Leon KALUSTIAN, Buldozerul si I s to r ia

BULDOZERUL SI ISTORIA

9

Leon KALUSTIAN

Nu, nu ! Hotărât nu-mi place termenul ăsta buldozer, de origine anglo-americană, însuşit de foarte multe limbi ca să semnifice - cu variate accente şi intonaţii în pronunţie - aceeaşi maşină pe şenile, greoaie, herculeană şi insensibilă, pe care o cunoşteam cu toţii şi îi ştim utilitatea şi utilizările. Denumirea e relativ nouă, n-am datele actului ei de naştere, dar în prima mea tinereţe nu exista, cum nu exista nici instrumentul în sine, adus mai târziu de freneticul, neastâmpăratul şi mereu progresivul proces tehnic al secolului nostru, ca să fie de ajutor oamenilor. Mie însă cuvântul, repet, îmi displace, îmi displace pur şi simplu, fiindcă are în sunetul lui o sugerare duşmănoasă şi războinică, un ciudat amestec de vandalism şi de sălbăticiune la pândă, gata să se năpustească, să sfâşie şi să devoreze; şi dacă el ar fi venit pe lume mai degrabă decât a venit şi şi-ar fi făcut un loc în vocabular, în copilăria mea, cu siguranţă că rostindu-l m-ar fi înspăimântat şi l-aş fi respins organic, cutremurat, ca să nu-l mai aud. Dar eu am cu el o socoteală acuma, care îmi confirmă adevărul că ura nu-i mai puţin oarbă decât dragostea şi că nu pot iubi buldozerul, dintr- o vanitate ulcerată a baştinei mele, dintr-un orgoliu rănit, ca să zic aşa, local, pentru că fiecare suntem până la capătul existenţei prinşi în rădăcinile locului unde am surâs celei dintâi lumini. Îmi recunosc subiectivismul şi cred că nu-i este străin nimănui; cum mărturisesc că în târgul meu natal, la Focşani, ca şi în alte părţi ale ţării, s-au făcut destule lucruri lăudabile, iar ceea ce s-a realizat bunăoară acolo, în Piaţa Unirii, care înainte se chema Piaţa Munteni, în ansamblul arhitectural de construcţii, spulberând vechea îngrămădire de cocioabe, e o armonioasă biruinţă a simţului estetic şi a bunului-simţ. Nu despre asta e însă vorba. Ci de răfuiala mea cu buldozerul - cu inertul şi inconştientul buldozer - care e pus de multe ori să şteargă trecutul şi să răşluiască istoria. Era la Focşani o casă, pe strada care-i mai păstrează numele, unde la 1848, în popasurile lui din timpul revoluţiei, a fost găzduit Nicolae Bălcescu. Nu mai e. Buldozerul a devorat-o mai demult. Mai era una în

care s-a născut şi a copilărit Ion Mincu, părintele arhitecturii româneşti moderne, şi a căzut şi ea victima buldozerului - şi e dureros şi de mirare că descendenţi întru spirit şi profesie au avut tăria sau nepăsarea să-şi asume riscurile unui paricid. Nu mai e nici vechea clădire a Comisiei Centrale, sumbră şi oblonită, unde şi-a desfăşurat lucrările, între 10 mai 1859 şi 14 februarie 1862, delegaţia de moldoveni şi munteni care a elaborat legi de organizare a României de după Unire şi primul proiect de Constituţie a ţării. Aici vedeam umbra lui Mihail Kogălniceanu şi a lui Grigore Alexandrescu. Şi, în sfârşit, ultimele două isprăvi din primăvara acestui an care stă să sucombe: biserica Domnească din Piaţa Moldovei, ctitorie iniţială a Doamnei Dafina, - ridicată între 1665 şi 1670, în amintirea soţului ei, Eustratie Dabija, domnitorul moldovean de la 1661 până la 1665, când decedează - şi casa în veranda căreia l-am zărit în mai multe rânduri, scriind sau citind, pe Duiliu Zamfirescu, în vara anului 1920 - în drumurile, cu şleahta de băieţi spre Milcov, să ne scăldăm în tulburata şi gălbuia lui apă. Şi parcă suntem răspunzători - nu-i aşa? - de ceea ce am moştenit şi explicabilă lacrima pe care ne-o dă ideea prafului şi pulberii, când trebuie să spui „aici a fost şi nu mai e” . Ştiu foarte bine că nu s-a inventat pumnalul milos. Nici glontele tandru. Nici forţa brutală creatoare. Buldozerele însă le putem umaniza, fiindcă sunt supuse voinţei noastre şi noi le dirijăm. Să nu le lăsăm în voia lor să-şi facă de cap şi să nu uităm - ceea ce am învăţat şi s-a validat de-a lungul vremurilor - că atât istoria cât şi trecutul pot fi ucise, dacă o singură memorie se salvează; şi să înţelegem - ceea ce iarăşi e elementar - că fără trecut nu poate fi un prezent, după cum fără prezent nu putem gândi la viitor.

P.S.: Să nu se vânture argumentul, pe care l-am auzit de-atâtea ori, al excesivelor degradări fiindcă sunt şi ruini prestigioase care trebuie conservate şi fără ele n-am fi avut, desigur, o poezie a lor, pe care ne-au lăsat-o aiurea un Volney, iar la noi Cârlova. În: Kalustian, Leon. Simple note din „Simple N o te ”, Bucureşti, Editura Agerpress Typo, 1998. pp. 111-113.

Leon K A LU STIA N (1908-1990) s-a născut la Focşani, fiind primul copil al familiei Sarkis Kalustian şi al Iuliei Kalustian (născută Gherghel). La 20 de ani se stabileşte în Bucureşti, devenind un cunoscut jurnalist al perioadei interbelice şi un pamfletar de temut. A fost redactor şi a colaborat la multe ziare ale timpului, printre care: „Cuvântul”, „Curentul”, „Lumea românească”, „Facla”, „Adevărul”, „Dimineaţa” ş.a. În anul 1951 ca alte zeci de mii de intelectuali români, Leon Kalustian este arestat administrativ, de regimul totalitar comunist, şi reţinut fără judecată, timp de patru ani. Este arestat, din nou, în anul 1961, „pentru infracţiunea de publicaţii interzise” . Va fi eliverat, după patru ani de detenţie, în anul 1964, ca urmare a unui decret de graţiere colectivă. Din anul 1978, graţie lui Vartan Arachelian, începe colaborarea la revista „Flacăra”, condusă de Adrian Păunescu, publicând la rubrica „Simple note” . A scris volumele: „Facsimile” (1975), „Conspiraţii sub cer deschis: pagini dintr-o luptă antifascistă şi democratică” (1976), „Simple note”, vol. I-IV, (1980-1984).