Janine VADISLAV, O zi plină de graţie

O ZI PLINĂ DE GRAŢIE...

Janine VADISLAV

Casă mică, colorată în galben, cu toate ferestrele deschise, trasă în ulicioara scurtă, acoperită de muşeţel înflorit, legată prin cordonul ombilical de strada mai mare, N. M/, apoi Nordului şi iar N. M. (Cine-o fi fost oare de-l pomenim în fiesce zi?). În umbra merilor târzii, înfrunzind discret - a fost iarnă lungă - clipind din frunza strânsă ca o omidă de smarald, sunând din clopoţeii zimţaţi, strânşi unii într-alţii..., şade Alise cuibărită în perna moale, silabisind din cartea groasă, care-i lasă urme pe genunchiul julit. „Sis-ley... un Sisley solid (solid?), sobru (ca tata-moşu), ra-fi-nat (ce înseamnă?), un Monet albastru... Să-l întreb pe Monet?” . Vocea clară se aude în sala despărţită de restul casei de perdeaua de mătase şi caşmir, mişcată uşor de aerul divin. Tonuri de gri şi de verde, nuanţe de brun deschis, de trandafiriu, câte o amprentă abia marcată ici şi colo de clarobscur, absorbit de ton, totul dispărând în ocheanul întors. „Ar fi de ajuns să întind mâna, să deschid portiţa; ar fi un appasionnato poetic, o atingere uşoară, o boare prietenoasă, sălbatică şi misterioasă, sau să deschid o poartă care nu există, să păşesc într-o curte care nu mai păstrează nici umbra urmei Leontinei, în aerul plin de praf acum? Pe un perete a rămas o fotografie care aminteste de locul unde a fost viaţa ei în primii 45 de ani. Era oraşul pe ale cărei străzi treceau ghetele cu toc mic deasupra cărora se înălţa trupul ei frumos înfăşurat în catrinţa elegantă şi părul strâns în coadă, acoperit până deasupra frunţii cu baticul înnodat pe ceafă. Şi ce se vede! Prin geamul îngust, cu o pădure de nalbe înflorite, jumătate din chipul copilei, cealaltă jumătate ascunsă în umbra înserării, inexpresivă, ciudată, mută..., obosită, absentă, cu un fetru verde tras pe linia sprâncenelor blonde. Strada, întortocheată, cu praf încins de soare, cu o cărare pe marginea caselor, cu arome de plante putrede, de mucegai şi de var proaspăt stins. Numărate de două ori şi un sfert, pe degete, strada are 23 de case... Doi ochi albaştri iscodesc casa de la nr. 23 în care, 7 fete ca 7 păpuşi încremenite în sorţul negru cu guleraş alb şi fileu ( croşetat de bunica Roxanei dintr-a 7-a ), în care părul dispare cu totul, aşteaptă... În capul mesei, grav ca un episcop în halatul violet şi bonet de aceeaşi culoare pe

capul chel, domnul Vasiliu trece în revistă, cu ochii lipiţi de somn, ţinuta fetelor. Într-un târziu, apare madam Vasiliu purtând pe braţe un vas de cristal plin cu pere şi prune abia pârguite, pe care-l aşează pe masa acoperită cu o ţesătură de caşmir. Cu degetele împletite în rugăciune, cu chipul ridicat spre cer, domnul Vasiliu murmură pios o poezie. O ploaie fină, ca o binecuvântare, îi udă până la piele. La numărul 8, domnul Manea, întors din tură, cu cămeşoiul abia acoperindu-i genunchii, se spală la cişmea, aplecat tot sub şuvoiul subţire de apă cărămizie. Alături, Măndica ţine pe braţe prosopul în care capul bărbatului dispare cu totul. „Parfum de levănţică”, şopteşte fericit, admirat printre golurile din gard de puştanii cu spilhozenii pătaţi de agude. Leontina aprinde lampa de gătit în bucătăria de vară, taie mărunt ceapa, ardeii, roşiile, morcovul, pătrunjelul cu tot neamul lor şi, la urmă, maţele de miel curăţate şi clătite cu oţet... În 30 de minute ciorba e gata, taman când Milea, venind de la moară, deschide poarta cu nr. 19. La doisprezece şi un sfert vine de la şcoală şi Alise. În curtea umbrită de doi meri stufoşi, e linişte. Din capul străzii, coana Aurica mână din spate mica turmă de capre. Grăbeşte să intre în ogradă, să nu dea nas în nas cu Generalul Chelaru, care a pus gând rău animalelor râioase. Casele lor, a coanei Aurica mai mult o bojdeucă - să nu spună careva că n-are şi ea un acoperiş de-asupra capului, n-are număr bătut în cuie, dar vecinii îl ştiu, 25... Alături e frumoasa casă a generalului, înconjurată de trandafiri roşii care miros a căcărează de capră... Alise, saltă pe vârfuri să vadă cum se preumblă, cu mâinile la spate, întâiul lui moştenitor, însoţit de surorile lui de 10, 8 şi 5 ani, în mătăsuri roz, bleu şi roşu stins..., asortate la papuceii albi, de balet. „Adelaide!” îţi mai aduci aminte cine a ales numele fetelor? Că eu, nu!” întreaba generalul vorbind pe nas. „Nănaşele lor, de bună seamă...”, spune Adelaide privindu-le cu

drag.

