Povestea străzii mele

FLORI DE PIATRĂ Doina POPA Şi când mă gândesc la vara care s-a dus, când s-o fi dus, că noi încă o mai aşteptăm să vină. Aşteptăm vara aceea eternă din copilărie, când ziua nu se mai termina şi cădeam seara rupţi de oboseală şi sătui de joacă.

Atunci nu prea ne gândeam la viitor. Mai apoi, când am început să ne gândim la viitor, ne-am făcut munţi de speranţe. O altă greşeală. Ori, acum, trebuie să ne detaşăm de trecutul acela când vara nu se mai termina, trebuie să ne detaşăm de trecutul prea încărcat de iluzii, trebuie să ne desprindem de trecutul încărcat de înfrângeri, neîncredere şi neputinţă şi să ne recâştigăm autocontrolul asupra emoţiilor şi comportamentului. O bătălie care se duce în fiecare zi. Un stindard pe care-l porţi cu tine tot timpul şi uneori ţi se pare greu ca o piatră de moară, iar alteori pare să fie tare uşor.

Iată întâlnirea cu vechiul cartier, demult spulberat de buldozere, rămas doar în amintirea care tot răvăşeşte imaginile, întâlnirea cu Strada Mihai Eminescu. Nu mă tem de întâlnirea cu tinereţe, de ce să mă tem, toate parcă s-au întâmplat ieri. Abia ce-am trecut pragul şi m-am pomenit deja cu părul albit... Buldozerele cu duduitul lor profund scurmând în creiere. Şi grupul de curioşi asistând la spectaculoasa demolare. Printre ei un bărbat, o femeie sau amândoi deopotrivă, albind acolo cu fiecare bătaie de inimă, cu fiecare duduit. Pentru curioşi, demolarea însemna tehnologie, spectaculos, nou. Pentru foştii locatari, demolarea casei nu însemna un fapt cotidian. Era viaţa lor retezată cu lama buldozerelor. Urmau să se regăsească în locuinţa cea nouă, printre mobile greoaie, ce nu-şi aflau locul în apartamentul cu odăi minuscule, în blocul rece, fără personalitate, ce urma să se facă odată cu trecerea timpului tot mai urât, mai cenuşiu. Ani la rând se vor simţi ca musafirii nepoftiţi, care oriunde s-ar duce nu se mai simt ca acasă. Ce minunate mai erau vremurile când toţi oamenii din cartier însemnau adevărate cărţi deschise, la care zilnic mai întorceai câte o pagină. Ştiai şi ce fierbe în oală nevasta frizerului, ori câte ouă o să găsească în cuibar vecinul de alături.

De-a lungul străzii pietruite cu bolovani de râu creşteau flori de piatră, majoritatea caselor aveau prin rigole, pe lângă peretele casei, flori de piatră gri albăstrii, ori viorii, flori fragile dar atât de stăruitoare şi devotate locului. Numai noi nu aveam flori de piatră. Mergeam în diferite locaţii la ore târzii înarmată cu un cuţitaş şi furam câteva flori de piatră şi le sădeam lângă peretele casei, sub ferestrele camerei mele, convinsă fiind 237