Lucian DORDEA, Povestea străzii mele: Cuza Vodă, nr. 3 1

POVESTEA STRĂZII MELE: STRADA CUZA VODĂ, NR. 31

Arh. Lucian DORDEA

Este prima adresă de pe primul meu act de existenţă pe aceste meleaguri... Dar să o iau de la început, de la „naşterea” acestei străzi, adică de la primul ei număr, ce se afla la intersecţia cu str. Alexandru Vlahuţă, unde, întâmplător sau nu, era şi Maternitatea oraşului, loc în care, sub îndrumarea competentă a doctorului Cristudor, s-a născut şi fiul meu, Călin! Deci, încă un motiv în plus ce mă leagă de această stradă! În continuare, pe partea dreaptă, în imediata vecinătate, se aflau (şi se află şi acum, dar într-o stare deplorabilă!) cele două clădiri Macridescu, clădiri de patrimoniu, care odinioară fremătau de tinereţea şi veselia a sute de copii, căci ele găzduiau Palatul Copiilor, cu multiplele sale secţii de dezvoltare educaţională! Încă un motiv pentru a-mi aminti de acest reper, este faptul că aici, într-o curte splendidă şi generoasă, a participat şi fiul meu, pe vremea când era pionier, la un concurs de desene pe asfalt! Este de neînţeles şi de-a dreptul condamnabil cum, de 30 de ani, toate autorităţile care s-au succedat la butoane, au ignorat şi tratează în continuare cu aceeaşi nepăsare distrugerea lentă, dar sigură, a acestor minunate clădiri, deosebit de valoroase, mai ales prin suprafaţa mare a curţii aferente! Probabil (mai curând sigur!) că sunt foarte mulţi ochi aţintiţi pe această zonă! Şi, nu numai, căci avem alte destule exemple similare în tot oraşul! Peste drum de această zonă, pe partea stângă a str. Cuza Vodă, până la scuarul din faţa Tribunalului, în care se află impunătorul monument al Independenţei, se aflau câteva case boiereşti deosebit de frumoase, care, provocând alergie celor care nu puteau suporta tot ce e boieresc, au trebuit sa dispară! Asta până când, în timp, ei înşişi sau urmaşii lor au devenit boieri de tip nou! Printre aceste case se afla şi cea a cunoscutului şi umanului Dr. Colonel Puşcă, medic militar în timpul războiului, „doctor fără de arginţi”, cunoscut pentru priceperea, dar în special pentru bunătatea sa! Tot aici, printre altele, se afla şi casa profesorului Rădulescu-Putna, apoi a fiului său, Savel Rădulescu, fost Secretar General în Ministerul de Externe, prieten şi colaborator apropiat al lui Nicolae Titulescu! Pe latura cealaltă a Bd. Dimitrie Cantemir, fost P. P. Carp, se afla şi cocheta locuinţă a familiei Dr. N. Roman (cam unde se află acum casieria ENET), cu ai cărei fii am copilărit (Niculiţă, Florica şi surioara lor). Mă

bucur enorm la gândul că nobila şi distinsa doamnă dr. Roman trăieşte la o vârstă venerabilă! Pe partea dreaptă, după intersecţia cu str. Cezar Boliac, urmează impresionanta clădire a vechiului Tribunal, un obiectiv de primă mărime a oraşului, edificiu în stil neoromânesc, iniţiat de arhitectul Ion Mincu, focşănean de-al nostru. Peste drum de Palatul Tribunalului, se deschide larg esplanada care găzduieşte Monumentul Independentei şi începutul Bd. P. P. Carp (actualul Dimitrie Cantemir). Când îmi aduc aminte cât de frumos arăta toată această zonă din jurul Monumentului Independenţei, cu clădiri deosebit de frumoase, adevărate palate boiereşti, nu pot să nu regret dispariţia ei! Având, printre altele, şi studii de arhitectură, mi-am format, în timp, o reală pasiune faţă de adevăratele creaţii arhitectonice de care oraşul nostru nu a dus lipsă! Însă, din păcate, istoria ne-a pricopsit cu tăvălugul comunist a cărui misiune era tocmai să şteargă orice urmă ce amintea de tradiţii şi rădăcini seculare! Această tendinţă s-a multiplicat în multe alte zone ale oraşului, căci asta