Daniel-Musat MURESANU, Povestea străzii m e l e

POVESTEA STRĂZII MELE

Daniel MUSAT-MURESANU

5 5

Dragii mei, am deosebita onoare să răspund iniţiativei Bibliotecii Judeţene Vrancea şi să particip cu proiectul meu personal intitulat „Povestea străzii mele” . Cu această ocazie vă voi prezenta amintiri desprinse din fapte reale având ca personaje oameni, locuri şi întâmplări petrecute de-a lungul a peste 80 de ani în frumosul şi bătrânul oraş Focşani, ce încă mai păstrează parfumul de odinioară. Deoarece pe acestă temă, a oraşului vechi, am scris şi cartea: „Strada Mare a Unirii, colţ cu Republicii”, vă voi reda în continuare fragmente în care veţi regăsi personaje, clădiri, străzi care şi-au pus amprenta pe locurile în care trăim noi astăzi. Nu mă voi referi strict doar la o singură stradă. Vă voi povesti amintiri pe care le-am trait intens pe parcursul a aproape 60 de ani, unde paşii mei, m-au purtat în lung şi în lat pe străzile municipiului, lăsându-mi nostalgia anilor copilăriei, adolescenţei şi maturităţii. Veţi putea descoperi şi amintiri de peste 80 de ani povestite de bunica Cleopatra, mama Lucreţia şi tata Corneliu. Strada este locul cu care ne identificăm, locul unde trăim activ, locul unde ne lăsăm amprenta în viaţă şi lăsăm amintirile noastre generaţiilor următoare. Pe actul nostru de identitate imediat după numele nostru este înscrisă adresa ce conţine în primul rând numele străzii. De aceea spun că ne putem identifica după numele străzii. Nu întâmplător oameni importanţi care au trăit în Focşaniul de altă dată, în semn de recunoştinţă, numele lor este atribuit unor străzi. Despre acest capitol, „Strada mea”, au scris mulţi poeţi sau compozitori au compus melodii, fapt ce ne face să înţelegem ce rol important joacă aceasta. În scrierea mea veţi putea citi şi despre ritualuri ce se petreceau de mult, pe străzile Focşaniului ca de exemplu, un ceremonial de înmormântare, descrierea unui motor de tăiat lemne sau a unui dric, elemente pe cale de dispariţie. De asemenea veţi mai putea citi despre întâmplări şi oameni care au trăit pe străzile înguste ale vechiului Focşani. Strada, de multe ori ne marchează şi înmugurirea primului sentiment adolescentin de dragoste. Pe stradă există tei, castani, flori, elemente de romantism. În speranţa că rândurile mele vă vor face plăcere mă opresc aici dorindu-vă lectură plăcută şi călătorie în timp, ce sper să vă trezească amintiri plăcute aşa cum am trăit şi eu când am scris cartea.

,,Era prin anii 1974 - 1975 când, fiind "EPOCA DE AUR", se construia fără încetare. Realizările măreţe cuprindeau întreg tineretul din acea vreme şi dădeau un impuls revoluţionar societăţii. Se construiau fabrici, uzine, şcoli, grădiniţe, creşe şi locuinţe, multe blocuri. Din multitudinea acestor blocuri, se născuse un cartier al tineretului, denumit "SUD", datorită aşezării sale geografice. Părinţii mei s-au bucurat de un apartament nou, situat în acest cartier. Au primit repartiţie în vara anului 1974, într-un bloc situat chiar... pe strada Constructorului (adresă care există şi azi). Oamenii au început repede să socializeze, să-şi cunoască vecinii, copiii, să lege prietenii. În scara blocului în care ne-am mutat, părinţii mei au fost ataşaţi de o familie tânără care locuia la acelaşi etaj "doi", ca şi noi. Doamna, blondă cu un par drept şi lung, se făcuse remarcată printr-o blândeţe deosebită, atât în voce cât şi în privire. Domnul, soţul dânsei, un tânăr cu un corp atletic, mi-a atras atenţia prin numele său, un nume de actor celebru la acea vreme: "BĂNICĂ". Bănică Cîmpeanu. Întâmplător auzisem de la părinţii mei că domnul era inginer. Această familie avea o fetiţă mult mai mică decât mine. M i-a atras atenţia la ea părul blond, plin de inele, cu un năsuc cârn, o privire pătrunzătoare şi care pronunţa un "R" grav asemenea unei mici franţuzoaice. Alt lucru care mi-a atras atenţia la acea fetiţă a fost că era crescută de o bătrânică la fel de blândă ca şi vecina noastră. Am crezut că era bunica fetiţei, dar ceva nu se potrivea. Bătrânica, ruptă parcă din poveste, aveam să aflu ceva mai târziu, era de fapt... străbunica fetiţei Laura, căci aşa o chema pe mica franţuzoaică. Îi spunea "BÂTICA" şi o iubea foarte mult.” Am ţinut să amintesc de cartierul Sud, unde se află strada Constructorului nr. 18, bl. I8, sc. III, unde am locuit şi am avut-o vecină pe doamna limbii franceze, profesor Doina Cîmpeanu. Voi continua cu oameni speciali ai căror paşi s-au perindat pe străzile Focşaniului, şi anume „Doctori de odinioară” . ,,Ninsese toată noaptea şi aleile Focşaniului vechi se îmbrăcaseră în mantie albă. Era o atmosferă feerică. Încă mai fulguia uşor, iar gerul începea să biciuie feţele. Lumea se trezea la viaţă şi care mai de care pornea în treaba sa. Se auzeau chiuituri de copii, bucuroşi că zăpada a pus stăpânire pe oraşul lor. Ici-colo, câte un bătrânel mai în putere, făcea pârtie în faţa porţii, pentru trecători. Deasupra oraşului plutea o atmosferă de sărbătoare. Se simtea suflarea Crăciunului, ce avea să sosească, peste aproape două săptămâni.

Pe această vreme de basm, am ieşit la plimbare legat cu un fular moale, peste gulerul alb de la paltonaşul albastru cu năsturei aurii, purtând în mâini mănuşi, să nu îmi muşte frigul din degete, iar în picioare purtam nişte bocăncei vişinii făcuţi cadou de mama Lucreţia, în noaptea Ajunului lui Moş Nicolae. Îmbrăcat bine, de mână cu bunica Cleopatra, am pornit pe traseul imaginar al doamnei doctor Şelaru şi am început să vizităm toate casele vechi, unde, odinioară au trăit şi muncit oamenii în halate albe ce aveau misiunea să vegheze la căpătâiul focşănenilor din anii '60. Pe măsură ce mergeam, bunica îmi arăta cine a stat la adresele şi casele pe unde treceam, iar eu nu mai simţeam gerul şi, din când în când, mă desprindeam de mâna bunicii şi alunecam pe pojghiţa formată peste noapte sub zăpadă. Era o bucurie enormă această plimbare prin zăpadă, ştiind că, atunci când reveneam acasă, pe strada Toader Ţârdea nr. 7, bunica îmi dădea o porţie de ciorbă de pasăre pregătită aşa numai cum ea ştia, iar ca desert îmi dădea o porţie de halva cu sirop de trandafir. Dar să vă povestesc şi să pomenesc despre bravii doctori care au trăit în vechiul Focşani. Când plecam de acasă, prima dată făceam la dreapta şi intram pe strada Titulescu. Mergeam ce mergeam prin zăpada ce scârţâia sub paşii noştri şi ajungeam undeva în capătul străzii Titulescu, unde în faţa ochilor mei se înălţa o casă mare împunătoare şi frumoasă, ce ascundea un aer boieresc. Acolo, îmi spunea bunica, locuia doctorul Zaidman, medic internist şi radiolog. Tot acolo locuia şi doctor Rene Berenstein, oftalmolog cu soţul radiolog. Această clădire există şi astăzi, iar în sediul ei funcţionează birourile culturii. Este o casă frumoasă care a scăpat ca printr-o minune de excavatoarele comuniste. Arată impecabil şi este bine întreţinută. Mergând mai departe pe stada C. D. Gherea, colţ cu strada Liniştii, aveam ocazia să trec prin faţa casei doctorului internist Săvescu. Plimbarea continua până pe strada Ştefan cel Mare, unde avea domiciliul doctor Meerovici. El era ginerele avocatului Stănescu. Doctorul a stat în gazdă la avocatul Stănescu, care avea o fată iar aceştia aveau grijă de el în timpul legionarilor. Soţia avocatului îl trata frumos pe medicul evreu, lucru mai rar întâlnit în lumea de atunci a evreilor. Medicul a avut un băiat care a fost doctor militar şi a fost crescut în stil evreiesc. Mai treceam prin faţa casei doamnei doctor Elena Boiu, medic stomatolog, singură la acea vreme din oraş. Soţul dânsei era medic militar, Dumitru Boiu şi fiica dânşilor, Anca Boiu, doctor anatomopatolog. Treceam apoi prin faţa casei domnului doctor Georgescu Ion, medic militar, chirurg, dar care a lucrat şi la spitalul civil. Dumnealui s-a stins din viaţă tânăr la aproximativ 50 de ani. Din când în când, bunica îmi mai aranja fularul la gură şi mă întreba cu blândeţe: - Ai îngheţat? Picioarele

îţi sunt reci? - Nu! răspundeam eu voios şi mă desprindeam de mâna ei pentru a aluneca pe gheaţă. Era o atmosferă de basm. Soarele începuse să strălucească, iar razele sale sărutau zăpada îngheţată, făcând ca drumul să reflecte ca un cleştar, iar lumina puternică ce se revărsa ca într-o oglindă, făcea să închid ochii de atâta feerie. Tot mai mulţi copii ieşeau pe stradă cu săniuţele, ne continuam plimbarea şi ajungeam pe strada Republicii, unde tânăra doamna doctor Rodica Şoană, locuia cu soţul dumneaei, doctor Gheorghe Şoană. Dânşii au un băiat tot medic, neuropsihiatru pentru copii, plecat în Suedia, doctor Gabriel Şoană. Mai departe, mergeam printre neaua proaspăt căzută din cer, treceam prin faţa casei domnului doctor Iliescu. Era medic radiolog, iar soţia, doctor cardiolog. Domnul doctor Iliescu, după ce şi-a dotat cabinetul cu aparatură Roenghen, nu a mai putut profesa deoarece comuniştii i-au confiscat totul. Doctorul Solomon N. avea cabinet pe strada Mare a Unirii şi după ce comuniştii au preluat puterea, i-au confiscat cabinetul, iar dumnealui a devenit medic şcolar. Doctorul Sobelman a fost pediatru şi consulta copiii cu mare drag. Dânsul avea cabinetul la dispensarul nr. 2 de pe strada Titulescu şi a lucrat acolo până ce a ieşit la pensie. Doctorul Negroiu care era din cartierul Bahne, a avut cabinet medical lângă teatru după care lucrat în spital. Deoarece nu a avut copii, deşi îi iubea foarte mult, medicul Negroiu a înfiat un copil, dorind să îl aibă aproape la bătrâneţe. M ă plimbam vesel alături de bunica Cleopatra şi simţeam cum ies aburi din mine. Eram roşu la faţă şi mă încălzisem bine. Îmi plăcea atât de mult plimbarea aceea prin zăpadă, prin faţa caselor medicilor de odinioară, încât aş fi fost în stare să renunţ şi la masă. - Îţi este foame? mă întreba ea cu blândeţea caracteristică. - Nu! îi răspundeam eu, chicotind, şi continuam să merg prin zăpada mai mare. Aşa ajungeam şi la casa doctorului Diaconu, care a fost medic militar. Iubea foarte mult copiii şi era specialist pediatru. Pentru că era devotat muncii şi alina suferinţele copiilor, ulterior a devenit şeful secţiei pediatrie. Doctorul Abageru Alexandru, a fost medic la spitalul nr. 2. O altă familie de doctori specialişti care şi-au lăsat amprenta în Focşaniul de odinioară este familia Popescu. Doamna doctor Popescu Maria, specialist endocrinolog, care locuieşte şi astăzi pe strada Ana Ipătescu, împreună cu soţul Popescu Sava, specialist pediatru. Dumnealor mai oferă şi astăzi consultaţii la cabinetul particular din strada Ana Ipătescu. De asemenea, domnul Popescu Sava este frate cu medicul ginecolog Gheorghe Popescu.

