Luminiţa ANDRONE, Strada mea, copilăria m e a

STRADA MEA, COPILĂRIA MEA

Luminiţa ANDRONE

9

In 1972, părinţii mei şi-au construit o casă nouă, pe locul uneia dărăpănate şi vechi, pe strada Unirea Principatelor, la numărul 27, aproape colţ cu Magheru. Locuisem până atunci cu chirie, la ţară, unde părinţii mei aveau posturi în învăţământ şi dorinţa lor era să începem şcoala - fratele meu - şi grădiniţa - eu, la oraş. S trad a Copilăria mea a trecut pe strada Unirea Principatelor, cam de la vechiul cinema Unirea şi până la părculeţul care mai există şi azi, cu ieşiri la strada Argeş şi la strada Unirea Principatelor. Casele de pe strada mea erau toate vechi, unele aproape să se prăbuşească, scorojite şi strâmbe, altele cu ceva pretenţii arhitecturale, dar decolorate şi până la jumătate înverzite de mucegai, una-două ceva mai răsărite şi îngrijite. Aproape că nu exista un gard serios pe toată strada, dar toate porţile erau zăvorâte. Punctul forte erau castanii bătrâni de pe strada noastră, care toamna îşi scuturau frunzele într-un covor în care nu aveam voie să mă joc, asta doar când eram cu părinţii. Şi, dintr-o dată, apare casa noastră, micuţă, grej şi uşor modernistă, cu un gard zdravăn şi fără zăvor sau cheie la poartă. N- am avut niciodată câine sau pisici, uşa casei nu se închidea niciodată noaptea, iar ziua, doar când plecam cu toţii. Am avut tot timpul gradiniţă cu flori în faţa casei şi grădină cu legume şi pomi în spatele casei. Vecinii In dreapta, pe partea noastră de stradă, locuiau surorile Lăutaru, Marghioala şi Marieta. Din familie de lăutari, fără carte, de departe erau cele mai interesante personaje pentru mine. Marieta era deşteaptă, rezervată, avea maximum 40 de kilograme şi tot timpul o ţigară în gură. Marghioala era în lumea ei, nu avea carte, o adora pe mama mea şi de aceea venea aproape zilnic la noi, cu amintirile tinereţii când canta, ,,cu gura şi cu acordeonu”, la mari baluri, cu rugămintea de a i se citi şi scrie scrisori, petiţii, orice acte avea nevoie şi cu cel mai mare o f al vieţii sale - ,,săctoristu” - poliţistul de sector - înţeles cu chiriaşii ei - ,,idioţi iştiea”- să-i facă viaţa grea.

În stânga locuiau, într-o magerniţă - vagon, familia Gheorghe, lăutari, care aveau patru copii mari. În general, o duceau prost cu banii, se împrumutau mai mereu la mama, dar, după vreo „cântare”, deveneau boieri, cumpărau de toate, circulau doar cu taxiul şi aruncau cu bani în stânga şi-n dreapta. Ce nu voi uita niciodată era câinele lor, Lulu, cel mai mare şi mai cu toane câine poliţist pe care l-am văzut vreodată, care-şi petrecea majoritatea timpului cu labele din faţă pe poarta lor privind pe stradă şi, din când în când, mai speria câte o babă sau un copil cu cel mai înfiorător lătrat care a existat vreodată. În spatele casei lor, în condiţii grele, era ţinută iapa Doina, cu care avea colocvii stăpânul casei. Lângă ei locuia familia Manea, oameni serioşi, care lucrau la Confecţia şi aveau un băiat, Mirel, care-şi petrecea mult timp în corcoduşul din curtea noastră, de la stradă şi, ori de câte ori era întrebat ce face, răspundea, invariabil: „nimic” . Mai încolo locuiau două fete cam de vârsta mea, cu care mă jucam, Camelia şi Mihaela. Părinţii lor aveau un aer ciudat, de oameni bolnavi, iar mama era casnică şi avea o fire destul de blândă. Aveau o casă veche, întunecată, cu curte mare, neîngrijită, cu iarbă ce ne ajungea până la brâu. Apoi urma o casă veche, impunătoare ca dimensiuni, dar neîngrijită, cu un mic pasaj la intrare, de care n-am trecut niciodată. Era a unui lăutar, Panaite, care era cică înstărit, avea o figură severă şi era singurul care curăţa rigola străzii, cred din pasiune. După, urma o magherniţă unde locuia borşăreasa străzii. Apoi venea cea mai minunată şi parfumată gradină cu flori, cu o casă roze veche şi lasată pe spate. După paradis, urma infernul: casa bătrânului Onicel, care aduna fiare vechi şi toate vechiturile de pe maidane şi şantiere. Urma casa Victoriţei, învăţătoare, prietenă cu părinţii mei, veche, mare, vagon, cu o curte mare şi plină de pomi bătrâni şi umbroşi. Ea avea o fată frumoasă, Mirela, mai mare ca mine. Vis-a-vis de noi era un căsoi părăginit, cu un acoperiş imens, cu uşă direct în stradă. Acolo locuiau nea Costică, cizmar şi chiriaşii lui, Marlena cu bărbatu-su şi două fetiţe mici. Lângă, se afla o casă retrasă de la stradă, unde locuia, la socri, Gina. Gina era foarte tânără, nu era căsătorită legal, bărbatul ei, Costel, era un adolescent întârziat, violent şi răzgâiat. Aveau două fetiţe, Mihaela şi Claudiţa, cărora vecinele, în special Mamina, le cumpărau lapte, li-i fierbeau şi li-l dădeau peste gard. Tot M amina le dădea bani şi hăinuţe de