a fost, de fapt, printre altele, „sarcina de partid” a unui prim -secretar venetic, străin de aceste locuri, ajutat slugarnic de toţi cei din jurul său. În plus, s-a profitat enorm de pe urna cutremurului din martie 1977, pentru a dispune după bunul său plac ce „trebuie” să dispară! Să ne amintim doar de demolarea întregului ansamblu al bisericii Domneşti (fostă mănăstire). Dar, după acest trist remember, să ne continuăm drumul pe strada Cuza Vodă. Imediat după palatul Tribunalului, fosta stradă Cuza Vodă o lua uşor la dreapta, unde întâlnim o clădire frumoasă, actualul sediu al Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură, lângă care răsărea, maiestuos, şcoala de fete nr. 2, construcţie cu etaj, care, asemeni tuturor celorlalte şcoli primare din oraş - de băieţi şi de fete - , respectau o arhitectură aproape identică. Din păcate, toate aceste şcoli primare (şi erau, cred, vreo 7-8 în tot oraşul, au dispărut!) Mergând înainte, pe partea dreaptă, după Şcoala de fete nr. 2, te aflai în faţa superbei vile Ion Langa, care, după naţionalizare, a găzduit internatul Liceului „Unirea”, aflat în vecinătatea ei! Până la intersecţia cu str. Moldova (ce duce spre Liceul „Unirea ), se mai afla, pe colţ, un bufet de cartier (foarte căutat în vremea mandatarilor!,!, unde se mânca bine, dar, în special, se bea la fel, sau poate mai bine! Aici se oprea pentru „una mică”, în drum spre liceu, şi câte un profesor de-al nostru! Alături, lipit de restaurant, se afla şi o tutungerie, a lui Stan Manea, de unde ne mai aprovizionam şi unii dintre noi, sub pretextul cumpărării de diverse rechizite!

Astăzi, pe tot acest amplasament, se află sediul BCR (Banca Comercială Română n.r.). Peste drum, pe partea stângă a străzii Cuza Vodă, în fata imobilelor descrise mai sus, se afla fosta clădire a Poştei, monument istoric, fostă Vamă între cele două principate române, actualul muzeu al Unirii, care, datorită atenţiei acordată, din fericire, prin modernizare şi întreţinere, reprezintă un reper deosebit pe harta oraşului! Acest imobil ocupa şi atunci, şi acum, tot spaţiul până la intersecţia cu str. Republicii (fostă Brătianu). Traversând iar strada, pe partea dreaptă, după ce treci de str. Moldova, pe colt îţi apare în faţă, mai precis, îţi apărea, o bijuterie de clădire de o frumuseţe aparte, cu peron în faţă şi trepte monumentale, ce a aparţinut marelui om politic local, filantropul George (Jorj) Ilie! Nici această clădire nu a fost pe placul „proletarilor” şi a fost condamnată la pieire. În continuare, altă casă frumoasă, în care a locuit Dr. Weiss, cunoscut medic focşănean, în care am intrat de multe ori pentru a „zdrăngăni” la pianul familiei, împreună cu prietenul meu, Radu Vrastie, fiul doctorului Anton Vrastie, fost director al Serviciului Sanitar Putna din acea vreme, după plecarea la Bucureşti a fostului director. Tot pe partea dreaptă a străzii, imediat după casa Dr. Weiss, te găseai în faţa unei superbe grădini cu arbori bătrâni, un parc în miniatură, o adevarată oază de verdeaţă, în mijlocul căreia trona o la fel de superbă clădire ce a aparţinut lui Theodor Enibace, fost prefect al judeţului. Îndrăznesc să susţin că, această clădire, în faţa unui concurs de gen, ar fi câştigat, detaşat, premiul cel mare pentru frumuseţe! După această odihnitoare oază, te trezeşti în faţa Bisericii Catolice (fosta) - o mică şi cochetă bisericuţă, ce era străjuită, pe o latură cu str. Maior Sonţu, de un şir de anexe ale bisericii (cancelarie, locuinţă paroh etc.). Nu voi putea uita acest mic lăcaş niciodată, căci el era locul de rugăciune al mamei mele, care era catolică: părinţii ei, bunicii mei materni, erau