Cu ocazia plimbării printre amintirile oamenilor în halate albe, mai treceam şi prin faţa caselor vechilor doctori. Doctorul Brăileanu, ginecolog, doctorul Costescu, pediatru cu studii în Franţa, doctorul Lazarovici, pediatru şi fost director de policlinică. Doctorul Rudic, medic specialist internist, doctorul Wexler, medic tot internist, doamna doctor Avram, specialist pediatru de circă. Doamna doctor Baisteter, medic de circă, avea cabinetul pe strada Avântului, unde astăzi în acea clădire funcţionează un cult religios. Dânsa era un foarte bun medic de copii. Soţul dumneaei a fost inginer la Interprinderea Viei şi Vinului cu sediul tot pe strada Avântului, actualul Vincon de astăzi. Am avut plăcerea să îl cunosc pe domnul inginer Baisteter pentru că era coleg cu mama mea, Lucreţia, care a lucrat secretar- dactilograf la Vie şi Vin. Ţin minte, că, odată, fiind răcit, domnul inginer i-a spus mamei să mă ducă la soţia dumnealui să-mi dea nişte pastiluţe pentru imunitate. Cu acea ocazie am cunoscut-o şi pe doamna doctor. Poate în urma acelei vizite la cabinetul dânsei, nu am mai răcit şi bunica mă putea plimba chiar dacă afară era ger şi zăpadă. Tatăl domnului inginer Baisteter, socrul doamnei doctor, era un binecunoscut al locuitorilor vechiului Focşani, deoarece era un apreciat depanator radio. Mergând mai departe, ajungeam la adresa doctorului ginecolog Brătilă, situată în capătul străzii Mare a Unirii. Dânsul mai are un frate medic sportiv care în trecut a avut grijă de condiţia fizică a handbaliştilor din echipa naţională. Vecin cu domnul doctor Brătilă D. la doar câteva case, pe strada Ana Ipătescu, colţ cu Strada Moscova, locuieşte doctor chirurg militar colonel, Romeo Deac. Domnul doctor Deac are pe peretele stradal al casei, pe o placă albă din marmură scris cu litere aurii, un fragment din jurământul lui Hippocrate, tocmai pentru a fi văzut şi citit de către toţi trecătorii. Lângă biblioteca judeţeană a oraşului, a locuit domnul doctor ginecolog Nicolae Tudorache. Nu aveam de unde să ştiu, în acea superbă zi de iarnă, că peste 20 si ceva de ani cu ajutorul domnului doctor Nicolae Tudorache va veni pe lume, fiul meu Valentin. Din păcate, în urmă cu câţiva ani, domnul doctor s-a stins, rămânând în urma muncii dumnealui zeci de copii care au păşit în această lume cu ajutorul său. Undeva prin capătul străzii Mureş, la intersecţie cu strada Cernei, vis-a-vis de anexa fostei şcoli nr. 3, locuia domnul doctor Stoleru. Colonel doctor Stoleru, a lucrat la spitalul militar şi a fos medic radiolog. Îmi amintesc că în luna martie a anului 1972, tatăl meu Corneliu, l-a chemat pe domnul doctor Stoleru, acasă la bunica Cleopatra deoarece nu se simţea bine. Ştiu că domnul doctor avea o maşină Dacia 1300 şi a ajuns repede la

bunica, a consultat-o, i-a luat tensiunea şi le-a recomandat părinţilor mei că este necesar să o interneze imediat la spital. Tata l-a ascultat pe domnul doctor Stoleru, a internat-o pe bunica la vechiul spital militar din Focşani, dar din păcate... la 1 Aprilie 1972, a închis ochii pentru totdeauna. Datorită ei, am avut ocazia să mă plimb pe la adresele medicilor, călcând pe omătul proaspăt într-o zi superbă de iarnă şi să am ocazia să pomenesc pe toţi medicii de odinioară. În plimbarea noastră, ajungeam şi pe strada Cuza Vodă, acolo unde locuia domnul doctor Vasile Selaru, soţul doamnei doctor Selaru şi s 5 i i i ginerele părintelui Vlădescu. Dânsul se trăgea dintr-un sat de pe malul Prutului şi era fiu de negustor. Avea talent la pictură şi cânta bine la vioară. Se trăgea dintr-o familie cu mai mulţi fraţi. Era absolvent de şcoală Normală (un fel de liceu Pedagogic) şi prima dată a intrat la Conservator. Nu i-a plăcut însă, profesor de muzică, a dat diferenţe şi a repetat bacalaureatul la un liceu cu profil teoretic pentru a putea intra la Facultatea de Medicină. În cele din urmă a urmat medicina şi s-a specializat în neuropsihiatrie. Are o fată, tot medic psihiatru, pe nume Marta şi care lucrează (aşa cum am mai amintit) la un spital din Paris. Aceste date despre familia Selaru, le-am notat de la doamna doctor Iolanda Selaru cu ocazia s 5 s vizitei la dumneaei acasă, în apartamentul situat pe strada Mare a Unirii, vecin cu mine, unde am fost invitat cu soţia mea şi doi dintre copii, într-o sâmbătă frumoasă de septembrie. Tot dânsa ne-a mai povestit în acea seară de neuitat că medicul primar şef al oraşului, în perioada anilor '40, era doamna doctor Anghelescu. Soţul dânsei, avea grad de general şi era medic veterinar. Când doamna doctor Selaru era copil şi răcea, mama dânsei, împreună cu părintele Vlădescu apelau la doamna doctor Anghelescu să vină pentru a stabili un tratament. Dimineaţa o auzea la fereastră cum se adresa mamei: - Deschideţi! Sunt Angheleasca. Am venit să vă consult fetiţa. Tot în plimbarea mea, când ne retrăgeam spre casă, treceam si prin faţa casei doamnei doctor, Pascal Hilda, care era medic psihiatru şi soţul medic, la secţia T.B.C. În drumul nostru mai treceam şi prin faţa porţii doctorilor chirurgi, Vasile, Ionescu C. şi Groza care au salvat sute de vieţi în acea perioadă de neuitat. Drumul spre spitalul Focşani mai era străbătut şi de domnul doctor diabetolog Gheorghe Cocioabă sau domnul doctor Enache Tudorache, fost director al spitalului, a cărei soţie, doamna profesoară de istorie Olimpia Enache mi-a fost directoare peste mulţi ani la liceul Pedagogic. Fiica domniilor sale, Liana Enache a îmbrăţişat peste mulţi ani profesia de medic, dar din păcate s-a stins la o vârstă tânără. Familia doctorilor Enache se odihneşte acum în Cimitirul Nordic pe aleea principală.

Mergând pe strada Cezar Bolliac alături de bunica mea, am trecut prin faţa vechiului spital militar, acolo unde au slujit medicii: Frimu, Maiorov, medicul stomatolog colonel Băluţă, colonel Ungureanu, domnul colonel doctor Duşinschi Constantin (medic neuropsihiatru), colonel doctor Răghină N., colonel medic, doctor în ştiinţe medicale Paul Mâinea, colonel doctor Ifrim. Aproape de casa bunicii, treceam pe strada Greva de la Griviţa, unde locuia doamna asistent medical Faniciu N. Acolo mă opream puţin şi o strigam pe Lucica, fiica doamnei asistent cu care eram coleg de grădiniţă şi mai târziu de şcoală generală. Cât timp bunica vorbea cu doamna Faniciu, mă jucam prin zăpadă cu Lucica. Astăzi, când mă întâlnesc prin piaţă cu doamna asistent, îi amintesc despre acele zile frumoase ale copilăriei, iar dumneaei îmi povesteşte că are de la Lucica doi nepoţi, studenţi la medicină în Craiova, iar soţul colegei mele de grădiniţă, este medic specialist cardiolog şi internist. În periplul nostru, deja gerul începea să ardă din nou şi să ningă din ce în ce mai des. Tot în drumul nostru vizitam străzile unde locuiau: medicii chirurgi Groza şi Vasile, dar şi locuinţa medicului cardiolog Florenţiu, cel care la începutul anilor '70 a înfiinţat secţia de cardiologie din cadrul spitalului municipal Focşani. Am mai vizitat casele în care au trăit domnii doctori Roncea şi Văsoiu. Şi uite aşa, încet-încet se făcea trecut de ora prânzului şi, în ju r de ora 2 ale amiezii, ajungeam cu bunica acasă, care, după ce mă ajuta să mă dezbrac şi să mă schimb cu haine uscate, mă aşeza la masă unde mâncam o minunată fripturică de pui cu sos, ce mirosea a cimbru şi usturoi, de lângă care nu lipsea paharul cu suc din trandafir, aşa cum numai ea ştia să-l pregătească. Dragilor, cu această ocazie, am dorit să readuc în memoria dumneavoastră, nume de doctori care au vegheat la sănătatea bunicilor şi părinţilor noştri, care au trăit în Focşani. Datorită muncii lor, concetăţenii noştri erau sănătoşi şi trăiau mai bine. În memoria dumnealor, am încheiat acest capitol cu îndemnul: „Să fiţi sănătoşi, să citiţi şi să fiţi iubiţi!” ***

Vă povesteam la începutul proiectului că vă voi aduce în atenţie anumite obiceiuri sau ritualuri ce se petreceau pe străzile vechi ale Focşaniului. Iată că acum am ajuns în acest punct unde vă descriu motorul de tăiat lemne, dricul care purta pe ultimul drum focşăneanul plecat la Cer, dar vă descriu puţin şi pe bătrâna Lizica (fostă secretară a liceului Cuza) şi căsuţa ei ponosită. ,,Toamna punea stăpânire pe străzile vechi ale oraşului Focşani.

Ploua mărunt şi rece, din ce în ce mai des. Ceaţa îmbrăca frumosul târg într-o pâclă cenuşie. Erau zile când te bucurai de lumina soarelui, doar câteva ore... pe la prânz, în rest totul era învelit de o atmosferă umedă. Pe alocuri, pe unele străzi, decorul desenat de natură avea un aer misterios. Ploua molcom şi frunzele ruginii, galbene şi vestejite, ţeseau un covor care foşnea sub paşii trecătorilor grăbiţi. Din casele micuţe dar cochete se putea zări câte o lumină palidă, semn că lumea se aduna şi se adăpostea de vremea rea. Se întuneca mult mai devreme. Din streşinile vechi din tablă ruginită, cu burlane găurite de negura vremii, picura apa de ploaie, care cădea insistent din cer. Tabla de pe case era cenuşie, iar zgomotul produs de natură devenea obsedant şi se prelungea într-un ecou lung şi apăsător. Din când în când, de pe acoperiş se mai auzea câte un trosnet, semn că o creangă uscată s-a rupt şi a căzut la întâmplare. În această atmosferă plumburie, locuitorii bătrânului oraş îşi duceau zilele şi făceau eforturi în a se pregăti pentru iarnă. Deja pe la curţile oamenilor puteai zări zilnic căruţe, ce coborau de la deal încărcate cu lemne, ce aveau să încălzească căminele. Nu pot să uit imaginea cailor care trăgeau atelajele şi care erau înveliţi de stăpânii lor cu saci din iută pentru a nu răci. Atunci când poposeau la câte o casă, mocanul care aducea lemne, după ce se impăca cu proprietarul la preţ, dezhăma calul, îi dădea o găleată cu grăunţe să mănânce şi, cu un gest tipic, îi smulgea de pe şira spinării sacul de iută şi aşeza în mod tacticos biciul pe bancheta căruţii. Calul fiind transpirat de la atâta efort şi sub burniţa care cădea, se învăluia de un abur cald semn că trudise cale lungă. Alţi gospodari, mai grijulii, îşi făcuseră deja provizii de foc şi acum se ocupau de alte treburi. Gospodinele îşi umpleau rafturile cămărilor cu zacuscă şi murături, puneau varza la saramură, pe rafturile superioare aşezau cu grijă borcanele cu dulceaţă şi compot, iar între ele adăposteau gutui, mere şi nuci. În timp ce femeile se ocupau de cămări, bărbaţii tocmeau tăietorii de lemne care lucrau cu "MOTORUL". Motorul era o maşinărie ciudată, care nu era nici tractor, nici căruţă, trasă tot de un cal. Semăna mai mult cu un monstru metalic, care avea un rezervor mare şi o roată dinţată, unite printr-o curea de transmisie. Omul care mânuia motorul se aşeza la un capăt, intra cu picioarele într-o chingă din iută ţesută des şi, cu ajutorul altui tovarăş, punea blana de lemn pe un dispozitiv metalic şi cu mişcări sigure împingea lemnul în roata dinţată care despica blana în bucăţi scurte. Era motorul de tăiat lemne. Făcea un zgomot atât de mare, încât atunci când pornea, pufăia şi scotea un fum gros care, unit cu ceaţa, se ridica la cer şi cu greu puteai sta în preajma lui. După această etapă de tăiat lemnele, urma crăpatul lor şi depozitarea în magaziile de iarnă. În urma

procesului de tăiere, rămânea un praf alb, mai fin sau mai mare (depinde din ce esenţă era lemnul) care purta denumirea de rumeguş. Atunci când nu ploua, noi copiii ne jucam cu acel rumeguş şi îl împrăştiam pe toată aria curţii.