la nepoţelele ei. Am suferit mult pentru Gina şi fetiţe şi i-am urât, alături de femeile de strada noastră, pe Costel şi pe părinţii lui. Lângă casa socrilor Ginei era casa familiei Constantinescu, tata Puiu şi Mamina, care aveau 2 copii mari, Aura şi Fănel. Casa veche, retrasă de la stradă, avea leagăn, un argument forte pentru copii. Copiii familiei erau mari, s-au căsătorit şi au avut şi ei copii, câte doi de fiecare. Cea mai bună prietenă a mea a fost Roxana, fata Aurei, mult mai mică decât mine ca vârstă, dar atât de lipicioasă şi frumoasă. Roxi era când ea la mine, când eu la ea - ne înţelegeam de minune. Găseam mereu ceva de făcut împreună şi nu rareori, Mamina sau Aura erau la noi şi se rugau, inutil, de Roxi să vină acasă. Singurul argument care reuşea era că tata Puiu ,,pângi". Nu pot să- l uit nici pe verişorul lui Roxi, Bogdan, ,,Balutu” - care venea de la balamutu, cu care Roxi se afla într-o competiţie feroce pentru prim-plan în faţa Maminei şi a lui tata Puişoru. Lângă casa familiei Constantinescu era casa cea mai modernistă ca arhitectură, dar cu un aer învechit şi decolorată a familiei Onicel, fiul. Tache era cizmar, iar Anişoara, nevasta lui, lucra la CPL (Combinatul de Prelucrare a Lemnului, n.r). Aveau şi ei doi copii, Paula şi Eugen. Paula era frumoasă şi liniştită, dar cu "Iogen", care era de vârsta mea, nu se prea înţelegea nimeni. După, urma casa cea mai arătoasă de pe strada noastră. Veche, dar foarte îngrijită, boierească, cu un mic peron la intrarea mare, era casa familiei Dumitrescu, funcţionari, care locuiau cu socrii şi un străbunic. Aveau două fete, Carmen şi Florentina. Cu Flori eram prietenă, fiind cam de aceeaşi vârstă, ne jucam cu păpuşile, ne plimbam cu bicicletele, Roxi era mereu cea de-a treia în grupul nostru. Cel mai interesant lucru mi se părea nu casa, ci faptul că, pe o portiţă, treceai în curtea altei fete cu care eram noi prietene. În spate era casa veche, întunecată, aproape fără curte, în care locuiau doi adolescenţi, Tache şi Reta, verişori cu copiii Onicel. Tache era idolul băieţilor de pe strada noastră şi nu numai, pe care-i învăţa tot felul de grozăvii în părculeţ. Noi, fetele nici nu îndrăzneam să ne gândim la aşa ceva, eu le mai aflam de la fratele meu şi nici nu consideram că merită povestite.

A n o tim p u ri

Ia rn a Nu era chiar ca-n Alecsandri, dar nici foarte departe. Erau nişte ierni cumplite, cu zăpada de un metru, cu ger de îngheţau geamurile şi fum amestecat, de la sobele cu lemne, cărbune sau gaz. Tatăl meu făcea pârtie cu orele, noi adoram să-l ajutăm. Dădea zăpada şi de pe casă şi ne urmărea şi ne trezeam cu un morman de zăpadă în cap. Noi, copiii mai mici sau mai mari, eram cu săniuţele pe stradă. Cei mari ne trăgeau, dar mai ales ne răsturnau, totul într-un ţipăt şi un chiot continuu. Ne bulgăream, băieţii ne frecau cu zăpadă, totul minunat. Plecam doar seara sau când veneau părinţii să ne strice cheful. Eram îngheţaţi, dar nu conta. Nu ne îmbolnăveam, nu se trasmiteau boli, nu eram niciodată obosiţi. Tata mă căra cu săniuţa la căminul CPL-ului de pe Bulevardul Bucureşti. Acolo iar joacă şi veselie. De sărbători, fratele meu mergea cu pluguşorul şi povestea grozăvii, că li se luau banii de către băieţii mari. Cu Plugul mergeau doar băieţii familiei Gheorghe, cu Tache şi alţii de vârsta lor. Aveau costume şi bici şi pocnitori teribile şi buhai, era spectacol. Noi mergeam cu părinţii şi alte rude în noaptea de Anul Nou să urăm pe la toţi cunoscuţii, stăteam puţin pe la fiecare, apoi la TV la Revelion. A doua zi Sorcova. Era aşa de bine!