italieni, emigranţi la sfârşitul sec. XIX, din Italia, şi stabiliţi împreună cu o comunitate mare de conaţionali în Jud. Tulcea, comuna Greci, din munţii Măcinului, ca sculptori, pictori de biserici şi cioplitori în piatră. De altfel, în această sfântă bisericuţă, ne-am despărţit de mama, la slujba de înmormântare a ei! Acum, peste aceste scumpe amintiri ale mele, s-a înălţat actuala, impunătoarea, construcţie a noii Biserici Catolice, care domină întreaga zonă! Mi-am amintit de un amănunt: nu pot să trec pe partea stângă a străzii fără a aminti de calvarul unuia dintre marii proprietari ai locului, boierul de viţă veche Costel Pană - tatăl viitorului profesor de sport Dănuţ Pană, care, ca mulţi alţii, a avut de îndurat multe necazuri, din cauza „originii sale nesănătoase” . D1. Costel Pană avea o proprietate în spatele Bisericii Catolice

(str. Maior Şonţu, pe care se aflau diverse construcţii: grajduri cu animale, magazii, garaje, diverse anexe, care au dispărut într-un mare incendiu, rămas un mister! În locul acestora, pe întreg terenul aferent, s-a construit, ulterior complexul educaţional de astăzi: licee, cămine, cantină etc. Dar, să traversăm acum pe partea stângă a Căii Cuza Vodă (cum se mai numea atunci) unde, pe colţ cu str. Republicii, fostă Brătianu, se află, şi astăzi, o clădire mare, frumoasă, în care era sediul O.S.P. (Organizaţia Sportului Popular) Judeţul Putna. Într-adevăr, merita apelativul de „popular”, fiindcă se practica în mod foarte serios sportul de masă care a condus spre marea performanţă, de care ne vom bucura mai târziu! Astăzi, această mare clădire, găzduieşte un Birou Notarial! Mergând în continuare pe partea stângă, înconjurată de multă verdeaţă, întâlnim o serie de clădiri care au aparţinut unor familii cunoscute din târg: Dr. Sobelman, Dr. Solomon sau fam. Prof. Tănăselea. Ţin minte că Prof. Tănăselea avea două fete frumoase, care nu puteau trece neobservate, colege de generaţie cu noi, dar de care, din păcate, nu mai ştim nimic, încă de la terminarea liceului! După casa Tănăselea, urma o distinsă clădire aparţinându-i familiei Hammel. Am cunoscut bine aceasta casă, deoarece în ea a locuit cu chirie, o perioadă, un văr al soţiei mele, Dr. Petrică Şerban, medic radiolog împreună cu familia. Şi am ajuns, încet-încet, poate mult prea încet, cerându-mi scuze pentru asta, 1a o clădire impunătoare, colţ cu artera de legătură dintre str. Nicolae Iorga şi Cuza Vodă, o clădire-anexă a Muzeului de Ştiinţe ale Naturii (de atunci), muzeu ce se întindea pe o suprafaţă foarte mare, începând din faţa teatrului, unde se afla imobilul-sediu principal al muzeului, condus de prof. Nagler, pe str. Nicolae Iorga, până la ieşirea în Cuza Vodă. Muzeul dispunea atunci şi de un spaţiu zoologic, cu voliere cu animale mari, vii. Şi aceste frumoase şi solide clădiri, au dispărut sub pixul mai marilor zilei! Si, iată-ne ajunşi la nr. 31 (pe atunci) al străzii din povestea noastră, actualul sediu (încă în reabilitare după o îndelungată suferinţă!) al Muzeului de Ştiinţe ale Naturii. De îndată ce traversai strada ce făcea legătura între str. Nicolae Iorga şi Cuza Vodă, te întâmpina o clădire superbă, celebra Casă Tatovici, ce era înconjurată de o splendidă grădină de trandafiri, care era străbătută de un peron betonat în formă de semicerc în lungime de vreo 60 m, ce pornea din str. Nicolae Iorga şi ieşea în Cuza Vodă, construit în pantă spre ambele capete, pentru un acces mai uşor la intrarea principală a clădirii. După cum am arătat la început, de acest loc mă leagă primele mele amintiri, căci aici m-am născut, am crescut şi am copilărit până pe la vârsta de 9-10 ani.