Eiii, în acest tablou în care natura era stăpâna supremă, mi-am petrecut eu copilăria. Şi dacă motorul de tăiat lemne era ciudat din cauza înfăţişării şi a zgomotului infernal produs pe străzile oraşului meu drag, din când în când mai apărea ceva misterios, chiar înfricoşător şi plin de emoţii. Era tot un atelaj tras de doi cai, dar care parcă făcea parte dintr-o piesă de teatru ce avea un cuprins trist. Caii erau mascaţi cu un material din catifea neagră şi ornat cu elemente aurii ce reprezentau semnul Crucii. De asemenea, zona ochilor cailor era ascunsă de nişte "ochelari din piele neagră". Erau parcă împodobiţi pentru o sărbătoare ciudată. Costumaţi în acest fel, trăgeau după ei, un fel de căruţă, care era îmbrăcată în sticlă şi la fiecare din cele patru colţuri, străjuia câte un Înger vopsit în alb, cu aripile deschise larg către Cer. Aveam să aflu, ceva mai târziu, că această "creatură" trasă de doi cai puternici, ornaţi pompos, se numea dric şi purta spre Cer, sufletele oamenilor în ultima lor călătorie pe Pământ. La vremea apăsătoare de afară cuprinsă de ceaţa groasă şi burniţa sâcâietoare, dacă mai întâlneai şi un dric urmat de un convoi de oameni trişti care îşi plângeau dispărutul, aveai senzaţia că trăieşti într-o altă lume. De multe ori, acest car mortuar, se oprea la câte un colţ de stradă şi un popă răguşit şi plictisit de vremea umedă şi rece, cânta ceva, îndruga nişte cuvinte pe care nu le înţelegeam niciodată din cauza plânsetelor urmaşilor celui dispărut. Simţeam miros puternic de tâmâie şi lumânare arsă, iar în urechi îţi răsuna un ecou metalic produs de clinchetul bănuţilor aruncaţi pe piatra cubică ce aveau rolul ca mortul să îşi plătească vămile. Două babe întindeau repede în faţa dricului o pânză albă, după care... convoiul condus de un jerpelit ce purta crucea, dispărea în ceaţă către cimitir. Afară continua să plouă şi se răcise mai tare. La un moment dat, începuse o lapoviţă deasă. Rar mai vedeai câte un trecător grăbit şi zgribulit, biciuit pe obraji de acele de gheaţă picate din cer. Se apropia de orele cinci ale serii şi în toate casele ardea deja lumina. La o casă situată pe strada Sublocotenet Tătulescu, la bifurcaţie cu străzile Odobeşti, Muncitori şi Toader Târdea, ardea mereu o lumânare cu o flacără palidă care de multe ori tremura şi pâlpâia semn că în odaie era curent şi frig. De multe ori aveam senzaţia că acea magherniţă este pustie. Era atât de mică, încât un om înalt peste 1,80 m nu ar fi putut intra decât aplecat. Cele două geamuri mici erau atât de slinoase, încât nici nu puteai pătrunde cu privirea. De giurgiuvelele vechi atârnau două cârpe înnegrite

de praf şi vreme ce ţineau loc de perdele. O uşă ce făcea accesul în încăpere se ţinea doar într-o balama, care scârţâia rânjind, iar vopseaua de culoare albastră se coşcovise şi se lua în straturi. Acoperişul era din carton cenuşiu şi, din loc în loc, mai stătea agăţat în câte o şipcă putredă. O bucată de carton desprinsă din cauza vântului se zbătea şi flutura făcând un zgomot ciudat. Un burlan vechi şi ruginit stătea de strajă sus, dar din el nu ieşea niciodată fum. La lumina lumânării, care se stingea parcă tot mai repede, uneori se putea desluşi o siluetă ce părea a fi de om. Un om sleit de puteri care a trăit ani multi, iar acum prefera să îşi ţină trecutul misterios la secret. Mi-am dat seama că în acel bordei locuia o femeie mică de statură, cocoşată, care se deplasa rar prin curticică, susţinută de o creangă ruptă din copacul din faţa casei. Unde trăia această femeie, nu se putea numi casă. Bătrâna încovoiată de zeci de anotimpuri era îmbrăcată zdrenţuros şi purta mereu pe cap o năframă ponosită şi găurită ce semăna cu cârpele ce ţineau loc de perdea. De câteva ori, pe misterioasa bătrânică am reuşit să o văd la chip. Spre surprinderea mea, în mintea de copil, mi-am dat seama că sub masca bătrâneţii, acel chip a fost cândva frumos. Avea nişte ochi mici şi ageri în cap, un năsuc cârn şi o gură frumos conturată de două buze care cândva, sigur au fost catifelate. Bărbia rotundă, încă îi mai încadra simetric obrajii care îi cădeau acum uscaţi. Puteam uşor să îmi dau seama că acea femeie minionă, fusese cândva frumoasă. Faţa ei era murdară permanent de tăciune. Nasul mic şi cârn nu se mai vedea de funingine. Acest aspect facial îi dădea o notă de mister. Părul cărunt şi rar, îi ieşea neglijent de sub urma de năframă din borangic. Avea chipul unei păpuşi abandonate. Când afară era frig, misterioasa bătrână purta pe cap un fes foarte vechi, tocit şi ros de molii, murdar şi el de funingine. Cândva a fost de culoare cenuşie cum era anotimpul de afară.”

În continuare vă invit la o călătorie veche de peste 50 de ani pe ,,Strada Mare a Unirii, colţ cu Republicii” ... ,,Vara trecuse parcă foarte repede şi deodată mi-am dat seama că încet, încet, începe să se instaleze mirificul anotimp al toamnei, cu nostalgiile şi amintirile unei veri frumoase. La fel ca şi azi, oameniii erau preocupaţi de treburile casnice, de slujbele lor, însă erau mai liniştiţi, mai calzi, mai cumsecade. Străzile vechiului Focşani erau mai înguste şi mai scurte însă erau primitoare şi curate.

Spuneam că se făcuse toamnă. Toamna anului 196... Eram copil de o şchioapă, însetat de a cunoaşte misterele vieţii şi ale oraşului în care

locuiam. Iubeam foarte mult mahalale pline de străzi, unde mă jucăm cu prietenii mei. Aud şi acum zgomotul produs de copitele cailor atunci când alunecau şi scoteau scântei, pe strada pavată cu piatră cubică. Tropotul sacadat al trăsurilor era acoperit din când în când de câte o înjurătură aruncată de birjar, atunci când pişca frumosul cal cu biciul, ca să o ia la trap. Staţia birjarilor se află pe strada Dorului, în apropiere de piaţă. Zilnic îmi plăcea să ies la plimbare cu bunica mea, să vizitez locuri şi străzi noi. Îmi plăceau atât de mult plimbările prin oraş încât, şi astăzi, reţin câte ceva din ceea ce nu mai există. Bunica, o femeie frumoasă, înaltă şi blondă, cu ochii albaştri, asemenea unei actriţe din anii '30, cu nume de regină, Cleopatra, mă purta frumos şi îmi făcea toate voile. Locuia undeva aproape de gară, pe strada Toader Ţârdea, şi la ea mă lăsau în fiecare dimineaţă părinţii când plecau la serviciu. După ce mă gătea frumos, cu un costumaş din catifea de un vişiniu putred, mă încălţa cu nişte ghetuţe de lac într-o combinaţie alb-negru şi, pentru că era toamnă, îmi dădea un pardesiu din burete, ceva la modă pe vremea aceea. Când eram gata, bunica se dădea pe obraji cu puţină pudră, pe care o lua dintr-o cutie rotundă, ce avea un capac pe care era desenat un trandafir roz şi al cărui miros îl simt şi azi, mă lua de mână şi plecam la plimbare. Şi ce plimbare, pe străzile centrale ale vechiului oraş Focşani! Deşi era un pic rece şi roua lunii octombrie încă nu se uscase de pe flori, porneam de fiecare dată spre zona piaţă. Treceam mai întâi pe strada Cernei şi prima la stânga era strada Dogăriei. Mergeam pe această străduţă până la bifurcaţia cu strada Democraţiei (Bd-ul Independenţei). Acolo făceam la dreapta şi ne îndreptam spre piaţă. Ce îmi atrăgea atenţia de fiecare dată, pe strada Dogăriei, erau micile ateliere de tâmplărie şi prăvăliile vechilor negustori. Aici se simţea, de cum intrai, un miros puternic de motorină şi parafină cu care negustorii sau vânzătorii ştergeau podelele care scrâşneau de curăţenie sub paşii cumpărătorilor. De fiecare dată mă impresionau sicriile scoase afară de către muncitori în faţa atelierelor tocmai pentru a face reclamă. Până la urmă, crescând, am înţeles că şi moartea face parte din viaţă. Tot în acea zonă era o clădire în care funcţiona o grădiniţă pe care am urmat-o şi eu vreme de trei ani. Lângă grădiniţă se află o mică tutungerie a doamnei Cernica, o femeie micuţă şi bătrână care îmi dădea de fiecare dată bomboane de cacao umplute cu miere de albine. Cum intrai la dânsa, coborai nişte trepte şi aveai senzaţia că intri undeva la demisol. De la uşă te lovea un miros puternic de tabac amestecat cu lavandă şi ulei de păr. Mergând mai departe de tutungerie, îmi sarea în ochi o altă prăvălie mică, la geamul căreia se putea vedea un acvariu cu peştişori roşii şi doi pitici de tablă, viu coloraţi care în permanenţă se dădeau huţa. Era frizeria lui "Mărgărit", un personaj care atunci când

petrecea mai mult, îşi comanda o birjă sau o sanie trasă de cai (depinde de anotimp) şi începea să chiuie de se auzea în toată mahalaua. Bunica mă purta şi pe strada Greva de la Griviţa, unde se afla şcoala generală numărul 3 în care am învăţat clasele primare. Era o şcoală veche de o sută de ani, care se învecina cu casele părintelui Dumbravă, preotul bisericii Sfântul Gheorghe. Îmi plăcea să trec pe sub clopotniţa bisericii, clopotniţă care astăzi nu mai există. Nu aveam de unde să ştiu atunci că acel părinte la care mă împărtăşeam, avea să mă cunune pe la sfârşitul anilor '80! Preotul Dumbravă era un om blând, cu o privire ageră, care a lăsat moştenire bisericii trei generaţii de preoţi (bătrânul, fiul şi nepotul care slujeşte şi astăzi). Continuam plimbarea în zona piaţă. Aici, toţi vânzătorii erau autohtoni şi locuiau în special în cartierele Bahne sau Obor. Găseai tot soiul de legume, fructe şi păsări, toate crescute în propriile gospodării. Priveam întotdeauna vechea "HALĂ", o minunăţie de clădire, lungă, unde mereu găseai carne şi peşte proaspăt. Ieşind din acea zonă, frumos colorată şi animată de vânzători şi cumpărători, ne făceam încet loc pe strada Mare a Unirii. Aici, din zece în zece metri, te întâmpina câte un lustragiu, care în schimbul unui pol, îţi lustruia încălţămintea de strălucea că puteai să îţi faci mustaţa în ea. Dacă nimeream o zi de miercuri, mergeam anevoios, deoarece în piaţă veneau şi producători din satele învecinate care, de obicei, vindeau ouă, păsări, lapte dulce şi acru dar şi smântână cu brânză de vacă. Aceşti ţărani cu produse autohtone, aduceau marfă cu căruţele lor şi, cât timp stăteau la piaţă să vândă, caii şi atelajele erau adăpostite la "HANUL DE CĂRUŢE", situat pe strada Greva de la Griviţa.

