi, era Ecaterina Natalini, bătrâna părăsită de moarte, stătea peste drum de casa unde locuiam noi. Casa ei fusese cochetă, dar acum, neîngrijită de atâţia amar de ani, părea mai degrabă o casă a fantomelor. Avea totuşi un gemuleţ pe care îl ştergea, era locul ei de veghe, inspecta strada sau vedea cine îi bate în poartă, deşi în afara poştaşului, care-i aducea pensia ei de mizerie, n-o vizita nimeni. Dincolo de Ecaterina Natalini locuia Daicu, dricarul, un om posac, cu capul adâncit în gluga scorojită a mantalei sale de ploaie, nu scoteai prea multe vorbe de la el, strictul necesar, atâta, parcă ar fi avut cuvintele pe inventar. Mai spre centru, stătea Traian, ghebosul cu atelierul lui de reparaţii acordeoane în care nu intra nimeni să repare acordeoane, prilej pentru vecini să scornească fel de fel de poveşti, cu securişti, cu afaceri dubioase. Erau surorile Vâlcu sau Aneta, cea mută, cu fata ei frumoasă pe care noi o porecleam Canariţa şi care a ajuns interpretă la Opera de Stat. Erau mulţi pe stradă, mai ales cei din generaţia tânără, Petreasca tâmplarului cu două fete de măritat, Fotăchioaia cu gemenii ei precoce, care s-au împreunat în cele din urmă, spre consternarea întregii mahalale, deşi gurile rele spuneau că sarcina nedorită a minorei fusese fapta tatălui şi nu a fratelui ei. Tatăl era un om foarte sever, ar fi fost în stare să-şi omoare din bătaie copiii, ori el se arătase prea înţelegător, o dusese pe fată la spital ca să i se facă avort, aşteptase cu răbdare până se terminase operaţia, ca s-o ia acasă. Veniseră amândoi, umeri în umeri de-a lungul trotuarului, în tăcere. La ce concluzie ajunsese ancheta, n-a ştiut nimeni.

Da, erau mulţi pe acolo şi pe la toţi trecea Ecaterina Natalini, cu statura ei stimabilă, toată numai oase. Făcuse odinioară parte dintr-o familie bună. Se vedea după educaţia ei dar acum era aşa de săracă, încât mergea azi la o familie, mâine la alta şi mai căpăta câte ceva de-ale gurii. Se purta frumos cu pruncii, asta în primul rând, ştia ea un adevăr vechi de când lumea, ca să îmblânzeşti leoaica trebuie mai întâi să-i cucereşti puii. Aşa că stătea la vorbă cu micuţii, cu toată seriozitatea, răspundea cu pricepere la întrebările lor interminabile. Dar asta o făcea în special când ştia că părinţii sunt pe aproape şi aud conversaţia ei elevată. Alteori, după caz, trecea nepăsătoare şi se făcea că nu vede şi nu aude, călca apăsat, fălcile moi se clătinau la fiecare pas şi ochii ei exprimau demnitate. De fapt, copiii i se păreau a fi nişte fiinţe insuportabile, gălăgioşi şi impertinenţi, gata să te răstoarne de pe picioare dacă nu păşeai cu multă atenţie în preajma lor şi nu te propteai zdravăn în cârjă. Doar de Paşte, sfânta sărbătoare de primăvară, doar atunci îi vedea curaţi, cu şosete albe şi părul pieptănat cu grijă, mai potoliţi, atenţi să nu-şi murdărească hainele cele noi. Dar, vai, Paştele era o singură dată în an! În rest, câte urechi răpănoase nu văzuse, câte mâini jegoase nu-i fusese dat să atingă, ea, care nu avusese niciodată copii şi nici nu le dusese lipsa. Tot spre Strada Mare, dar înainte de a ajunge la strada principală, se făcea o altă stradă pe care eu mergeam la şcoală. Treceam prin faţa spitalului TBC şi priveam curioasă la dependinţele clădirii vechi, prăfuite. Părea abandonată dar nu era abandonată. Vara în special mai vedeai bolnavi stând pe băncile în curte, cu pijamale vărgate, cu feţe pământii, nemişcaţi ca nişte umbre. Se zvonea că acolo îşi găsise sălaş un om al străzii, care ieşea pe întuneric şi ataca în special femei. Dacă se întâmpla să ne ţină mai mult la şcoală şi se întuneca, aveam o adevărată groază când treceam prin faţa spitalului, mă temeam ca nu cumva să ţâşnească, printre scândurile gardului, omul rău. Uneori îmi venea să fac un ocol mare, pe strada Cuza Vodă. Dincolo de Fabrica de Confecţii era capătul Străzii Mihai Eminescu. Dacă o luam pe acolo, aş fi trecut prin faţa casei doamnei Ene, cu gardurile ei de fier, cu maşină mică şi cu un câine lup care veghea atent poarta. Dar mă temeam că o să întârzii prea mult şi o să mă certe tata. Aşa că îmi înfruntam curajoasă destinul, treceam pe trotuarul de vizavi de spital şi priveam cu coada ochiului, pândeam orice mişcare că să ştiu, o iau la fugă ori nu. Eram bună la viteză şi mă gândeam eu cu optimism că poate nu m-ar fi ajuns din urmă un om al străzii hămesit şi vai de steaua lui. Oamenii pe care i-am cunoscut nu mai sunt. Nu mai sunt nici casele lor de pe Strada Mihai Eminescu Toate au fost spulberate ca de tornadă, odată cu timpul care a trecut într-o goană nebună.