Această clădire, adică sediul Serviciului Sanitar Putna, evident după alungarea fostului proprietar, Tatovici, dispunea de o suprafaţă mare de teren, o curte mare ce cuprindea toată zona din spate pe care se află acum un bloc de locuinţe, inclusiv porţiunea din str. Duiliu Zamfireseu până în Cuza Vodă, căci această străpungere nu exista atunci. Str. Duiliu Zamfireseu se oprea atunci la întâlnirea cu str. Nicolae Iorga şi Maior Sava. De această clădire, de această zonă, mă leagă toate amintirile copilăriei mele, amintiri legate de familiile celor doi directori care s-au succedat la conducerea Serviciului Sanitar Putna, medicii H. Gancevici şi Anton Vrastie, cu ai căror copii am copilărit. În imensa curte de atunci, care se întindea către mijlocul actualei străzi, curte străjuită de vreo 10 castani imenşi (dintre care au mai rămas, martori tăcuţi, unul sau doi), se aflau şi multe alte anexe - clădiri de locuit, arhive, magazii, garaj, atelier mecanic pentru maşinile instituţiei. Copil fiind, nu mi-a scăpat „inspecţiei” niciun colţişor din frumoasa clădire, începând cu subsolul, împărţit în multe camere locuibile, până la imensul luminator din pod, o imensă cupolă din sticlă, care domină partea centrală a edificiului. Nu pot uita frumoasele sărbători de Crăciun, petrecute împreună cu familia Gancevici, în sufrageria elegantă a casei. Nu pot uita cele două monumentale sobe circulare din teracotă albă, strălucitoare, cu încrustaţii deosebite, care tronau de-o parte şi de alta a salonului principal, la fel cum nu pot uita nici superbele candelabre ce atârnau din frumoasele tavane ornamentate şi pictate. Ce să mai spun de tâmplăria deosebită a casei: uşi, ferestre, glaswanduri, toate din cristal! Vrând-nevrând, nu poţi să nu te întrebi: oare unde au ajuns toate acestea, pe ce mâini au încăput? Mi-a rămas gândul şi la frumoasa terasă dinspre curtea din spate a casei, care, am constatat mai târziu ca a fost zidită în mod grosier. Toate aceste detalii şi multe altele, stau mărturie la educaţia înaltă şi nobleţea foştilor proprietari, alungaţi din propriile locuinţe de către forţele răului, în numele diabolicei lupte de clasă! În această casă am trăit şi apucat sfârşitul războiului. Ţin minte că în zona actualei străpungeri D. Zamfireseu spre C. Vodă, se afla un adăpost subteran antiaerian acoperit (un beci spaţios, lung cam de 10 m., cu bănci de-o parte şi de alta), spre care, în timpul alarmelor aeriene, alergam cu toţii să ne adăpostim de bombe care, din fericire, în zona noastră ne-au ocolit. Ţin minte, de asemeni, că am avut parte şi de o plecare în refugiu: în timpul retragerii nemţilor, am fost îmbarcaţi în camionul Serviciului condus de nea Radu Coşoreanu şi duşi în refugiu în zona Pietroasele din Munţii Buzăului. Nu mai reţin cât am stat acolo, însă, oricum, pentru noi copiii a fost un prilej de bucurie, căci ne puteam juca în voie, într-un decor nou. Noi nu puteam bănui ce se petrece în mintea şi sufletele părinţilor noştri, care au lăsat totul în urmă, fugind din calea războiului!