De obicei vara, îl întâlneam pe nea Sotir, un sacagiu care vindea propria îngheţată asortată cu fistic şi fructe din zmeură cu căpşuni. Avea un gust unic. Fiind însă toamnă, acesta lipsea. Pe strada Mare mă întâmpinau alte surprize arhitecturale. Era un fel de centru vechi al Bucureştilor, un fel de strada Lipscani a Focşaniului. Vizitam magazinul "TRACTORUL" unde găseai de la cuie până la sobe, iar lângă el se înşiruiau mici librării (unde vindea doamna Şerbănică cele mai ieftine caiete şi stilouri), drogherii, dar şi renumita farmacie a domnului Huzum. Acolo când intrai, la uşă, se auzea un clopoţel cu un ecou de clinchet asurzitor. Venind mai spre centru, te întâmpina alimentara domnului Zighi (unul dintre ultimii evrei comercianţi) care se afla pe actualul loc unde este construită clădirea Romtelecom. Foarte aproape de aceasta, se afla cofetăria "Macul Roşu" unde găseai toate prăjiturile posibile, dar puteai da şi comenzi de torturi. Vis-â-vis de "Macul Roşu" se afla C.E.C.-ul Focşaniului, o clădire frumoasă şi impunătoare iar lângă el se afla un magazin de jucării. Tot pe această arteră se afla şi magazinul de lumânări

al domnului Zaharia, unde puteai comanda lumânări pentru botez şi nunţi. Deasupra magazinului, la etaj se aflau locuinţe (astăzi pe acel loc există blocul unde locuiesc). Când intrai pe strada Republicii şi mergeai spre Teatru, se vedea pe partea stângă, până în Primăria Veche, restaurantul "ZAHANA" care noaptea era luminat de neoane albastre. În faţă existau clădirile "Palatului Telefoanelor", "Banca Românească" şi se construia viitorul magazin "Putna". În partea dreapta a străzii Republicii era restaurantul "Rogojina". I se spunea aşa deoarece la intrare era ornat cu rogojini, iar pe cealaltă parte se afla "Cramă Ciocârlia", un alt simbol al oraşului. Lângă această cramă se mai găsea şi autoservirea lui "Bobîrca" unde găseai vestita "Cremă de Focşani". În plimbarea mea pe strada Republicii, pe locul unde se află acum magazinul Milcov, se afla un hotel şi, foarte aproape de acesta, era deschis, zilnic, magazinul "DUNAREA". Lângă acest magazin se afla frizeria "CIUFULICI", specială pentru copii. În zona aceea, şi cât ţinea strada Mare, se întâlneau şi se plimbau bunicii noştrii îmbrăcaţi în haine elegante, dar şi adolescenţi care acum sunt pensionari. Dacă doreai să simţi gustul unei prăjituri de casă, mergeai aproximativ o sută de metri, unde este acum strada Eroilor şi, chiar lângă biserică, se afla cofetăria domnului Vasiliu, care avea nişte delicatesuri cu cremă, unice, şi care puteau fi servite la pachet sau pe buturuga din curtea dumnealui, sub o salcie pletoasă. În timp ce serveai o prăjitură şi o limonadă la vestitul cofetar, dacă nimereai o zi de duminică, auzeai cântând "FANFARA MILITARĂ", ce concerta în Grădina Publică. Era o atmosfera de basm. Tot pe strada Republicii se organizau raliuri moto şi auto, iar locul era pavat cu piatră cubică făcând posibilă desfăşurarea acestor întreceri. Unul dintre acei piloţi, domnul Ghiţău, s-a stins din viaţă în urmă cu trei ani la vârsta de 90 de ani. După câteva ore bune de plimbare, prin centrul oraşului, bunica intra puţin la biserica Domnească, să dea un acatist părintelui Vlădescu. Acest părinte era tatăl doamnei doctor Şelaru - care, în prezent, trăieşte la Paris. Eu rămâneam afară şi gustam dintr-o gogoaşă pufoasă de la patiseria din apropierea bisericii. După atâta plimbare prin centrul oraşului, reveneam acasă, nu înainte însă, de a ne opri la un chioşc de ziare, situat pe strada Mare a Unirii, colţ cu Republicii, de unde bunica cumpăra un ziar. În acest ziar cu paginile îngălbenite de vreme şi foi umede, ce au miros de mucegai am consemnat şi eu astăzi amintiri nostalgice create de Doamna Toamnă.” În continuarea acestor amintiri doresc să precizez că la biserica Sf. Gheorghe situată astăzi pe Bulevardul Independenţei, înaintea preotului Dumbravă a slujit preotul Costică Bârhală. Acesta a fost căsătorit cu Ana

Bârhală, născută Petrescu, în anul 1916, decedată la 26.03.1975, la domiciliul său din cartierul Sud, situat tot pe strada Constructorului. Doamna Bârhală s-a mutat aici, după ce casa în care locuise cu părintele Bârhală, situată chiar în curtea bisericii Sf. Gheorghe, a fost demolată. Preotul Costică Bârhală era născut în anul 1909 şi a decedat la data de 2 iunie 1953. A slujit ca preot paroh la biserica Sf. Gheorghe din Focşani timp de 19 ani (până în 1953). Socrul părintelui Bârhală a fost preotul Toma Petrescu, primul licenţiat teolog din judeţul Putna şi a slujit ca preot paroh iconom stavrofor, la Biserica sf. Gheorghe din Focşani, până în anul 1937 când a decedat. Aşa cum îmi relatează unul din fii preotului Bârhală, domnul inginer Doru Bârhală, vis-ă-vis de casa mică din curtea bisericii a fost prima şcoală din oraş unde se învăţau buchiile (literele). Denumirea venea de la a doua literă din alfabetul chirilic. Casa respectivă avea doar trei îmcăperi şi este posibil ca ea să fi fost extinsă în fosta şcoală nr. 3 despre care vă povesteam mai înainte. Familia preot Costică Bârhală a avut patru copii. Doi băieţi: Titi Bârhală (general de armată), Doru Bârhală (inginer), două fete Elena şi Măriuca. Din păcate Măriuca s-a stins la doar 19 ani, dar ceilalţi ei fraţi trăiesc.

Fosta Şcoală Generală Nr. 3 situată pe Str. Greva de la Griviţa nr. 20.

Schiţă desenată în anul 1972 cu ocazia sărbătoririi centenarului.

c e n r g.

fîaasaj

( 21.9.72.-2 ) ;

Căsătoria mea oficiată de părintele Dumbravă la Biserica Sf. Gheorghe la data de 5 septembrie 1987.

Dar străzile oraşului Focşani păstrează amintiri de neuitat şi despre negustorii de la care locuitorii îşi făceau aprovizionare. Iată mai jos câteva exemple: ,,Când scriu aceste rânduri dragilor, peste Focşaniul meu drag, cade prima ninsoare. Ninge atât de frumos încât am impresia că retrăiesc iernile minunate care îmbrăcau oraşul în mantie albă, în urmă cu 50 de ani. Acum, la fel ca şi atunci, mă aflu tot pe strada Mare a Unirii, colţ cu Republicii. S-au schimbat multe în acest jumătate de secol; timpurile, oamenii, locurile, clădirile, aproape tot. Un singur lucru a rămas neatins, amintirea pe care nu mi-o poate şterge nimeni. Amintirea despre oraşul vechi, despre oamenii care au trăit aici, care au muncit şi au lăsat amprente adânci în sufletul meu. Citind despre trecutul oraşului vechi, am aflat că negustorii au jucat un rol important în dezvoltarea urbei. Încă de pe la anul 1785, 14 Noiembrie, aşa cum se consemnează în "Anuarul Eparhiei Romanului", negustori de mai multe lifte desfăşurau activităţi comerciale în zona Piaţa Moldovei şi aveau "dughene" în apropierea bisericii Domneşti. Se aflau puncte comerciale, dughene ale vechilor negustori, casa lui Israil Jidovul, evreu după cum ne arată numele, Sandu Castraveti, Avram Jidovul Sticlarul, dugheana lui Enache, situată în

locul Dimii Cioclu, dugheana lui Mafteiu Pescaru, care se pare că se ocupa cu negoţul de peşte, Constantin Turcul, alt negustor vechi, amintit în Cronica Veche de la 1785. Alte dughene care dezvoltau comerţul de atunci erau cele ale negustorilor: Angheluţă şi Buluc Basi Zoie. De asemenea, biserica Domnească avea multe prăvălii în zona Pieţii pe care le închiria şi, în acest fel, se întregeau veniturile bisericii. Un moşier armean din acele vremuri a fost creştinul Ferhat, care a făcut bisericii Domneşti multe donaţii.

Aşa cum mi-a povestit doamna doctor Şelaru, tatăl dânsei, părintele Vlădescu îl pomenea pe moşierul Ferhat în mijlocul bisericii, la fiecare slujbă de duminică sau cu ocazia marilor sărbători religioase. Aşadar, putem trage uşor concluzia că în oraşul Focşani s-a făcut negoţ încă din cele mai vechi timpuri şi până astăzi. Negustori ca Bubulac M ircea şi Florioara, care au locuit pe strada M itropolit Varlam, sau Colios şi fii, care aveau o drogherie, sunt dintre cei mai vechi comercianţi. Lor li se alătură nume ca: Zaharia Mihail (Lumânărarul), care era cunoscut ca autodidact, poseda o vastă cultură şi scria biografia negustorilor. Strada Mare era împânzită de negustori care aveau prăvălii micuţe, dar pline cu toate bunătăţile. Oraşul era împânzit de o paletă largă de comercianţi, de la care puteai cumpăra tot ce îţi poftea inima. Erau evrei, armeni, turci, români şi ţigani, care în acea perioadă au înflorit localitatea. Spuneam că magazinele lor erau micuţe dar foarte bine aprovizionate, unul situat pe strada Mare, era de jucării şi librărie. Acolo am intrat cu mama Lucreţia şi tata Corneliu, în anul 1968, în preajma sărbătorilor de iarnă. Afară era o vreme mohorâtă, cu multă ceaţă şi burniţă deasă. Când am păşit în micuţul magazinaş, prima dată am simţit un puternic miros de motorină semn că podelele din lemn vechi erau şterse foarte bine cu această substanţă şi mi-a rămas în urechi şi acum scârţitul grav al acestora, mâncate de "carii", dar foarte bine îngrijte. Negustorul avea în dugheana sa un bec chior, care se potrivea perfect cu atmosfera de afară, iar când nea văzut, ne-a întâmpinat frumos şi ne-a convins să cumpărăm câte ceva de la el. Îmi plăcea foarte mult în acel magazin mic de jucării, cum toate rafturile erau împodobite cu beteală de toate culorile şi globuleţe roşii- aurii. Pe vremurile acelea nu prea existau înstalaţii electrice, dar, totuşi, era foarte frumos. Mama, pentru că se apropia împodobirea bradului de Crăciun, m ia cumpărat beteală colorată şi doi pitici din sticlă, vopsiţi în culori vii, pe care i-am agăţat în pomul de Crăciun. Vă mărturisesc că astăzi după mai bine de 50 de ani, păstrez acei pitici şi, în fiecare an, împodobesc bradul cu ei şi îmi aduc aminte cu nostalgie de acel negustor pe care nu stiu cum îl chema şi de scârţitul

podelelor din magazinaşul său, cu miros de motorină. De câte ori mergeam cu părinţii la mătuşa mea Risantea, care locuia pe strada Frunzei nr. 5, ne opream puţin la tutungeria doamnei Dinu, iar mama cumpăra o apă de colonie din lavandă, pe care i-o dăruia mătuşii. Tot pe strada Mare a Unirii fruncţiona farmacia domnului Huzum. În arhive, este amintită şi farmacia domnului Albert Oravetz, care era situată în apropierea teatrului. La vremea aceea, farmaciile se numeau spiţerii sau drogherii. Erau dotate cu geamuri mari, luminoase, gravate cu semnul "Şarpelui încolăcit pe un baston", simbol al renaşterii şi reînnoirii, cunoscând fiind faptul că şarpele se reînnoieşte de câteva ori în viaţă, schimbându-şi pielea. Cum păşeai pragul unei farmacii vechi, erai întâmpinat încă de la uşă de clinchetul unui clopoţel care îi dădea de veste domnului farmacist că a intrat un pacient. Farmacistul, îmbrăcat într-un halat lung de culoare albă, ce purta pe cap un chipiu tot alb, te întâmpina frumos, îţi cerea reţeta de la doctor şi, după ce o studia câteva clipe, îţi înmâna un bonuleţ din carton pe care era scris un număr. Dânsul urma să prepare produsul în laboratorul din spate al farmaciei şi, când era gata, (de obicei maxim o zi) reveneai şi în schimbul bonului ţi se elibera medicamentul. Atunci farmaciile nu erau o industrie ca acum. Erau unităţi medicale în care adevăratul farmacist prepara medicamentul singur. Şi acum mai există acest obicei (ce-i drept mai rar). Una dintre farmaciile unde se mai prepară soluţii sau creme este "Chrisfarm" a doamnei farmacist Carmen Buzoi şi este situată tot pe strada Mare a Unirii, în apropiere de şcoala Ion Basgan. În farmaciile vechi erau montate dulapuri construite din lemn masiv de culoarea mahonului, frumos lăcuite şi pe fiecare sertar, în colţ, exista câte o literă pentru a găsi uşor medicamentul căutat. Nu exista farmacie, în care să nu observi o balanţă veche cu două talere din argint, susţinute de un lănţişor, cu ajutorul căreia farmacistul îţi cântărea şi elibera cantitatea necesară de medicament. Un alt mare negustor, care a avut magazin exact la parterul blocului unde locuiesc în prezent şi pe care am avut ocazia să îl cunosc, a fost domnul Zaharia. Zaharia Lumânărarul era cunoscut în rândul negustorilor şi la el găseai toate modelele de lumânări necesare în diferite ocazii ale vieţii. Lumânări colorate pentru botezuri, de obicei de culoare bleu şi roz, lumânări albe pentru cununii sau lumânări simple din ceară galbenă pentru înmormântări sau biserică. Domnul Zaharia era tatăl doamnei Ghiţău Lucica, care a lucrat o viaţă întreagă în comerţ casieră şi era soţia domnului Ghiţău, cunoscutul pilot de automobile şi motociclete din anii '50-'60. Pentru cunoscători sunt memorabile cursele "lui Ghiţău" de pe strada Republicii unde bordurile erau "căptuşite" cu cauciucuri tocmai

