din Cartierul Supusi - O d o b esti

STRADA LIBERTĂŢII DIN CARTIERUL SUPUŞI - ODOBEŞTI

G heorghe M OCANU

Odobeştiul acelei dimineţi părea nelocuit. O haită de câini vagabonzi traversa centrul oraşului, ocolind blocurile cojite de pielea subţire de beton, ce păreau bolnave de scarlatină. Dinspre câmpul Focşanilor, un vânt neobosit, deprins cu drumul lung, păşea grăbit cu firul lui rece pe umăr, un fir tăios ce urzea un ger cumplit. Iarna abia începuse. Frigul se strecura cu îndemânare pe sub ferestrele caselor jidăneşti din Supuşi, îşi trăgea sufletul la colţul străzii şi pornea mai departe, spre alte zări...

Casele, cu feţele posomorâte, cu geamurile astupate cu obloane, cu uşile bine ferecate, se ghemuiau cu faţa spre marginea străzilor înguste, gata-gata să cadă peste ele. Părea să fie o zi liniştită după cuminţenia acelei dimineţi. Doar Milcovul vuia din toţi plămânii, prelung, cu vocea lui de gheaţă. Odobeştenii se obişnuiseră cu el, chiar dacă uneori, în mijlocul verilor pe care Dumnezeu şi le dorea ploioase, îşi ieşea din fire şi se avânta asupra oraşului cu valuri înalte şi tulburi. Vuietul lui lovea acum turlele bisericilor înşirate peste Măgură, clătina norii şi-i scutura de cei câţiva fulgi, ce pluteau nestingheriţi peste oraş, parcă mai abitir ca altădată. Venea altă iarnă. În fiecare an, ca un făcut, parcă aceiaşi nori veneau deasupra Odobeştiului, îşi descărcau povara de nămeţi şi târziu, uneori mult prea târziu, se furişau spre alte zări, peste dealurile Vrancei, peste apa Zăbalei şi peste Grumazul Nărujii. Aleargau peste tot cu zăpada în braţe, ca nişte oameni zăluzi ce străbat lumea în lung şi-n lat. Bătrânii spun că-şi căută mereu locuri mai primitoare, sate mai vesele, oraşe mai frumoase, oameni mai buni. „Acolo ninge din belşug şi plouă cât îi trebuie pământului, unde-s oamenii cu sufletul curat. Acolo izvoarele nu seacă niciodată şi câmpul e veşnic verde, unde-i frică şi credinţă în Dumnezeu”, spuneau deseori bătrânii, şi cine ştie dacă n-aveau d re p ta te . N-a bătut încă ora şapte. Nu s-au trezit odobeştenii. Încă se mai vânzolesc prin odăile strâmte, prin băile fără apă caldă şi bucătăriile cu mese sărăcăcioase. Nu mai e mult până-n sărbători. Nici vorbă de portocale, de banane, de smochine şi arahide. Ceaiul de dimineaţă şi pâinea prăjită se îngurgitează la ore fixe, o dată cu ştirile despre Tovarăşul, înainte