La fel, cum nu realizam la acea vârstă, cât de greu se descurcau părinţii cu creşterea noastră, căci peste necazurile aduse de război, s-a aşezat şi o cumplită secetă a anilor 1946-1947, cu tot cortegiul firesc de probleme: cartele pentru alimente de bază (oricum, raţiile erau neîndestulătoare), cartele pentru câteva produse industriale de bază (batiste, prosoape etc.). Reţin doar o cifră din acea perioadă crâncenă: 300.000 lei/un kg de mălai şi care, oricum, chiar la acest cost, se găsea foarte greu. Pentru a face rost de mălai, părinţii mergeau la gară şi cumpărau, din tren, de la oltenii care se ocupau cu acest lucru, Oltenia nefiind afectată atât de greu de această secetă.

Îmi aduc aminte că, de un mare sprijin în acea perioadă, ne-au fost ajutoarele umanitare venite din occident în mai multe rânduri: că au fost ajutoare americane sau suedeze, au fost extrem de binevenite, constând atât în alimente cât şi în îmbrăcăminte! Spre sfârşitul anilor '40, în urma mutării Serviciului Sanitar din această locaţie, a trebuit să părăsim şi noi acest imobil, fiind mutaţi în Casa Dobrescu, de pe str. Nicolae Iorga nr. 4, fosta casă a Căsătoriilor, iar acum, după demolarea şi refacerea ei, Biroul Notarial C. Vrabie. Atunci, pentru noi a fost uşor, nu a trebuit decât să sărim „pârleazul" alături, unde ni s-a dat partea din spate a casei Dobrescu. Toată această mişcare s-a initiat deoarece ţara avea mare nevoie de spaţiu adecvat pentru formarea de cadre noi, de nădejde, devotate „cauzei” de eliminare a „elementelor burghezo-mosieresti” din societate, hotărându-se înfiinţarea, în Casa Tatovici (ce ironie!), a primei Şcoli de Miliţie la noi in judeţ! Nu mai ştiu cât timp a funcţionat această şcoală de miliţieni, în această bijuterie de casă, însă, ne putem imagina cât de „confortabil” s-au simtit în luxul oferit de ea! Ca amuzament, noi copiii ne mai uitam prin gard ca să vedem cum se instruiau vajnicii viitori miliţieni, aleşi cu atenţie, cu „origini sănătoase”, gata oricând, la ordin, să „aplice legea bâtei” şi propriilor părinţi (dacă-i aveau). În rest, figuri brute, analfabeţi, cadre de nădejde în lupta de transformare a societăţii (a se citi „de răsturnare a valorilor”). Dar, să revenim la tema noastră, Str. Cuza Vodă, căci ne-am rătăcit cam mult într-o relatare, în care, oricun, ar mai fi multe de spus. Peste drum de Casa Tatovici, pe partea dreaptă, începând din coltul cu str. Maior Şontu, se găsea o frumoasă proprietate aparţinând profesorului Nicolau, cunoscut la acea vreme ca o mare personalitate locală, cu al cărui fiu, Dinel, am fost bun prieten, alături de care am colindat toate grădinile din cartier, în special, imensa proprietate a lui Ticuţă Tatovici, cu care se învecina şi în care aterizam doar sărind un mic gard. Fiindcă a venit vorba despre acest domeniu învecinat, ce avea intrarea prin str. Maior Şontu şi aparţinea lui Ticuţă Tatovici, un fost mare proprietar din judeţ, vreau să

menţionez că acesta a ajuns să locuiască aici într-un garaj, după ce a fost alungat din celelalte proprietăţi. Un adevărat exemplu de „omul sfinţeşte locul", întrucât, împreună cu familia (soţia Micheline şi copiii Grigore şi Mihaela), a reuşit să facă din acest garaj, o frumoasă şi cochetă locuinţă primitoare, în care se cânta foarte mult la pian şi se vorbea franţuzeşte! Proprietăţile Nicolau şi Tatovici se învecinau în sensul în care mergem noi cu Şcoala Primară de Băieţi nr. 2 (actualmente o şcoală cu profil sanitar), în faţa căreia veghează şi astăzi statuia marelui educator P. Rarincescu, prim reper de maximă importanţă în viata mea, căci aici am învăţat primii 7 ani de şcoală. Mă plec şi acum, cu pioşie, în faţa amintirilor legate de dăscălii prin mâna cărora am trecut, în frunte cu primul meu învăţător, Ştefan Zamfirescu, o prezenţă