pentru a se proteja în caz de accident. Un alt negustor şi comerciant a fost "Nicu Pălărieru", domnul Necula. Acesta era ceaprazar şi confecţiona pălării elegante cu boruri mai mari sau mai mici, depinzând de gustul clientului şi apoi le vindea în standul special amenajat la etajul doi din fostul şi elegantul magazin Putna, astăzi sediul Tribunalului Municipiului Focşani. Domnul Nicu Necula, ultimul confecţioner de pălării pentru eleganţii vechi focşăneni, s-a stins din viaţă la peste 90 de ani, dar a lăsat în locul său pe fiul acestuia, Viorel Necula, tot comerciant. şi care are un depozit de materiale pentru construcţii pe strada Muncitori şi un magazin de produse chimice şi comercializare gresie-faianţă de cea mai bună calitate, situat tot pe strada Mare a Unirii, ce poartă numele de Crinul-Alb. Dacă te nimereai într-o zi cu multă zăpadă îngheţată de gerul năpraznic, în zona Piaţă, era imposibil sa nu auzi clinchet de zurgălăi şi chiuitul unui chefliu. Era inegalabilul frizer M ărgărit care, după ce chefuia bine la un birt din zona Pieţei, dorea să ajungă la prăvălia sa, situată la intersecţia străzilor Dogăriei cu Democraţiei. Întreg drumul, până în faţa prăvăliei, era un adevărat spectacol, acompaniat de strigătele de bucurie ale lui nea Mărgărit, un om micuţ de statură cu o faţă rotundă ce găzduia o mustăcioară subţire, foarte petrecăreţ, dar foarte apreciat în breasla sa. Deşi mulţi focşăneni îi cunoşteau obiceiul, când auzeau sania trasă de doi cai frumoşi din care ieşeau arburi, exclamau în glumă: "I-auziţi-l pe Mărgărit năstruşnicul, iar a petrecut la Niţulescu (fost proprietar de cârciumă)". În apropierea frizeriei lui Mărgărit, pe strada Dogăriei se afla o mercerie, de la care gospodinele, în special croitoresele de lux, se aprovizionau cu aţă de toate culorile, nasturi coloraţi, de toate mărimile, elastic alb sau negru, mai îngust sau mai lat, degetare, fermoare, ace etc. Acolo vindea doamna Velnicescu. Dânsa avea o fată, ce se numea Magelona care, în anul 1975, fiind profesor de desen şi Istoria Artelor, a fost prima mea dirigintă la şcoala din Sud. Mătuşa mea Risantea, sora bunicii Cleopatra, de câte ori vorbea cu doamna Velnicescu, îi amintea săi spună fiicei sale Magelona că eu sunt nepotul dânsei. Era o lume bună, mai cuminte şi mult mai liniştită. Trăiau în Focşani oameni buni, dornici să se ajute între ei şi să îşi facă bine. Acum însă...din păcate, nu mai este timp. Tot în apropierea Pieţei, la colţul străzilor Dogăriei cu Mureş, era tutungeria doamnei Cernica despre care am mai amintit. Acolo, de câte ori intram cu tatăl meu, doamna Cernica mă servea cu bomboane de cacao umplute cu miere de albine. În prăvălia ei plutea un miros specific de tabac, glazurat puternic cu arome de lavandă, săpun parfumat şi ulei de păr. Când păşeai pragul acestei tutungerii, coborai trei trepte din scândură care scârţâiau a timp vechi, mirosea totul a motorină sau a parafină şi aveai impresia că pătrunzi într-o altă epocă.

Alţi negustori la modă din acele timpuri, anii '60-'70, erau cârciumarii Niţulescu, Mureşanu sau Lupu. Nu puteai să treci prin piaţă, mai ales într-o zi de miercuri sau duminică, zi de târg, şi să nu te opreşti la "Ca la mama acasă" sau "Buzatu", fără să mănânci 100 de grame de alune americane prăjite bine în sare şi să bei un ţap, doi de bere, alături de 3-4 mici fierbinţi. Undeva în intersecţia străzilor Toader Ţârdea, Muncitori, Odobeşti, Tătulescu, se afla cârciuma lui "Buzatu", unde era deschis, mai ales pe timp de vară, până târziu în noapte şi unde poposeau oamenii care veneau de la serviciu. Acolo se opreau şi îşi stingeau setea, cu câte un cofer de vin rece cu sifon. Tot din rândul vechilor negustori făcea parte şi ceasornicarul Passan, binecunoscut în repararea orologiilor de orice fel. Astăzi, printre ultimii ceasornicari ai Focşaniului, se află domnul Mihai Stanciu care are un mic atelier în colţul pieţei. Acesta este asaltat de clienţi care, vin la el să îşi repare ceasurile, focşăneni care lucrează în străinătate. Tot el le repară şi bijuteriile când aceştia îl solicită, dumnealui fiind şi bijutier. O altă doamnă cunoscută în rândul croitoreselor din zona străzii Tânăra Gardă, era doamna Pesa, evreică. Dânsa spunea şi se recomanda că lucrează pentru „coconeturi” . Avea o fată care locuia în Israel şi, la fiecare sărbătoare, le trimitea fetiţelor care erau vecine cu doamna Pesa, rochiţe din dantelă frumos colorate. Una dintre fetiţele de atunci care se bucura de asemenea rochiţe frumoase trimise din Israel, este prietena mea din copilărie, Camelia Benea Manea. Pe strada Tânăra Gardă, la nr. 6, locuia şi Popa Ionica, o altă fostă colegă de la şcoala nr. 3 şi era vecină cu "Fabrica de Mezeluri" a domnului Grasu. Fiica lor este astăzi, din păcate, un om al străzii.

Pe strada Dorului, locuia Geta Caramela care mai târziu a devenit colegă de serviciu cu mama Lucreţia la Vinalcool. Cu dânsa mă găsesc şi astăzi destul de des în zona Pieţei şi, de câte ori avem ocazia, ne amintim de vechiul Focşani. Doamna Geta Ignat (Caramela) este soţia apreciatului învăţător Doru Ignat, care s-a stins din viaţă la o vârstă tânără. De multe ori ne întâlnim chiar în Cimitirul Nordic şi dânsa aprinde câte o lumânare la mormântul mamei, în semn de recunoştinţă. Acelaşi gest îl fac şi eu la căpătâiul domnului învăţător. Doamna Geta a scăpat de furia comunistă şi casa dânsei a rămas neatinsă de excavatoare, locuind şi astăzi tot pe strada Dorului. Pe aceeaşi stradă, a locuit, însă nu a avut norocul doamnei Ignat, fiind demolaţi, şi familia Golubovici, Florin şi Gabi, care mi-au fost buni prieteni în copilărie. Cu Gabi, am fost coleg de grădiniţă şi şcoală primară la nr. 3, actualmente el fiind profesor de matematică stabilit în Canada. Cu fratele său, Florin, inginer, mă găsesc mai des şi de la care am aflat că buna lor mamă, doamna Alexandrina s-a stins de curând. L-am cunoscut şi pe

tatăl lor domnul Ştefan Golubovici care era un bun şofer de taxi ce deservea focşănenii anilor '70. Pe strada Oituz locuia o altă colegă de la şcoala nr. 3, Zidărescu Emanuela al cărui tată era cizmar şi avea atelierul pe Strada Mare, iar mama, casnică având grijă de ea şi fratele său mai mic cu 10 ani. Părinţii Emanuelei trăiesc şi astăzi. Ea vrând parcă să ducă mai departe tradiţia negustorilor din Focşani, are în zona Piaţă un magazin cu haine pentru copii pe care îl administrează foarte bine. Într-o zi m-am găsit cu Emanuela şi am întrebat-o ce face. M i-a arătat că a cumpărat bomboane cu ciocolată învelite în poleială colorată. M i-a spus că le dă mamei şi tatălui ei care atunci când merg la biserică, împart bomboanele copiilor. M-am bucurat că ambii părinţi îi trăiesc. De asemenea, în zona Pieţii pe lângă strada Dogăriei se afla atelierul de pielărie a lui "nea Culai". Acolo găseai cele mai bune hamuri, unde oamenii de la ţară făceau rând în zilele de târg pentru a-şi echipa căruţele şi caii. Cofetarul Vasiliu vindea prăjituri, iar vara, îngheţată după o reţetă proprie cu un gust inegalabil. Locuia pe strada Peneş Curcanu’, după care s-a mutat cu laboratorul de cofetărie în spatele stomatologiei vechi. Tot în piaţă venea cu îngheţată, "nea Sotir", care împingea o saca cu două bidoane din aluminiu cu gheaţă în care ţinea îngheţata din zmeură şi fistic. Servea îngheţata în cornete făcute de el şi le vindea apoi cu un leu. Tot "nea Sotir" mai aducea halviţă cu nucă pe care o tăia şi o proporţiona cu ajutorul unu fierăstrău. Negustorul care comercializa metraje din mătase fină, zanana colorată, satinuri, atlasuri, era domnul Găureanu. La el găseai tot felul de materiale cu care bunicii noştri mergeau la croitor şi îşi confecţionau cele mai elegante costume. Mai era şi domnul Adrian. Cel care duce mai departe breasla negustorilor de haine elegante a rămas domnul Zanfir Niţu, unde la magazinul său situat în Piaţa Unirii lângă filiala Băncii Transilvania, mai poţi găsi cămăşi de calitate, cravate, costume de lux şi pălării. Dânsul se numără printre ultimii comercianţi de lux din Focşani. Nu puteai să treci prin piaţă fără să cumperi măcar o gogoaşă făcută de familia Popa. La gogoşeria familiei Popa, găseai cele mai pufoase gogoşi stropite din belşug cu zahăr pudră. Pe strada Mare a Unirii funcţiona o alimentară, unde şef de unitate era domnul Zighi, negustor cu state vechi. Localul era situat pe locul unde se află clădirea "Telekom" de astăzi. Domnul Zighi locuia pe strada Dogăriei, iar căsuţa sa avea nişte geamuri micuţe care dădeau direct în stradă şi erau vopsite în culoare maro. Puţin mai în faţă, mergând spre

Banca Transilvania, se afla cofetăria "Macul Roşu", unde se făceau torturi la comandă şi cofetarii îţi scriau pe ele câte o urare personalizată. Traversând strada Republicii te întâmpina cofetăria "Zimbru". Pentru a ajunge la vitrină să faci comandă de îngheţată sau prăjitură, trebuia să urci nişte scări frumoase ce erau împrejmuite de o balustradă din lemn. Vis-a-vis de cofetăria Zimbru, care funcţiona la începutul anilor ’70 se afla magazinul "Dunărea", ras şi acesta, din păcate, de pe faţa pământului. Accesul în acest magazin s-a făcut într-o perioadă pe o uşă care se rotea. Era ceva nou pentru focşăneni, dar acest lucru nu a ţinut prea mult deoarece clienţii se cam împiedicau unul de celălalt. Tot pe strada Mare, în rând cu magazinul Dunărea, se afla magazinul de imbrăcăminte pentru copii, "Trei ursuleţi". Urma apoi un coafor şi frizeria pentru copii, "Ciufulici", unde frizer era "nea Fani Dumitriu". Cu acesta am fost vecin pe strada Greva de la Griviţa nr. 20. Eram prieten cu fiul său Liviu, cu care mă jucam zilnic. N ea Fani, din păcate a avut un sfârşit tragic. Locuia la blocul situat lângă Primăria Veche, la ultimul etaj. Într-o seară, când venea acasă de la prăvălie, i s-a făcut rău, a ameţit şi a căzut pe scări. Până la parter s-a lovit cu capul de treptele din beton şi de balustrada metalică şi s-a stins. Era unul dintre vechii frizeri ai oraşului Focşani şi mult iubit de copii. Legat de coaforul situat lângă magazinul Dunărea, îmi aduc aminte că odată prin anul 1968, am intrat cu mama pentru a se coafa şi am văzut scris pe un anunţ mare afişat pe perete, următorul text:"Stimaţi clienţi, în unitatea noastră nu se primeşte BACŞIŞ". Am reţinut acest amănunt în mintea mea de copil deoarece toată lumea din coafor îl comenta, dar... iată că după mai bine de 50 de ani acest lucru a rămas de actualitate, însă acum se pune mai mare accent pe bonul fiscal.