„N-ai avut nici un amestec, ca sa zic aşa?” „Vai, Costele mă bănuieşti de ce e mai rău! Sunt nevinovată, jur!” „Aşa crezi? Atunci intraţi în casă, e ora de somn.” Dincolo de gard e zarvă mare. „Nu poate omu să se hodinească în casa lui”, bombăne generalul trăgându-şi bonetul pe ochi. „Neamuri proaste, alde Gurinov..., de pe Vasile Chilian”, spune madam Adelaide, care uită, pentru o clipă, că este soţie cu patru stele, de general. Un ceai, o cafea, Costele?” întreabă consoarta privindu-l cu drag.

Răspunsul nu-l mai aude căci micuţele viitoare generălese, sau chiar consoarte de conducători de stat, au dat iama în coafurile lor gândite şi întărite cu mult fixativ, de coafeza din cartier, care stă la nr. 23. La nr 18, Domnica, prăvălită peste pervaz, jeleşte după bărbatu care a lăsat-o pentru o drăguţă. Alături, la numarul 20, Tudora, prietenă cu Leontina şi cu madam Costea, croşetează de zor, aşteptând de dimineaţă ca omu ei, bâlbâit din naştere, să-i poată spune ce a păţit domnu Vladimir, de la nr 6, care s-a constipat şi a chemat salvarea să-l ducă la spital. La ora 12.30 fix, la capătul străzii, îşi face apariţia Nelu Duminică, sifonarul, cu faetonul plin de sticle şi calupi de gheaţă. Se opreşte la mijlocul străzii, dar din orice capăt ai privi, capul lui cu păr roşu, sclipeşte în soarele orbitor de-ţi ia ochii. „Iar te-ai dat cu sclipici? întreabă domnu Costea privindu-l din spatele ochelarilor cu lentile groase de-un deget. Om serios eşti dumneata? Cum să am încredere...!” „N-a avut de lucru femeia mea”, bombăne Nelu Duminică, punându-i în braţe un sfert de calup de gheaţă. „Te laşi pe mâna femeii, n-ajungi departe...” „Da, ai linişte în casă”, spune Nelu, râzând cu gura până la urechi. „Să-mi fi făcut muierea mea aşa ceva, jar mânca”, se burzului domnu Costea. „Zici dumneata, îi mănânci din palmă ca un cocoş dresat ce eşti, zii că nu-i aşa!” Fără să mai aştepte răspuns, Nelu Duminică atinge spatele armăsarilor cu vârful biciuştii dispărând după colţ. Strada rămâne pustie şi doar sunetul înalt, pur, al trompetei, se aude peste casele căzute în amorţeala amiezei. „Iar a băut domnu Lovin”, bombăne Leontina. - „... sau poate l-a făcut Ştefania fericit”, îngână M ilea în barbă. „Cum adică, l-a făcut fericit?” întreabă Alise ridicând privirea din

carte.

„Ca sa vezi, parcă citeai! Să-l întrebăm?” - „Milea, tu ai minte, sau ce?” se supără Leontina. În casa cu pereţii galbeni se lăsă liniştea. Leontina aţipi pe marginea patului, Milea pe prispă, aşezat pe un ţol, Alise se cuibări pe pervaz şi citi până căzu întunericul. „Cum o să fie, când n-o să mai fie strada asta? murmură Fina. „O s-o căutăm noi, în cer....”, şopti Milea. „Ce facem mâine, mergem la obor...?” „De ce?” „E zi de târg...”

Jan in e VADISLAV s-a născut la Focşani, oraş de care a devenit un subtil dar veritabil personaj al scrierilor sale. Prin profilul său cultural, dar şi în calitatea sa de publicist, reporter şi realizator TV, specialist în documentare tematice, Janine Vadislav este un promotor consecvent şi atent al tradiţiei, al artelor, oamenilor şi al valorilor autentice ale Vrancei şi nu numai. Utilizând o psihologie elaborată şi o memorie afectivă atent şlefuită, scriitura sa, pentru care a primit în anii 1982 şi 1992 Marele Premiu al Salonului Literar Dragosloveni, Vrancea, autoarea îmbină biografia şi ficţiunea într-un mod discret, original şi cu efecte literare esenţializate. În perioada 2000-2020 a publicat volumele: „Dulcea şi tandra mea fiară: povestiri”, „Veghea cuviosului Vili Glaser: proză”, „Eva sau nostalgia polilor”, „Păpuşile care plâng”, „Raiul”, „Grădina desfătărilor”, „Omul negru: proză”, „Adam Nour cel Bun”, „Satul-erou Mărăşti, în memoria colectivă” . Despre cărţile sale au scris, între mulţi alţii: Radu Petrescu, Liviu Ioan Stoiciu, Horia Zilieru, Florentin Popescu, Ionel Necula, Costică Neagu. Este un atent şi constructiv colaborator al bibliotecii.