plină de nobleţe, ce caracteriza, de altfel, pe toţi dăscălii acelor vremuri: îmbrăcaţi decent, chiar elegant, în fiecare zi în costume impecabile cu nelipsitele cravate, fapt ce impunea în ju r un deosebit respect. Departe de mine gândul de a face o comparaţie cu situaţia de azi, ci prefer să invoc, doar conflictul între generaţii. Şcoala noastră dispunea de o generoasă suprafaţă de teren, în faţă o frumoasă grădină cu flori şi arbuşti, îngrijită impecabil, mereu sub atenta supraveghere a directorului prof. Mironescu, iar lateral, până la fostul canal ce subtraversa strada, o gradină de legume şi o mică livadă în care eram învăţaţi şi noi, elevii, să ne descurcăm cu ce trebuie făcut în ea. Sunt foarte multe întâmplări legate de această perioadă, însă vreau să mă opresc doar asupra uneia: în acea stare de sărăcie generală, lăsată de marea secetă şi de război, era un mare răsfăţ să poţi găsi un pachet de unt. S-a întâmplat ca într-una din zile să vin la şcoală cu un pacheţel cu felii de pâine cu unt. Urma o oră de clasă cu d-l profesor Stavarache, recreaţia se prelungea, noi ne hârjoneam când în clasă când pe hol, solicitând din plin uşa clasei. Un coleg, cu care mă aflam „în plin bombardament”, era pe hol, iar eu îl aşteptam să intre, pregătit fiind să-l primesc „cum se cuvine” . Ghinion! Când s-a deschis uşa, a intrat profesorul Stavarache, iar eu, nemaiputând opri asaltul, i-am proiectat direct în faţă trofeul pregătit! Imaginaţi-vă ce a urmat! Profesorul, foarte calm, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, s-a aşezat tacticos la catedră, a făcut prezenţa, după care m-a chemat în faţa sa. Eu, disperat, dar prevăzător, mă apropiam încet-încet, însă distanţa era încă mare; „mai aproape, mai aproape” mă îndemna calm profesorul, până când, vrând-nevrând am ajuns în raza de acţiune a braţului său. Mi-a tras o palmă pe obraz cu toată puterea sa (şi vă asigur că avea destulă!), însoţită de: „nu vă este ruşine, părinţii voştri se chinuiesc să vă dea de mâncare, alţi copii mor de foame, iar voi vă bateţi joc etc. e tc ”. Recunosc că m-au durut mult mai mult cele spuse de profesor, decât palma sa. A fost o lecţie pe deplin

meritată, din care am învăţat multe! Şi, mai important, este că nu i-am purtat pică domnului profesor, ci i-am purtat mai mult respect! O altă disciplină căreia i se acorda toată atenţia a fost SPORTUL, dezvoltarea fizică a generaţiilor viitoare! În vremea aceea se practica sportul de masă, cu foarte bune rezultate şi cu participarea obligatorie a tuturor elevilor (Nu se „inventase” încă scutirea medicală la îndemâna oricui; ne se folosea decât în situaţii de-a dreptul nefericite). Se practicau două forme de manifestări sportive de masă: FGMA - Fii Gata pentru Muncă si Apărare şi GMA - Gata pentru Muncă şi Apărare. Tinerii participau cu mult entuziasm la aceste concursuri, în care erau stimulaţi de îndeplinirea unor baremuri, fiind implicate toate genurile de sport: alergări (inclusiv cu obstacole), sărituri, aruncări diverse etc, în urma cărora se detaşau câteva vârfuri, viitorii campioni! O spune un fost câştigător a numeroase competiţii de gen, fie ele regionale (că era Putna, Bârlad sau Galaţi), sau zonale! Am uitat un amănunt foarte important: nu apăruseră încă, atunci, telefoanele mobile, tabletele şi calculatoarele, zona în care se refugiază azi, din păcate, majoritatea tinerilor! Iarna, strada Cuza Vodă devenea un loc prielnic pentru practicarea schiului, tot în cadrul orelor de sport. Îmi aduc aminte că nu exista atunci iarnă fără zăpadă, iar pe partea carosabilă circula o maşină la două zile; în rest, riscai să întâlneşti doar trăsuri cu cai. Părăsind Şcoala de Băieţi nr. 2, trecând de canalul ce subtraversa strada, ne aflam în faţa Liceului Agro-Silvic, în locul căruia se află acum