Mulţi negustori la începutul anilor ’70, au lucrat în noul sediu modern al magazinului "Putna", situat pe strada Republicii, vis-a-vis de teatru. Tot pe strada Republicii funcţionau localurile: "Zahana", "Rogojina", "Crama Ciocârlia" sau alimentara "La Bobârcă". Toate aveau un specific aparte. La "Crama Vrâncioaia" se puteau servi cabanoşi uscaţi cu muştar, la "Rogojina" se mâncau mici proaspeţi şi se bea bere, la "Zahana" se putea servi cafea aromată cu esenţă din rom sau tărie, iar "La Bobârcă" găseai cea mai bună "Cremă de Focşani". Negustor vechi era domnul Sandu care lucra la magazinul "Tractoru’"situat în piaţă şi avea profil fero-metale. Găseai acolo tot felul de materiale pentru construcţii, inclusiv godine şi burlane pentru iernile reci. Tot din tagma negustorilor vechi, făcea parte şi cizmarul Merzian. Acest ultim pantofar, armean de etnie, de un bun simţ rar întâlnit, a avut ultima dată atelierul de cizmărie situat în colţul străzii C. D. Gherea.

Dumnealui a avut un frate care a lucrat foarte mulţi ani în comerţ, fiind şeful unităţii de încălţăminte din incinta fostului magazin "UTIL". Tot la raionul încălţăminte, dar la fostul complex "Modern", situat pe bulevardul Gării, la etaj, lucra doamna Topor. Înainte cu câteva zile de Sfintele Paşti, mama mergea la doamna Topor şi îmi cumpăra cele mai frumoase săndăluţe din lac. Un alt om a cărei viaţă a fost legată de comerţ şi care a trăit printre negustorii vechi a fost şi domnul Paul Marica, vitrinier toată viaţa. El a dat viaţă ferestrelor magazinelor, pe care le orna în mod deosebit pentru a atrage clienţii. Dumnealui locuieşte pe strada Alexandru Sahia nr. 4, iar soţia sa, domna M arica (aşa cum o cunoştea multă lume) a lucrat tot în comerţ dar...din păcate, s-a stins după o lungă şi nemeritată suferinţă. Frumosul oraş vechi Focşani a fost gazdă primitoare pentru mulţi oameni de etnii diferite: evrei, armeni, turci, ruşi, români. Aceştia au făcut cinste şi prin munca lor zilnică de negustorie, au ţinut tot timpul la rang înalt prosperitatea economică a urbiei noastre. Nume legendare de negustori au rămas scrise cu litere de aur, în arhiva oraşului Focşani. Prin munca lor de o viaţă, au pus câte o cărămidă pentru înfrumuseţarea acestor locuri minunate. Plimbându-mă pe strada Mare a Unirii, simt în ceafă respiraţia vechilor comercianţi, care... parcă mă îndeamnă să cumpăr câte ceva din produsele lor. Şi, pentru că îi respect atât de mult, m-am hotărât să îi pomenesc în aceste rânduri şi să încerc să le aduc şi lor un modest omagiu. Sunt bucuros că în copilăria mea am reuşit să cunosc şi eu pe câţiva dintre ei, dar pentru toţi, recunoştinţă veşnică.”

Mormântul din cimitirul Nordic Focşani, al maestrului cofetar Mihai Vasiliu (1897-1985).

Fraţii Niţulescu, doi oameni respectaţi din Focşaniul vechi. Primul din stânga şef de unitate la vestitul restaurant din Piaţa-veche ,,Ca la mama acasă”, iar cel de-al doilea vestit zugrav care a locuit pe strada Greva de la Griviţa nr. 20, în casele aparţinând bisericii Sf. Gheorghe.

Umeraş de haine vechi de peste 100 de ani inscripţionat „Croitoria Rofman Focşani”, aparţinând probabil unui proprietar evreu. Poză pusă la dispoziţie de domnul inginer Doru Bârhală, actualul proprietar al umeraşului. ***

Vă povesteam că Focşaniul vechi a găzduit multe etnii care au făcut cinste urbiei. Pe un loc fruntaş s-au aflat evreii care au făcut cinste comunităţii şi în semn de respect pentru aceştia le-am dedicat câteva rânduri intitulate: „Sinagoga Evreiască” . Din fericire, prin grija domnului Mircea Rond, această sinagogă care se află pe strada Oituz nr. 4, a fost renovată în totalitate, fiind redată comunităţii, păstrând aceeaşi arhitectură, dar foarte bine consolidată.

Sinagoga Mi se întâmplă destul de des să trec pe strada Oituz din Focşani. Această stradă se află în imediata vecinătate, lângă strada Mare a Unirii, unde locuiesc. De câte ori mă îndrept spre zona teatru, observ o clădire cu o arhitectură aparte. Această construcţie, un adevărat templu este situat la adresa din strada Oituz nr. 4. Plimbându-mi paşii prin acea zonă, cineva parcă mă îndeamnă să mă opresc şi să contemplu, pentru câteva momente, clădirea din faţa mea. Nimic nu mă face să rămân pe loc, niciun glas nu îmi porunceşte să mă opresc din drum, dar...un instinct interior îmi

dictează că trebuie să mai rămân... M ă opresc automat, închid ochii şi încerc să îmi închipui ce oameni s-au perindat prin acel Lăcaş de-a lungul timpului, ce amintiri or fi lăsat, ce istorie ascunde fiecare fiinţă care, ani buni, a trecut pragul acelui templu. De fapt, nu este un templu. Este locul care a aparţinut şi încă aparţine unei comunităţi, care în urmă cu peste 5060 de ani era puternică şi dezvoltată în bătrânul Focşani. O comunitate care şi-a lăsat amprenta peste oraş datorită civilizaţiei, culturii, a felului de a se comporta exemplar, nişte oameni care au făcut mult comerţ pe aceste locuri, fapt ce a dus la prosperitate, oameni care au slujit medicina şi au deschis cabinete particulare şi spiţerii unde găseai tot felul de medicamente şi unde farmacistul te întâmpina cu zâmbetul pe buze, îţi cerea reţeta şi după ce o studia câteva clipe, îţi spunea bucuros că îţi prepară medicamentul sau crema şi a doua zi puteai veni să o iei. Ei bine, acesti oameni minunaţi care au lăsat Focşaniului amintiri frumoase, au aparţinut comunităţii evreieşti. Clădirea sacră ridicată pe strada Oituz nr. 4, încă de prin anii 1800, este Sinagoga Evreiască şi are un trecut foarte misterios şi interesant pentru mine. De câte ori trec pe acolo, am senzaţia că într-o altă lume am trăit printre acei oameni, le-am cunoscut obiceiurile şi parcă acum mă roagă să pomenesc ceva şi despre ei. Evreii, după ştiinţa mea, erau nişte oameni foarte inteligenţi, ascuţiţi la minte, care se ocupau în mare parte cu negoţul, având multe prăvălii particulare pline cu de toate. Bunătăţile erau aduse chiar din Israel. Erau printre ei şi mulţi doctori, profesori, farmacişti sau avocaţi care reprezentau cu succes oraşul Focşani. Din păcate, negura vremii a şters o parte din amprenta evreilor şi încet-încet se sting amintirile lăsate de această comunitate. Se pare că...de mult, existau vreo cinci Sinagogi Evreieşti în Focşani care aparţineau diferitelor bresle de meseriaşi. Fiecare breaslă avea Sinagoga ei, dar cea situată în strada Oituz era cea mai mare. Poate şi din acest motiv ea a rămas şi astăzi în picioare. Se pare că nici comuniştii nu au reuşit să distrugă această Sinagogă, un adevărat simbol evreiesc pentru focşăneni. Din nefericire, dictatura comunistă a reuşit încet, dar sigur, să facă ca majoritatea cetăţenilor evrei să părăsească Focşaniul şi să revină pe pământurile lor natale din Haifa, Jaffa sau alte ţinuturi ce aparţin evreilor. Dacă alţii au ales să rămână în Focşani, numărul acestora este din ce în ce mai mic, urmând ca în câţiva ani să rămână doar amintirea lor, deoarece au o vârstă înaintată. Locul unde este amplasată Sinagoga, este un loc liniştit, fapt ce face să adâncească şi mai mult misterul acestui Lăcaş de Cult. Îmi imaginez cum în urmă cu mulţi ani, oameni civilizaţi se adunau în Sinagogă, cântau şi se rugau pentru liniştea sufletului lor sau iertarea păcatelor celor apropiaţi, plecaţi la cer. Parcă văd, prin vechea mahala din

strada Oituz, cum pe trotuarele înguste, evreii veneau la Sinagogă pentru a se ruga în stilul lor. Copii îmbrăcaţi frumos alături de părinţi şi bunici, tineri cu straie de sărbătoare se adunau în acel loc în zile de sărbătoare. Copii purtau şepci pe cap, hăinuţe din material bun cu vestuţe închise în trei nasturi, pantaloni pană cu ciorapi ce acopereau glezna, iar în picioare purtau bocăncei cu talpă groasă, legaţi în şireturi şi frumos lustuiţi. Dacă era iarnă şi era ger, la gât purtau fulare lungi din lână, iar în mâini aveau mănuşi croşetate de bunicile lor. Am avut bucuria să simt mult mai aproape misterul Sinagogii atunci când am păşit pentru prima dată pragul ei. Este o construcţie foarte frumosă dar veche. Este atât de veche încât se află într-o stare avansată de degradare. În sala mare se află multe cărţi vechi şi bănci din lemn care ascund multe amintiri. Etajul este prevăzut cu multe scaune, unde membrii comunităţii participau la slujibe. După numărul locurilor de care dispune Sinagoga, îmi dau seama uşor că şi populaţia comunităţii evreieşti din Focşani era destul de numeroasă. Mi-aş fi dorit sincer, ca şi astăzi numărul lor să fie la fel de mare şi să îi pot urmări cum vin la adunare, să stau de vorbă cu ei şi să aflu din tainele culturilor. Viaţa lor rămâne un mister. Calea de acces în Sinagogă se face de zeci de ani, prin uşa centrală, construită din lemn care este vopsită în culoarea maro. În stânga şi în dreapta uşii centrale, se află două căi de acces simetrice puţin mai înguste, vopsite tot în maro. Cum pătrunzi în Lăcaşul de Cult, dintr-un hol intri într- o încăpere care face intrarea în Sinagoga propriu-zisă, acolo unde se ţineau slujbele şi unde astăzi se mai întâlnesc membrii comunităţii. Se mai întâlnesc, dar... ce-i drept, în număr mult mai mic. Dumnealor păstrează cu sfinţenie şi în prezent datinile şi obiceiurile străvechi. Nu trece eveniment deosebit, fără ca puţinii membrii ai comunităţii să nu se întâlnescă, să serbeze şi să marcheze acel eveniment aşa cum făceau şi înaintaşii lor. Aceste lucruri încă mai sunt posibile datorită inimosului domn Mircea Rond. Pe dumnealui am avut ocazia să îl cunosc personal şi să-mi dau seama cât de sufletist este. De câte ori mă întâlnesc cu dânsul, îmi adresează invitaţia să trec pe la Sinagogă. Chiar am reuşit să îl vizitez de două ori şi să am satisfacţia, să ating şi să miros istoria. O istorie care a marcat Focşaniul vechi. Lucurile pe care le-am observat în cele două vizite scurte, mi-au plăcut foarte mult. Am avut ocazia să văd cum domnul Mircea Rond primea un grup de elevi de la liceul Pedagogic şi le povestea cu mult drag istoria acelui loc. La sfârşitul vizitei, dânsul le-a împărţit elevilor caiete şi pliante. Atunci mi-am adus aminte cum obişnuiau să facă şi vechii negustori. Nu plecai din prăvălia lor cu mâna goală. Chiar dacă