de plecare spre serviciu, ce, culmea, parcă de când e lumea, începe mereu, plictisitor, la aceeaşi o ră ... Au trecut câteva minute fără ca timpul să clipească. Nu e cu mult peste ora şapte. Altă dată, prin aceste locuri cântau cocoşii, mugeau vitele în grajduri, lătrau câinii şi tropoteau copite de cal. Vesteau că dimineaţa a sosit, că trebuie să se deştepte lumea. Încă mai sunt odobeşteni ce nu adorm până nu-şi spun rugăciunea, dar câţi mai sunt oare!? Doar prin munţii Vrancei, prin acele locuri miruite de Cel de sus, se mai dă de pomană o pâine. Acolo se mai duce lumea la biserică, acolo mai supravieţuieşte încă ruşinea si respectul faţă de semeni, acolo se mai păstrează încă visele vechi, izvoarele credinţei tradiţionale. Numai că puţine lucruri curate au mai rămas pe fruntea românului. De aceea, poate Dumnezeu s-a hotărât să ne trezească în decembrie-89, să ne aşeze iarăşi pe drumul cel d r e p t . În oraşul de la poalele Şarbei există o stradă: strada Libertăţii, ce trece prin cartierul Supuşi şi tot acolo se sfârşeşte, la marginea lui. În dimineaţa aceea, toată suflarea aşezată de o parte şi de alta a Milcovului a fost trezită de lovituri de clopot venite dinspre biserica „Sfânta Cruce Zgomotul spinteca oraşul de-a lungul şi de-a latul. Bătăile răsunau grăbite în gura lui largă, prevestind o nenorocire, poate o bucurie, poate o s p e ra n ţă . Primii ce calcă străzile sunt oamenii cu uniformele albastre, miliţienii, mereu în aceeaşi direcţie, spre cartierul Supuşi, spre clădirea cu pereţi fioroşi, nu numai prin grosimea şi înălţimea lor, dar mai ales prin ceea ce se întâmpla zi de zi dincolo de ei. Clădirea cu ferestrele negre, cu uşile ferecate în gratii şi lacăte grele, înşirate de sus până jos precum nasturii pe haină, se pregătea parcă de apărare. Doi miliţieni cu pistoalele atârnate la pulpă străjuiau intrarea din strada Libertăţii, scrutau cu privirea împrejurimile, căutând duşmanul în fiecare om de pe stradă. M âna legii sugruma, pentru doi ştiuleţi, pe orice amărât de ceapist: cătuşe, procurori, tribunal, p e n ite n c ia r. Un lanţ cu mijlocul aşezat mereu pe gâtul ţăranilor, muncitorilor, şi cam atât. De aici încolo erau tovarăşii de temut. Cătuşele zăngănitoare nu se potriveau pentru toată lumea. Oamenii legii aplicau cu patos legile izvorâte din mintea bolnavă a Legiuitorului. Mârşăviile se ascundeau sub hainele cu dungă şi pe sub robele închise la culoare din sălile Tribunalelor. În acea dimineaţă, miliţienii se grăbeau spre serviciu parcă mai grăbiţi ca altă dată, cu chipurile speriate, cu feţele lălâi, cu şepcile aruncate în grabă pe ţeste. Oamenii de rând se fereau din calea lor, dar aveau grijă să le acorde respectul „cuvenit” : „Să trăiţi, tovarăşu’!” De, meritau, doar ei duceau pe umeri siguranţa ţării şi grija faţă de conducătorul iubit!...

Ultimul venea Timaru, cel mai bătrân dintre ei, cu părul cărunt, cu chipul boţit de nopţi nedormite. El era cel aprig, nu ierta nici pe mă-sa. Ceilalţi îi spuneau „nea Timaru”, ca semn de respect faţă de vârsta lui, dar şi faţă de recordul pe care-l deţinea la băgat oamenii în puşcărie, ce era greu de egalat. Timaru intră în holul Miliţiei şi primi respectul celor tineri. Chiar şi comandantul afişa un dram de supunere în faţa lui, deşi acesta nu avea multă carte, purta grade mai mici şi-şi depozitase în ţeastă minte mai puţină.

În acea dimineaţă era obligatorie vizionarea adunării populare din capitala ţării. Acolo, conducătorul iubit se adresa cetăţenilor ţării, îndemnându-i să muncească până la sacrificiu. Pe ecranul televizorului alb-negru din hol se vedea tribuna oficială, inşi în costume negre, cu burţi şi căciuli în valuri. Una singură se deosebea clar de celelalte... Mulţimea striga „din mii de piepturi” urări de bine conducătorului. Din când în când, se ridicau pancarte cu chipul eroilor neamului. Erau doar doi eroi, atât avea neamul românesc pe atunci! Pe uşa Miliţiei intră, parcă mai devreme şi mai surescitat, comandantul. Venea mereu ultimul. Pe statul de plată era trecut întotdeauna p r im u l. „Ceauşescu P.C.R!” răsunau glasuri din cutia aşezată pe o masă, lângă ofiţerul de serviciu. Miliţienii priveau aproape cu mândrie. Deodată, normalitatea din sediu fu întreruptă de o bătaie în geamul ghişeului prin care se strecurau, de obicei, plângerile obştii: o femeie cu pruncul în braţe. „M-a bătut iar soţul! M-a alungat cu copil cu tot în stradă! Am dormit la o vecină! Dacă afla unde eram, mă omora de azi-noapte!” „De ce te-a bătut, femeie?” „De sărăcie, dom' şef, de sărăcie, mânca-o-ar corghii, s-o mănânce! N-am avut din ce să-i fac de mâncare! A venit şi el obosit de la muncă şi cu şpriţul în cap! Aşa-s bărbaţii, dom' şef, da eu ce fac cu ăsta mic, unde să mă duc? De fiecare dată se răzbună pe mine şi pe copii! Doamne, nu ştiu încotro s-o mai apuc! ” Televizorul făcea feţe-feţe. Ceva nefiresc pentru privitori se întâmpla tocmai atunci. Din mulţime răzbăteau strigăte neobişnuite. Tovarăşul tăcu o clipă. Părea năucit, bulversat de ceea ce auzea. Se vedea clar din gesturile lui nătânge, disperate, că nu înţelegea nimic. Şi, deodată, ca în transă, sacadat, dintr-un interior golit de orice idee, se auzi vorbind în promisiuni stupide: „Oameni buni, aşezaţi-vă liniştiţi la locurile voastre! Am să măresc alocaţiile şi pensiile pentru femeile cu mulţi copii! Am s ă . ” Şi cuvintele i se sugrumau la jumătate de drum. Două dungi au stricat imaginea televizorului. Un miliţian încercă să-l regleze. Ecranul s-a umplut de „purici” . Parcă începuse să-i mănânce