P rim ă v a ra Era verde în sfârşit! Eram mai tot timpul pe afară, viaţa noastră de copii era pe strada noastră, mergeam în „târg” rar, se ni se cumpere haine sau la croitoreasă pentru evenimente în familie, mai târziu să stăm la cozi. Apoi venea Paştele! Curăţenie generală, în casă era frig, nu se mai făcea focul, cozonaci, ouă ciocnite, vizite la bunici şi vizite la noi. Cum să uit că romii de pe strada noastră şi de pe Magheru coceau toţi cozonacii la Panaite şi apoi îi cărau acasă cu masa! Mi-amintesc totuşi de parada de 1 Mai, la care nu participam, dar care se lăsa cu picnic în Crâng, cu o mulţime de rude şi prieteni ai părinţilor, cu jocuri pentru copii organizate în Piaţa Unirii, de la care veneam mereu cu premii mâncabile. Şi-mi mai amintesc foarte bine de tancurile de la paradă, care au făcut praf asfaltul bulevardului şi pe care le-am urmărit din prag, de la căminul CPL. Primeam "de pomană" câte-o cloşcă cu pui sau chiar o pereche de iepuraşi. Puii mici şi în general găinile au rămas pasiunea fratelui meu, iar eu sunt, în continuare, înnebunită după iepuri.

V a ra Ufff! Vacanţăăă! Părinţii mei veneau, de la serbarea de sfârşit de an, cu braţe de flori pe care le împărţeau la vecini şi la prieteni. Plecam la mare sau la munte cam o săptămână pe an, o săptămână la bunici, în rest în curtea noastră. Părinţii lucrau în învăţământ, deci stăteau şi ei două luni acasă. Educativ, aveam o hartă a lumii cu toate ţările şi astfel, eu şi fratele meu am învăţat, de plăcere şi din competiţie, toate ţările şi toate capitalele lumii. Aproape în fiecare zi fugeam cu fratele meu până la cinema Unirea şi vedeam toate filmele la matineu. În rest, pe stradă, cu fetele mele, cu tricicletele şi bicicletele, cu păpuşile de cauciuc, pe un preş, la mine în curte, pe iarbă, le îmbrăcam, le făceam mâncare, le serveam ceaiul. Aveam musafiri mulţi, rude sau prieteni ai părinţilor, care erau serviţi cu pere parfumate şi mălăieţe sau cu plăcintă cu brânză dulce. În faţa casei aveam o gradiniţă cu flori, cu bujori, trandafiri, floarea-nopţii sau crini. Ce parfum era seara!

T oam na Se schimba foaia! Am început şcoala la nr.10, pe strada Tinereţii, în 1976. Părinţii mei erau şi ei la deschidere la şcoala din Jorăşti unde lucrau, deci fratele meu, acum într-a cincea, m-a predat doamnei învăţătoare Moisei, care fusese şi învăţătoarea lui. Aceasta m-a aşezat într- o bancă pe la mijlocul clasei, cu o blonduţă frumoasă, pe care o chema tot Luminiţa. Un fotoreporter de la ziarul Milcovul ne-a plăcut, eu şatenă, ea blondă, şi ne-a făcut o poză care a apărut a doua zi pe prima pagină, mijloc, a ziarului, ca Ceauşescu - vorba bunicilor. Tata a aflat de la colegii de navetă şi a cumpărat vreo zece exemplare ale ziarului pe care le-a împrăştiat la rude. Am fost prima apariţie în ziar din familie! Şcoala nu mia plăcut prea mult niciodată, dar, pentru că nu a existat nicio presiune din partea părinţilor şi pentru că nu aveam nimic mai bun de făcut, am excelat la toate materiile şi la partea de spectacole şi serbări. Îmi amintesc cu drag colegii cu care mă duceam şi mă întorceam de la şcoală, de Mihaela, de Antohi, dar şi de Paulică. Nu a contat niciodată că părinţii lor nu erau intelectuali sau majoritari, noi ne simţeam minunat împreună, mai ales dacă ne stricam foamea cu o gogoaşă din colţul Tinereţii spre Autogară, drumul era făcut într-o fugă. M arele c u tre m u r Într-o noapte, eram deja în pat, am auzit uşile şifonierului mişcându-se. Am crezut că fratele meu se ţine de glume, dar mama a venit,

ne-a luat pe sus şi ne-a dus afară. Singura mea imagine: ionatanul din curte cu crengile la pământ. După cutremur se numărau pagubele: casa noastră cu câteva crăpături majore, dar reparabile, strada noastră cu majoritatea caselor afectate grav sau chiar de nelocuit, beciuri şi acoperişuri prăbuşite, crăpături imense, grădini devastate, pline de moloz şi materiale. Ani de zile vecinii au locuit cum au putut în casele afectate. Apoi au venit ,,cu demolarea” . Copilăria mea s-a încheiat.

Doamna L u m in iţa ANDRONE ne-a surprins într-un mod foarte plăcut cu textul domniei sale. Din păcate, nu am reuşit să ne întâlnim la bibliotecă ori să corespondăm mai departe de trimiterea textului său. Îi apreciem sensibilitatea şi îi mulţumim pentru informaţiile de istorie recentă comunicate.