Strada care ducea la bibliotecă aveam s-o descopăr ceva mai

târziu...

Totul pare a se nărui: valori morale, raporturile dintre oameni, moduri de viaţă, structuri sociale - odată cu degradarea atmosferei, a climei, a tot ce odinioară părea a fi bine structurat şi aşezat în tipare. Unde să găsim repere? Trebuie să ne baricadăm, să ne revoltăm, să încercăm evadări pentru a obţine uitarea de sine? Nu, trebuie să ne strecurăm. Chiar şi în lipsa reperelor vom bâjbâi mai departe. Încă mă simt nehotărâtă şi în căutare de soluţii. Din nefericire, nimeni nu ne poate spune cum să facem, ce să facem să ne fie bine, sau nu bine, dar măcar să înlăturăm îndoielile din noi. Religia mai mult ne ajută să ne acceptam înfrângerile, să învăţăm să trăim alături de neîmpliniri şi în pace cu ele. Pe unii îi face tari, este un adevăr incontestabil, pe unii îi salvează, le dă puterea să se strecoare şi să rămână oameni într-o lume neomenoasă. Drumul către Dumnezeu îl descoperi mai târziu, sau nu-l descoperi şi atunci treci mai departe pe cale ca şi frunza în vânt.

D oina PO PA, scriitoare, membru al Uniunii Scriitorilor din România. S-a născut la Năruja, judeţul Vrancea, în anul 1953. Este iniţiatoarea unor importante proiecte culturale: „Caietele de la Durău”, cofondator; „Experimentul Focşani”, îngrijire ediţie, antologie, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2007; Selecţie poeme pentru antologiile lui Liviu Ioan Stoiciu, intitulate „Cantonul 248” ( 2005), „Lanţul” (2012), „Stricarea frumuseţii” (2019). Colaborator la numeroase reviste culturale: „Luceafărul”, „Ateneu”, „Preocupări”, „Viaţa Românească”, „Convorbiri literare”, „Caietele de la Durău”, „Zig Zag”, „Antiteze”, „Strict secret”, „Salonul literar”, „Revista V”, „Flacăra”; „Hyperion”, „Citadela”, „Ardealul literar”, „Conta”, „Pro Saeculum” ş.a. A debut în Revista „Luceafărul”, în noiembrie 1969, prezentare de Fănuş Neagu, cu schiţa intitulată, “Procesul frunzelor”, iar debutul editorial a avut loc în anul 1985, cu „Apelul de seară”, roman, apărut la editura „Albatros” .În perioada 1998 -2018, a mai publicat: „Sfântă tinereţe”, roman; „Dragostea vine de-a valma”, roman; „Rugăciunea de iertăciune”, roman; „Pasărea cerului”, 2012, roman, Editura Tipo Moldova; „Himera cu sfeşnic aprins”, proză scurtă, Editura Rafet, 2018, „Ca frunza în vânt”, roman 2016, Editura Junimea; „Luna de miere, roman”, 2018, Editura Junimea; În pregătire: „Firul de iarbă” (roman definitivat), „Mânuitorul de umbre” (roman în lucru).