şi pe ei pielea...Toţi cei din sală se frecau nedumeriţi la ochi, se pipăiau din gesturi, nu ştiau ce să creadă sau să facă. După câteva minute bune de aşteptare şi teamă însă, imaginea se limpezi ca prin farmec. În mijlocul ei un chip cunoscut: de prin filme, Ion Caramitru, actorul, cu gura căscată îşi striga bucuria cu teamă: „Suntem liberi, fraţilor! Suntem liberi! Dumnezeu a coborât pe pământ !” Un alt chip: Mircea Dinescu, poetul exilat: „Libertate! Demnitate! Jos Ceauşescu!” Miliţienii îşi ascundeau chipurile cu teamă, nu mişcau nici cu privirea. Faţa comandantului pălise şi se cufundase în spatele ochilor ieşiţi din orbite. Afară, zumzetul mulţimii se strecura, sacadat, înăuntru. „Vrem ta-blo-ul! Vrem ta-blo-ul!” răsuna un cor de voci bărbăteşti. Nu dinspre ecranul televizorului, ci dinspre cartierul Supuşi, de pe strada Libertăţii... Prin geamurile Miliţiei se zărea mulţimea bulucită în poartă. Şi parcă neatinse de nimeni, porţile s-au deschis aproape singure, scârţâitul lor pătrunzând dincolo de gratii. Frica se cuibărise sub epoleţii înstelaţi de pe umerii ofiţerilor şi sub tablele lucioase ale subofiţerilor, până mai ieri înspăimântătoare. „Trebuie omorâţi cu toţii!” se auzea cu hotărâre în voce unul tuciuriu, îndemnând mulţimea să spargă geamurile şi să pătrundă înăuntru. Unii agitau topoare. „Cu ăsta-mi fac dreptate!” zicea altul. „A venit vremea să le cerem socoteală!” Mirosea a mraniţă, a floare de crin, a iarbă veşnică, a tămâie, a în tu n e ric . Dulăul miliţiei lătra să-şi apere stăpânii. Care stăpâni? O buşitură scutură geamul uşii de la intrare. Cioburile se rostogoliră peste tot în faţa mulţimii. Miliţienii tremurau pentru întâia oară. Aburi calzi se ridicau din piepturile lor pline cu spaimă. „Vrem ta-blo-ul! Vrem ta-blo- ul!” răzbătea ca un fulger dorinţa din mijlocul mulţimii. În aceste clipe de cumpănă, Timaru înţelese primul situaţia alarmantă şi se hotărî să acţioneze: părăsi frontul miliţienilor înmărmuriţi şi sub ochii comandantului se îndreptă, fără comandă, spre biroul lui. Luă din perete tabloul Tovarăşului, ce prezida, încă agăţat în cui, peretele roşu, de deasupra scaunului roşu, de lângă drapelul roşu, din spatele biroului roşu. O seceră şi un ciocan se încolăceau parcă de gâtul lui. „Ce facem, tovarăşe comandant, îl dăm?” întrebă, totuşi, ca pentru a se apăra de viitorul incert, cu vocea tremurândă, Timaru. Răspunsul nu venea, doar o privire nedumerită inunda ochii tulburi ca de ceaţă ai comandantului, cel care până mai ieri le ştia pe toate şi lua „cele mai înţelepte” măsuri. Timaru nu se opri: „Dacă le dăm tabloul, vom putrezi în puşcărie cu toţii! Dacă nu-l dăm, iată judecata mai aproape ca oricând, la uşă, cu toporul în mână!” Niciun răspuns. Mulţimea părea hotărâtă să intre în clădire. „Au pistoale mitralieră !” strigă unul de pe scări. Ne vor împuşca dacă intrăm peste ei!”