nu cumpărai nimic, ei îţi ofereau o mică atenţie, un suvenir tocmai pentru a te face să mai revii. Copil fiind, intrând cu bunica într-o prăvălie evreiască de pe strada Mare a Unirii, un negustor mi-a dat o bucată de zahăr candel, sub formă de cristal alb, si în interiorul căruia se putea observa un fitil. M i-a rămas şi acum în gură, gustul dulce de zahăr candel, care se topea încet atunci când îl consumai. Domnul Mircea Rond, mi-a întărit convingerea cât de ospitalieri erau evreii. Tot dânsul face demersuri pentru a obţine fondurile necesare consolidării clădirii. Cu amărăciune îmi poveşte de câte ori ne întâlnim că nu poate să adune în Sinagogă, mai mult de 20 de suflete, clădirea nu prezintă siguranţă şi... pe bună dreptate, reprezentanţii legali interzic acest lucru. Este nevoie de mulţi bani pentru ca ea să reziste şi să fie reparată. Lângă această construcţie minunată locuieşte unul dintre fraţii Stoenescu, un alt negustor din garda celor vechi. Dânsul este vechiul patisier al focşănenilor, unde poţi servi ca pe vremuri şi acum, cele mai gustoase plăcinte umplute cu brânză, mere, şi carne, dar şi alte specialităţi: Cozonaci, mucenici de 9 Martie. Prăvălia dumnealui se numeşte “Capşa” şi este situată în mijlocul Pieţei. Domnul Stoenescu, de câte ori are ocazia, donează pentru diferite acte caritabile, însă, singur, nu reuşeşte să acopere toate nevoile. Totuşi domnul Rond, speră ca într-o bună zi va reuşi să înceapă lucrările de reparaţii, care ar reda clădirii strălucirea de altădată şi nu ar mai avea emoţii atunci când pământul se cutremură din adâncuri şi ar putea dărâma Sinagoga. Am avut bucuria să cunosc câte ceva din viaţa evreilor. Datorită unei doamne care mi-a fost vecină de scară în bloc şi care se numea Waissman Toni, am avut ocazia să cunosc câte ceva din viaţa şi cultura acestora. Mă îndrăgea foarte mult atât pe mine cât şi pe mama. Îmi pare rău însă, că nu am reuşit să o cunosc decât spre apusul vieţii atunci când se deplasa foarte greu. De câte ori se oprea mama la dânsa să îi lase câte o pâine, ori să o întrebe de sănătate, doamna Toni mă mângâia pe creştet şi mă îndemna să învăţ. S-a stins la începutul anilor "80 pe patul unui azil la vârsta de 88 de ani, cu gustul amar în suflet că nu a reuşit în ultimii ani de viaţă să meargă la slujbele şi adunările de la Sinagoga situată în strada Oituz nr. 4. Primul meu prieten evreu, a fost un copil de acceaşi vârstă cu mine. Era un băieţel blond şi locuia cu părinţii săi în acelaşi imobil situat pe strada Greva de la Griviţa, nr. 20. În anul 1968, m-am despărţit de prietenul meu de joacă nemaivăzându-l nici în ziua de astăzi. Îmi amintesc de acea zi de vară când a plecat cu părinţii săi în Israel. Se numea Heşcovici şi a fost cel mai bun prieten al meu din acea perioadă. În ziua în care a părăsit Focşaniul vechi şi locuinţa aparţinând bisericii păstorită de părintele Dumbravă, unde locuiam mai multe familii cu chirie, când m-am trezit din

somnul de după-amiază, mama mi-a spus că familia Heşcovici a plecat definitiv din ţară. Dictatura comunistă le-a dat voie să plece. A fost o zi tristă pentru mine şi îmi amintesc cu nostalgie că mi-au curs lacrimi pe obraji auzind că nu îmi voi mai vedea prietenul de joacă. Aş fi bucuros să îl reîntâlnesc, să aflu ceva despre el, să ştiu ce a făcut în aceşti peste 50 de ani. În locul său, la scurt timp, s-a mutat "nea Fani Frizeru" despre care vă povesteam că lucra la frizeria "Ciufulici" şi cu al cărui fiu, Liviu, m-am împrietenit foarte repede.

Evreii au fost oameni serioşi, foarte bine pregătiţi, iar o parte din amintirea lor a rămas şi în vremurile noastre pe meleagurile Focşaniului, în adâncul pământului de la ieşirea din oral spre crângul Petreşti. Undeva, pe partea stângă se află cimitirul evreiesc, cimitir în care se odihnesc osemintele vechilor negustori, profesori, avocaţi, doctori, farmacişti sau oameni de rând. Sunt evrei care nu au părăsit oraşul, nu au plecat pe alte pământuri, dar au ales să rămână până la ultima respiraţie în Focşani, oraşul unde şi-au trăit viaţa, au avut copii, au suferit şi au scris istorie. Acolo se odihneşte şi Ioji Lupovici, fost coleg cu soţia mea, şeful serviciului aprovizionare din cadrul Vinexport de peste linie (aşa cum îl ştiau toţi focşănenii). Îmi povestea soţia despre domnul Lupovici că era un om foarte conştiincios, care muncea multe ore peste program. A muncit atât de mult, încât şi-a neglijat sănătatea, lucrând aproape până la ultimele clipe ale vieţii, când regretatul doctor chirurg Cubolteanu l-a operat şi a anunţat familia că nu poate face nimic pentru dumnealui. A rămas soţia, doamna Rodica Lupovici, care astăzi a ajuns la o vârstă respectabilă. De la un alt bun prieten, Corneliu Landau, ceva mai în vârstă decât mine şi stabilit din anii adolescenţei la Haiffa, am aflat că lângă Sinagogă, funcţiona prin anii '50 o fabrică de îmbuteliat sifoane. De câte ori trecea domnul Landau pe lângă Sinagogă să se roage împreună cu tatăl său, rămânea mirat de felul cum muncitorii îmbuteliau sifoanele. Timpuri vechi, amintiri frumoase care rămân veşnic vii în memoria mea. Pentru tot ce a făcut bun comunitatea evreiască, în dezvoltarea Focşaniului vechi, prin aceste rânduri sărace, raportate la faptele dumnealor, le sunt recunoscător, îi pomenesc şi mă rog pentru odihna lor veşnică. Iar celor care sunt în viaţă, le doresc ani lungi şi sănătoşi.” Alături de evrei şi ortodocşi în Focşani au trăit şi convieţuit şi concitadini de religie catolică. Aceştia din urmă beneficiază de un frumos lăcaş de cult, unde se roagă, lăcaş ce este situat pe strada Cuza-Vodă.

Sediul Sinagogii Evreieşti situat pe strada Oituz, nr. 4.

Imagine cu biserica de religie catolică, situată pe strada Cuza-Vodă din Focşani 1. Imagine sursă: Internet. 2. Imagine cu biserica de religie catolică, interpretată artistic de elevul Andrei-

Robert Cristea, cls. a IX-a C Arhitectură, Liceul de Arte „Gh. Tattarescu”.

În oraşul Focşani, administraţia publică, era mereu prezentă în viaţa locuitorilor. De multe ori se întâmpla ca inspectori de la Primărie să iasă pe teren şi să anunţe obligaţii ce le reveneau focşănenilor pentru a trăi într- un oraş curat. În acest sens pe pereţii unor clădiri erau lipite afişe cu obligaţii ce constau în: - curăţarea trotuarelor de zăpadă şi gheaţă; - vopsirea bordurelor de trotuar cu var alb, în apropierea sărbătorilor Pascale; - curăţarea rigolelor de buruieni. Cine nu respecta aceste reguli risca să fie sancţionat, rămânând chiar şi fără lumină. Pentru a vă reaminti de acele vremuri am scris „Trilogia iernii” unde amintesc cum petrecea Crăciunul tatăl meu, Corneliu, undeva pe strada Greva de la Griviţa în urmă cu peste 80 de ani, cum petreceam eu iernile în urmă cu peste 55 de ani, dar şi fiul meu care a crescut pe strada Mare a Unirii în urmă cu aproape 30 de ani.

T R IL O G IA IE R N II I. C O R N E LIU Era sfârşitul anilor '30. Un bărbat blond, cu ochii albaştri ce fusese crescut fără tată de la vârsta de doi ani, îmi povestea la gura sobei despre iernile trăite în acea perioadă. Îşi amintea clipele frumoase trăite cu ocazia sărbătorilor de iarnă şi le numea el cu multă blândeţe în glas, ierni de poveste. Ascultam fascinat cuvintele frumoase care mi se lipeau de suflet asemenea unui buchet de gheaţă întipărit pe colţul unui geam din camera în care stăteam şi visam aievea. Copil fiind, fără tată, nu se putea bucura de Crăciun, de un brad mare şi frumos împodobit cu beteală argintie. Mama sa, Cleopatra, femeie singură, reuşea să-i asigure doar cele strict necesare. Orna însă masa de Crăciun cu trei globuri mari roşii primite de la o prietenă, avea o crenguţă de brad proaspăt care împrăştia miros în toată odaia şi pregătea cozonaci rumeni şi cârnaţi proaspeţi. Copilul blond se juca prin omătul pufos, cât era ziua de mare. Se întuneca însă devreme şi venea în casă, plin de zăpadă, cu ciorapii şi mănuşile din lână făcute de mama sa, ude leoarcă. Le punea pe sobă la uscat, alături de ghetuţe, iar obrajii săi rumeni, biciuiţi de ger, se reflectau în globurile roşii. Obosit de atâta frig şi zăpadă, adormea liniştit cu gândul la Moş Nicolae sau la Moş Crăciun. În ajunul acestor două mari sărbători primea lângă crenguţa de brad, nuci, mere, covrigi şi... uneori câte o portocală. Mai primea fondante din ciocolată învelite în poleială colorată, pe care

uneori le agăţa în crenguţa de brad. Îmi mai povestea că în acea perioadă, nemţii începuseră să ocupe casele din Focşani. Un ofiţer cu grad de maior, îl îndrăgise pe Corneliu pentru că avea ochii albaştri şi era blond ca el. Îşi amintea că la un Crăciun, a venit „Moşul”, trimis de maiorul neamţ, cu o lanternă care lumina în trei culori: roşu, verde şi galben. Acela fusese un Crăciun fericit. Bucuria sa nu ţinuse mult, deoarece militarul neamţ, care îl îndrăgea atât de mult, murise împuşcat. Tot în acea perioadă invadaseră oraşul şi soldaţii ruşi. Aceştia nu prea erau prietenoşi şi nici darnici. Se îmbătau peste măsură, chefuiau zgomotos şi începeau să poftească la sărmanele femei rămase singure să muncească şi să crească copiii. Când gerul năpraznic lovea oraşul, zăpada scârţâia sub paşii trecătorilor, micuţul blond însoţit de mama sa, căuta adăpost în beciul unor vecini mai înstăriţi, de teama ruşilor. Îşi aducea mereu aminte de acea noapte geroasă petrecută în pivniţă, în frig şi întuneric alături de vreo două femei la fel de înspăimântate de apucăturile sălbatice ale sovieticilor. Aceştia chefuiau în mare zgomot, un acordeon le cânta dezacordat la cap, fumul de ţigară îl tăiai cu cuţitul, iar aburii alcoolului îi împiedicau să caute prin pivniţe, acolo unde se refugiau bieţii oameni. Femeile se bucurau totuşi că nu erau găsite şi batjocorite de ruşi. Copilul blond păstra în minte şi momente frumoase: bătăile cu bulgării de zăpadă, concursurile cu săniuţele sau zilele când pleca la colindat cu steaua şi cu sorcova, alături de prietenii săi. Uneori îşi amintea că pe stradă treceau doi funcţionari de la primărie, stăteau de vorbă cu locuitorii caselor şi lipeau pe stâlpi sau pe geamurile locuinţelor care dădeau în stradă afişe tipărite ce sunau cam aşa: "LOCUITORII CARE NU DAU ZĂPADA DE PE TROTUARUL DIN FAŢA CASEI LOR, VOR RĂMÂNE FĂRĂ CURENT ELECTRIC!". Era dovada că în vremurile acelea grele, oamenii erau civilizaţi şi gospodari. În plină iarnă pe străduţele înguste ale Focşaniului se auzeau clinchete de zurgălăi cu care se împodobeau hamurile cailor ce trăgeau la săniile comercianţilor. Drumul era ca de sticlă şi pe el alunecau săniile încărcate cu lemne ce aparţineau oamenilor de la munte. Coborau la oraş şi anunţau, cu voce tare, că au lemne de vânzare la 200.000 lei sania. Mocanii poposeau în faţa curţilor, descărcau lemnele, primeau banii şi de bucurie că a făcut negoţul, gazda îi ospăta cu şuncă proaspăt afumată şi închinau un rachiu fiert cu promisiunea că vor reveni şi la anul. Nici nu plecau bine săniile de pe loc, că imediat vedeai ieşind din hornul caselor fumul cenuşiu, ce mirosea a fag. Era semn că acea casă era încălzită şi proprietarul nu ducea lipsa lemnelor de foc. Aşa erau iernile şi viaţa în urma cu aproape 80 de ani. "IERNI CA PE VREMEA COPILĂRIEI MELE NU MAI GĂSEŞTI ÎN ZILELE DE AZI! " îmi povestea Corneliu.