Colegiul „Valeriu D. Cotea", cu acelaşi profil agricol. Facem un popas aici, pentru a ne putea reîntoarce pe partea stângă a străzii: imediat după Casa Tatovici, transformată în Şcoala de Miliţie, ne întâlnim cu o frumoasă casă ce rezistă şi azi, locuită cândva de familia Dr. Şelaru, ulterior ea găzduind şi un restaurant, club, jocuri etc. Imediat după, ne aflăm în faţa unei clădiri mari şi frumoase, în care a funcţionat cândva Camera de Agricultură a Judeţului Putna, iar ulterior sediul Parchetului. După construirea, în imediata vecinătate, a noului sediu al Parchetului Judeţean, în această veche clădire funcţionează acum o instituţie subordonată Consiliului Judeţean, cu profil de Protecţie Socială. După noul şi impunătorul sediu al Parchetului, ajungem la frumoasa clădire a fostului Liceu de Fete, actualul Colegiu Naţional „Alexandru Ioan Cuza”, obiectiv de referinţă în învăţământul vrâncean. În curtea Colegiului, în spate, încă se mai află, în stare avansată de degradare, o (fostă) splendidă clădire în care a locuit antiunionistul Iordache Pruncu, fost prefect al judeţului Putna spre finele sec. XIX , clădire care, mai târziu, a fost primul sediu al Liceului de Fete.

Traversând strada Ana Ipătescu, ne apare în faţă fosta Baie Comunală „Frăţia”, ce a suferit, ulterior, modificări radicale, fiind transformată astăzi în diverse spaţii comerciale: restaurante, cafenele, club etc. Baia Comunală „Frăţia”, împreună cu „sora" ei, Baia Aslan, ce se afla pe lângă parcul „Nicolae Bălcescu”, asigurau în perioada interbelică cerinţele întregului oraş. Lasând în urmă actuala clădire a fostei Băi „Frăţia”, ne apare în faţă impozanta clădire a Fabricii de Confecţii, care a fost construită după demolarea tuturor locuinţelor din întreaga zonă, până la strada Mihai Eminescu. Trecând iar pe partea dreaptă a străzii, după Colegiul „Valeriu D. Cotea”, intrăm pe domeniul vast al Spitalului Judeţean, construit după eliberarea totală a zonei prin demolarea tuturor clădirilor existente atunci, indiferent de frumuseţea lor. Dintre acestea, singura supravieţuitoare, a rămas în picioare, dar foarte şubrezită, celebra Casă Apostoleanu, monument istoric de mare importanţă prin rezonanţa pe care o transmite după celebrele vizite regale ce le-a găzduit. De astă dată mă abţin (recunosc, cu mult efort) de a mai comenta ceva pe marginea situaţiei jalnice în care a fost adusă această clădire, de incompetenţă şi nepăsare! Tot în curtea actualului Spital Judeţean, s-a aflat şi o superbă clădire în care a funcţionat cândva Spitalul Militar, care însă a avut soarta celorlalte imobile şi a dispărut! După Spitalul Judeţean, traversând str. Comisia Centrală, ne aflăm în preajma noilor blocuri de locuinţe, construite pe amplasamentul unei foste frumoase livezi de pomi fructiferi ce a aparţinut unui cunoscut specialist în domeniu, pe nume Hermann, livadă ce se întindea, până la podul peste Canalul Sturza (Cacaina) din fosta Barieră Mărăşeşti. Da, aşa se chema atunci această intersecţie cu actuala stradă Mărăşeşti, de-a-lungul căreia există un canal deschis numit Sturza (Cacaina, în popor), după numele celui care l-a gândit, probabil în urmă cu peste o sută de ani. Acest canal era, de fapt, un braţ artificial pornit din râul Putna (pe la Boloteşti), ce era destinat irigării terenurilor agricole din aval. Acest canal subtraversa strada Cuza Vodă, pe sub un pod, în aşa numita Barieră Mărăşeşti, şi curgea în continuare spre zona fostului abator din estul oraşului. Pe partea stângă a străzii Cuza Vodă, pornind de la Str. Mihai Eminescu, până la Bariera Mărăşeşti, au mai fost câteva case care, de asemeni, au dispărut, pentru a face loc obsedantelor blocuri de locuinţe. Dintre aceste proprietăţi dispărute, îmi amintesc doar de o familie, Turcu, ce locuia chiar lângă pod.