„Nu ne e frică de moarte!” îndemnă altul, şi mulţimea se alătură acestuia din urmă. Fără să mai aştepte răspunsul, Timaru se strecură prin geamul spart şi se arătă în faţa mulţimii, cu tabloul în mâinile lui butucănoase. Privirile miliţienilor, mai ales ale celor fără funcţii, îl îndemnau pe acesta să meargă mai departe. Comandantul îşi mângâie un timp tocul pistolului, apoi lăsă mâna să-i cadă liberă pe lângă corp, ca un semnal al cedării în faţa duşmanului. Şi ca şi cum s-ar fi descotorosit deodată de întreaga lui viaţă de slugă, cu o mişcare rapidă, Timaru aruncă uşurat, cu toată forţa, tabloul atât de adulat, spre mijlocul mulţimii, într-un gest disperat de spălare pe mâini. În câteva secunde, hidra descătuşată a mistuit totul, iar câteva cioburi se înfipseră în părul lui ondulat. Doar hârtia, ce păstra în imaginea comună şi unanimă a tuturora chipul tiranului, a rămas vie, încă reprezentând prezenţa primejdiei. Din mulţime răzbătea freamăt, nedumerire, descumpănire, nehotărâre... Şi atunci, într-o hotărâre dementă, Timaru apucă hotărât hârtia, o mototoli şi o duse la gură. Înghiţi bucată cu bucată, mestecând-o între maxilarele lui pătrate ca de robot, până o sfârşi. Saliva înmuiase praful de pe ochii co n d u căto ru lu i. Însă prea t â r z i u . Ultima înghiţitură scăpătă în burta lui Timaru, ajutată parcă şi de mimica mulţimii. Scena s-a derulat cu repeziciune. O linişte nefirească plutea între cele două tabere. Până s-a auzit vocea de care asculta toată suflarea oraşului în acele zile: „Poate oamenii aceştia sunt cu noi, tovarăşi!” răsună hotărât din spatele mulţimii. Era vocea profesorului Varga. Un om construit numai din onoare şi demnitate. Dumnezeu uitase să-i pună şi lui părţi rele, ca fiecăruia dintre noi. Încordarea aproape că se descătuşă ca prin farmec. Şi profesorul a continuat: „Am fost anunţat de la Comandament că terorişti înarmaţi se îndreaptă spre oraşul nostru dinspre Focşani ! Sunt ascunşi în dubele cu pâine. Aceşti oameni ne pot ajuta să apărăm oraşul!” Speranţele miliţienilor de-a scăpa de furia oamenilor prindeau contur. Lupta părea a se stinge înainte de a începe. În taină se plămădeau interese aproape comune. Se căutau căi lăuntrice de împăcare. Cele două tabere nu discutau încă, doar se acceptau, călcau acelaşi p ă m â n t. Două vrăbii s-au căţărat pe gardul Miliţiei. Păreau a nu înţelege ce se întâmplă. Un şugubăţ strigă cu putere: „Cine cumpără două vrăbii, acelea de pe gard?” Din casa vecinului Teofil se ivi în prag un copil, în mână cu tricolorul găurit. Mi-am aprins o ţigară. Fumul se îndrepta liber spre c e r . Apoi mulţimea se duse spre centrul oraşului. Au pus un microfon în Piaţa Mare. Toţi vroiau să fie primari. Miliţienii sperau să

ajungă poliţişti. Un difuzor răguşit de pe cupola unei maşini urla strident: „Libertate! Libertate!” Peste noapte un viscol a răscolit oraşul. În spatele geamurilor licăreau speranţele. Un camion descărca portocale la alimentara din colţ. „Se schimbă lumea!” mormăia, într-o doară, urbea...

G heorghe M ocanu s-a născut în anul 1962, în Ursoaia, judeţul Vrancea. Licenţiat în ştiinţe juridice, specialitatea criminologie, ofiţerul de poliţie, Gheorghe Mocanu, a debutat publicistic, cu nuvele, în revista „Oglinda literară” (Director, Gh. Andrei Neagu), în anul 2004. Doi ani mai târziu, în 2006, publică romanul „Din umbra munţilor, vol. 1: Borta” - Premiul anului 2006, pentru debut în proză, al Uniunii Scriitorilor din Romania, Filiala Bacău. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2009. A publicat în diferite reviste (selectiv): „Dacia literară”, „Convorbiri literare”, „Luceafărul”, „Ateneu”, „Salonul literar”, „Oglinda literară”, „Prosaeculum” . A primit premii şi distincţii literare în ţară şi referinţe critice (selectiv) de la: Fănuş Neagu, Ion Rotaru, Constantin Dram, Gheorghe Istrate, Emilian Marcu, Florentin Popescu, Ionel Necula. Volume publicate:, „Nuntă cu bucluc”, 2006; „Pe uliţa vântului”, 2007; „Hematomul roşu”, 2008, ed. română-engleză; „Trăsnetul lugubru al mărturisirii”, 2014; „Patru poveşti gogonate”, 2015; „Heidegger. Deţinutul Paisprezece,”, Teatru, 2017; „Din umbra munţilor”, vol. 1-3, 2020.