II. D A N IEL Sfârşitul anilor '60 mă găsise la casă, pe strada Greva de la Griviţa, leagănul copilăriei mele. Îmi amintesc de iernile geroase care muşcau din obrajii şi năsucurile mici ale copiilor, pe care le rumeneau asemenea cozonacului copt în vatră. Mirosul sărbătorilor de iarnă îl am şi acum proaspăt în memorie. Aşteptam cu nerăbdare vacanţa de iarnă să vină „Moş Gerilă” . Da! În acele vremuri „Moş Crăciun” dispăruse doar cu numele, deoarece obiceiurile erau aceleaşi. Tatăl şi mama mea se îngrijeau ca în această perioadă, să am un brăduţ, pe care să îl împodobesc şi să întâmpinăm Crăciunul. În fiecare ajun plecam la colindat, împreună cu prietenul meu Dorin, şi le uram vecinilor de pe străzile apropiate: „Mureşului”, „Greva de la Griviţa”, „Dogăriei”, „Cernei”, „Toader Ţîrdea”, „Muncitori” . Ne întorceam în zona Piaţă, pe străzile: „Aurora”, „Liniştei”, „Peneş Curcanu'”, „Dorului” şi „Tînăra Gardă” . Ningea atât de frumos de ajun, încât aveai senzaţia că trăieşti într-un basm. În ciuda ninsorii de afară, plecam cu Colindul pe la ora 3 ale amiezii şi ne întorceam seara pe la ora 8. Eram două mogâldeţe mici care mai mult înotam prin zăpadă, dar nu ne dădeam bătuţi şi nici foamea nu ne dobora. Lumea ne primea şi ne mângâia pe obrajii rumeniţi de ger. Din când în când, mai treceam pe acasă să ştie părinţii de noi şi ne făceam socoteala câştigului. În îndepărtare, pe alte străduţe, se auzeau glasuri de copii care ne făceau concurenţă. Recunoşteam vocile fetiţelor Camelia şi Ama care colindau asemenea nouă. După ce terminam de urat, ne opream la unul dintre noi şi împărţeam frăţeşte bănuţii primiţi. Se strângeau cam 200-300 de lei. Plecam apoi fiecare la căminul lui, cu gândul la ce vom primi de la Moş Gerilă. În fiecare an, tata, în ajun, îmi împodobea brăduţul cu multe globuleţe colorate şi îmi punea un set de nuferi de diferite culori pe care îi conecta la priză şi luminau toată noaptea camera. Razele lunii străbăteau geamul îngheţat, se vedea cum afară ningea liniştit, iar mirosul de cetină al bradului luminat de acea instalaţie dădea camerei o atmosferă mirifică. Poate acestea sunt cele mai frumoase amintiri din viaţa unui copil. În miez de noapte încă se mai auzeau flăcăi ce colindau, dar şi lătratul câinilor care îi trimiteau acasă, semn că deja Crăciunul sosise. Îl întrebam pe tata, înainte să adorm dacă va veni Moş Gerilă, iar el îmi răspundea alături de vocea blândă a mamei mele: „Dacă ai fost cuminte, va veni!” . De asemenea îi mai întrebam, dacă ei atunci când erau copii aveau brad ca mine şi cu un oftat adânc în suflet, tata îmi răspundea: „Eu când eram copil aveam trei globuri mari roşii şi o crenguţă de brad care mirosea frumos în toată camera!” . Numai atât? ma întrebam eu curios, dar nu mai reuşeam să primesc răspuns deoarece adormeam. În dimineaţa de Crăciun îl simţeam pe tata cum făcea focul în sobă.

Jarul ardea năprasnic lemnele uscate de fag şi, din când în când, câte o buturugă se prăvălea peste celelalte scoţând un zgomot care parcă îmi spunea: „Trezeşte-te, că a venit Moş Gerilă!” . Atunci mă deşteptam repede, umblam sub pernă sau mergeam la brad şi... ce să vezi? ochii mei se transformau în doua scântei, care ardeau de nerăbdare să vadă ce ascund cutiile frumos împachetate. De-a lungul anilor de basm ai copilăriei mele am primit cadouri ce erau ambalate parcă în cutii fermecate: „Dacii şi Romanii”, „Nu te supăra frate”, „Maroco”, trenuleţ electric „Piko Jr.”, locomotivă cu baterii, tot felul de dulciuri, bomboane de brad „Cibo”, ciocolată amăruie cu lapte, ciocolată cu rom, portocale învelite în foiţa subţire pe care scria „Jaffa”, banane verzi pe care mama le învelea în ziar şi se coceau. Iernile au rămas unice în felul lor şi nici una nu semăna cu alta. Toate aveau un farmec deosebit. Într-un an, a nins într-o zi cât în şapte. Atunci locuiam pe strada Toader Ţîrdea (fosta Fluturi), am făcut cazemată din zăpadă şi împreună cu alt prieten Costel, am făcut echipă împotriva domnului profesor de sport Viorel Roman cu care ne-am „luptat” până ce crivăţul şi gerul ne-au trimis în casă.A doua zi construiam oameni de zăpadă cu nas din morcov şi ochi din cărbuni, iar pe cap le puneam o oală veche. O matură ţinea loc de mână. Şi după aceste întâmplări minunate, pot să spun că: „IERNI CA PE VREMEA COPILĂRIEI MELE NU MAI GĂSEŞTI ÎN ZILELE DE AZI!” . Aşa se petreceau în micuţul Focşani, vacanţele de iarnă în urmă cu 50 de ani. III. V A LENTIN Începutul anilor 2000 aducea în Focşaniul de altădată un suflu nou. Revoluţia schimbase „Epoca de Aur” şi redase oamenilor vechile obiceiuri confiscate mai bine de 50 de ani. Afară ningea atât de frumos încât aveai senzaţia că trăieşti într-o poveste scrisă de fraţii Grimm şi că te afli pe un teritoriu nordic. Valentin, un copil blond cu ochii albaştri petrecea bucuria iernilor sale alături de tatăl şi bunicul, care îi povesteau ce se întâmpla în Focşaniul hibernal în vremuri îndepărtate. Din păcate, bunicul nu a putut să îi povestească prea multe, deoarece l-a pierdut devreme. Pe bunica sa nici nu o cunoscuse prea bine şi nici nu şi-o mai amintea. Aşa că singurul izvor de naraţiune rămase tatăl, care din când în când îi povestea în perioada de iarnă despre cele aflate şi trăite în trecut. Cu toate acestea, Vali, avea şi el trăirile sale. Înţelesese că după anii '90, „Moş Gerilă” îşi recăpătase adevărata identitate de Moş Crăciun. Asemenea tatălui său, în fiecare an, împodobea bradul din sufragerie care după ce era ornat părea a fi fermecat. Îşi aducea aminte cu nostalgie că într-un ajun a avut norocul să îl viziteze chiar Moş Crăciun. A primit atunci, un soldăţel la care visase de mult timp şi dorinţa i s-a împlinit chiar în Noaptea Magică. Gerul si

zăpada îi biciuiau faţa dar nu renunţa la seara de Ajun când, iată, făcând parte din această TRILOGIE mergea cu colindul împreună cu prietenii săi. Oamenii erau însă schimbaţi, nu toţi răspundeau la interfonul sau soneria de la uşa blocului, oraşul, străzile şi clădirile erau altfel decât cele de pe timpul bunicului sau tatălui. Lumea nu prea mai ieşea să dea zăpada din faţa scărilor de bloc, să facă pârtie deoarece „PRIMĂRIA NU M AI TĂIA LUMINA!” . Un lucru rămâne la fel de fascinant ca şi în urmă cu 50 sau 80 de ani: iernile şi zăpezile din timpul sărbătorilor de iarnă îşi pun amprenta pe întreg sufletul. Gerul năpraznic este la fel de puternic ca cel din anii '30, dar resimţit altfel, ca de la o generaţie la alta. Norii cern zăpada la fel de frumos ca şi înainte, numai că timpul şi-a pierdut din noţiune. Dacă Corneliu avea doar trei globuri roşii, mari (aşa cum le vedea cu ochii de copil) şi o crenguţă de brad, Daniel deja avea un brăduţ împodobit cu multe globuleţe frumos fermecate de o instalaţie electrică de nuferi coloraţi, Valentin acum ajunsese să se bucure de daruri electronice, puse cu grijă sub brad de Moş Crăciun, şi de o casă plină de instalaţii cu beculeţe multicolore. Bucuria este însă trăită la fel, iar amintirile rămase în mintea celor trei răscolesc sentimente unice din viaţa lor. Zăpada lucioasă ca sticla, florile de gheaţă de pe geamuri, gerul năprasnic ce îţi taie respiraţia şi obrazul ca o lamă, sunt elemente care imortalizează natura pe timp de iarnă. Este adevărat că acum copiii nu prea mai merg la colindat, nu se mai văd sănii trase de caii înveliţi cu pături groase, care cărau lemne de la munte prin Focşani, cei mici nu mai ascultă poveşti la gura sobei, unde câte o scânteie de jăratic face zgomot şi nici poştaşul nu mai aduce plicuri cu felicitări din toate colţurile tării. Acum s-a intrat într-o alta eră. Nu mai vezi mogâldeţe ce trag săniuţa, dar îi găseşti la patinoarul din Piaţa Unirii, însă... Valentin spune că: „IERNI CA PE VREMEA COPILĂRIEI MELE NU M AI GĂSESTI ÎN ZILELE DE AZI!” . Nici el, nici tatăl si nici bunicul său nu mai colindă. Se mai aud în casă de Crăciun colinde de la trupa HARA, dar toţi au o poveste de iarnă unică care dă sentimentul că nimic nu se întâmplă mai frumos decât trăirea personală. Poate... după această TRILOGIE A IERNII, ce ne unge sufletul cu amintiri, poate după Corneliu, Daniel şi Valentin se va naşte şi al patrulea personaj care, va începe cu: Era pe la începutul anilor 2002... si "IERNI CA PE VREMEA COPILĂRIEI M ELE NU M AI GĂSESTI ÎN ZILELE DE AZI!" şi totuşi afară ninge ca în povestea copilăriei noastre şi acest lucru se întâmplă în fiecare an, cu fiecare generaţie.” Si cu această amintire, punem punct călătoriei noastre în timp pe vechile străduţe ale Focşaniului de odinioară, cu precizarea că multe dintre străzi îşi păstrează şi astăzi denumirea însă, din păcate, multe din clădiri nu se mai păstrează fiind dărâmate.

Bunica Cleopatra

M a m a : L u c r e ţ i a

M u ş a t - M u r e ş a n u

T a ta C o rn cliu

str. M a r e 1961

T ata: C orneliu M u şa t-M u re şa n u

D aniel M USAT-M URESANU s-a născut în anul 1963, la Iaşi. Elev al fostei Şcoli generale nr. 3, apoi al Liceului Pedagogic şi al Liceului Economic - profilul Filologie, din Focşani, unde l-a avut ca mentor pe regretatul profesor Gheorghe Zaharia. Este dedicat literaturii şi scrisului, publicând, încă din tinereţe, poezii şi proză scurtă în publicaţii ale armatei, în Revista„V”, „Salonul literar” ş.a. Este colaborator al Ziarului de Vrancea. A publicat: „Strada Mare a Unirii, colţ cu Republicii”, (2018, reeditată în anul 2020) şi „Povestiri pentru copii dulci” (2018), volum dedicat copiilor şi adulţilor bolnavi de diabet.