Trecând podul peste Cacaina, în partea stângă, pe colţ, te întâmpină o cârciumă (cu pretenţia de restaurant!), aşezată strategic în acest loc, aflat chiar în drumul celor ce se îndreptau spre oborul oraşului, de fapt, pentru toţi cei ce intrau sau ieşeau din oraş. De asemeni, şe afla şi în calea „microbiştilor" ce veneau la meciurile de fotbal de pe stadionul din imediata vecinătate. Am văzut că acum, în această intersecţie, se înalţă o construcţie impunătoare cu multe etaje, cu o destinaţie încă necunoscută. Am ajuns, în sfarsit, după aceasta escală şi la, pe atunci frumosul, unicul stadion al oraşului. Cochet, bine îngrijit în permanenţă, de o familie de buni gospodari (reţin doar pe nea Alexandru), care locuiau chiar aici, atrăgea ca un magnet sute de tineri (şi nu numai) spre sport. Trebuie menţionat că prin priceperea, pasiunea şi strădania unor corifei ai sportului focşănean (i-am numit aici pe profesorii Lupu Zigmund - nea Juma şi Ovidiu Gavrilă - Nea Bidu), acest stadion a dat ţării numeroşi campioni la atletism. Îi amintesc doar pe Gabriel Georgescu - campion naţional la aruncarea greutăţii şi pe Alexandru Merica - campion naţional la săritură în înălţime, ambii absolvenţi ai Liceului „Unirea” . De asemeni, de pe acest stadion, s-au lansat spre marea performanţă, numeroşi alţi atleţi, fotbalişti, gimnaşti etc. Nu pot să trec cu vederea marile satisfacţii oferite focşănenilor de echipele de fotbal locale care, indiferent că s-au numit „Vulturii”, „Progresul” sau „Unirea”, au evoluat, de-a lungul anilor, pe acest stadion! Ar mai fi încă multe de spus despre această pepinieră de talente sportive locale, dar trebuie să trec drumul pe partea dreaptă a străzii, unde, chiar vis-ă-vis de stadion, se afla, cândva, o impresionantă clădire care, la începutul secolului XX, adăpostea orfelinatul „Principesa Maria”, o construcţie deosebită din punct de vedere arhitectural. Ulterior, a avut diverse destinaţii: Şcoala Normală, cazarmă militară, Şcoala de Surdo-Muţi etc. Astăzi, după dispariţia acestei bijuterii arhitectonice, în locul ei s-a construit o imensă clădire, cu la fel de multe destinaţii: diferite oficii de evidenţă a populaţiei, evidenţe rutiere, stare civilă, şcoala pentru copii cu nevoi speciale etc. Şi, iată-ne ajunşi la capătul nordic al străzii Cuza Vodă, aici unde, de fapt, se termina odinioară şi oraşul. De aici, în continuare, se deschidea şoseaua spre Moldova, însă pe noi, focşănenii, ne interesa mai mult, drumul spre Crângul Petreşti, drum parcurs, întotdeauna cu multă veselie, pe jos, în zilele de sărbătoare. Asta e tot ce am mai putut găsi, cotrobăind prin memorie, despre îndrăgita stradă CUZA VODĂ, arteră importantă a oraşului, poarta de intrare dinspre nord, onorată, nu de puţine ori, de personalităţi importante ale istoriei!